Introducere

Sistemul politic conform teoriei despre sisteme politice este cel mai important din sistemele

sociale, deoarece in cadrul lui se desfasoara cele mai importante procese , se adopta deciziile ce

influenteaza soarta societatii si a fiecarui individ. Acesta constituie un organism politic integru

prin intermediul caruia se infaptuieste conducerea , dezvoltarea politica, economica, culturala a

societatii : Temelia sistemului politic o formeaza relatiile politice ce se stabilesc intre diferite

clase sau grupuri sociale, determinate de puterea politica si mai ales de puterea de stat.

Institutiile politice constituie o componenta importanta a sistemului politic , indicînd nivelul de

organizare politica a societatii respective. Institutiile centrale ale sistemului politic sunt: statul –

nucleul sistemului, partidul , grupul de presiune, grupul de interes etc.

Sistemul politic in S.U.A. este un sistem de tip anglo-american, fiind caracterizat de un inalt

nivel al diviziunii rolurilor si functiilor intre participantii la procesul politic : institutii de stat ,

partide , grupuri de interes . Puterea si influenta sunt repartizate intre diferite niveluri ale

sistemului politic. Sistemul politic functioneaza in baza hegemoniei culturii politice , orientate

spre apararea valorilor liberal-democratice : libertatea , securitatea ,proprietatea.

Instaurat dupa castigarea independentei si consolidat in timp, regimul politic din S.U.A a fost

unul republican democratic. El s-a bazat pe constitutia adoptata in 1787 care, cu unele

amendamente ulterioare, s-a mentinut in vigoare pana astazi. Aceasta prevede separarea puterilor

in stat, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor, suveranitatea poporului , pluralismul

social, economic si politic ca conditie sine-qua-non a democratiei. După cum se observă, nu

există o perfectă egalitate între cele trei puteri principale – din punct de vedere al atribuţiilor şi al

controlului – ci un echilibru necesar. Acesta poate fi mai mult sau mai puţin strict, de exemplu în

SUA avem de-a face cu o separaţie mai rigidă, în ţările continentale cu una mai suplă, dar şi între

ele sunt diferenţe după cum regimul e parlamentar – în sens restrâns – sau semi-prezidenţial.

Din punct de vedere al structurii sale, statul american este o federatie, acest caracter fiind

exprimat prin 2 principii constitutionale: principiul participarii, conform caruia fiecare stat al

uniunii este reprezentat in Senat prin 2 senatori si prin principiul organizarii federative care

stipuleaza ca puterile care nu sunt delegate Statelor Unite de catre Constitutie si nici nu sunt

interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.

Ca în orice stat federal, in SUA functioneaza principiul autonomiei juridice si politice,

administrative si institutionale. Fiecare stat al federatiei beneficiaza de o Constitutie proprie, de

norme juridice locale, de dreptul de a-si infiinta institutii publice ca si de buget local propriu. Pe

de alta parte, institutiile si legile federale au întaietate in raport cu cele locale, avand dreptul de a

interveni in zona de competenta a acestora pentru a asigura solutionarea problemelor de interes

national.

De la data elaborarii Constitutiei si pana astazi, autonomia locala a statelor ei componente s-a

diminuat treptat prin intarirea autoritatii centrale, prin concentrarea ei la Washington, iar

raporturile dintre puteri au evoluat in directia cresterii fortei puterii executive.

Modalitatea prin care regimul constitutional s-a adaptat permanent a reprezentat-o tehnica

amendamentelor (celor 7 articole ale Constitutiei si s-au adaugat 27 de amendamente adoptate

intre 1791 si 1992) care furnizeaza si una dintre explicatiile longevitatii constructiei

constitutionale americane.

1.Despre constituirea sitemului politic al S.U.A.

La 4 iulie 1776 s-a adoptat “Declaratia de Independenta” conceputa de Jeffenrson din care au

fost scoase anumite formulari cum ar fi cea referitoare la desfiintarea sclaviei.

Principiile erau iluministe si dadeau expresie idealurilor de libertate, dreptate, democratie etc.In

anul urmator a fost obtinuta prima biruinta semnificativa la Saratoga care a dat incredere

colonistilor in posibilitatea biruintei.In 1781 a fost obtinuta victoria decisiva la Yorktown.In

1783 s-a semnat pacea de la Paris care a consacrat un nou stat independent: S.U.A. Proclamarea

S.U.A. se facuse la 1781 printr-un act constitutional numit “Articolele confederatiei”. Cele 13

state urmau sa alcatuiasca o uniune condusa de Congres, institutie cu atributii legislative,

executive si judiciare.In anul urmator au avut loc ample dezbateri privind organizarea noului stat.

In 1787 s-a adoptat Constitutia S.U.A. care este in vigoare si astazi.Potrivit acestui ducoment.

S.U.A. formeaza o federatie deschisa in frunte cu un presedinte ales pe 4 ani cu posibilitatea

innoirii mandatului.Organul suprem de conducere era Congresul format din Camera

Reprezentantilor ( 2 persoane alese din fiecare stat) si Senat.Alegerea senatorilor a avut la baza

sistemul cenzitar.Puterea judecatoreasca este incredintata Curtii Supreme care are ca atributie

verificarea si declararea constitutionalitatii legilor.

Puterea centrala era insemnata in cateva domenii (economie,finante,politica externa).Puteri

insemnate reveneau administratiilor locale.Constitutiei s-au adus o serie de amendamente,

indeosebi in privinta drepturilor si libertatilor fundamentale(ecoul revolutiei franceze).Aceste

amendamente sunt cunoscute sub denumirea de “a II-a declaratie americana”.

In perioada urmatoare s-au constituit si partidele care a disputat conducerea uniunii Partidului

Republican si Partidului Democratic.

