8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 1/24

Secolul XX a fost uneori numit "Secolul American" din cauza influentei exercitata de catre aceasta tara asupra întregii lumi. Influenta sa relativa a fost în special mare deoarece Europa, care anterior a fost cel mai importantcentru de influenta, a suferit grav în ambele razboaie mondiale.Statele Unite a luptat în Primul Razboi Mondial si Al Doilea Razboi Mondial de partea Aliatilor. În perioadainterbelica, cel mai important eveniment a fost Marea Depresie (1929 - 1939), efectul careia a fost intensificat deDust bowl, o seceta grava. Ca si restul lumii dezvoltate, SUA a iesit din aceasta criza economica în urma mobilizariipentru al doilea Razboi Mondial.Razboiul a adus pagube enorme majoritatii participantilor la el, însa SUA a suferit relativ putin din punct de vedere

economic. În 1950, mai mult decât jumatate din economia globala (masurata în PNB) se afla în SUA.În Razboiul Rece, SUA a fost un participant cheie în Razboiul Coreean si Razboiul Vietnamez, si pe lânga URSS, afost considerata una din cele doua superputeri. Aceasta perioada a coincis cu o mare expansiune economica. Odatacu încetarea existentei Uniunii Sovietice ca entitate juridica, SUA a devenit un centru mondial economic si militar cuo pondere sporita.În deceniul 1990 - 2000, Statele Unite au luat parte în mai multe misiuni de actiuni de politie si de mentinere apacii, asa cum ar fi cele din Kosovo, Haiti, Somalia, Liberia, si Golful Piersic.Cortina de fier este o sintagma des folosita pentru a desemna linia de demarcatie în Europa între EuropaOccidentala si Europa Rasariteana din perioada Razbo. Termenul de "cortina de fier" fusese folosit înca din 1918 cu sensul de "bariera impenetrabila", iar din 1920 a început sa fie asociat cu limita vestica a sferei de influenta a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-al diolea razboimondial, sintagma a fost utilizata ocazional de catre ministrul german al propagandei Joseph Goebbelz si conteleLutz Schwerin von Krosigk. Însa "cortina de fier" nu a intrat în uz curent decât în urma celebrului discurs al luiWinston Churchill de pe 5 martie 1946, în care a remarcat:

"De la Stettin, la Marea Baltica, pâna la Trieste, la Marea Adriatica, o cortina de fier a coborât de-a curmezisulcontinentului."Alianta americano-sovietica din timpul celui de-al doilea razboi mondial se racise deja considerabil când Churchillrostea aceste cuvinte, iar în câtiva ani ea avea sa dispara complet, lasând locul unei intense dusmanii între celedoua superputeri (Statele Unite si Uniunea Sovietica), ce avea sa defineasca razboiul rece.Razboiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisa, nonmilitara (desi a cauzat cursa înarmarii) si limitata,care s-a dezvoltat dupa Al Doilea Razboi Mondial între doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politicediametral opuse. Într-un grup se aflau URSS si aliatii ei, carora li se mai spunea si Blocul Rasaritean. Celalalt grupcuprindea SUA si aliatii lor, numiti si Blocul Occidental. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (NorthAtlantic Treaty Organization, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) si Pactul de la Varsovia. La nivel economic,a fost o confruntare între capitalism si socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democratiileliberale occidentale (asa-numita "lume libera," "societatea deschisa") si regimurile comuniste totalitare (asa-numita"societatea închisa"). Înfruntarea dintre cele doua blocuri a fost numita "Razboiul rece", deoarece nu s-a ajuns laconfruntari directe militare dintre superputeri (nu s-a ajuns la un razboi "cald"). S-a mai numit "Razboiul Rece" si

datorita faptului ca a fost purtat între fostii aliati din razboiul împotriva regimului totalitar nazist, între doua formede regimuri politice care aveau aceleasi radacini ideologice, adica lupta democratica pentru emanciparea omului desub orice forma de dominatie. "Razboiul rece" a dominat politica externa a SUA si a URSS înca din 1947, când s-afolosit pentru prima oara termenul, si pâna la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de vedere almijloacelor utilizate, Razboiul Rece a fost o lupta în care s-au utilizat presiunea economica, ajutorul selectiv,manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operatiunile militare de intensitate mica si iminentul razboi pescara mare.Razboiul Rece s-a încheiat o data cu prabusirea regimurilor comuniste sovietice si a URSS, supraputereacare s-a confruntat cu SUA, iar lumea care a ramas este dominata de o singura supraputere (conditie descrisa despecialistii în politica internationala drept hegemonie globala a SUA într-o lume care însa este multipolara.La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, Statele Unite ale Americii s-au afirmat pe scena internationala ca unadintre cele doua puteri dominante ale lumii. Cum cea mai mare parte a razboaielor au fost purtate departe degranitele nationale ale SUA, tara nu a suferit distrugerile economice mari si pierderile de vieti omenesti dinrândurile populatiei civile care au marcat majoritatea tarilor din Europa sau Asia în perioada razboiului. La sfârsitulrazboiului, SUA construise o infrastructura industriala si tehnologica care au facut ca fortele militare americane sa

fie cele mai puternice din lume.La sfârsitul razboiului, o buna parte a Europei a fost ocupata de Uniunea Sovietica care era condusa de Iosif Vissarinovici Stalin. În ciuda încercarilor de a crea coalitii multinationale sau organisme legislative internationale(precum ONU), devenea din ce în ce mai clar ca cele doua mari tari învingatoare, având vederi diferite asupraorganizarii lumii post-belice, SUA si URSS, deveneau puterile econimice si politice dominante în nou izbucnitulrazboi rece.

Relaţiile Republicii Moldova cu SUA (1998 – 2008): Un Parteneriat Neglijat de Chişinău. Victor CHIRILĂ.

Cooperarea cu SUA – prioritate majoră a politicii externe moldovene

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 2/24

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 3/24

 pe care guvernarea comunistă de la Chişinău o proiecta în lumea occidentală. Analizată din această perspectivă, întâlnirea Preşedintelui Voronincu Preşedintele SUA George W. Bush a fost un adevărat succes politic şi diplomatic pentru Partidul Comuniştilor din Republica Moldova(PCRM). Mesajele enunţate în capitala americană de Preşedintele moldovean în favoarea: continuării reformelor democratice şi economice;adeziunii la principiile democraţiei şi respectării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului; integrării europeană a ţării; cooperării cuorganizaţiile financiare internaţionale; angajării Moldovei în lupta contra terorismului internaţional etc.., au reuşit să amelioreze, într-o anumitămăsură, percepţia guvernării comuniste de către oficialii americani. Mai mult decât atât, prin trimiterea unor contingente reduse ale Armatei Naţionale în Afganistan şi Irak, autorităţile moldovene şi-a asigurat bunăvoinţa relativă a Administraţiei Republicane de la Casa Albă şi a preîntâmpinat radicalizarea nedorită a observaţiilor critice ale Washingtonului la adresa evoluţiilor interne din Moldova.

Vizita Preşedintelui Voronin în capitala americană nu a constituit un stimul pentru impulsionarea dialogului politic moldo-american. Dimpotrivă,comunicarea la nivel înalt dintre Chişinău şi Washington este redusă la rare epistole diplomatice cu ocazia unor evenimente festive. Dialogul întreCongresul SUA şi Parlamentul moldovean este practic inexistent. Paradoxal sau nu, dar începând cu decembrie 2002 şi până în prezent nu au maiexistat nici o vizită oficială la Washington la nivel de Preşedinte şi Vicepreşedinţi ai Legislativului moldovean, precum şi nici la nivel de Prim-ministru al Executivului de la Chişinău. De asemenea, în perioada 2002 – 2008, Chişinăul nu a fost vizitat de nici o delegaţie de congresmeniamericani. În acelaşi timp, vizitele de lucru în capitala americană la nivel de miniştri moldoveni au fost rare, iar cele care, totuşi, au avut loc sunt,mai curând, nişte excepţii conţinutul cărora nu reflectă existenţa unui interes credibil şi constant pentru iniţierea unui parteneriat privilegiat cuSUA. Printre puţinele vizite de lucru efectuate la Washington de câtre miniştrii noştri se regăsesc cele efectuate de Ministrul Economiei MarianLupu în ianuarie 2004, Ministrul Apărării Valeriu Pleşca în august 2005, Ministrul Reintegrării Vasile Şova în iunie 2006 şi Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene Andrei Stratan în decembrie 2006. Diplomaţii moldoveni au preferat, în general, să aibă „întâlniri fulger” cuoficialii americani de rang înalt, pe marginea unor reuniuni internaţionale din cadrul ONU sau OSCE . Or, în timpul unor astfel de întâlniri, decele mai dese ori, discuţiile se limitează la schimburi reciproce de amiabilităţi şi mesaje superficiale, iar chestiunile serioase sunt abordate doar tangenţial.

Republica Moldova a fost, în schimb, vizitată cu regularitate de diplomaţii americani, în marea lor majoritate de rang mediu, la nivel deSubsecretar de Stat pentru democraţie şi probleme globale, Asistent Adjunct al Secretarului de Stat pentru Europa şi Eurasia, Negociator Specialal Departamentului de Stat al SUA pentru conflictele din Eurasia şi sau Coordonatorul de Asistenţă al SUA pentru Europa şi Eurasia . Numai în perioada februarie 2002 – septembrie 2006, diplomaţii americani au întreprins 16-ce vizite de lucru la Chişinău. De asemenea, la 26 iunie 2004,

Ministrul Apărării al SUA Donald Rumsfeld, aflându-se în drum spre Summit-ul NATO de la Istanbul, a efectuat o scurtă escală în ţara noastră pentru a mulţumi soldaţilor moldoveni pentru participarea lor la operaţiunea internaţională de reconstrucţie din Irak . Această vizită inopinată pentru autorităţile moldovene nu a fost, însă, rezultatul unui intens dialog politic moldo-american. De altfel, dacă comparam frecvenţa vizitelor efectuate de diplomaţii americani la Chişinău cu cele ale oficialilor moldoveni la Washington, se poate crea falsa impresia ca anume SUA ar fi partea cea mai interesată în stabilirea unui parteneriat privilegiat cu Moldova şi nu invers.

Eficienţa dialogului politic moldo-american este afectată şi de abordarea superficială, de către oficialii moldoveni, a subiectelor cu privire larespectarea principiilor, valorilor şi drepturilor democratice în Republica Moldova. Pentru Chişinău, conflictul transnistrean ocupă locul central îndiscuţiile cu Washingtonul, iar subiectele legate de democraţie sunt, de cele mai dese ori, marginalizate sau neglijate. Această atitudine nucorespunde cu viziunea Washingtonului, pentru care conflictul transnistrean, desigur, ocupă un loc important în dialogul său cu Chişinăul, însăchestiunile referitoare la consolidarea democraţiei în ţara noastră sunt primordiale. De aceea, sprijinul acordat Republicii Moldova de către SUA,a fost întotdeauna direct proporţional cu angajamentul Chişinăului de a continua reformele democratice. În plus, din perspectiva SUA, asistenţaşi sprijinul politic oferite ţării noastre au ca obiectiv mai larg nu doar afirmarea, acesteia din urmă, ca stat democratic, prosper, stabil şi integru,dar şi ca stat liber să devină partener deplin al Comunităţii Euro-Atlantice . Conform Departamentului de Stat al SUA, atingerea acestui obiectivar urma să contribuie la asigurarea unei stabilităţi de lungă durată în regiune şi să finalizeze procesul de construcţie democratică şi în această parte a Europei . Cu regret, însă, în perioada 1998 – 2008, nu a existat niciodată o certitudine deplină că şi Chişinăul împărtăşeşte întru totulaceeaşi viziune.

Chişinăul nu a reuşit să permanentizeze dialogul politic moldo-american în cadrul unei formule instituţionale. Diplomaţia noastră a eşuat săinstituţionalizeze consultările sale cu Departamentul de Stat al SUA după formula celora existente cu Federaţia Rusă,Ucraina, China, India şi altestate. De exemplu, Ministerul de Externe moldovean are semnate protocoale de consultări până şi cu Iran, Belarus, Turkmenistan sau Cuba, statece nu se bucură, nici pe departe, de cea mai bună faimă în rândul democraţiilor occidentale. În perioada 2002 – 2005, Chişinăul şi Washingtonulau încercat să compenseze acest lapsus al dialogului bilateral prin constituirea Comitetului mixt pentru cooperarea economică şi investiţii, agendacăruia cuprindea inclusiv şi subiectele de ordin politic, precum problema transnistreană, respectarea principiilor, libertăţilor şi drepturilor democratice, cooperarea regională, cooperarea în domeniile combaterii terorismului internaţional şi preîntâmpinarea proliferării armelor dedistrugere în masă etc.. Dar şi această experienţă pozitivă nu a fost una de durată, după doar trei reuniuni comitetul mixt moldo-american a intratde mai bine de trei ani în impas .Lipsa unui dialog politic activ, coerent şi eficient cu Washingtonul s-a răsfrânt negativ asupra randamentuluicooperării Republicii Moldova cu SUA. Dialogul anemic combinat cu suspiciunile ce existau în principalele instituţii decizionale de laWashington vizavi de seriozitatea angajamentului guvernării comuniste pe calea reformelor şi integrării europene au constituit, de fapt, acelmelanj de factori negativi ce au împiedicat ţara noastră să fie admisă concomitent cu Georgia şi Armenia la Programul Guvernului SUA„Provocările Mileniului”. Republica Moldova a fost declarată eligibilă pentru Programul „Provocările Mileniului, abia la 11 august 2006, dar  până în prezent ea nu a semnat cu Guvernul american un Program Compact care i-ar fi permis să beneficieze de acelaşi volum comparabil deasistenţă financiară precum Georgia sau Armenia.

Conform opiniei general acceptate, fenomenul corupţiei este considerat principala cauză ce a împiedicat Republica Moldova să se califice, în anul

2005, fără condiţionări pentru fondurile de dezvoltare ale Programului Guvernului SUA „Provocările Mileniului”. Această opiniei, desigur, nueste lipsită de temei. Într-adevăr, în timpul discuţiilor purtate, de Ambasada noastră la Washington cu oficialii americani la subiectul Programului„Provocările Mileniului”, nivelul ridicat al corupţiei a fost menţionat în permanenţă ca fiind obstacolul major în calea includerii Moldovei laaceastă din urmă iniţiativă. Totuşi, dacă comparăm parametrii democratici, sociali şi economici, care au fundamentat decizia autorităţilor americane de a admite Georgia la fondurile Programului „Provocările Mileniului”, cu parametrii care au motivat decizia Washingtonului de aamâna admiterea ţării noastre la acelaşi Program, descoperim că parametrii Moldovei au fost identici cu cei ai Georgiei . Acest detaliu importantvine în susţinerea ipotezei noastre că anume lipsa unui dialog politic eficient şi consistent cu Guvernul american, precum şi incertitudinileexistente în capitalele occidentale vizavi de angajamentul pro-democraţiei şi integrare europeană al Guvernării comuniste de la Chişinău au fostadevăratele cauze care au împiedicat Republica Moldova să adere la Programul „Provocările Mileniului” odată cu Georgia. La 8 noiembrie 2006,Guvernul american a decis, în cele din urmă, că Moldova este pe deplin eligibilă pentru a fi inclusă în Programul „Provocările Mileniului” .Această decizie a fost, însă, luată în condiţiile în care ţara noastră a început implementarea Planului de Acţiuni semnat cu UE la 22 februarie2005, a reluat cooperarea cu FMI în februarie 2006 şi a semnat cu NATO un Plan Individul de Acţiuni (IPAP). Toate aceste evenimente, mai alesîn contextul unor presiuni politice şi economice constante din parte Federaţiei Ruse în perioada 2005 – 2006, au contribuit la atenuareaneîncrederii Occidentului faţă de Guvernarea comunistă şi au favorizat conturarea unui sentiment de simpatie şi solidaritate vizavi de ţara noastrăla Washington şi în capitalele UE.

În aceste circumstanţe, la Chişinău, a existat mereu tentaţia de a blama Ambasada Moldovei în SUA pentru lipsa unui dialog activ cu

Washingtonul. Unii sunt tentaţi să facă acest lucru pentru că nu dispun de informaţii veridice, alţii pentru că ignoră deliberat disfuncţionalităţilediplomaţiei noastre. Una din probleme majore ale diplomaţiei moldovene rezidă în insuficienta comunicare şi interoperabilitate între MAEIE şiMisiunile sale diplomatice. Pentru ca o Misiune diplomatică să fie capabilă să-şi îndeplinească sarcinile fixate de Centrală (MAEIE), este nevoie,cel puţin, ca obiectivele să fie formulate clar pe termen mediu şi lung, să existe indicaţii precise/neinterpretabile, să dispună de acces la informaţiiveridice furnizate continuu de Centrală sau să primească răspunsuri/reacţii, în timp util, de la Centrală la observaţiile/îngrijorările şi

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 4/24

solicitările/propunerile partenerilor. Toate aceste condiţii au lipsit aproape cu desăvârşire în cazul Ambasadei Moldovei la Washington în perioada 2002 – 2004 . Nu au existat obiective clar definite nici în cazul problemei transnistrene, nici cu referire la Programul SUA „ProvocărileMileniului”, nici cu referire la reluarea relaţiilor Moldovei cu Organizaţiile Financiare Internaţionale. Ambasada a fost lăsată să acţionezeautonom, nedispunând de indicaţii concrete informaţii veridice şi neavând suportul necesar de acasă formulat în termeni de progrese în domeniulreformelor interne. De cele mai dese ori, anume Departamentul de Stat la SUA şi nicidecum propriul Minister de Afaceri Externe a fost pentruAmbasadă cea mai de încredere şi stabilă sursă de informare despre evoluţiile de acasă, precum şi despre rezultatul discuţiilor purtate de oficialiiamericani cu cei moldoveni, de exemplu, cu referire la subiectul transnistrean. În plus, în repetate rânduri, statutul Misiunii şi al AmbasadoruluiMoldovei la Washington a fost desconsiderat ostentativi de chiar Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău. Or, astfel de acţiuni iresponsabileau avut că efect subminarea autorităţii Ambasadorului moldovean la Washington.

Evoluţia relaţiilor comercial economice nu a fost de natură să stimuleze interesul strategic al Chişinăului de a dezvolta un parteneriat privilegiatcu SUA. De fapt, putem spune că în perioada de referinţă, relaţiile comerciale moldo-americane s-au aflat într-o continua stagnare . De exemplu,dacă în anul 1997, volumul comerţului realizat de Republica Moldova cu SUA a constituit 99 milioane USD, atunci în anul 2008 acesta s-aridicat la suma de 101 milioane USD. Cu alte cuvinte, după 10 ANI, volumul total al comerţului ţării noastre cu SUA abia de reuşeşte sădepăşească cifra de 100 milioane de USD. Ceea ce înseamnă că piaţa americană rămâne în continuare un „eldorado” nevalorificat de exportatoriimoldoveni. Pentru comparaţiei, dacă în anul 1997 comerţul Republicii Moldova cu China s-a cifrat la suma de 1 592 000 USD, în anul 2008aceasta a înregistrat suma de 294 409 700 USD. În mare parte, această creştere semnificativă a fost favorizată şi de relaţiile politice foarte strânseîntre Guvernarea comunistă de la Chişinău şi Autorităţile comuniste de la Beijing.

De asemenea, în această perioadă, interesul potenţialilor investitori americani pentru efectuarea unor investiţii directe în economia moldoveană ascăzut dramatic, în particular, din cauza faptului că climatul investiţional în Moldova nu era considerat optimal de către autorităţile americane ,iar procesul de privatizare în domenii importante ale economiei Moldovei, precum sectorul energetic, comunicaţiilor şi bancar, a fost practicîngheţat. Mai mult decât atât, re-naţionalizarea societăţii farmaceutice româno-americane „Farmaco” nu a trecut neobservată de potenţialiiinvestitori americani . De altfel, începând cu anul 1994 şi până în 2008, investiţiile americane în economia moldoveană au însumat 36.4 milioaneEuro , dintre care 28,5 milioane Euro au fost realizate în perioada 1994 – 2002 şi doar aproximativ 8 milioane Euro între anii 2002 – 2008Nicicadrul juridic al cooperării comercial-economice nu a înregistrat schimbări calitative. De exemplu, până în prezent relaţiile comerciale ale ţăriinoastre cu SUA au rămas sub incidenţa anacronicului Amendament Jackson-Vanik, legiferat de Congresul american în august 1972, pentru a

determina Uniunea Sovietică să respecte drepturile omului, în special, dreptul la libera emigrare a cetăţenilor săi. În conformitate cuAmendamentul Jackson-Vanik, statutul comercial de naţiune cea mai favorizată recunoscut ţării noastre de către Guvernul SUA trebuie să fiereconfirmat/prelungit periodic de Congresul SUA.

Concluzii şi propuneri 

Conform Raportului MAEIE referitor la activitatea sa diplomatică în anul 2008, „dialogul moldo-american a avut în continuare un caracter constant” . Realităţile descrise mai sus ne demonstrează însă că noţiunea de „caracter constant” utilizată de MAEIE pentru a descrie evoluţiadialogului politic dintre Chişinău şi Washington nu este altceva decât o expresie eufemistică care ascunde caracterul stagnant al cooperării dintreRepublica Moldova şi SUA. Perpetuarea actualei stări este de natură să genereze riscuri mari la adresa capacităţii ţării noastre de a-şi promovaeficient interesele naţionale în condiţiile unui context geo-politic regional instabil. Nestatornicia geo-politică a spaţiului în care ne aflăm a fostscoasă în evidenţă şi, în acelaşi timp, accentuată de agresiunea militară a Rusiei contra Georgiei din august 2008. Tot mai mulţi experţi locali şiinternaţionali, recunosc că Rusia se află într-un permanent proces de reafirmare a supremaţiei sale în „vecinătatea sa apropiată”. AgendaMoscovei nu coincide, însă, cu aspiraţiile şi obiectivele de integrare europeană ale ţărilor din regiune: Moldova, Georgia şi Ucraina. Pentru a facefaţă presiunilor politice, economice şi militare crescânde din partea Rusiei, Ucraina şi Georgia, ambele state cu aspiraţii euro-atlantice, au avansatrecent cooperarea lor politică cu SUA la nivel de Parteneriat Strategic . Totodată, Ucraina se află în proces de redefinire calitativă a relaţiilor salecu UE. În paralel, Georgia urmăreşte acelaşi obiective strategic în raport cu UE.Redimensionarea relaţiilor cu SUA în sensul dezvoltării unuiParteneriat Privilegiat, trebuie să devină in imperativ şi pentru clasa politică de la Chişinău, cel puţin pornind de la două considerente majore. În primul rând, pentru că chestiunea transnistreană nu mai este doar un conflict separatist cu implicaţii regionale, ci o importantă piesă geo-politicăutilizată de Rusia pentru preveni extinderea lumii euro-atlantice în spaţiul ex-sovietic şi în al doilea rând, pentru că Moscova doreşte sărenegocieze aranjamentele de securitate în Europa, în particular, Tratatul adapta FACE, precum să convingă SUA şi UE să iniţieze negocieriasupra unui nou Acord comprehensiv de securitate euro-atlantică. Or, în ambele cazuri, o Moldova fără parteneri strategi în Occident riscă să setrezească total nepregătită pentru a-şi apăra propriile interese în timpul posibilelor viitoare discuţii/negocieri asupra arhitecturii de securitate euro-atlantice. Pentru a evita o atare evoluţie, este necesar ca autorităţile de la Chişinău să convingă SUA de necesitatea unui Parteneriat Privilegiat baza pe următoarele principii:• sprijin reciproc pentru suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor;• cooperarea în domeniul apărării şi securităţii pentru a răspunde în mod efectiv la ameninţările la adresa păcii şi securităţii în regiune;• consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, suveran şi democratic, capabil să contribuie la securitatea şi prosperitatea nu doar acetăţenilor săi, dar şi a întregii Europe;• încurajarea şi susţinerea eforturilor Republicii Moldova în vederea aprofundării legăturilor sale politice, economice sociale şi de securitate cuComunitatea Euro-Atlantic;• susţinerea integrării depline a Republicii Moldova în UE;• consolidarea securităţii energetice a Republicii Moldova prin conectarea ei la Coridorul Sudic de tranzitare a resurselor energetice din BazinulCaspic spre Europa;

• dezvoltarea cooperării economice moldo-americane prin negocierea unui Acord bilateral aprofundat în domeniul investiţiilor, extindereaaccesului ţării noastre la Sistemul General de Preferinţe şi explorarea posibilităţilor de a semna un Acord de Liber Schimb.

