Partea a IV - a. PIAŢA MUNCII ÎN FRANŢA

Munca – reprezintă o activitate umană, care vizează să creeze,producă şi să furnizeze bunuri şi servicii. Această definiţie arată faptul că estevorba despre un ansamblu de acţiuni finalizate supuse unui scop care implicăun consum de energie fizică şi pshică în cadrul căreia oamenii îşi folosescaptitudinile, cunoştinţele şi experienţa.

Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şideterminant, ce antrenează şi ceilalţi factori de producţie în vederea obţineriide bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şide perspectivă.

Adam Smith , părintele economiei politice, arată că munca este sursatuturor bogaţiilor societăţii, “sursa unică a avuţiei naţiunilor”.

Societatea modernă este una bazată, în mare măsură, pe muncasalariată.

O mare parte din specialiştii care au studiat preistoria, afirmă căapariţia muncii datează cu 2,5 milioane de ani în urmă, alţii sunt de părere cămunca a fost inventată în Orientul Mijlociu între - 9000 şi – 8000 de cătreprimele societăţi agricole iar o a treia categorie afirmă că aceasta coincide cufenomenul de generalizare a salariatului din secolul XVIII – lea şi chiar dinsecolul al XIX – lea. Este vorba de dezacorduri ale specialiştilor care sesprijină pe diferite concepţii de muncă, un fapt rămâne însă indiscutabil:acela de a şti că este necesar să ne întoarcem în timp pentru a descoperi acelepersoane care au căutat să îmbunătăţească condiţiile lor de viaţă producând,mult înainte de apariţia salariilor.

La origine, înainte şi în timpul Evului Mediu al cărui sfârşit datează în1453, activităţile productive pe care unii le considerau deja munca iar alţii nuîncă, exprimă în mod esenţial ideea de servitute, constrângere, de suferinţă apersoanelor care nu puteau decât să lupte împotriva unei naturi deseori ostilăpentru a supravieţui. În decursul acestei lungi perioade, omul se găseşte însituaţia de înrobire faţă de lumea materială şi aceasta explică motivul pentrucare Grecii încredinţau aceste activităţi sclavilor, omul liber consacrându-se,în general artelor, sporturilor, activităţii politice, contemplării ideilor. Aceastăsituaţie va dura până în secolulul al XV – lea. Apoi, în decursul unei perioadeistorice care coincide cu cea a Renaşterii şi chiar dincolo de această perioadă,noţiunea muncii dobândeşte încetul cu încetul o valoare pozitivă , burgheziao consideră atât ca şi o sursă de bogaţie cât şi de putere, ideea deconstrângere fiind însa, incă existentă. Este important să amintim faptul că înaceastă perioadă, morala creştină a datoriei joacă un rol deosebit deimportant, fericirea persoanelor nereprezentând ţelul principal de atins. Maitârziu, la sfarşitul secolului XVII lea şi în decursul secolului XIX – lea aparemult mai evident ambivalenţa muncii, şi anume pe de o parte în calitate deformă superioară de activitate economică care poate elibera iar pe de altă

parte, care determină alienarea muncitorilor, care oferă spre vânzare princonstrângere forţa lor de muncă fiind privită ca o marfă : Karl Marx.

În concluzie, munca fizică era dispreţuită şi considerată a fi osuferinţă şi chiar o tortură – de altfel, originea cuvântului travail (muncă, înlimba franceză) se afla în latinescul tripalium, care desemna un instrument detortură.

De altfel, şi în ceea ce priveşte cuvântul românesc „muncă”, cuvânt deorigine slavă (sl. monka), între accepţiunile sale, găsim (DEX, 1998, p. 661)şi pe acelea de tortură, durere, suferinţă, chin.

Aşadar, de-a lungul istoriei, munca, fie că este considerată o obligaţiea tuturor, sau doar a unora spre beneficiul altora, “un rău necesar” sau uninstrument de reducere a anxietăţii, ea este considerată o necesitate specificumană, motivată economic, moral, religios şi psihologic. În societateamodernă secularizată, motivaţia muncii şi-a pierdut, în mare masură, latura saetico-religioasă, însa, deşi determinarea sa este una preponderent economică,nu se pot ignora aspectele psihologice. În acest sens, un argument îlreprezintă faptul că în societatea capitalistă contemporană, scoaterea din sferamuncii, prin evenimente precum şomajul sau pensionarea, creează anxietateşi frustrare, chiar şi atunci când nivelul veniturilor de înlocuire permitemenţinerea unui standard economic apropiat celui de dinainte. În prezent, deasemenea, se remarcă existenţa unei supremaţii a economicului asupraumanului; lipseşte fără nici o îndoială o minimă atenţie totuşi indispensabilăacordată de către conducătorii întreprinderii, satisfacerii nevoilor esenţialeresimţite de către mulţi dintre salariaţi, fiecare dintre ei percepând în moddiferit importanţa unui anumit element faţă de altul: condiţiile de muncă,atmosfera de muncă, autonomia, încrederea acordată, recunoaşterea ofertelor,renumerarea, conţinutul şi diversitatea responsabilităţilor, siguranţa loculuide muncă.

Capitolul 7. FORŢA DE MUNCĂ ÎN FRANŢA

7.1. Piaţa muncii, cererea şi oferta de muncă

Factorul muncă – condiţie generală a oricărei activităţi – se asigură,ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei.

Piaţa muncii se întemeiază, de asemenea, pe întâlnirea şiconfruntarea cererii cu oferta de muncă.

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează înmod liber întreprinderile în calitate de cumpărători şi posesorii resursei demuncă în calitate de vânzători, împreună cu ansamblul regulilor carereglementează acest schimb în care, prin mecanismul preţului muncii, alconcurenţei libere între agenţii economici şi al altor mecanisme specifice, seajustează cererea şi oferta de muncă.

Ea funcţioneaza în fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scarămondială.

Orice activitate, care se iniţiază sau există în societate, genereazănevoia de muncă. Dar ea nu constituie în întregime o cerere care se manifestăpe piaţa muncii. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia formacererii de muncă este remunerarea sa.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care seformează la un moment dat într-o economie de piaţă.

Cererea de muncă se exprimă prin intermediul numărului de locuri demuncă. Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizăriidisponibilităţilor de muncă existente în societate, adică a volumului de muncăce poate fi depus de către populaţia aptă de muncă a ţării respective, înperioada dată. Şi în acest caz, trebuie să avem în vedere că nu toatedisponibilitaţile de muncă se constituie în ofertă, ci numai acelea careurmează să fie renumerate.

Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depunemembrii societăţii în condiţii salariale.

Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă saupopulaţia aptă disponibilă din care se scade numărul femeilor casnice, alstudenţilor şi al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate,intrucât, au resurse pentru existenţă sau au alte preocupări.Cererea şi oferta de muncă nu trebuie considerate prelungiri simple şi directeale cererii şi ofertei de bunuri economice pe o altă piaţă, ci ca nişte categoriispecifice cu un conţinut care le este specific. În acest sens trebuie luate înconsiderare următoarele aspecte:§ Pe termen scurt, cererea de muncă este practic invariabilă, deoarecedezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, creatoare delocuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;

§ Oferta de muncă în ansamblul său, se formează în decursul unui timpîndelungat în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni pânăla vârsta la care se poate angaja;§ Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nuse deplasează dintr-o localitate în alta şi nu-si schimbă cu uşurinţa munca,ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantajeeconomice. De asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, stareasănătăţii, psihologie, condiţii de muncă etc, aspecte care nu sunt neaparatde natură economică;§ Oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracterrelativ rigid. Cel ce face oferta nu poate aştepta un termen nedeterminatangajarea pe un loc de muncă;§ Oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiileeconomiei de piaţă deoarece generaţiile de tineri nu sunt crescute deparinţii lor ca nişte mărfuri sau numai pentru a deveni salariati, ci caoameni.§ Cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun dinsegmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se subsitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, sedesfaşoară în două trepte. Prima se manifestă pe ansamblul unei economii saupe segmente mari de cerere şi ofertă, determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul acesteia, se formează codiţiile generalede angajare ale salariaţilor, se conturează principiile care actionează lastabilirea salariilor şi o anumita tendinţă de stabilire a salariilor la un nivelinalt sau scăzut. A doua fază reprezintă o continuare a celei dintai şi constă înîntâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali, în funcţie de condiţiileconcrete ale firmei şi salariaţilor ei. Cererea se dimensionează precis, cavolum şi structură, pe baza contractelor şi a altor angajamente asumate decătre firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de muncă,număr de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le efectueze sau nu, înfuncţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi economică etc. lamomentul respectiv.

Raportul între cerere şi oferta de muncă pe piaţă poate conduce la treisituaţii distincte:§ Ocuparea deplină sau echilibrul pe piaţa muncii. Ocuparea deplină

reprezintă procesul de cuprindere în sfera muncii a persoanelor învârsta de muncă ce dispun atât de aptitudinile fizice cât şi intelectualenecesare muncii. Ce înseamnă însă ocuparea deplină este o întrebareobsedantă pentru economişti. Ocuparea deplină corespunde aceleisituaţii în care o persoană doritoare să muncească, poate găsi un locde muncă în orice moment în profesiunea pe care doreşte să oexerseze. Această potrivire perfectă a dorinţei şi aptitudinilorindivizilor cu cerinţele economiei care se află într-o continuă mişcare

are foarte slabe şanse de reuşită: raritatea unor resurse; în cadrulsectoarelor industriale, mecanizarea urmată de automotizare aucondus la scăderea puternică a nevoii de forţă de muncă; începutulsecolului XX care este marcat de robotizare care are ca şi efectsuprimarea anumitor locuri de muncă creând în acelaşi timp noi locuride muncă care necesită însa persoane cu o calificare ridicată şi cunumeroase aptitudini şi cunoştinţe. În ceea ce priveşte progresultehnic, părerile sunt împarţite; unii consideră că acesta duce lasuprimarea locurilor de muncă, alţii însăa afirmă că acesta permitecreerea de oportunităţi privind creerea de noi produse şi servicii.William Beveridge defineşte ocuparea deplină ca şi situaţia în care“numărul locurilor de muncă vacante este superior numarului decandidaţi pentru un loc de muncă şi în care aceste posturi sunt astfellocalizate incat şomajul se reduce la mici intervale de aşteptare”.Economiştii afirmă ca şomajul aferent ocupării depline se limitează laşomajul fricţional. Şomajul fricţional este şomajul cauzat deneconcordanţele între cererea şi oferta de muncă, provenite dincirculaţia precară a informaţiei, mobilitatea forţei de muncă etc.Căutarea unui loc de muncă permite şomerilor să găsească un loc demuncă care să corespundă competenţelor lor şi exigenţelor salariale.Este vorba despre un tip de şomaj perfect compatibil cu situaţia deocupare deplină, utilizându-se astfel în mod optim forţa de muncă.Această situaţie corespunde după părerea anumitor persoane cu o ratăa şomajului mai mică de 5% în sensul BIT , pentru alţii însa ocupareadeplină nu există numai atunci când rata şomajului este mai mică de1% ;

§ Subocuparea sau şomajul involuntar este o situaţie în care cererea demuncă a intreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de muncăa populaţiei active;

§ Penuria de mână de lucru este, binenţeles inversul celei anterioare.Subocuparea şi penuria pot coexista într-o economie. Putem întâlni

subocupare în anumite ramuri sau pentru anumite meserii şi penurie în altele.Pe piaţa muncii, oferta se ajustează graţie flexibilităţii salariului real. Ofertade muncă creşte odată cu creşterea acestuia iar cererea scade. Întreprinderilevor cumpăra ore – muncă până când salariul de echilibru va fi egal cuproductivatea marginală a muncii (producţia ultimei ore – muncă cumparate).Altfel spus, întreprinderea angajează până când ultimul angajat îi aduce totatâta venit cât reprezintă costul angajării lui, productivitatea muncii fiinddescrescătoare dincolo de un anumit prag.

Şomajul involuntar nu poate fi deci de durată. El se poate reducegraţie flexibilităţii în scădere a salariului. Dacă totuşi şomajul dureazăînseamnă că piaţa muncii este impiedicată să funcţioneze, anumite rigidăţiblocând ajustarea spontană a pieţei. Acestea sunt, în principal, următoarele:

§ Existenţa unui salariu minim pe economie, care impiedică angajareade muncitori puţin calificaţi, în măsura în care nivelul salariul minimeste superior productivităţii acestora;

§ Existenţa sindicatelor aparţinând salariaţilor, care funcţionează ca unmonopol pe piaţa muncii, impunând întreprinderilor un nivel desalarizare care nu mai scade (apărarea puterii de cumpărare);

§ Convenţiile colective (acorduri între patronat şi salariaţi pe ramuriproductive). Acestea planifică o creştere continuă şi constantă asalariilor, în funcţie de vechimea în muncă şi de evoluţia costuluivieţii. Costul muncii devine atunci un cost fix în locul unuia variabil.Piaţa este anchilozată.Piaţa va fi mai puţin sau mai mult ‘liberă’ în funcţie de autonomia

acordată întreprinderilor de către regulile pieţei pentru a determina nivelulsalariilor propuse, condiţiile de angajare şi de concediere precum şi condiţiilede muncă şi proiectarea posturilor.