Primul presendinte a fost George Washington urmat de Jefferson.Din 1787 s-a adoptat ca

moneda unica dolarul.S.U.A. Tot in acest an s-a adoptat si Costitutia SUA.Ea consacra principiul

separarii puterilor in stat si este pentru prima data cand doctrina politica si filosofia “Luminilor”

trece din faza discutiilor teoretice in practica.Constitutia poate fi actualizata oricand si imbogatita

cu ajutorul amendamentelor Organele conducerii federale si locale se intemeiaza, in structurarea

si functionarea lor, pe principiile: suveranitatii poporului, proprietatii, libertatilor, cetatenesti si

individuale, contractului social, suprematiei vointei nationale, separarii lor, echilibrului si

controlarii reciproce a puterilor.

In conformitate cu textul Constitutiei, fiecare stat membru are dreptul de a se conduce dupa

propiile legi, are un guvernator ales si institutii proprii in plan judecatoresc si financiar.

Conducerea federala are atributii in planul politicii externe, reprezentand natiunea in relatiile cu

alte state.Ea poate introduce impozite, poate reglementa comertul si bate moneda nationala.Se

ocupa de armata si de marina.

Presedintele, investit cu puterea executiva, este ales pentru un mandat de 4 ani de catre un

colegiu de electori, desemnati in fiecare stat in proportie cu numarul de reprezentanti in

Congres.El este, in acelasi timp, sef al statului si al guvernului, comandant-sef al armatei, cu

largi puteri in caz de conflict armat.

SUA este o republica prezidentiala.Puterea legislativa apartine Congresului SUA, parlament

bicameral format din Senat si Camera Reprezentantilor.

Congresul se intruneste la date fixe fara a fi convocat de presedinte.Presedintele are, insa, drept

de veto.Congresul examineaza, admite sau respinge actele de guvernare, voteaza legile, adopta

bugetul, fixeaza liniile politicii externe, ratifica tratatele internationale.Are posibilitatea da a-l

demite pe presedinte.

2.Congresul Statelor Unite ale Americii

Subsistemul institutional al sistemului politic in S.U.A. Institutia care realizeaza potentialul

legislativ al S.U.A. este Congresul (în engleză The Congress of the United States) este

adunarea bianuală a ramurii legislative a guvernului federal al Statelor Unite ale

Americii.Congresul este o entitate legislativă bicamerală, constând din House of Representatives

sau Camera Reprezentanţilor, camera inferioară, şi din Senate sau Senat, camera sa superioară.

Membrii camerelor inferioară şi superioară se întrunesc în sesiuni reunite, formând Congresul

SUA; ei se numesc oficial Congresspeople, cu denominarea specifică Congressman [nume de

familie] pentru un bărbat, respectiv Congresswoman [nume de familie] pentru o femeie. Membrii

Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot direct pentru doi ani, iar membrii Senatului pentru

şase ani.

Numărul total al membrilor Congresului este de 535, la care nu se poate adăuga

vicepreşedinteleStatelor Unite (cu anumite excepţii notabile), deşi, prin lege, acesta este

preşedinte al Senatului. Acest număr de 535 rezultă prin sumarea celor 435 de membri ai House

of Representatives, reprezentând cele 435 de districte electorale din Statele Unite, care sunt

periodic ajustate proporţional cu distribuţia populaţiei în teritoriu, cu numărul de 100 de senatori,

întotdeauna câte doi pentru fiecare din cele 50 de state ale SUA.Constituţia Statelor Unite ale

Americii desemnează explicit că toate puterile legislative ale guvernului federal sunt doar ale

Congresului. Puterile Congresului sunt limitate la cele enumerate de Constituţie; toate celelalte

puteri fiind rezervate statelor federaţiei şi poporului. Prin intermediul "Actelor Congresului"

(conform originalului, Acts of Congress), Congresul poate reglementa comerţul interstatal şi

internaţional, taxarea, poate organiza funcţionarea curţilor de justiţie, menţine forţele militare ale

ţării, declara război, precum are şi alte puteri necesare şi corecte, conform originalului necessary

and proper powers.Senatul şi Camera Reprezentanţilor sunt camere complementare, ca atare

manevrând puteri complementare şi similare. Astfel, există domenii de exercitare ale puterii

specific nuanţate pentru fiecare din ele. Senatul este camera care are împuternicirea numită "de a

aviza şi aproba" (advice and consent), care este necesară pentru ca preşedintele şi/sau oficialităţi

importante să poată participa la întâlniri de rang înalt, poziţiile judiciare înalte să fie ocupate şi

pentru ca tratatele internaţionale să fie ratificate. Proiectele de legi privind creşterea salariilor

precum şi procedurile de impeachment pot fi iniţiate doar de Camera Reprezentanţilor.

Congresul Statelor Unite ale Americii se întruneşte în clădirea Capitoliului din Washington,

D.C..

2.1 Partidele in S.U.A.

În următoarele texte este vorba despre caracterul de la sine inţeles al partidelor din SUA, despre

cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide, şi despre organizarea internă a

partidelor din SUA .

De citeva ori, şi alte partide au reuşit să clatine puterea deţinută de cei doi coloşi politici,

abordind cu curaj subiecte sensibile şi atrăgind astfel voturile care aparţineau electoratului

democrat sau republican. Cele două partide mari s-au văzut astfel nevoite să reacţioneze,

elaborîd modele alternative de soluţionare a problemelor şi răspunzînd astfel la aceste noi

provocări.

(...) În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore.

Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele

terţe, atunci cînd aceste partide păreau să ia prea mult avint. Cele două partide mai puternice

au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este

flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit sa îndeplinească cu succes

această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de

stabilitate, permiţînd schimbări de direcţie politică în fazele de realignment şi respectînd, prin

alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului

organelor de conducere.

Caracterul de la sine inteles al partidelor

Cele două mari partide cultivă mituri diferite, în spatele cărora se ascund divergenţe de ordin

ideologic şi sociologic .

