Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 1  

Fap. Cap. 17, 16-34: Paul în Areopagul din Atena 16 În timp ce Paul îi aştepta în Atena, i s-a umplut sufletul de indignare văzând că cetatea era plină de idoli. 17 Discuta în sinagogă cu iudeii şi cu temătorii de Dumnezeu, iar în piaţă, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea. 18 Chiar şi unii dintre filosofii epicurieni1 şi stoici2 au intrat în vorbă cu el şi i-au zis: "Ce vrea să spună vorbăreţul acesta?" Alţii: "Pare să fie un predicator al zeităţilor străine pentru că predică despre Isus şi înviere". 19 L-au luat cu ei şi l-au dus la Areopag3 şi i-au spus: "Am putea şti şi noi care este această doctrină nouă despre care vorbeşti? 20 Căci ne aduci la auz lucruri străine. Am vrea deci să ştim ce înseamnă acestea". 21 De fapt, toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decât vorbind sau ascultând ceva nou. 22 Atunci Paul, stând în picioare în mijlocul Areopagului, a spus: "Bărbaţi atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi. 23 Căci, străbătând cetatea şi observând cu atenţie monumentele voastre sacre, am găsit şi un altar pe care este scris: «Dumnezeului necunoscut». Aşadar, cel pe care îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc. 24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi toate câte sunt în ea, cel care este Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mână [de om], 25 nici nu este slujit de mâini omeneşti ca şi cum ar avea nevoie de ceva, el care dă tuturor viaţă, suflare şi toate. 26 El a făcut dintr-unul singur tot neamul omenesc care să locuiască pe toată suprafaţa pământului, i-a fixat timpuri determinate şi hotare între care să locuiască 27 pentru a-l căuta pe Dumnezeu, fie şi numai bâjbâind, şi să-l găsească, deşi nu este departe de fiecare dintre noi. 28 Căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: «Căci suntem şi noi din neamul lui». 29 Aşadar, dacă suntem din neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei, opera măiestriei şi a imaginaţiei omului. 30 Dar Dumnezeu, trecând cu vederea timpurile de ignoranţă, vesteşte acum oamenilor de pretutindeni să se convertească. 31 De fapt, el a stabilit o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin omul rânduit [pentru aceasta], dând garanţie tuturor prin aceea că l-a înviat din morţi". 32 Când au auzit ei de învierea din morţi, unii îl luau în râs, alţii ziceau: "Despre asta te vom asculta altă dată". 33 Astfel, Paul a ieşit dintre ei. 34 Totuşi, unii bărbaţi i s-au alăturat şi au crezut. Printre ei erau Dionisie Areopagitul, o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei4. 1. Filosofii epicurieni: epicurismul este o școală de filosofie fondată la Atena de către Epicur, în 306 î.d.Ch. Discipolii merelui filosof din antichitate își consacrau eforturile în căutarea fericirii și înțelepciunii pentru a ajunge la ceea ce ei numeua atarxie, adică liniștea sufletului. Este o învățătură materialistă și atomistă. Materialismul modern, Marx de pildă, se revendică din moștenirea epicurismului, scopul fiind acela de a ajunge la o fericire constantă, o liniște a spiritului, condamnând în același timp orice formă de plăcere inutilă, de durată sau nu. Epicurismul mai este supranumit „școala din grădină“, fondatorul acestui curent filosofic stabilind școala sa într-o mică grădină din preajma Atenei. Epicurienii căutau deci plăcerea, epicurismul fiind o filosofie a plăcerii.

