Disciplina: Dreptul concurenţei

1. Noţiunea şi criteriile definirii formelor de concurenţă comercială

Termenul de concurenţă se analizează ca liberă competiţie între agenţi

economici care oferă pe o piaţă determinată mărfuri şi servicii prin care se satisfac

nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, desfăşurată cu scopul de a

asigura existenţa sau expansiunea comerţului lor.

Concurenţa, care îşi are temeiul în două principii fundamentale ale

economiei de piaţă: libertatea comercială şi libertatea concurenţei, prezintă

următoarele trăsături:

se angajează în principiu între agenţii economici care oferă pe aceeaşi

piţă produse sau servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare ale

consumatorilor,

este o competiţie liberă, în sensul că fiecare participant are latitudinea

să hotărască momentul şi măsura implicării sale, cît şi mijloacele şi

metodele pe care le utilizează (respectîndu-se totuşi regulile de

deontologie profesională şi ţinîndu-se seama de limitele şi restricţiile

impuse prin lege, în scopul protejării intereselor consumatorilor, a altor

participanţi la circuitul commercial sau ale statului),

este o stare continuă, întreţinută de actele individuale ale

participanţilor la activitatea comercială, şi variabilă, situaţiile

conjuncturale ale pieţei determinînd amplificarea sau calmarea

manifestărilor concurenţiale ale agenţilor economici,

este un regulator al cererii şi ofertei, competiţia determinînd atît

specializarea întreprinderilor în vederea satisfacerii cererii pieţei, cît şi

ajustarea ofertei în raport cu valoarea cererii,

factor determinat în stabilirea preţurilor şi tarifelor, împiedicîndu-se

impunerea de preţuri de monopol şi, implicit, obţinerea de profituri de

monopol,

1

mecanism de repartizare a profitului între agenţii economici implicaţi

în producţia şi distribuţia mărfurilor.

De o altă natură sunt factorii şi condiţiile ce determină existenţa mai multor

tipuri de concurenţă. Formele concurenţei sunt variate şi diversificate.

Unul dintre factorii ce coontribuie la diferenţierea concurenţei îl reprezintă

numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii. Cînd participanţii la

tranzacţii sunt în număr mare şi de putere aproximativ egală.

Alt factor de departajare a concurenţei este gradul de diferenţiere a bunurilor

care satisfac o anumită nevoie umană. Cînd bunul este omogen, consumatorilor le

este aproape indiferent de unde se aprovizionează. Diferenţierea produsului însă

are ca efect creşterea concurenţei între producători, fiecare dintre aceştia dorind să

atragă un număr cît mai mare de clienţi.

În al treilea rind, facilităţile acordate sau restricţiile ridicate în calea acelora

care intenţionează să intre într-o ramură, pe o anumită piaţă, influenţează modul

de realizare a concurenţei. Cu cît accesul într-o anumită ramură a economiei

naţionale sau pe o anumită piaţă a unui agent economic se realizează mai uşor, cu

atît mai mult creşte gradul de competitivitate în aceea ramură sau pe acea piaţă,

creîndu-se condiţii pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor la un standart

ridicat.

Un alt factor este gradul de transparenţă al pieţei, care se referă la posibilităţile

de acces la informaţiile care rezultă din funcţionarea pieţei, produsele cerute sau

oferite, preţurile, condiţiile de tranzacţionare, acces care poate fi liber pentru toţi

participanţii de pe piaţă sau poate fi îngrădit de unii dintre aceştia în scopul sporirii

propriilor avantje.

Alţi factori şi condiţii, în funcţie de care se conturează mai multe forme şi tipuri

de concurenţă, sunt:

Raportul dintre cererea şi oferta de bunuri,

Nivelul general al dezvoltării economice,

Complexitatea şi funcţionalitatea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau alta pe o

piaţă unică,2

Structura politică internă şi internaţională1.

În funcţie de aceste condiţii, concurenţa se manifestă sub următoarele forme:

1. concurenţa perfectă (pură)

2. concurenţa imperfectă

Concurenţa perfectă denumită şi concurenţă pură presupune un asemenea

raport de piaţă, încît, pe de o parte, toţi producătorii să-şi vîndă toată producţia,

toate mărfurile oferite la preţul pieţei, fără ca vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l

poată influenţa hotărîtor, iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată cumpăra ceea

ce au ei nevoie şi cît doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, fără a-l putea

modifica după voinţa lor.2

Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a următoarelor premise:

Atomicitatea participanţilor la tranzacţii care presupune să existe un

număr mare de agenţi economici cu putere concurenţială egală astfel încît

unul dintre ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile oferite sau

cerute, şi nici preţul,

Omogenitatea bunurilor astfel încît agenţilor cumpărători să le fie

aproape indiferent de la care dintre vînzători se aprovizionează,

Accesibilitatea noilor producători în una sau alta dintre ramuri,

Elasticitatea care presupune adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi

invers, în raport de modificarea preţului,

Transparenţa perfectă a informaţiilor a pieţei privitoare la cantităţile

oferite şi cerute, la calitatea bunurilor, la preţurile lor etc.

În realitate acest tip de concurenţă nu există, dar ea serveşte ca model teoretic de

analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.

Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii

economici în confruntarea dintre ei sunt capabili, prin acţiunile lor unilaterale să

influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă, ca şi preţul bunurilor şi serviciilor în

scopul obţinerii unui profit stabil şi cît mai ridicat.3 1 Moşteanu T,Concurenţa economică, Revista de comerţ,2000,V 1-2, p.212 Calafus S, p.2543 Calafus S., p.255

3

În cazul concurenţei imperfecte, unul, mai multe,

sau toate condiţiile concurenţei perfecte sunt încălcate. Astfel, ca elemente

generale concurenţa imperfectă se caracterizează prin:

Numărul de cumpărătorişi vănzători variază,

Accentuarea diferenţierii reale sau imaginară dintre bunuri,

Existenţa unui grad (mai mare sau mai mic) de control asupra preţurilor

Existenţa dificultăţii (bariere) la intrarea în ramură,

Rivalităţi între producători în privinţa calităţii, a relaţiilor cu publicul

Concurenţa imperfectă cunoaşte mai multe forme de manifestare în funcţie

de categoria agenţilor economici:

a. Monopolul

b. Concurenţa monopolistică

c. Concurenţa oligopolistică

Monopolul

Este o situaţie de concurenţă imperfectă, ce se distinge prin existenţa unui

singur producător, care domină piaţa, impunînd unui număr mare de cumpărători

nu numai preţul şi calitatea, ci şi cantitatea de produse.

Monopolul elimină orice concurenţă. Mai mult, monopolul este

considerat principalul inamic al concurenţei. În situaţia în care piaţa este dominată

de doi vînzători care oferă bunuri similare unui mare număr de cumpărători relativ

egali ca putere economică, aceasta se caracterizează prin duopol.

Cele mai răspindite forme de pieţe imperfecte sunt cele de gen oligopol, care

sunt dominate de cîţiva producători-vînzători, de regulă aceştia fiind de talie mare.

În unele condiţii, un singur producător întîlneşte pe piaţă un singur consumator.

O asemenea piaţă presupune atît existenţa unui monopol(un singur vînzător), cît şi

a unui monopson(un singur cumpărător), duopson sau oligopson.

Printre formele de monopson, numită şi monopol bilateral, se întîlneşte de

obicei, în domeniul producerii armamentului, cînd un singur producător are în faţă

4

statul în calitate de unic cumpărător. Monopol bilateral se întîlneşte şi pe piaţa

muncii, atunci cînd un singur sindicat se confruntă cu un singur patron.

Conform Legii „cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea

concurenţei”, activitatea monopolistă poate fi desfăşurată prin intermediul mai

multor acţiuni de ex: încheierea de acorduri între agenţi economici, încheierea

întreorganele puterii şi administrarea de stat îndreptată spre limitarea concurenţei.

La rîndul său monopolul poate fi monopol de stat şi monopol natural.

monopol de stat

Potrivit art.2 al Legii “cu privire la Protecţia Concurenţei”, monopolul de stat

este situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de

autorităţile administraţiei publice cu drept excepţional sau cu drepturi excepţionale

de a desfăşura activitatea economică într-o anumită sferă de producţie, de

transport, de desfacere sau de achiziţie de mărfuri.

monopolul natural

este producerea, transportul, desfacerea, achiziţia de mărfuri, de grupe de mărfuri

interschimbabile, precum şi prestarea unor tipuri de servicii, din cauze naturale,

economice sau tehnologice, se află sub control direct sau indirect al unui sau mai

multor agenţi economici.

Activitatea monopolistă constituie o acţiune social periculoasă, ca şi orice altă

infracţiune, activitatea monopolistă dispune de un obiect al său, de o latură

subiectivă şi de un subiect. Activitatea monopolistă atentează concurenţa loială

creînd daune considerabile agenţilor economici şi economiei naţionale.

În calitate de subiecţi ai activităţii monopoliste pot fi agenţii economici ce

deţin o situaţie dominantă pe piaţă, precum şi activitatea organelor administraţiei

publice. Activitateac monopolistă trebuie să presupună răspunderea numai situaţiei

în care acţiunea dată a fost savîrşită cu vinovăţie, care la rîndul său poate să se

manifeste prin intenţia directă şi din imprudenţă.

Este important de a stabili vinovăţia persoanei juridice, adică nemijlocit cine

este responsabil pentru fapta dată administratorul sau angajaţii. În literatura de

5

specialitate majoritatea autorilor susţin că responsabilitatea aparţine

administratorului.

Conform art.5 al Legii “cu privire la Protecţia concurenţei” activitatea

monopolistă se manifestă sub două forme:

1. abuzul de situaţie dominantă pe piaţă

2. acordul anticoncurenţă dintre agenţi economici

Activitatea monopolului individual a agentului economic se manifestă prin

acţiunea întreprinderii desinestătătoare de către agenţii economici ce deţin o

situaţie dominantă pe piaţă.

Activitatea dată este intrezisă de lege, ea prevede următoarele acţiuni care sunt

interzise agentului economic ce deţine o situaţie dominantă pe piaţă, inclusiv prin:

- impunerea a contragentului la condiţiile intenţionate nefavorabile lui sau la

condiţiile ce nu fac obiectul contractului,

- constrîngerea contragentului de a încheia contract dar cu condiţia procurării

unor alte mărfuri sau renunţării de a procura mărfuri de la alti agenţi

economici, sau a vinderii de mărfuri către alţi agenţi economici sau

consumatori,

- menţinerea deficitului artificial de mărfuri pe calea reducerii, limitării sau

întreruperii producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de

producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte

căi,

- aplicarea faţă de contragent a unor măsuri descriminatorii ce l-ar amplasa

într-o situaţie nefavorabilă în raport cu alţi agenţi economici,

- stabilirea unor restricţii la preţurile de revînzare a mărfurilor,

- crearea de obstacole pe calea pătrunderii pe piaţă a unor alţi agenţi

economici

- stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping)

- stabilirea unor preţuri monopoliste ridicate

6

- renunţare neîntemeiată la încheierea de contract cu unii cumpărători

(beneficiari) atunci cînd există posibilitatea producerii sau livrării mărfurilor

respective.

Preţ monopolist jos (dumping) este acel preţ mai mic decît preţul de cost al

mărfii la care agentul economic cu situaţie dominantă pe piaţă o vinde pentru a-i

înlătura pe concurenţi sau pentru a-şi majora cota pe piaţa mărfii respective

Preţ monopolist ridicat este preţul exagerat al mărfii agentului economic la

care acesta o vinde, profitînd de situaţia sa dominantă pe piaţă.

După cum menţionat, piaţa cu o concurenţă pură şi perfectă este astăzi o

excepţie. Pe de altă parte, monopolul, datorită efortului statului, este o realitate

puţin răspîndită.

Concurenţa monopolistică

Se caracterizează prin confruntarea pe piaţă a unui număr însemnat de

întreprinderi, care şi-au diferenţiat produsele şi şi-au creat o clientelă fidelă,

dispusă să accepte o anumită sporire a preţurilor.

Pe o piaţă cu concurenţă monopolistică, cel mai însemnat instrument al

luptei de concurenţă este produsul, şi nu preţul.

Concurenţa monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte,

cu execepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea

produsului.

În această situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care

şi-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar vînzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar

cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi.

Economistul francez G.A.Frois spunea că acest tip de concurenţă prezintă

elemente care o fac să aparţină la duă forme de piaţă opuse: concurenţa pe de o

parte şi monopolul pe altă parte, de unde numele de concurenţă monopolistică.

