PARTIDELE POLITICE LA NIVELUL ROMÂNIEI Ş I PARTIDELE POLITICE

LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Capitolul I. Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic.

Secţiunea I. Noţiunea de partid politic.

§1. Definiţie.

Înainte de aborda orice alte aspecte apreciem a fi necesară

definirea noţiunii de partid politic.

Astfel, în opinia unor autori, pe care o împărtăşim, partidul

politic reprezintă o asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte

pe baza unei platforme program, definirea şi exprimarea voinţei politice a

cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi

aptitudinile ţării.

1

Un partid politic este o organizaţie care încearcă sa obţină putere

politică în cadrul unui guvern, de obicei prin participare în campanii

electorale.

S-ar putea obiecta că nu toate partidele luptă pentru cucerirea

puterii în stat, unele - de pildă ale minorităţilor naţionale – sunt conştiente

că nu pot avea decât votul cetăţenilor care alcătuiesc minoritatea

respectivă.

În realitate şi acestea aspiră să aibă reprezentanţi în Parlament şi

în puterea executivă, fiindcă obiectivele tuturor partidelor politice, fie

mici sau mari, sunt pragmatice. Asociaţiile care nu participă la alegerile

parlamentare sau locale, nu sunt partide politice, ci asociaţii cu scopuri

sociale, culturale, artistice, ştiinţifice sau profesionale.

Aruncând o privire asupra situaţiei iniţiale a partidelor politice

de la apariţia lor şi până în prezent constatăm că s-a produs o

transformare spectaculoasă, întrucât de la considerarea lor ca grupuri,

clase, ideologii, acestea au ajuns sa fie apreciate ca întruchipând însuşi

statul fiind caracterizate drept „motor al vieţii politice”.

România este in stat democratic, ceea ce exprimă că regimul

politic al României este unul democratic. Partidele politice sunt înţelese

astfel, în epoca contemporană, nu numai ca o garanţie, dar şi ca o condiţie

sine qua non democraţiei.

§2. Aspecte definitorii ale partidelor politice.

Fără îndoială, definirea partidului politic trebuie să înceapă cu

menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât

2

modul său de formare ( prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de

asociere ), cât şi compoziţia ( este o grupare de cetăţeni, un colectiv ).

Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca

orice asociaţie partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a

dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui

într-un partid. Această trăsătură rezultă expres şi din dispoziţiile art.40

alin (1) al Constituţiei care stabileşte că „ Cetăţenii se pot asocia liber în

partide politice … ”.

Prin asociere cetăţenii devin membrii de partid, calitate cu totul

deosebită de alte calităţi precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi.

Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. În acest

sens constituţiile se pronunţă în mod explicit. Astfel de prevederi

identificăm în Constituţiile României art. 40, Germaniei, Italiei etc.

În principiu orice cetăţean poate face parte dintr-un partid politic

chiar şi minorii, care sunt încadraţi în organizaţii de tineret. Sunt totuşi,

potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie anumite persoane care nu pot face

parte din structura unui partid politic, precum Preşedintele ţării,

Judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,

membrii activi ai armatei, poliţiştii, şi alte categorii de funcţionari publici

stabiliţi prin lege organică.

Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără

nominalizarea scopului acestora.. În doctrină scopurile partidelor sunt

prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a

interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra

căruia ei sunt de acord; realizarea unui program politic; urmărirea

realizării unor filozofii sau a unor ideologii cu finalitatea cuceririi şi

exerciţiului puterii; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând

programe şi prezentând candidaţi în alegeri.

3

Nu în ultimul rând definirea partidului politic nu poate face

abstracţie de necesitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte

scopurile şi activitatea acestora. Aceste coordonate juridice sunt

prevăzute în constituţii şi în legi, în funcţie de ele apreciindu-se

constituţionalitatea partidului politic.

Partidele politice se diferenţiază prin obiectivele lor evidenţiate în

programe.

Ele pot fi de centru (moderate), de stânga (de factură

socialistă),de dreapta (de factură naţionalistă), ori de extremă stânga

(comuniste), de extremă dreaptă (de nuanţă fascisto-nazistă).