Democraţii apelează mai ales la mari personalităţi americane intrate оn legendă precum

Jefferson, Jackson, Wilson sau al doilea Roosevelt, pentru a se prezenta ca un partid al

democraţiei, al libertăţii şi progresului, ca un veritabil “partid popular”

Republicanii , se intituleaza GOP- Grand Old Party .Bineinţeles că republicanii contestă această

imagine; în ceea ce ii priveşte, Partidul Democrat este construit dintr-un potpuriu de grupări

radicale “de stinga”, a cărui politică economică şi socială a avut permanent consecinţe

dezastruoase pentru sistemul socio-politic american.Ei se auto-definesc un partid al first

principles, al valorilor americane — individualism, spirit de pionierat, anti-centralism şi anti-

birocraţie, familie şi vecinătate etc. — ceea ce democraţii consideră a fi o caricatură a realităţii,

marcată de egocentrismul GOP, de parvenitismul şi de spiritul elitist al clasei superioare.

Principii de organizare

Partidele din SUA dovedesc particularităţi specifice şi în ceea ce priveşte ordinea internă. Ele nu

au o bază organizată de membri şi nici nu participă în mod riguros la formarea voinţei politice.

Dar ce presupune calitatea de membru a unui partid din SUA?

"Domnului A. îi place să creadă despre sine că este un democrat; domnul B. pretinde că este

republican, iar domnul C., socialist, deseori prin acestea înţelegîndu-se că cei trei domni

sunt ,membri' ai partidelor respective. Pentru majoritatea lumii, calitatea de membru a unui

partide este un concept destul de vag şi de greu de definit. Dacă o persoană aparţine de o altă

organizaţie — fie ea biserică, lojă sau organizaţie profesională —, atunci presupunem că ea s-a

asociat acestei organizaţii prin semnarea unei adeziuni, că plăteşte cotizaţii sau alte tipuri de

contribuţii, că poate activa într-un anumit comitet, că ocupă o anumită funcţie sau că ia parte

activă la viaţa internă a acestei organizaţii. În cazul marilor partide politice nu putem lua ca

sigure nici una din faptele descrise mai sus. Partidele nu au reguli de procedură şi nici ceremonii

care atestă calitatea de membru. De regulă, partidele nici nu au o bază de membri. Partidele nu se

obligă să respecte un anumit program, nu se finanţează din cotizaţii (chiar dacă au existat

încercări în sensul întroducerii cotizaţiilor de membri), ele nu au nici un fel de statut şi nici

instrumente care să reglementeze poziţia unui membru sau altul, cu excepţia refuzului acestora

de a susţine o persoană atunci cînd aceasta aplică оn vederea ocupării unei funcţii publice. O

persoană este democrată sau republicană prin simplu fapt că susţine că este aşa ceva şi în tot

cazul atunci cînd această persoană îşi susţine partidul prin votul său cu ocazia alegerilor. Şi asta

este tot ce se poate spune despre acest lucru. În plus, opţiunea politică poate fi schimbată de

oricîte ori. Se află la latitudinea fiecăruia să-şi bată capul cu întrebări de genul "cîţi membri are

un partid?" - mai ales într-o situaţie în care nu există criterii de bază pentru determinarea

apartenenţei unei persoane la un partid.

În trecut însă, fidelitatea persoanelor şi a grupărilor pentru un anumit partid era considerat a fi un

factor important în evaluarea stabilităţii sistemului politic. Originea, educaţia şi profesia,

apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea de reşedinţă erau criterii extrem de

relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea pentru unul dintre cele două mari partide.

În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă

republicani, în centrele metropolelor, în South Carolina, Alabama sau în Georgia trăiau

democraţi "înnăscuţi". Clasa socială superioară vota prin tradiţie cu republicanii, cu Grand Old

Party (GOP), la fel şi oamenii de afaceri, pe cînd clasele inferioare se identificau mai degrabă cu

democraţii, cu "măgarul" - animalul de pe stema democraţilor, la fel şi muncitorii din industrie.

Calitatea de WASP, adică apartenenţa la clasa socială albă anglosaxonă protestantă, presupunea

automat şi opţiunea pentru Partidul Republican (a cărui stemă este împodobită cu un elefant), în

schimb, evreii, slavii, italienii şi irlandezii catolici se simţeau atraşi de Partidul Democrat.

Persoanele cu o educaţie mai bună şi mai înaintaţi în vîrstă îi alegeau pe republicani, în vreme ce

persoanele cu educaţie medie şi tineretul îi prefera pe democraţi.

Realitatea politică de astăzi este caracterizată de o desfiinţare a criteriilor tradiţionale pe baza

cărora se opta pentru un partid sau altul, de o inconstanţă crescută оn relaţiile dintre partide,

grupări şi indivizi, de o creştere a numărului celor care оşi schimbă votul la alegeri (floating

vote) şi de independents, cetăţeni care nu se identifică cu nici unul din cele două partide.

Ştiinţele politice nu au reuşit încă să identifice cu exactitate cauzele acestor schimbări şi nici să

stabilească repercusiunile acestor schimbări asupra vieţii politice.

Particularităţile partidelor americane se regăsesc şi în structura lor organizatorică. Toate nivelele,

de la organizaţiile locale, la cele districtuale (county) şi pînă la organizarea statală, activează sub

forma unor comitete autonome, constituite de membri de partid prin delegaţie sau alegeri interne.

Ierarhiile sunt elemente necunoscute. Şi pentru că partidele funcţionează mai ales ca asociaţii

electorale care urmăresc dobîndirea de funcţii publice pentru proprii candidaţi (acesta fiind

motivul pentru care partidele au fost organizate încît din anii 1870  în circumscripţii sau districte

electorale [voting districts]), chiar şi organizaţiile locale şi county committees devenind foarte

importante, pentru că majoritatea poziţiilor de ocupat în urma alegerilor se află la nivel comunal

şi districtual. La nivelul statelor, partidele coordonează îndeosebi "afacerea" alegerilor pentru

Congres, ele elaborează proiecte politice şi strîng bani în vederea finanţării diverselor activităţi.