2. Filosofii stoici: Stoicismul este o școală filosofică fondată în 301 î.d.Ch. de către Zenon de Cition în Grecia antică. Filosofia soicilor își are rădăcinile într-un curent filosofic elen ce a traversat secolele și a suferit diferite transformări datorită căpeteniilor acestei școli: Chrisipus de Soles în Grecia, iar la Roma Ciceron, Seneca, Epictet, Marc Aurel. Mai apoi această filosofie a exersat mai multe influențe în Europa creștină, în particular începând cu Rene Descartes, sec. XVII, până în zilele noastre. Stoicismul încurajează practica meditației ce conduce la trăirea în armonie cu natura și rațiunea pentru a atinge înțelepciunea și fericirea înțelese ca fiind atarxie, scopul ultim al existenței omului: absența pasiunilor ce iau forma absenței suferințelor. Deci scopul filosofiei este mai întâi de toate etic: a trăi, pentru ei, înseamnă a „fi în armonie cu natura“. Epicurienii şi stoicii reprezentau curentele filosofice

Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 2  

principale ale timpului. "Epicurismul" avea o viziune materialistă despre lume şi susţinea că singurul ideal pentru om era plăcerea, fie intelectuală, fie senzuală. "Stoicismul" propunea resemnarea la propria soartă, dispreţuirea durerii şi nobleţea divină a omului, considerat o părticică a divinităţii. Aceste două filosofii sunt în conflict între ele şi cu doctrina creştină.

3. Areopag vine din grecescul Ἄρειος πάγος / Áreios págos și poate fi tradus prin „colina din Ares“, în vecinătatea Atenei. Conform legendei din care provine acest nume, zeul Poseidon a violat-o pe fiica lui Ares, Alcipia. Pentru a-și răzbuna fiica, Ares l-a ucis. Zeii s-au întrunit pe colina din vecinătatea Atenei, unde a avut loc violul, pentru a da sentința de judecată asupra omorului. Ares a fost achitată iar de atunci colina îi poartă numele. La origine Areopagul era un consiliu puternic format din cetățeni ce îndeplineau cu succes funcțiile magistrale cele mai importante. Aici au avut loc, de-a lungul istoriei, multe dezbateri politice pe tema democrației. Areopagul se desfășura în timpul nopții pentru a evita discursurile oratorice care puteau mișca sau influența judecătorii. În Tratatul Legilor Theofrastus spune că la Atena existau două feluri de altare ale dreptății: altarele răzbunării și altarele blesfemiilor, care sunt în realitate pietre dintr-o bucată, neprelucrate, ce serveau drept tribune înaintea Areopagului. Altarul pârâtorului se numea „piatra anesiei“, adică a răzbunării inflexibile, care refuză să accepte prețul sângelui; piatra pârâtului se numea „piatra hybrisului“, adică a orgoliului ce împinge până la crimă. Aici, în acest Areopag a avut loc discursul lui Paul. 4. Ce a propovăduit Paul atenienilor? Dumnezeul necunoscut lor; Dumnezeu este unic și el este Creatorul tuturor și deasupra creației; un timp de convertire la Dumnezeul unic prin renunțarea la divinitățile păgâne și aderarea la Dumnezeul revelat în Cristos; învierea morților, prezentând garanția acestei învieri vorbind despre învierea lui Isus Cristos. Pentru a înțelege mai bine trebuie să citim și începutul cap. 17 din Fapte:

Cine nu primește mesajul? De ce? Cum este descrisă situația religioasă la Atena? Ce pedagogie folosește Paul pentru a propovădui mesajul? Argumente? Tonalitate? Să citim în paralel textele din Is. 46, 7 și Rom. 1, 21. Care este piatra de poticnire a mesajului lui Paul? De ce? Ce spune Paul despre Dumnezeul revelat în Isus Cristos? Ce anunță Paul despre Isus Cristos? Imaginați-vă o scrisoare pe care Paul ar fi putut să o scrie acestor atenieni increduli?