Pieţele prezintă structuri diferite: o piaţă va deveni concurenţială dacăea este constituită dintr-un număr mare de firme şi persoane dornice demuncă, fără influenţa pieţei asupra salariului. Există de asemenea şi situaţiade monopson în care una sau mai multe întreprinderi sunt singurele carecaută un anumit tip de muncă/ anumite profesii (de exemplu Michelin înlocalitatea Clemont Fernand). Există monopol atunci când un grup desalariaţi ocupă o poziţie dominantă.

În situatia în care piaţa este concurenţială, aceasta se analizează prininteracţiunea dintre cerere şi oferta diferitelor forme de muncă.

7.2. Piaţa externă şi piaţa internă a muncii

Piaţa externă se află la originea angajărilor de persoane din afaraîntreprinderii în vederea oferirii unui loc de muncă.

Firma este vazută ca o piaţa internă pentru anumite posturi în situaţiaîn care se recurge la promovarea sau transferarea angajaţilor în cadrul firmei.De exemplu, piaţa inginerilor informaticieni din regiunea parisiană reprezintăo piaţă externă în timp ce ansamblul muncitorilor calificaţi cu şanse depromovare în poziţii superior ierarhice în cadrul unei anumite întreprinderireprezintă o piaţă internă. Piaţă internă poate fi definită ca şi o “unitateadministrativă” în interiorul căreia atribuirea şi renumerarea muncii suntdeterminate printr-un ansamblu de reguli şi proceduri administrative. Piaţainternă reprezintă un spaţiu protector pentru angajaţi pentru ca îi izolează deconcurenţa ofertanţilor de muncă exteriori şi în concluzie de fluctuaţiilesalariilor înregistrate pe piaţa externă cel puţin pe termen scurt. Acest spaţiude mobilitate se supune unui ansamblu de decizii ierarhice, de reguli şi de

proceduri care pot lua un caracter “administrativ”. De fapt, piaţa internăpresupune existenţa anumitor reguli de gestiune:§ Aplicarea de către întreprinderi a metodelor de clasificare a posturilor

ceea ce a permis la o mai buna cunoaştere a calificărilor cerute de-alungul fazelor de promovare;

§ Obsevarea unei tendinţe tot mai accentuate de aplicare a metodelor depromovare în funcţie de performanţe în defavoarea modalitaţii depromovare în funcţie de vechime; permiţând astfel o mai bunăutilizare a potenţialului uman.Existenţa politicilor de formare mai mult sau mai puţin vaste

practicate de către întreprinderi exprimă dorinţa acestora de a oferiposibilitatea unei dezvoltări interne pentru toţi salariaţii şi de a corela maibine exigenţele postului cu cunoştintele individului. Însa accesul la formareeste inegal în funcţie de mărimea întreprinderii, de vârstă, de sex şi destatutul salariatului 1. Se impune atenţiei următoarele patru aspecte:

– Nivelul de acces al salariţilor la formare profesională oferită de cătreîntreprinderi este sensibil mai ridicată pentru barbaţi decât pentru femei.– Salariaţii cei mai favorizaţi se regăsesc în intervalul de vârstăintermediară (25 – 45 de ani );– Personalul din conducere se bucură de şanse de trei ori mai mari de aaccede la formare decât muncitorii.

Efortul formării atât iniţiale cât şi continue corespunde, în particular,unei tentative de adaptare a ofertei de calificare la cererea de calificareexprimată de către întreprinderi.

Piaţa internă a muncii este o structură în realitate ale caror obiectivesunt complexe şi disparate. Totusi două obiective par sa prevaleze şi anumeminimizarea costurilor şi minimizarea incertitudinii. Pieţele, fie că suntinterne sau externe sunt supuse în acelaşi timp atât regulilor care guverneazărelaţiile între agenţii economici, deciziile individuale sau colective, alocareaşi utilizarea resurselor cât şi contrângerilor fie că sunt economice, juridice sausociale. Existenţa acestor reguli implică însă anumite costuri. Comparaţiacosturilor legate de apelarea la piaţa de munca externă sau internă vainfluenţa deciziile de angajare a întreprinderii din exterior (de pe piaţaexternă) sau prin promovare (de pe piaţa internă).

Într-adevăr, schimburile efectuate pe piaţa externă a muncii prespunun cost; fiecare operaţiune de cumpărare sau de vânzare presupune onegociere şi un contract care implică costuri aferente unor diferite etape(publicarea anunţului, formare profesională). Iată de ce internaţionalizarearecrutărilor şi în concluzie structurarea pieţei interne devine pentru oîntreprindere o soluţie care permite minimizarea costurilor. Şi piaţa internăînsă, implică de asemenea anumite costuri. Într-adevăr, există pe de-o partecosturi asociate definirii regulilor de funcţionare pe piaţa internă ( criterii de

1 Conform lui D. Gelot ; 2001

evaluare a salariaţilor, criterii de definire a posturilor, criterii de promovare),iar pe de altă parte costuri legate de informaţia internă care devine din ce înce mai greu accesibilă odată cu creşterea mărimii unei întreprinderi. Astfel,cu cât o întreprindere este mai mare cu atât riscurile privind deciziile eronatecresc dacă regulile de funcţionare a pieţelor interne nu sunt destul de precise.Antreprenorul riscă astfel sa se gasească în faţa unor decizii arbitrare privindpromovarea. În acest sens, aşa cum subliniază M. Rainelli (1989) “există omărime optimă a unei firme care corespunde cu nivelul în care organizareainternă are aceleaşi costuri ca şi piaţa”. Specificul capitalului uman şi costulsău de integrare (selecţîe, formare etc) în cadrul unei întreprinderiaccentueaăa nevoia de a apela la piaţa internă. În mod evident, structurareapieţelor interne se supune unor diverse raţiuni care pot fi grupate în treicategorii:§ Primul tip de argument constă în faptul că structurarea unei pieţe

interne sporeşte eficienţa internă a întreprinderii întrucât o recrutareinternă va permite păstrarea unei anumite culturi în cadrul uneiîntreprinderi omogenă a tuturor participanţilor; această cultură estespecifică organizaţiei şi presupune reguli particulare prestabilite.Astfel, în cadrul anumitor întreprinderi, promovarea se realizează înfuncţie de criterii de eficienţă individuală necesitând punerea înpractică a unor modalităţi de evaluare a salariaţilor în timp ce încadrul altor întreprinderi vechimea primează în ceea ce priveştedefinirea promovării. Structurarea pieţelor interne apare astfel ca şi uninstrument de stabilizare a relaţiilor interne între participanţi,atenuând astfel conflictele, dezvoltând chiar un spirit de echipă şi deloialitate (A. Alchian, J. Demmsetz, 1972) şi ca şi un mijloc de asoluţiona probleme într-o manieră coerentă prin intermediul grupuluiale cărui obiective iniţiale pentru fiecare individ a fost omogenizată înprealabil. Un alt avantaj ce derivă din recrutarea internă constă înfaptul ca organizaţiile au posibilitatea să cunoască mai bine puncteleforte şi punctele slabe ale candidaţilor, deoarece există informaţiisuficiente despre aceştia;