Un astfel de Parteneriat Privilegiat, întemeiat pe obiective clar definite, poate impulsiona evoluţia şi substanţa relaţiilor ţării noastre cu SUA întoate domeniile de interes reciproc. Mai mult decât atât, Republica Moldova şi-ar asigura un aliat strategic în contextul viitoarelor evoluţii geo- politice din regiune.

Interesele SUA şi recomandările politice pentru Ucraina

După ce experţii Grupului de cercetări strategice şi al cercetărilor de securitate de la Kiev a declarat recent că politica externă a Ucrainei, dar şi politica din sfera de securitate nu este înfăptuită ca având la bază un material adecvat analitic, fostul ambasador al SUA la Kiev Stiven Paifer aevidenţiat câteva recomandări politice de care trebuie să se ghideze Washingtonul în relaţiile cu Ucraina. În materialul ”Washingtonul trebuie sădescurajeze Mosocva de la tentativele de a face presiune asupra Ucrainei”, în care el enunţă faptul că tendinţele de sporire a unor dispute interne,care ar deschide capitolul de segregare între Vest-Est nu este favorabil intereselor americane în Ucraina şi nici în formarea unei Europe extinse şistabile. Potrivit lui Paifer, ar avea loc o paralizare politică care ar stopa mişcarea Ucrainei în calea de-a se transforma într-un stat europeancontemporan. Totodată, fostul ambasador consideră că accentuarea dezbaterilor în privinţa orientării geopolitice sau a chestiunii lingvistice poate

dinamita unitatea statului.Prin urmare, Paifer atenţionează că o Ucraină lipsită de o unitate politică, va fi incapabilă să formuleze o politicăexternă care ar fi sprijinită de guvernul american, ceea ce ar determina ca elita politică ucraineană să se reorienteze spre Moscova.

Unul dintre cele mai periculoase scenarii pentru Ucraina şi interesele americane, enunţat de Paifer, ar consta într-o coliziune ruso-ucraineană dinCrimeia, care poate dinamita integritatea teritorială a Ucrainei, crearea prin Crimeia a unui nou conflict îngheţat şi destrămarea eforturilor euroatlantice a Ucrainei.”Eforturile insistente ruseşti de încurajare a separatismului din Crimeia şi restabilirea relaţiilor Crimeii cu Rusia pot

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 5/24

deveni unul din punctele principale de pe agenda zilei dintre SUA şi Rusia. Doar consecinţele pot umbri rezultatele conflictului dintre Rusia şiGeorgia din anul 2008… Preşedintele Barac Obama şi guvernul american sunt interesate, aşa dar, într-o politică, care ar diminua conflicteleinterne din Ucraina şi ar minimiza perspectivele de confruntare dintre Ucraina şi Rusia”.

Strategia administraţiei americane în raport cu Ucraina trebuie şi în continuare să contribuie la sprijinirea reformelor şi să asigure acesteia oavansare pe calea euratlantică, să se adapteze la situaţia politică internă şi să ia în calcul sensibilitatea Kievului la presiunea rusă. Mesajul principial la Kiev trebuie să fi focalizat pe necesitatea pentru Ucraina de-a îşi face ordine în casa proprie şi foarte atent să se raporteze la oriceconflict cu Rusia.Washingtonul trebuie să fie pregătit să atenţioneze Moscova de la eventualele încercări necalcualte de-a presa excesiv asupraUcrainei. Strategia administraţiei americane ar trebui să cuprindă cinci elemente: infuzia unei noi energii de cooperare cu Kievul; măsurisuplimentare de minimalizare a disputelor interne; paşii, care ar ajuta-o pe Ucraina ca puţin să fie sensibilizată la presiunea rusească; procedurile

de stimulare a raporturilor dintre NATO şi Ucraina; o cordonare strânsă cu Europa.În context, Paifer propune o asistenţă tehnică în scopul sporirii posibilităţilor economice în Marea Neagră, în mod special în Sevastopol. Elsusţine că dependenţa energetică a Ucrainei faţă de Rusia crează principalul punct de vulnerabilitate. Prin urmare, îşi propune o încurajare aasistenţei tehnice din perspectiva energetică.Un capitol important pentru administraţia Obama constă sprijinirea integrării Ucrainei la NATO pe baza unei colaborări strânse şi că după alegerile prezidenţiale din 2010, în cazul în care elita politică ucraineană va rămâne pe aceleaşi poziţii prooccidentale, să sprijine acordarea PAM pentru Ucraina.De asemenea, Washingtonului ar trebui să îşi propună să stimuleze relaţiile deschiseUE către Ucraina. Washingtonul trebuie să convingă UE să atragă Ucraina, prin”Parteneriatul Estic”, mai spune diplomatul american.Noilerecomandări de politică externă ale fostului ambasador american Paifer survin pe fondul unor solicitări masive de dobândire a cetăţeniei ruse decătre ucraineni.

Octavian Sergentu

Conflictul militar din Georgia – detaliul noii ordini mondiale

Pentru Romanialibera.com

Acţiunile întreprinse de Rusia împotriva Georgiei, în perioada Jocurilor Olimpice de la Beijing, au cutremuratechilibrul mondial format după sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea URSS. De fapt, întregul context al relaţiilorinternaţionale din ultima perioadă a început să sufere transformări simptomatice. Dinamica acestor schimbări a fostgenerată de revigorarea Rusiei post-sovietice, “superiorizarea” multilaterală a Chinei, slăbirea SUA şi tendinţa UEde a se manifesta în calitatea de actor internaţional independent. După 11 septembrie 2001, războiul din Irak şiconfruntarea cu talibanii în Afganistan, se vehicula ideea unei noi ordini mondiale exprimată printr-un “parteneriat”  între principalii actori internaţionali în ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului internaţional. Acestparteneriat împotriva unui inamic non-statal, precum şi a cercului de state incluse în axa răului (Coreea de Nord,Iran etc.), denumite împreună “terorism internaţional”, s-a dovedit a fi extrem de fragil. Motivele centrale aleacestei nesustenabilităţi constau în emergenţa intereselor individuale şi de sistem ale actorilor internaţionali, cares-au aglomerat în jurul unor centre comune de atracţie geostrategică, geoeconomică şi geopolitică.

 Lupta pentru hidrocarburi

Caucazul şi drumul pe care acesta îl deschide spre bazinul Mării Caspice, au devenit obiective majore în raporturileinternaţionale, datorită concentraţiei masive de hidrocarburi, precum şi a proximităţii sale de câteva poluriputernice ale relaţiilor internaţionale. Prezenţa activă a Uniunii Europene, prin Politica Europeană de Vecinătate, şicea a SUA, prin intermediul statelor pro-americane din cadrul UE şi a celor pan-euroatlantiste din spaţiul ex-sovietic(Ucraina, Georgia, cu anumite rezerve Azerbaijan), a generat repulsie din partea Rusiei. Din cauza economiei rusedependente în mare parte de exportul de hidrocarburi, Moscova interpretează comportamentul UE, dar în special alSUA, în raport cu această zonă, drept atentat la adresa securităţii naţionale ruseşti. În pofida faptului că, spaţiulcaucazian cuprinde o serie de state independente, Rusia continuă să neglijeze realităţile post-sovietice. În viziuneaelitei ruse (ghidată de un amalgam de interese politico-corporotiste), suveranitatea acestor ţări ex-sovietice poatecrea concurenţă Rusiei în ce priveşte livrarea agenţilor energetici din Asia Centrală şi bazinul Caspic. În timp ceOccidentul tinde să asigure acestei zone maximum de suveranitate şi stabilitate pentru a căpăta independenţaenergetică faţă de monopolul rusesc în ce priveşte transportarea resurselor energetice. Prin urmare, Georgia

comportă semnificaţie diferită pentru Rusia şi respectiv Occident. După ce alegerile parlamentare şi prezidenţialedin această ţară au fost câştigate în mod repetat de către M. Saakaşvili şi adepţii lui (corectitudinea şi gradullibertăţii acestor electorale au primit aprecieri contradictorii din partea comunităţii internaţionale !!!), s-a amplificatnumărul proiectelor finalizate şi a celor planificate în domeniul energetic, cu participarea Georgiei. Astfel, anultrecut a fost dat în exploatare ruta Tbilisi-Poti, care facilitează transportarea hidrocarburilor din Azerbaijan cătrepiaţa europeană, via calea ferată georgiană. Totodată, în Georgia funcţionează alte conducte de petrol şi gazenaturale (Baku-Tbilisi-Cheihan, Baku-Tbilisi-Supsa, Baku-Tbilisi-Erzerum etc.). De asemenea, Georgia împreună cuUcraina, Polonia şi Ţările Baltice au convenit asupra creării Spaţiului Caspico-Pontico-Baltic, destinat pentru livrareahidrocarburilor din Azerbaijan şi eventual alte state caspice către UE, ocolind teritoriul rusesc. În afară de aceasta,Georgia este în atenţia UE şi SUA datorită gazoductului NABUCO, care conform estimărilor actuale ar puteafuncţiona începând cu 2013 (la moment începerea lucrărilor de construcţie a gazoductului trenează din cauza„presiunilor” exercitate de Rusia asupra ţărilor exportatoare de hidrocarburi din Asia Centrală, dar şi datorităiniţierii mai multor proiecte ce vizează transportarea resurselor energetice ruseşti şi/sau central-asiatice printeritoriul rusesc pe piaţa europeană: Nord Stream, South Stream, gazoductul Caspic sau „Prikaspiisk”). Potenţialul

real şi eventual al Georgiei în domeniul energetic în combinaţie cu aspiraţiile euroatlantiste şi pro-americane aleacestui stat, au creat puncte nevralgice în relaţiile acesteia cu Rusia.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 6/24

În cadrul acţiunilor militare ruseşti pe teritoriul georgian, aviaţia şi forţele militare terestre ruseşti au avut dreptţinte nu numai obiective militare şi economice, dar şi cele de infrastructură (inclusiv cele ce funcţionează în sferatransportării hidrocarburilor). Conform acestei logici, „agresiunea militară” realizată de Rusia pentru a impunepacea şi a pedepsi autorităţile georgiene (care după versiunea rusă au comis atrocităţi împotriva cetăţenilor şipacificatorilor ruşi) a urmărit să minimizeze rolul Georgiei de stat transportator de agenţi energetici, prezentând-ocomunităţii internaţionale drept stat nesigur, instabil şi necredibil din punct de vedere politic. Astfel, Moscova  încearcă să excludă Georgia din schemele de livrare a hidrocarburilor către Europa, prioritizând ponderea

teritoriului rusesc pentru asemenea operaţiuni. Pe lângă aceasta, accentul s-a pus pe consecinţele acţiunilor armateruse din Georgia, care ar trebui să descurajeze fluxul de investiţii în această ţară, în mod special în domeniulenergetic (transportarea hidrocarburilor).Cu toate acestea, interesul faţă de Georgia nu va descreşte, deoarece preţul la hidrocarburi este în creştere, iarnumărul statelor exportatoare cu timpul se va micşora, fapt ce va crea un deficit major pe piaţa resurselorenergetice şi va afecta securitatea energetică a SUA, dar în mod special a UE. În contextul eventualeiinstituţionalizări a “OPEC-ului statelor bogate în gaze naturale”, sub conducerea şi la iniţiativa Rusiei, de aceeamiza pentru Georgia (şi potenţialul său în domeniul energetic) devine imperativă pe agenda politicii externe a UE şia SUA.

 Confruntare pentru sfera de influenţă

Spaţiul ex-sovietic este perceput de Rusia drept sfera sa exclusivă de influenţă, iar statele din cadrul CSI sunttratate drept „parteneri naturali” ai acesteia indiferent de voinţa politică şi vectorul extern real ale acestora. Astfel,chiar dacă Georgia şi alte state ex-sovoietice revendică apropierea de NATO, Rusia refuză să accepte asemeneaopţiuni. De fapt, Kremlinul nu poate accepta nicicum pierderea influenţei sale în vreunul din statele CSI în favoareacreşterii celei a SUA şi NATO. Pe fondul acestei abordări, oportunitatea obţinerii Planului de Acţiuni pentru statutulde membru al NATO (MAP), de căte Georgia şi Ucraina, creează disconfort Rusiei şi periclitează procesul derestabilire a status-quou-lui acesteia la nivel regional, dar şi mondial. Dacă în cazul Ucrainei a cărei conduceri estepro-NATO, ideea aderării la Alianţa Nord-Atlantică nu are sprijin din partea populaţiei, atunci în Georgia atâtcetăţenii, cât şi clasa politică susţin perspectivele euroatlantiste. În lipsa unor pârghii adecvate de influenţă asupravoinţei politice şi civice din Georgia, precum şi a ineficienţei măsurilor de ”soft-power” aplicate cu perspicacitate deRusia anterior (embargoul economic, sistarea livrărilor de gaze naturale, deportarea migranţilor georgieni, etc. ),ultima a mizat pe exploatarea problemelor separatiste de pe teritoriul georgian. În pofida presiunii ruse, Georgia acontinuat aprofundarea relaţiilor cu SUA şi NATO, primind la recentul Summit NATO de la Bucureşti perspectiveeuroatlantiste clare. Pentru a diminua şansele Georgiei de a obţine MAP în decembrie curent, dar şi pentru a

tensiona contradicţiile din cadrul societăţii ucrainene în detrimentul zelului pro-NATO al liderilor politici “oranjişti”,Rusia a decis să dezgheţe conflictele abhaz şi sud-osetin. Or, existenţa unor conflicte militare pe teritoriul unui statcandidat la MAP reduce din eligibilitatea acestuia. Totodată, exemplul Georgiei este folosit de Moscova pentru ainfluenţa viitoarele alegeri prezidenţiale din Ucraina întru sprijinirea forţelor politice cu o politică externă echilibratăfavorabilă poziţiei ruseşti.Pe perioada conflictului militar, Georgia împreună cu SUA şi a aliaţii săi europeni au încercat să determine încetareaacţiunilor militare de către Rusia. Însă nu toate statele UE au luat parte autorităţilor georgiene, adoptând oatitudine moderată în raport cu conflictul militar din Georgia şi cu Rusia propriu-zis. Datorită proiectelor energetice  în care Italia, Belgia şi Germania urmează să participe (South Stream şi Nord Stream), precum şi a intereseloreconomice reciproce, critica acestora s-a rezumat la cererea de încetare a focului şi iniţierea negocierilor în vedereasoluţionării paşnice a conflictului. Preşedintele UE, Franţa, a decis să se implice activ în reglementarea acestuiconflict pentru a-şi reanima imaginea compromisă de acuzaţiile aduse recent de Ruanda privitor la complicitateaautorităţilor franceze în ce priveşte comiterea genocidului din acest stat african. De asemenea, N. Sarkozy,preşedintele francez, a manifestat interes pentru acest subiect cu scopul de a spori ponderea Franţei în afacerile

internaţionale, dar şi pentru a intensifica rolul UE în ce priveşte soluţionarea unor probleme stringente pentrusecuritatea europeană. Totodată, după cazul Kosovo, aplanarea conflictului din Georgia ar aduce valoare imaginiiBruxellului pe plan regional şi internaţional, iar indirect ar putea genera popularitate preşedintelui francez.Chiar dacă Franţa şi alte state din Vechea Europă rămân extrem de rezervate vizavi de Rusia, Germania şi-aschimbat atitudinea în ultimele zile. Astfel, în timpul vizitei sale de la Soci, cancelarul german, A. Merkel a criticatdur acţiunile militare disproporţionate şi nejustificate ale Rusiei pe teritoriul georgian. De asemenea, liderul germana reiterat faptul că soluţionarea conflictelor separatiste din Georgia trebuie să aibă la bază integritatea teritorialăgeorgiană. Această poziţie este cu atât mai salutabilă, cu cât Medvedev şi Lavrov au declarat anterior căindependenţa regiunilor abhază şi sud-osetină ar putea să fie recunoscută de Rusia. Adiţional, dacă la Summitul dela Bucureşti A. Merkel a jucat unul din rolurile centrale în ce priveşte amânarea MAP-ului pentru Georgia şi Ucraina,atunci deja la Soci aceasta aduce garanţii privitor la ulterioara aprofundare a relaţiilor NATO cu aceste două state.Această turnură a Berlinului a fost condiţionată de faptul că nu numai Germania, dar şi celelalte state europene, auobţinut dovezi incontestabile privitor la vinovăţia Rusiei în cazul Georgiei. Totodată, asemenea luare de atitudinepoate fi condiţionată de declaraţiile ostile ale Moscovei vizavi de semnarea acordului final între Polonia şi SUA

privind instalarea scutului antirachetă american pe teritoriul polonez. Astfel, Rusia ar putea răspunde la aceastaprin desfăşurarea unei infrastructuri militare antirachetă în regiunea Kalinigrad şi/sau prin îndreptareaarmamentului său, inclusiv cu încărcătură nucleară, împotriva elementelor scutului antirachetă american dinPolonia şi Cehia.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 7/24

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 8/24

şi cele ale concepţiei politicii externe ruse (adoptată recent). Secundo, circumstanţele conflictului militar dinGeorgia vor crea o platformă relevantă pentru negocierile unui nou sistem colectiv de securitate în Europa, solicitatcu regularitate de liderii de la Moscova, care va da garanţii solide de neagresiune, de prevenire şi de soluţionare aconflictelor. Pe lângă toate acestea, acţiunile armate din Georgia şi urmările acestora au creat argumente plauzibilepentru Serbia, în lupta acesteia pentru integritatea sa teritorială. Astfel, în timp ce se purtau negocierile pemarginea “Planului: Sarkozy-Medvedev”, reprezentanţii sârbi se pregăteau să transmită Curţii Internaţionale dincadrul ONU dosarul privitor la Kosovo. Prin urmare, Belgradul ar putea să folosească conflictul militar din Georgiapentru a justifica necesitatea asigurării integrităţii sale teritoriale.

Or, Rusia va încerca să valorifice rezultatele obţinute în urma conflictului militar din Georgia. Pentru a stopaaprofundarea integrării euroatlantice a Georgiei, iar indirect şi extinderea NATO spre Est, autorităţile ruse ar puteasă folosească problema conflictelor nerezolvate de pe teritoriul georgian, dar în mod special fabricarea unor dosareprivitor la comiterea “genocidului şi crimelor militare” de către Georgia cu scopul diminuării oportunităţilor deobţinere a MAP-ului etc. Nu în ultimul rând, Rusia tinde să contureze în mod unilateral, şi mai mult, modelulmultipolar al relaţiilor internaţionale, continuând să-şi adjudece influenţa asupra spaţiului ex-sovietic.

Relatiile transatlantice

In ultimul an, in domeniul relatiilor transatlantice, a aparut o criza generata de divergentele de interese dintre  SUA si unii dintre principalii saialiati europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul interventiei militare din Irak. Existenta acestor divergente a declansat o ampla dezbaterela nivel transatlantic, in mediile politice si academice, referitoare la rolul NATO in asigurarea securitatii si promovarea intereselor statelor membre.Aceste evolutii reflecta o schimbare a structurii legaturilor dintre SUA si aliatii lor europeni, evidentiata si prin faptul ca politicile externe si desecuritate ale SUA si ale membrilor europeni sunt centrate mult mai putin pe NATO (pe relatia transatlantica), in comparatie cu perioada

Razboiului Rece. Mai mult, fostul secretar al Departamentului de Stat al SUA, M. Albright, sublinia recent ca psihologia parteneriatului, ce acaracterizat relatiile transatlantice in ultimele decenii, a fost inlocuita, in ultimul timp, cu o psihologie a ignorarii aliatilor europeni de catre SUA, pe de o parte, si cu una a competitiei cu SUA de catre principalele state membre ale UE, pe de alta parte.Intre evolutiile ce au influentat semnificativ relatia transatlantica dupa incheierea Razboiului Rece, putem retine:1)Scaderea relevantei strategice a Europei, ca spatiu central de competitie pentru putere la nivel global si ca principala preocupare pentru politicade securitate si aparare a SUA;

2)Consolidarea Uniunii Europene si cresterea rolului sau economic si politic;3)Accentuarea fenomenului globalizarii si influentele sale asupra perceptiilor decidentilor politico-militari in ceea ce priveste caracteristicilesecuritatii internationale si utilizarea instrumentelor de putere (si influenta) in relatiile dintre state (sau dintre state si institutiile internationale,)organizatiile nonguvernamentale etc;4)Impunerea SUA ca putere hegemonica in cadrul sistemului international si cresterea dezechilibrului de putere la nivel transatlantic.Natura diferendelor transatlanticeDiferendele aparute, in ultimii ani, intre SUA si unii dintre aliatii sai europeni, sunt expresia unui conflict politic ce are la baza relatiile de puteredintre cei doi "parteneri transatlantici". Manifestarea acestora evidentiaza deosebirile de viziune existente in ceea ce priveste natura puterii insistemul international si rolul SUA in cadrul acestuia, in calitate de putere hegemonica (unilateralism vs. multilateralism si rolul puterii militarein relatiile internationale).

Diferenta de putere dintre SUA si membri europeni ai NATO (evidenta in domeniul militar prin "capabilities gap") a condus la aparitia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securitatii internationale si de reactie fata de noile tipuri de riscuri si amenintari; existentaacestor perspective diferite se reflecta in manifestarea unor interese de politica externa divergente intre SUA si unii membri europeni din NATO.

Petrolul şi istoria provoacă un conflict diplomatic Turcia-SUA

Razvan CiubotaruUn gest simbolic în lupta armenilor pentru istorie şi în cea a Vestului pentru hidrocarburile Asiei Centrale: ambasadorul turc în SUA a fostchemat pentru consultări la Ankara, după ce o comisie a Congresului SUA a recunoscut genocidul comis de otomani împotriva armenilor 

05 Mar 2010 Turcia 

Turcia şi-a retras ambasadorul la Washington pentru consultări, la câteva minute după ce Comisia de politică externă a Camerei Reprezentanţilor a adoptat o rezoluţie prin care recunoaşte genocidul comis de turcii otomani împotriva armenilor, începând cu Primul Război Mondial şi până în1923.Gesturile diplomatice ale SUA şi Turciei vin pe fondul reluării relaţiilor turco-armene, esenţiale pentru stabilitatea în Caucaz şi pentru securitatearutelor energetice din zonă. Parlamentul Azerbaidjanului, îngrijorat de apropierea dintre Turcia şi Armenia rivală, a pus, în şedinţa de vineri, problema retragerii ambasadorului din SUA, în semn de solidaritate cu Ankara.

Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, a avertizat că rezoluţia congresmenilor americani nu va putea fi folosită ca instrument de presiuneasupra Turciei în normalizarea relaţiilor cu Armenia

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 9/24

Sprijinirea forţelor nucleare reprezintă una din sarcinile principale ale Pentagonului. Aceasta este teza de bază a raportului privind politicadefensivă a SUA, făcut public la Washington. Potrivit documentului, Ministerul Apărării asigură securitatea, siguranţa şi eficienţa potenţialuluinuclear pentru a nu se permite atacarea Americii.O altă sarcină importantă este contracarea ameninţărilor din spaţiul cibernetic. În acest sens, Pentagonul intenţionează să perfecţioneze metodecomputerizate de apărare şi să însuşească experienţa altor servicii şi state. Pentagonul a considerat necesar să-şi schimbe concepţia în momentul participării concomitente a SUA în două „mari conflicte regionale": în Irak şi Afganistan. Prezentând doctrina, şeful Pentagonului, Robert Gates,a recunoscut că SUA nu s-au pregătit pentru implicarea în conflictele la care participă. China şi Rusia au încetat să fie percepute drept principalasursă de pericol militar la adresa SUA. Ele au cedat locul „puterilor regionale care deţin un potenţial nuclear slab". Evident, se au în vedereCoreea de Nord şi în perspectivă Iranul. Sunt considerate drept potenţiale ameninţări la adresa securităţii naţionale posibilitatea obţinerii de cătreextremişti a controlului asupra arsenalului nuclear al Pakistanului, de asemenea, începutul unui conflict „fierbinte" între China şi Taiwan. Ambele

scenarii presupun implicarea SUA.

CAUZELE CONFLICTELOR ETNICE DIN SPATIUL POSTSOVIETIC. CAZUL REPUBLICII MOLDOVA

Conflictele din Republica Moldova nu reprezinta cazuri particulare. Faptul ca un sir de conflicte etnice au avut loc pe intreg teritoriu al fosteiURSS vorbeste despre anumite cauze obiective ale acestora, despre o mostenire pe care noile state independente au primit-o din partea regimulcomunist. Aceasta se refera si la conflictele aparute in alte state multinationale postcomuniste. Fosta Uniune Sovietica si tarile postsovietice auavut de trecut printr-un val dramatic de activism etnopolitic si lupte intercomunitare in special de la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut incoace.Astfel, conflictele etnice constituie una din caracteristicile modernitatii, dar ultimul deceniu a adus schimbari seismice in relatiile dintre diferitecomunitati din intreaga lume. Intelegerea cauzelor, manifestarilor si consecintelor conflictelor etnice a preocupat factorii politici de decizie siopinia publica in perioada postsovietica, constituind o adevarata provocare pentru cercetatorii contemporani. De asemenea, intelegerea acestor cauze este importanta si pentru evitarea pe cit este posibil a speculatiilor politice.

Dupa prabusirea comunismului si disolutia statelor multinationale: URSS, Cehoslovaciei si Iugoslaviei au fost ridicate probleme fundamentale privind natura statului, suveranitatii, autonomiei, dreptului la autodeterminare, etc. Evident, aceste probleme erau vazute in mod diferit. Pentrunoile state aparute imediat dupa dezintegrarea celor mentionate mai sus principiul integritatii teritoriale detinea superioritatea asupra dreptul laautodeterminare a minoritatilor. f5f18fgIn tarile postsovietice, provocarea a fost dublata de faptul ca traditia marxista ortodoxa din stiintelesociale, predominanta in aceste tari la inceputul perestroicii, s- au pomenit complet nepregatite sa faca fata chestiunilor ce tin de conflicte etnicecare erau considerate drept ceva invechit si aproape imposibil intr-o societate de “socialism matur” si “internationalism triumfator” unde“chestiunea nationalitatilor” a fost rezolvata “odata si pentru totdeauna”. In incercarea de a raspunde la imperativele problemelor etnice intr-uncontext de schimbari socio-politice rapide si profunde, cercetatorii trebuiau sa abordeze un domeniu destul de nou, apelind la instrumenteteoretice noi, non-marxiste, pe care urmau sa le aplice realitatilor postcomuniste19.

a) Varietati si tipologii de conflicte in spatiul postsovietic

Orice conflict ce are loc in cadrul unei structuri sociale este calificat in diferite feluri. Atit fosta Uniune Sovietica, cit si tarile postsovietice, aufost extrem de diverse din punct de vedere etnica. In conformitate cu unele estimari aproximative pe fostul teritoriu sovietic locuiau aproximativ150 de grupuri etnice. Etniile nerusesti formau ceva mai mult de jumatate din populatia URSS. Toate aceste popoare au fost incorporate intr-unsingur stat cu toate implicatiile geografice, culturale, economice si religioase ale unei asemenea incorporari – diversitate fara precedent. De aceea,cercetatorii sint de acord ca tarile postsovietice, au cunoscut citeva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adinci radacini istorice.Din acest punct de vedere pare a fi incorect sa se considere ca toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implica aceleasi consecinte siremedii.

Aceasta varietate de dispute etnice si cauzele lor se reflecta in diferite tipologii de conflicte etnice. Una din tipologii, aproape evidenta de la sine,se bazeaza pe evidentierea nationalismelor de “matrioska” ce reflecta ierarhia unitatilor etno- teritoriale in cadrul fostei Uniuni Sovietice. Potrivitei, pot fi identificate citeva sfere principale de conflicte interetnice in URSS:- relatiile dintre autoritatile unionale centrale si republicile sovietice;- relatiile dintre republicile sovietice;- relatiile dintre guvernul republiciiunionale si autonomiile etno-teritoriale din cadrul republicii unionale, precum si cele dintre formatiuni autonome din aceeasi republica20;-statutul si problemele minoritatilor etnice care nu aveau o formatiune etno- teritorialas- statutul si problemele etniilor impartite.

Drept consecinta, dupa disolutia URSS conflictele au evoluat si poate fi propusa o alta tipologie pentru conflictele interetnice din ComunitateaStatelor Independente(CSI):

- conflicte teritoriale asociate cu problema reunificarii unor grupuri etnice separate;- conflicte provenind din dorinta unei minoritati etnice de a pretinde dreptul la autodeterminare prin crearea unui stat independent;- restaurarea drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice ce au fost deportate cu forta;- conflictele ce au aparut ca rezultat al schimbarilor teritorialearbitrare facute in perioada sovietica;- conflictele asociate cu interese materiale ale elitelor conducatoare;- conflicte asociate cu factori de natura istorica, preconditionate de traditii delupta indelungata pentru eliberare nationala;- conflicte cauzate de prezenta “popoarelor deportate” aflate pe teritoriul altor republici;- conflicteasociate cu discriminarea reala sau imaginara a populatiei rusesti din statele postsovietice;- disputele lingvistice in care se imbraca insatisfactiileetno-politice si pretentiile la un statul special ale grupurilor etnice.

Unii experti considera ca initierea si escaladarea conflictelor etnice reprezinta, de fapt, rezultatele proceselor de autodeterminare nationala din perioada “perestroicai” si directionate spre stabilirea prioritatii drepturilor colective ale unui grup etnic in raport cu drepturile individuale. Factorii principali generatori de conflicte sint legati de frustrarile aparute in urma dezintegrarii structurilor de stat vechi la toate nivelele, confruntareadintre elitele regionale si cele centrale, lupta dintre elitele etnice pentru functii importante sub aspectul puterii, conflictul dintre fortelenationaliste si cele comuniste sau neocomuniste, deghizarea si conservarea regimurilor comuniste sub forma suveranitatii de stat (cazul Asieicentrale), consolidarea fortelor politice proimperiale si absenta unei strategii politice in toate taberele implicate in conflict.

Au fost identificate si tipuri principale de conflict interetnic care au avut loc pe teritoriul fostelor republici sovietice:

- elitele politice noi atit cele ale natiunii titulare, cit si cele ale minoritatilor, urmarindu-si obiectivele, au canalizat nemultumirea publicului sprealte grupuri etnice, facindu-le vinovate pentru problemele existente;- conflicte intre nationalitatea titulara si minoritati etnice rusolingve care nu puteau sau nu doreau sa se conformeze noilor realitati lingvistice impuse de majoritate;- consecintele deportarilor popoarelor din perioadacomunista, sau conflicte pe parcursul reintoarcerii proprietatii sau revenirea la locurile natale;- ostilitati armate intre elite politice noi si elitelevechi care nu doreau sa piarda influenta economica si politica in cadrul republicilor;- conflicte politice privind pretentiile de largire a statutuluiteritorial-administrativ al etniilor netitulare;- conflicte aparute din cauza teritoriilor disputate din punct de vedere istoric.

 b) Identificarea seturilor de cauze ce duc la conflicte interetnice

Prabusirea regimului autoritar a facut posibile conflicte dupa ce “capacul cazanului internationalist” a fost ridicat de pe vechile uri si resentimente

etnice si obidele cu greu retinute in tot acest timp au rabufnit cu forta.Trei largi seturi de cauze ale conflictelor interetnice in fosta URSS au fostidentificate si se discuta pe larg: 1) generale, structurale si sistemice; 2) cauze legate de mostenirea sovietica si cea presovietica; 3) cauze cerezulta din procesul de schimbare socio-politica rapida, din reforma economica si procesul de democratizare si privatizare postcomunista.Uniiexperti sint de parerea ca alcatuirea multietnica diversa si institutionalizarea etnicitatii in insasi structura constitutionala a unitatilor etno-teritoriale ale URSS, legatura dintre etnicitate si teritorialitate, ierarhia socio-politica si culturala a grupurilor etnice si istoria represiunilor si altor 

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 10/24

mosteniri nerezolvate ale perioadei sovietice ingreuneaza deosebit de mult delimitarea hotarelor precise intre conflictul socio-politic si cel etnic intarile postsovietice. Insa, orice confruntare deschisa cu substrat etnic are o trasatura definitorie care conduce practic in mao iminent latransformarea conflictului in unul etnic. Teoriile sociale nu reusesc sa explice pe deplin acest fenomen. In ajutor le pot veni stiintele politice care pot explica mobilizarea politica ale elitelor etnice si rolul fundamental pe care il joaca elitele etnice in aceste procese. Mecanismele socio- psihologice joaca un rol important in intelegerea declansarilor conflictelor etnice. Teoriile de psihologie sociala si politica, in opinia unor cercetatori, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emotiilor participantilor la conflict, forta dorintei unui grup etnic dat de a obtineautonomie si atasamentul militantilor etnici fata de actiuni violente. Perceptia irationala a pericolului de catre grup, prejudecatile etniceimpartasite in mod colectiv si resimtirea adinca a “nedreptatii istorice” ofera potentialul de mobilizare pentru a-l face pe om gata de orice actiunein numele natiunii sale. Legatura dintre explicatiile sociale, psihologice si politice poate fi gasita in chestiunea legitimitatii de grup. Aceastachestiune, la rindul ei, este strins legata de aspiratiile unui grup etnic dat de a-si construi un stat propriu. Lupta pentru propria statalitate constituie

nu numai un mijloc de asigurare a intereselor economice ale oamenilor, ci si un scop in sine, pentru a consfinti statutul si necesitatea, perceputaca fundamentala, de a se proteja de dominatie straina, precum si pentru a conserva ambianta fizica si culturala a grupului dat. Am vazut deja caspecificul dezvoltarii relatiilor interetnice pe teritoriul fostei URSS rezida in coexistenta a doua sisteme etnice: una “centralizata” si alta“dispersata”. Principiul etnic care statea la baza structurii de stat a URSS si obtinuse legitimitate in perioada sovietica, intruchipind stratificareaetno-politica si statutul inegal printre nationalitatile netitulare, este de o mare importanta in aceasta privinta. Examinind rolul special al problemeilegitimitatii de grup in declansarile de conflicte etnice, observam cit de importanta este in acest context frica de a fi dominat si subordonat altor grupuri etnice. Aceasta frica devine chiar mai puternica decit interesele materiale. Acest lucru ar putea, se asemenea, explica relevanta politica asimbolurilor legitimitatii de grup (conferirea statutului de stat teritoriului natal, limbii etc). Posesia si afirmarea simbolurilor respective devinobiectul conflictului etnic. Cerintele legate de ele difera de interesele materiale cit priveste redistribuirea bunurilor si compromisul, dat fiind cacerintele sint formulate in termeni bazati pe categorii morale si emotive. Aceasta ar fi, dupa unii experti, principalul motiv care sta la bazairationalitatii conflictelor etnice.Caracterul multietnic al populatiilor tarilor postsovietice si mostenirea lasata de politica nationala a URSS trebuie percepute ca un potential permanent de reducere a orice conflict social local la unul cu o dimensiune etnica. Aceasta “etnicizare” a disputelor dintre grupuri ofera adesea fundalul necesar pretentiilor nationaliste si le acutizeaza forma, dat fiind ca este dificil sa le negociezi.Pentru alticercetatori nationalismul a fost singurul mijloc eficient de obtinere a mobilizarii masive, iar aceasta a rezultat intr-o dezintegrare ireversibila aregimului totalitar. Se considera ca refacerea imperiului rus sub forma URSS nu a permis – spre deosebire de tarile europene occidentale –  progresarea spre etapa de autodeterminare nationala deplina. Acum fostele republici sovietice ajunse la etapa de dezvoltare in calitate de natiuniindependente se confrunta dupa cum s-a mentionat cu problemele mostenite. La aceasta etapa conflictele etnice si teritoriale par a fi inevitabile.

c) Cazul Republicii Moldova

Examinarea mai sus a tipologiilor si cauzelor conflictelor din spatiul post- sovietic arata ca speculatiile privind nationalismul moldovenesc/romanale liderilor separatisti sunt nefondate si false. Este evident ca insasi sistemul comunist, sovietic, pe care separatistii au dorit sa-l salveze atuncicind si-au declarat independenta fata de Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, a fost principalul generator de conflicte etnice. Oexaminare elementara a evolutiei Miscarii de Renastere Nationala ne sugereaza ca aceasta miscare a intimpinat obstacole nejustificate si chiar  provocari care ulterior au condus la manifestari si reactii calificate a fi cu caracter extremist21.Colapsul URSS, provocat de puciul din 19 august1991, a fost, dupa toate aparentele, un eveniment neasteptat si socant pentru marea majoritate a cetatenilor Republicii Moldova. In perioadaanterioara puciului autoritatile moldovenesti au preferat sa promoveze o politica sovaitoare, lipsita de vreo strategie clara, reactionind doar laimpulsurile ce parveneau din exterior. La inceput aceste impulsuri veneau doar din centrul unional, apoi, dupa declararea independentei, auinceput sa vina si din partea organismelor internationale. Spre exemplu, este de ajuns sa ne amintim ca declararea suveranitatii RepubliciiMoldova in 1990 s-a produs abia peste 2 saptamini dupa ce Rusia si-a declarat propria suveranitate. Asa a fost si in cazul declararii independenteiin 1991. Republica Moldova a facut acest lucru cu trei zile mai tirziu decit vecina imediata Ucraina.Si dupa obtinerea independentei politicaliderilor moldoveni a continuat sa fie bazata pe reactii la sfidarile si provocarile parvenite din afara. Acest lucru se refera si la sfidarile din parteacazacilor si voluntarilor veniti dni Rusia si Ucraina pentru a sustine regimul separatist.Recent a aparut un sir de lucrari si memorii ale unor fostiinalti functionari din structurile statale ale URSS si ale PC in care se afirma ca imperiul sovietic s-a destramat, in primul rind, datorita luptei

 pentru putere din sinul nomenclaturii comuniste22. Abia acum se fac publice dezvaluirile precum ca dupa destramarea URSS se planificaaplicarea unui mecanism nou pentru angrenarea fostelor republici sovietice la Rusia. Acest mecanism trebuia sa functioneze prin structurileComunitatii Statelor Independente (CSI). Insa, intentiile Rusiei de a-si restabili influenta in fostele provincii sovietice comportau un nivel foarteinalt de risc legat de posibilitatea lunecarii spre un deznodamint singeros. Evenimentele ce avusera loc la Tbilisi, Vilnus, etc. cind s-a incercatstoparea dezmembrarii URSS, confirma faptul ca temerile erau fondate.

Peste o luna de zile de la semnarea documentelor de constituire a CSI la Alma- Ata a avut loc faimosul turneu al secretarului de stat al SUA,James Baker, care a vizitat pe rind toate republicile ex-sovietice. Drept rezultat, aproximativ peste o luna, in ianuarie 1992, toate noile stateindependente au devenit membre ale CSCE. Inca peste o luna, in martie 1992, aceste state au devenit si membre ale Organizatii Natiunilor Unite(ONU). Putem constata ca aceasta a fost o excelenta actiune diplomatica care a permis plasarea noilor state independente sub protectia dreptuluiinternational, descurajind, astfel, posibile atentate la independenta lor din partea Rusiei. Ceva mai tirziu, in toamna lui 1992, Republica Moldovasi alte state ale CSI au aderat la Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM). Aceasta a devenit o alta actiune de protectie, deaceasta data de natura financiar-;economica, pentru a ingradi noile state independente de politica financiara promovata de guvernul lui Egor Gaidar. Aceasta politica a supus unei lovituri teribile sistemele financiare ale fostelor republici sovietice odata cu punerea in actiune a politicii deliberalizare a preturilor fara vreo coordonare cu partenerii din comunitatea creata cu doar citeva saptamini in urma. Cooperarea RepubliciiMoldova cu organizatiile financiare internationale a permis introducerea in noiembrie 1993 a valutei nationale, care a salvat-o, intr-un fel, de lacolapsul financiar.

Unul din functionarii de cel mai inalt nivel din Rusia, ministrul afacerilor externe, Andrei Kozirev, considerat si unul din cei mai liberali politicieni rusi, a facut in februarie 1994, imediat dupa lansarea de catre NATO a programului “Parteneriatul pentru Pace” o declaratie publica prin care insista ca toate fostele republici sovietice fac parte din sfera de influenta a Rusiei. Tot in aceeasi perioada consilierii presedintelui Eltinau lansat in presa o serie de articole in care promovau idea ca Rusia ar trebui sa trateze fostele republici sovietice la fel cum prevedea renumitadoctrina a presedintelui american Monroe tratarea Americii Latine acum 180 de ani.

Dar cel mai semnificativ impact asupra consolidarii statalitatii si stabilitatii politice l-a avut colaborarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei(CE), mai ales datorita conditiilor impuse de aceasta institutie in ceea ce priveste respectarea drepturilor omului si dezvoltarii institutiilor democratice. Anume cooperarea cu CE a permis adoptarea in 1994 a unei constitutii democratice. Vom aminti ca in 1999 -;2000, CE a fost, de fapt, principalul mediator in conflictul constitutional dintrePresedintie si Parlament.Inceputul retragerii trupelor straine de pe teritoriul RM si casarea armamentului rusesc sunt, de asemenea, efecteleeforturilor internationale, realizate in cadrul summit-ului de la Istanbul, in noiembrie 1999.Vedem ca dezvoltarea institutiilor democratice, insasiindependenta Republicii Moldova, precum si a altor tari post sovietice a fost obtinuta, pe de o parte, datorita evenimentelor dezintegratoare ce aufost generate in capitala fostei URSS, iar pe de alta parte, in pofida piedicilor pe care fosta metropola le ridica in fata fostelor republici unionale siactualilor sateliti din CSI.Din cele expuse mai sus am putea concluziona ca Republica Moldova este mai degraba un produs al conjuncturii politice internationale. Meritul Miscarii de Renastere Nationala a fost ca a asigurat intr-o anumita masura ireversibilitatea proceselor politice, principala forta motrice a carora se aflau in capitala fostului imperiu sovietic, ci nu in miscarile nationaliste asa cum pretind liderii separatistilor 

de la Tiraspol.De aceea, nu este intimplator ca, in ultimii 10 ani, functionari de stat de cel mai inalt nivel au lansat propuneri in vederea formulariiunei idei nationale consolidatoare care ar justifica existenta statului independent Republica Moldova. In caz contrar principalul garant alindependentei RM va ramine conjunctura politica, cu toate consecintele previzibile si imprevizibile ce reies din acest statut.

e) Transnistria – unealta de mentinerea a Republicii Moldova in sfera de influenta a fostei metropole.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 11/24

Cind vorbim despre solutionarea pe cale politica a conflictului transnistrean trebuie sa luam in consideratie contextul politic extern si intern, pecel economic si social in care se presupune a face acest lucru. Al doilea lucru care trebuie sa fie luat in calcul este ca acest context nu este unulstabil, ci, dimpotriva, unul foarte labil datorita schimbarii conjuncturi politice internationale cum se intimpla, spre exemplu, dupa atacurileteroriste din SUA si formarea aliantei anti-teroriste. Un lucru este cert, experienta celor 9 ani de reglementare (mai bine zis de inghetare asolutionarii conflictului transnistrean), arata ca orice schimbare in conjunctura politica nu aduce Chisinaului vreun avantaj, ci dimpotriva doar dezavantaje, atita timp cit autoritatile de la Chisinaul se comporta pasiv si asteapta ingaduinta garantilor si mediatorilor. Este adevarat ca politica promovata de catre presedintele, Vladimir Voronin, anunta o rasturnare de situatie in sensul pozitiv.Reson d’etre pentru regiunea separatistaUrmarind evolutia conflict transnistrean de la originile sale si pina in prezent constatam ca argumentelecare sunt aduse de liderii separatisti de la Tiraspol pentru a justifica existenta regimului neconstitutional variaza in dependenta de conjunctura:

1) la inceput (1989 -; 1991) liderii de la Tiraspol invocau drept motiv pentru instaurarea regimului separatist conflictul etnic intre comunitatea bastinasa si comunitatea rusolingva din Republica Moldova. Insa aceste argumente au fost invocate pina la un anumit moment cind lideriiseparatisti au inteles ca aceasta explicatie nu este tocmai potrivita din simplul motiv ca democratizarea si deschiderea societatii moldovenesti potusor inlatura presupusa discriminare. In schimb, administratia de la Tiraspol continua practica de discriminare etnica fata de populatiamoldoveneasca din regiune (exemple -; interzicerea grafiei latine, persecutiile impotriva scolilor moldovenesti, etc)23;2) dupa 1991 a urmat o alta explicatie a principalului motiv pentru existenta regimului -; conflictul politic dintre Chisinau si Tiraspol. Primul,adept al independentei, iar al doilea, adept al pastrarii URSS si al sistemului comunist24. Acest argument s-a mentinut pina la declansareaviolentelor in conflictul puterilor din Rusia in octombrie 1993. Dupa destramarea URSS si victoria presedintelui Eltin in conflictul din 1993 siacest argument a fost dat uitarii. Dimpotriva, in prezent, agentiile oficiale din Transnistria aduc critici regimului comunist de la Chisinau;3) Dupa conflictul puterilor din Rusia (1993) in care se banuia ca au fost implicati si liderii separatisti, acestia au invocat drept motiv principal pentru existenta republicii separatiste -; promovarea intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Acest argument a fost util si vehiculat atita timp citliderii de la Tiraspol se puteau erija in calitate de promotori unici ai intereselor Rusiei in regiune. Dar si acest argument a fost a calitate nu poatefi vesnica;4) In sfirsit, dupa venirea comunistilor moldoveni la putere (2001), pe unda declaratii privind parteneriatul strategic cu Rusia si chiar aderarea laUniunea Rusia -; Belarusi, rolul Transnistriei ca promotor unic al intereselor Rusiei in regiune, pe care liderii separatisti il invoca drept motiv principal al existentei regimului sau, a scazut. Evident, pe prim plan a aparut argumentul economic. Acum ei afirma ca Moldova este, practic,ruinata din punct de vedere economic, iar ei au reusita sa mentina si chiar sa dezvolte potentialul economic al regiunii. Apararea intereselor 

economice ale poporului transnistrean impotriva atentatelor Republicii Moldova la proprietatea Transnistriei a devenit incepind cu 2001 principalul reson d’etre.