Acest cadru de analiză permite, în schimb, o reconciliere interesantă cu realitatea

economică unde concurenţa şi monopolul sunt inexplicabil implicate de fiecare

dată, alături de variabilele tradiţionale de acţiune (preţuri şi cantităţi)s-a introdus

7

concurenţa prin produse, adică diferenţierea produselor şi a mărfurilor, care este

unul din elementele esenţiale ale activităţii economice contemporane.4

Concurenţa oligopolistică

Se caracterizează prin existenţa unui număr redus de întreprinderi, care au

posibilitatea să domine piaţa prin calitatea şi preţurile la produsele ce le oferă.

Pătrunderea altor producători pe această piaţă este limitată. Trăsătura

definitorie a concurenţei oligopolice este interdepenţa acţiunilor diferiţilor

producători, în sensul că fiecare din ei este obligat să ţină cont de comportamentul

rivalilor pentru a promova o politică proprie în domeniul preţurilor.

Din punct de vedere al atitudinii competiţionale a agenţilor economici,

concurenţa poate îmbrăca forma de concurenţă:

Concurenţa licită desemnează exercitarea liberei concurenţe cu bună

credinţă şi conform uzanţelor comerciale cinstite,(adică cu respectarea

deontologiei profesiunii de comerciant)

Concurenţa interzisă este aceea care s- ar desfăşura în domenii închise, prin

lege, concurenţei

Concurenţa anticoncurenţială există atunci cînd prin comportamentul

competiţional se încalcă o interdicţie(o obligaţie dea nu face) acceptată

printr-o convenţie prin care s-au fixat limitele concurenţei între părţile

contractante şi în domeniile în care ea le este interzisă

Concurenţa neloială se manifestă atunci cînd comportamentul concurenţial

întruneşte trăsăturile unui delict sau cvasi-delict ori al unei contravenţii sau

infracţiuni.

Concurenţa ilegală este asimilată de lege cu concurenţa neloială, ambele

fiind supuse aceluiaşi regim juridic. Interdicţiile impuse de lege prin

incriminarea şi sancţionarea concurenţei ilegale are ca scop moralizarea

metodelor de competiţie economică, în timp ce sancţionarea concurenţei

neloiale vizează moralizarea exerciţiului libertăţii concurenţei.5

4 Gilbert Abraham-Frois,Economia poitică, p.2455 Căpăţină O., Dreptul concurenţei comerciale. Concuenţa onestă, Bucureşti, 1992, p.20

8

2. Particularităţile specifice ale concurenţei loiale

Se întîlnesc în activitatea de afaceri modalităţi mai mult sau mai puţin

“paşnice” în lupta de concurenţă. În multe cazuri această luptă se manifestă şi

prin forme de acţiune mult mai dure şi aspre, unele fiind chiar interzise de lege.

Însă unele din aceste acţiuni pot influenţa negativ asupra situaţiilor economice

şi sociale, de aceea s-a ajuns la departajarea în concurenţa loială şi neloială.

Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, manifestarea ei fiind o

expresie a gradului de dezvoltare a pieţei, a gradului de liberalizare econmică.

Ea exprimă măsura în care societatea este capabilă să stimuleze creativitatea

agenţilor economici în acţiunile lor de exercitare a activităţii economice

eficiente.

Concurenţa loială semnifică întrecerea în care acţiunile independente ale

agenţilor economici limiteză efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei de a

exercita influenţă unilaterală asupra condiţiilor generale de circulaţie a

mărfurilor pe piaţa respectivă.(Legea cu privire la protecţia concurenţei, art.2)

Concurenţa loială considerată licită, deoarece se desfăşoară într-un cadru

legal, deschis, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi în acord cu normele

morale acceptate de societate. Reprezentînd forma principală a competiţiei

existente în cadru unei economii de piaţă, concurenţa i-a naştere din dorinţa de

a obţine profit şi a cîştiga o poziţie avantajoasă pe o anumită piaţă. Dar tot din

aceeaşi dorinţă, de maximizare a profitului, în situaţii frecvente agenţii

economici pot recurge la mijloace neoneste pentru atingerea obiectivelor

propuse. Dacă mijloacele precum: reducerea costurilor de producţie, scăderea

preţului de vînzare, îmbunătăţirea calităţii produselor, lansarea de noi produse,

utilizarea publicităţii şi a promovării etc., nu sunt suficiente în lupta

concurenţială , atunci tentaţia de a folosi alte mijloace mai agresive precum

denigrarea concurenţilor sau furtul de informaţii devine extrem de mare. Aceste

mijloace şi metode sunt utilizate în funcţie de atitudinea agenţilor economici

vis-à-vis de ceea ce înseamnă competiţie. Dacă aceasta este înţeleasă ca pe un

mijloc de îmbogăţire rapidă, fără scrupule, în dauna altor competitori sau chiar 9

al societăţii în ansamblul ei, atunci se poate spune că există un comportament

concurenţial neloial, care presupune folosirea unor metode şi practici necinstite.

În cazul concurenţei loiale, sunt folosite în principal astfel de instrumente

precum:

- reducerea preţurilor de vînzare pe piaţă

- diversificarea şi reînoirea sortimentului prin lansarea pe piaţă a unor

produse noi

- acordarea unor facilităţi cumpărătorilor

- publicitatea

Relaţiile dintre agenţii economici pe piaţă, înfuncţie de interesele lor, constituie un

sistem economic de concurenţă, în care fiecare are libertatea să producă şi să vîndă,

să presteze servicii şi să execute lucrări ce-i convine, în condiţiile pe care le

consideră cele mai favorizante. Piaţa care caracterizează realitatea economică este

piaţa cu concurenţă imperfectă. Unii agenţi economici, în intenţia lor de a obţine

avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, întreprind diverse acţiuni

anticoncurenţă.

La acţiunile anticoncurenţă se raportă:

1. activitatea monopolistă

2. abuzul de situaţia dominantă pe piaţă

3. acordul anticoncurenţă dintre agenţii economici

4. concurenţa neloială

5. activitatea autorităţilor administraţiei publice de limitare a concurenţei.

Recunoscînd concurenţa loială drept unul dintre factorii fundamentali ai

dezvoltării economiei, statul îşi asumă sarcina de a promova şi asigura libertatea

comerţului şi a activităţii de întreprinzător, de a proteja concurenţa loială şi de a

crea un cadru juridic favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie.6

Măsurile adoptate şi promovate de către stat trebuie să fie în concordanţă cu

principiile de bază ale protecţiei concurenţei şi anume:

6 Constituţia Republicii Moldova,1994, Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994, art.126,al.210

a) agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de

legislaţie, ale tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri

b) agenţilor economici li se interzice să-şi exercite drepturile în vederea

limitării concurenţei, abuzului de situaţia sa dominantă şi lezării intereselor

legitime ale consumatorului

c) autorităţile administraţiei publice şi locale sunt obligate să contribuie la

dezvoltarea şi la protecţia concurenţei loiale

d) statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi

ale cetăţeanului (consumatorului) contra activităţii monopoliste şi concurenţei

neloiale.7

Concurenţa loială conform reglementărilor legale, pe toate categoriile de piaţă,

îi favorizează pe cei puternici şi întreprinzători, înlăturîndu-i pe cei slabi şi

inadaptabili.

Problema concurenţei neloiale a fost şi este pe larg studiată în literatura

juridică cît şi cea economică atît în literatura statelor dezvoltate cît şi în Republica

Moldova. După opinia lui Căpăţină concurenţa neloială este orice act sau fapt

contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.

Conform Legislaţiei Republii Moldova şi anume “cu privire la Protecţia

Concurenţei”, prin concurenţă neloială se înţelege acţiunile agentului economic de

a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, ceea ce contravine

legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, aduce sau poate aduce prejudicii altor

agenţi economici sau poate prejudicia reputaţia lor în afaceri.

În literatura română concurenţa neloială e numită ca concurenţă patologică

bazată pe modalităţi abuzive, nocive pentru relaţiile tipice de piaţă. Patologia se

exprimă prin acapararea agresivă de către cei mai puternici a unor segmente pe

piaţă, pe calea practicii comerciale.8

Exercitarea abuzivă a concurenţei în ideia de a exclude un agent economic

bine determinat deşi există un sistem competiţional prin acapararea clientelei pe

care şi-o formase prin alte mijloace nepermise la care este constrîns, agentul 7 Mărgineanu G,Mărgineanu Lilia, Dreptul afaceilorr,Chişinău ,200, p.1268 Căpăţină O, Dreptul concurenţei. Concurenţa Patologică.Monopolismul,Bucur,1993, p.93

11

economic fiind nevoit să abandoneze lupta, în asemenea situaţie ne aflăm în faţa

folosirii excesive neoneste a libertăţii de care trebuie să beneficieze toţi

participanţii la competiţie.

Sunt întrunite următoarele condiţii pentru existenţa concurenţei neloiale:

comportamentul concurenţial să constea în acte contrare uzanţelor

cinstite în activitatea comercială

actele de concurenţă neloială-care sunt, după caz, susceptibile de

sancţiuni civile, contravenţionale sau penale-trebuie să îndeplinească

anumite condiţii cerute faptelor delictuale, contravenţionale sau

infracţionale

comportamentul concurenţial neloial trebuie să fie manifest şi

culpabil

actele şi faptele de concurenţă neloială să se producă în domenii

deschise concurenţei.9

Concurenţa poate îmbrăca mai multe forme, forma concurenţei e un

fenomen dinamic de atingerea scopului de exemplu: forma concurenţei preţului sau

concurenţei calităţii.

Potrivit literaturii române, actele de concurenţă neloială pot fi clasificate în

funcţie de mai multe criterii:

După opinia lui Turcu I, actele de concurenţă neloială pot fi:10

- infracţiuni

- contravenţii sau delicte

Căpăţină, clasifică după modul în care sunt încălcate limitele

concurenţei licite, actele de concurenţă neloială pot fi11:

- acte şi practici excesive de concurenţă

- acte şi fapte restrictive de concurenţă

9 Calafus S,p.26810 Turcu I, Teoria si practica Dr.Comerc,1998, p.243]11 Căpăţină O, Deptul concuenţei comeriale.Concurenţa neloială pepiaţa internă şi internaţională, Bucureşti, 1994, p.179

12

În funcţie de participarea la comiterea lor, Bârsan clasifică actele de

concurenţă neloială în:12

- acte individuale

- sau colective

După scopul în care sunt săvîrşite, actele de concurenţă neloială pot fi

acte:13

- de stimulare a comerţului propriu

- sau daune în dauna altui comerciant

După conţinutul lor, actele de concurenţă neloială pot fi:

- acte de denigrare

- acte de imitare

- acte de infidelitate

- acte parazitare

- acte clandestine

Sunt considerate acte de concurenţă neloială următoarele acţiuni ale agentului

economic:

Răspăndirea informaţiilor false sau neautentice care pot cauza daune

unui alt agent economic şi (sau) pot prejudicia reputaţia lui,

Inducerea în eroare a cumpărătorului privitor la caracterul, modul şi

locul fabricării, la proprietăţile de consum, la utilitatea consumului, la

cantitatea şi calitatea mărfurilor,

Compararea neloială, în scopuri publicitare, a mărfurilor produse sau

comercializate de el cu mărfurile altor agenţi economici,

Folosirea neautorizată, integral sau parţial, a mărcii comerciale,

emblemei de desfacere, a altor obiecte a proprietăţii industriale, a

firmei unui alt agent economic, copierea formei, ambalajului şi

aspectului exterior al mărfii unui alt agent economic,

12 BîrsanC, ş.a.,Societăţile comerciale, Bucureşti, 1995,p.211

13 Calafus S,ş.a, Drept comercial curs universitar, 2003, p.26813

Obţinerea nelegitimă a informaţiei ce constituie seccretul comercial al

unui alt agent economic, folosirea sau divulgarea ei.

Prin răspîndirea acestei informaţii false concurentul încearcă să aducă anumite

daune, reputaţia unui alt agent economic sau averea acestuia. Această noţiune se

mai numeşte denigrare ce are ca scop atragerea clientelei, însă spre deosebire de

inducerea în eroare este vorba nu de informaţii false despre marfă sau produse

proprii ci sunt şi răspăndite date false referitor şi la concurentul dat, la serviciile

acesteia. În aşa fel răspunderea de informaţii false e întotdeauna o calomnie sau un

atac direct împotriva unui comerciant concret sau unei categorii de comercianţi, şi

în cazul prejudiciului poate fi nu numai concurentul ci şi consumatorul. Asemenea

informaţii false sunt interzise de legislaţia internaţională şi e cuprinsă în legislaţia

majorităţii statelor. În R.M. răspunderea informaţiei false de către alte persoane în

afara concurenţei va fi calificată drept calomnie sau înjură. Răspunderea

informaţiei false trebuie să ducă la cauzarea unui prejudiciu conform legii,

presupunînd că informaţia trebuie să fie denaturată-să nu corespundă realităţii.