Actualizarea mesajului lui Paul din fața Areopagului: Cum am putea caracteriza situația concretă în care suntem chemați să evanghelizăm? Cine este Dumnezeu, în opinia oamenilor? Dar pentru tine? Care ar fi punctele esențiale de prezentat în propovăduirea Evangheliei astăzi? Predica lui Paul la Atena, descrisă de Luca, nu a fost un succes, însă pentru prima dată, după evenimentale pascale, mesajul creștin al Sf. Paul se confruntă cu inteligentia greacă. În orașul Atena, cunoscut datorită trecutului prestigios, în această capitală a culturii antice, Evanghelia întâlnește cultura greacă. Luca descrie această scenă din viața predicatorului neamurilor pentru a face un simbol și un model al întâlnirii dintre credința în Cristos și știința lumii. Textul ni-l prezintă pa Paul singur la Atena, în așteptarea lui Silas și Timotei care vor sosi. Traversează orașul în lung și în lat, iar ca un bun evreu este scandalizat de reprezentările divinităților din acest oraș umplut de zeități. Predica lui despre Isus are punctul culminant în învierea morților, garanția fiind însăși dovada învierii lui Cristos din morți a treia zi. Filosofii stoicieni și epicurieni sunt atrași de noutatea mesajului. Atenienii erau cunoscuți pentru dorința lor de curiozitate și de a asculta noi idei. Filosofii atenieni însă își fac idei străine predicii lui Paul: ei cred că Isus și Anastasis (învierea) sunt două divinități diferite, străine. Predicarea Evangheliei într-un loc saturat de tot felul de religii omniprezente nu poate decât să stârnească interesul curioșilor atenieni. De aceea, pentru a afla mai multe, atenienii îi dau întâlnire lui Paul înaintea Areopagului, locul obișnuit al dezbaterilor politice și religioase.

Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 3  

Paul își începe discursul printr-un procedeu oratoric foarte abil, în scopul facilitării captatio benevolentiae: „Bărbaţi atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi“. Acest compliment, dincolo de arta oratorică a lui Paul, are și un fundament real, după cum stau mărturie următoarele texte: „Se spune că Atena este cel mai religios oraș“ (Sofocle (sec. V î.d.Ch.). „La Atena este mai ușor să găsești un zeu decât un om“ (Petronius, sec. I d.Ch.). „Atenienii sunt, după spusele tuturor, cei mai credincioși dintre greci“ (Flavius Josefus, sec. I d.Ch.). „Umanitatea nu este singura caracteristică a atenienilor... ei sunt de asemenea și cei mai credincioși dintre toate popoarele“ (Pausanias, sec. II d.Ch). Acest din urmă autor, geograf, descrie Atena astfel: „Atenienii au un port la Mare la Munchia, cu un templu dedicat zeiței Artemis, apoi un altul la Falerus, după cum am spus deja. În acest din urmă loc, se află un sanctuar dedicat lui Demeter și un templu dedicat lui Atena, iar mai departe un alt templu închinat lui Zeus. Vedem astfel altare închinate zeilor știuți și neștiuți, precum și eroilor“ (Descrierea Greciei, I,1,14)

Agora este locul de întâlnire și dezbateri religioase și filosofice încercuit de temple și arcade. În acest cadru se plimbau filosofii și celebrii oratori propunând filosofia lor ascultătorilor dornici de noutate. Ei aveau obiceiul să umble cu mantia filosofului pe umeri, cu capul sus și mâinile parfumate. Setea de cunoaștere a atenienilor, dorința lor de mântuire erau satisfăcute prin discursuri vulgarizatoare prezentate de acești vorbitori iscusiți. Areopagul, un fel de Senat, juca rolul unei curți supreme unde se judecau toate problemele legate de religie, etică, cult, politică, învățătură. Exista obiciul de a se întruni sub porticul agorei.

