Castelul Peleş, fostă reşedinţă regală de vară, astăzi muzeu, deschis — de mai bine de douăzeci şi cinci de ani — unui numeros public din ţară şi de peste hotare, a fost construit între anii 1875 şi 1914, în două mari etape, mai importante, de edificare.

Aşezat la poalele munţilor Bucegi, în valea superioară a Prahovei, pe malul stîng al pîrîului Peleş, castelul a avut la început proporţiile unei mari vile, în urmă dezvoltîndu-se pînă la amploarea monumentului pe care-l cunoaştem astăzi.

Construcţia, începută după planurile arhitectului vienez — de şcoală germană — Wilhelm Doderer, şi continuată, cu importante modificări, de un asistent al acestuia, Johannes Schulz din Lemberg (Lvov), este terminată în prima ei formă în toamna anului 1883.

Transformările profunde şi adăugirile considerabile din a doua etapă importantă a lucrărilor (1896—1914), desfăşurate sub conducerea arhitectului ceh Karel Liman, tind să confere edificiului un aspect mai somptuos, un caracter monumental.

Caracteristicile arhitecturii exterioare: profilurile ascuţite, predominarea verticalelor zvelte şi a formelor neregulate, asimetria numeroaselor corpuri şi turnuri ce compun clădirea, (abundenţa lemnului sculptat şi a elementelor decorative (pilaştri, arcuri, frontoane, coame, i lucarne, portaluri, balcoane, ş.a.) de un pitoresc deosebit, sînt specifice stilului neo-renaşterii germane, în care au lucrat cu multă pricepere arhitecţii castelului.

Varietatea materialelor de construcţie (la parter piatra, la etaje cărămida, lemnul, marmura), folosite într-un acord de culoare izbutit, valorat şi de fundalul pădurii, terasele înconjurătoare, concepute în stilul neo-renaşterii italiene şi împodobite cu fîntîni, statui, vase, coloane, |concură şi ele la frumuseţea edificiului.

Stilul neo-renaşterii germane predomină şi în decorarea interioarelor castelului, dar se întîlnesc şi încăperi amenajate În diferite alte neo-stiluri, reluări după: renaşterea italiană şi engleză, barocul german, stilul Ludovic al XIV-lea, rococoul francez, stilurile hispano-maur turcesc, ş.a.

Variatele soluţii stilistice decorative de inspiraţie europeană şi orientală, adoptate la inte riorul castelului, accentuează impresia de desprindere a edificiului din ambianţa şi cadrul autohton aşa cum de altfel o crează şi ansamblul de clădiri înconjurătoare inspirate tot din arhitectur; germană veche.

Întreaga concepţie a arhitecturii şi decoraţiei interioare ilustrează astfel pregnant poziţia dinastiei de Hohenzollern care, construindu-şi reşedinţa de vară în unul din cele mai frumoase locuri ale ţării de adopţiune, a preferat aici sinteza unor stiluri de mare circulaţie europeană, considerînd fără interes punerea în valoare a artei româneşti în decorarea castelului.

Caracteristica interioarelor o constituie somptuoasa decoraţie din lemn sculptat şi încrustat (lambriuri, plafoane, marchetării, ancadramente, mobile), care crează atmosfera dominantă de solemnitate, a încăperilor, conferindu-le —dincolo de diversitatea de stiluri —o notă de unitate.

În legătură cu arhitectura şi decoraţia interioară trebuie evidenţiate de asemeni — ca altă componentă a stilului predominant, participînd la accentuarea atmosferei specifice numeroasele vitralii germane şi elveţiene ale castelului, dintre care unele datează din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

La caracterul fastuos al interioarelor, în afară de boaserie şi vitralii, contribuie, de ase menea, o valoroasă şi variată colecţie de aproape patru mii de arme europene şi orientale, di secolele XV — XIX, decorînd amplu mai multe săli; covoare orientale din cunoscute centre manufacturiere ale Persiei (Kirman, Jebriz, Keşan, Horasan) şi Asiei Mici (Cezareea, Sparta Smirna), ale Caucazului (Şlrvan, Kazah), Orientului Mijlociu (Buchara, Mosul), ş.a.; cîteva tapiţării franceze şi flamande, precum şi o serie de tablouri din secolele XVII-XIX; porţelanuri de Meissen şi Sevres, vase de Murano, ş.a.