La nivel naţional, partidele americane au dezvoltat trei nuclee de cristalizare: preşedintele

partidului (national chairman), comitetul de conducere a partidului (national committee) şi

Adunarea Generală (national convention). Acestea nu se află însă la vîrful unei ierarhii, aşa cum

o cunoaştem în Europa şi Germania, care să dispună "de sus în jos". Preşedintele partidului,

funcţie îndeplinită de regulă de candidatul la preşedinţie al partidului este numit de comun acord

cu comitetul de conducere a partidului. El trebuie să coordoneze activităţile partidului la nivel

federal, să se ocupe de promovarea mass-media, să întreţină contacte cu organizaţiile la nivelul

statelor şi să pregătească alegerile la nivel naţional. El este susţinut în această activitate de un

comitet de conducere care se reuneşte foarte rar, care este compus din delegaţi din toate cele

cinzeci de state şi care reprezintă un complex extrem de eterogen.

Adunarea Generală (national convention) indeplineşte funcţii foarte importante. Ea

nominalizează candidaţii partidului pentru funcţia de preşedinte şi vice-preşedinte, elaborează

atit programul-platformă (party platform) cît şi statutele partidului. Adunările Generale ale

ambelor partide se intrunesc o dată la patru ani şi reunesc delegaţi din toate statele SUA.

Numărul acestor delegaţi este stabilit printr-un calcul extrem de complicat: оn 1992, Adunarea

Generală a democraţilor număra 4282 de delegaţi (şi 1170 de delegaţi de rezervă, aşa numiţii

alternaties), cea republicană, 2206 de delegaţi şi tot atit de mulţi alternaties. Federalismul este

aşadar deosebit de dezvoltat şi la nivelul intra-partinic. Partidele se fac remarcate ca forţe

supraregionale de abia cu ocazia alegerilor prezidenţiale, asta dacă nu luăm la socoteală şi

reprezentanţa permanentă a fracţiunilor democrate şi republicane din Congres.

Există legi în fiecare stat care reglementează la modul general cadrul legal al partidelor,

garantînd un minimum de democraţie intra-partinică şi desemnînd procedurile de urmat în cazul

nominalizării candidaţilor pentru funcţiile din cadrul partidului şi, împreună cu prevederile

federale, încercînd să confere o bază legală domeniului dificil al finanţării partidelor. Bugetul

partidelor este constituit aproape în exclusivitate din donaţii, cu excepţia finanţelor puse la

dispoziţie de stat cu ocazia alegerilor prezidenţiale.

2.2 Partidele si alegerile in SUA

Europenii sunt cei care înţeleg cel mai puţin cum funcţionează sistemul de partide şi procesul

electoral din SUA. În Europa, în Republica Federală Germania, partidele şi alegerile sunt

descrise în Constituţie. Partidele dispun de organizaţii regionale bine organizate cu o bază de

membri stabilă. Ele au platforme elaborate, care conţin orientarea lor ideologică. Ele dispun de o

anumită ierarhie de funcţionari, în al cărei vîrf se află un preşedinte ales care, în cazul partidului

majoritar, este de cele mai multe ori şi şeful guvernului sau, în cazul partidului minoritar, liderul

opoziţiei. Aşa ceva nu există în SUA. Constituţia americană nu suflă nici un cuvînt despre

partide. Partidele din SUA au apărut în decursul activităţilor de elaborare a unei Constituţii

proprii, schimbîndu-şi numele de nenumărate ori în cei aproape 200 de ani de existenţă. Ele nu

au un aparat de partid organizat. Ele sunt alcătuite de cele mai multe ori dintr-un mare număr de

comitete locale de partid care duc o viaţă relativ independentă în statele de origine, reunindu-şi

forţele numai cu ocazia alegerilor. De aceea nu există nici o ierarhie. Mai mult, nu există nici

vreun program-platformă promulgat de organismele de conducere ale partidelor, care să

promoveze perspectivele ideologice ale acestora. La alegeri se discută mai ales despre

problemele de actualitate şi despre modurile de soluţionare ale acestora. După alegeri, partidele

se fărîmiţează din nou.

De 200 de ani, alegerile au loc respectînd principiul majorităţii. Acest lucru înseamnă că un

candidat va fi ales dacă va obţine cele mai multe voturi dintr-o circumscripţie. Astfel, doar

candidaţii marilor partide au o şansă. Iar asta înseamnă că încă de la începuturi, doar două

partide au avut un cuvînt de spus cu privire la viaţa politică. Acest lucru explică stabilitatea de

durată a statului.

Ambele partide trebuie să respecte ordinea constituţională şi să adere la valorile democraţiei

liberale. Ele au o atitudine deseori conservatoare, astfel încît ele nu pot provoca schimbări

majore în cadrul societăţii. Candidatul ales de partid trebuie să se străduiască să depăşească sfera

organizaţiilor de partid locale şi să cîştige de partea lui grupările de interese, asociaţiile şi

societăţile de tot felul (inclusiv etnice), precum şi alegătorii neinformaţi, pentru că participarea la

vot este destul de redusă (cca. 50 %). Deseori se slujeşte de mită şi manipulare. Toate acestea au

ca urmare faptul că candidatul ales se simte mai îndatorat alegătorilor din circumscripţia sa,

urmărind mai degrabă interesele acestora decît pe cele ale partidului. Iar acest lucru nu este greu

în fond, pentru că în parlament nu există nici conceptul de disciplină de partid şi nici cel de

presiune exercitată de fracţiuni, aşa cum o înţeleg europenii. Astfel nu este de mirare că

preşedintele trebuie să se străduiască să capete votul fiecărui deputat în parte, fie el din propriul

partid sau din opoziţie, pentru a obţine majoritatea de voturi în vederea adoptării unui proiect de

lege. În plus, el nu se va bucura de susţinerea deputaţilor din propriul partid dacă va încerca să

adopte vreo lege mai nepopulară.

Europenilor nu le este uşor să recunoască deosebirile dintre Partidul Democrat şi cel Republican.

În mare am putea spune că Partidul Democrat este mai degrabă partidul celor mai săraci, al

minorităţilor, impunîndu-se din acest motiv mai mult pentru soluţionarea unor probleme sociale.