Învățătura stoicilor: Dumnezeu este Marele Tot, natura, Legea lumii, Inteligența universului, Forța ce se opune materiei. Cuvântul este suflul, izvorul dinamismului tuturor ființelor. „O, Zeus, tu ești binecuvântat mai mult decât toți zeii. Numele tale sunt multiple și atotputernicia este în mâinile tale. Prin tine lumea a început existența, tu guvernezi universul prin legi precise. Te mărim! Tot omul să înalțe vocea către tine, fiindcă suntem din seminția ta! De aceea vreau să-ți înalț cu bucurie lauda mea, vreau să cânt atotputernicia ta pe veci...“ Providența este destinul, legea de neschimbat a universului pe care nu ne rămâne decât să o acceptăm. Doar astfel dobândim libertatea. Rugăciunea nu este o cerere către Zeul suprem pentru a ne scăpa de legile lumii, acest lucru este imposibil; de asemenea rugăciunea nu este o cerere pentru a obține fericirea sau virtutea, ele depind doar de noi. Rugăcunea model a stoicului este formulată de Epictet astfel: „Cârmuiește-mă, o Zeus, și tu, o destin preaînțelept. Nu vreau să arăt nici cel mai mic semn de îndoială în a vă urma. Dacă m-aș opune, aș fi un necredincios și, pe deasupra, m-aș forța. A se lăsa cârmuit cu blândețe de mâna de fier a destinului, aceasta este înțelepciunea cea adevărată și cunoașterea lui Dumnezeu. Sufletul este un fluid spiritual și impersonal care se dizolvă odată cu trupul și se pierde în Marele Tot, din care nu este decât o infimă parcelă. Unii stoici vorbesc despre o supraviețuire, dar nu de nemurire. Morala efortului, a stăpânirii de sine: a trăi conform naturii, a se conforma legii supreme a cosmosului înseamnă a se lepăda de patimile ce riscă să ne priveze de ceea ce este rațional. Idealul stoicilor este : aurea mediocritas = justețea mijlocului de aur!

Învățătura epicurienilor: Plăcerea pe care o promovează Epicur este rodul unei vieți detașate, austere în care omul se mulțumește doar cu strictul necesar în compania câtorva amici apropiați. Fericirea, bună-starea moderată este scopul vieții oamenilor, atarxia, lipsa neliniștii. Trebuie înlăturate temerile false ce-l apasă pe om: frica de destin, de moarte, de zei. Sufletul este format din atomi subtili care dispar odată cu moartea, deci nu avem de ce să ne temem. Epicurienii nu neagă existența unor zei, însă pun la îndoială puterea sau voința acestor zei de a ne ajuta în obțținerea lucrurilor imposibile. Ei nu sunt deranjați în serenitatea lor olimpică. Sunt fericiți pe deplin și cu adevărat nemuritori. Lumea este lucrarea întâmplării. Este guvernată de legile neschimbătoare ale necesității

Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 4  

Inculturarea mesajului Evanghelic:

1. Planul discursului lui Paul: - 16-21: circumstanțele discursului - 22-23: captatio benevolentiae: voi atenienii... - 24-29: argumentația lui Paul: Dumnezeu care a creat universul... - 30-31: ruptura între discursul lui Paul și credința atenienilor: ignornața acestui Dumnezeu - 32-34: reacții la discursul lui Paul: te vom asculta altădată... 2. Strategia lui Paul: a) Analiza situației: Paul invită mai întâi auditoriul său la o reflecție asupra situației critice a ambientului religios în care trăiesc atenienii. Abordează problematica prin prisma contradicțiilor expresiilor religioase ale culturii: cum voi, atenieni, modele de credință și religiozitate, locuitori ai unui oraș lumină pentru alte popoare, vă puteți identifica zeilor prin reproducerea obiectelor prețioase de artă? Aceste Temple, consturite de mâna omului, pot fi oare locuințe în care să se odihnească dumnezeirea? Știți cu toții că mâinile sclavilor sunt cele care au construit aceste temple, nicidecum mâinile unor oameni liberi, cetățeni ai Atenei. Cum credeți voi că ar putea satisface un asemenea tip ce cult materialist celebrat de secole niște gânditori liberi ca voi, chemați la libertate? Statuele ce înfrumusețează templele voastre, chiar dacă sunt obiecte de artă de mare valoare, nu sunt decât niște lucrări ale oamenilor. Cum puteți aduce cult unor asemenea lucrări de artă? Prin astfel de întrebări retorice, Paul nu face decât să critice religia tradițională a grecilor atenieni. În plus, Paul nu neglijează nici prețul, destul de costisitor al unor asemenea opere de artă.

b) Paul invită la o răsturnare de valori: Invitația lui Paul ia o formă fericită: propovăduirea lui Dumnezeu. Această invitație garantează lbertatea omului: Dumnezeul lui Paul se adresează omului prin Cuvântul său. Atenienii nu fac decât să se bată cap în cap întrecându-se în contradicții, rodul ignoranței Dumnezeului adevărat.