§ În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument în favoarea structurăriipieţelor interne, putem spune că existenţa unei structuri prealabile defiliere/nivele de promovare şi a modalitaţilor de evaluare apersoanelor şi a posturilor este de a produce reguli în cadrulorganizaţiei cu scopul de a evita conflictele sau cel puţin de a leatenua. Dacă asimilăm o piaţă internă cu o organizaţie, atunci estenecesar să sublininiem aşa cum o face C Menard (1989) că “oorganizaţie este un ansamblu de proceduri formale, destinate săregularizeze relaţiile între participanţi” ;

§ Al treilea tip de argument în favoarea structurării pieţelor internetinde să sublinieze faptul că acestea sunt un factor de reducere aincertitudinii. Pieţele interne au o funcţie de stabilizare; ele definesc

regulile de promovare stimulând angajaţii cei mai eficienţi, cei maiperformanţi să rămână în cadrul întreprinderii sperând o promovare.Ierarhia funcţiilor determină de asemenea structura salarială aîntrerprinderii, limitând astfel creşterea revendicărilor individuale înceea ce priveşte renumeraţiile. Prin urmare, pieţele interne frâneazămobilitatea externă a angajaţilor eficienţi, în acelaşi timp justificândîn funcţie de ierarhie, retributuţiile lor. De asemenea, cu cât oîntreprindere este mai mare cu atât ea trebuie să fie mai puternicstructurată şi să definească mai strict funcţiile ei şi filierele depromovare. De fapt, definirea posturilor permite o mai mareraţioanalizare a structurii renumeraţiilor şi oferă întreprinderii unmijloc de a realiza o comparaţie între salariile sale şi cele vărsate decătre alte întreprinderi. Astfel, daca ea caută o stabilizare a forţei salede muncă, ea are interesul de a-i plăti mai mult decât celelalteîntreprinderi. În schimb, dacă ea caută o anumita rotaţie apersonalului său, ea va oferi o renumeraţie inferioară celor de pepiaţă. Această structurare a funcţiunilor consolidează putereaîntreprinderilor în comparaţie cu piaţa externă a muncii pentru cămodalitaţile de evaluare a persoanelor şi a muncii prestate face multmai obiectivă gestiunea renumeraţiilor şi a muncii. Astfel putemconcluziona, aşa cum o face C. Menard (1989; 1991) în cazulorganizaţiilor, faptul că pieţele interne nu sunt un accident carerezultă ca urmare a unor slăbiciuni.Politicile salariale sunt marcate de existenţa unor costrângeri; un

salariat în cadrul întreprinderii acceptă să muncească în schimbul uneicontrapartide. Salariul reprezintă un element important de motivare pentru unsalariat şi un element de cost pentru angajator. Tocmai din acest motiv, eltrebuie determinat cu multă precizie. Alegerea sistemului de renumeraţie alunei întreprinderi este influenţată de către mediu şi de către obiectivele saleîn materie salarială.

Mediul constrânge sistemul de renumerare în trei moduri:§ Convenţia colectivă oferă întreprinderii un cadru permiţând astfel, să

clasifice posturile de muncă şi să definească salariul minim şi celmaxim pentru fiecare grup de posturi;

§ Starea pieţei muncii influenţează evoluţia medie a salariilor. Oîntreprindere nu poate să-şi permită să plătească pe un termen lungpersonalul sub nivelul mediu al pieţei muncii fără să nu se supunăunei rate al rotatiei ridicată al salariaţilor în special al celor maicalificaţi sau al celor care se află într-un număr mic pe piaţa muncii.

§ Practicile de renumerare sunt deseori identice în cadrulîntreprinderilor ale căror domenii de activitate sunt similare.O renumeraţie trebuie să fie suficientă şi în armonie cu salariile

regionale şi ale corporaţiei astfel încat să poată să recruteze şi să pastreze

personalul format şi să aplice propria politică de renumerare şi în special să odetermine să evolueze.Un studiu cu privire la nivelul renumeraţiilor va permite întreprinderilor sărealizeze obiective reale privind evoluţia salariilor angajaţilor proprii şi săconştientizeze la ce nivel trebuie menţinută tendinţa centrală pentru a oferisalarii competitive. Un salariu trebuie să fie considerat echitabil de către toţiangajaţii. Nivelul salariului acordat va evolua în funcţie de valoareaindividului, de comportamentul profesional etc.

Întreprinderea preocupată de integrarea individului în cadrul ei atuncicând îşi fixează propriile obiective trebuie să ia în considerare şi pe cele alepersonalului. Această luare în considerare se află de asemenea la bazaprocesului de evaluare. Această primă etapă presupune în mod logicatribuirea de creşteri salariale meritate chiar dacă modalităţile de acordaresunt diverse în funcţie de întreprindere. Aprecierea meritului individualvizează realizarea unor obiective a salariaţilor compatibile cu cele aleîntreprinderii, permiţând astfel o mai buna integrare a celor din urmă.Aprecierea personalului cuprinde mai multe faze:§ Salariatul determină împreună cu superiorul său ierarhic obiective

individuale pentru o perioadă determinată asupra căreia el va acceptasă fie evaluat;

§ Aprecierea rezultatelor se va face în funcţie de obiectivele individualeanunţate;

§ Aprecierea globală a salariatului de către şeful ierarhic presupunenotarea atât cantitativă cât şi calitativă a rezultatelor;

§ Evaluarea poate avea ca şi rezultat fie o promovare a salariatului fiepenalizarea /concedierea acestuia.Aprecierea performanţelor conduce superiorul ierarhic să clasificesubordonaţii în funcţie de performanţele lor individuale.Nivelul salariului trebuie să se întemeieze pe un sistem coerent de

criterii mai mult sau mai puţin cuantificabile, care în unitatea sa , să răspundăunor raţiuni de natură macro sau microeconomică. Urmatoarele criterii seimpun atenţiei:§ Importanţa economico – socială a muncii prestate;§ Complexitatea muncii: calificare, răspundere, condiţii de muncă;§ Rezultatele obţinute;

Criteriul fundamental, determinant este ultimul; el oferă confirmareafinală a întregului sistem criterial, dar ponderile sunt diferite, în funcţie defactorii de influenţă şi mutaţiile ce intervin pe piaţa muncii, ca şi de naturaproducţiei şi de strategia dezvoltării.