Evolutia argumentelor liderilor separatisti nu trebuie sa mire. La intrebarea adresata istoricienilor si liderilor separatisti in cadrul unor conferintecum e posibil ca dupa recensamintul din 1989 care atesta in regiune locuitori moldoveni, rusi, ucraineni etc., sa apara doar peste un an “poporultransnistrean” cu drept la autodeterminare, acestia raspund foarte serios ca si intr-un an poate avea loc geneza unui popor care sa se bucure dedreptul respectiv.Concluzia principala ar fi ca reson d’etre pentru liderii separatisti a evoluat de la argumente care pot fi depasite pe cale politicala argumente care invoca motive ce nu pot fi depasite. Intr-adevar, tot felul de pretentii referitoare la discriminare pot fi inlaturate, in schimb, promovarea intereselor geopolitice ale Rusie si propriile interese economice camuflate sub pretextul apararii drepturile economice ale poporuluitransnistrean par a fi vesnice.

Si conducerea Moldovei (la inceput – Petru Lucinschi, iar apoi – Vladimir Voronin) a sustinut ca argumentul economic este, de fapt, unicul caresta la temelia existentei regimului separatist. Este vorba despre afaceri economice dubioase, contrabanda si trafic ilegal de armament etc.Dupa ceam discutat despre reson d’etre invocat de liderii separatisti este important sa vedem care a fost contextul politic intern si international careinfluenteaza solutionarea conflictului transnistrean .Contextul InternSondajele de opinie arata ca cetatenii Republicii Moldova, practic, nu sunt interesati de evolutia problemei transnistrene. De aceea, cei trei presedinti ai Republicii Moldova puteau sa-si permita sa faca in fiecare an promisiuni gen : pina la finele anului curent problema transnistrea va firezolvata. Partidele politice din opozitie s-au limitat intotdeauna la critica actiunilor guvernantilor, dar n-au propus vreo odata solutiioriginale.Problema transnistreana este totusi una care are valenta electorala. De aceea, ea reapare in viata politica mai ales inainte de alegeri.Politicienii moldoveni sunt convinsi ca cheile solutionarii problemei se afla la Moscova. De aceea, promisiuni referitoare la solutionareaconflictului apar in platformele fortelor politice care se declara de orientare proruseasca. Acesta a fost cea mai simplista abordare a problemei si iiizbavea pe liderii moldoveni de a face si alte eforturi.Spre exemplu, presedintele Mircea Snegur a incercat sa solutioneze problema prin contactedirecte cu presedintele rus Boris Eltin. Dupa infringerea in conflictul armat in care au participat politistii moldoveni si fortele rebele separatistesustinute de armata 14 ruseasca, presedintele Snegur a acceptat tot ce i s-a impus de catre invingatori in procesul de reglementare. Reorientarea politica pro-nationala a lui Mircea Snegur a fost determinata in mare masura de esecul sau in solutionarea conflictului. Mai mult, mass mediamoldoveneasca pentru asi promova candidatii in alegeri i-a atribuit lui Mircea Snegur principala vina pentru declansarea conflictului, desi, secunostea foarte bine ca vina lui Snegur a fost doar ca s-a lasat provocat. In schimb, efectul propagandistic anti-Snegur al presei moldovenesti afost inestimabil pentru propaganda separatista.

La rindul sau presedintele Lucinschi a lasat sa se inteleaga ca relatiile sale la Moscova pot contribui in mod cardinal la gasirea unei solutiei. El aactivat energic doar primul an dupa ce a devenit clar cit de greu va fi sa faca fata promisiunilor electorale din 1996. In mai ‘97 a fost semnatrenumitul memorandum referitor la edificarea de catre Republica Moldova si Transnistria a “statului comun”. Semnificatia “statului comun” estediscutata deja de 5 ani. In schimb, sub paravanul negocierilor Transnistria a capatat dreptul la activitate economica externa. De fapt, Transnistrianu are nevoie de ceva mai mult.Si actualul presedinte Vladimir Voronin este increzut ca politica sa declarata pro-ruseasca poate fi determinanta

 pentru solutionarea conflictului25. Ne-o dovedeste comportamentul si declaratiile sale. La fel ca si adeptii fostului presedinte PetruLucinschi,Vladimir Voronin si Partidul comunistilor pe care-l conduce au incercat sa dea toata vina pentru declansarea conflictului transnistrean pe ex- presedintele Mircea Snegur si pe nationalistii moldoveni/romani.Ulterior presedintele Voronin a fost nevoit sa recunoasca ca a subestimatgravitatea conflictului si a intereselor elitelor separatiste de la Tiraspol. Este interesant sa observam cum s-au desfasurat principalele evenimentecare au precedat inghetarea relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol inainte de realegerea lui Smirnov in calitate de presedinte al Transnistriei pentrucel de al treilea mandat.In luna decembrie 2000, in timpul alegerilor prezidentiale desfasurate in Parlamentul Republicii Moldova, liderulfractiunii comuniste de atunci si actualul presedinte al tarii, Vladimir Voronin, dupa o vizita fulger la Moscova, anunta ca detine cheiasolutionarii conflictului transnistrean si ca solutionarea se va produce prin schimbarea conducerii separatiste.Dupa alegerea lui Vladimir Voroninin calitate de presedinte al RM el a emis un decret prin care a trasat principalele obiective a caror atingere urma sa apropie solutionarea definitivaa conflictului.

La inceput, evenimentele se desfasurau vertiginos, obtinindu-se eliberarea din detentie a parlamentarului, Ilie Ilascu, judecat de catre instanteleneconstitutionale ale regimului separatist. Detaliile privind eliberarea lui Ilascu, facute publice de catre fostul ministru al afacerilor externe, Nicolae Cernomaz, se rezumau la efectul unui simplu sunet de telefon de la Moscova, facut la rugamintea presedintelui Voronin. Smirnov s-asupus atunci, insa a lasat sa se inteleaga ca nu-i convine sa execute mecanic ordinele Moscovei, sugerate de catre presedintele Voronin. El aintreprins pasi concreti pentru a produce o rasturnare a situatiei in favoarea sa, blocind dialogul cu presedintele Voronin. Bararea accesului presedintelui moldovean la manastirea

“Noul “Neamt pentru dezamorsarea unui conflict generat de administratia separatista si introducerea pasapoartelor transnistrene au fostevenimente suficiente pentru ca Vladimir Voronin sa declare ca, de fapt, Smirnov este interesat in obstructionarea procesului de negocieri si caare la dispozitie un sir de instrumente pentru a-l determina sa negocieze productiv.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 12/24

Au urmat actiunile presedintiei Voronin indreptate spre convingerea alegatorilor transnistrati sa opteze in cadrul alegerilor prezidentiale pentru oalta candidatura decit cea a liderului separatist Smirnov . Dar, dupa cum era de asteptat la alegerile din 9 decembrie 2001 a invins Smirnov. El aacumulat 85 la suta din voturi. Presedintele Vladimir Voronin si alte oficialitati de la Chisinau au declarat cu citeva saptamini inainte de alegerica le vor considera nelegitime. Era evident ca dupa ce in anul 2000 Smirnov a initiat procedura de schimbare a constitutiei regiunii separatistescopul lui era sa devina presedinte pe viata.

In opinia expertilor alegeri prezidentiale din regiune i-au oferit lui Smirnov o minunata posibilitate pentru a demonstra ca se bucura de suportul populatiei din regiune. In conditiile in care informatiile despre afacerile dubioase ale conducerii din regiune si ale familiei sale deveneau tot maiaccesibile populatiei, unica posibilitate pentru a-si intoarce increderea era sa exploateze mentalitatea acesteia, deprinse sa asocieze situatia dinregiune cu cea a unei cetati asediate de catre rauvoitorii de la

Chisinau.Introducerea noilor stampile vamale incepind cu 1 septembrie 2001 ca urmare a aderarii Republicii Moldova la Organizatia Mondiala aComertului, a fost calificata de administratia de la Tiraspol drept blocada economica. Ea a intreprins eforturi diplomatice menite sa alimentezesperantele cetatenilor din Transnistria, precum ca este posibil suportul extern si ca sub conducerea sa se poate iesi eroic din blocada impusa deautoritatile de la Chisinau. Planul lui Smirnov a reusit partial. El a stiut sa sincronizeze citeva actiuni. In primul rind, au fost instigati liderii de laComrat sa initieze un presing din interior asupra Chisinaului, amenintindu-l cu revenirea la actiuni separatiste in cazul ignorarii de catre el arevendicarilor de federalizare sau chiar de confederalizare a Moldovei. Actiunea respectiva a avut menirea sa demonstreze cetatenilor dinTransnistria ca acordurile cu Moldova nu pot aduce nimic bun, perpetuind starea de conflict. In al doilea rind, Smirnov a reusit sa fie primit decatre presedintele Belarus, Alexandr Lucasenco, si de catre presedintele ucrainean, Leonid Kucima, speculind, astfel, recunoasterea de facto pe plan international de catre conducatorii statelor slave. Kucima chiar a contribuit la anihilarea preconizatelor efecte de pe urma introduceriistampilelor vamale. Presedintelui Voronin i-a reusit in schimb sa preintimpine sustinerea deschisa a lui Smirnov de catre autoritatile de laMoscova. Dimpotriva, este evident ca semnarea Tratatului de baza de catre presedintii Putin si Voronin, precum si difuzarea unor emisiuni anti-Smirnov de catre televiziunea de stat din Rusia in ajunul alegerilor, trebuiau sa demonstreze suportul influentelor cercuri politice rusesti pentruVoronin in conflictul cu Smirnov. Analistii politici rusi n-au ascuns pretul pe care-l va avea de platit Republica Moldova pentru aceasta sustinere.Este vorba despre acceptarea federalizarii RM in baza a trei subiecti egali: Moldova, Transnistria si Gagauzia si a acceptarii protectoratului din partea Rusiei.

Acum apare intrebarea: este oare pretul pe care se presupune ca e gata sa-l plateasca Chisinaul unul adecvat beneficiilor la care se asteapta? Dupavictoria lui Smirnov in alegeri acesta continua sa invoce imposibilitatea hotaririi sortii asa numitului popor transnistrean din care fac parte si cei peste 60.000 de cetateni ai Rusiei fara a lua in consideratie opinia acestuia. Strategia lui Voronin de a face o delimitare intre Smirnov si cetateniidin regiune nu pare sa aiba sens dupa ce peste80% l-au votat pe liderul separatist. Cu o saptamina inainte de desfasurarea alegerilor, ambasadorul rus la Chisinau a lasat sa se inteleaga ca nuexista dubii in privinta cistigarii alegerilor de catre Smirnov si a reiterat, de fapt, spusele presedintelui Putin care declarase ca solutia pentru acestconflict poate fi gasita doar in formatul negocierilor celor 5 parti – Chisiunau, Tiraspol, Moscova, Kiev si OSCE.

Totusi, procesul de negocieri se afla intr-o stare indecisa. Presedintele Voronin a renuntat la un sir de propuneri de a continua dialogul, motivindacest lucru prin dorinta de a evita “dialogul de dragul dialogului” in urma caruia nu se rezolva nimic. Daca inainte de a deveni presedinte siimediat dupa ce a fost ales in functie, Vladimir Voronin, pleda impotriva internationalizarii conflictului transnistrean (au fost anulate intrunirile programate la Bratislava pentru inceputul anului 2001, precum si propunerile de a incepe procesul de negocieri de la “zero”), apoi peste jumatatede an presedintele si-a schimbat radical parerea. El a procedat corect atunci cind s-a hotarit sa faca ordine in politica de export a statului,distrugind mitul despre independenta Transnistriei odata cu retragerea vechilor stampile vamale. Al doilea efect pozitiv al activitatii presedinteluiVoronin este ca el impinge liderii de la Tiraspol sa scoata ei insisi problema solutionarii conflictului din cadrul intern in cel international, apelindla serviciile Rusiei si Ucrainei, OSCE. In aceasta situatie el ar avea temeiul de a invita si alti mediatori. A devenit clar ca problema transnistreanaeste multidimensionala. Politica presedintelui Vladimir Voronin a scos in evidenta, de asemenea, ca regimul separatist n-ar fi putut exista fara un

suport din partea unor elite politice si economice de la Chisinau.Contextul ExternMediatorii si principalii garanti ai procesului de negocieri dintre Republica Moldova si Transnistria sunt Rusia si Ucraina, reprezentantii caroraau aplicat semnaturile pe memorandumul din 8 mai 1997. Administratiile ambelor tari afirma ca sustin suveranitatea si integritatea teritoriala aRM, insa in parlamentele ambelor tari exista puternice forte care au sustinut regimul separatist de la Tiraspol in mod fatis26. Numeroasele deciziiale Dumei de Stat a Rusiei sunt o dovada in acest sens. Separarea democratica a puterilor in tarile garante serveste drept minunat prilej pentruadministratiile acestor tari sa afirme una si sa faca cu totul alta. Sigur, administratiile acestor tari nu vor merge la un conflict cu branselelegislative de dragul reglementarii problemelor teritoriale a RM. Mai mult, opinia publica din tarile garante simpatizeaza regimul separatist, dinsimplul motiv ca in perioada de tranzitie comunistii internationalisti sustinuti masiv in aceste tari au devenit patrioti nationalisti. In plus, trebuiesa se ia in calcul ca liderii tarilor garante nu vor supune riscului propriile raitinguri politice de dragul RM. Aceste lucruri pot arata ca principaliigaranti si mediatori nu pot fi in principiu impartiali, mai ales ca liderii separatisti invoca in permanenta argumentul ca Transnistria ar fi “pamintrusesc sau slav” in dependenta din partea cui asteapta suport (Rusia sau Ucraina). Cum poate spera Moldova ca conflictul poate fi solutionatechitabil fara internationalizarea lui ramine de vazut. In plus, principalii mediatori si garanti ai solutionarii conflictului nu ascund ca au interese inzona respectiva si ca reglementarea conflictului o vad prin prisma acestor interese, lucru care favorizeaza regimul separatist.

Pentru Ucraina implicarea in solutionarea conflictului transnistrean este o posibilitate pentru a se afirma ca putere regionala care este luata incalcul atunci cind se hotarasc probleme de importanta majora. Totusi, Ucraina a avut un comportament foarte duplicitar, fapt care l-a facut pe

 presedintele Voronin sa anunte public ca va cere suportul comunitatii internationale pentru a exercita presiuni politice asupra conducerii Ucraineicare favorizeaza exportul de contrabanda din regiunea separatista.

Pentru cercurile nationaliste din Rusia impunerea viziunii lor si promovarea propriilor interese in rezolvarea conflictului este importanta fiindcaRepublica Moldova ramine unica tara din lume asupra careia Rusia a putut repurta victorii militare si diplomatice in ultimii ani dupa implicareain razboiul din Afganistan 1979. Nici chiar razboiul cecen n-a putut fi cistigat in cele doua campanii din 1994 si 1999. Nu este exclus ca posibilitatea de a obtine victorii asupra Republicii Moldova este pentru aceste forte unica posibilitate de mingiere a orgoliilor27.

Cit priveste OSCE, reprezentantii acestei organizatii au pastrat neutralitatea pe parcursul ultimilor 9 ani, avind misiunea sa sustina procesul denegocieri.

S-a aratat ca dupa blocarea procesului de negocieri in august 2001, conducerea Republicii Moldova a schimbat in mod cardinal abordarea problemei solutionarii conflictului. Presedintele tarii, Vladimir Voronin, a declarat ca nu mai poate participa la negocieri de dragul negocierilor sica acestea trebuie sa fie purtate de experti care urmeaza sa identifice problemele ce statu in calea elaborarii proiectului statutului Transnistriei incadrul republicii Moldova. Din acest punct de vedere procesul de solutionare a conflictului ar trebui sa treaca prin citeva faze:1) relansarea procesului de negocieri,2) ajungerea la un numitor comun a conducerii de la Chisinau si a administratiei de la Tiraspol in ceea ce priveste semnificatia notiunii de “statcomun” fixata in memorandumul din 1997, sau gasirea unei altei formule. Probabil, la aceasta etapa ar trebuie sa fie discutate in paralel si

 problemele economice. Este evident ca liderii separatisti vor pretinde ca deblocarea relatiilor economice este cea mai buna dovada a intentiilor Chisinaului. Insa experienta celor 9 ani de dialog steril a demonstrat ca odata cu deblocarea relatiilor economice procesul politic intra in impas.De aceea, daca Chisinau va merge pe aceasta cale, atunci cel putin in documentele pe care le va semna ar trebui sa fie stipulate “termenele de prescriptie” pentru procesul politic. Daca in termenele prevazute procesul politic nu va demara, atunci deblocarea negocierilor ulterioare ar trebuisa inceapa cu stabilirea statutului juridic, iar apoi cu deblocarea economica.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 13/24

3) negocierile propriu zise referitoare la structura institutiilor pretinsului stat comun. Se cunoaste ca liderii separatisti vad statul comun ca oentitate similara cu cea ce s-a nascut in procesul de negocieri de la Daton pentru Bosnia-Herzegovina. Sn ultima vreme este invocat exemplulrelatiilor dintre Serbia si Muntenegru iun cadrul Iugoslaviei.

Dar cum li-ar conveni de fapt liderilor de la Tiraspol sa fie solutionat conflictul? Nu este un secret ca pentru actualii lideri de la Tiraspolstatalitatea acestei regiuni este necesara pentru supravietuirea lor politica. Chiar daca acestia pretind ca regiunea are Constitutie experienta ademonstrat ca pentru elitele de acolo nu prezinta vreo problema de a introduce modificarile necesare pentru a-si prelungi aflarea la putere. Deaceea, liderii respectivi, care practic nu s-au schimbat in ultimii 12 ani, au fost consecventi de la bun inceput in promovarea propriile interese.Dupa 1992 au existat 2 principii de baza pentru negocierile cu autoritatile moldovenesti:1) partile aflate in conflict trebuie sa reiasa din situatia creata deja, adica Chisinaul trebuie sa ea in calcul ca Transnistria s-a afirmat de facto ca

stat, chiar daca acesta nu este recunoscut de jure.2) partile negociatoare sunt egale.

In ultimii zece ani Tiraspolul a acceptat sa negocieze cu Chisinaul de pe aceste pozitii , acceptind drept un posibil compromis doar posibilitateaformarii unei confederatii in baza unui acord bilateral intre parti cu oferirea de garantii de securitate.Poate oare exista un compromis?Pana in prezent o solutie de compromis a fost propusa doar in raportul OSCE pentru regiunea transnistreana in care competentele Chisinaului siTiraspuluilui au fost foarte minutios separate. Autoritatile separatiste au respins acel proiect. Liderii separatisti au continuat sa insiste asupraedificarii propriului stat. In acest sens ei au organizat la 24 decembrie 1995 un plebiscit in cadrul caruia au adoptat Constitutia Transnistriei pecare au modificat-o la 30 iunie 2000. Ei pretind ca acest document a fost adoptat in conformitate cu Declaratia cu privire la principiile dreptuluiinternational din 24.12.1970 si Conventia de la Haaga cu privire la solutionarea pasnica a conflictelor din 5.10.1907. Fostul reprezentant alRusiei, desemnat de catre presedintele, Vladimir Putin, pentru a reprezenta Rusia in procesul de negocieri, Evghenii Primacov, autorul notiunii destat comun, a propus idea solutiei de compromis – federalizarea/confederalizarea Republicii Moldova. Formula lui Primacov se reducea laexpresia – nici Transnistria independenta, nici Moldova unitara. Judecind dupa textul decretului din mai 2001 a presedintelui Voronin prin careacesta a facut solutionarea problemei transnistrene o prioritate a politicii sale, in care se vorbeste de caracterul independent si suveran al statuluimoldovenesc si nu se pomeneste caracterul unitar, precum si afirmatia presedintelui cu ocazia zilei independentei Republicii Moldova, la 27august 2001, ca problema va fi solutionat intr-un fel sau altul 28, varianta federalizarii poate fi privita ca o solutie de compromis. Insa noulcoordonator pentru reglementare conflictului din partea Rusiei, Veaceslav Trubnicov, care l-a inlocuit pe Primacov afirma ca presedintele Putuina ramas nesatisfacut de lucrul comisiei lui Primacov si aceasta a fost dizolvata. De asemenea, de lucrul comisiei lui Primacov s-au aratat foartenemultumiti si liderii separatisti de la Tiraspol. Veaceslav Trubnicov insista ca partea rusa vede solutionarea conflictului prin recunoastereaegalitatii partilor si reiesirea din situatia creatia deja, adica din existenta de facto a Trasnsnistriei, exact ceea ce doresc liderii separatisti.

Pentru autoritatile de la Chisinau o solutionarea a conflictului in baza principiilor propuse de separatisti si sustinute de Rusia ar insemna mai multdecit recunoasterea independentei Transnistriei. O astfel de solutionare ar insemna recunoasterea independentei Transnistrie si asigurarea, de fapt,a dreptului acesteia de a se amesteca in treburile interne ale Moldovei, ceea ce li-ar conveni actualilor lideri separatisti in calitatea lor declarata dereprezentanti ai intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Luind in consideratie forta militara si economica a Transnistriei, precum si regimulautoritar instaurat acolo, iar in plus parteneriatul strategic stabilit cu Comratul, devine clar ca o astfel de solutionare ar putea deveni un izvor deinstabilitate. Daca am admite ca Chisinaul accepta aceasta varianta atunci o noua reforma constitutionala ar fi iminenta. Primul lucru pe care ar trebui sa fie luat in calcul este cel referitor la structura organelor de ocrotire a normelor de drept, mai ales a celor de justitie in perioada detranzitie, cind va trebui sa fi determinata arhitectura noilor institutii ale statului comun.

f) Recidivele conflictului gagauz

La inceputul anului 2002 situatia politica s-a agravat si in autonomia gagauza. Comportamentul liderilor autonomiei gagauze a capatat un caracter mai provocator dupa inrautatirea relatiilor dintre Cisinau si Tiraspol in 2001. Au existat cel putine 2 motive pentru acesta. In primul rind auexistat toate semnele ca liderii gagauzi au fost

instigati de catre separatistii de la Tiraspol pentru a se comporta astfel, acest lucru este confirmat de reprezentantii institutiilor oficiale alestatului29. Ca lucrurile stau anume asa ne-o demonstreaza actiunea deputatilor din majoritatea parlamentara care au vizitat localitatile gagauze intoamna anului 2001. Reactiile oficialilor gagauzi au fost pe de a dreptul uluitoare. Declaratiile lor precum ca nu vor mai permite deputatilor de laChisinau sa vina fara permisiunea autoritatilor gagauze in regiune sunt practic incalificabile. Membrii Parlamentului Republicii Moldova suntdeputati ai intregului popor si nu este clar ce fel de permisiune si cui ar trebuie ei sa ceara?