c) Promisiunea dreptății universale împlinite de un „om“: Este punctul unde Paul dorește să-i conducă pe atenieni. În finalul discursului, aluzia la Cristos este în filigramă: „omul desemnat de Dumnezeu“ nu este numit. Aici vedem toată difernța între un discurs al lui Paul în fața iudeilor și acest discurs înaintea păgânilor. În gândirea lui Paul este clar: dreptatea despre care vorbește se referă la existența istorică a fiecărei persoane în parte și în același timp este o afacere colectivă, mondială, ce se pregătește de pe acum printr-un ansamblu de fapte întrunite într-un „bloc“ ce într-o zi vor merita numele de „istoric“. Paul folsoește în discursul său deschideri spirituale pe care le găsește la auditorii săi „păgâni și foarte credincioși“. Apelul făcut la poeții și gânditorii lor este revelator: creștinismul încă în fașă a împrimutat foarte puțin din „religiile“ lumii păgâne pentru a se constitui, a se exprima, în riturile și sărbătorile sale. Dimpotrivă, creștinismul datorează mult „înțelepciunii“ diferitelor școli filosofice. Putem vorbi despre „pietre de sprijin ale Evangheliei“ împrumutate din înțelepciunea filosofică. În loc să facă o trecere în revistă a evenimentelor istorice biblice, cum o face Paul în discursurile adresate iudeilor, aici se folosește de expresiile folosite într-un limbaj filosofic universal: „Domnul cerului și al pământului“, care poartă de grijă „tuturor“, „tuturor lucrurilor“, „oricărei specie umană“, etc. Piatra de poticnire, care a produs scandal și derâdere în rândurile atenienilor este „îvierea morților“. Este un obstacol de nedepășit pentru mentalitatea grecilor. Ajuns în acest punct al discursului, Paul pierde majoritatea auditoriului. Doar o mică parte, bărbați și femei, care vor constitui probabil primul nucleu al Bisericii din Atena, acceptă discursul și demonstrația lui Paul, reclamă botezul și rămân discipoli apropiați Apostolului Neamurilor.

Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 5  

„Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi“

La Areopagul din Atena, printre cei veniți să-l asculte pe Paul se numărau și filosofi stoici. Discursul pe care Paul îl rostește înaintea lor exprimă idei apropiate celor pe care le întâlnim, de pildă, în corespondența lui Seneca, unul dintre cei mai renumiți gânditori ai acestei școli filosofice. Seneca este preceptor al împăratului Nero, fratele lui Galion, în fața căruia Paul a fost adus spre judecată la Corint, conf. Fap. 18, 12. Seneca scrie într-o scrisoare adresată lui Lucilius: „Ai făcut lucruri extraordinare care-ți vor fi spre mântuire, după cum îmi scrii. Te îndrepți cu perseverență spre această înțelepciune ce nu se cuvine să fie obținută doar prin urări, deoarece o poți obține tu însuți. Nu este vorba doar de a ridica mâinile spre cer, de a convinge un slujitor al templului să ne faciliteze calea pentru a ajunge la urechea statuii, ca și cum în acest fel m-aș face auzit cu mai mare ușurință: Dumnezeu este aproape de tine; este cu tine; este în tine. Da, Lucilius: un duh minunat locuiește în noi, ce observă și controlează răul și binele faptelor noastre. După cum îl tratăm noi așa ne tratează și el. Nimeni nu poate pretinde că este un om de bine în adevăr fără intervenția lui Dumnezeu. Cine ar putea pretinde, dacă nu ar fi în grija lui Dumnezeu, că ar putea depăși necazul? El este cel care inspiră marile decizii, destinele eroice. În inima fiecărui om de bine locuiește un zeu. Cine este acesta? Nici o certitudine; însă este un zeu“ (Virgil, Eneide 8, 352, Scrisoarea 41). Sfântul Ioan Crisostomul, Omilii la Faptele Apostolilor, 32, 2: Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Despre acest lucru vorbește Paul atenienilor atunci când le vorbește despre crearea lumii. Comentând acest text, Ioan Crisostomul nu se mulțumește doar să afirme superioritatea creștinismului asupra tuturor sistemelor filosofice, dar reamintește, împotriva arienilor, că Fiul lui Dumnezeu este egal Tatălui în esență, veșnicie și slavă: „Dumnezeul care a făcut lumea și tot ceea ce conține... El a rostit doar un cuvânt și aastfel a distrus orice învățătură filosofică. Epicurienii spun că totul a venit din întâmplare și se organizează pa baza atomilor; stoicii vorbesc despre materie și vâlvătaie; însă Paul spune că lumea și tot ceea ce ea conține sunt lucrarea lui Dumnezeu. Vezi deci concizia declarației lui precum și clariatea acestei concizii? Ia aminte de asemenea ce noutate extraordinară era pentru atenieni să afle că Dumnezeu a creat lumea. Ceea ce știe astăzi orice om, acest lucru atenienii, și chiar filosofii atenieni, nu o știau! Ia amintea la ceea ce, după Paul, este amprenta dumnezeirii: puterea de a crea; iar această putere o deține și Fiul. Profeții spun același lucru în scrierile lor: specificul lui Dumnezeu este tocmai capacitatea lui de a crea. Nu tot așa stau lucrurile și în rândurile filosofilor, care recunosc totuși existența unui Artizan, însă nu cea a unui Stăpân Atotputernic, deoarece ei afirmă că materia este veșnică. În discursul său Paul a proclamat deci, într-un mod indirect, concepția lui despre Dumnezeu și refuză concepția filosofilor. Acest Dumnezeu, spune el nu locuieşte în temple făcute de mână [de om]. El locuiește în temple, însă nu în astfel de temple: el locuiește în sufletul omului...“.