Încheind scurta privire de ansamblu asupra castelului Peleş, remarcăm ca principale caracteristici ale acestuia, nu atît monumentalitatea, şi cu atît mai puţin unitatea de stil, cît — mai ales — o bogăţie decorativă, uneori poate ostentativă, un caracter stilistic socotit eclectic, sînt trăsături specifice de altfel, concepţiei arhitecturale din perioada de mare ascensiune a burgheziei capitaliste –a doua jumătate a sec. al XIX-lea—cînd a fost edificat, în cea mai mare parte, acest monument.

După ce a parcurs spaţiul larg al teraselor, vizitatorul intră în clădire prin faţada principală de sud şi trecînd prin vestibul şi o amplă scară de onoare, ajunge în holul de onoare.

Holul de onoare. Principală sală de recepţie, amenajată în 1911 pe locul unei vechi curţi nterioare şi înălţîndu-se pe trei niveluri în centrul corpului principal, holul are un caracter monumental, accentuat şi de arhitectura specifică funcţiunii sale iniţiale.

Pereţii sălii — suprafeţe largi dintre arcadele deschise spre coridoarele înconjurătoare — sînt îmbrăcaţi, pînă la nivelul primului etaj, în lambriuri din lemn de nuc, bogat sculptate, inspirate după una din cele mai reprezentative încăperi de locuit, păstrate din Renaşterea germană (1583) şi aflată în actualul palat al Camerei de Comerţ din Lubeck.

Lambriurile sînt împodobite în partea superioară cu basoreliefuri din alabastru ce alcătuiesc două suite cu subiecte mitologice, biblice, istorice.

Deasupra lambriurilor se desfăşoară o friză de panouri executate în intarsii din felurite esenţe de lemn, reprezentînd castele medievale germane ale familiei Hohenzollern. Între arcadele balcoanelor primului etaj este expusă suita de tapiserii franceze de Aubusson, din sec. al XVIII-lea, «Culesul fructelor», iar pe laturile arcadei mari de vest se află două piese decorative din lemn de nuc sculptat: o remarcabilă scară în spirală, interpretare după o pies interioară — adăugată în 1610 — a Primăriei oraşului Bremen, şi o lojă-oratoriu, închisă, cu vitralii.

Mobilierul din lemn de nuc, în cea mai mare parte inspirat după stilul Renaşterii italiene din sec. al XVI-lea, se distinge prin concepţia clasică, linii drepte, echilibru şi simetrie, ca şi prin caracterul solemn, somptuos, al fotoliilor cu spătare înalte, tapiţate în piele de Cordoba prin bogăţia sculpturală a meselor şi lăzilor de zestre, caracteristică secolului.

Lîngă scara de onoare se află două statui sculptate în lemn de nuc, aparţinînd lui Carl Fischer (1838—1891), iar pe latura opusă o sculptură după cunoscuta «Madona din Nurnberg» atribuită artistului german din sec. al XVI-lea, Peter Vischer.

Covoare de Mosul — cel mare — Buchara, Ferehan, Şirvan, din sec. al XIX-lea, completează ansamblul interiorului.

Plafonul — cu vitralii — şi acoperişul sălii, de sticlă, glisante, asigură încăperii o lumină uniformă, care, datorită sensului ei vertical, scoate în relief, valorîndu-le, detaliile artistice a tuturor elementelor sculptate.

Urcînd cîteva trepte din holul de onoare, se ajunge, prin coridorul de nord, în sala mare de arme.

Sala mare de arme, construită în 1903, este decorată în stilul neo-renaşterii germane, lemn de stejar şi stuc, avînd casetele plafonului pictate cu steme şi devize heraldice.

Aici se află o bogată şi variată colecţie de arme europene din secolele XV-XIX, în majoritate germane, expuse pe panoplii ce acoperă porţiunea superioară a pereţilor dintre lambriu şi plafon, ca o continuare a boaseriei printr-un puternic şi compact relief metalic.