Un alt obiectiv comun al partidelor politice constă în

propunerea de candidaţi la alegerile locale şi generale şi la constituirea

autorităţilor publice.

Secţiune II. Conceptul de stat de drept

O a doua chestiune care apreciem a fi lămurită priveşte sintagma

„stat de drept”. Acest concept a fost fundamentat de doctrina germană în

a doua jumătate a sec. al XIX-lea când s-a formulat şi teoretizat ideea

potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea

dreptului şi că oamenii care deţin puterea ( guvernanţii), sunt supuşi

dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de către

doctrina germană sub numele de stat de drept ( Rechtstaat ). Odată cu

dezvoltarea acestei teorii juriştii au început să clasifice statele în:

- statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi

- statul absolutist în care guvernanţii nu sunt ţinuţi a respecta regulile

juridice..

Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se

consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde domnia

4

dreptului este evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile

lor reale drepturile şi libertăţile lor cetăţeneşti, se realizează echilibrul,

colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice.

Secţiunea III. Partidele politice în Constituţiile diverselor state.

Constituţiile actuale în vigoare, sub aspectul modului în care

reglementează materia partidelor politice pot fi clasificate în patru mari

categorii:

1) constituţii care nu cuprind reglementări exprese, precum

Constituţia Olandei, S.U.A, Belgiei;

2) constituţii care reglementează numai scopul general al partidelor

politice şi , eventual, condiţiile de desfăşurare a unei activitţi

constituţionale, precum Constituţia Italiei, Germaniei, Spaniei,

Ungariei;

3) constituţii care reglementează rolul electoral al partidelor politice,

precum Constituţia Austriei, Norvegiei, Suediei, Franţei;

4) constituţii care reglementează rolul partidelor politice în procesul

electoral, în organizarea Parlamentului, în desemnarea primului-

ministru etc., precum Constituţia Turciei, Portugaliei, Romaniei.

Secţiunea IV. Pluralismul partidelor politice.

Existenţa pluralităţii partidelor aflate în concurenţă implică

şi stabilirea unui cod a competiţiei, ale cărui norme fixează regulile

jocului. Apare şi un sector al opoziţiei datorită imposibilităţii tuturor

partidelor de a fi la putere în acelaşi timp. Organizarea paşnică a

concurenţei pentru exercitarea puterii are ca expresie normală alegerile.

5

Aşadar, funcţionarea unui regim pluralist depinde, în ultimă instanţă, de

ceea ce partidele politice aflate în concurenţă îşi propun să facă.

Referindu-se la opoziţia parlamentară, Constantin Dissescu arăta

că aceasta ” poate, dacă nu să se transforme în majoritate, dar să dea

alarma, să ţină ţara în majoritate şi să împiedice multe rele.”

Potrivit art.8 alin. 2 din Constituţie, partidele politice contribuie

la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor în principal prin

participarea la alegeri concurând astfel la formarea voinţei publicului,

care apare ca beneficiari ai pluralismului politic.

Constituţia noastră precizează în art. 8 că pluralismul în

societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale, ca apoi să sublinieze principiul după care partidele

politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.

Această dispoziţie constituţională dă expresie unei concepţii

bazate pe corelarea a doi termeni: - pluralismul;

- democraţia constituţională.

Negarea pluralismului politic şi a principiilor statului de drept

este o încălcare a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei.

Secţiunea V. Drepturi şi obligaţii ale partidelor politice din

România – ale partidelor politice din U.E.

§1. Constituţia actuală a româniei prevede atât drepturi cât şi

obligaţii ale partidelor politice. În categoria drepturilor partidelor politice

vom include:

- partidul care are majoritatea absolută în Parlament sunt consultate

de către Preşedintele României atunci când acesta desemnează un

candidat pentru funcţia de prim-ministru( art. 103 alin.. 1);

6

- candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de

candidaţi numai de partide şi alte formaţiuni politice;

- partidele politice pot face coaliţii electorale;

- numai partidele şi formaţiunile politice desemnează reprezentanţi

în birourile electorale;

- numai partidele şi formaţiunile politice care participă la campania

electorală pot primi, prin lege specială o subvenţie de la bugetul de

stat ( legislaţia electorală ).