In al doilea rind, autoritatile de la Chisinau au avut inteligenta sa reactioneze calm sau sa nu reactioneze deloc la unele actiuni ostentativ provocatoare privind:1) revenirea la declaratia de independenta din 19 august 199030.2) stoparea actiunii legislatiei nationale pe teritoriul autonomiei;3) hotarirea Adunarii Populare gagauze de a ignora sarbatorirea sarbatorii nationale aRepublicii Moldova “Limba noastra”;4) sarbatorirea in mod ostentativ a aniversarii proclamarii independentei gagauze la19 august;5) ignorarea la fel de ostentativa de a sarbatori aniversarea oferirii statutului oficial autonomiei gagauze la 24 decembrie 1994.

Motivul invocat al radicalizarii atitudinilor liderilor gagauzi in relatiile cu Chisinaul a fost ca autoritatile centrale nu si-au onorat obligatiunile fatade autonomia gagauza dupa adoptarea legii respective in 1994. Pentru experti a fost o mare curiozitate sa afle ca exista pretentii ca o legeorganica sa aiba suprematie asupra Constitutiei, dar aceste pretentii sunt justificate de liderii gagauzi prin faptul ca statutul regiunii a fost negociatintr-un anumit context politic care presupunea suprematia “politicului” asupra “legalului”. Adica, acceptind statutul de autonomie ei au datcrezare autoritatilor de la Chisinau care nu li-au indreptatit asteptarile si de aceea isi rezerva dreptul de a inainta revendicari pina la detasarea deRM. Acest gen de argumentare poate fi auzit la conferintele la care participa liderii gagauzi si el nu are nevoie de comentarii.

Ar trebui sa li se dea partial dreptate liderilor gagauzi. Autoritatile de la Chisinau s-au angajat benevol in jocuri politice cu autoritatile de laComrat. In februarie 2001 membrii Adunarii Populare a Gagauz Yeri au semnat impreuna cu candidatii comunisti pentru alegerea Parlamentuluiun acord privind sustinerea programului Partidului Comunistilor in schimbul suportului cerintelor liderilor gagauzi privind modificarea legislatieiRepublicii Moldova. Este o practica incalificabila, dar liderii gagauzi au invocat faptul ca ei si-au onorat obligatiunile si cer ca deputatiicomunisti sa-si plateasca politele.

De fapt, deputatii comunisti ar putea cu acelasi succes sa le demonstreze liderilor gagauzi ca acestia nu si-au onorat obligatiunile si ca nu au niciun fel de obligatii fata de ei. Comunistii moldoveni aveu si fara acorduri un electorat stabil in regiunea gagauza si nu avea nici un sens incheiereaunui acord pentru a-si imbunatati performantele. Or, in cadrul alegerilor din 25 februarie 2001 acordul nu li-a ajutat la nimic. La alegerile din1998, cind n-a existat nici un acord cu liderii gagauzi, Partidul comunistilor a acumulat 47.444 de voturi in regiunea gagauza, pe cind in 2001,dupa semnarea acordului cu liderii gagauzi, partidul de guvernamint a acumulat doar 

43.770 de voturi. Si aceste rezultate s-au realizat pe fundalul unei participari a alegatorilor gagauzi cu 10% sub media pe tara. Astfel, pentru a ficorecti liderii gagauzi n-ar trebui sa lege obtinerea majoritatii absolute de catre comunisti cu suportul lor, mai cu seama ca Partidul comunistilor a promovat in Parlament 6 deputati de origine gaguza, ceea ce depaseste 1,5 ori ponderea etnica a cetatenilor gagauzi. Comunistii ar fi obtinut chiar si majoritatea constitutionala fara voturile cetatenilor gagauzi. Mentionarea acestor lucruri ar fi putut fi omisa daca liderii gagauzi nu l-ar fiinvocat in adresarea lor catre Presedintele si Parlamentul Republicii Moldova din 31 iulie 200131. Exemplele de mai sus sunt mai degraba simple

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 14/24

exercitii menite sa demonstreze nivelul si fundalul pe care se construiesc relatiilor dintre Chisinau si Comrat. Este curios si semnificativ ca lideriigagauzi care pe parcursul intregului an si-au afisat parteneriatul strategic cu separatistii de la Tiraspol, intr-un moment de criza s-au adresat dupaajutor Consiliului Europei, invocind necesitatea respectarii cu strictete a normelor democratice si Constitutiei Republicii Moldova. AjutorulConsiliului Europei a fost prompt si eficient.

Criza gagauza de la inceputul anului 2002 scoate in evidenta necesitatea de a inteleage la ce serveste o autonomie? Gagauzii au obtinut statutul deautonomie bazindu-se pe criteriul etnic. S-ar parea ca acesta ar trebui sa satisfaca in mod plenar aspiratiile de renastere spirituala. Este adevarat ca pentru realizarea drepturilor la autonomie este necesara existenta unui potential economic si in aceasta directie ar trebui sa sie concentrateeforturile. Nu este vina populatiei din regiune ca potentialul economic a fost concentrat in alte regiuni ale tarii. Ar fi corect ca regiunea gagauzasa beneficieze de pe urma aplicarii corecte a principiului subsidiaritatii. Dar acest lucru trebuie sa se faca in baza unor reguli general recunoscute

si acceptabile. Or, liderii gagauzi pretind la exclusivism, la un statut privilegiat. Se pare ca pentru ei este absolut necesar ca sa se deosebeasca cuorice pret de alte regiuni ale tarii care activeaza in baza principiilor autonomiei locale. In acest sens sunt curioase intrebarile pe care le ridicaliderii gagauzi atunci cind se vorbeste despre relatiile economice si financiare cu centrul -; si atunci cu ce ne deosebim noi de un judet ordinar?Deosebirile exista. In primul rind autonomia gagauza este creata pe principii etnice. In al doilea rind, potentialul economic al regiunii gagauze nueste mai dezvoltat decit cel al altor regiuni, cu exceptia judetului Taraclia. Atunci, de unde pretentii pentru un tratament privilegiat?

Evolutiile din ultima vreme scot in evidenta ca problemele etnice pot fi reanimate din nou pentru a fi folosite in scopuri politice. Din acest punctde vedere este necesar ca experienta ultimilor 10 ani de solutionare a conflictelor sa fie luata in consideratie si ca aceasta experienta ar putea firezumata in felul urmator:1) Timp de 10 ani cit conflictul a fost mediat de catre Federatia Rusa nu s-a putut asigura solutionarea lui, dimpotriva forte politice serioase dinaceasta tara au acordat sprijin separatismului transnistrean;2) Principalii mediatori Federatia Rusa si Ucraina s-au aratat a fi partinitori;3) E nevoie de a internationaliza si in continuare procesul de solutionare a conflictului. S-a facut observata eficienta apelarii catre SUA si UE insituatii cindUcraina a incercat sa sprijine Transnistria prin permisiunea efectuarii procedurilor vamale in baza stampilelor anulate de catreRepublica Moldova in august 2001;4) Inaite de a accepta o solutie sau alta este nevoie de a aplica doar acele practici care si-au aratat utilitatea in conditii similare cu cele cu care seconfrunta Republica Moldova;5) Abordarea solutionarii conflictelor cu caracter politic sau etnic ar trebui sa se facain contextul proceselor ce se desfasoara in spatiul european.

SUA susţin financiar instruirea militarilor moldoveni

Victor Ursu

Republica Moldova şi Statele Unite urmează să intensifice legăturile de cooperare în probleme de securitate şi apărare, iar obiectivul deintegrare europeană al RM coincide întru totul cu cel al SUA pentru ţara noastră. Este doar una din concluziile la care a ajuns delegaţiacondusă de ministrul Apărării Vitalie Marinuţa în urma recentei vizite la Washington.

După cum a explicat Vitalie Marinuţa ieri, în cadrul conferinţei de presă, oficialii americani au salutat evoluţiile social-politice din RM, mai alescă în alegerile din 29 iulie 2009 societatea moldovenească a optat pentru o guvernare democrată. „Guvernul SUA va oferi şi în continuareasistenţa necesară pentru dezvoltarea democraţiei şi consolidarea statului nostru”, a menţionat ministrul, detaliind că această intenţie s-a observatşi atunci când Ministerul Apărării (MA) al RM şi Departamentul Apărării al SUA au stabilit relaţii de colaborare.Graţie acestei colaborări, dinanul 1995 şi până în prezent, peste 200 de militari moldoveni au beneficiat de cursuri şi traininguri în cadrul diferitelor programe din SUA.„Cursurile sunt organizate pentru genişti, infanterişti, medici militari, ofiţeri din statul-major şi durează până la doi ani. Actualmente, la stagii seaflă 14 militari din RM. În anul curent, Guvernul SUA a alocat pentru programul de instruire circa un milion şi jumătate de dolari”, a precizatAlexandru Josan, şeful Serviciului de presă al MA.

Cu referinţă la participarea militarilor moldoveni la operaţiuni pacificatoare în Afganistan şi în alte zone de conflict, ministrul Apărării a precizatcă ultimul contingent a revenit acasă în decembrie anul trecut. „Desigur, adevăraţii militari se formează în cadrul operaţiunilor, iar experienţaobţinută nu se compară cu cea de la antrenamentele simulate în poligoanele de instrucţie. Însă participarea pe viitor la operaţiuni peste hotaredepinde de parlament, care urmează să adopte o decizie politică în acest sens, dacă va considera necesar”, a declarat Vitalie Marinuţa. Tot ieri,Vitalie Marinuţa a anunţat că şi-a creat şi un blog - http://www.blog.army.md/ -, iar cei care sunt interesaţi pot să-l acceseze şi să-i adresezeîntrebări ministrului.

Atentatele din SUA de la 11 septembrie 2001 An început:2001

Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigaşe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut

loc la 11 septembrie 2001. În dimineaţa acelei zile, 19 terorişti Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri.Teroriştii au preluat controlul avioanelor, prăbuşind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York,omorând toate persoanele de la bord şi mulţi alţi oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbuşit în decurs de două ore,distrugând şi avariind şi alte clădiri din jur. Teroriştii au prăbuşit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângăWashington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbuşit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ceunii dintre pasageri şi membrii echipajului au încercat să recâştige controlul avionului, pe care teroriştii îl îndreptaseră spreWashington, D.C. Nu au existat supravieţuitori ai zborurilor.În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriştii.Majoritatea covârşitoare ale celor morţi erau civili, inclusiv cetăţeni din 90 de ţări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puţin aunei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbuşirii World TradeCenter. Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea terorişti al-Qaeda, şi adoptând legea USA PATRIOT Act.Multe alte ţări şi-au întărit şi ele legislaţia antiteroristă şi au extins puterile forţelor de aplicare a legii. Unele burse americane deacţiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, şi au anunţat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriiletransporturilor aeriene şi de asigurări. Distrugerea spaţiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioaseeconomiei districtului Lower Manhattan.Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar Monumentul Pentagonui a fost construit în acel loc. Procesul dereconstrucţie a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade

Center este în construcţie şi, cu o înălţime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va deveni una dintre cele mai înalte clădiri dinAmerica de Nord. Iniţial, se dorea să se mai construiască încă trei turnuri între 2007 şi 2012 în zonă.Atacurile

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 15/24

 În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece terorişti au deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către SanFrancisco şi Los Angeles de la Boston, Newark, şi Washington, D.C. (Aeroportul Internaţional Dulles Washington). La 8:46 a.m.,zborul American Airlines numărul 11 s-a prăbuşit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United Airlines numărul175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m. Un alt grup de terorişti a condus zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon laora 9:37 a.m. Un al patrulea zbor, zborul United Airlines numărul 93, a cărui ţintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite fie Casa Albă, s-a prăbuşit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au intrat înluptă cu teroriştii În timpul deturnării avioanelor, teroriştii au folosit armele pentru a înjunghia şi/sau ucide piloţii de avion, stewarzi şi pasageri. De lapasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuţite pentru a înjunghia stewarzi şi, în cel puţin un caz, un pasager, în timpul a două dintre deturnări. Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie şi uneletelefoane mobile, şi au dat detalii, inclusiv că mai mulţi terorişti erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze lacrimogene, şi că uniioameni de la bord au fost înjunghiaţi. Comisia 9/11 a stabilit că doi dintre terorişti cumpăraseră unelte multifuncţionale de mânăLeatherman. Un steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 şi pasageri din zborul 93 au spus că teroriştii au bombe, dar unuldintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la locul prăbuşirii, iar Comisia 9/11 a concluzionatcă cel mai probabil bombele erau false.În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul şi pasagerii au încercat săpreia controlul avionului de la terorişti după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbuşiseră în clădiri înaceeaşi dimineaţă. Conform stenogramei discuţiilor din zborul 93, unul dintre terorişti a ordonat ca avionul să fie întors după ce adevenit clar că aveau să piardă controlul avionului în faţa pasagerilor. La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbuşit pe un câmp delângă satul Shanksville din oraşul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora locală (14:03:11 UTC).Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la alJazeera, că ţinta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.

Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbuşit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud(WTC 2) s-a prăbişit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionulce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbuşit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102minute. La prăbuşirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fostcompromisă şi mai mult de incendii, şi clădirea s-a prăbuşit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.Atacurile au creat confuzie pescară largă printre organizaţiile de presă şi printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internaţionalcivil a fost oprit şi nu s-a mai permis aterizarea pe pământ american timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse dindrum, fie redirecţionate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis ştiri neconfirmate şi adeseacontradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de zvonuri a fost acela că o maşină-capcană fusese detonatăla sediul Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C. La scurt timp după prima relatare a prăbuşirii de la Pentagon, CNNşi alte instituţii media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare care a ajuns pe liniile AP era cea că unavion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit şi ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp căavionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor şi a aterizat în siguranţă în Cleveland, Ohio.

 

Victime2.993 de oameni şi-au pierdut viaţa, inclusiv cei 19 terorişti: 246 în cele patru avioane (din care nu a supravieţuit nimeni), 2.603 înNew York în clădiri şi la sol, şi 125 la Pentagon. Încă 24 de persoane rămân încă date dispărute. Toţi morţii din atacuri au fost civili,cu excepţia a 55 de militari care au murit la Pentagon. Peste 90 de ţări şi-au pierdut cetăţeni în atacurile de la World Trade Center. În 2007, instituţia de medicină legală din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista victimelor atacurilor din 11septembrie. Dunn-Jones a murit la cinci luni după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf în timpul prăbuşirii

World Trade Center.NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în momentulatacurilor, iar statisticile autorităţii portuare din New York şi New Jersey arată că 14.154 de persoane erau de regulă în TurnurileGemene înainte de 8:45 a.m. Marea majoritate a celor de sub zona de impact au fost evactuaţi în siguranţă, împreună cu 18persoane aflate în zona de impact din turnul de sud. 1.366 de oameni aflaţi la etajele de impact sau deasupra acestora au murit înTurnul de Nord. Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire şi aumurit după ce s-a prăbuşit turnul. 600 de oameni au murit imediat sau au fost prinşi sub dărâmăturile Turnului de Sud.

Cel puţin 200 de oameni au murit după ce au sărit din turnurile în flăcări (cum arată şi fotografia „The Falling Man”), căzând pestrăzi şi pe acoperişurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt. Unii din cei care se aflau în fiecare turn deasuprapunctului de impact s-au dus spre acoperiş în speranţa de a fi salvaţi cu elicopterul, dar uşile de acces pe acoperiş erau încuiate.Nu a existat niciun plan pentru salvarea cu elicopterul, şi la 11 septembrie, fumul gros şi căldura intensă ar fi împiedicat oriceelicopter să efectueze operaţiuni de salvare.În total, 411 lucrători ai serviciilor de urgenţă care au fost prezenţi la locul dezastrului aumurit în timp ce încercau să salveze oameni şi să stingă incendii. New York City Fire Department (FDNY) a pierdut 341 pompieri şi2 paramedici. Poliţia New York City a pierdut 23 de lucrători. Poliţia Autorităţii Portuare a pierdut 37 de oameni, şi au murit şi alţi 8tehnicieni medicali şi paramedici de la unităţi de urgenţă private.Cantor Fitzgerald L.P., o bancă de investiţii cu sediul în etajele101–105 ale World Trade Center 1, a pierdut 658 de angajaţi, considerabil mai mulţi decât orice altă companie. Marsh Inc., aflatăimediat sub Cantor Fitzgerald la etajele 93–101 (locul de impact al zborului 11), a pierdut 295 angajaţi, iar Aon Corporation 175 de

angajaţi. După New York, New Jersey a fost statul cel mai puternic lovit, oraşul Hoboken suferind cele mai multe morţi.La câtevasăptămâni după atacuri, numărul estimat al morţilor era de peste 6.000. Municipalitatea a putut identifica rămăşiţele doar aaproximativ 1.600 dintre victimele de la World Trade Center. Medicii legişti au colectat „aproximativ 10.000 de fragmenteneidentificate de os şi ţesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista morţilor”. În 2006 încă se mai găseaufragmente de oase în timpul pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank.

DistrugeriPe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fostdistruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4,Marriott World Trade Center (WTC 3), şi complexul World Financial Center şi biserica ortodoxă greacă Sfântul Nicolae.ClădireaDeutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condiţiilor toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează şi easă fie demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West Street nr. 90 şi clădirea Verizon au suferit avarii majore,dar au fost restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza, Millenium Hilton, şi Church Street nr. 90 au suferit avariimoderate. Echipamentul de comunicaţii de pe Turnul de Nord inclusiv antemele radio şi de televiziune au fost distruse, dar staţiilemedia au rerutat rapid semnalele şi au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din Pentagon a fost grav avariată de incendiu şio secţiune a clădirii s-a prăbuşit.

Salvarea şi recuperareaDepartamentul de Pompieri New York (FDNY) a intervenit rapid la faţa locului cu 200 de unităţi (jumătate din department), la alecăror eforturi s-au alăturat numeroşi pompieri aflaţi în timpul liber şi tehnicieni medicali ai serviciilor de urgenţă. Poliţia New York(NYPD) a trimis unităţile de urgenţă (ESU) şi alt personal de poliţie, şi şi-a pus în acţiunea unităţile aeriene. Ajunşi la faţa locului,

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 16/24

pompierii, poliţiştii municipali şi poliţiştii Autorităţii Portuare nu şi-au coordonat eforturile şi au ajuns să efectueze căutări redundantale civililor. Pe măsură ce condiţiile s-au deteriorat, unitatea aeriană a poliţiei a transmis informaţii comandanţilor poliţiei, care au datordine personalului din subordine să evacueze turnurile; majoritatea poliţiştilor au părăsit clădirile înainte de prăbuşirea lor. Dincauza posturilor de comandă separate şi a comunicaţiilor radio incompatibile între agenţii, comandanţii pompierilor nu au primitaceste ordine. După prăbuşirea primului turn, comandanţii pompierilor au dat avertismente de evacuare, dar, din cauza dificultăţilor tehnice la sistemele de retransmisie radio, mulţi pompieri nu au auzit ordinul de evacuare. Dispecerii serviciului de urgenţă 9-1-1 auprimit şi ei informaţii care nu au fost transmise şi comandanţilor de la faţa locului. La câteva ore după atac, s-a lansat o operaţiunesubstanţială de căutare şi salvare. După mai multe luni de operaţiuni permanente, zona World Trade Center a fost eliberată pânăspre sfârşitul lui mai 2002.

Atacatorii şi motivaţiile lor La câteva ore după atac, FBI a reuşit să afle numele şi, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloţilor şi teroriştilor suspecţi.Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conţineau documente ce au relevatidentităţile tuturor celor 19 terorişti, şi alte indicii importante cu privire la planurile, motivele şi situaţia lor. În ziua atacurilor, NSA şiagenţiile germane de informaţii au interceptat comunicaţii care făceau referire la Osama bin Laden. La 27 septembrie 2001, FBI apublicat fotografii ale celor 19 terorişti, împreună cu informaţii despre posibilele lor naţionalităţi şi nume false. Cincisprezece dintreterorişti erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, şi unul din Liban. Mohamed Atta era liderul celor 19terorişti. Aceştia erau adulţi bine educaţi, ale căror mentalităţi erau complet formate.Ancheta FBI, denumită operaţiuneaPENTTBOM, a fost cea mai mare şi mai complexă anchetă din istoria FBI, şi a implicat munca a peste 7.000 de agenţi speciali. Prininterogarea suspeciţilor în cazul atacului USS Cole din Yemen, FBI a reuşit să facă legătura între terorişti şi al-Qaeda. Guvernulamerican a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezilecare leagă al-Qaeda şi pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare şi irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns laaceeaşi concluzie în ce priveşte vinovăţia al-Qaeda şi a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.

 

Al-QaedaOriginile al-Qaeda pot fi găsite în 1979 când URSS a invadat Afganistanul. La scurt timp după invazie, Osama bin Laden a călătorit în Afganistan unde, cu ajutor din partea guvernului american, a ajutata la organizarea mujahedinilor arabi şi a înfiinţat organizaţiaMaktab al-Khidamat (MAK) de rezistentă antisovietică. În 1989, când armata sovietică s-a retras, MAK s-a transformat într-o „forţăde reacţie rapidă” într-un jihad împotriva tuturor guvernelor din lumea musulmană. Sub conducerea lui Ayman al-Zawahiri, Osamabin Laden s-a radicalizat. În 1996, bin Laden a publicat primul fatwā, prin care cerea soldaţilor americani să părăsească ArabiaSaudită.Într-un al doilea fatwā din 1998, bin Laden şi-a anunţat obiecţiile faţă de politica externă a Statelor Unite faţă de Israel,precum şi faţă de prezenţa continuată a trupelor americane în Arabia Saudită după Războiul din Golf. Bin Laden s-a folosit de texteislamice pentru a instiga la violenţă împotriva armatei şi cetăţenilor SUA până la satisfacerea cerinţelor lor, spunând că „ulema aufost de acord întotdeauna de-a lungul istoriei islamice că jihad este o datorie individuală dacă duşmanul distruge ţările musulmane.”

Plănuirea atacurilor Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh Mohammed, care i-a prezentat ideea lui Osama bin Laden în 1996.La acel moment, Bin Laden şi al-Qaeda erau într-o perioadă de tranziţie, mutându-se înapoi din Sudan în Afganistan. Atentatul cubombă de la ambasada SUA din Sudan şi fatwā din 1998 a lui bin Laden au marcat un punct de cotitură, bin Laden intenţionândacum să atace Statele Unite. La sfârşitul lui 1998 sau la începutul lui 1999, bin Laden i-a dat lui Mohammed aprobarea de a începeorganizarea atacului. În primăvara lui 1999 au avut loc o serie de întâlniri între Khalid Sheikh Mohammed, Osama bin Laden, şisecundul său Mohammed Atef. Mohammed a furnizat suportul operaţional al atacului, inclusiv la selecţia ţintelor şi cu aranjamentelede călătorie ale teroriştilor. Bin Laden a obiectat la unele idei ale lui Mohammed, respingând unele ţinte potenţiale cum ar fi TurnulUS Bank din Los Angeles deoarece „nu era destul timp de pregătire pentru o asemenea operaţiune”.