Individualizarea salariilor prezintă avantaje pentru o întreprindere.Unul dintre avantaje constă în faptul că salariaţii vor fi mult mai motivaţi înindeplinirea sarcinilor lor şi a responsabilităţii, fiecare fiind renumerat înfuncţie de productivatea sa. Individualizarea salariilor se presupune a fi labaza politicii de personal în cadrul întreprinderii. La nivelul întreprinderii,

individualizarea salariilor (sub forma primelor) va permite o mai bunacorelare a remuneraţiei indivizilor cu performanţele lor.

Rata de mobilitate internă şi externă înregistrată în Franţa

În ceea ce priveşte mobilitatea, se remarcă diferenţe în funcţie demărimea întreprinderii, de sectorul de activitate sau de caracteristicileofertantului de muncă. Mobilitatea angajaţilor este mai ridicată în cadrulîntreprinderilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, mobilitatea internă esteslabă în cadrul intreprinderilor mici şi sensibil mai ridicate în cadrulîntreprinderilor mari.

În concluzie, putem afirma aşa cum o face T. Amosse (2003) faptul cămarile întreprinderi au constituite pieţe interne dinamice (existenţa acesteimobilităţi protejate atrage salariaţii, oferindu-le siguranţa locului de muncă şiperspective de carieră). Putem concluziona faptul că salariaţii micilorîntreprinderilor încearcă să lupte împotriva unui loc de muncă precar câutândsă muncească în cadrul marilor întreprinderi. Odată ce obiectivul lor esteatins, ei încearcă să păstreze această situaţie şi chiar să o amelioreze. Acestefapte sunt susţinute de către ratele de mobilitate externă : loc de muncă -şomaj crescute în cadrul micilor întreprinderi şi mult mai slabe în cadrulîntreprinderilor mari. În ceea ce priveşte mobilitatea, în Franţa, se constatăaceeaşi situaţie demonstrată de către datele înregistrate din tabelul următor.

Rata de mobilitate anuală a angajaţilor în funcţie de mărimeaîntreprinderii

% Internă Externă loc de m-că– loc de m-că

Externă loc de m-că– şomaj

Total

Întrepr. de stat şicolectivităţi locale

6.3 1.3 2.1 9.7

Întrepr. ³ 500 sal. 2.0 4.5 3.1 9.6Întrepr. Cu 50 –149 sal.

1.2 5.6 3.9 10.7

Întrepr. 1 – 49 sal; 1.0 8.0 6.2 15.2Total 2.8 5.9 4.3 13.0

Dacă mobilitatea muncitorilor este ridicată în sectorul terţiar îngeneral, ea este mult mai redusă în industrie sau în domeniul lucrărilorpublice sau construcţiilor. Activităţile terţiare se caracterizează prin existenţaunei forţe de muncă tinere şi foarte mobile în funcţie de noi oportunităţi carese pot ivi; în ceea ce priveşte însă activităţile tradiţionale din sectorul terţiarşi anume serviciile financiare şi imobiliare, sănătate, activităţi sociale, nivelulmoblităţii este mai redus şi se sprijină mai degraba pe existenţa uneimobilităţi interne şi externe : loc de muncă - loc de muncă.

T. Amosse (2003) subliniază faptul că “mobilitatea reflectădificulatăţile de inserţie pe piaţa muncii a tinerilor şi rotaţia semnificativă

care caracterizează munca necalificată: jumatate din salariaţii care auschimbat de doua ori un loc de munca în ultimii trei ani au mai puţin de 10ani de carieră”.

Rata de mobilitate anuală a muncitorilor în funcţie de acitvitatea sectorială % Internă Externă loc de m-

că – loc de m-căExterna loc de m-că – şomaj

Total

Restaurant 1.6 14.6 10.3 26.5Arte, spectacole 2.3 9.2 8.1 19.6Construcţii 1.2 8.1 5.5 15.2Educaţie 9.0 2. 8 3.4 15.2Comerţ 1.6 5.9 4.3 13.0Industrie 1.1 4.9 3.8 9.8Sănătate, social 2.2 3.4 3.3 8.9Administraţiapublică

3.0 1.9 2.2 7.1

Apărareabunurilor

9.9 1.8 1.2 13.0

În concluzie, mobilitatea externă scade pe măsură ce nivelul de calificarecreşte. Ea este mult mai redusă în cazul personalului de conducere decât încazul personalului necalificat în primii 10 ani de carieră profesională; aceştiadin urmă sunt afectaţi de o mai puternică instabilitate profesională. Pe de altăparte, personalul cu gradul cel mai înalt de calificare se bucură de omobilitate internă.

7.3. Segmentarea pieţei muncii

Observarea structurii pieţei muncii arată că aceasta este segmentată,fiind compusă din doua „sectoare” sau „segmente”. În cadrul primului, numitşi sector primar, salariile sunt mai mari, stabilitatea locurilor de muncă estemai ridicată şi există perspective importante de carieră. Acest sector estealcatuit, mai ales, din firme mari, care au constituite pieţe interne ale muncii:promovarea indivizilor, cariera acestora şi nivelul salariilor sunt determinateîn mare parte de evoluţia lor în cadrul acestei pieţe interne.

Sectorul secundar grupează locurile de muncă “periferice sau deajustare” unde salariile au un nivel scazut, mobilitatea sau fluctuaţiapersonalului este mare, salariaţii nu beneficiază, în general, de perspective decarieră în cadrul întreprinderii, firmele – mai mici – neavând organizată opiaţă internă.

Mobilitatea lucrătorilor între cele doua segmente este extrem deredusă.

Această structură a pieţei muncii lasă loc şi pentru şomaj, carealcatuieşte, într-un fel, cel de-al treilea segment al acestei economii

compartimentate. Segmentarea are origini diverse care evoluează cu timpul înfuncţie de ciclul economic, de obiectivele economice ale Statului, de structuriindustriale etc. Luând în considerare ultimul crieteriu, piaţa muncii poate ficel puţin divizata în patru compartimente dacă distingem sectoarele deactivitate inovante şi tradiţonale şi segmentele primare şi secundare ale pieţeimuncii.