Acţiunea inducerii în eroarea a cumpărătorului în ceea ce priveşte modul,

caracterul şi locul fabricării, la proprietăţile de consum la utilitatea consumului,

la cantitatea şi calitatea mărfurilor,inducerea poate fi apreciată drept acţiune

îndreptată spre crearea unei impresii greşite despre mărfuri şi servicii concurente,

acesta este cela mai răspîndit act de concurenţă ce poate duce la urmări grave.

Consumatorul bazîndu-se pe informaţia falsă privind calitatea mărfii, locul

fabricării şi alte însuţiri de consum ce pot duce la pierderi financiare sau alte

daune. Consumatorul nu este unica persoană în pierdere, concurentul cinstit îşi

pierde şi el clientela şi îşi micşorează capacitatea de producere şi realizarea

mărfurilor pe piaţă.

Compararea incorectă de agent economic în scop de reclamă sau desfăcute

de el cu mărfurile altor agenţi economici.

Compararea incorectă sau reclama este apreciată în doctrina juridică drept

răspundere de afirmaţiicomparative făcute de autor acel agent economic agresiv în

detrimentul competiţiei pe piaţă. Reclama comparativă arată că marfa proprie e 14

mai puţin scumpă decît a concurentului, iar în al doilea caz că produsele sunt mai

bune decît a altui concurent.

Comparaţia incorectă se poate referi şi la alte elemente de exemplu servivii

după vînzare, forma de distribuţie. Reclama comparativă va constitui un act de

concurenţă neloială ori de cîte ori scopul comparaţiei este de a pune în comparaţie

avantajele sau serviciile celui ce face reclama în detrimentul concurentului.

În Franţa acest act de concurenţă se numeşte ca folosire ilegală a reputaţiei

străine, în Anglia se numeşte desfacerea activităţii sub nume străin. Toate aceste

acţiuni fiind considerate ca acte ilegale, legislaţia R.M. determină drept obiect al

mijloacei de concurenţă, emblema comercială, forma, ambalajul, aspectul exterior

al mărfii.Activitatea dată trebuie să fie deosebită de domeniul protecţiei a

legislaţiei cu privire la protecţia invenţiei.

Pentru existenţa actului de concurenţă neloială este necesară prezenţa

condiţiei semiltitudinii produselor(ex.şampanie, vin spumos) adăugarea unor

cuvinte nu înlătură riscul de confuzie. Riscul de confuzie la fel nu se consideră

eliminat prin faptul că ambele semne sunt privite în acelaşi timp, întrucît

consumatorul nu are posibilitatea să compare, nu o face direct ci cu imaginea pe

care o are în memorie.

Aprecierea riscului de confuzie ca act de concurenţă neloială se aplică

următoarele reguli:

1. riscul de confuzie se apreciază după gradul de persoane la

care se referă adică cumpărătorul cărora li se adresează oferta

2. nu e necesar ca o asemenea confuzie să fi avut loc deoarece

nu constituie dovada existenţei riscului

3. existenţa unui număr considerabil de consumatori expuşi la

săvîrşireaconfuziei aşa cum confuzia e îndreptată spre

consumator.

Cele mai frecvente cazuri de concurenţă neloială privesc şi numele

comercial, emblema, ce sunt protejate doar prin acţiunea de concurenţă neloială.

Denumirea de firmă serveşte la identificarea agentului comercial. Desori se 15

întîlnesc cazuri cînd seîntrebuinţează şi denumirea de firmă a altor agenţi

comerciali, pentru a avea loc confuzia.

Doctrina cît şi jurisprudenţa consideră uneori drept acte de concurenţă

neloială şi semilitudinea aspectului exterior al întreprinderii concurente (de ex:

modul deranjare a vitrinelor, amenajarea şi coloritul faţadei, uniforma

personalului) cu condiţia ca agenţii daţi se află la o distanţă aproape unii de altii.

Pentru survenirea răspunderii în urma actelor de concurenţă neloială trebuie

să întrunească:

- părţile implicate să fie în relaţii de concurenţă (prestarea serviciilor

asemănătoare)

- folosirea neautorizată să fie săvîrşită cu intenţia utilizării de a crea confuzia.

Folosirea informaţiei de ordin tehnico-ştiinţific de producţie fără acordul

posesorului acestor informaţii constituie acte de concurenţă neloială, aceste acte

sunt considerate ca însuşire ilegală a valorii comerciale ce-şi pierd avantajele sale

economice şi de concurenţă după folosirea sau divulgarea de către alte persoane.

Aceste acte de concurenţă sunt prevăzute în majoritatea statelor lumii,

depăşind şi uneori şi cadrul de concurenţă care conform legislaţiei R.M. cad sub

incidenţa legii date. Metode noi de producţie, formule chimice desene tehnice,

modele experimentale, informaţia dată din punct de vedere al dreptului de invenţie

poate fi breviabilă însă nuîntruneşte condiţii specifice noutăţii, nu este necesar ca

obiect a acestei informaţii să fie în întregime nou.

Conform Legislaţiei „cu privire la Secretul Comercial”, prin secret

comercial se înţelege informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin

deproducţie, de tehnologie, administarre, de activitatea financiară şi de altă

activitate a agentului economic, acăror divulgare (transmitere, scurgere) poate să

aducă atingere intereselor lui.

În literatura juridică există o serie de criterii în dependenţă de criteriile dacă

informaţia dată reprezintă secret comercial: măsurile luate în vederea păstrării

confidenţialităţii, gradul complicităţii de obţinere a informaţiei date pe calea legală

16

de acte a concurenţei, cheltuielile şi eforturile depuse de către comerciant către

deţinerea informaţiei.

Potrivit art.2 al Legii „cu privire la Secretul Comercial”, informaţiile ce

constituie secret comercial trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

a) să aibă valoare reală sau potenţială pentru agentul antreprenoriatului,

b) să nu fie, conform legislaţiei, notorii sau accesibile,

c) să aibă menţiunea ce ar corespunde cu desfăşurarea de către agenţii

antreprenoriatuli a măsurilor respective necesare pentru păstrarea

confidenţialităţii lor prin aplicarea sistemului de clasificare a

informaţiilor date, elaborarearegulamentelor interne de secretizare,

d) să nu constituie secret de stat şi să nu fie protejate de dreptul de autor

şi de brevet,

e) să nu conţină informaţii despre activitatea negativă a persoanelor

fizice şi juridice care ar putea atinge interesele statului.

Legislaţia altor ţări prevede ca acte de concurenţă neloială, următoarele

acţiuni: dezorganizarea întreprinderii, adică destabilizarea funcţională a

întreprinderii, rivalului lezat prin acţiune de spionaj economic, cumpărarea

personalului, acpararea agresivă a clientului.

În conformitate cu art.3 al Legii „cu privire la Secretul Comercial”, prin

divulgare a secretului comercial se înţeg acţiunile intenţionate sau din imprudenţă

ale funcţionarilor publici, demnitarilor de stat, lucrătorilor agentului economic,

precum şi ale altor persoane care dipun de informaţii ce constituie secret comercial

care le-au fost încredinţate sau le-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau

munca lor, ce au condus la dezvăluirea prematură, folosirea şi răspîndirea

necontrolată a acestora.

3. Aspecte generale privind noţiunea şi formele răspunderii juridice

17

În ştiinţa şi practica dreptului, un domeniu central îl reprezintă materia

“Răspunderea Juridică”. Aceasta pentru că răspunderea juridică este, în esenţă, o

garanţie a realizării dreptului, un factor de eficienţă a acestuia.

Răspunderea juridică este considerată de savanţi „cheia de boltă” a întregii

răspunderi sociale, poziţie ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri pănă

azi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă

stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale.14

Răspunderea juridică este o instituţie importantă în orice sistem de drept,

alcătuită din totalitatea normelor care reglemntează ansamblul raporturile juridice

de răspundere.

Noţiunea modernă de răspundere juridică este de dată relativ recentă. Încă

din secolul trecut, sub influenţa doctrinei civile şi a celei penale, răspunderea a fost

privită, mai ales de autorii francezi ca o obligaţie de a suporta o daună (o reparaţie)

sau o sancţiune. Astfel, s-a afirmat că responsabil este acela care este ţinut să

repare o daună. Alţi autori au considerat această definiţie ca fiind prea largă

întrucît, potrivit ei, responsabil juridic ar fi şi cel ce-şi produce singur o daună.

Pentru delimitare s-a arătat că, responsabilitatea presupune totdeauna un conflict

între două părţi, iar responsabil ar fi acela care este ţinut să repare o daună.15

În literatura de specialitate autohtonă şi română sunt diferite abordări teoretice

ale fenomenului răspunderii juridice.

Spre exemplu, Gh. Avornic, menţioneză că “răspunderea juridică este o măsură

de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite şi

exprimată prin aplicarea unor sancţiuni cu caracter material, oranizaţional sau de

ordin patrimonial.”16

Tot aici se invocă şi faptul că răspunderea juridică reprezintă un raport

statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice,

reprezentat prin agenţii, autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de

stat sau alţi agenţi ai puterii publice.

14 Cojocari E, Răspunderea juridică ,2003, pag.9615 Toma Mircea, Dept civil, Teoria generală a obligaţiilor, pag.13216 Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costea R..Teoria Generală a Deptului,Chişinău .2004,pag. .490

18

Conform autorilor români Constantin Stătescu şi Coreliu Bârsan, răspunderea

juridică are o caracteristică esenţială –posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a

constrîngerii de stat.

Ilustrul savant Nicolae Popa este de părerea că reacţia socială venită din partea

societăţiiîn cazul răspunderii juridice are anumite trăsături distinctive, fapt pentru

care este o reacţie instituţionalizată pe care o declanşează o faptă reprobabilă,

organizată în limitele stabilite de lege.17

Gheorghe Boboş defineşte răspunderea juridică ca fiind un raport juridic de

constrîngere, care are ca obiect sancţiunea juridică.

În opinia autorului Mircea Costin, răspunderea juridică reprezintă un complex

de drepturi şi obligaţii. Această din urmă opinie nu este întru totul împărtăşită de

Genoveva Vrabie, care menţionează că ea este admisibilă dar insuficientă. Acelaşi

autor indică caracterul logic al definiţiei respective, datorat faptului atunci cînd

definim răspunderea juridică drept un raport juridic, admitem, implicit, şi că acest

raport are un conţinut format nu doar din obligaţii, ci şi din drepturi.

În opinia lui Gh.Lupu, răspunderea juridică poate fi înţeleasă în sens larg şi în

sens restrîns. Astfel, în sens strict, răspunderea juridică constă în obligaţia de a

suporta sancţiunea regulii de drept pentru un fapt imputabil, în sens larg,

răspunderea juridică este un raport de drept particular născut dintr-un fapt juridic

deosebit, individualizat prin trăsături specifice. Dându-i o definiţie răspunderii

juridice, Gh.Lupu se referă la răspunderea juridică ca la un raport juridic special.

Aceasta constă în obligaţia de a suporta sancţiunea prevăzută de lege ca urmare a

comiterii unui fapt juridic imputabil. Această obşigaţie însă se încadrează într-un

conţinut complex, completat de drepturile corespunzătoare, conexe şi corelative

ei.18

Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu toată

complexitatea comportamentului, omul se raportează la unele principii, norme,

valori în limitele a ceea ce el consideră a fi bine-rău, permis-nepermis, drept-

nedrept, licit-ilicit.17 Popa N .Teoria generală a Dreptului, Chişinău, 1992, pag.20218 Lupu Gh., Avornic Gh.,Teoria Generală a Dreptului, Chişinău, 1997,pag.210

19

La momentul stabilirii opţiunii individului pentru o anumită conduită se

declanşează mecanismul constituirii răspunderii sale sociale. Aceasta se datorează

capacităţii sale raţionale de a opta pentru un anumit comportament, ştiind, sau

trebuie să ştie că fapta sa se înscrie sau nu în limitele principiilor generale

acceptate, şi va trebui să suporte consecinţele pentru conduita sa negativă.

