§6. Escrocheria

Persoanele care intră în relaţii sociale cu privire la patrimoniu trebuie să

manifeste un minim de promptitudine, pentru ca interesele lor patrimoniale

să nu fie încălcate prin anumite manopere frauduloase. În același timp, în

vederea formării, desfășurării și dezvoltării normale a relaţiilor amintite,

este nevoie de o bună-credinţă a participanţilor la ele. Buna-credinţă este o

categorie etico-morală. De aceea, și actele de conduită, care aduc atingere bunei-credinţe

– înșelăciunea și abuzul de încredere – se pot transforma din acte

imorale în acte cu relevanţă juridico-penală numai în prezenţa unor anumite

condiţii. Acestea sunt considerentele din care legiuitorul, urmărind obiectivul

asigurării unui climat de credibilitate reciprocă, prevede, în art. 190 din CP

al RM, răspunderea nu pentru înșelăciune sau abuz de încredere, ci pentru

dobândirea ilicită (a se citi – sustragerea) a bunurilor altei persoane prin

înșelăciune sau abuz de încredere.

Obiectul juridic special al escrocheriei are un caracter complex. Astfel,

obiectul juridic principal al infracţiunii date îl formează relaţiile sociale cu privire

la posesia asupra bunurilor mobile. Obiectul juridic secundar al escrocheriei

îl constituie relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă

și la minimul necesar de încredere.

C a p i t o l u l V I I 281

Dacă escrocheria este săvârșită în condiţiile agravantei de la lit. d) din alin.

(2) al art. 190 din CP al RM, atunci obiectul juridic secundar cuprinde și rela-

ţiile sociale cu privire la desfășurarea normală a activităţii de serviciu.

Obiectul material al escrocheriei este format din bunurile care au o existenţă

materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială și

cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 190 din CP al RM are

următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă constând din două acţiuni: a) ac-

ţiunea prin ci pală, care constă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane,

adică sustragerea lor; b) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care constă, în mod

alternativ, în înșelăciune sau abuz de încredere; 2) urmările prejudiciabile sub

forma prejudiciului patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta

prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.

În continuare, ne vom referi la acţiunea adiacentă din cadrul laturii obiective

a escrocheriei. Remarcând specificul faptei prejudiciabile în contextul

acestei infracţiuni, N.I. Panov menţionează: “Înșelăciunea și abuzul de încredere

apar în componenţa escrocheriei în rol de acţiuni adiacente (ajutătoare),

care asigură îndeplinirea acţiunii principale și care sunt incluse în ultima ca

elemente asigurătoare”34. Nu putem sprijini partea finală a acestei opinii: nici

înșelăciunea, nici abuzul de încredere nu pot fi incluse ca elemente asigurătoare

în conţinutul sustragerii. Noţiunea de sustragere rămâne aceeași, indiferent

de componenţa de infracţiune în care este utilizată. În rest, ideea exprimată

de autorul citat este corectă. Ea se conţine, în linii generale, în aserţiunea altui

doctrinar – V. I. Plohova: “A lua bunurile pe calea înșelăciunii sau abuzului

de încredere este imposibil, deoarece înșelăciunea sau abuzul de încredere

reprezintă influenţări asupra persoanei, nu asupra bunurilor”35. În concluzie:

înșelăciunea sau abuzul de încredere nu constituie metode ale sustragerii. Ele

reprezintă modalităţi ale acţiunii adiacente care subzistă alături de sustragere,

privită ca acţiune principală. Având un rol ajutător, recurgerea la înșelăciune

sau la abuz de încredere se produce nu ca un scop în sine, ci în vederea trecerii

în sfera patrimonială a făptuitorului (sau a altor persoane) a bunurilor aparţinând

persoanei înșelate sau de a cărei încredere s-a abuzat.

Prin intermediul înșelăciunii sau al abuzului de încredere, făptuitorul

exercită o influenţare psihică asupra conștiinţei și voinţei victimei care, ca și

34 Н. И. Панов, Способ совершения преступления и уголовная ответственность,

Харьков, 1982, с. 35.

35 В. И. Плохова, Ненасильственные преступления против собственности, Санкт-

Пе тербург, Юридический центр Пресс, 2003, с. 243.