Dacă luăm în considerare un număr mai mare de criterii (în specialgeografice), piaţa muncii se compartimentează luând forma unui mozaic desubpieţe. Dezechilibre sectoriale sau regionale ale pieţei muncii agraveazăefectul pur al segmentării. De fapt, o creştere a gradului de segmentare nupoate decât să intensifice concurenţa între ofertanţii de muncă. Existenţaacestei predominanţe a cererii asupra ofertei de muncă a determinat săinţelegem piaţa ca şi un ansamblu de flux de mobilizare şi de respingere aforţei de muncă fără a exclude însă relaţiile permanente între cele doua forţe.Salariul nu mai este determinat numai de un echilibru cantitativ a “actorilorprezenţi” dar şi de raportul lor de forţe la un moment dat.Segmentarea este uneori conditionată atât de structurile juridice cât şi deformele particulare a raporturilor sociale. Astfel, segmentul secundar esteconstituit de către salariaţii care lucrează în întreprinderi care funcţionează în

Loc de muncă stabil

Variabilitatea salariilor pe termen scurt

Loc de muncă stabil

Creşterea salariilor

Loc de muncă instabildin punct de vederestructural

Remuneraţii scăzute

Loc de munca de ajustaredin punct de vedereconjunctural

Remuneraţii stabile

Segmentprimar

Segmentsecundar

Activitatetraditională

Activitateinovantă

baza unor lucrări de subcontractare şi care lucrează temporar. Contractele cudurată determinată şi locurile de muncă cu normă parţială constituie deasemenea surse de flexibilitate în gestionarea resurselor umane.

In Franţa, numărul ofertanţilor de muncă afectaţi de nesiguranţalocului lor de muncă nu a încetat să crească de la mijlocul anilor 70,înregistrând un salt spectacular în cursul anilor 80. Această trecere de la unloc de munca precar la situaţia de şomaj devine o sursă de mobilitate externăsemnificativă pentru tinerii care “beneficiază” de aceste locuri de muncăprecare. Chiar dacă numărul femeilor care se aflau în şomaj după ce au avutlocuri de muncă precare este mai semnificativ decât în cazul barbaţilor, înceea ce priveşte însă frecvenţele, acestea sunt totuşi apropiate pentru celedouă sexe. Locurile de muncă afectau în principal tinerii de 25 de ani darîncepând cu sfarşitul anilor 90 toate clasele de vîrstă au suportat creştereanesiguranţei locurilor de muncă şi încheierea sau întreruperea contractelor demuncă. Persoanele cu vârsta cuprinsă între 25 şi 45 de ani sunt însă la oraactuală cei mai afectaţi de acest fenomen. Dar este important de reţinut faptulcă această nesiguranţă a locurilor de munca scade în intensitate de îndata ceîncepe iarăşi o fază de avânt econonomic. Ajustarea personalului efectiv serealizează de asemenea şi prin reducerea voluntară sau involuntară din parteasalariaţilor a timpului de muncă. În timp ce femeile erau de 4.5 ori mai puţinnumeroase cu normă parţială decât barbaţii în 1971, ele sunt la ora actualăaproximativ de 5 ori mai numeroase. Este evident faptul că salariaţii cu locuride muncă stabile sunt mai puţin afectaţi de către reducerea locurilor demuncă, chiar şi a salariilor decât angajatii care joacă un rol de“ajustare/adaptare” la sistemul economic şi care sunt puternic afectaţi decătre reducerea locurilor de muncă, a timpului de muncă şi a salariilor.Analiza segmentării pieţei de muncă a condus la distingerea posturiloresenţiale în cadrul unei întreprinderi şi a acelor care sunt mai puţinimportante în funcţie de activitatea economică. Pe de altă parte conceptelepieţelor interne sau externe explică statutul salariaţilor în funcţie de naturacontractului încheiat între salariat şi angajator. Spre exemplu, un departamental resurselor umane în cadrul unei întreprinderi, înglobează piaţa internă amuncii şi piaţa primară. În opoziţie, un consultant în domeniul de resurseumane este considerat ca aparţinând pieţei externe pentru întreprindere caresolicită acestuia un anumit studiu specific (contractul încheiat este temporar)fiind în acelasi timp un ofertant de muncă.

În concluzie, piaţa internă nu este un subansamblu a segmentuluiprimar al pieţei muncii. Ea se întinde şi în segmentul secundar şi poate fiuneori considerată ca şi o legatură între cele două segmente. Pentru o firmăinteresul constă în faptul că ameliorarea productivităţii globale este legată deo politică salarială atrăgătoare care să motiveze salariaţii şi în acelaşi timp săîi determine să rămână în cadrul firmei. Un salariu atrăgător îl motivează înrealizarea unui efort ridicat; o eventuală concediere presupune pentru fiecareîn parte o scadere a venitului. De asemenea, angajatorul dispune de mai multe

mijloace de a evalua efortul potenţial al unui salariat pe care poate sa îlpromoveze decât efortul presupus al unui solicitant de loc de muncă(ofertantde munca) pe piaţa externă. Astfel, există tendinţa de a oferi o renumeraţiemai ridicată pe piaţa internă decât pe cea externă.

Existenţa costului de integrare în cazul locurilor de munca curesponsabilitate determină întreprinderea să evite o rotatie prea ridicată aforţei de muncă. De asemenea, timpul de formare în cadrul unei întreprinderiîn cazul personalului mai puţin calificat poate fi la originea unei scăderitemporare a productivităţii deoarece acesta nu işi îndeplineşte atribuţiile întotalitate îngreunând şi formatorul în indeplinirea sarcinilor sale în modcorespunzator. Astfel, costurile sunt asociate în mod sistematic cu o rotaţieridicată a forţei de muncă precum şi cu alte motive (scăderea productivităţii,deteriorarea climatului etc).

Interesul pe care îl poate obţine salariaţii ca urmare a existenţeiacestei pieţe interne poate fi perceput începând cu prezenţa sindicatelor încadrul segmentului primar. Existenţa sindicatului nu este o condiţie necesarăşi suficientă pentru obţinerea unui salariu superior salariului concurenţei.Negocierele individuale pot să fie suficiente în special pentru acele posturi curesponsabilitate sau atunci când există o relaţie de muncă. Angajaţii se aflăîntr-o situaţie avantajoasă datorită diferenţei de salariu pe care o pot obţine încomparaţie cu persoanele neangajate fără ca aceştia din urmă să intre în moddirect în concurenţă cu persoanele angajate. Sunt avansate mai multe motive:

Ä Negocierea salariului se realizează mult mai uşor pe piaţainternă pentru că angajatorul oferă prioritate în negocierea cuangajaţii proprii pentru ca apoi să se adreseze ofertanţilor de muncăpe piaţa externă.Ä Angajatorii se bucură de un avantaj faţă de persoaneleneangajate din punct de vedere al costului de integrare sau alcostului de încheiere a contractului de muncă.