Alegătorii acestui partid se regăsesc printre populaţia mai săracă a statelor din sud şi în

metropolele cu un număr crescut de muncitori şi locuitori de culoare. Partidul Republican tinde

să reprezinte mai mult interesele economice, el se impune pentru liberul joc al puterilor şi mai

puţin pentru dezvoltarea statului social. Alegătorii acestui partid fac parte mai degrabă din clasa

de mijloc, albii şi protestanţii.

Europenii recunosc însă imediat punctele slabe ale acestor partide politice: structura lor

descentralizată, cu prea puţini membri, interesele lor preponderent locale, dependenţa lor de

anumite grupări de interese şi simţul limitat de răspundere în ceea ce priveşte unele legi

necesare, chit că nepopulare. Americanii consideră politica un factor negativ, politicienii fiind

consideraţi a fi de neîncredere. Faptul că participarea la vot oscilează mereu între 40 şi 60% nu

poate decît confirma această atitudine.

Dacă programul existent este doar superficial, iar partidele nu au un cuvînt prea greu de spus în

ceea ce priveşte politica, atunci "cine conduce de fapt America?". Această întrebare mereu

recurentă reflectă  îngrijorarea oamenilor şi face loc bănuielilor cum că ar exista anumite grupuri

de interese foarte puternice care i-ar controla pe politicieni şi chiar şi pe preşedinte. În fond,

deputaţii contează pe susţinerea lor în alegeri de către aceste grupuri de interese şi este evident că

aceaste legături nu vor fi ruptă odată ce se vor fi încheiat alegerile. Instituţia lobby-ului a preluat

sarcinile acestora (termenul de "lobby" provine din limba engleză, de la holul Parlamentului, оn

care vizitatorii pot sta de vorbă cu deputaţii). Doar la Washington se află reprezentanţii a 3000 de

grupuri de interese, aflaţi permanent în contact cu politicienii şi încercînd să influenţeze deciziile

luate de aceştia. Acest lucru poate fi considerat legitim atîta vreme cît aceste persoane pot oferi

servicii de consultanţă de specialitate funcţionarilor din ministere şi oamenilor politici în vederea

elaborării textelor de lege. Încercarea lor de a încerca să mituiască sau să corupă оn orice alt fel

politicienii, chiar să-i supună presiunilor pentru a-şi impune interesele este însă cu siguranţă

îndoielnică. Ne gîndim aici pe de o parte la "big business", la puternicele consorţii economice, şi,

pe de cealaltă, la "big labour", la sindicate, la asociaţiile fermierilor, veteranilor, medicilor,

profesorilor etc. Numărul persoanelor care fac parte din aceste organisme infinit mai mare decît

cel al politicienilor din parlament.

2.3 Functiile partidelor in cadrul sistemului politic al SUA

Dominanţa funcţiei electorale

Partidele indeplinesc in cadrul sistemelor  politice din democraţiile occidentale patru

funcţii principale:

a) Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi platforme-program. Ele

dezvoltă strategii şi atrag atenţia cetăţenilor asupra alternativelor.

b) Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele prezintă (»articulează«, la fel

ca grupurile de interese) unele interese, le cumulează (»agregă«) în schimb, altfel decît interest

groups,într-o formă care le face să cîştige o putere de influenţă deosebită şi directă asupra

procesului de formare a voinţei politice al organelor centrale de conducere.

c) Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc să mobilizeze cetăţenii în

vederea participării politice a acestora şi a desfăşurării de către aceştia de activităţi politice,

formind atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă această sarcină cu mass-media

care devine din ce în ce mai influentă).

d) Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului: partidele pun la dispoziţia

alegătorilor persoane cu potenţial politic de conducere, guvernare şi administraţie, ba mai mult:

ele deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru practic toate funcţiile publice.

Dacă utilizăm acest catalog ideal de funcţii pentru a face o comparaţie intre rolurile socio-

politice pe care le deţin partidele americane şi cele din Europa occidentală, vom constata din nou

că există unele diferenţe majore, atit din punct de vedere istoric, cît şi din punct de vedere al

politicilor actuale.

Theodore J. Lowi a rezumat aceste diferenţe folosindu-se de atributele constituent şi responsible.

Partidele “constitutive”influenţează mai ales structura, alcătuirea şi modul de funcţionare al

sistemului politic, în timp ce partidele “responsabile” se obligă în faţa electoratului prin

intermediul unor platforme-program, care le motivează acţiunile politice şi din care rezultă

modele coerente (alternative în cadrul sistemului de partide) de soluţionare a problemelor, aceste

partide obligîndu-se să le transpună într-o formă legală atunci cînd, la alegeri, obţin majoritatea

legislativă. După Lowi, partidele din SUA nu au apărut în istoria americană niciodată ca nişte

program innovators, neglijind astfel funcţia de identificare a obiectivelor. Mai mult, ele se

prezintă ca nişte instrumente ale conducerii, de recrutare de personal de conducere, de organizare

a alegerilor şi de angrenare a unor interese disparate. În realitate însă, partidele din SUA

îndeplinesc mai degrabă funcţia de recrutare de candidaţi pentru posturi publice (la toate nivelele

sistemului politic, mai multe la nivel inferior şi mai puţine la cel superior).

(...) Nu in ultimul rind, partidele americane s-au văzut mereu confruntate cu sarcina de a asigura

eficienţa şi legitimitatea sistemului politic, adică de a menţine increderea societăţii in

performanţele şi sensul instituţiilor de conducere. In structura de conducere a SUA, cu instituţii

foarte bine delimitate, concentrate mai degrabă pe păstrarea puterii decit pe eficienţă, “funcţiei

de formare a guvernului” i-a fost conferită foarte multă greutate, оntr-un mod exagerat, după

cum au afirmat unii sociologi americani (Edward C. Banfield et al.): partidele aveau rolul de a

funcţiona ca nişte curele de transmisie, ele erau cele care creau conexiunile dintre organele -

indivizi sau instituţii - separate ale executivului şi legislativului, dintre preşedinţie şi Congres,

contribuind la surmontarea în cea mai mare parte a deadlocks, a blocajelor din cadrul procesului

de decizie şi de formare a voinţei politice.

Cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide pot fi rezumate după cum

urmează: partidele sunt adesea simple carteluri electorale, instanţe de partid foarte diferite între

ele; ele sunt "maşinării" care facilitează ascensiunea la putere a anumitor indivizi. Ele nu sunt

organizate ierarhic (instanţe partinice autonome, posibilitate limitată de control din partea

conducerii partidului). Ele sunt organizate în mod federalist (organele de partid la nivel naţional

au puţină putere de influenţă). Partidele din America nu au o bază stabilă de membri, aceştia

neplătind contribuţii. Partidele nu sunt finanţate de candidaţi (influenţă crescută a grupărilor de

interese...). Nu se celebrează ziua partidului. Programele politice ale partidelor (platforms) nu se

elaborează decît înaintea alegerilor prezidenţiale; nu există partide programatice. Alegerile

preliminare preiau din ce în ce mai mult funcţia de nominalizare pe care o deţineau partidele;

împreună cu mass-media, acestea sunt problemele cu care se confruntă partidele şi care le

limitează puterea de înfluenţă. Candidaţii şi deputaţii sunt mult mai legaţi de circumscripţia

electorală decît de partid (drept de vot; finanţarea campaniei electorale).

Avantaje:

structura lejeră şi deschisă oferă indivizilor

şi grupărilor mai multe şanse de participare

(mai puţine bariere în calea participării

cetăţenilor la viaţa politică)

expresie diferenţiată a voinţei poporului

(se articulează diversitatea intereselor)

se oferă spaţiu de manevră diferitelor idei

venite din partea alegătorilor

spectrul larg de interese acoperit de partide

dă şanse absorbţiei protestelor

Dezavantaje:

sărăcie ideologică a organelor oficiale de

partid — conformitate cu opinia publică

nu partidul participă la formarea voinţei

politice, acest lucru se întîmplă doar la

diversele nivele ale acestuia

capacitate deficitară de acţiune a partidelor

(formarea de fracţiuni şi aripi, eterogenitate)

rol influent al finanţatorilor din afara

partidelor (asociaţii economice, sindicate...)

Principiul separarii puterilor în stat

În Statele Unite deşi există semnul egal între Preşedinte şi Congres, printr-o interpretare

extensivă a anumitor pasaje din Constituţie, Preşedintele S.U.A. se bucură de o putere ceva mai

mare decât Congresul. Exemplul cel mai potrivit în acest sens este cel al art. 1, Secţiunea 8 din

Constituţia S.U.A. potrivit căruia dreptul de a declara război revine Congresului; dar, în acelaşi

timp, Preşedintele S.U.A. este comandantul suprem al forţelor armate; astfel creându-se o

oarecare confuzie, mai mulţi preşedinţi din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci când

au trimis trupe militare americane să lupte în afara graniţelor ţării3.

Statele Confederate ale Americii

Statele Confederate ale Americii, conform originalului în engleză, The Confederate States of

America (o uniune de state federale cunoscute de asemenea şi sub numele de Confederate States,

CSA, sau doar ca the Confederacy) a fost un stat federal independent autoproclamat care a

existat între 1861 şi 1865 în America de Nord, pe teritoriul actual în sudul Statelor Unite ale

Americii, constând din 11 state care susţineau sclavia şi care au secesionat din Statele Unite ale

Americii de atunci.Deşi în mod aparent, cauzele secesiunii CSA din USA sunt legate de

menţinerea sclaviei, menţionându-se în documentele vremii frica ca "drepturile statelor" să

prevaleze asupra drepturilor deţinătorilor de sclavi, în realitate majoritatea istoricilor

contemporani sunt de acord că secesiunea Sudului din Statele Unite ale Americii, a fost mult mai

complexă şi că Războiul Civil American, care a urmat (1861 - 1865), opunând Sudului

subdezvoltat forţa industrială şi umană copleşitoare a Nordului, a fost extrem de devastator

pentru ambele tabere, marcând decisiv până azi societatea americană.Statele Unite ale Americii

("Uniunea" sau "Nordul") a refuzat să recunoască Confederaţia ca stat independent sau să

negocieze independenţa sa, blocând încercările unor ţări (printre care s-au numărat şi Marea

Britanie) de a recunoaşte Confederaţia. Războiul Civil American a izbucnit atunci când

preşedintele confederat Jefferson Davis a ordonat asaltul asupra bazei militare a Uniunii, din

Charleston, South Carolina, în aprilie 1861.Toate bătăliile majore ale războiului, cu excepţia a

două dintre ele, au avut loc pe teritoriul confederat, care era copleşit de Uniunea care era

superioară din toate punctele de vedere materiale, la care s-a adăugat continua blocadă a

Nordului, care a sugrumat din faşă orice încercare a Sudului de a scăpa din cercul care se

strângea mereu. Când generalul Robert E. Lee a decis capitularea în primăvara anului 1865,

Confederaţia s-a prăbuşit de la sine, sclavii au fost eliberaţi şi lungul şi dificilul proces al

Reconstrucţiei a început.

3.Puterea executiva

Guvernul federal american, numit Administraţie, este condus de Preşedintele Statelor Unite.

Preşedintele este ales o dată la 4 ani, aceeaşi persoană putând ocupa maximum 2 mandate.

Deciziile executive sunt luate de preşedinte, iar membrii cabinetului sunt oficial consideraţi

consilieri ai preşedintelui pe domeniile legate de responsbilităţile oficiilor lor. Cabinetul include

Vice-preşedintele şi 15 şefi ai departementelor executive. Aceştia sunt Secretarii pentru

Agricultură, Comerţ, Apărare, Educaţie, Energie, Sănătate şi servicii umane, Securitatea patriei,

Locuinţe şi dezvoltare urbană, Interne, Muncă, de Stat, Transport, Finanţe, Afacerile veteranilor,

şi Justiţie.