În categoria obligaţiilor partidelor politice vom include acele

reguli care cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele

care le pot duce la declararea lor ca neconstituţionale (art. 40 alin. 2). Mai

mult Constituţia stabileşte că unele categorii nu se pot asocia în partide

politice (art.37 alin. 1). Activităţile partidelor politice sunt limitate la

acelea care să nu dăuneze statului şi nu sunt îndreptate împotriva ordinii

de drept..

§2. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii:

- criteriul politic naţional , capabil a asigura numărul de voturi

necesare reprezentării la nivel european ;

- criteriul politic european , capabil a încadra mişcarea politică

respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii,

social-democraţii, verzii, liberal-democraţii) care joacă rolurile

directoare în Parlament .

7

Capitolul II. Sistemul politic al U.E. . Corespondente în sistemul

politic al României.

Secţiunea I. Consideraţii generale.

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit de o serie de

tratate europene(Tratatul de la Nisa, , Tratatul de la Roma) .Acestea

urmează să fie în curând înlocuite de un document unic, Constituţia

Europei. În viitoarea Constituţie Europeană se prevede alegerea unui

preşedinte în exerciţiu şi a unui ministru de externe al UE pe o perioadă

de 2,5 ani. Consiliul va fi alcătuit atunci din şefii de stat şi de guvern ai

ţărilor din UE, preşedintele Consiliului, preşedintele Comisiei Europene

şi, cu rol consultativ, ministrul de externe al UE. Preşedintele Consiliului

şi ministrul de externe al Uniunii vor reprezenta UE în relaţiile externe.

Raymond Aron consideră că sistemul politic determină

raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi, fixează modul de cooperare al

oamenilor în gestiunea treburilor publice, orientează acţiunea etatică, de

care sistemul parlamentar are neapărată nevoie.

Secţiunea II. Instituţii politice la nivelul U.E.

şi la nivelul României.

8

§1. Generalităţi.

Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii

Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte

reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat

în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul

legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii( aplicat în politica UE prin

Tratatul de la Maastricht, conform cărora deciziile politice trebuie

delegate la nivelul cel mai inferior posibil) şi proporţionalităţii (orice

măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului

urmărit.

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie

unei apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei

cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile

Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind

mai numeroase.

In primii douazeci de ani de via ai Uniunii Europene, procesul

decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul

dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar Curtea Europeană de

Justiţie dădea interpretarea legală necesară.

§2. Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii

Europene. Aceasta are rolul de a înainta proiecte legislative (drept

iniţiativ) şi de a controla respectarea legilor. Membrii Comisiei UE

(comisari) răspund de câte un anumit resort, sunt nominalizaţi de ţările

membre şi apoi confirmaţi în funcţie de Parlamentul European. La ora

9

actuală, din fiecare ţară membră provine câte un comisar. Comisia UE

corespunde astfel guvernului Comunităţii Europene.

O instituţie asemănătoare cu Comisia UE în sistemul românesc

este Guvernului României, organul executiv al româniei. Potrivit art.102

alin. 3 al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru,

miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

§3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)este unul

din organele cu putere de decizie ale UE. Este deci o parte componentă a

puterii legislative, a cărei structură se aseamănă cu cea a unui sistem

bicameral. Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul legislativ,

fiind alcătuit în funcţie de sfera politică respectivă din miniştrii de resort

din guvernele naţionale. Consiliul de miniştri adoptă legile împreună cu

Parlamentul European. La ora actuală, în funcţie de domeniul politic

respectiv, adoptarea unei legi se face ori în unanimitate, ori cu o

majoritate calificată în Consiliul de miniştri. Nu toate ţările au câte un

drept de vot. Ponderea acestora este stabilită în Tratatul de la Nizza. În

principiu ţările mai mari au mai multe voturi decât cele mici, cu toate

acestea numărul de voturi nu este direct proporţional cu numărul de

locuitori. Dimpotrivă, statele mai mici sunt reprezentate

supraproporţional în raport cu cele mai mari

Consiliul de miniştri este deci “Camera superioară” dintr-un

sistem legislativ bicameral. El corespunde deci “Senatului” din sistemul

românesc.