7.4. Populaţia activă

Descrierea pieţei muncii se bazeaza în principal pe conceptelestatistice de activitate şi de şomaj. Aceste concepţii permit cunoaştereaprincipalelor caracteristici şi evoluţiile în timp şi spatiu, precum şiprincipalele riscuri exisente pe piaţa muncii.

În Franţa, conceptele statistice de activitate sunt definite pornind de lanormele internaţionale elaborate în cadrul Organizatiei internaţionale demuncă de către statisticieni cu ocazia conferinţelor internaţionale.

Unul din indicatorul semnificativ pentru a caracteriza nivelul forţei demunca îl reprezintă populaţia activă.

Populaţia activă este compusă din persoanele în vârstă de muncă2

care fie sunt ocupate în procesul muncii, fie sunt în căutarea unui loc demuncă.

Evoluţia celor doua categorii este influenţată de evoluţia populaţieiactive, precum şi de evoluţia productivităţii.

Populatia activă nu cuprinde studenţii, femeile ocupate înexclusivitate cu muncile gospodariei lor, pensionarii, rentierii şi persoanelecare se află în întregime în întreţinerea altora.Populaţia activă ocupată în sensul BIT înglobează toate persoanele (în vârstăde peste 15 ani) care au muncit în cursul săptămânii de referinţa, fie chiar ooră, care se află fie în calitate de salariaţi, care lucrează pe cont propriu saucare se află în calitate de angajatori. De asemenea sunt incluse şi toatepersoanele care deşi nu au lucrat efectiv în cursul săptămânii de referinţă, auun loc de muncă (si anume este vorba de persoanele care se află în concediicu plată, concedii de maternitate, formare sau specializare profesională sau înconcedii de boală respectând anumite condiţii de durată.). În cele din urmă,militarii, stagiarii care sunt renumeraţi sunt de asemenea incluşi în cadrulpopulaţiei ocupate în sensul BIT.

7.4.1. Evoluţia populaţiei active în Franţa

Putem distinge diferiţi factori de evoluţie a populaţiei active :§ Ea depinde în primul rând de fenomenele demografice : populaţia

activă este de fapt un subansamblu al populaţiei în vârstă de muncă(16 – 64 ani) care depinde de rata de natalitate, de nivelul de migraţie;

§ Ea depinde, pe de altă parte, de comportamentele de activitate şi dereglementările legale în ceea ce priveşte durata vieţii active. Anumiţifactori contribuie la creşterea populaţiei active (în special este vorbadespre creşterea numărului de femei active); alţi factori, însă,determină scăderea numărului de persoane active (durata obligatoriede educaţie, continuarea studiilor superioare dincolo de această limita,vârsta de pensionare).În Franţa populaţia activă cât şi populaţia totală a crescut în decursul

anilor. Baby boom –ul după anul 1945 a dus la creşterea semnificativă apopulaţiei totuşi însă, această populaţie înregistrează o rată a fertitilităţiiscăzută. Scăderea acestei rate se datorează schimbărilor sociologice în specialcreşterii numărului de femei care se dedică vieţii profesionale. Imigrarea esteprea puţin semnificativă după 1975 şi are o incidenţă slabă asupra populaţiei

2 (cuprinde totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă, indiferent dacă participăsau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii potrivit legislaţieiinternaţionale a muncii şi sunt cuprinse în această categorie, persoanele între 15 şi 65ani.)

active. Îmbătrânirea populaţiei se manifestă din ce în ce mai puternic şi estelegată de prelungirea duratei de viaţă.

Populaţia totală şi populaţia activă în FranţaAni Populaţia totală Populaţia activă1962 47 19,71968 49,9 20,61975 52,6 22,11982 54,3 23,81990 56,3 24,41996 58,5 25,61995 (recensamant) 58,5 26,52002 59,3 26,62003 59,6 27,1

Sursa: INSEE

Populaţia activă va continua să crească până în anul 2006 inclusiv. Înprezent există aproximativ 100 de persoane active pentru 117 persoaneinactive, comparativ cu anul 1996 când existau 100 de persoane active pentru161 inactivi. Astfel, în ciuda îmbătrânirii populatiei, se înregistrează oscădere a numarului de persoane inactive. Situaţia sa va inversa în viitor şi vadeveni mai îngrijoratoare începând cu anul 2020.

În majoritatea tărilor membre UE făcând excepţie Danemarca,Portugalia, Marea Britanie şi Suedia se remarcă faptul că rata ocupării forţeide muncă înainte de 25 de ani şi după 55 de ani este redusă. Se remarcă deasemenea în Franţa, Belgia, Austria şi Italia o scădere pronunţată a acesteirate.

În ceea ce priveşte fenomenul îmbătrânirii, se apreciază că Europa aatins deja un stadiu critic după un secol de creştere demografică naturală,perspectivă pentru acest secol este, dimpotrivă, un declin natural şi oîmbătrânire excesivă a populaţiei. Conform proiecţiei demografice a ONU,diminuarea efectivului populaţiei atinge Europa de Sud în câţiva ani, apoiEuropa Occidentală, după anul 2010 şi Europa de Nord după 2030. Unele ţărivor fi în avans sau în intarziere faţă de unul sau altul dintre proceseledemografice. De pildă, Germania de Vest şi de Est au cunoscut , deja, undeclin al populaţiei la mijlocul anilor ’80, în Irlanda, în schimb datorităfertilităţii ridicate, populaţia va continua să crească în prima jumătate aacestui secol. În ciuda diferenţelor de intensitate şi de ritm care vor persistaîntre diferitele ţări, toate societăţile europene au sau vor avea de facut faţă; înprincipal, aceloraşi tendinţe, în materie de declin şi de îmbătrâniredemografică. în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, se apreciază că înprimul deceniu al acestui mileniu; cea mai mare parte a statelor membre va fiantrenată într-o tranzitie demografica rapidă. Îmbătrânirea societăţilor rezultă,

în primul rând din scăderea ratei fertilităţii şi creşterea speranţei de viaţă,ceea ce înseamnă mai puţini copii şi mai multe persoane vârstnice.