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi se

caracterizează prin:

- are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept,

- este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care

au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea

prevăzută de norma juridică,

- este o răspundere general-obligatorie, izvorînd din imperativitatea dreptului

şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la

nevoie, constrîngerea juridică,

- consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putînd antrena chiar

sancţiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală,

- stabilireaconcretăa răspunderii juridice nu este un act sau demers strict

juridic, ci cu valoare multiplă

Potrivit articolul 9 Cod Civil R.M. „Exercitarea drepturilor şi executarea

obligaţiilor.” Indică: persoanele fizice şi juridice participante la raporturile

juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu

bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele

moravuri, în caz contrar, de nerespectarea obligaţiilor se va trage la răspundere.

Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii conexe,

prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligaţii ce iau naştere ca urmare a

săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de

stat, adică de aplicare a sancţiunii.

Răspunderea juridică constă dintr-un raport instituit de norma juridică, între

autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii unei autorităţi,

care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii 20

publice. Conţinutul raportului juridic este complex, dar în esenţă este format din:

dreptul statului, ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de

normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale, obligaţia persoanelor

de a se supune sancţiunilor legale, pentru restabilirea ordinii de drept.

Problema identificării formelor răspunderii juridice este una complexă care a

trezit numeroase controverse în literatura juridică. Însă, pe cît de controversată este

această problemă, pe atît şi de importantă este.

În domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ale

răspunderii juridice:

Răspunderea civilă

Răspunderea penală

Răspunderea administrativă

Răspunderea civilă

Acest tip de răspundere are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a

prejudiciului cauzat de o faptă ilicită. Ea afirmă o sancţiune de drept civil prin

obligaţia de reparare a prejudiciului propus prin fapta ilicită, fără a dicta în acelaşi

timp şi o pedeapsă. Prejudiciul poate să constea fie în violarea unui drept subiectiv

garantat prin lege unei persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii personale asumate

prin contract.

Răspunderea civilă intervine, de obicei, doar cînd victima apelează la forţa

de constrîngere a statului, deoarece numai autorităţile publice sunt abilitate cu

dreptul de a aplica sancţiuni juridice.

Definiţia răspunderii juridice nu o găsim formulată în nici un text de lege,

legiuitorul stabilind doar condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate fi

trasă la răspundere, principiile sale, limitele în care poate apărea una sau alta din

formele sale, natura şi întinderea sancţiunii juridice susceptibile de aplicare, ş.a.

Nici în codul civil al Republicii Moldova nu găsim o definiţie clară a

răspunderii juridice, legiuitorul stabilind doar condiţiile în care persoanele sunt

trase la răspundere.

21

În articolul 27 din codul civil al Republicii Moldova numit „Răspunderea

patrimonială a persoanei fizice”, legiuitorul stabileşte condiţiile în care este trasă la

răspundere persoana fizică. Articolul are următoarea formulare: persoana fizică

răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care,

conform legii, nu pot fi urmărite.

În articolul 68 din codul civil al Republicii Moldova numit “Răspunderea

persoanei juridice” are următoarea formulare:

1) persoana juridică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce îi

aparţine.

2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile

persoanei juridice, iar persoana juridică nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului

(membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

Potrivit Legislaţiei R.M. „cu privire la Protecţia Concurenţei” se interzice să

efectueze acte de concurenţă neloială,se pedepsesc, şi persoana poate fi atrasă la

răspundere civilă, ce se reflectă în acţiuni civile în responsabilităţile delictuale,

legislaţia oferă posibilitatea persoanelor interesate de a-şi recupera pierderile în

urma acţiunii de concurenţă neloială pe cale judiciară. Pentru aceasta e necesar

existenţa condiţiilor:

1. existenţa prejudiciului

2. existenţa comportamentului legal

3. existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi

prejudiciul cauzat, (adică trebuie de demonstrat că

prejudiciul a survenit în urma concurenţei neloiale)

4. existenţa vinovăţiei, ce se manifestă prin intenţia directă

(inducerea în eroare a cumpărătorului, cît şi din culpă)

În dreptul civil răspunderea juridică îmbracă două forme: răspunderea civilă

delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Ambele se bazează pe ideea reparării

prejudiciului cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită.

Răspunderea delictuală se întemeiază pe obligaţia persoanei de a repara

prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extraconractuală. În unele lucrări 22

răspunderea civilă delictuală se mai clasifică în subiectivă şi obiectivă.

Răspunderea delictuală subiectivă se întemeiază pe ideea de culpă, greşeală sau

vinovăţie şi are un domeniu de aplicare acătuit din:

- răspunderea pentru fapta proprie,

- răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori

- răspunderea instituţiilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii

şiucenicii aflţi sub supravegherea lor.

Răspunderea delictuală obiectivă se angajează şi se explică pe un temei obiectiv,

fiind axată pe ideea de garanţie.

Răspunderea delictuală obiectivă se referă la:

- răspunderea comitentelor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor,

- răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de lucruri,

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale,

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului,

- răspunderea pentru acte administrative ilegale.(legea contenciosului

administrativ)19

Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul neexecutării sau în acela

al executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către una din părţile

contractante.

Făcînd o comparaţie între cele două forme ale răspunderii civile, trebuie să

menţionăm că răspunderea contractuală intervine în cazul unei conduite ilicite în

raport cu normele juridice ce reglementează un contract preexistent între victimă şi

făptuitor, iar răspunderea delictuală vizează o conduită ilicită în raport cu normele

juridice adresate tuturor membrilor societăţii. În această ordine de idei, susţinem

afirmaţiile profesorului M. Eliescu, conform cărora tot ceea ce nu este răspundere

contractuală este răspunndere delictuală.20

Răspunderea penală

19 Mihnea Drumea. Răspunderea juidică , principiile şi formele sale. 2004, pag.720 Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, 1972,pag.62

23

Potrivit articolului 50 Cod Civil al Republicii Moldova, “răspundere penală”

se consideră condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a

persoanelor care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de

constrîngere prevăzute de lege.

În literatura juridică răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care

survine în urma încălcării normelor de drept penal. Ea este instituţia juridică

fundamentală a dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia

sancţiunii, formează pilonii oricărui sistem de drept penal. 21

Conform art.246 Cod Penal R.M. survine răspunderea pentru încălcarea

infracţiunii, „Limitarea concurenţei libere” prin încheierea unui acord ilegal care

prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la piaţă cu înlăturarea altor agenţi

economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, faptă săvîrşită cu aplicarea

violenţei, se pedepseşte de la 200-600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la

2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amenda în mărime de 100 pînă la

3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita un anumit drept de

proprietate.

Potrivit art.247 Cod Penal R.M. „Constrîngerea de a încheia o tranzacţie sau

de a refuza încheierea ei” însoţită de ameninţări cu aplicarea violenţei, cu nimicirea

sau deteriorarea bunurilor, precum şi cu răspăndirea unor informaţii care ar cauza

daune considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei sau

rudelor ei apropiate, în lipsa semneloe de şantaj, se pedepseşte cu amendă în

mărime de pănă la 300 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

În opinia lui Nicolae Popa, răspunderea penală este definită ca raport juridic

penal, de constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, raport ce se

stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca

reprezentant la societăţii de a trage la răspundere pe infractor, de-ai aplica

sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, de a-l constrînge să o

execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de-a se

21 Bulai C. Drept Penal.V II 1992,Bucureşti, pag.18024

supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării

autorităţii legii.

Încercările de a defini răspunderea penală sunt determinate de dificultăţile

similare care se întîlnesc în procesul de conceptualizare a răspunderii juridice în

general. Astfel, concepţiile existente în literatura juridică referitoare la definirea

răspunderii penale pot fi grupate în următoarele categorii:

1) răspunderea penală este definită ca o obligaţie a unei persoane de a

suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvîrşit o infracţiune,

răspunderea penală fiind consecinţa infracţiunii,

2) răspunderea juridică penală este definită ca fiind raportul juridic penal

de constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, între stat, de

pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui

conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a-

l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută

pentru infracţiunea săvîrşită de el şi de a-l constrînge să o execute,

precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a

se supune sancţiunii aplicate în vederea stabilirii ordinii de drept şi

restaurării autorităţii legii,

3) răspunderea juridică este o categorie limitată, căci ea intervine doar în

momentul încălcării unei norme juridice, dicolo de care nu putem

vorbi de răspundere

4) răspunderea penală reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii

corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează, în

principal, prin constrîngerea exercitată de stat faţă de infractori, în

condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de

drept şi resocializării ordinii de drept şi resocializării infractorului.

În ce ne priveşte, considerăm că toate aceste definiţii au adus un aport enorm la

dezvoltarea răspunderii penale drept categorie juridică, care încă o dată confirmă

caracterul complex al răspunderii juridice şi ne permite să facem următoarele

concluzii:25

- apare ca rezultat al comiterii unei infracţiuni,

- se realizează prin intermediul unui raport juridic de constrîngere, complex,

- în toate raporturile juridice statul prin intermediul organelor sale participă ca

subiect activ,

- se aplică în scopul restabilirii ordinii de drept, restaurării autorităţii legii şi a

resocializării infractorului.

Legislaţia penală defineşte noţiunea de infracţiune.

Astfel, în alin 1 art.14 din Cod Penal al Republicii Moldova este stipulat că

infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea

penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală.

Specificul răspunderii penale este dat de următoarele caracteristici:

a) Temeiul ei îl constituie infracţiunea.

b) Acţiunea penală se promovează din oficiu, întrucît în reprimarea

infracţiunii este prezumat a fi interesată întreaga societate, iar

răspunderea penală nu poate fi eludată, de regulă, prin convenţia

părţilor. Tragerea la răspundere juridică are loc la iniţiativa

autorităţilor publicxe, iar satisfacerea intereselor victimei prejudiciate

prin fapta infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută

de lege, întrucît sancţiunea penală constituie o măsură de apărare

socială.

c) Obiectivul fundamental al sancţiunii penale este prevenţia generală şi

specială.

d) Pentru declanşarea răspunderii penale este suficientă încălcarea

normelor dreptului obiectiv, în condiţiile în care legea stabileşte

consecinţele penale pentru asemenea încălcări. Nu e necesar ca prin

fapta infracţională să se violeze, concomitent, şi un drept subiectiv.

e) Răspunderea penală se bazează pe culpa autorului faptei ilicite, adică

este subiectivă, ceea ce presupune nu numai consumarea obiectivă a

infracţiunii, ci şi săvîrşirea cu vinovăţie a faptei ilicite.

26

f) În ceea ce priveşte dovada culpabilităţii, în domeniul răspunderii

penale operează prezumţia relativă a vinovăţiei, prezumţie legală care

nu poate fi răsturnată decît pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina

acuzării.22

Dacă privim răspunderea penală ca instituţie juridică a dreptului penal, fapt care

nu este respins de nimeni, atunci ea poate fi definită ca ansamblul normelor

juridice care formează obiectul dreptului penal şi care se nasc în sfera activităţii de

tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de

drept, prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate ce se desfăşoară de autorităţile

publice, în temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării

valorilor sociale esenţiale confirmate de ordinea constituţională, în vederea

menţinerii şi promovării şi ordinii juridice şi binelui public.23

Instituţia răspunderii penale este alcătuită nu numai din norme de drept penal,

dar şidin alte categorii de norme care interacţionează în procesul de tragere la

răspundere a infractorului. Astfel, tragerea efectivă la răspundere penală implică în

mod necesar şi incidenţa normelor de drept procesual penal, de drept excepţional

penal şi chiar norme de drept constituţional care împreună asigură finalitatea

răspunderii penale. Aceasta este un lucru firesc şi nu trebuie să ne conducă la ideea

că răspunderea penală nu este o instituţie a dreptului penal. Dimpotrivă, reieşind

din structura sistemică a dreptului, legăturile şi interferenţele dintre diferite ramuri

ale dreptului sunt nu numai posibile, dar şi necesare.

Răspunderea penală privită ca instituţie juridică alcătuieşte, în cumul cu

celelalte forme ale răspunderii juridice, instituţia complexă interramurală a

răspunderii juridice.

Răspunderea administrativă

Potrivit art.9 al Codului cu privire la contravenţiile administrative al R.M. prin

„contravenţie administrativă” se subînţelege fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită

22 Mihai G. Fundamentele dreptului. Bucureşti, 1999, pag.131-132,23 Barac L.Răspunderea şi sancţiunea juridică .Bucueşti, pag.166

27

ce atentează la personalitate, la orînduirea de stat şi la ordinea publică, precum şi

alte fapte ilicite pentru care legislaţia prevede răspunderea administrativă.