282 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă

cum cedând bunurile sale făptuitorului, presupune în mod eronat că ultimul

este îndrituit a le lua. În astfel de situaţii, nu se pune la îndoială faptul că se

lezează libertatea manifestării de voinţă concretizate în facultatea persoanei

de a adopta, în mod nestingherit, decizii privind dispunerea de bunurile care

se află în posesia ei. Deși, în aparenţă, victima își transmite bunurile benevol

către făptuitor, aceasta nu este decât o “prezentare scenică” făcută cu scopul de

a demonstra celor din jur (deseori, inclusiv “martorilor oculari” care fac parte

din același grup infracţional) caracterul “legitim” al tranzacţiei efectuate.

Care este înţelesul noţiunilor “înșelăciune” și “abuz de încredere”?

Prin “înșelăciune” se înţelege dezinformarea conștientă a victimei, care

constă în prezentarea vădit falsă a realităţii (înșelăciunea activă) sau în trecerea

cu tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor și a circumstanţelor

care trebuie comunicate în cazul săvârșirii cu bună-credinţă și în conformitate

cu legea a tranzacţiei patrimoniale (înșelăciunea pasivă).

La calificare, nu au importanţă metodele sub care se prezintă înșelăciunea.

Aceasta poate fi realizată pe cale verbală, în scris sau sub forma unor acţiuni

(trișarea în jocul de cărţi; amăgirea în “jocul cu degetarul”; transmiterea, în calitate

de contraprestaţie, a unui pachet cu hârtie tăiată, în locul celui cu bani etc.).

Înșelăciunea poate privi diferite circumstanţe, care se referă, în special,

la: persoana făptuitorului sau a altcuiva (este denaturată informaţia despre

identitatea acestora, despre calităţile lor personale etc.); bunurile care formează

obiectul material al escrocheriei (este denaturată informaţia privind

cantitatea, mărimea, calitatea bunurilor etc.); acţiuni sau evenimente anumite

(de exemplu, boala, cazul asigurat, câștigarea potului într-o loterie etc.); promisiuni

(când făptuitorul ia de la victimă banii, angajându-se să presteze un

anumit serviciu, să execute o lucrare, când ia bunuri în chirie, promiţându-i

că le va întoarce, sau ia bani cu împrumut etc., cu toate că, de facto, nu are intenţia

să execute lucrarea, să presteze serviciul, să întoarcă bunurile închiriate

sau să stingă datoria) etc.

Deseori înșelăciunea se prezintă sub formă de oferire victimei a unor documente

false. Este necesar a menţiona că sustragerea în rezultatul folosirii de

către făptuitor a documentului, falsificat anterior de o altă persoană, urmează

a fi calificată numai conform art. 190 din CP al RM. În acest caz, nu este necesară

calificarea suplimentară potrivit art. 361 din CP al RM, deoarece, în

temeiul prevederilor art. 118 din CP al RM, prezentarea unor astfel de documente

apare ca o varietate a înșelăciunii, deci și a componenţei de escrocherie.

În același timp, falsificarea unor astfel de documente, urmată de folosirea lor

de către falsificator în vederea sustragerii bunurilor, trebuie calificată în con-

C a p i t o l u l V I I 283

formitate cu art. 190 și art. 361 din CP al RM. Or, falsificarea documentelor

depășește limitele laturii obiective a escrocheriei.

Cea de-a doua modalitate sub care se înfăţișează acţiunea adiacentă în

cazul escrocheriei, mult mai puţin răspândită, este abuzul de încredere.

În această ipoteză, făptuitorul exploatează raporturile de încredere care

s-au stabilit între el și victimă. Ultima este, de regulă, proprietarul sau administratorul

unei anumite mase patrimoniale (fondatorul, directorul general

sau alt conducător al unei întreprinderi). De regulă, raporturile de încredere

decurg din încheierea unor convenţii de drept civil (mandat, depozit, asigurare,

comision, administrare fiduciară etc.) sau din alte fapte juridice. În alte cazuri,

aceste raporturi se creează pe fondul atitudinii de colegialitate, prietenie,

afecţiune între făptuitor și victimă, atitudine care, de multe ori, este artificial

creată și susţinută timp îndelungat, prin eforturile făptuitorului.