Cum s-a implantat creștinismul în alte culturi?

Istoria ne arată că odată cu expansiunea Europei, dezvoltarea schimburilor și colonizarea, creștinismul a dat piept cu diferite culturi înrădăcinate în alte culturi decât a sa. În timpl primei evanghelizări, în Europa, în Asia, în America, în Africa, mișcarea și ispita dominantă a fost aceea de a îndepărta culturile indigene pentru a le înlocui cu cele ale colonizatorului creștin. Însă știm cu toții că o cultură nu se șterge ușor, iar de la Conciliul Vatican II încoace Biserica conștientizează particularitățile tinerelor Biserici și încearcă să introducă în credința creștină noi elemente de expresie culturală, părăsind deseori „matricea latină“. Astăzi, în țările occidentale cu tradiție creștină milenară, Biserica întâmpină dificultăți de inculturare legate de viteza schimbărilor la care asistă societățile noastre. Iată câteva exemple:

- limbajul religios este în decalaj cu limbajul societății; - riturile nu mai sunt înțelese, fiindcă legătura cu izvorul lor a secat; - codurile sociale evoluează și ele, organizarea Bisericii nu este în ritm cu organizațiile

altor instituții sociale, concepția ei despre bărbați-femei, laici-preoți, preoți-episcopi, nu mai este una familiară societății.

Universitatea din București – Facultatea de Teologie Romano-Catolică MASTER: Comunicare Biblică și Eclezială – Anul II, 2013-2014, sem. I

= Curs: Evanghelizare prin Mass-Media =  

 6  

Biserica are datoria să revină asupra tuturor acestor probleme și să realizeze un lucru de „refondare“ a propriilor ei baze. După cum se poate vedea din experiența momentelor cheie ale istoriei Bisericii, două atitudini ies la iveală, uneori confundându-se în mod subtil: există cei care doresc să mențină vechiul discurs, „s-a făcut întotdeauna așa“, iar alții care doresc mereu un aggiornamento pentru a fi pe placul societății în care trăim. Cum ne putem face auzit mesajul Evangheliei?