Răspunderea administrativă pentru contravenţiile prevăzute de prezentul cod

apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenţii nu atrag după sine, în

conformitate cu legislaţia în vigoare, răspunderea penală.

Tradiţional, răspunderea administrativă este identificată cu răspunderea

contravenţională. Însă, investigaţiile din ultimii ani ne ajută să facem o delimitare

clară între aceste categorii juridice.

Confundarea răspunderii juridice cu răspunderea contravenţională este

determinată de faptul că răspunderea contravenţională are un spaţiu larg de aplicare

în viaţa socială şi legislaţia nu conţine o noţiune a răspunderii administrative sau o

enumerare a sancţiunilor ei, evidenţiindu-le doar pe cele contravenţionale.

Pentru a clarifica această situaţie, profesorul A. Iorgovan vine cu o idee

deosebită, în conformitate cu care ilicitul administrativ se împarte în trei mari

categorii:

g) ilicitul administrativ propriu zis,

h) ilicitul contravenţional

i) ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi morale.24

Astfel, fiecărei categorii de ilicit administrativ îi corespunde una dintre formele

răspunderii juridice administrative: răspunderea administrativ-disciplinară,

răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea administrativ-materială.

Conform acestei concepţii, fenomenul răspunderii juridice capătă o abordare

mai largă. Faptul identificării în teorie a răspunderii administrative cu cea

contravenţională face să rămînă în afara acestei răspunderi un şir de abateri

administrative cu caracter necontravenţional, ce vizeză neîndeplinirea sau

îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor din partea subiectelor subordonate în

raporturile de drept administrativ.25

24 Iorgovan A .Drept administrative. Tratat elementar. Bucureşti, 1993,pag.19825 Orlov M. Drept adinistrativ. Chişinău, 1997,pag .41

28

Contravenţia este cea mai gravă formă a ilicitului administrativ care posedă

o natură juridică penală supusă unui regim juridic administrativ. Deci, răspunderea

contravenţională nu este o formă tipică a răspunderii administrative, ci o formă

atipică, imperfectă, fapt care nu exclude posibilitatea constituirii unei noi ramuri de

drept- a dreptului contravenţional.

Răspunderea administrativ-disciplinară este definită ca fiind situaţia juridică

ce constă în complexul de drepturi şi obligaţii conexe,conţinut al raporturilor

juridice sancţionatorii, stabilite, de regulă, între un organ al administraţiei publice

sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei abateri administrative, care nu

este contravenţionalizată.26

Răspunderea administrativ-patrimonială este o formă a răspunderii juridice

administrative care intervine ca rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei

publice ce au provocat daune.

Răspunderea administrativ-patrimonială îşi are originea în prevederile art.53

al Constituţiei Republicii Moldova, conform cărora persoana vătămată într-un

drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină

recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Cadrul

juridic care asigură realizarea şi satisfacerea dreptului la repararea daunelor

cauzate este consfinţit în legea contenciosului administrativ.

În Codul cu privire la contravenţional al R.M. sunt stabilite prevederi care par să

se integreze în conceptul de concurenţă neloială:

1) fabricarea, folosirea, importul, exportul, oferirea spre vînzare, orice alt

mod de punere în circulaţie economică sau stocarea în acest scop a

obiectelor proprietăţii industriale protejate sau a produsului, obţinut

prin aplicarea acestor obiecte, precum şi îndemnarea teţilor la

efectuarea acestor acţiuni fără autorizaţia deţinătorului titlului de

protecţie(art.51/3);

26 Iorgovan A .Drept administrativ .Tratat elementar. Bucureşti, 1993, pag .19929

2) prezentarea consumatorului a unei informaţii neautentice sau

incomplete privind caracteristicile produselor (mărfurilor) şi

serviciilor, trecerea sub tăcere a indicilor calitativi, a proprietăţilor

produselor (mărfurilor), a regulilor de folosire a lor (art.152/1);

3) falsificarea produselor (mărfurilor), folosirea ilicită a emblemei

comerciale străine (art.152/2);

4) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea emblemei

comerciale sau a mărcii de producţie de către întreprinzătorii, care sînt

obligaţi prin lege să asigure folosirea acestora, fie cu utilizarea unei

embleme comerciale sau unei mărci de producţie străine (art.162

alin.7);

5) prezentarea, producerea sau difuzarea publicităţii neoneste,

neautentice, amorale de către furnizorul de publicitate, producătorul

de publicitate sau de către difuzorul de publicitate (art.174/22 alin.2).

4. Clientela comercială

Noţiunea de clientelă include în conţinutul său o dublă semnificaţie, una de ordin

uman, cealaltă de ordin material, care necesită să fie analizate separat.

Din punct de vedere uman, clientela este ansamblul de persoane care

obişlnueşte să se aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să recurgă la

serviciile sale.

Clientela reprezintă valoarea raporturilor probabile sau posibile cu

persoanele care frecventează un anumit fond de comerţ.27

Clientela se analizează ca o posibilitate globală de contacte viitoare şi

repetabile cu consumatorii, echivalând cu reprezentarea, din punct de vedere

pecuniar, a beneficiului pe care titularul fondului de comerţ îl poate obţine din

vânzările sau prestaţiile ce îi sunt solicitate de ansamblul persoanelor care, în

27 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea general, ed.cit., p.35130

virtutea unor consideraţiuni diverse, sunt în fapt, iar nu în drept, ataşate de

stabilimentul său.28

Printre condiţiile de captare şi păstrare a clientelei enumerăm următoarele:

modul de prezentare a mărfurilor; vadul comercial; preţurile convenabile; calitatea

produselor etc. Atractivitatea exercitată asupra clientelei decurge, cel puţin în

relaţiile cu un agent economic individual, dintr-un izvor dublu.

Reţinem personalitatea operatorului economic, care prin modul său de

comportare pe piaţa liberă, prin atenţia acordată celui care îi intră în magazin, prin

felul în care îşi prezintă marfa în raft, atrage sau dimpotrivă respinge potenţiala

clientelă.

Apoi, menţionăm vadul comercial, care se traduce în aptitudinea fondului de

comerţ de a atrage potenţialii clienţi mai ales prin amplasamentul favorabil într-o

zonă comercială, la o intersecţie frecventată, aglomerată, în apropierea unor zone

cu fabrici etc. Nu în ultimul rând, fără îndoieală că preţurile convenabile şi

calitatea produselor joacă un rol important în atragerea consumatorilor.

Din punct de vedere material, în literatura juridică, s-a scris că deşi este o masă de

persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare economică mai

ales din cauza relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste

persoane.

Clasificarea clientelei:29

a) Clientela atrasă – consumatorii care se adresează unui anumit comerciant

datorită obişnuinţei şi încrederii pe care le-o inspiră, independent de existenţa unui

contract de aprovizionare;

b) Clientela angajată – persoanele care au încheiat cu un anumit comerciant

un contract de aprovizionare, fiind cunoscută şi sub denumirea de clientelă captivă;

c) Clientela derivată – categorie distinctă, apărută relativ recent, deoarece

reprezintă situaţiile complexe apărute în magazinele universale, unde distribuitorul

beneficiază de fluxul de consumatori atraşi de întreg complexul comercial, fără să

28 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea general, ed.cit., p.35229 Iancu Vasile, Iancu Cristian Sabin. Dreptul concurenţei comerciale.Editura Sitech, Craiova, 2009, pp.66-67

31

intervină sau poate doar într-o măsură foarte mică atractivitatea produselor sau a

operatorului economic ofertant;

d) Clientela ocazională- nu are o continuitate sau stabilitate în relaţiile cu

agentul economic, este lipsită de constanţă şi continuitate; de cele mai multe ori

fiind vorba de clienţi atraşi de aşa-numitul vad comercial, însă localizarea nu

reprezintă o condiţie obligatorie;

e) Clientelela comună – se pune problema de a determina apartenenţa

clientelei în raporturile dintre participanţi la reţelele de distribuţie sau de

concesiune. Astfel, clientela poate aparţine operatorului economic care intră în

relaţii directe cu aceasta sau agentului economic care a organizat reţeaua de

distribuţie sau a acordat franciza, soluţiile fiind diferite în practică, fără a se

contura un punct de vedere unitar.

Trăsături distincte ale cleintelei:30

a) Caracterul licit al clientelei rezultat din raporturile de afaceri ale unui

operator economic cu persoanele care îl frecventează în mod obişnuit. Dacă ele

sunt licite, adică activitatea comercială desfăşurată pe piaţă este autorizată, potrivit

legii, atunci clientela afectată acelor raporturi de afaceri are caracter licit.

Dimpotrivă, un comerţ clandestin sau cu un obiect prohibit de normele în

vigoare (de exemplu drogurile), chiar dacă atrage întâmplător unii

amatori, nu poate să beneficieze de ocrotire;

b) Caracterul comercial al clientelei. Distincţia trebuie făcută în legătură cu

persoana titularului care exerci8tă o profesie liberală (de exemplu avocat sau

medic). Valoarea avizelor,consukltaţiilor, serviciilor, prestaţiilor unui avocat sau a

unui medic poartă amprenta inconfundabilă şi exclusivă a autorului de la care

provin.

Primează aptitudinile, talentul profesional al celui care prestează serviciile şi

încredirea pe care o inspiră. Individualitatea sa reprezintă factorul esenţial.

30 Iancu Vasile, Iancu Cristian Sabin. Dreptul concurenţei comerciale.Editura Sitech, Craiova, 2009, p.6732

În baza celor enunţate mai sus, clientela are caracter civil atunci când se

formează în jurul titularului care exercită o profesie liberală şi atunci când acesta

îşi încetează activitatea, clentela se dispersează.

c) Caracterul autonom, ce caracterizează clientela unui operator economic

care îşi formează o clientelă personală şi autonomă, datorită unei gestionări

corespunzătoare a fondului de comerţ, pe care l-a organizat.

5. Piaţa relevantă

În sensul dreptului concurenţei comerciale, piaţa reprezintă locul unde se

confruntă cererea şi oferta de produse sau servicii considerate de cumpărători sau

utilizatori ca fiind substituibile între ele, dar nesubstituibile cu alte bunuri sau

servicii oferite.31

Piaţa reprezintă ambianţa în care se întâlnesc voinţele ofertanţelor cu

voinţele solicitanţilor şi îndeplineşte funcţia economică de a realiza o legătură

dintre cererea şi oferta de mărfuri, servicii sau lucrări, stabilind circuitul dintre

producţie şi consum.

Noţiunea de piaţă se defineşte în raport de două aspecte: întinderea

geografică şi produsele care sunt comercializate.

Piaţa relevantă este piaţa pe care se desfăşoară concurenţa cuprinzând un

produs sau un grup de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi se

comercializează. Noţiunea este utilizată pentru identificarea produselor şi a

agenţilor economici ce se află în concordanţă directă în afaceri.

După cum a arătat Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE),

“conceptul de piaţă relevantă presupune faptul că poate exista o concurenţă

efectivă între produsele care fac parte din aceasta, ceea ce presupune că există un

grad suficient de substituire între toate produsele care fac parte din aceeaşi piaţă

în ceea ce priveşte utilitatea lor specifică”.32

Piaţa relevantă este aşadar o piaţă a produselor sau serviciilor, delimitată

geografic.

Piaţa produselor sau serviciilor. Pentru a defini piaţa produsului, punctul de 31 Iancu Vasile, Iancu Cristian Sabin. Dreptul concurenţei comerciale.Editura Sitech, Craiova, 2009, p.6832 Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, decizia din 6 martie 1974

33

pornire îl reprezintă un produs particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup

de bunuri ori servicii relaţionate, incluzându-se şi bunurile sau serviciile

substituibile, în considerarea funcţiilor şi a utilităţii acestora, a abilităţii de a

răspunde aceloraşi necesităţi, precum şi a preţului. Bunurile şi serviciile

interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca

făcând parte din aceeaşi piaţă. Pentru determinarea pieţei produsului se analizează

atât cererea cât şi oferta. Din punct de vedere al cererii, piaţa sectorială sau piaţa

produsului include toate produsele sau serviciile considerate de consumatori ca

fiind interschimbabile sau substituibile datorită caracteristicilor, preţului sau

utilizării acestora. Este suficient ca produsele să fie interschimbabile sau substituite

datorită caracteristicilor, preţului sau utilizării acestora. Este suficient ca produsele

să fie interschimbabile într-o măsură îndestulătoare, în sensul de a constitui o

alternativă economică reală, nefiind necesar să existe o dentitate a caracteristicilor,

preţului sau calităţii.â

Criterii privind determinarea pieţei relevante din punct de vedere al cererii

sunt următoarele :

a) Criteriul materialităţii bunurilor ;

b) Criteriul preferinţelor consumatorilor ;

a) Criteriul materialităţii bunurilor,  presupune ca produsele având aceeaşi

natură fizică să fie substituite între ele. De exemplu, untul şi margarina sau

mobilierul fabricat fie din lemn compact, fie din placaj. Dimpotrivă, mdeosebirile

materiale dintre produse (servicii) denotă că nu sunt interschimbabile, aparţinând

unor pieţe relevante diferite.

b) Criteriul preferinţelor consumatorilor, pune un accent deosebit pe

opţiunile consumatorilor deoarece acestea au efect asupradelimitării pieţei

relevante şi sunt influenţate de următoarele aspecte : materialitatea produselor

şi preţul produselor.