Alte piese: armuri de cavaleri din sec. al XVI-lea, purtînd spade grele de două mîini, armură maximiliană pentru cavaler şi cal, numeroase halebarde, lănci, suliţe, cîteva scuturi, archebuze, tunuri mici, sînt plasate de-a lungul pereţilor lambrisaţi şi balustradei interioare.

Pe pervazul căminului este expusă o spadă germană de călău din secolul al XVI-lea, cu inscripţie adecvată.

Vitraliile executate la Munchen, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, reproduc piese originale germane şi elveţiene din secolele XIII —XVII.

Alături de sala mare de arme, ca o anexă a acesteia, se află:Sala mica de arme. Ea a fost construită în 1908, în boltă pe arcuri piezişe, imitînd stilul de

tranzaţie de la romanic spre gotic (secolele XII —XIII), şi ornamentată apoi cu stucatură caracteristică decoraţiilor interioare din epoca Renaşterii germane.

Sala expune pe panoplii o colecţie de arme orientale din secolele XVI —XIX, grupate pe ţări: indiene (deasupra intrării), persane (la cămin), arabe (la uşa din fier forjat), turceşti (deasupra nişei), precum şi arme africane din sec. al XIX-lea (deasupra vitrinei).

În vitrină sînt prezentate, pe genuri de arme: săbii curbe, hangere, pumnale, pistoale, turceşti, persane, indiene, cercheze, s.a., piese valoroase, bogat ornamentate cu aur, argint pietre preţioase şi semipreţioase, email, sidef şi fildeş.

Trei şei de luptă, două hispano-maure şi una turcească din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, întregesc colecţia de arme din această cameră.

De aici se trece în anticamera cabinetului de lucru.Anticamera cabinetului de lucru datează din 1906 şi este decorată în stilul neo-renaşterii

germane, cu lambriuri din lemn de nuc.Ea este mobilată cu o garnitură bretonă din lemn de nuc, din prima jumătate a secolului al

XIX-lea, o interpretare locală a stilului Ludovic al XVI-lea, şi care se caracterizează prin linii drepte, severe, spătare înalte, panouri sculptate cu scene din viaţa ţăranilor bretoni, decor bogat în relief mărunt şi motive ajurate, din « fuse » mici.

Cîteva tablouri, după pictorul italian din secolul al XVIII-lea, Bernardo Canaletto, înfăţişează aspecte din Veneţia.

Urmează pe aceeaşi latură — de est — a clădirii, cabinetul de lucru.Cabinetul de lucru (1883) este decorat de asemenea în stilul neo-renaşterii germane.Pe latura dreaptă are fixat un dulap-bibliotecă reproducînd un model elveţian din secolul al

XVII-lea, iar pe cea stîngă, lîngă birou, pupitrul destinat audienţelor (oficiale) şi o loje pentru convorbiri cu caracter intim.

Sînt expuse aici tablouri după Rembrandt.

Vitraliile, executate la Munchen, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reproduceri se inspiră din — lucrări germane şi elveţiene din epoca Renaşterii.

Se remarcă vase de sticlă emailată de Bavaria, în stilul secolului al XVII-lea, şi un covor din Smirna din sec. al XIX-lea.

Biblioteca, alăturată biroului, este o încăpere mică, din aceeaşi perioadă de construcţie şi amenajată în acelaşi stil (neo-renaştere germană), avînd lambriurile şi dulapurile-rafturi de bibliotecă din lemn de stejar sculptat, plasate pe trei din laturile camerei.

În partea superioară, pe numai două laturi, se află o galerie cu balustrada din fier forjat poleit.Vitralii muncheneze din sec. al XIX-lea înfăţişează cîteva dintre castelele medievale ale

familiei Hohenzollern, din Munţii Pădurea Neagră.Sala de consilii se află în aripa construită în 1914, pe colţul de sud-est al clădirii.Cu decoraţia interioară reprodusă după o sală a Primăriei din Lucerna, din veacul al XVII-lea

încăperea este îmbrăcată În întregime în lambriuri cu marchetărie din lemn de esenţe foarte variate.Piesele reprezentative ale mobilierului—fotoliile şi scaunele — sînt tapiţate cu piei de

Cordoba.Vitraliile, cu subiecte laice şi religioase, sînt piese elveţiene, originale valoroase, de la sfîrşitul

secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea; unul dintre ele, «Jurămîntul celor trei elveţieni» (1605), aparţine lui Franz Fallenter din Lucerna (către 1550—1611).