Este necesar a menţiona că cele două modalităţi ale acţiunii adiacente

– înșelăciunea și abuzul de încredere – se completează reciproc în procesul

comiterii escrocheriei. Deși au, incontestabil, un caracter de sine stătător,

înșelăciunea și abuzul de încredere sunt legate strâns una de cealaltă, astfel

încât, în practică, în majoritatea cazurilor este destul de dificil a trasa o linie

de demarcare între ele.

La calificare nu au relevanţă mijloacele care au fost utilizate pentru

săvârșirea escrocheriei: documente sau instrumente de măsurat false; uniforma

specială sau alte însemne de apartenenţă la un anumit rol social; computerul

etc. Important este de a stabili că aceste mijloace au fost folosite pentru

sustragere, și nu pentru facilitarea accesului la bunurile respective, nici pentru

crearea unor condiţii întru luarea ulterioară a bunurilor pe altă cale.

Escrocheria este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune

de bunurile altuia la propria sa dorinţă.

Latura subiectivă a infracţiunii analizate se manifestă, în primul rând,

prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, la calificarea faptei

este obligatorie stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate (profit).

Primirea bunurilor cu condiţia îndeplinirii unui angajament poate fi

calificată ca escrocherie doar în cazul în care făptuitorul, încă la momentul

intrării în stăpânire asupra acestor bunuri, urmărea scopul de a le sustrage, și

nu avea intenţia să-și onoreze angajamentul asumat.

Alături de alte circumstanţe, intenţia cu privire la sustragere este demonstrată

prin: situaţia financiară extrem de precară a persoanei care își asumă

angajamentul la momentul încheierii tranzacţiei; lipsa de fundamentare economică

și caracterul irealizabil al angajamentului asumat; lipsa unei activităţi

284 D R E P T P E N A L . PA R T E A S P E C I A L Ă

aducătoare de beneficii, îndreptate spre încasarea mijloacelor bănești necesare

onorării angajamentului; achitarea veniturilor către primii deponenţi din

contul banilor depuși de deponenţii ulteriori etc. În special, dacă tranzacţia

de vânzare-cumpărare este grevată de condiţia achitării către vânzător a unei

sume suplimentare, iar cumpărătorul care și-a propus dinainte să nu-și onoreze

promisiunea înșală vânzătorul, imitând prin diverse căi achitarea sumei

suplimentare, cele săvârșite trebuie calificate ca escrocherie.

Subiectul infracţiunii date este persoana fizică responsabilă, care la momentul

comiterii infracţiunii a împlinit vârsta răspunderii penale: 16 ani (pentru

fapta de la alineatul (1)) sau 14 ani (pentru fapta de la alineatele (2) și (3)).

În cazul modalităţii agravate prevăzute la lit. d) din alin. (2) al art. 190 din

CP al RM, subiec tul trebuie să aibă o calitate specială: persoană cu funcţie de

răspundere sau persoană care gestionează o organizaţie comercială, obștească

sau altă organizaţie nestatală.ART. 190. ESCROCHERIA

Înseamnă dobîndirea ilicită a bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de putere.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale privind ocrotirea patrimoniului persoanei.

Obiectul material sînt bunurile mobile dobîndite în mod ilicit.

Latura obiectivă – elementul material se caracterizează prin acţiunea de dobîndire ilicită a bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de încredere.

Aceeaşi acţiune poate fi săvîrşită:

§ De 2 sau mai multe persoane;

§ Cu cauzarea de daune în proporţii considerabile;

§ Cu folosirea situaţiei de serviciu;

§ Săvîrşită de un grup criminal organizat de o organizaţie criminală;

§ Săvîrşită în proporţii mari;

§ Săvîrşită în proporţii deosebit de mari.