Proclamarea Evangheliei trebuie oare să se adapteze culturilor în care ea este anunțată, mergând până la a adopta un limbaj specific și pe înțelesul culturilor respective, chiar și atunci când ea este adresată unor societăți care nu iau în serios problematica existenței lui Dumnezeu? Cum putem interpela atunci când nu avem decât cuvinte de propus, iar realitatea mesajului întâmpină dificultăți majore? Înainte de a răspunde la întrebarea „ce trebuie crezut?“, trebuie să răspundem la întrebarea „de ce trebuie crezut?“ Discursul lui Paul din Faptele Apostolilor, cap. 17, ne poate învăța unele lucruri. Paul se adresează unor oameni care, efectiv, nu-l iau în serios pe Dumnezeu. Fie problematica lui Dumnezeu este una printre multe altele, despre care vrem să auzim lucruri din pură curiozitate, însă care nu angajează la nimic, precum nici celelalte învățături și noutăți filosofice care-și fac simțită prezența pe Areopag nu o fac; o etalare în plus pe arena pieței ideilor. Fie s-a admis deja în pricipiu existența ideii de Dumnezeu, însă este doar un Dumnezeu decorativ, care nu deranjează mai mult decât o statuie a unui idol mut. Într-un asemenea context, evanghelizarea trebuie să revină la accentele puse de Paul în acest discurs. Ceea ce Paul vestește atenienilor poate fi rezumat într-o convingere fundamentală: Dumnezeu este cineva. Dumnezeu nu este o idee ce nu are nici un impact asupra vieții omului, nici un refugiu de consolare în zilele întunecate. Dumnezeu, spune Paul, este fundamentul radical al ființei și al vieții, fără el nu am putea exista. Dumnezeu este cineva... Dumnezeu se interesează la viața omului. Dumnezeu mișcă sufletul omului căruia îi dorește o viață reușită, împlinită. Viața omului, așa cum o concepe Dumnezeu și după cum el însuși a dat garanția înviindu-l pe Isus din morți, este făcută să ajungă să guste plinătatea. Iar această plinătate, pentru ființele umane destinate la viața veșnică, este comunicarea vieții lui Dumnezeu, îndumnezeirea. Învierea morților, o piatră de poticnire pentru noi astăzi?

A crede în învierea morților înseamnă a crede că relația prezentă cu Dumnezeu, pe acest pământ, nu poate fi învinsă prin moarte. O asemenea credință nu vine dintr-o dorință de a nu muri, ci de la ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Noi credem într-un Dumnezeu al vieții, iar promisiunea lui pentru om este aceea de a trăi veșnic în el: „Slava lui Dumnezeu este omul viu“, spunea Sfântul Irineu de Lyon. Expresia „învierea trupurilor“ a stărnit deseori neînțelegeri. Trupul, sarx, în grecește, înseamnă întreaga ființă umană, nicidecum un segment al omului, un trup care s-ar separa de suflet, precum gândeau grecii sau cartezienii. Putem folosi următoarele imagini pentru a înțelege mai bine ceea ce înseamnă „învierea trupurilor“: tot viermele devine un fluture, grăuntele în întregimea lui devine un spic de grâu, și totuși aparența ne conduce la îndoială. Insistând asupra învierii ca obiect central al propovăduirii, Paul subliniază continuitatea între înviere și speranța poporului evreu. În primul secol al creștinismului, învierea morților era acceptată în iudaism, în particular printre farisieni (cf. Lc. 23, 7). Atunci, de ce iudaismul refuză creștinismul? Dacă fariseismul, unicul partid încă în viață când Luca scrie Faptele Apostolilor, este tolerat, de ce să nu fie tolerată și „Calea“ ce împărtășește cu fariseii aceeași speranță? Pe de altă parte, de ce romanii încep persecuția creștinilor? Creștinii nu mărturisesc și ei, în esență, aceeași doctrină cu a evreilor? Dacă aceasta din urmă este recunoscută, de ce nu ar putea fi și creștinismul? Încă de la începuturi esența credinței creștine a fost aceea a propovăduirii Evangheliei mântuirii în Isus Cristos Domnul, prin patima-moartea-învierea-înălțarea la cer și venirea lui în slavă pentru a conduce întreaga omenire în Dumnezeu, la îndumnezeire.