Analiza tehnică a caracteristicilor produselor nu poate fi folosită în mod

exclusiv pentru a delimita piaţa relevantă, întrucât nu reflectă reacţia

consumatorilor la aceste caracteristici. Astfel, printr-o simplificare excesivă, se 34

poate considera că bunurile care asigurpă aceeaşi funcţie generală constituie

aceeaşi piaţă, sau, printr-o diversitate excesivă se poate ajunge la concluzia, de

exemplu, că maşinile constructurilor de automobile formează fiecare o piaţă

distinctă.

Două produse sau servicii, considerate de consumatori ca fiind substituibile

se încadrează pe aceeaşi piaţă relevantă, chiar dacă sunt diferite în materialitatea

lor (de exemplu vânzarea de televizoare). Pe de altă parte, există posibilitatea că

douăp produse asemănătoare să nu fie apte de a satisface aceeaşi nevoie a

cumpărătorilor, rezultând astfel pieţe relevante distincte. Referitor la preţul

produselor, reacţia consumatorilor la diferenţele de preţ dintre produsele similare

este importantă pentru determinarea pieţei relevante.

Dacă bunurile care provin de la mai mulţi ofertanţi sunt socotite ca

substituibile de către o mare parte a clientelei, o variaţie a preţului unuia dintre

acestea va atrage o deplasare substanţială a cererii de la o întreprindere la alta.

Faptul că diferenţierea de preţ a unor produse similare se menţine o durată mai

mare de timp, rezultă că produsele respective nu mai sunt substituibile :

coexistenţa durabilă a unor niveluri de preţuri sensibil diferite pentru produse care

sunt identice indică prin ea însăşi că aceste produse nu fac parte din aceeaşi piaţă.

In sensul disocierii unor pieţe relevante sunt necesare :

- Evidenţa evoluţiei preţurilor ;

- O diferenţă suficient de accentuată între nivelul de preţuri pentru bunuri

asemănătoare.

In aprecierea influenţei exercitate de preferinţele consumatorilor se are în

vedere existenţa unui anumit grad de obiectivitate, fiind folosit în acest sens

conceptul de utilizator rezonabil.

Deosebim şi alte criterii de evidenţiere a pieţei relevante a produselor sunt

următoarele :

- Existenţa unor reglementări specifice privind anumite bunuri ;

- Metode originale de distribuire a unor mărfuri ;

- Fenomenul model.35

Din punct de vedere al ofertei, identificarea pieţei relevante presupune

determinarea disponibilităţii de produse alternative apte să satisfacă aceeaşi cerere.

Caracterul substituibil al produselor este apreciat prin raportare la posibilitatea

economică a vânzătorilor de a realiza uşor bunuri de înlocuire. Astfel, piaţa

relevantă include atât vânzătorii actuali ai unui anumit produs, cât şi pe cei

potenţiali.

Deci, pentru delimitarea pieţei produsului se utilizează următoarele

metode :33

- Metoda substituibilităţii în consum, ce presupune determinarea probabilităţii

de înlocuire a cererii pentru un produs cu cererea pentru un alt produs, în

funcţie de natura produsului, de caracteristicile sale fizice, de utilitatea

finală, de gradul de satisfacţie realizat în funcţie de preferinţele

consumatorilor, de preţ ;

- metoda substituibilităţii în producţie sau a elasticităţii ofertei, constă în

verificarea posibilităţii altor întreprinderi de a pătrunde pe piaţa produsului,

în sensul posibilităţii de a pătrunde pe piaţa produsului, în sensul

posibilităţii de a realiza într-un timp scurt bunul respectiv sau un înlocuitor

cu cheltuieli rezonabile, prin mărirea sau reconvertirea capacităţilor de

producţie.

Piaţa geografică. Am arătat că piaţa geografică poate fi întreaga piaţă

comună sau o parte relevantă a acesteia. Piaţa geografică se stabileşte în funcţie de

aria în care produsul este comercializat şi unde există condiţii de concurenţă

suficient de omogene pentru a permite evaluarea puterii economice a întreprinderii

în cauză şi poate fi teritoriul unui stat membru, o parte importantă a acestuia sau

piaţa comună. Potrivit concepţiei economice, piaţa geografică este reprezentată de

teritoriul specific în care trebuie apreciat jocul cererii şi al ofertei.

În definirea pieţei geografice se eau în vedere:34

- timpul şi caracteristicile produselor implicate;

- preferinţele consumatorilor;33 Iancu Vasile, Iancu Cristian Sabin. Dreptul concurenţei comerciale.Editura Sitech, Craiova, 2009, p.7134 Iancu Vasile, Iancu Cristian Sabin. Dreptul concurenţei comerciale.Editura Sitech, Craiova, 2009, p.72

36

- diferenţe dintre cotele de piaţă ale agenţilor economici în zone geografice

învechite;

- diferenţe substanţiale dintre preţurile produselor la furnizori, precum şi

ponderea cheltuielilor de transport şi costuri totale.

În funcţie de factorii luaţi în considerare se defineşte aria geografică în care

sunt localizaţi producătorii concurenţi. Aceasta poate include şi producătorii

necunoscuţi de cumpărători, dar care pot, uşor şi acceptabil din punct de vedere

economic, să-şi aducă produsele din alte zone.

Pentru a fi considerate pe aceeaşi piaţă geografică relevantă, nu este necesar ca

produsele să fie fabricate în aceeaşi localitate sau în localităţi apropiate. Toate

aceste produse trebuie să fie accesibile aceloraşi cumpărători, astfel încât fiecare

dintre ele să fie o alternativă economică reală pentru celelalte.

În cazul în care o majorare importantă de preţ pentru produsele vândute într-o

anumită zonă, determină o deplasare considerabilă a consumatorilor către

produsele respective fac parte din aceeaşi piaţă geografică relevantă.

Delimitarea pieţei geografice se face similar cu identificarea pieţei

produsului: dacă o majorare a preţului pentru produsele comercializate într-o

anumită zonă determină o deplasare constantă a cererii către o altă zonă, aceste

două arii trebuie considerate ca făcând parte dintr-o piaţă geografică relevantă

pentru bunurile respective. Pentru unele produse sau servicii, piaţa geografică

relevantă poate fi o parte într-o localitate din Republica Moldova, iar pentru altele,

întreaga ţară.

În concluzie, putem menţiona că delimitarea pieţei relevante este un

instrument de analiză indispensabil în dreptul concurenţei, deoarece numai în

cadrul unei pieţe relevante se poate aprecia şi măsura intensitatea competiţiei

actuale sau potenţiale pentru a decide dacă este necesar controlul

comportamentului concurenţial al unor întreprinderi sau aplicarea unor sancţiuni.

37

6. Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Formarea şi autonomizarea dreptului, a unor ramuri de drept, este un process

îndelunbgat, amprentat de motivaţii, de cursul normativităţii, de structura şi

calitatea societăţii statale respective şi chiar de considerente de ordin

administrative, didactic.

Dreptul concurenţei, atât în Republica Moldova, cât şi în ţările cu o

civilizaţie şi un comerţ avansat, este studiat atât autonom, cât şi în cadul dreptului

comercial şi dreptului comunitar al afacerilor.

Dreptul concurenţei este ansamblul normelor juridice care guvernează

competiţia dintre comercianţi pentru conservarea şi câştigarea clientele, conduit

competitorilor, mijloacele concurenţei şi sancţionbarea încălcării regulilor de

concurenţă.35

Raporturile juridice din domeniul concurenţei sunt angajate în activităţuile

comercianţilor, pentru câştigarea clientele în scvopul unui profit maximalizat.

Dreptul concurenţei cuprinde şi tratează reguli de conduit licită pe piaţa comercială

şi regimul sancţiuonator al încălcării acestuia.36

În sens larg, dreptul concurenţei se referă la intervenţia în piaţă acolo unde

există probleme ale procesului concurenţial. Procesul concurenţial merită protejat

deoarece este esenţial într-o economie afectată de globalizare şi inovaţie.

Concurenţa între întreprinderi duce la o piaţă eficientă şi ajută consumatorii prin

preşiunea asupra reducerii costurilor şi recompensarea organizaţiilor inovatoare,

industriale sau furnizoare de servicii. Deşi nu se referă în mod direct la protecţia

consumatorilor sau stabilirea unor standarde ale comerţului, ambele domenii

beneficiază de aplicarea dreptului concurenţei. Această definiţie cere clarificări în

legătură cu tipurile de materii care constituie substanţa dreptului concurenţei de

oriunde şi co-autorităţile îndreptuite să soluţioneze eventualele litigii.

Dreptul concurenţei reprezintă ansamblul de reglementări destinate să

asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale, exerciţiul normal al 35 Gheorgiu Gheorghe, Niţă Manuela. Dreptul concurenţei interne şi europene. Curs universitar.Bucureşti:Universul Juridic, 2011, p.1336 Gheorgiu Gheorghe, Niţă Manuela. Dreptul concurenţei interne şi europene. Curs universitar. Bucureşti:Universul Juridic, 2011, p.13

38

competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru câştigarea, păstrarea şi

extinderea clientelei.37

Altfel spus, dreptul concurenţei comerciale, îmbină organic cele două laturi

distincte ale sale, şi anume latura preventivă şi latura represivă, care sunt

inseparabile şi de interes egal.

Definiţia evidenţiază principalele componente ale Dreptului concurenţei

comerciale şi anume:

1) ansamblul reglementărilor specifice care formează cadul legal;

2) o ambianţă economică adecvată, care constă într-o piaţă liberă;

3) relaţiile de concurenţă dintre agenţii economici, care se confruntă spre a-

şi câştiga şi consolida o clientelă proprie.

Este necesar de menţionat, că dreptul concurenţei a fost influenţat din ce în

ce mai mult după anul 1990 de normele dreptului comunitar, rezultând astfel, un

drept european al concurenţei.38

Dreptul european al concurenţei are ca scop atât disciplinarea şi orientarea

raporturilor concurenţiale înspre noermalitate, cât şi reprimarea şi înlăturarea

practicilor abuzive care contravin esenţei de piaţă.

Aşa după cum am mai subliniat, dreptul concurenţei comerciale este oramur ăde

drept în curs de formare, cel puţin înţara noastră.

Obiectul său de reglementare este complex, cu o natur ăpluridisciplinară,

profesională şi pragmatic în care problemele economice de ţin o pondere

covârşitoare.

Dreptul concurenţei comerciale este o ramură de drept în curs de formare

întrucât, la noi în ţară, însăşi economia de piaţă, ca premisă  fundamentală pentru

existenţa şi manifestarea concurenţei, este în curs de formare, astfel încât se poate

afirma că normele sale anticipează unele fenomene ce vor putea urma.

Obiectul său este pluridisciplinar întrucât domeniul său dereglementare, are în

vedere atât chestiuni de drept substanţial (de fond) cât şi chestiuni de procedur 

37 Octavian Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale.Bucureşti, Editura: Lumina Lex, 1998, p.2938 Maieran Laura, Vasile Cătălin, Instituţii de dreptul concurenţei comerciale, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2008, p.8

39

Ă (drept procesual).

   Astfel, reglementarea de drept substanţial are în vedere: comportamentul

onest al agenţilor economici, prevenirea practicilor monopoliste, a faptelor de

concurenţă neloială, răspunderea civilă, penală, administrativă etc, pentru

încălcarea normelor care cârmuiesc libera şi onesta concurenţă. În ceea ce priveşte

reglementarea de ordin procedural , aceasta sereferă la competenţa de constatare şi

sancţionare a faptelor prohibite denormele dreptului concurenţei precum şi la

modul de soluţionare alplângerilor celor vătămaţi, efectuarea investigaţiilor în

materie de practice anticoncurenţiale, de dumping şi subvenţii la export şi import

etc.