§4. Parlamentul . În istoria constituţională a lumii, s-a impus,

ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul, a cărui apariţie , ca

instituţie politico-juridică fundamentală într-o societate organizată în stat,

10

a fost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului şi tiraniei

specifice absolutismului feudal.

De regulă, când vorbim de parlament spunem că este puterea

legislativă, caracterizare care rezultă fie din dispoziţii constituţionale

exprese, fie din principii de drept statornicite în timp.

Teoria că puterea aparţine poporului şi numai el are dreptul de a

legifera este foarte generoasă, şi, întrucât este practic imposibil ca întreg

poporul să se constituie într-o adunare care să decidă, să legifereze soluţia

găsită de experţi a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său,

natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi, astfel

desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa acestuia.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată

din unul sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuită

dintr-un număr de membri, dispunând, într-o măsură mai mare sau mai

mică , de putere de decizie

Parlamentul European este expresia manifestată prin alegeri

directe, a voinţei politice a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai

mare parlament multinaţional din lume. El îi reprezinta pe cei 450 de

milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene, iar obiectivele sale principale

sunt identice cu ale oricărui parlament, de a adopta legile cele mai bune

posibil, de a controla şi monitoriza utilizarea puterii executive. Astazi,

mai mult decât oricând în trecut, Parlamentul European este în măsură să-

şi îndeplinească aceste obiective, deoarece responsabilităţile sale au fost

lărgite continuu şi gradual, iar puterile sale au fost întărite prin Tratatul

Uniunii Europene din 1993.

11

Parlamentul european este unul din organele Comunităţilor

Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin

alegeri generale, libere şi secrete. În perioada 1952-1976 membrii

Parlamentului European erau numiţi de către parlamentele statelor

membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al

intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene.

Parlamentul European are trei sedii:

- Strasbourg

- Bruxelles - Luxemburg .

Parlamentul European din Strsbourg.

12

Parlamentul României are sediul la Bucureşti în vechea Casă a

Poporului, care acum se numeşte „Palatul Parlamentului”.

În aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în

vedere că partidele politice sunt resortul esenţial şi principal al regimului

parlamentar şi că fără partide nu există regim parlamentar. Prezenţa

partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de

grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau

profesând aceleaşi idei. Constituirea grupurilor parlamentare este o

facultate şi nu o obligaţie întrucât deputaţii şi senatorii sunt independenţi,

ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor. Astfel,

13

dacă nu urmează linia partidului său dacă nu vrea acest lucru. Partidul îl

poate exclude pentru indisciplină, dar această sancţiune se referă cu

precădere la apartenenţa în partid, ea fiind fără efect asupra situaţiei

parlamentare.

Structurile politice existente în ţările membre se oglindesc în

rândul fracţiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest

parlament există şapte fracţiuni şi o serie de deputaţi independenţi.

Deputaţii din Parlamentul European provin din circa 160 de

partide politice diferite, în care aceştia sunt membri în ţările lor de

origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa constitutivă a celei de-

a şasea legislaturi a Parlamentului European, care numără acum 732 de

deputaţi. Activitatea partidelor politice în Parlamentul European se

desfăşoară la nivel de  federaţii transnaţionale, grupuri politice şi partide

naţionale.  Federaţiile s-au creat în anii ’70: Partidul Oamenilor

(Poporului) Europei (EPP); partide Creştin-Democrate şi ramurile

acestora; Partidul Liberal, Democrat şi Reformist (ELDR); şi Partidul

Socialiştilor Europeni (PES).

Sala plenară de la sediul din Bruxelles al Parlamentului European

14

Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită

prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la echilibrul

puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri

cu 27 de State Membre.

La următoarele alegeri europene, cele din anul 2009, numărul

deputaţilor va creşte la maxim 750 odată cu aderarea României şi

Bulgariei la UE. Competenţa legislativă a Parlamentului European va

creşte pe viitor considerabil în raport cu cea a Consiliului de miniştri.

Parlamentul României este format din două camere , Camera

deputaţilor şi senatul, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber

exprimat. Dacă anterior revizuirii Constituţiei se punea lesne întrebarea a

şti prin ce se justifică bicameralismul în România, ulterior anului 2003

suntem însă în prezenţa unui bicameralism clar diferenţiat, cel puţin în

materia competenţelor legislative ale celor două camere.