Bin Laden a fost liderul operaţiunii, aducând şi ajutor financiar, şi a fost implicat în alegerea participanţilor la atacuri. Bin Laden îialesese iniţial pe Nawaf al-Hazmi şi pe Khalid al-Mihdhar, ambii jihadişti cu experienţă, care luptaseră în Bosnia. Hazmi şi Mihdhar au sosit în SUA la jumătatea lui ianuarie 2000, după ce au călătorit în Malaezia să participe la summitul al-Qaeda de la KualaLumpur. În primăvara lui 2000, Hazmi şi Mihdhar au luat lecţii de zbor în San Diego, California, dar ambii nu prea vorbeau englezăşi nu au învăţat bine să zboare şi în cele din urmă au folosit doar ca terorişti de „forţă” şi nu ca piloţi. Spre sfârşitul lui 1999, un grupde oameni din Hamburg, Germania, printre care Mohamed Atta, Marwan al-Shehhi, Ziad Jarrah şi Ramzi Binalshibh au sosit înAfganistan. Bin Laden a ales aceşti oameni pentru atacuri deoarece erau educaţi, vorbeau engleză şi aveau experienţă cu traiul înOccident. Noii recruţi au fost căutaţi după capacităţi speciale, ceea ce a permis liderilor al-Qaeda să-l identifice şi pe Hani Hanjour,care avea deja licenţă de pilot comercial.Hanjour a sosit la San Diego în ziua de 8 decembrie 2000, şi i s-a alăturat lui Hazmi.Curând după aceea, ei au plecat în Arizona, unde Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al-Shehhi a sosit la sfârşitul lui mai 2000,Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000. Binalshibh a cerut de mai multe ori viză pentru Statele Unite, dar, fiindyemenit, viza i-a fost respinsă pe motiv că ar fi putut depăşi perioada de şedere şi ar fi rămas ca imigrant ilegal. Binalshibh a rămasla Hamburg, ocupându-se de coordonare dintre Atta şi Khalid Sheikh Mohammed. Cei trei membri ai celulei de la Hamburg au învăţat să piloteze în Florida de sud. În primăvara lui 2001, au început să sosească în Statele Unite şi teroriştii de forţă. În iulie2001, Atta s-a întâlnit cu Binalshibh în Spania, unde şi-au coordonat detaliile atacurilor, inclusiv alegerea finală a ţintelor. Binalshibha transmis şi dorinţa lui Bin Laden ca atacurile să aibă loc cât mai curând cu putinţă.

Osama bin LadenDeclararea de către Osama bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite, şi fatwā semnat de bin Laden şi apelurile altoradin 1998 pentru uciderea de civili americani au fost văzute de anchetatori ca dovezi ale motivaţiei sale de a comite asemeneaacte.Bin Laden a negat iniţial, dar a recunoscut ulterior, implicarea în incident. La 16 septembrie 2001, bin Laden a negat oriceimplicare în atacuri citind o declaraţie difuzată de postul de televiziune Al Jazeera din Qatar: „Repet că nu am efectuat acest act,care pare să fi fost comis de indivizi cu propriile lor motivaţii.” Această negare a fost preluată apoi şi de televiziunile americane şi dintoată lumea. În noiembrie 2001, forţele americane au recuperat o casetă video dintr-o casă distrusă din Jalalabad, Afganistan, în care Osama binLaden vorbeşte cu Khaled al-Harbi. Pe casetă, bin Laden recunoaşte că ştia de atacuri dinainte. Caseta a fost difuzată la mai multeteleviziuni de ştiri după 13 decembrie 2001. Apariţia sa distorsionată pe casetă a fost atribuită erorilor de transfer.

La 27 decembrie 2001, a fost publicată o a doua casetă cu bin Laden. În aceasta, el spunea: „Terorismul împotriva Americii meritălaude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forţa America să nu mai susţină Israelul, care ne omoară oamenii”,dar nu a recunoscut pe aceasta responsabilitatea pentru atacuri.La scurt timp după alegerile prezidenţiale din SUA din 2004, într-o

declaraţie înregistrată pe casetă, bin Laden a recunoscut public implicarea al-Qaeda în atacurile asupra SUA şi a recunoscutlegătura directă dintre el şi atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece „noi suntem liberi...şi vrem să recâştigămlibertatea naţiunii noastre. Fiindcă voi ne subminaţi securitatea noastră, şi noi v-o subminăm pe a voastră.” Osama bin Laden spunecă el personal i-a condus pe cei 19 terorişti. Pe casetă, el mai spune: „Am căzut de acord cu comandantul general Muhammad Atta,Allah să-l miluiască, ca toate operaţiunile să se desfăşoare în 20 de minute, înainte ca Bush şi administraţia lui să poată afla.” O altă

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 17/24

casetă obţinută de Al Jazeera în septembrie 2006 îl prezintă pe Osama bin Laden împreună cu Ramzi Binalshibh, şi cu doi dintreterorişti, Hamza al-Ghamdi şi Wail al-Shehri, făcând pregătiri pentru atacuri.

Khalid Sheikh MohammedJurnalistul Yosri Fouda de la Al Jazeera a relatat că în aprilie 2002, Khalid Sheikh Mohammed a recunoscut implicarea sa, împreună cu Ramzi Binalshibh, în „Operaţiunea din Marţea Sfântă”. Raportul Comisiei 9/11 a arătat că animozitatea faţă de StateleUnite simţită de Khalid Sheikh Mohammed, „principalul arhitect” al atacurilor 9/11, provenea „nu din experienţa sa de student înacea ţară, ci din dezacordul violent cu politica SUA de favorizare a Israelului”. Mohamed Atta avea aceleaşi motivaţii. RalphBodenstein, un fost coleg al lui Atta l-a descris pe acesta ca „foarte interesat de... protecţia SUA faţă de aceste politici israeliene înregiune”. Abdulaziz al-Omari, un terorist de pe zborul 11 cu Mohamed Atta, a spus în testamentul său video, „lucrarea mea e un

mesaj adresat celor ce m-au auzit şi celor ce m-au văzut şi în acelaşi timp este un mesaj adresat necredincioşilor să părăseascăpeninsula Arabă învinşi şi să înceteze să-i mai ajute pe laşii evrei în Palestina.”Khalid Sheikh Mohammed a consiliat şi a susţinutfinanciar atentatul din 1993 de la World Trade Center. El este şi unchiul lui Ramzi Yousef, principalul terorist al atacurilor.Khalid Sheikh Mohammed a fost arestat la 1 martie 2003 în Rawalpindi, Pakistan de oficiali ai fortelor de securitate pakistaneze încolaborare cu CIA, şi este deţinut la Guantanamo. În timpul audierilor din martie 2007, care au fost „criticate de avocaţi şi degrupurile de susţinere a drepturilor omului ca fiind tribunale aranjate”, Sheikh Mohammed a recunoscut responsabilitatea pentruatacuri, spunând că „am fost responsabil de operaţiunea 9/11, de la A la Z.”

Alţi membri al-Qaeda În „Substitution for Testimony of Khalid Sheikh Mohammed” din procesul lui Zacarias Moussaoui, sunt identificate cinci persoanecare cunoşteau în întregime detaliile operaţiunii. Acestea sunt Osama bin Laden, Khalid Sheikh Mohammed, Ramzi Binalshibh, AbuTurab al-Urduni şi Mohammed Atef. Până astăzi, doar unele figuri periferice au fost judecat sau condamnate în legătură cuatacurile. Bin Laden nu a fost încă pus sub acuzare pentru atentat.La 26 septembrie 2005, instanţa supremă spaniolă condusă de judecătorul Baltasar Garzón l-a condamnat pe Abu Dahdah la 27 de ani de închisoare pentru conspiraţie în cazul atentatelor de la9/11 şi pentru apartenenţa la organizaţia teroristă al-Qaeda. În acelaşi timp, alţi 17 membri al-Qaeda members au fost condamnaţila pedepse între şase şi unsprezece ani de închisoare. La 16 februarie 2006, curtea supremă spaniolă i-a redus lui Abu Dahdahpedeapsa la 12 ani deoarece a considerat că participarea sa la conspiraţia nu a fost demonstrată.

MotiveAtentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, AhmedRefai Taha, Mir Hamzah, şi Fazlur Rahman. Această declaraţie începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” şiextrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden aelaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteţi cea mai rea civilizaţie văzută vreodată în istorialumii: sunteţi naţiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituţia şi în Legile sale, a ales să-şi inventeze propriilelegi după cum doreşte. Separaţi religia de politici, în contradicţie cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului şiCreatorului vostru.”Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susţinute şi de alţi experţi. Expertul în antiterorismRichard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivireafaţă de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, şi „întărirea Israelului ca bază pentru un flancsudic împotriva URSS” au contribuit la motivaţiile al-Qaeda. Alţii, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentruThe Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivaţiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simţ foarte clar al ceea ce vrea şi al felului în care speră să-l obţină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic [...] dar agendasa este în esenţă una politică.”

Diverşi cercetători şi-au îndreptat atenţia şi spre strategia de ansamblu a lui bin Laden ca motivaţie pentru atacuri. De exemplu,corespondentul Peter Bergen afirmă că atacurile făceau parte dintr-un plan de a determina creşterea prezenţei militare şi culturale aStatelor Unite în Orientul Mijlociu, forţându-i pe musulmani să se confrunte cu „relele” unui guvern nemusulman şi să aducă laputere guverne islamice conservatoare în regiune. Michael Scott Doran, corespondent pentru Foreign Affairs, accentuează şi maimult utilizarea „mitică” a termenului „spectaculos” în răspunsul lui bin Laden la atentate, explicând că el încearcă să provoace oreacţie viscerală în Orientul Mijlociu şi să se asigure că cetăţenii musulmani vor reacţiona cât se poate de violent la o creştere aimplicării americane în regiunea lor.

 UrmăriRăspunsul imediatAtentatele de la 11 septembrie au avut efecte majore imediate asupra americanilor. Numeroşi poliţişti şi lucrători ai serviciilor deurgenţă din toată ţara au venit la New York City pentru a ajuta la recuperarea cadavrelor dintre resturile contorsionate ale Turnurilor Gemene. Donaţiile de sânge din toată ţara au avut o creştere în săptămânile de după 9/11. Pentru prima dată în istorie, toateavioanele civile care nu fac zboruri de urgenţă din SUA şi din mai multe state, inclusiv Canada au fost oprite imediat, ţinând în loczeci de mii de pasageri din toată lumea. Toate zborurile internaţionale din spaţiul american au fost oprite de Administraţia Federalăa Aviaţiei, aproape cinci sute de zboruri fiind întroarse din drum sau direcţionate spre alte ţări. Canada a primit 226 dintre acestezboruri şi a lansat Operaţiunea Panglica Galbenă pentru a trata numărul mare de avioane aflate la sol şi de pasageri opriţi din drum.

Operaţiunile militare de după atacConsiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi considerate un atac asupra tuturor statelor NATO şi, ca atare,satisfac condiţiile articolului 5 al cartei NATO. După întoarcerea în Australia dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în momentulatacurilor, Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administraţiaBush a anunţat un război împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama bin Laden şi organizaţia al-Qaeda în faţa justiţiei şi de a preveni apariţia altor reţele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse metode, inclusiv sancţiunieconomice şi militare împotriva statelor suspecte de adăpostirea teroriştilor şi prin creşterea colaborării între serviciile de informaţiişi supraveghere. A doua cea mai mare operaţiune a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor Unite, şi celmai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliţie sub conducereamericană. Statele Unite nu au fost singura ţară care a crescut nivelul de pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine şiIndonezia, ţări cu propriile lor conflicte interne şi cu terorismul islamic. Oficialii americani au speculat imediat după aceea şi posibilaimplicare a lui Saddam Hussein. Deşi aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a contribuit la acceptarea de cătrepublic a invadării Irakului în 2003.

 Reacţia pe plan internDupă atentate, nivelul de aprobare al politicilor preşedintelui Bush a sărit la 90%. La 20 septembrie 2001, preşedintele a vorbit înfaţa naţiunii într-o şedinţă comună a celor două camere ale Congresului despre evenimentele acelei zile, cele nouă zile de eforturi

de salvare şi recuperare, şi despre răspunsul pe care intenţiona să-l dea. Rolul extrem de vizibil jucat deprimarul oraşului New YorkCity Rudy Giuliani i-a adus acestuia laude atât în New York cât şi în restul ţării. S-au înfiinţat numeroase fonduri de ajutorare avictimelor atacurilor, cu scopul de a oferi asistenţă financiară supravieţuitorilor şi familiilor victimelor. Un astfel de fond a fostCoalition of 9/11 Families. Până la termenul limită al cererilor de compensare 11 septembrie 2003, se primiseră 2.833 de cereri dinpartea familiilor celor morţi.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 18/24

Planurile de siguranţă pentru continuitatea guvernării şi evacuarea liderilor au fost şi ele implementate aproape imediat dupăatentate. Congresul, însă, nu a ştiut că Statele Unite sunt în regim de continuitate a guvernului decât în februarie 2002. În StateleUnite, Congresul a adoptat şi Preşedintele Bush a promulgat legea Homeland Security Act din 2002, prin care se înfiinţaDepartmentul Securităţii Interne, care reprezintă cea mai mare restructurare a guvernului american din istoria contemporană.Congresul a adoptat şi legea USA PATRIOT Act, cu scopul de a ajuta la descoperirea şi instrumentarea cazurilor de terorism şi aaltor crime. Grupările pentru apărarea drepturilor civile au criticat legea PATRIOT, afirmând că ea permite poliţiei să invadeze viaţaintimă a cetăţenilor şi elimină supravegherea juridică a procesului de adunare de informaţii. Administraţia Bush a invocatevenimentele 9/11 ca motiv pentru a iniţia o operaţiune secretă a NSA, „pentru a intercepta comunicaţiile telefonice şi prin e-mail între Statele Unite şi străinătate fără mandat”.

 Crime violenteAu fost raportate numeroase incidente de crime violente şi hărţuire împotriva persoanelor din Orientul Mijlociu şi a altor persoane„cu aspect oriental” în zilele de după atacurile 9/11. Etnicii sikh au fost şi ei ţinta acestor acte, deoarece bărbaţii sikh poartă adeseaturbane, asociate stereotipic în Statele Unite cu musulmanii. S-au reclamat abuzuri verbale, atacurii asupra moscheilor şi a altor clădiri religioase (inclusiv asupra unui templu hindu) şi agresiuni împotriva oamenilor, inclusiv un omor: Balbir Singh Sodhi a fost împuşcat la 15 septembrie 2001. El, ca şi alţii, era un sikh confundat cu un musulman.Conform unui studiu efectuat la Universitateade Stat Ball, persoane percepute ca fiind originare din Orientul Mijlociu aveau aceleaşi şanse să devină victime ca şi musulmanii înacea perioadă. Studiul a relevat şi o creştere similară a crimelor violente împotriva persoanelor musulmane, arabilor şi a altor persoane percepute ca fiind de origine din Orientul Mijlociu.

 

Reacţia musulmanilor americaniPrincipalele organizaţii musulmane din Statele Unite au condamnat imediat atacurile de la 11 septembrie şi au cerut „musulmanilor americani să vină fiecare cu priceperea şi cu resursele sale să ajute la alinarea suferinţelor celor afectaţi şi familiilor acestora”.Printre aceste organizaţii se numără: Societatea Islamică din America de Nord, Alianţa Musulmană Americană, Consiliul MusulmanAmerican, Consiliul pentru Relaţii Americano-Islamice, Cercul Islamic al Americii de Nord, şi Asociaţia Cercetătorilor Shari'a dinAmerica de Nord. Pe lângă donaţii băneşti masive, numeroase organizaţii musulmane au lansat campanii de donare de sânge şi auoferit asistenţă medicală, hrană şi locuinţă pentru victime.

 

Reacţia internaţionalăAtacurile au fost denunţate de principalele organizaţii mass-media şi de guvernele din toată lumea. Numeroase ţări au oferitsolidaritate şi susţinere americanilor. Liderii din majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu şi din Afganistan, au condamnat atacurile.Irakul a făcut excepţie, cu o declaraţie oficială: „cowboy-ii americani culeg roadele crimelor lor împotriva umanităţii”. O altă excepţiemediatizată au constituit-o sărbătoririle unor palestinieni.Zeci de mii de oameni au încercat să fugă din Afganistan după atacuri, deteama reacţiei guvernului american. Pakistan, deja gazda a numeroşi refugiaţi afgani din conflictele anterioare din acea ţară, şi-a închis graniţa cu Afganistan la 17 septembrie. După aproximativ o lună de la atacuri, Statele Unite au condus o largă coaliţie deforţe internaţionale într-o acţiune de îndepărtare a regimului taliban acuzat de adăpostirea organizaţiei al-Qaeda. Autorităţilepakistaneze au acţionat decisiv, aliindu-se cu Statele Unite într-un război împotriva talibanilor şi împotriva al-Qaeda. Pakistanul afurnizat Statelor Unite mai multe aeroporturi militare şi baze pentru atacul împotriva regimului taliban şi a arestate peste 600 depresupuşi membri al-Qaeda, pe care i-a predat Statelor Unite.Numeroase alte ţări, printre care Regatul Unit, India, Australia, Franţa,Germania, Indonezia, China, Canada, Rusia, Pakistan, Iordania, Mauritius, Uganda şi Zimbabwe au introdus legi „antiterorism” şi au îngheţat conturile bancare ale indivizilor şi organizaţiilor suspecte de legături cu al-Qaeda. Agenţiile de informaţii şi forţele

poliţieneşti din mai multe ţări, printre care Italia, Malaezia, Indonezia şi Filipine au arestat persoane etichetate drept suspecţi deterorism în scopul de a destrăma celulele de militanţi din toată lumea. În SUA, aceasta a stârnit controverse, unii critici, cum ar fi Billof Rights Defense Committee au susţinut că restricţiile tradiţionale asupra supravegherii federale (de exemplu, monitorizarea decătre COINTELPRO a întrunirilor publice) au fost „înlăturate” de legea USA PATRIOT. Unele organizaţii, cum ar fi American CivilLiberties Union şi Liberty au susţinut că unele protecţii ale drepturilor civile erau acum ocolite.Statele Unite au înfiinţat un centru dedetenţie la baza militară din Golful Guantánamo, Cuba, pentru a-i încarcera acolo pe combatanţii ilegali inamici. Legitimitateaacestor încarcerări a fost pusă în discuţie, printre alţii, de Parlamentul European, Organizaţia Statelor Americane şi de AmnestyInternational.Evenimentele şi reacţiile internaţionale de imediat după atacuri a avut impact asupra Conferinţei Mondiale împotrivaRasismului din 2001, care se încheiase cu conflicte şi tensiuni internaţionale cu doar trei zile înainte.Ca şi în Statele Unite, dupăatacuri au apărut tensiuni rasiale şi în alte ţări între musulmani şi nemusulmani. Cel mai notabil exemplu de astfel de eveniment aavut loc în Regatul Unit, unde la 21 septembrie, tânărul Ross Parker a fost ucis de un grup de musulmani într-un atac rasist.

Teorii ale conspiraţieiPromotorii teoriilor conspiraţiei au sugerat că persoane din Statele Unite deţineau informaţii detaliate despre atentate şi au ales înmod deliberat să nu le oprească, sau că indivizi din afara al-Qaeda au planificat, efectuat, sau ajutat teroriştii. Unii dintre ei susţin căWorld Trade Center nu s-a prăbuşit din cauza avioanelor, ci că au fost demolate cu ajutorul explozibililor. Ipoteza demolăriicontrolate este respinsă de National Institute of Standards and Technology şi de Societatea Inginerilor Civili Americani, care, după

cercetări, au concluzionat că impactul avioanelor la viteze mari în combinaţie cu incendiile rezultate au provocat prăbuşirea ambelor Turnuri Gemene.

Schimbări în politica externă şi în relaţiile internaţionale ale SUACa rezultat al atentatelor de la 11 septembrie, politica externă americană a suferit schimbări abrupte dramatice. După cum s-aarătat mai sus, atentatele au avut ca rezultat direct declararea de SUA a războiului din Afganistan încă din 2001, şi a facilitat indirectdeclararea războiului americano-irakian din 2003. Atentatele au dat aripi planurilor militare cum ar fi cele ale autorilor „Doctrineiatacului militar preventiv”, şi această strategie militară a condus la declanşarea războiului din Irak. Atentatele de la 11 septembrieau determinat administraţia Bush să relaxeze semnificativ nivelul de respectare de către SUA a Convenţiei de la Geneva, având carezultat autorizarea unor „tehnici de interogare avansate”, metode pe care administraţia Obama le-a interzis ulterior ca fiind un tipde tortură. În primii ani de după atentatele de la 11 septembrie, susţinerea internaţională a unui răspuns agresiv al SUA a fost mare, dar, pemăsură ce au trecut anii şi administraţia Bush nu a adus rezultatele promise, respectiv prinderea lui Bin Laden sau reducereaterorismului islamic extremist, susţinerea internaţională a politicilor administraţiei Bush a început să slăbească. În cele din urmă,mandatul lui Bush s-a încheiat cu un nivel de aprobare internaţională a politicilor sale externe de mai puţin de 20%. După cealegerile din SUA din 2008 au arătat că americanii nu au mai dorit politici militare agresive ca reacţie la atentatele din 11

septembrie, şi după ce a fost ales un guvern care s-a angajat să schimbe acele politici, suportul internaţional pentru America a început să crească din nou.

 

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 19/24

Efecte pe termen lung

Urmări în plan economicAtentatele au avut un impact economic semnificativ asupra pieţelor americane şi din toată lumea. Bursa de acţiuni New York(NYSE), Bursa Americană de Acţiuni (AMEX) şi NASDAQ nu s-au mai deschis la 11 septembrie şi au rămas închise până la 17septembrie. Când s-au deschis bursele de acţiuni, indicele Dow Jones a scăzut cu 684 de puncte, sau 7,1%, până la 8921, oscădere record pentru o singură zi. Până la finele săptămânii, DJIA a căzut cu 1.369,7 puncte (14,3%), cea mai mare scădere a sape o perioadă de o săptămână din istorie la acea vreme, depăşită doar în 2008 în timpul crizei financiare mondiale. U.S. stocks lost$1.4 trillion in value for the week.Economistul şi consultantul Randall Bell a fost angajat de statul şi de oraşul New York să evaluezepagubele economice de la World Trade Center. El a scris în cartea sa, Strategy 360, „Daunele suferite de World Trade Center,estimate de Primăria New York City, erau uluitoare: Curăţarea şi stabilizarea zonei WTC - 9,0 miliarde de dolari; Repararea şi înlocuirea infrastructurii distruse - 9,0 miliarde de dolari; Reconstruirea World Trade Center în clădiri mai mici - 6,7 miliarde dedolari; Repararea şi restaurarea altor clădiri avariate - 5,3 miliarde de dolari; Pierderea chiriilor pe clădirile distruse - 1,75 miliarde dedolari.” În New York City, s-au pierdut 430.000 de locuri de muncă-luni şi 2,8 miliarde de dolari în cele trei luni de după atentatele de la 11septembrie. Efectele economice au fost concentrate mai ales în sectoarele economice de export. Produsul Intern Brut al oraşului seestimează că ar fi scăzut cu 27,3 miliarde de dolari în ultimele trei luni ale lui 2001 şi în tot anul 2002. Guvernul federal a furnizat11,2 miliarde de dolari fonduri de asistenţă pentru administraţia locală din New York City în septembrie 2001, şi 10,5 miliarde dedolari la începutul lui 2002 pentru dezvoltare economică şi refacerea infrastructurii.Atentatele de la 11 septembrie au afectat micileafaceri din Lower Manhattan din preajma World Trade Center, distrugând sau ducând la mutarea a 18.000 dintre acestea. SmallBusiness Administration a oferit ajutoare în împrumuturi. Aproximativ 2.87 milioane de metri pătraţi de spaţii de birouri din Lower Manhattan au fost avariate sau distruse. Mulţi s-au întrebat dacă aceste locuri de muncă vor reapărea şi dacă se va mai refacebaza de impozitare. Studiile asupra efectelor economice ale atentatelor 9/11 arată că piaţa imobiliară a spaţiilor de birouri dinManhattan şi locurile de muncă din birouri au fost mai puţin afectate decât se credea iniţial din cauza nevoii industriei serviciilor financiare de interacţiune faţă în faţă.Apaţiul aerian nord-american a fost închis timp de câteva zile după atacuri şi numărul de

călătorii aeriene a scăzut după deschidere, ceea ce a dus la o scădere de aproape 20% a capacităţii de transport aerian, şi laexacerbarea problemelor financiare din industria aeriană americană.