Datorită caracterului său pluridisciplinar, se poate afirma că dreptulconcuren

ţei comerciale conţine norme juridice de natură civilă, penală, administrativă,

procesuală etc.

Dreptul concurenţei comerciale este un drept professional întrucât se

adresează, în principal, unor subiecţi calificaţi - agenţii economici, având calitatea

de comercianţi, în sensul Codului Civil al Republicii Moldova.

7. Obiectul, metoda de reglementare şi principiile dreptului concurenţei

comerciale

În cadrul economiei de piaţă, rivalitatea dintre operatori poate să îmbrace

forme diferite şi să atingă grade foarte variate de intensitate. Din acest punct de

vedere deosebim, pe de o parte competiţia stimulativă, iar pe de altă parte

rivalitatea patologică. În conformitate cu această diviziune, Dreptul concurenţei

comerciale urmăreşte o dublă finalitate: atât să optimizeze desfăşurarea competiţiei

dintre agenţii economici în condiţii oneste şi corecte, cât şi să reprime modalităţile

ei abuzive, care sunt niocive pentru relaţiile tipice de piaţă.

Patologia concurenţei cunoaşte la rândul ei două categorii de manifestări.

Lupta dintre agenţii econbomici poate conduce, mai ântâi, la acapararea agresivă

de către cei mai puternici a unor segmente de piaţă, pe calea practicilor

monopoliste. Ca rezultat se ajunge la înlăturarea în bloc, globală, a operatorilor mai

40

puţin competitivi, prin dispariţia liberei concurenţe în sectorul econbomic

respectiv. Însăşi existenţa concurenţei este astfel suprimată.

În al doilea rând, rivalitatea excesivă poate să consiste în exercitarea abuzivă

a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe poiaţă un agent economic determinat,

acaparându-i clientela pe care şi-o adunase. Din acest motiv anomalia rezidă în

folosirea neonestă a libertăţii de care trebuie să beneficieze în economia de piaţă

toţi participanţii la activitatea productivă. Ca rezultat, deşi sistemul competiţional

subsistă, unul dintre operatori este sacrificat, fiind constrâns, prin mijloace

nepermise, să abandoneze lupta.

Corespunzător formelor patologice semnalate, Dreptul concurenţei

comerciale cuprinde, în relaţiile interne, de pe piaţa naţională, două categorii de

reglementări. Unele urmăresc să reprime practicile monopoliste, spre a asigura

supraveţuirea în sectorul ameninţat; ele alcătuiesc aşa numitul drept anti-trust

Altele au ca scop să prevină, să împiedice şi să sancţioneze exerciţiul abuziv al

competiţiei, urmărind să asigure calitatea ei normală, corectă, onestă; ele formează

dreptul concurenţei neloiale.

Patologia în activitatea de schimburi economice se poate deopotrivă

manifestă în relaţiile comerciale internaţionale. Spre a le menţine în limite fireşti,

stimulative, reglementările formează dreptul anti-dumping şi anti-subvenţii.39

Obiectul de studiu al dreptului concurenţei îl constituie relaţiile dintre

agenţii economici în realizarea scopurilor ce ţin de obţinerea profiturilor, utilizând

anumite metode ale luptei de concurenţă.

Deci, dreptul concurenţei comerciale este alcătuit din două laturi, având

acelaşi obiectiv, şi anume libera concurenţă. Prima latură, cuprinde reglementările

care asigură funcţionarea unei economii de piaţă, iar a doua, reglementările care

promovează şi apără loialitatea concurebnţei.

Pentru a fi licite, actele de concurenţă trebuie să îndeplinească două condiţii:

să nu afecteze resorturile economice ale pieţei libere şi să se realizeze prin metode

oneste.40

39 Octavian Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale.Bucureşti, Editura: Lumina Lex, 1998, pp.30-3140 Iancu Vasile, Iancu Sabin Cristian. Dreptul concurenţei comerciale. Editura Sitech, Craiova, 2009, p.14

41

Reglementarea unui sector economic se poate realize printr-o intervenţie a

priori, realizând un system de concurenţă în general de o manieră coercitivă

(deconectări, licenţe forţate, cesiuni de active, separaţii de funcţii ş.a), cum este în

cazul monopolurilor naturale (energie, transport) sau a noi sectoare (audiovisual,

telecomunicaţii), dar şi printr-un control a posteriori, în cazul practicilor

anticoncurenţiale.41

8. Principiile dreptului concurenţei42

1. Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de

legislaţie, ale tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri.

2. Este interzis agentului economic să-şi exercite drepturile în vederea

limitării

concurenţei, abuzului de situaţia sa dominantă şi lezării intereselor legitime ale

consumatorului.

3. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sint obligate să

contribuie la dezvoltarea şi la protecţia concurenţei loiale.

4. Statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi ale

cetăţeanului (consumatorului) contra activităţii monopoliste şi concurenţei

neloiale.

9. Raportul juridic de concurenţă

Raportul juridic este acel raport social reglementat de normele de drept, de lege.

Raporturile care nu se soldează cu aplicarea normelor juridice, nu sunt raporturi

juridice. Un raport juridic presupune de regulă, existenţa minimum a doi participanţi pe

poziţii diferite, presupune un obiect, conţinut, efecte ale acestora, implică o sancţiune

pentru nerespectarea obligaţiilor şi nesocotirea acestor drepturi.

În domeniul concurenţei, nu toate chestiunile care comportă un tratament

juridic, care fac obiectul unorreglementări juridice, implică raporturi juridice.

41 Gheorgiu Gheorghe, Niţă Manuela. Dreptul concurenţei interne şi europene. Curs universitar.Bucureşti:Universul Juridic, 2011, p.1442 Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia concurenţei nr. 1103-XIV din 30.06.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.166-168 din 31.12.2000

42

Regimul juridic al concurenţei presupune acele elemente din domeniul

concurenţei care au un tratament legal, conţinutul acestui tratament, efectele acestuia.

Raportul juridic de concurenţă este o relaţie socială – patrimonială sau

nepatrimonială – din sfera economică a producţiei, distribuţiei sau consumului de

mărfuri sau servicii, reglementată de norma dreptului concurenţei.

Corespunzător celor două segmente care alcătuiesc dreptul concurenţei –

subsistemul normelor care ocrotesc libertatea concurenţei, pe de o parte, şi

subsistemul normelor care ocrotesc loialitatea concurenţei, pe de altă parte -, există

două subtipuri de raporturi juridice specifice.

Unul este un raport juridic de autoritate: agenţii economici sunt obligaţi

prin dispoziţii imperative să adopte o asemenea conduită pe piaţă, încât să nu

restrângă, să nu împiedice sau să nu denatureze jocul normal al concurenţei.

Acţiunile lor economice sunt strict supravegheate, verificate, modelate şi

sancţionate, în caz de neconformare, de autorităţile administrative care îndeplinesc

funcţia de poliţie a pieţei.

Celălalt, derivat din raportul juridic civil, este, la fel ca şi genul din care

provine, un raport juridic de egalitate. Egalitatea părţilor unui raport juridic de

concurenţă nu se exprimă însă prin complementaritatea lor, ca în cazul raportului

juridic civil, ci prin natura de joc a acestui tip de raport juridic. Comercianţii sânt

participanţi la un concurs şi sunt egali în ceea ce priveşte şansele la start, cât şi în

alegerea mijloacelor necesare pentru câştigarea întrecerii. Sunt, de asemenea, în

mod egal supuşi aceloraşi reguli de loialitate a jocului.

Elementele raportului juridic de concurenţă sunt: subiectele, obiectul şi

conţinut.43

10. Subiectele raportului juridic de concurenţă. Subiectele primului

subtip de raporturi juridice de concurenţă sunt, pe de o parte, statul, prin

autorităţile sale administrative, purtătoare ale prerogativelor de putere, şi, pe de

altă parte, agenţii economici ca subiecte subordonate. Sfera acestora, atât, sub

aspectul conţinutului noţiunii de subiect, cât şi sub aspectul extensiunii sale este 43 Gheorgiu Gheorghe, Niţă Manuela. Dreptul concurenţei interne şi europene. Curs universitar.Bucureşti:Universul Juridic, 2011, p.15

43

distinctă faţă de sfera subiectelor dreptului civil şi ale dreptului comercial din două

considerente: în primul rând, calitatea de subiect al dreptului concurenţei implică

în mod necesar îndeplinirea unei anumite funcţii pe piaţa produselor şi serviciilor,

aceea de a fi operator, de a desfăşura o anume activitate economică, fără a fi

obligatoriu ca aceasta să fie activitatea principală: în al doilea rând şi pornind de la

prima precizare, noţiunea de agent economic nu se suprapune pe noţiunile de

persoană fizică şi persoană juridică, limitele sale fiind mult mai fluide.

Subiectele celui de-al doilea subtip de raporturi juridice sunt comercianţii44,

în calităţile lor de producători / furnizori / distribuitori de produse / servicii.

În afara subiectelor principale, în ambele forme ale raportului juridic de

concurenţă pot apărea şi unele subiecte derivate, secundare. Astfel, Legea RM

cu privire la protecţia concurenţei, sancţionează organele administraţiei publice

centrale sau locale atunci când acestea, prin deciziile emise sau prin

reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau

indirect concurenţa, mai cu scamă atunci când acestea limitează libertatea

comerţului ori autonomia agenţilor economici sau stabilesc condiţii

discriminatorii pentru activitatea acestora. La rândul său, Legea RM cu privire

la protecţia concurenţei, sancţionează ca acte de concurenţă neonestă unele acte

săvârşite de salariaţii unor comercianţi.

11. Conţinutul raportului juridic de concurenţă îl constituie drepturile

subiective şi obligaţiile specifice ale părţilor.

Ca surse ale raportului juridic de concurenţă sunt următoarele principii:

principiile de organizare şi funcţionare a pieţei libere, precum şi

dispoziţiile legale care vizează crearea, menţinerea şi dezvoltarea unui

mediu concurenţial optim, pentru primul subtip de raporturi juridice

de concurenţă;

principiul bunei-credinţe şi uzanţele comerciale cinstite, precum şi

reglementările speciale privind regimul juridic al componentelor

44 Legea RM cu privire la protecţia concurenţei. Nr. 1103, din 30.06.200044

fondului de comerţ, pentru cel de-al doilea subtip de raporturi juridice

de concurenţă.

Vom sublinia, cât priveşte segmentul de drept public al concurenţei,

existenţa unui drept generic la concurenţă, corolar al principiului cu valoare

constituţională al libertăţii iniţiativei şi comerţului. Reciproc, existenţa unei

obligaţii generale de concurenţă.

Dreptul la concurenţă se manifestă prin drepturi subiective care asigură45:

egalitatea şanselor pentru întreprinderile concurente, în special pentru

cele mici şi mijlocii;

libertatea accesului pe piaţă;

libertatea în ceea ce priveşte formularea ofertei;

libertatea în alegerea partenerului de afaceri;

dreptul de a stabili autonom politica de preţuri şi de investiţii;

libertatea fabricantului de a-şi alege sistemul de distribuţie etc.

Fiecăruia din aceste drepturi îi este corelativă obligaţia de a permite realizarea

dreptului respectiv. Apărarea acestor prerogative şi îndeplinirea obligaţiilor corelative

este asigurată de reglementările legale care sancţionează practicile restrictive de concu-

renţă, ajutoarele de stat şi concentrările economice anticoncurenţiale. Totodată,

conţinutul aceluiaşi tip de raporturi juridice mai implică privilegiile de putere conferite

prin lege autorităţilor administrative de poliţie a pieţei, în temeiul cărora acestea sunt

abilitate să investigheze şi să ancheteze operaţiunile agenţilor economici, precum şi să

dispună măsurile şi sancţiunile legale.

Referitor la segmentul de drept privat al concurenţei, deosebim46:

drepturile asupra clientelei şi de savoir-faire (know-how), protejate

nemijlocit împotriva actelor de competiţie neloială;

drepturile asupra semnelor de individualizare a agentului economic -

firma, emblema;

drepturile asupra semnelor distinctive ale produselor - mărcile;

45 Emilia Mihai. Dreptul concurenţei. Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag.11246 Emilia Mihai. Concurenţa economică: libertate şi constrângere juridică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,

pag.15645

drepturile asupra modelelor de utilitate, desenelor industriale,

programelor de calculator etc., cu toate drepturi de proprietate

intelectuală, privative, a căror ocrotire prin normele de dreptul concurenţei

este subsidiară celei asigurate prin dreptul proprietăţii incorporale.