Parlamentul României îndeplineşte mai multe funcţii:

- Funcţia deliberativă,

- Funcţia legislativă (adoptarea legilor). Legiferarea rămâne

împuternicirea primordială a Parlamentului. Pentru a înţelege

corect funcţia legislativă a Parlamentului, ne referim la sensul

restrâns de lege , adică la sensul de act juridic normativ al

Parlamentului. În vreme ce Parlamentul european împarte funcţia

legislativă cu Consiliul Uniunii Europene, exercitarea funcţiei

legislative în România se împarte cu executivul. Parlamentul

României poate adopta trei categorii de legi: constituţionale,

organice şi ordinare.

- Funcţia de control al executivului.

15

- Funcţia constituantă

- Funcţia jurisdicţională.

Puterea Parlamentului European are trei secţiuni:

- puterea legislativă,;

- puterea de a stabili bugetul;

- puterea de a supraveghea şi superviza executivul.

- Sediul Parlamentului European din Bruxelles

1) Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii

Europene adoptă legislaţia europeană (directive, ordonanţe,

decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură

legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are

(încă) drept iniţiativ, adică nu poate înainta proprii proiecte de legi;

acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest

drept iniţiativ îl are la ora actuală numai Comisia Europeană.

2) Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul

sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un

proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi

Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul

16

venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli

îl are Parlamentul. Dreptul de intervenţie al Parlamentului în

domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când

Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară

ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro

în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exerciţiul

bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu 10%, la suma

de 109,5 mld. euro.

3) Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte

de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile

sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul

poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea

unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară

de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de

Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo

unde aceste instituţii au funcţii executive.

În sistemul legislativ bicameral al UE Parlamentul European

corespunde deci “Camerei inferioare”. Similarul său din sistemul

românesc este „Camera deputaţilor“.

După alegerile parlamentare din1996 în camera deputaţilor s-au

constituit următoarele grupuri parlamentare: P.N.Ţ.c.d. şi civil ecologist,

P.D.S.R., U.S.D. - partidul democrat, P.N.L., U.D.M.R., P.U.N.R., al

minorităţilor naţionale, U.S.D-P.D.S.R., P.R.M..

După alegerile parlamentare din 2000 în camera deputaţilor s-au

constituit următoarele grupuri parlamentare: P.S.D., P.D., P.N.L.,

U.D.M.R., P.R.M., minorităţi.

17

Capitolul III. Partidele politice la nivelul U.E. şi partide politice

din România.

Secţiunea I. Scurt istoric al partidelor politice.

În trecutul politic al României, ca de altfel şi în alte ţări, au

existat partide cu caracter conservator, care găseau că situaţia este bună

pentru etapa respectivă, reformele urmau să vină pe cale evolutivă, lentă,

prin tatonări şi să nu se îndepărteze de la tradiţiile româneşti; au existat,

de asemenea, partide cu caracter liberal,care preconizau ca România să

ţină pasul cu ţările cele mai evoluate din Europa, să-şi însuşească formele

de organizare şi experienţa lor. Alte partide au fost variante ale liberalilor

ş conservatorilor.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au

apărut partidele socialiste, punând în centrul preocupărilor promovarea şi

întâietatea în societate a muncitorimii, considerată drept clasa cea mai

exploatată şi oropsită, dar şi cea mai dinamică, singura aptă să preia

conducerea treburilor publice.

După cel dintâi război mondial, Rusia ţaristă a devenit primul stat

comunist din lume care a căutat să realizeze socialismul prin dictatură

politică faţă de care au apărut curentele nazist şi fascismul musolinist.

Toate cele trei curente plasau omul într-un uriaş angrenaj, fiind nimic

altceva decât un anonim dintr-o colectivitate amorfă menită să execute ce

i se dicta.

După cel de-al doilea război mondial, fascismul şi nazismul au

fost zdrobite pe calea armelor, dar a triumfat comunismul care a cuprins

tot răsăritul şi tot centrul Europei, prăbuşindu-se şi el în cele din

urmă,după patru decenii, căzând pradă propriei intoleranţe.