Departamentele pot fi create doar prin legi organice, astfel încât preşedintele nu poate schimba

numărul lor fără a trece printr-un proces legislativ intens. Ultima dată aceasta s-a întâmplat ca

urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001, când a fost creat Departamentul pentru Securitatea

Patriei (Homeland Security). Precedentul departament (al Energiei) a fost creat cu 50 de ani în

urmă. Secretarul pentru Justiţie este numit în engleză Attorney General (literal Avocatul

General), el fiind responsabil de numirea şi suspendarea procurorilor federali, precum şi de

reprezentarea legală a Statelor Unite. Departamentul de Stat are aceeaşi funcţie ca şi Ministerul

de Externe în alte ţări. Departamentul Securităţii Patriei are unele prerogative similare celor ale

Ministerelor de Interne din alte ţări. De exemplu, FBI (poliţia federală) este formal parte din

acesta. Departamentul american de interne şi cel al educaţiei au prerogative destul de diferite şi

mai mici decât ministerele cu aceleaşi nume din alte ţări. Spre deosebire de alte ţări, în SUA nu

se foloseşte cuvântul minister.

Presendintele – Number One in politica americana

Conform Constitutiei SUA, puterea executive la nivel national este incredintata unui presedinte.

Articolul II, sectiunea 2 prevede ca puterea executiva apartine Presendintelui SUA (“The

executive power shall be vested in a President of the United States of America”).

Presedintele american este ales în baza unui sistem electoral majoritar relativ, pentru un mandat

de patru ani, printr-un procedeu mixt, care combina metoda votului popular cu cea a votului

exercitat de catre un Colegiu de mari electori alesi, la randul lor, prin vot universal. Colegiul

electoral este format din 538 de mari electori, fiecarui stat revenindu-i un numar de mari electori

egal cu cel al congresmenilor statului respectiv, plus 3 mari electori din Washington D.C. Marii

electori sunt alesi prin vot universal direct prin scrutin majoritar.

Presedintele american este “dublat” de un vicepresedinte, însa acesta nu are nici un rol politic in

sistemul politic american, atata vreme cat presedintele ales îsi exercita mandatul. De altfel,

pentru vicepresedinte nu se organizeaza alegeri separate. Explicatia acestei “dublari” a postului

de presedinte rezida tot in spiritul pragmatic american. Utilitatea vicepresedintelui devine

evidenta în conditiile vacantei presedintelui ales. Cand acesta nu-si mai poate indeplini atributiile

constitutionale, vicepresedintele devine Number One pana la încetarea mandatului, asigurandu-

se în acest fel continuitatea administratiei.

Cea mai importanta consecinta politica a acestui tip de organizare a puterii executive o reprezinta

evitarea crizelor politice. În SUA nu se poate vorbi de potentialitatea crizei guvernamentale

datorita faptului ca seful executivului este ales prin vot universal de catre cetateni, si nu numit de

reprezentanta nationala. Totodata, alegerile anticipate prezidentiale sunt evitate prin “activarea”

vicepresedintelui în cazul vacantei postului de presedinte. În acest sens, sistemul politic american

probeaza o functionalitate maxima.

Un rol important în desemnarea presedintelui statului american îl joaca partidele politice. Fiecare

partid îsi desemneaza candidatul in cadrul unei proceduri respectate cu rigoare, în care sunt

angajate mai multi aspiranti si care se întinde practic pe durata unui an. În prima etapa, în paralel

cu competitia locala din fiecare stat al federatiei care stabileste ierarhia aspirantilor la

candidatura prezidentiala, sunt alesi delegatii la Conventia Nationala a fiecarui partid. În a doua

etapa, acest for va acorda investitura aspirantului celui mai bine plasat.

Prerogativele presedintelui american, desemnate de Constitutie pot fi incluse in doua categorii:

prerogative expres mentionate de catre Constitutie si prerogative neenumerate. Astfel, chiar prin

Constitutie puterea Presedintelui este mai mare comparativ cu cea a Parlamentului.

Şeful de Cabinet al Preşedintelui (White House Chief of Staff, adică şeful funcţionarilor Casei

Albe) are, de asemenea, rang de membru al Cabinetului (Administraţiei). Sub preşedintele

George W. Bush, patru alţi oficiali au primit rang de membri ai Cabinetului. Aceştia sunt

Administratorul Agenţiei de Protecţie a Mediului, Directorul Oficiului pentru Organizare şi

Buget, Directorul Oficiului Naţional de Control al Medicamentelor şi Negociatorul-şef pentru

Comerţ al Statelor Unite (U.S. Trade Representative).

Actualul preşedinte american este Barack Obama.

4.Justitia in S.U.A.

Influentat de-a lungul istoriei de dominatia colonial britanica , chiar si dupa unirea statelor în

federatie , cele trei puteri legislativa , executiva si judiciara au fost impartite prin Constitutia

între Federatie si statele component .Baza sistemului judiciar American o reprezinta tribunalele

constituiete la nivelul fiecarui stat si doar o mica parte din litigii sunt solutionate de tribunalele

federale. Practic exista 50 de sisteme judiciare fiecare propriu statului care l-a elaborat , singura

constanta fiind acordarea lor cu dispozitiile Constitutiei. Ca regula a organizarii sistemului

judiciar statal , acesta cuprinde tribunal de prima instant , curti de apel si o curte suprema ca

tribunal de ultima instanta , majoritatea constituindu-se pe trei grade de jurisdictie . Exista in

fiecare stat si alte tribunal si curti cu o componenta atît , jurisdictie limitata . Tribunalele de

prima instanta au o larga competenta atît in materie civila cît si penala si este principal instant în

fond.Denumirea acestei instante difera de la stat la stat fiind cunoscuta ca “tribunal de district”

sau “ tribunal de circuit”. Ele administreaza toate probele necesare pentru solutionarea cauzei.