Covorul de Meşet-Horasan (Persia, sec. al XIX-lea), contribuie, prin coloritul lui deschis, la luminozitatea deosebită a acestei săli.

Sala veche de muzică, prima încăpere ce urmează pe latura de sud a castelului, datează din anul 1883. Transformată în salon, în anul 1906, păstrează vechea decoraţie interioară (lemn de nuc şi molift), în stilul neo-renaşterii germane.

Deasupra lambriurilor, o suită de picturi pe pînză, ilustrînd basme şi legende germane, aparţin — ca principală lucrare, din 1883 —1886 şi 1890 — pictoriţei Dora Hitz din şcoala simbolistă germană de la sfîrşitul sec. al XIX-lea.

Executate la Munchen, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vitraliile reprezintă teme din basme româneşti («Ana Doamna», «Înşir-te mărgărite» şi «Ciocîrlia»), tratate însă în spiritul şcolii germane a epocii.

Pe estrada fostei săli de muzică, a rămas pînă astăzi un orchestrion, aparat muzical electric, din anul 1910, datînd însă — ca invenţie — din 1849.

Mobilierul indian din lemn de tek («stejar de India») expus în această sală, este lucrat în sec. al XIX-lea, cu motive tradiţionale.

În faţa ferestrei se află două vase japoneze de faianţă aurită de Satzuma (sec. al XIX-lea), iar în dreapta un vas chinezesc de aramă cu anse bogate în formă de dragon (sec. al XVIII-lea).

Covorul de Tebriz (sec. al XIX-lea), lucrat pe nuanţe de roşu, aduce un plus de culoare necesar interiorului.

În anfilada săilor de recepţie de pe faţada sudică, urmează sala florentină.Sala florentină a fost amenajată în aspectul ei actual în anul 1910.Lambriurile marchetate ce îmbracă pereţii, plafonul bogat sculptat şi aurit, avînd în centru o

pictură după Giorgio Vasari, ancadramentele din marmură ale uşilor şi căminului — ornate cu reducţii în bronz după cunoscute sculpturi florentine de Michelangelo — ca şi o parte din mobilier, sînt caracteristice stilului Renaşterii italiene, din care se inspiră decoraţia interioar a sălii.

Dimensiunile armonioase ale încăperii, simetria şi strălucirea elementelor ornamentală echilibrul între orizontale şi verticale, arcurile frontoanelor, evidenţiază ponderea, elegant şi bogăţia stilului florentin.

Alături de mobilierul gen Renaştere (mese, tronuri decorative, bănci, scaune), se află două cabinete de abanos cu încrustaţii de marmură colorată şi o masă mare, piesă originală, cu placa de marmură marchetată, caracterizate printr-o abundenţă a elementelor decorativei printr-un variat joc al liniilor curbe, specifice stilului baroc italian (sec. al XVII-lea).

Tablourile sălii florentine sînt copii după Peter Paul Rubens, cu excepţia unei pînze ce reprezintă pe Isabella de Austria şi care aparţine unui anonim flamand din sec. al XVII-lea.

Lustre şi vase din sticlă colorată de Murano, de execuţie modernă, reproduc modele somptuoase din sec. al XVI-lea.

Covoarele orientale de mici dimensiuni, din fire de mătase — trei de Keşan (Persia) şi unul de Cezareea (Asia Mică) — de la începutul sec. al XX-lea, adaugă sălii bogăţia lor de culori.

Sala coloanelor (sau a oglinzilor), următoarea sală de recepţie, transformată în 1910, reprezintă o interpretare modernă a Renaşterii veneţiene din sec. al XVI-lea.