Efecte asupra sănătăţiiMiile de tone de resturi toxice rezultate în urma prăbuşirii Turnurilor Gemene au constat din peste 2.500 de contaminanţi, inclusivsubstanţe cancerigene cunoscute. Aceasta a condus la îmbolnăviri grave în rândul angajaţilor serviciilor de salvare şi recuperare,pe care mulţi le leagă direct de expunerea la dărâmături. De exemplu, ofiţerul NYPD Frank Macri a murit de cancer la plămâni cumetastaze în tot corpul la 3 septembrie 2007; familia sa consideră cancerul ca fiind rezultatul orelor petrecute la locul atentatelor şiau cerut compensaţii pentru moartea la datorie, ceea ce municipalitatea nu a decis încă. Efectele asupra sănătăţii s-au extins şiasupra unor locuitori, studenţi şi persoane care lucrau în zona Lower Manhattan şi în zona Chinatown. Câteva morţi au fost legatede praful toxic cauzat de prăbuşirea World Trade Center şi numele victimelor vor fi incluse pe monumentul World Trade Center.Există speculaţii ştiinţifice cum ca expunerea la diverşi produşi toxici din aer ar putea avea efecte negative asupra dezvoltării fetale.Din cauza acestui potenţial pericol, un centru de sănătate pentru copii cercetează copiii ale căror mame au fost gravide în timpulprăbuşirii WTC, şi locuiau sau lucrau în apropierea turnurilor World Trade Center.În tribunale încă se mai dispută chestiuni legaleprivind costurile bolilor. La 17 octombrie 2006, judecătorul federal Alvin Hellerstein a respins refuzul primăriei New York City de asuporta costurile tratamentelor angajaţilor serviciilor de salvare, permiţând declanşarea a numeroase alte procese împotriva

municipalităţii. Ofecialii guvernamentali au fost acuzaţi că au cerut publicului să se întoarcă în zona Lower Manhattan însăptămânile imediat de după atentate. În perioada imediat următoare, Christine Todd Whitman, administrator al Agenţiei Americanepentru Protecţia Mediului a fost criticată pentru că a declarat incorect că zona este sigură din punct de vedere ecologic.Preşedintele Bush a fost criticat pentru că s-a amestecat în interpretările şi deciziile EPA privind calitatea aerului. Primarul Giuliani afost şi el criticat pentru că a cerut personalului din domeniul financiar să se întoarcă rapid în zona Wall Street.

 Investigarea

Comisia 9/11Comisia Naţională de Anchetă a Atentatelor Teroriste împotriva Statelor Unite (Comisia 9/11), prezidată de fostul guvernator alstatului New Jersey Thomas Kean, s-a înfiinţat spre sfârşitul anului 2002 pentru a pregăti o descriere completă a circumstanţelor din jurul atacurilor, inclusiv gradul de pregătire pentru eventualitatea lor şi răspunsul imediat. La 22 iulie 2004, Comisia 9/11 a publicatun raport final. Comisia şi raportul ei au fost supuse unor critici diverse.  Prăbuşirea World Trade Center National Institute of Standards and Technology a efectuat o anchetă asupra prăbuşirii Turnurilor Gemene şi a clădirii WTC 7.Scopurile acestei anchete au fost determinarea motivului prăbuşirii lor, numărul victimelor şi procedurile de proiectare şi gestiune aWorld Trade Center. Investigaţia prăbuşirii WTC 1 şi WTC 2 s-a încheiat în octombrie 2005, iar ancheta prăbuşirii clădirii WTC 7 s-a

 încheiat în august 2008. Raportul a concluzionat că izolaţia antiincendiu a structurilor de oţel ale Turnurilor Gemene a fost îndepărtată de impactul iniţial cu avioanele şi că dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, probabil că turnurile ar fi rămas în picioare.Această concluzie a fost confirmată şi de un studiu independent efectuat de Universitatea Purdue.

W. Gene Corley, directorul primei anchete, a comentat că „turnurile au rezistat chiar surprinzător de bine. Avionul teroriştilor nu adus la prăbuşirea turnurilor; vinovat a fost incendiul ce a urmat. S-a dovedit că se pot rupe şi două treimi din coloanele de rezistenţăa unui turn şi clădirea tot rămâne în picioare.” Incendiile au slăbit structurile care susţineau podelele, ceea ce a dus la îndoireaacestora. Podelele îndoite au tras de coloanele exterioare de oţel până când acestea s-au îndoit înspre interior. Cu avariilecoloanelor din centru, cele exterioare n-au mai putut susţine clădirile, ceea ce a dus la prăbuşirea acestora. În plus, raportul susţinecă scările interioare ale turnurilor nu au fost întărite adecvat pentru a furniza căi de ieşire în caz de incendiu pentru persoanele dinzonele de impact. NIST a concluzionat că incendiile necontrolate din clădirea WTC 7 au determinat încălzirea grinzilor şi apoi „aucauzat distrugerea unei coloane critice de susţinere, care a dus mai departe la o prăbuşire progresivă a etajelor”.Ancheta internă aCIAInspectorul General al CIA a efectuat o analiză internă a acţiunilor CIA dinainte de 9/11, şi a fost extrem de critic la adresa oficialilor superiori ai CIA pentru că nu au făcut tot posibilul pentru a combate terorismul, pentru că nu au reuşit să-i oprească pe teroriştii dela 11 septembrie, Nawaf al-Hazmi şi Khalid al-Mihdhar, când aceştia au intrat în Statele United States şi pentru că nu au datinformaţii despre cei doi la FBI.În mai 2007, senatori democraţi şi republican au emis legi care au cerut CIA să publice rapoarte

interne investigative. Unul dintre iniţiatorii legilor, senatorul Ron Wyden a declarat că „poporul american are dreptul să ştie ce făceaCIA în acele luni critice dinainte de 9/11.... voi susţine asta până când publicul primeşte informaţiile.” Raportul investigheazăresponsabilităţile individuale ale personalului CIA dinainte şi de după atentatele de la 11 septembrie. Raportul a fost terminat în2005, dar detaliile sale nu au fost date publicităţii.Reconstrucţia În ziua atacurilor, primarul oraşului New York Rudy Giuliani a declarat, „Vom reconstrui. Vom reveni mai puternici decât înainte, din

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 20/24

punct de vedere politic, din punct de vedere economic. Conturul oraşului va fi reîntregit.” Lower Manhattan DevelopmentCorporation, având misiunea de a coordona eforturile de reconstrucţie de la World Trade Center, a fost criticată pentru că a făcutprea puţin cu fondurile uriaşe destinate reconstrucţiei. Pe locul uneia dintre clădirile distruse total, World Trade Center 7, se aflăastăzi un nou zgârie-nori, terminat în 2006. World Trade Center 1 este în reconstrucţie şi va avea 541 m la terminarea sa în 2011,urmând să devină una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord, după Chicago Spire şi după Turnul CN din Toronto. Încătrei turnuri urmează a fi construite între 2007 şi 2012 pe acel loc, şi vor fi amplasate la o stradă spre est de unde se aflau turnurileiniţiale. După recesiunea de la sfârşitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, proprietarii terenurilor au declarat că lucrările ar putea fi întârziate până în 2036. Secţiunea avariată din Pentagon a fost reconstruită şi reocupată în mai puţin de un an dupăatentate.

 

Comemorări În zilele imediat următoare atentatelor, s-au ţinut numeroase comemorări ale victimelor în toată lumea. Au fost pusenumeroase fotografii la Ground Zero. Un martor a declarat că nu poate să uite „chipurile victimelor nevinovate care au fost ucise.Fotografiile lor sunt peste tot, pe cabinele telefonice, stâlpii de iluminat, pereţii staţiilor de metrou. Totul îmi amintea de o uriaşă înmormântare, oamenii tăcuţi şi trişti, dar şi foarte drăguţi. Înainte, New York îmi dădea o senzaţie rece; acum oamenii îşi întindmâinile să se ajute unii pe alţii.”

Unul dintre primele monumente dedicate victimelor a fost Tribute in Light, o instalaţie de 88 de reflectoare pusă la picioareleturnurilor World Trade Center care proiectau pe cer două coloane verticale de lumină. În New York, s-a ţinut un concurs pentruproiectarea unui monument potrivit la locul atentatelor. Proiectul câştigător, Reflecting Absence, a fost ales în august 2006, şiconstă din două bazine la picioarele turnurilor împreună cu o listă a numelor victimelor într-un spaţiu memorial subteran. Planurilepentru construirea unui muzeu au fost puse în aşteptare din cauza abandonării proiectului International Freedom Center în urmaplângerilor familiilor multora dintre victime.Monumentul de la Pentagon a fost terminat şi s-a deschis publicului la 11 septembrie2008, la 7 ani după atacuri. El constă dintr-un parc cu 184 de bănci aşezate cu faţa spre Pentagon. Când Pentagonul a fostrestaurat în 2001–2002, s-au construit o capelă şi un monument interior, în locul în care zborul 77 a căzut în clădire.La Shanksville,

se va construi un monument permanent cu nişte copaci sculptaţi formând un cerc în jurul locului prăbuşirii, tăiat de calea avionului,iar numele victimelor vor fi scrise pe clopote de vânt. Un monument demporar se află la 450 m de locul prăbuşirii. Pompierii din NewYork City au donat un monument pompierilor voluntari din Shanksville. Este o cruce din oţel din World Trade Center montată pe oplatformă în formă de pentagon. A fost instalat lângă sediul pompierilor la 25 august 2008.În alte locuri, se construiesc numeroasealte monumente, şi familiile victimelor au înfiinţat societăţi de caritate şi burse împreună cu numeroase alte organizaţii şi persoane.Bibliografie (surse)1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_din_11_septembrie_2001

Rusia-SUA – timpul compromisurilor acceptate tacit

"Ridicarea Chinei şi a Asiei –, în următoarele decenii va duce la o reorientare substanţială a sistemului internaţional, centrul de greutatedeplasându-se de la Atlantic la Pacific. Iar evoluţia relaţiilor bilaterale Rusia-SUA va depinde şi de modul în care fiecare îşi va impuneinteresele în această zonă"-Henry Kissinger.

În mod evident, venirea unui nou preşedinte la Casa Albă a suscitat numeroase întrebări privitoare la modul de abordare al politicii externe

americane. La loc de frunte, după Orientul Mijlociu, s-au situat relaţiile SUA cu Rusia, grav deteriorate mai ales după conflictul din Georgia dintoamna anului trecut. Pe fondul schimbării promovate de către echipa preşedintelui Obama, multe din ipotezele lansate de analişti ai ambelor  părţi au preconizat o îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale.

Îmbunătăţirea există deja, cel puţin la nivel declarativ din partea autorităţilor de la Moscova şi Washington. Însă toate acestea au loc pe fondulunei grave crize globale ale cărei manifestări tind să depăşească toate previziunile. Astfel că putem lua în calcul şi o doză de toleranţă datoratăcrizei, un armistiţiu temporar în care ambele ţări, confruntate cu serioase probleme economice şi sociale, să-şi rezolve situaţia în interior, dupăcare pretenţiile în plan extern să fie reformulate. O perioadă în care ambele părţi îşi vor asuma divergenţele ca pe o stare de fapt inerentă propriilor interese, vor accepta o serie de compromisuri în mod tacit şi îşi vor reevalua opţiunile şi strategiile.

Cel puţin în primă instanţă, America pare că va încerca să construiască un dialog pornind de la un context dat: Rusia democraţiei suverane a luiPutin. Nici nu ar avea o altă opţiune în acest moment. Încetinirea creşterii economice va avea efect asupra bugetelor apărării din întreaga lume,complicând mai ales misiunea preşedintelui american Barack Obama, în plină dezbatere privitoare la “împărţirea responsabilităţilor“ înAfganistan.

Potrivit Institutului Internaţional de Studii Strategice, care a publicat recent raportul referitor la forţele militare ale lumii, “Military Balance2009”, intenţia preşedintelui Obama de a reduce efectivele militare americane din Irak şi de a trimite întăriri în Afganistan ar putea rezolva doar 

 parţial problema. Fără susţinerea aliaţilor, concretizarea planului este pusă sub semnul întrebării.În condiţiile crizei economice, aliaţii europeni ar putea opta pentru retragerea din Afganistan, chiar dacă preşedintele Barack Obama le va cereajutorul, susţine comandantul forţelor NATO în Europa. În lipsa susţinerii europene, Rusia poate fi o opţiune. Kremlinul pare dispus la o astfel dedecizie, chiar dacă populaţia nu vede cu ochi buni o nouă implicare a ţării în Afganistan. Dar evident vrea ceva în schimb.

“Rusia este pregătită să ajute NATO să-şi atingă obiectivele în Afganistan pentru a împiedica terorismul să se extindă în Tadjikistan, Uzbekistan,Kazahstan şi Kârgâzstan. Însă aderarea Ucrainei şi Georgiei la Alianţă va fi considerată de către Rusia un demers ostil şi va însemna suspendareacooperării cu NATO. Aceasta a fost deja avertizată în legătură cu acest lucru”, a susţinut ambasadorul Rusiei la NATO, Dimitri Rogozin, dupăcare a comparat integrarea Ucrainei şi Georgiei cu o “linie roşie” care ar fi bine să nu fie trecută.

Dacă avem în vedere şi faptul că după deteriorarea relaţiilor cu SUA ca urmare a conflictului din Caucaz, surse din diplomaţia de la Moscovasugerau că Rusia ar putea să revină asupra acordurilor în baza cărora unele state membre NATO pot folosi spaţiul aerian rus şi menţine bazemilitare în statele din Asia Centrală, precum Uzbekistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, cooperarea acesteia în Afganistan devine cu atât maiimportantă.

În fapt, ambele părţi îşi doresc ca statele din Asia Centrală şi implicit rezervele importante de hidrocarburi de aici să se găsească în zona lor deinfluenţă. Dar un conflict deschis pe această temă este exclus de ambele părţi. Evident, parteneriatul echitabil solicitat de Medvedev în schimbulajutorului în Afganistan necesită unele compromisuri, dintre care pe primul loc se situează stoparea extinderii Alianţei Nord-Atlantice.

Un alt aspect care a iritat Rusia a fost instalarea elementelor scutului antirachetă din Cehia şi Polonia. Recent, însă, Moscova a anunţat că îşisuspendă proiectul de amplasare a rachetelor cu focoase nucleare în regiunea Kaliningrad. Americanii şi-au schimbat şi ei atitudinea şi nu se maigrăbesc cu scutul antirachetă din Polonia şi Cehia, conform unei declaraţii a noului preşedinte Barack Obama.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 21/24

Mai mult, Polonia, care iniţial a susţinut că anunţul Rusiei vizează doar păcălirea vigilenţei NATO, pare să-şi fi schimbat opinia. Astfel, premierul polonez Donald Tusk, aflat la Forumul Economic Mondial de la Davos, unde a purtat discuţii bilaterale cu premierul rus, a declarat:“Cred că rachetele Iskander nu sunt opţiunea preferată de Rusia”. În acest moment sunt mai optimist decat înainte”, a adăugat Tusk, fără a face şialte precizări.

Dar Rusia mai vrea ceva. Şi a spus-o prin intermediul cancelarului Angela Merkel şi a Preşedinţiei UE, în persoana premierului ceh Mirek Topolanek, abia întors de la Moscova unde a mediat criza gazului: implicarea Rusiei în realizarea scutului antirachetă. “Sistemul globalantirachetă oferă în primul rând o protecţie împotriva organizaţiilor teroriste. De aceea, cooperarea, o discuţie deschisă, fie şi numai în formatul NATO-Rusia sau la nivel bilateral, sunt extrem de necesare”, a explicat premierul Cehiei. “Suntem bucuroşi să cooperăm cu Rusia în chestiuneascutului anti-rachetă”, a venit răspunsul de peste Ocean prin purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat american, care însă nu a prea

impresionat Moscova, poate şi pentru faptul că, potrivit analiştilor ruşi, amânarea instalării scutului antirachetă se datorează unor restricţii deordin economic şi nu unei decizii în plan politic.

Rusia ar putea accepta la rândul său un compromis renunţând pentru moment la parteneriatele strategice în plan militar cu prietenii latino-americani din timpul Războiului Rece, limitându-se pentru moment la cele economice. De altfel, termenii recent-semnatului acord strategic dintreRusia şi Cuba au fost trecuţi sub tăcere, preşedintele Medvedev dând de înţeles că principalul scop este relansarea relaţiilor economice. Evident,tot din considerente economice, Rusia şi-a domolit discursul privind proiectele militare strategice şi de retehnologizare a armatei, care probabilvor fi amânate.

După retragerea din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa în semn de protest la instalarea scutului antirachetă, Rusia a anunţat un program pentru dotarea cu „armament de calitate şi tehnologie de ultimă oră” a armatei ruseşti, ce se întinde până în 2016-2020.

Prezent la lucrările Forumului Economic Mondial de la Davos, premierul rus Vladimir Putin a denunţat o stare de “anacronism” existentă înrelaţiile Statelor Unite cu Rusia, sugerând că singura explicaţie logică ar fi că americanii au o problemă cu schimbarea mentalităţii specifice perioadei din timpul Războiului Rece.

De altfel, premierul Putin a remarcat că o astfel de mentalitate se regăseşte şi la unele dintre statele europene, şi chiar din partea Rusiei. “Rusia nueste handicapată, nu are nevoie de ajutor, vrea să fie un partener cu drepturi egale”, a fost lait-motivul intervenţiilor publice ale premierului Putinla Davos. (De altfel, cum noua administraţie americană a fost marea absentă de la Davos, preşedintele Barack Obama mulţumindu-se să trimită o

consilieră, premierul Putin şi omologul său chinez, Wen Jiabao, şi-au adjudecat lumina reflectoarelor.)Mai mult, Vladimir Putin a amintit că, deşi Rusia, la fel ca toate statele lumii, se confruntă cu o criză pe care nu ea a generat-o, prioritateamomentului este găsirea de soluţii, şi nu acuzarea celor culpabili. Adică o atitudine matură şi responsabilă. O atitudine similară din partea SUA,în viziunea Rusiei, ar însemna renunţarea de facto a pretenţiilor autoasumate de unică superputere mondială şi construirea unui sistem de relaţii bazat pe multilateralism.

În mod clar Rusia va continua să utilizeze un repertoriu dublu: o atitudine soft de la Kremlin, menită să fie soluţia bazică în relaţiile dintre Rusiaşi comunitatea internaţională, iar în situaţiile delicate, declaraţiile acide, revendicările şi deciziile sensibile urmând a fi enunţate de premierulPutin.

Astfel că aşteptata întâlnire dintre Medvedev şi Obama, preconizată a avea loc pentru prima dată în cadrul reuniunii G 20 (2 aprilie 2009) de laLondra, are puţine şanse de a contura cadrul de evoluţie a relaţiilor dintre cele două ţări. Clarificări parţiale ar putea avea loc doar după vizita preşedintelui american la Moscova, prevăzută tot în aprilie, după Summitul NATO (3-5 aprilie 2009).

Pe agenda relaţiilor bilaterale Rusia-SUA se află şi Tratatul START 1 referitor la armamentele strategice ofensive care expiră în decembrie 2009.Tratatul START, semnat în 1991, stabileşte plafoane pentru arsenalele nucleare rus şi american şi a devenit simbolul încheierii Războiului Rece.Rusia se pronunţă pentru semnarea unui nou tratat, însă aici a intervenit o oarecare pauză în răspunsurile de peste Ocean. Barack Obama a spus că

va studia timp de câteva luni strategia militară şi nucleară a SUA.Prin urmare, până la expirarea acestui termen e puţin probabil că se pot aştepta decizii importante.Accentul pus pe rezolvarea acestor divergenţe pare menit să pună în umbră mutările celor două părţi în plan secund pe axa China-Japonia-India.Chiar dacă relaţiile de după 1991 dintre China şi Rusia au părut a fi mai curând de convenienţă – având scopul de a contracara hegemonia SUA,iar în plan politic încă mai există divergenţe de opinii, în plan economic ambele părţi au avut beneficii remarcabile de pe urma acestei asocieri.

Printre primele ţări vizitate de preşedintele Medvedev la începutul mandatului s-a aflat şi China, ocazie cu care cele două state au semnat unacord menit să pună capăt lungii lor dispute privitoare la graniţă. În plus, cele două ţări sunt puteri dominante în cadrul Organizaţiei deCooperare de la Shanghai (SCO), în a cărei componenţă se află şi toate fostele republici sovietice din Asia Centrală.Mai mult decât atât, cele două ţări împărtăşesc puncte de vedere comune în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii în Asia Centrală, prezenţatrupelor americane în acea regiune şi controversata problemă nucleară iraniană, aspecte care se vor regăsi şi pe agenda Summitului Organizaţieide la Shanghai care va avea loc în iunie la Ekaterinburg – Rusia.

În contextul crizei economice globale, dar şi independent de aceasta, Statele Unite se văd în situaţia de a reevalua relaţiile cu China. America parecă a înţeles deja ceea ce analiştii susţin de mai mult timp, şi anume că în jurul anului 2020, China ar putea deveni principala forţă economicămondială. Dacă fostul preşedinte G. Bush a declarat China drept „competitor strategic” al SUA, noua conducere de la Casa Albă ar putea opta pentru un „parteneriat strategic”.

În plan secund, India se află de asemenea în graţiile celor două puteri, care au plusat până la acordarea de sprijin pentru dezvoltarea programuluinuclear al acesteia; o mutare riscantă, chiar dacă scopul declarat al ambelor părţi este un program civil menit să asigure o parte din consumuluriaş de energie al Indiei.

Din acest panel nu putea lipsi „perla coroanei” – Japonia. Uriaşa sa putere economică şi importanta influenţă pe care o exercită în zonă (Japoniava acorda 17 miliarde de dolari ajutor pentru dezvoltare mai multor state din Asia şi pentru a face faţă crizei economice, a anunţat premierulnipon Taro Aso în cadrul Forumului Economic de la Davos) fac din aceasta un partener de care atât Rusia, cât şi Statele Unite sunt interesate înmod prioritar, indiferent dacă excludem posibilitatea unei alianţe economice – care ar asigura accesul la supremaţia economică mondială – şi nerezumăm doar la relaţii economice privilegiate. Iar, dacă preconizata şi îndelung discutata revizuire a constituţiei pacifiste din 1947 (careinterzice menţinerea unei armate sau participarea Japoniei în conflicte militare), vor fi concretizate, iar japonezii vor decide că le trebuie o armată performantă, viziunea asupra zonei Asia-Pacific va cunoaşte modificări sensibile.

Putem deduce astfel că, dincolo de mediatizatele puncte de vedere divergente dintre Rusia şi SUA, ambele puteri par să fi înţeles că, aşa cumafirma Henry Kissinger cu mai mult timp în urmă – ridicarea Chinei şi a Asiei –, în următoarele decenii va duce la o reorientare substanţială asistemului internaţional, centrul de greutate deplasându-se de la Atlantic la Pacific. Iar evoluţia relaţiilor bilaterale Rusia-SUA va depinde şi demodul în care fiecare îşi va impune interesele în această zonă.