Fiecare stat are insa serie de instante locale , în a caror competent intra litigii cu o valoare mica

sau de o mica importanta , instante subordinate tribunalelor de prima instanta. Curtile de Apel au

rolul exercitarii unui control judiciar asupra hotaririlor pronuntate de tribunalele statale. Fiecare

stat are o instant suprema , numita Supreme Judicial Court.Organizarea sistemului judiciar

federal American .Sistemul judiciar federal este alcatuit din curti federale de district , curti

federale de apel si Curtea suprema de Justitie , structurata pe trei niveluri , toate aceste instante

fiind create prin insasi Constitutia. Curtile de district exista cel putin cite una în fiecare stat ,

judecînd cause civile , administrative , comerciale si penale care privesc legislatia federala- avînd

deci o competenta teritoriala nationala. Hotarîrile pronuntate de aceste curti de apel nu pot fi

atacate decît în mod exceptional la Curtea Suprema a SUA – instant din virful piramidei

sistemului federal. Legiuitorul i-a conferit o competenta originala , stabilita expres de constitutie,

care nu poate fi limitata de forul legislative, care însa poate organiza tribunale inferioare dar si

limita competenta altor instante federale , membrii ei fiind desemnaţi de Preşedintele SUA, cu

acordul Senatului. Nu este fixat constituţional câţi judecători pot fi membri ai Curţii Supreme, de

tradiţie recentă fiind 9, număr fixat de legislativ. Curtea Supremă este curtea de ultima instanţă

pentru toate cazurile privind Constitutia SUA şi, în anumite cazuri limitate, este curtea de

jurisdicţie de primă instanţă . Curtea Supremă supraveghează direct toate celalte curţi civile şi

criminale şi, indirect, şi sistemul militar de justiţie.

În SUA functioneaza si alte instante special , cu o competenta material limitata fie la litigii in

material a taxelor si impozitelor federale , sau a actiunilor ce tin de chestiunile dreptului vamal .

5.Statele Unite ale Americii ca federaţie

Statele Unite ale Americii este un stat federal. Fiecare stat deţine suveranitate legală, are propriul

parlament (în general numit adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot

direct de populaţia statului, guvern condus de acesta şi sistem juridic propriu, inclusiv curte

supremă de justiţie.

Foarte multe responsabilităţi (de exemplu, poliţia, justiţia civilă şi criminală, educaţia), care, în

alte ţări, sunt prerogativa autorităţilor centrale, în SUA sunt de prerogativa statelor. Fiecare stat

are şi sistem fiscal propriu. Impozitul pe venit plătit de fiecare american este de două tipuri,

federal şi de stat. Unele state aleg să nu perceapă impozit pe venit, preferând să aducă la buget

bani din impozitul pe vânzări (sales tax). În SUA nu există TVA. Totuşi, veniturile bugetelor

statelor sunt adesea insuficiente şi autorităţile federale alocă statelor sume pentru anumite

destinaţii. Alocarea acestora este adesea condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii, în acest

fel autorităţile federale asigurându-se, indirect, că statele urmează în acele domenii politica pe

care o vrea guvernul federal. Sunt şi cazuri când unele state refuză aceste alocări şi îşi menţin o

politică economico-socială independentă. Statele adesea pendulează între a duce o politică

proprie şi a primi suplimentar fonduri federale.

Incheiere

Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse in urma cu mai bine de 200

de ani, practic odata cu constituirea statului nord-american, fiind forma de oraganizarea politica

cu cea mai mare stabilitate in timp si totodata, un model pentru alte state.

Din perspective ale tipologiei bazate pe criteriul raporturilor dintre puterile statului, sistemul

politic al SUA apartine tipului prezidential clasic, însa particularitatile sale fac din sistemul

politic american un model de referinta pentru studiile din domeniu, dar si un etalon pentru

practica politica a altor state. Astfel, pe de-o parte, autoritatile statului, Congresul (puterea

legislativa), Presedintele (puterea executiva) si Curtea Suprema (puterea judecatoreasca) sunt

practic independente functional, fiecare in parte reglementand o fractiune din puterea politica. Pe

de alta parte, Presedintele, ale carui atributii au sporit de la an la an, se bucura de o larga

autonomie în domenii majore ale guvernarii, situîndu-se in varful ierarhiei administratiei de stat.

Functionalitatea si  supravietuirea sistemul politic in SUA - indiferent  de  arhitectonica 

institutionala  interna -  este  conditionata  de exercitarea de catre acesta  a unor functii concrete

(în conceptia lui Almond  si Powell): selectie politica, socializare politica , comunicare  politica,

articularea intereselor, agregarea  intereselor,  elaborarea si luarea deciziei politice, aplicarea

deciziei politice. Primele trei functii sunt considerate a fi “functii sistemice “ intrucat   asigura 

supravietuirea , functionarea sau schimbarea unui sistem politic.  Celelalte functii vizeaza

procesul de elaborare si implementare a deciziei politice, iar analiza lor poate fi detaliata , intr-o

alta lucrare.

Bibliografie:

Hartmut Wasser; din: Informationen zur politischen Bildung 199, "Politisches System der USA", Bonn BpB 1997.

Rosca Ludmila,”Stiinta Politica”, Chisinau 2005. D.Baltag, A.Guţu „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 2002 Wikipedia.org

MINISTERUL EDUCATIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE RELATII INTERNATIONALE DE STATFACULTATEA “Limbi straine”

SISTEMUL POLITIC AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

(POLITOLOGIE)

A efectuat: Stud. Gr.1LM1ŞUIU Ina

A verificat: Dr. hab. ROŞCA Ludmila

CHIŞINĂU – 2010 PLAN:

INTRODUCERE

1.DESPRE CONSTITUIREA SISTEMULUI POLITIC AL S.U.A.

2.CONGRESUL STATELOR UNITE ALE AMERICII

2.1PARTIDELE IN S.U.A

2.2PARTIDELE SI ALEGERILE IN S.U.A

2.3FUNCTIILE PARTIDELOR IN CADRUL SISTEMULUI POLITIC AL S.U.A

3.PUTEREA EXECUTIVA

4.JUSTITIA IN S.U.A

5.STATELE UNITE ALE AMERICII CA FEDERATIE

INCHEIERE

BIBLIOGRAFIE