Această sală, în care arcuri în plin cintru, susţinute de coloane, alternează cu plafoane casetate din lemn de nuc, avînd pereţii, în parte, îmbrăcaţi în mari oglinzi veneţiene, păstrează caracterul unei

galerii mai largi care permite accesul spre toate încăperile plasate în jurul ei.Mobilierul italian include o frumoasă masă octagonală, în acelaşi stil, din lemn de nuc

Sculptat şi o comodă, piese originale din a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi — respectiv— din 1601, ca şi un mic dulap de colţ, sculptat în stejar, din sec. al XVIII-lea.

Alături de tablouri-copii după maeştri italieni — îndeosebi veneţieni din sec. al XVI-lea, ca Tizian, Veronese, A. Badille, iar alte două copii după Rafael — se mai află aici o pictură 'originală, anonimă, din şcoala lui Correggio reprezentînd pe «Madona cu pruncul şi Ioan ». Pe latura dreaptă a sălii coloanelor se deschide sufrageria.

Sufrageria, cu decoraţia amplă din lemn de nuc, în stilul neo-renaşterii germane, avînd ancadramente puternic profilate, a fost amenajată în anul 1883.

Piesa cea mai importantă de mobilier o constituie bufetul masiv care cuprinde întreg peretele de pe latura din fund a sălii. Casetele plafonului, ca şi cele 36 de scaune din sală, sînt tapiţate cu piele de Cordoba. Pe masă şi pe bufet sînt expuse vase diferite din argint şi cristal, produse de Boemia, germane sau franceze, în stilul sec. al XVII-lea. Reprezentînd scene din viaţa feudalilor germani ai sec. al XVI-lea, vitraliile au fost lucrate la Munchen, în sec. al XIX-lea. Un covor de Smirna, pe fond verde, acoperă în întregime suprafaţa sălii. Ultima, mare sală de recepţie, în continuarea sălii coloanelor, este sala maură.

Sala maura, constituind o aripă construită în 1890, are în decoraţia interioară elemente de stil hispano-maur.

Motivele, aşa numitele «arabescuri» din stuc aurit şi policromat, inspirate din decoraţia palatului regilor mauri ai Granadei, din Alhambra (Spania, secolele XIII-XIV), acoperă în întregime, cu o fină, strălucitoare, dantelărie decorativă, pereţii şi plafonul sălii.

În spaţiile dintre ferestre, remarcăm mari panoplii de arme orientale din secolele XVI XIX, iar pe toată înălţimea peretului din fund, o fîntînă din marmură, reproducerea unei piei arabe, de moschee, din Cairo.

Mobilierul este în cea mai mare parte arab, încrustat cu sidef şi fildeş.Dintre covoarele mari ale sălii, primul este de Isparta (Asia Mică) în stil persan, iar doilea de

Saruk (Persia), ambele din sec. al XIX-lea.Sala coloanelor mai comunică, pe latura stîngă, cu salonul francez şi cel turcesc.Salonul francez (1883), încăpere mică în formă de sfert de cerc, are decoraţia interioară

aplicată, din lemn aurit, în stil Empire, de la începutul sec. al XIX-lea.În acelaşi stil sînt piedestalele-coloane, cu lămpi, măsuţele, ceasul, ş.a., care completează acest

colţ de trecere.Dintre tablouri, se remarcă cele două lucrări originale ale pictorilor flamanzi Cornelius Wael

(sec. al XVII-lea) şi Eugen Verboeckhoven (sec. al XIX-lea), «Triumf» şi — respectiv « Staul cu oi ».Salonul turcesc (1883) este tapetat în întregime cu broderii tradiţionale, de mătase, a căror

motive se repetă la tapiţeria mobilierului ce aminteşte specificul oriental.În partea superioară a pereţilor, o imitaţie de stîlpi şi arcade realizată cu aplicaţii de ştuc pe

friză de oglinzi, dă iluzia unor deschideri spre săli învecinate. Un covor turcesc de Smirna (sec. al XIX-lea) acoperă toată suprafaţa încăperii.

Revenind prin sala coloanelor, vizitatorul trece pe unul din coridoarele din jurul holului de onoare şi anume prin cel de pe latura vestică.