18

Secţiunea II. Partidele politice din România

Putem aminti cateva dintre partidele mai importante de pe scena

politica romaneasca:

Partide parlamentare

Partidul Social Democrat (PSD)

Partidul România Mare (PRM)

Partidul Democrat (PD)

Uniunea Democrată Maghiară din

România (UDMR)

Partidul Naţional Liberal (PNL)

Partidul Conservator (PC)

Partide neparlamentare

Partidul Naţional Democrat Creştin

(PNDC)

Partidul Ecologist Român (PER)

Partidul Popular Creştin Democrat

(Partidul Naţional Ţărănesc Creştin

Democrat) (PPCD/PNŢCD)

Partidul Noua Generaţie - Creştin

Democrat (PNG-CD)

19

Partide ale grupurilor etnice

Comunitatea "Bratstvo" a Bulgarilor din

România (CBBR)

Comunitatea Italiană din România -

Socola, Iaşi (CIRI)

Comunitatea Ruşilor Lipoveni din

România (CRLR)

Federaţia Comunităţilor Evreieşti din

România (FCER)

Forumul Democrat al Germanilor din

România (FDGR)

Partida Romilor

Uniunea Armenilor din România (UAR)

Uniunea Culturală a Albanezilor din

România (UCAR) etc.

Acestea sunt unele dintre partidele aparute dupa 1989. Initial au

fost constituite sub alte denumiri, dar ulterior s-au scindat constiduindu-se

in noi partide (exemplul PD-ului care s-a constituit din PDSR, ApR-ului

constituit tot din PDSR, UFD-ului constituit din PD, alte variante ale

partidului liberal si exemplele ar putea continua.

Programul partidelor politice vizează probleme de organizare de

stat, probleme ale raporturilor dintre autorităţi, probleme economice,

sociale, administrative, culturale , ecologice, etc..

20

Secţiunea III. Partidele politice la nivelul uniunii europene

În cadrul Parlamentului European partidele politice se afiliază la

grupuri politice parlamentare structurate sau nu pe scheletul unor formule

politice supranaţionale.

a.  Democrat-creştinii europeni

Între partidele politice europene, creştin democraţii sunt dintre cei

mai puţin înţeleşi. Catalogaţi de public a fi de centru-dreapta, încă din

1961 ei au intrat într-o serie de combinaţii guvernamentale cu partidele de

centru-stânga dar şi cu partidele liberale. Odată cu Consiliul Ecumenic,

ţinut la Roma în 1962, cunoscut ca şi Vatican II, doctrina partidelor

democrat-creştine a devenit mai socială.

În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi

politica doctrinară este C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union)

german.

După  alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999,

acesta a devenit grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din

totalul de732 732 parlamentari) reprezentând partide conservatoare şi

creştin-democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.

Rezultatele bune din Marea Britanie şi Germania, care au fost

decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament, s-au datorat şi

unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi Schröder.

21

În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa

pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai

rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în ţara sa

natală şi totodată creşte ponderea conservatorilor cunoscuţi a fi apropiaţi

de eurosceptici. În Germania, politica  socială a lui Schröder nu a reuşit

să schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în peisajul

politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între

centrele de putere de pe continent.

Planul de acţiune 1999–2004, vine în continuarea unor

documente fundamentale pentru grupul partidului popular european şi al

democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la Atena din

1992 care stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu

aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulouse (9 –11

noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări sociale şi protejarea

familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică ce împleteşte integrarea

europeană cu interesele regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice

este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua

decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene, P.P.E.

nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor

şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi

municipale.