Vom concluziona citându-l pe fostul premier rus Evgheni Primakov: „În noua situaţie, Rusia este totuşi departe de a-şi afirma importanţa sa întreburile mondiale pe calea confruntării cu cineva. Punându-se speranţe în schimbarea cursului noii administraţii din SUA, inclusiv faţă de Rusia,este totuşi necesar să se înţeleagă faptul că nu totul depinde de Washington. Au apărut noi jucători cu pondere pe arena internaţională şi noicentre de forţă în Occident şi în Răsărit. Evoluăm într-o lume multipolară care necesită adaptări şi reajustări strategice.” cadranpolitic.ro

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 22/24

SUA-Iran: Nevoia unei diplomaţii reuşite

Virginia MIRCEA

Preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, a propus o dezbatere cu Obama la sediul ONU din New York „privindrădăcinile problemelor lumii„, dar a subliniat că Teheranul nu va ceda presiunii pe tema programului nuclear. Iranulsusţine că este pregătit pentru discuţii „constructive“, dar a respins în mod repetat solicitările de a pune capătprogramului de îmbogăţire a uraniului, care poate fi folosit atât în scop civil, cât şi militar.

Preşedintele Obama, în mesajul de felicitare adresat „poporului şi conducătorilor Republicii Islamice Iran” deNowruz, o sărbătoare persană, în martie, a inclus fraze care să reducă scepticismul iranian privind disponibilitateaSUA de a renunţa la încercările de a răsturna guvernul şi de a adopta o abordare diplomatică mai cuprinzătoare.Diplomaţii iranieni au afirmat că disponibilitatea declarată a preşedintelui american de a trata Iranul „pe bazaintereselor reciproce” într-o atmosferă de „respect reciproc” a fost deosebit de bine primită în Teheran. Potrivit lor,răspunsul rapid al liderului suprem al ţării, Ayatollahul Ali Khamenei — care a inclus o frază fără precedent, şianume că „dacă voi vă veţi schimba, şi comportamentul nostru se va schimba” —, a fost un semnal sincer aldeschiderii Iranului faţă de propunerile diplomatice substanţiale făcute de noua administraţie americană.E posibil ca preşedintele Obama să facă paşii îndrăzneţi necesari pentru a realiza o apropiere strategică de Teheran, de felul celei reuşite de Nixon cu China, în anul 1972. Deocamdată, administraţia Obama nu a făcut nimicpentru a desfiinţa sau respinge un program aparent secret, însă foarte bine mediatizat, lansat în al doilea mandat alpreşedintelui George W. Bush, şi care alocă milioane de dolari pentru destabilizarea Republicii Islamice. În acestecondiţii, guvernul iranian — indiferent de cine câştigă alegerile prezidenţiale din 12 iunie — va continua săsuspecteze că intenţiile americane faţă de Republica Islamică rămân, în esenţă, ostile.

În acest context, acuzaţia Ayatollahului Khamenei, potrivit căreia „bani, arme şi organizaţii sunt folosite deamericanii de dincolo de graniţa noastră vestică pentru a lupta împotriva sistemului Republicii Islamice”, reflectă o îngrijorare legitimă cu privire la intenţiile americane. Preşedintele Obama a accentuat această îngrijorare refuzândsă lupte, deocamdată, pentru un „mare compromis” americano-iranian, un cadru extins pentru rezolvareadivergenţelor bilaterale importante şi pentru realinierea fundamentală a relaţiilor.Însă unii oficiali susţin că administraţia americană ar putea fi pregătită să accepte ca parte a acordului un programlimitat de îmbogăţire a uraniului pe teritoriul iranian — cu alte cuvinte vor să li se recunoască „meritul” de aaccepta o realitate. Dar SUA au nevoie de mai multe argumente pentru a convinge Teheranul de proaspătaseriozitate a administraţiei Obama.Cu siguranţă Teheranul nu va fi convins de seriozitatea SUA dacă Washingtonul acceptă insistenţele Israeluluiprivind un deadline pentru o încălzire reuşită a relaţiilor americano-iraniene. Deşi purtătorul de cuvânt al CaseiAlbe, Robert Gibbs, a declarat presei că nu va fi impus nici un astfel de deadline, preşedintele Obama însuşi a spus,după întâlnirea cu primul ministru israelian Benjamin Netanyahu, că doreşte să vadă un „progres” în negocierilenucleare până la sfârşitul anului. El a sprijinit de asemenea înfiinţarea unui grup de lucru la nivel înalt israeliano-

american pentru identificarea de măsuri coercitive dacă Iranul nu îndeplineşte condiţiile SUA privind limitareaactivităţilor nucleare.Mai exact, secretarul Clinton şi Ross au făcut presiuni asupra altor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate alONU şi asupra Germaniei să intensifice sancţiunile împotriva Iranului dacă Teheranul nu acceptă să limiteze lărgireaprogramului de combustibil nuclear înainte de şedinţa Adunării Generale a ONU de la New York la sfârşitul luiseptembrie.Dincolo de problema nucleară, abordarea administraţiei americane faţă de Iran degenerează într-o versiune puţin înfrumuseţată a abordării lui George W. Bush — adică un efort de a ţine sub control o aşa-numită ameninţareiraniană fără a încerca de fapt să se rezolve conflictele politice de profunzime. Oficialii administraţiei Obama cadpradă unei iluzii din era Bush: aceea că preocuparea faţă de o ameninţare iraniană în creştere i-ar putea uni peisraelieni şi statele arabe moderate într-o mare alianţă sub conducerea Washingtonului. Ideea unei coaliţii întreIsrael şi statele arabe moderate, menită să menţină sub control Iranul, nu este doar iluzorie; ea ar lăsa aspectelepalestinian şi siriano-libanez ale conflictului arabo-israelian nerezolvate, iar perspectiva rezolvării lor în cădereliberă. Aceste aspecte nu pot fi rezolvate fără o interacţiune de substanţă a SUA cu Iranul şi aliaţii săi regionali,

Hamas şi Hezbollah.Partea cea mai grea în abordarea americană faţă de Iran implică adoptarea de către preşedintele Obama a unorpoziţii pe care electoratul său şi unii dintre aliaţi nu le vor primi cu bucurie. Pentru a reface politica privind Iranul,preşedintele ar trebui să se angajeze să nu folosească forţa pentru a modifica graniţele sau forma de guvernământa Republicii Islamice. De asemenea, ar trebui să accepte faptul că Iranul va continua să îmbogăţească uraniu şi căsingura rezolvare posibilă realistă a problemei nucleare ar fi ca Iranul să ajungă în poziţia Japoniei — o naţiune cuun program nuclear tot mai sofisticat, care este atent monitorizată împotriva riscurilor de proliferare. În plus,preşedintele ar trebui să accepte că relaţiile Iranului cu Hamas şi Hezbollah vor continua, şi să fie dispus săcoopereze cu Teheranul pentru a integra aceste grupări în acorduri durabile care să rezolve conflictele politiceprofunde din Orientul Mijlociu.Preşedintele Richard Nixon a reuşit să se distanţeze de o politică de un sfert de secol privind Republica PopularăChineză şi să reorienteze poziţia SUA faţă de Beijing într-un mod care să servească extrem de bine intereseloramericane mai bine de 30 de ani. A fost nevoie de viziune strategică, lipsă de remuşcări politice şi hotărârepersonală. Este posibil ca preşedintele Obama să înceapă în curând să demonstreze aceleaşi calităţi pentru a

elabora o nouă abordare faţă de Iran.

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 23/24

Israelul, o chestiune strategică, pe “ordinea de zi” a Statelor Unite

Din 1948, de la fondarea ilegală a statului Israel pe teritoriul Palestinei şi până în prezent, Israelul, cu susţinerea financiară şi politică a SUA, areuşit să proiecteze şi să promoveze o imagine distorsionată a realităţii din regiune. Presa occidentală şi diferite organizaţii pro israeliene abundăîn aprecieri negative despre Palestina, iar termenii cheie, din orice material sau studiu sunt: „Hamas”, „Fatah”, „Fâşia Gaza”, „West Bank”,„terorişti arabi”, „rachete”, „morţi”, „răniţi”. Opinia publică atât de mult a fost infectată şi manipulată, încât numai pronunţarea cuvântului„Palestina” suscită un sentiment de teamă şi revoltă. „Mor oameni nevinovaţi în Israel… sunt masacraţi copii…moarte arabilor!” – astfel îşiexteriorizează resentimentele cei care se află departe, din punct de vedere geografic, dar şi spiritual, de acest conflict provocat şi alimentat dedragul unor ambiţii hegemonice.

Dilema sionismului

Fondarea statului Israel în Palestina a fost plănuită încă în 1871. Un aport deosebit l-a avut ziaristul şi dramaturgul evreu Theodor Herzl, care, în1881, a întemeiat la Odessa „mişcarea sionistă”. El a sistematizat doctrina sionismului, în 1894, în cartea sa despre statul iudeu „Judenstaat”.Reluând teza fundamentală a antisemiţilor, Herzl a apărat ideea potrivit căreia evreii sunt neasimilabili altor naţiuni, şi trebuie relocalizaţi pentrua constitui un stat separat. Totodată, el a vorbit despre pericolul pe care-l reprezintă evreii – „o revoluţie care urma să înceapă cu evreii şi săsfârşească cine ştie unde”, iar unica soluţie era crearea statului evreiesc”. Herzl ştia foarte bine că antisemitismul este indispensabil sionismului politic, deoarece îi poate convinge pe evrei să fugă în Israel. De aici şi necesitatea de a promova „naţionalismul extranaţional” (care i-a prezentat pe evrei drept străini faţă de poporul în care trăiesc) şi de a folosi persecuţiile pentru a stimula emigrarea. Dilema lui Herzl era următoarea: cumse poate de creat o majoritate evreiască într-o ţară populată de o comunitate arabă palestiniană autohtonă? Soluţia? Realizarea unei colonii prinalungarea palestinienilor şi stimularea emigraţiei evreieşti.

Declaraţia Balfour

Stabilirea regimului marionetă sub Lloyd George, în Anglia, a adus cu sine o atitudine favorabilă faţă de sionişti. Pe 2 noiembrie 1917, noulministru de externe, Arthur Balfour, îi scrie lui Lionel Rotschild următoarea scrisoare, cunoscută sub denumirea „Declaraţia Balfour”: „Guvernulmajestăţii Sale priveşte cu favoare stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi-i va folosi bunele oficii pentru a facilitaatingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieştiexistente în Palestina sau drepturile şi status-ul politic obţinut de evrei în alte ţări.” De precizat faptul că în momentul adoptării „DeclaraţieiBalfour” sioniştii posedau în Palestina 2,5 % din pământuri, iar când s-a luat decizia împărţirii teritoriului – 6,5%. În 1982 statul Israel deţinea93% din terenurile Palestinei. Majoritatea rabinilor au condamnat sionismul politic încă de la apariţia sa. La Conferinţa din Philadelphia (3-6noiembrie 1869) a fost adoptată o rezoluţie, care sublinia opoziţia radicală dintre principiile universaliste ale iudaismului şi naţionalismul sionist.

Servicii secrete

Începând cu 1880, au fost întemeiate mai multe servicii secrete, care au contribuit la creşterea comunităţii evreieşti în Palestina. În timpul primului Război Mondial, organizaţia „Rechesh” a pregătit terenul pentru instituirea primelor colonii evreieşti. La începutul anilor 20,„Haganah”, o organizaţie paramilitară şi clandestină, responsabilă de protejarea instalărilor rurale evreieşti , a pus bazele moderne ale serviciilor de informaţii secrete israeliene. În 1937 a fost fondat Institutul pentru Imigraţie, însărcinat să faciliteze imigraţia clandestină în Palestina.

Strategia „pământului”

În 1930, doctorul Arthur Ruppin, expert al Agenţiei evreieşti pentru Agricultură şi Economie, enunţa principiile: „Pământul este elementul celmai indispensabil pentru ca noi să ne înfigem rădăcinile în Palestina. Dar deoarece în Palestina nu există terenuri arabile fără muncitori, trebuiesă obţinem pământul şi să-i strămutăm pe ţărani”. Yossef Weits, directorul Fondului Naţional Evreiesc, răspunzător de achiziţionarea de terenuriîn Palestina, scria în 1940: „Trebuie să ne fie clar că în ţara aceasta nu e loc pentru două popoare. Pământul Israelului nu e mic, dacă toţi arabii pleacă şi dacă frontierele sunt împinse puţin spre Nord, de-a lungul râului Litani, şi în Est, spre Înălţimile Golan”.

Fondarea terorismului

Pământul palestinienilor nu putea fi luat peste noapte. Sioniştii înţelegeau că acapararea terenurilor este un proces de lungă durată, care vatergiversa fondarea statului Israel. Trebuia găsit un motiv care să grăbească implementarea acestui proiect. Astfel, în 1946, au fost create douăorganizaţii teroriste, una sub conducerea lui Menachem Beghin, şi alta sub conducerea lui Yitzhak Shamir, care lansează mai multe acţiuniteroriste. În consecinţă, la 29 noiembrie 1947, ONU a decis împărţirea Palestinei în două. Arabii s-au opus, iar bandele teroriste au masacrat petoţi cetăţenii localităţii Deir Yasin, ca un avertisment către toţi arabii care nu vor să se supună. Palestinienii s-au refugiat în ţările vecine şi doar un grup mic a rămas în jurul lui Yasser Arafat (primul preşedinte al Autonomiei palestiniene, fondatorul şi liderul Partidului Politic Fatah).Acordarea autonomiei a fost fatală pentru palestinieni. Din cauza urii faţă de Israel, dar şi ca urmare a provocărilor, palestinienii au comis maimulte atentate. Arafat a fost nevoit să facă arestări în masă în rândul propriilor săi oameni. În consecinţă, arabii s-au dispersat şi au început sălupte între ei. Şi asta nu era o coincidenţă, ci o diversiune bine planificată şi regizată de sionişti. În perioada 1943–1948 a fost implementată o politică agrară, care a contribuit la deposedarea palestinienilor de pământurile lor. Exodul masiv al populaţiei arabe, din cauza pogromelor, aeliberat teritoriile de proprietari şi muncitori arabi.

„Proiect de principiu”

Pe 3 mai 1979 Begin Menahem, prim-ministru al Israelului în perioada 1977-1983, a propus comitetului celor 11 miniştri proiectul său deautonomie administrativă a Palestinei, numit „Proiect de principiu”. Pe 17 mai comitetul îl aprobă, şi pe 21 mai guvernul îl ratifică. Proiectulratificat consta în enumerarea unor principii privind politica anexionistă şi expansionistă a entităţii sioniste. În el se afirma că după o perioadă detranziţie de cinci ani, prevăzută pentru autonomia administrativă, Israelul îşi va revendica pretinsul „drept de suveranitate” asupra Cisiordaniei şiFâşiei Gaza. „Coloniile evreieşti şi locuitorii evrei vor depinde de legislaţia israeliană şi de administraţia israeliană; „dreptul” de a continuacolonizarea în districtele aflate sub regim de autonomie va fi salvgardat, pământurile aparţinând domeniului public şi cele necultivate vor intra înmâinile ocupanţilor,(…)forţele de securitate vor fi responsabile de securitatea internă din teritoriile ocupate”. Într-o anexă se aminteşte că lideriisionişti nu vor permite niciodată crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza. La nivel economic, administraţia autonomă nu era autorizată„să bată monedă, să creeze o bancă centrală, să perceapă impozite indirecte, să controleze importurile, exporturile şi nici circuitele monetare”. Era prevăzută intensificarea spolierii pământurilor şi controlul reţelei de comunicaţii din teritoriu de către Ministerul Israelian al Transportului.Israelul îşi rezervase şi dreptul de a furniza apă Fâşiei Gaza şi de a planifica exploatarea resurselor de apă din Cisiordania.

Importanţa strategică a Israelului pe teritoriu palestinian

Palestina evreiască avantajează SUA. Rolul Israelului ca jandarm al Orientului Mijlociu a devenit şi mai indispensabil după înlăturarea şahuluidin Iran. Israelul e singurul care poate controla simultan nu doar Suezul, ci şi zona petroliferă. SUA acţionează prin intermediul Israeluluioferindu-i un ajutor necondiţionat şi nelimitat. Din când în când condamnă verbal Israelul, însă, concomitent, îl protejează împotriva oricăreisancţiuni ce i-ar putea intimida acţiunile şi îi furnizează tot suportul financiar şi militar necesar realizării acestei misiuni vitale şi menţinerii poziţiei SUA în echilibrul mondial.

Suport SUA

Suportul SUA acordat Israelului şi încercările de a institui democraţia în regiune a bulversat arabii şi opinia islamică şi a pus în primejdiesecuritatea SUA. Începând cu 1973, Statele Unite au oferit constant Israelului asistenţă economică şi militară. Acesta primeşte anual circa trei bilioane de dolari, iar fiecare israelian beneficiază din partea SUA de cel puţin 500 dolari anual. Suplimentar, Israelul a beneficiat şi de un suport

8/9/2019 conflicte sua

http://slidepdf.com/reader/full/conflicte-sua 24/24

diplomatic enorm din partea americanilor. Din 1982 SUA au respins 32 de rezoluţii ale Consiliului de securitate ONU, care condamna vehementIsraelul. Tot Statele Unite au blocat efortul statelor arabe de a include chestiunea privind arsenalul nuclear al Israelului pe agenda AgenţieiInternaţionale de Energie Atomică. SUA au ajutat Israelul în perioada războaielor (1956, 1967, 1973,) şi au luat partea sa în timpul tratativelor de pace. Acestea au oferit Israelului libertate în relaţia cu teritoriile ocupate, West Bank şi Fâşia Gaza, chiar şi atunci când unele acţiuni nu eraucoordonate. În plus, ambiţiile administraţiei Bush, de a „moderniza” Orientul Mijlociu (începând cu invazia Irakului), a îmbunătăţit situaţiastrategică a Israelului în regiune. Israelul a fost un actor strategic în timpul războiului rece. El a oprit expansiunea Uniunii Sovietice în regiune şia pricinuit o umilitoare înfrângere aliaţilor sovietici, Egiptului şi Siriei.

Grupările teroriste, o nouă justificare…

Începând cu anii 1990, în special după 11 septembrie, suportul pentru Israel a fost justificat prin „pericolul grupărilor teroriste originare dinlumea arabă şi musulmană”. De aceea SUA oferă libertate Israelului în relaţia sa cu Palestina, şi nu-l presează să facă concesii până când toţiteroriştii palestinieni nu vor fi prinşi sau ucişi. Israelul este văzut astăzi ca un aliat crucial în războiul împotriva terorismului, deoarece inamiciilui sunt şi inamicii Americii. O asemenea abordare însă nu este justificată. Organizaţiile teroriste care pun în pericol Israelul, Fatah, Hamas sauHezbollah, nu pot afecta SUA, în cazul în care nu sunt atacate. Mai mult decât atât, terorismul palestinian nu este o violenţă direcţionatăîmpotriva Israelului sau a Vestului, ci o „replică” la acţiunile de colonizare a teritoriilor palestiniene, detaliu pe care mulţi „experţi” îl ignorădeliberat. Astfel, relaţia SUA cu Israel şi atitudinea părtinitoare a comunităţii internaţionale face dificil dialogul dintre Occident şi Orient.

Mai presus de om…

Când se vorbeşte despre Israel şi Palestina se trec cu vederea circumstanţe destul de importante, care datează încă din perioada când evreiiconstituiau o minoritate printre palestinieni. Din anul 1948 şi până în prezent discuţiile despre acest conflict s-au axat, în exclusivitate, peacţiunile teroriste lansate de către arabi împotriva poporului evreu, „fără nici un motiv”. Arabii au fost constant demonizaţi, iar „seminţia luiDumnezeu”, blagoslovită şi jelită. Clasaţi în categoria personajelor pozitive, evreilor nu li se incriminează absolut nimic, la nivel oficial, nicichiar faptul că au organizat pogromuri împotriva aborigenilor, au instituit ilegal un stat pe teritoriu străin şi continuă să-şi extindă coloniile pe pământul palestinian. Pe fundalul acestor ocurenţe, declaraţii conform cărora „Israelul a fost construit pe principiul democraţiei şi libertăţii, în baza imperativelor istorice şi politice” este un afront adus întregii umanităţi. Aceasta relevă destul de evident un adevăr nedeclarat, şi anume, cămai presus de om şi valorile umane sunt puse interesele politice şi financiare. Iar dacă protecţia lor revendică implementarea jocurilor politice

murdare, fabricarea teroriştilor, lansarea acţiunilor teroriste şi falsificarea realităţii – atunci orice atrocitate poate fi justificată. Da … arabii au partea lor de vină în acest conflict (nu mă refer la omul simplu care nu are nicio treabă cu deciziile politice luate de liderii săi şi nici cu ceea cediscută marile puteri la masa de negocieri), şi asta deoarece crima, indiferent de context, nu merită să fie legitimată. Dar dilema este următoare:din ce cauză acei care acuză palestinienii de acţiuni teroriste împotriva Israelului nu explică motivele ce se află la baza violenţelor şi nesupuneriilor? Şi de ce până la fondarea statului Israel, în Palestina intactă, arabii şi evreii au convieţuit paşnic? Evreii au convieţuit paşnic?

Conflict diplomatic Turcia-SUA pe fondul 'genocidului' contra armenilor

urcia si-a rechemat ambasadorul de la Washington dupa ce un organismal Congresului american a votat pentru a califica crimele din Primul Razboi Mondial contra armenilor ca fiind genocid.

Premierul Recep Erdogan declara ca este profund preocupat ca rezolutia va dauna relatiilor dintre SUA si Turcia, iar ambasadorul a fost rechemat pentru consultatii.

Comisia pentru relatii externe a Camerei Reprezentantilor a votat pentru a eticheta drept 'genocid' masacrarea armenilor de catre fortele turce, in pofida presiunii din partea administratiei Obama si a Turciei de a se renunta la aceasta chestiune.

Rezolutia cere presedintelui Barack Obama sa se asigure ca politica americana se refera la masacru ca la un genocid, ceea ce il pune intr-o situatie

delicata. Pe de o parte, Turcia este aliat NATO si respinge calificativul de genocid pentru acele evenimente.

De cealalta parte este un important grup armeano-american si sustinatorii din Congres inainte de importante alegeri parlamentare in noiembrie.

Turcia a avertizat ca relatiile sale cu SUA vor avea de suferit si eforturile Ankarei de a normaliza relatiile cu Armenia vor fi afectate dacarezolutia este adoptata.

Ministrul armean de Externe Edward Nalbandian a salutat decizia ca 'o dovada suplimentara a devotamentului poporului american pentru valorileumane universale si un important pas spre prevenirea crimelor contra umanitatii.'

Anterior votului, secretarul american de stat i-a cerut presedintelui comisiei, democratul Howard Berman sa aiba in vedere ca masura ar puteadauna relatiilor turco-armene.

Turcia si Armenia au semnat anul trecut un protocol de normalizare a relatiilor, dar nu a fost aprobat de parlamentul niciuneia.

Turcia musulmana accepta ca multi armeni crestini au fost ucisi de fortele otomane dar neaga ca ar fi murit aproape 1,5 milioane persoane si ca ar fi vorba de genocid- termen adoptat de multi istorici occidentali.