Aparţinînd primei părţi a construcţiei (1883), acesta are plafonul în boltă în formă de leagăn—întreruptă de jocul arcurilor piezişe sprijinite pe pilaştri — şi bogat decorată cu stucaturi în stilul Renaşterii germane.

În pereţi sînt încadrate reliefuri după Luca della Robbia, iar pe socluri se află statui, din stuc, bronz şi din lemn aurit, după Jacopo Sansovino, cunoscuţi sculptori florentini din sec. al XV-lea şi — respectiv — sec. al XVI-lea.

Mobilierul — console şi fotolii — este realizat în stilul barocului italian. Oglinzile mari şi aplicele de lumină din cristal de Veneţia cu ornamente din sticlă de Murano, în stilul neo-renaşterii, completează decoraţia interioară a acestui culoar.

Ultima încăpere ce se vizitează la parter este Sala de teatru.Construită în 1883, de proporţii moderate, cu o capacitate pentru 60 de fotolii, sala foloseşte în

decoraţia interioară elemente caracteristice stilului Ludovic al XIV-lea.Pereţii acoperiţi cu lambriuri albe şi tapet din damasc auriu de mătase, medalionul mare din

centrul plafonului şi friza de panouri, pictate, ca şi coloanele şi pilaştrii cu bogate ornamentaţii aurite, reflectă, într-o oarecare măsură, luxul şi fastul acestui stil de somptuoasă inspiraţie clasică.

Picturile însă au fost executate — în anii studiilor — de pictorii austriaci Gustav Klimt (1862—1918) şi Franz Matsch, care au făcut parte din gruparea artistică vieneză denumită Secession, primul în calitate de şef, la începuturile grupării.

Imaginea oferită de sălile importante ale castelului din circuitul parterului, se completează cu noi aspecte — ca stil şi funcţiune — prin cîteva încăperi de la etaj, care prezintă de asemenea caracter muzeal.

Enumerăm aici: Sala mare de concerte, decorată în spiritul Renaşterii engleze, formînd aripa de nord a castelului împreună cu fostul ei foaier, Galeria de marmură (neo-renaştere italiană), apoi Camera de garda, reluare a stilului Renaşterii germane, şi în sfîrşit, ca aspect predominant al etajului, apartamentele pentru oaspeţi de onoare, reflectînd diferite trepte de importanţă a acestora:

Apartamentul imperial, cel mai amplu şi cu o deosebit de somptuoasă decoraţie interioară care redă o variantă austriacă a stilului baroc german;

Apartamentul princiar, întrunind în două încăperi de proporţii moderate, neo-rococou francez şi stilul englez de la sfîrşitul sec. al XIX-lea;

Apartamentul primului ministru tratat în neo-stil Ludovic al XIV-lea, ş. a.Monument ce poate fi considerat ca singurul în genul său pe teritoriul ţării noastre castelul

Peleş îşi dovedeşte importanţa muzeală, interesînd pe numeroşii săi vizitatori români şi străini, în primul rînd prin aspectul particular al interpretărilor date — în spiritul celei de doua jumătăţi a sec. XIX-lea — construcţiei în sine ca şi unei serii de ansambluri interioare cu trimiteri la o lungă epocă — secolele XVI —XIX — a istoriei stilurilor. La baza a ceea ce ar numit «eclectism» stilistic, rămîn însă dominante la castelul Peleş — una din acele ultime două, manifestări izolate ale romantismului de şcoală germană din România, — însăşi conceput ca şi numeroasele reluări interioare, în stilul Renaşterii germane, legate în special de prima lui fază de construcţie.

Muzeul Peleş oferă totodată interes prin seria de colecţii originale — unele de proporţii mari — amintite în cursul prezentării muzeului (arme, vitralii, mobile, covoare) şi nu mică este apoi importanţa documentar-istorică a monumentului care ilustrează o faţetă de somptuozitate şi fast, a fostei instituţii monarhice din România, astăzi definitiv lăsată în urmă de mersul înainte al istoriei patriei noastre.

În cadrul unei secţii aparte, organizată în anul 1966, Muzeul Peleş prezintă vizitatorilor o colecţie de aproximativ 600 de piese din colecţia sa de artă decorativă europeană (secolele XIX—XX) expuse în cinci săli ale unei clădiri pendinte de castel, din apropierea incintei acestuia.