În ceea ce priveşte problematica Constituţiei, amintim că la

Conferinţa Extinderea Uniunii Europene, organizată la Frankfurt pe Oder,

la 3 nov. 2001, de Asociaţia Europeană a Juriştilor pentru Democraţie şi

22

Drepturile Omului în Lume, profesorul francez Gerard Soulier a afirmat

că problema constituţiei este indisolubil legată de stat şi a demonstrat că

nu trebuie confundată ideea de federalism cu ideea de stat federal, iar în

cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea

respectării deciziilor Curţii de Justiţie, care sunt imediat executorii.[5]

b. Social-democraţii

Social-democraţia europeană nu este deloc unitară în abordări,

atât în ceea ce priveşte problemele sociale cât şi a celor ale dezvoltării

Uniunii. La începutul deceniului, analiştii identificau  trei mari curente

social-democrate: primul curent susţinut de premierul francez Lionel

Jospin se detaşează printr-un socialism îmbunătăţit în problema socială; a

doua tendinţă, aşa numită Linia Londra–Berlin sau new labour,

promovează un social-liberalism deschis, mai ales către ideile centrului

decât ale stângii în timp ce o a treia linie politică încearcă să realizeze un

compromis între cele două curente principale.

c. Liberal-democraţii

Al treilea grup parlamentar ca pondere  este cel al liberal-

democraţilor. Analiştii prevedeau căderea acestora, dar mai mult sau mai

puţin surprinzător, ei au revenit în forţa detronându-i pe ecologişti de pe

poziţia a treia. Succesul e cu atât mai mare cu cât liberalii nu au

beneficiat de sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depăşit pragul

electoral. Decisive au fost voturile din ţările nordice, din Italia şi Marea

Britanie. La fel ca marile grupuri prezentate anterior, liberal democraţii

au un partid european care le reprezintă interesele – ELDR (Partidul

23

liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni). Şeful grupului

parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.

ELDR are membrii cu drepturi depline şi din Estul Europei sau

din Elveţia. Ca Program politic Liberal-democraţii europeni accentuează

ideea respectării identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea

ce s-a creat nu e doar o Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor.

Europa trebuie să fie, în opinia lor, un exemplu de respect a drepturilor

civile, toleranţei, emancipării şi dezvoltării individului, un dialog între

culturi diferite, într-un cuvânt, o Europă luminată.[6]

d. Ecologiştii

Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât şi partide

autonomiste din diferite ţări europene şi se caracterizează prin

intransigenţă în problemele de mediu precum şi promovarea unor politici

autonomiste militând pentru o integrare prin devoluţiune.

e. Comuniştii

Comuniştii europeni sunt o prezenţă constantă în Parlamentul

European şi beneficiază de suportul comuniştilor germani şi francezi.

Ideologic vorbind nu toţi comuniştii europeni reproduc teze leniniste şi

staliniste, ci recurg în special la K. Marx şi F. Engels. Aceştia sunt aşa

numiţii eurocomunişti. Alţii, cum sunt Partido Comunisto Portugues au

rămas fideli ideilor marxist-leniniste. Diferenţele de opinii sunt

importante: nordicii (danezii titoişti de ex.) sunt apropiaţi de social-

democraţi, reformiştii au folosit naţionalismul în ideea comunistă

24

(Iniţiativa per la Catalunya, ortodocşii, partide fidele moştenirii, acceptă,

evoluţia doctrinară (Partidul Comunist Francez) în timp ce integriştii au

rămas fideli dogmei comuniste. În domeniul relaţiilor internaţionale se

pronunţă pentru creşterea puterii OSCE în defavoarea NATO şi UEO.[7]

f. Grupurile independenţilor

În această categorie se pot încadra cele două grupuri ale

independenţilor – Grupul tehnic al deputaţilor independenţi şi Grupul

Neafiliaţilor.

25

BIBLIOGRAFIE:

1) Regia Autonomă Monitorul Oficial, „ Partidele Politice”,

Bucureşti, 1993; „ Comunicări prezentate la seminarul

ştiinţific din 20 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curţii

Constituţionale”, autorii comunicărilor:: Viorel Mihai

Ciobanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Nicolae Popa etc.

2) Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, „ Drept constituţional

şi instituţii politice” – volumul II / Ediţia a XI-a, Bucureşti, ,

editura All Beck, 2003;

3) Petre Anghel, „Instituţii Europene şi tehnici de negociere în

procesul integrării”, Bucureşti, editura Universităţii din

Bucureşti, 2003;

4)    Fuerea, Augustin, Conf. Univ. Dr.  Instituţiile Uniunii

Europene, Bucureşti, Universul juridic, 2002.

5) www.politice.ro;

6) www.uniuneaeuropeană.com;

26