Obligaţia corelativă comună tuturor acestor drepturi este aceea de a

respecta regulile de loialitate ale jocului concurenţei.

12. Obiectul raportului juridic reprezintă ansamblul elementelor de

natură patrimonială sau nepatrimonială, de care se leagă drepturile şi

obligaţiile subiectelor raportului juridic47. Şi sub acest aspect se manifestă

dualitatea care marchează întreaga structură a raportului juridic de concurenţă.

Cât priveşte primul subtip de raport juridic de concurenţă, de autoritate,

elementele de care se leagă drepturile şi obligaţiile subiectelor48 acestuia au

caracter nepatrimonial. Într-adevăr, drepturile şi obligaţiile întreprinderilor şi

ale autorităţilor de concurenţă au ca referent protecţia structurilor concurente

ale pieţei libere. Conduita acestor subiecte, acţiunile şi inacţiunile lor, trebuie

să fie subordonată acestei finalităţi.

În cazul celui de-al doilea subtip de raport juridic de concurenţă, de

egalitate, elementele de care se leagă drepturile şi obligaţiile părţilor au un dublu

caracter: nepatrimonial şi patrimonial. Referentul general al drepturilor şi

obligaţiilor comercianţilor îl constituie o valoare morală loialitatea concurenţei,

căreia trebuie să-i fie subordonate acţiunile sau abstenţiunile subiectelor raportului

juridic. Totodată însă, competiţia dintre concurenţi este legată de o serie de

elemente cuantificabile material: clientelă, prestigiu comercial49.

  

13. Relaţiile dreptului concurenţei comerciale cu alte ramuri de drept

  Stabilirea unei delimitări cât mai exacte a unei ramuri de drept faţă de alta,

este cu atât mai necesară cu cât, în cazul dreptului concurenţei comerciale, este

47 R. Motica, Gh. Minai, Teoria generală a dreptului, Ed. AL Beek, 2000, pag.20648 O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Bucureşti, ediţia a II-a, editura Lumina Lex

1998, pag.16349 Tatiana Moşteanu, Th. Purcărea, Concurenţa. Ghidul afacerilor performante, Editura Economică, Bucureşti,

1998, pag. 9846

vorba de o ramură de drept nouă pentru sistemul dreptuluiromânesc, având şi un

caracter pluridisciplinar şi a cărei autonomie pare anu fi recunoscută de către unii

doctrinari. Literatura de specialitate este de părere că, deşi dreptul concurenţei

comerciale împrumută concepte, tehnici şi soluţii din dreptul civil substanţial şi

procesual, precum şi din dreptul penal substanţial şi procesual, acesteramuri nu

pot fi confundate, chiar şi numai dacă procedăm la compararea definiţiilor

conceptelor comune pe care le utilizează

  Dreptul concurenţei împrumută în conţinutul reglementărilor sale elemente

de la mai multe ramuri de drept, darşi de la ştiinţele socio-umane. Este o ramură de

drept pozitiv, creatoare, pentru că ea propune, promovează un anumit

comportament pentru o categorie de subiecte de drept, foarte bine caracterizată.

Dreptul concurenţei are interferenţe şi cu economia politică, cu deontologia.

Dreptul concurenţei comerciale îşi propune să realizeze o deontologie a

coimercianţilor, o morală în exercitarea comerţului. El urmăreşte ca buna-credinţă

în rapoartele de dreptul concurenţei să aubă cea mai ridicată frecvenţă.

Ca ramură de drept, are afinităţi mai pronunţate cu dreptul comercial pentru

că se desprinde din acesta. El întregeşte statutul comercianţilor. Are interferenţe cu

dreptul consumatorului, motivate de una dintre finalităţile şi raţiunile dreptului

concurenţei, de a promova interesele consumatorului, de a-l proteja pe acesta

împotriva comercianţilor necinstiţi.

Are interferenţe cu dreptul proprietăţii intelectuale, în special relative la

coincurenţa neloială. Dreptul proprietăţii intelectuale este cel care reglementează

drepturile născute din creaţia intelectuală, ori o competiţie în care se contraface

este extreme de dăunătoare.50

 A. Relaţiile dreptului concurenţei cu dreptul comercial 

   Aceste relaţii pot fi calificate fără rezerve, ca relaţii de „filiaţie” şi aceasta

deoarece dreptul concurenţei comerciale s-a desprins, mai nou, din

50 Gheorghe Gheorghiu, Manuela Niţă. Dreptul concurenţei interne şi europene. Curs univeristar.Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.31

47

dreptulcomercial, aşa cum mai demult s-au desprins din acesta

dreptultransporturilor, dreptul cambial, dreptul bancar etc.

Dreptul concurenţei comerciale se distinge, totuşi, de dreptul comercial în

principal prin obiectul diferit al reglementărilor fiecăruia din aceste ramuri. 

Astfel, dreptul comercial are ca obiect principal faptele de comerţ obiective

precum şi cele subiective de comerţ săvârşite de comercianţi sau necomercianţi. În

primul rând, dreptul concurenţei comerciale, spre deosebire de dreptul comercial

reglementează fapte de concurenţă patologică precis determinate,cum ar fi

denigrarea produselor unui rival, confuzia provocată deliberat cu produsele

acestuia, practicile concertrate de tip monopolist, abuzul de poziţie dominant pe

piaţă, dumpingul,m subvenţiile la export.51

În al doilea rând, contatăm deosebiri între finalitatea normelor celor două

ramuri de drept. Reglementările din dreptul concurenţei promovează o deontologie

profesională, spre deosebire de cele ale dreptului comercial, care instituie statutul

activităţii desfăşurate de antreoprenori.

Dreptul concurenţei comerciale stabileşte ceea c ear trebui să fie în

economia de piaţă, pe când dreptul commercial se ocupă de ceea ce există efectiv.

Primul ţinteşte să amelioreze climatul relaţiilor de piaţă; celălalt se aplică, abstract

şi depersonalizat, situaţiilor din realitatea imediată. Pe când în dreptul concurenţei

comerciale primează soluţiile optative, dreptul comerciual este dominat de strict

pozitivitate. Notele disociative la care ne-am referit pot, aşadar, să legitimize din

punct de vedere theoretic, indivdualizarea distinct a dreptului concurenţei

comerciale.52

B. Relaţiile dreptului concurenţei comerciale cu dreptul consumatorilor 

   Aşa cum remarcă literatura de specialitate, dreptul consumatorilor este o

ramură de drept nouă, având un caracter pluridisciplinar. Principala reglementare

51 Căpăţână Octavian , Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa onestă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p. 16

52 Căpăţână Octavian , Dreptul concurenţei comerciale, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.3648

legală în materia dreptului consumatorilor în ţara noastră este Legea privind

protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003. Această lege statorniceşte, în

primul rând, drepturile fundamentale ale consumatorilor şi anume: accesul liber la

pieţe, care să le asigure o gamă variată de produse şi servicii de calitate; informarea

completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi

serviciilor oferite, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să

corespundă cât mai bine nevoilor lor; ocrotirea împotriva riscului de a achiziţiona

un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa,

sănătatea, securitatea ori să le afecteze interesele legitime.

Pe de altă parte, reglementarea menţionată consacră de asemenea, în

favoarea oricărui consumator prejudiciat: dreptul de a obţine despăgubiri pentru

daunele cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind

în acest scop mijloacele prevăzute de lege; dreptul de a se organiza în asociaţii

pentru auto-apărarea intereselor lor fireşti.53

În unele legislaţii străine, dreptul protecţiei consumatorilor cuprinde norme

care interzic o serie de forme de vânzare, ab inti, prezumate ca determinate pentru

consumatori, precum în deosebi vânzările cu prime sau ofertele de mărfuri

prezentate la domiciliul acestora.54

Pentru informarea consumatorilor se urmăreşte asigurarea unei transparenţe

effective a pieţei. În acest scop este reglementată amănunţit, înainte de toate,

publicitatea preţurilor, care trebuie să fie astfel expuse încât orice consummator să

le poată cunoaşte, fără să fie nevoit să se adreseze vânzătorului, spre a le afla. În

plus, în cazul mărfurilor preambalate )precum carnea congelată în pungi de

celofan) se cere ca învelişul să specific de asemenea greutatea bucăţii pe care o

conţine şi valoarea per kg. pentru anumite produse alimentare e necesară şi

precizarea compoziţiei lor.

În al doilea rând, măsurile de protecţie a consumatorilor impun autorităţilor

competente să exercite un control permanent al calităţii produselor oferite pe piaţă

(inclusive expertise de laborator); această atribuţie incumbă agenţilor specializaţi.53 Căpăţână Octavian , Dreptul concurenţei comerciale, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.3754 B. Clement. La libre concurrence. Paris, 1997, pp. 80-82

49

În fine, dreptul consumatorilor înţelege să dezvolte propriile mijloace ale

utilizatorilor de mărfuri, de servicii sau de lucrări de a-şi valorifica, prin

intermediul unor asociaţii de profil, interesele collective.

Aşa cum s-a menţionat în literature de specialitate, “necesitatea unei

protecţii a consumatorilor a apărut, în general, din cauza multiplicării practicilor

abusive în domeniul concurenţei, a procedeelor modern de marketing, care adesea

nu sunt numai nelegale în raporturile cu un concurrent, dar echivalează cu o

presiune exercitată asupra consumatorului”.55Aceasta înseamnă, că promovarea

concurenţei oneste, menţinerea condiţiilor inerente pieţei libere şi apărarea

consumatorilor alcătruiesc obiective conexe.

 În plan internaţional se remarcă tendinţa de a îngloba dreptul

consumatorilor în dreptul concurenţei (spre exemplu în Germania), dar şi tendinţa

de recunoaştere a autonomiei acestei ramuri de drept (spre exemplu în Franţa şi

Suedia şi mai recent în ţara noastră).

14. Natura juridică a reglementărilor dreptului concurenţei comerciale

 Dreptul concurenţei comerciale, urmărind în esenţă să asigure libertatea

pieţei, prin înfrânarea exceselor competiţiei, cuprinde două categorii de norme.

Unele stabilesc în mod direct şi nemijlocit statutul concurenţei comerciale,

aducându-se restrângeri explicite, spre a preîntîmpina practicile monopoliste sau

neloiale. Alte reglementări interesează indirect acest regim, în măsura în care

autoriza limitări voluntare ale competiţiei economice. Exerciţiul concurenţei este,

cu alte cuvinte, axat pe de o parte de ordinal juridic, iar pe de altă parte – în

anumite limite – de însăşi voinţa agenţilor economici în cauză. Deosebim, ca atare,

în materie, atât norme legale, de regulă imperative, cât şi norme convenţionale

restrictive de competiţie.

Normele legale aplicabile concurenţei se referă atât la operatorii care se

confruntă pe piaţă, obligîndu-I să se conformeze unei conduit oneste, cât şi la

relaţiile economice, considerate global,cărora trebuie să le asigure un nivel normal

55 Eminescu Yolanda, op.cit,p.12850

de desfăşurare. Restricţiile impuse agenţilor economici, sub sancţiuni foarte

diversificate, implică aşadar în mod necesar şi finalitatea de a asana cu titlu

permanent piaţa în cauză. Obiectivele urmărite astfel de normele legale ce ne

preocupă demonstrează că, prin natural or, ele se înscriu în sfera celor

extracontractuale. În sensul arătat s-a scris că “dispoziţiile împotriva concurenţei

neloiale sunt reguli independente, care formează o parte din dreptul delictual”.56

Dimpotrivă, înţelegirile intervenite în mod deliberative între agenţii

economici, prin care unii dintre ei accept restricţii în exercitarea concurenţei

comerciale, se clasifică în categoria normelor convenţionale.

Ca atare li se aplică, sub rezerva unor multiple particularităţi, regimul juridic

general al contractelor, iar nu cel al răspunderii delictuale.

Deosebirea de calificare arătată, între normele legale şi cele convenţionale

ale concurenţei, prezintă interes hotărîtor şi pe planul dreptului internaţional privat,

influienţând determinarea legii aplicabile în materie.

 Sub aspect istoric, în ţara noastră, se consideră că primele norme care

puteau servi ca suport al răspunderii, în materia dreptului concurenţei comerciale,

pot fi reţinute cele ale Constituţiei Republicii Moldova(1994), Codului Civil al

Republicii Moldova (2002), Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat

şi întreprinderi (1994), Legea Republicii Moldova privind publicitatea (1997),

Legii concurenţei în Republica Moldova (2012), Legea privind protecţia

consumatorilor (2003) ect.

 

56 Alosi troller. Unfair Competition, în „International Emcyclopedia of Comparative Law, p.3-451