Sînt prezentate aici, grupate pe tehnici, iar în cadrul acestora, pe ţări şi manufacturi, obiecte de faianţă, porţelanuri, sticlărie de artă, argintărie-orfevrărie, piese de calitate, de mare varietate şi frumuseţe, ilustrînd îndeosebi tendinţele de reînviere a unor vechi producţii de prestigiu ale artei decorative europene.

În prima sală, destinată faianţei, sînt expuse produse ale unor manufacturi din Spania: Salamanca, Valencia, Talavera; din Italia: Faenza, Deruta, Urbino, Pesaro, Cafaggiolo, Savona, Nove, Florenţa, în stilul secolelor XVI-XVIII; din Olanda: Delft, În stilul sec. al XVIII-lea; din Germania, Anglia, Ungaria; iar din Franţa, piese originale din sec. al XVIII-lea, de Moustiers, Rouen, Marsilia. Se remarcă aici un vas de farmacie (albarello) de Urbino, alte două de Faenza şi Savona, plăcile în maniera lui J. Wedgwood (Anglia) şi în special faianţele franceze.

Următoarele două săli cuprind: una, porţelanuri germane în stilul sec. al XVIII-lea, produse ale manufacturii de la Meissen, fie cu decor pictural caracteristic perioadei mai vechi, fie cu bogată ornamentaţie în relief, şi numeroasele figurine, specifice perioadei de înflorire, precum şi cîteva porţelanuri de Nymphenburg, Dresda, Volkstedt, llmenau; iar cealaltă sală: porţelanuri în gen vechi vienez, de Boemia, de Sevres şi Paris, de Petersburg şi Moscova, de Capodimonte (Italia), engleze şi daneze, în stilul sec. al XVIII-lea sau din secolele XIX —XX. între piesele mai importante: un ceas de masă şi figurinele de Meissen, urna de llmenau, piesele de Sevres dintr-un serviciu oficial al domnitorului Cuza (cu stemă), o casetă de porţelan moale (1754) şi figurina-biscuit de Sevres apoi cea semnată Iacob Petit (Paris, 1834), figurine de Capodimonte.

În sala a treia se mai expun: diafane vase de Murano, mai ales în stilul sec. al XVI-lea, sticlă gravată de Boemia şi Petersburg, cristal englezesc şi, în sfîrşit, piese în variatele tehnici ale «artei noi » a sticlei franceze, semnate de Em. Caile, R. Lalique, A. Walter, ş. a.

Într-o mică sală următoare sînt expuse vitralii germane şi vase din sticlă emailată şi aurită, de Bavaria, În stilul sec. al XVI-lea şi — respectiv — al XVII-lea.

Ultima sală, a orfevrăriei (ilustrată mai ales prin piese de argintărie, din care multe aurite) cuprinde, în proporţie de două treimi, somptuoase lucrări germane în stilul Renaşterii tîrzii şi barocului, unele îmbinate cu materiale rare: cochilii de sidef, nuci de cocos, ouă de struţ, pietre preţioase; precum şi produse ale orfrevrăriei italiene, engleze, franceze, ruse.

Printre ele se remarcă: o cană de bere în stil rococo, lucrată la Moscova în 1762, un vas pentru « porridge », de la Dublin (începutul sec. al XIX-lea), cupa şi carafa de Karl Faberje (Petersburg, sfîrşitul sec. al XIX-lea), pocalurile germane cu cupele din sidef ş. a.

În perspectiva extinderii sale cu alte piese şi noi genuri de artă decorativă, această secţie a Muzeului Peleş rămîne o realizare importantă În domeniul său, atît prin tematica ei, cît şi prin expunerea modernă a colecţiei sale.

REDACTAREA: VIRGINIA CRISTU, CARMEN RĂCHIŢEANU, DAN POPA,PREZENTAREA GRAFICĂ: GHEORGHE MATEI,

FOTOGRAFII; GHEORGHE COMĂNESCU, GHEORGHE VOICUÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ «ARTA GRAFICĂ»

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dan Patarniche