Înşelăciunea ca element al escrocheriei se poate manifesta prin prezentarea unor date false sau prin ascunderea unor informaţii a căror anunţare era obligatorie. Datele false se pot referi atît la personalitatea infractorului sau a altor persoane, cît şi la unele obiecte, fenomene. Actele de înşelăciune pot fi înfăptuite pe cale verbală, în scris ori folosind ambele căi simultan. Cînd înşelăciunea se efectuează prin falsificarea documentelor, ea constituie un concurs de infracţiuni (art.190 CP şi art.332 sau art.361 CP). De obicei înşelăciunea se manifestă prin vinderea mărfurilor şi obiectelor falsificate, primirea ilegală a pensiilor, a diferitelor indemnizaţii de la stat etc.

Abuzul de încredere, fiind de fapt o varietate specifică a înşelăciunii, constă în faptul că infractorul pînă la primirea averii sau a dreptului asupra acesteia îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept condiţie pentru a i se transmite averea. De exemplu, încheind un contract de antrepriză, luînd un avans, el promite să efectueze anumite lucrări; căpătînd dreptul la un apartament privatizat al unui pensionar, el se obligă să-l întreţină toată viaţa pe stăpîn; primind unele obiecte în credit, el se obligă să plătească în rate suma neachitată; comandînd o masă la restaurant, el îşi asumă, de obicei, obligaţiunea să o plătească etc. În realitate, făptuitorul nu intenţiona să-şi îndeplinească obligaţiunile luate şi, folosindu-se de relaţiile de încredere cu victima, îşi însuşeşte averea ei. Spre deosebire de înşelăciune, abuzul de încredere presupune că infractorul primeşte averea de la victimă în aparenţă pe baze legitime, pe numele său, fără falsificarea fenomenelor din trecut sau din viitor care l-ar împiedica să primească averea.

Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă şi cupiditate.

Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică, responsabilă, cu vîrsta de la 16 ani, iar la alin. 2 şi 5, subiectul este orice persoană fizică, responsabilă, cu vîsta de la 14 ani.

Pag 13REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT (Publicaţie periodică ştiinţifico-practică) nr. 2 (172) 2015 Certificatul de înregistrare nr. 1003600061124 din 27 septembrie 2000 Publicaţie acreditată de Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei prin Hotărârea nr. 61 din 30.04.2009 Categoria C FONDATORI: Universitatea de Stat din Moldova Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene ,,Constantin Stere” din Moldova Uniunea Juriştilor din Moldova REDACTOR-ŞEF Gheorghe AVORNIC redactor-şef adjunct

Aşa cum am menţionat, actualmente, în legea penală a Republicii Moldova prin escrocherie se înţelege „dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere”. Termenul echivoc „dobândire” reprezintă o aluzie nereuşită la termenul omonim „приобретение” din art.159 al Codului penal al Federaţiei Ruse. Această echivocitate este întărită şi prin faptul că, invocând teza identităţii terminologice a noţiunilor folosite de legea penală în textele privitoare la infracţiunile contra patrimoniului cu termenii juridici din domeniul dreptului civil, unii consideră că noţiunea de „bunuri” din dispoziţia art.190 CP RM cuprinde şi noţiunea de „drepturi patrimoniale”. Pentru a înlătura definitiv posibilitatea unei asemenea interpretări, propunem ca în art.190 CP RM locuţiunea „dobândirea ilicită” să fie înlocuită prin termenul adecvat „sustragerea”. Or, escrocheria aparţine pe drept categoriei sustragerilor. Deşi, în aparenţă, săvârşirea escrocheriei se exprimă în remiterea voluntară a bunurilor de către victimă spre făptuitor, în realitate escrocheria presupune întotdeauna actul de luare (pe cale de înşelăciune sau REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 2, 2015 14 abuz de încredere) de către făptuitor a acelor bunuri din stăpânirea victimei, cu concursul celei din urmă. Pe lângă acestea, o interpretare sistemică a prevederilor din cap. VI al părţii speciale a Codului penal ne permite să tragem concluzia că termenul „bunuri”, folosit de legiuitor, nu poate să includă şi înţelesul de drepturi patrimoniale. De fapt, chiar din conţinutul alin.(1) art.303 din Codul civil rezultă tocmai această denotaţie ad-hoc [91]. În acest fel, dacă prin escrocherie s-ar înţelege „sustragerea bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere”, ar dispărea, totodată, orice veleităţi de atribuire a bunurilor imobile la obiectele materiale ale sustragerii.