Populaţia activă şi rata ocupării forţei de muncă în 2004, în % înUniunea Europeană3

Populaţia activă Rata ocupării forţei de muncă4

Efective(in mii)

Femei Barbaţi 15-64 ani

Femei 15-64 ani

Împreuna 15-64 ani

55-64 ani

Germania 39 772 45,4 70,8 59,2 65,0 41,8Austria 3 939 45,2 74,9 60,7 67,8 28,8Belgia 4 518 43,7 67,9 52,6 60,3 30,0Danemarca 2 897 46,8 79,7 71,6 75,7 60,3Spania 20 185 41,0 73,8 48,3 61,1 41,3Finlanda 2 594 48,1 69,7 65,6 67,6 50,9Franţa 26 840 46,5 68,9 57,4 63,1 37,3Grecia 4 818 40,7 73,7 45,2 59,4 39,4Irlanda 1 953 41,9 75,9 56,5 66,3 49,5Italia 24 366 40,3 70,1 45,2 56,1 30,5Luxemburg 197 41,6 72,4 50,6 61,6 30,8Olanda 8 392 45,0 80,2 65,8 73,1 45,2Portugalia 5 488 46,1 74,2 61,7 67,8 50,3MareaBritanie

29 393 46,0 77,8 65,6 71,6 56,2

Suedia 4 589 47,7 73,6 70,5 72,1 69,1UniuneaEuropeană 15

180 041 44,4 72,7 56,8 64,7 42,5

Uniuneaeuropeană 25

213 919 44,6 70,9 55,7 63,3 41,0

Pe lânga declinul demografic, schimbările vizează structura pegrupuri de vârstă a populaţiei. Este vorba, în primul rând, de creştereapopulaţiei în vârstă de 65 de ani şi peste. Valul de îmbatranire considerabilăse va accelera începând cu anul 2010 şi în special după 2010, pentru că atuncimarile cohorte ale baby boom – urilor de după razboi (1950 şi 1960) şicohortele mai puţin numeroase care le succed vor atinge vârsta de pensionareşi vârsta vietii active. Declinul populaţiei active şi îmbătrânirea forţei demuncă constituie o altă tendinţă majoră, care carecterizează evoluţiiledemografice ale Europei, punând probleme economice şi sociale deosebite.Reducerea populaţiei în vârstă de muncă poate avea, ca şi consecinţe,probleme structurale pe piaţa muncii. Tranziţia demografică va reduce,progresiv, disponibilităţile în resurse umane, pe piaţa muncii.

3 Sursa : Eurostat, ancheta asupra forţei de muncă4 Număr de persoane active ocupate raportat la populaţia de aceeaşi vârstâ .

7.4.2. Structura populaţiei active

Activităţile economice de producţie se împart în trei categorii:§ Sectorul primar: agricultura şi industra extractiv㧠Sectorul secundar: industria manufactier㧠Sectorul terţiar: serviciile şi comerţulÎn prezent identificăm 4 “continente” pe această “planetă în continuă

expansiune”:§ Comerţul în toate formele (en gross sau cu amănuntul);§ Serviciile de transport şi telecomunicaţii;§ (Alte) servicii comerciale adresate persoanelor fizice (hoteliere, de

alimentaţie publică, reparaţii, servicii culturale...), precum şiîntreprinderilor (servicii de consultanţă, publicitate..);

§ Servicii necomerciale furnizate de administraţiile publice,colectivităţile locale, incluzând învătământul şi sănătatea publica.

Creşterea sectorului terţiar

Din 1954 până în 1994, în timp ce în Franţa locurile de muncă aucrescut într-un ritm lent, locurile de muncă în domeniul terţiar au crescut înmod constant şi în mod puternic; numarul locurilor de muncă au crescut însectorul industrial în sensul larg (incluzând şi domeniul construcţiilor până înanul 1973 pentru ca apoi să scadă în mod regular.

% din total 1901 1954 1962 1982 1995 2001 2005Sectorul primarSectorul secundarSectorul tertiar

442926.5

2836.835.2

2139.539.5

8.234.257.6

4.625.769.7

4.126.069.9

42472

Total 100 100 100 100 100 100 100

Munca în sectorul primar nu a încetat să scadă de-a lungul perioadei.Sectorul terţiar ocupă în 2005 mai mult de două treimi (72%) din muncatotală din Franţa, sectorul secundar ocupă 24% urmat de sectorul primar cu4%. Însa această creştere spectaculară nu a fost identică, pentru fiecare dincele patru “continente”, manifestându - se în proporţii diferite:§ Recordul este deţinut de către serviciile comerciale şi este cu atât mai

usor de imaginat cu cât acest sector conţine 2 poli care au înregistrat ocreştere puternică: serviciile oferite întreprinderilor şi serviciileprivate de sănătate;

§ Serviciile non – comerciale progresează în mod indiscutabil, dar într-o mai mică masură (în interiorul acestei categorii, sectoarele creatoarede locuri de muncă sunt în special învătământul public şi sănătateapublică);

§ Comerţul, transportul şi telecomunicaţiile progresează lent încomparaţie cu celelalte sectoare; dar acesta este legat de faptul că aurealizat o productivitate superioară şi că numarul locurilor de muncăau crescut mai puţin decât serviciile oferite.

Factorii explicativi ai acestei evoluţii

Pentru a descrie “societatea terţiară” sau “economia serviciilor”,majoritatea autorilor s-a bazat pe evoluţia consumului realizate de familii. Încomparatie cu societatea industrială în cadrul căreia nivelul de viaţă depindede cantitatea de bunuri achiziţionate de către o familie, societatea terţiară secaracterizează printr-o creştere accentuată a consumului de servicii.Astfel pe măsură ce creşte venitul disponibil pe familie, cererea de servicii(sănătate, educaţie, divertisment) înregistrează şi ea o creştere. Aceastaevolutie explică explozia sectorului terţiar.

Această temă este dezvoltată în particular de către D. Hell carepropune o teorie a societaţii post industriale. Pentru acest autor, de fapt,creşterea consumului de servicii este inevitabilă, pentru că două “legi” cuefecte durabile converg pentru a o stimula.

În ceea ce priveşte consumul final, creşterea puterii de cumpărareimplică ca, cererea unei familii să se îndrepte în mod succesiv spre bunurileprimare (satisfacerea nevoilor de bază), apoi spre bunurile secundare, înprincipal, cele provenite din industrie(locuinţă, automobil..) şi în cele dinurma se va îndrepta spre bunurile considerate drept “superioare” carereprezintă de fapt servicii.

In ceea ce priveşte producţia, ritmul de creştere a productivităţiimuncii este în medie, mai rapid în cadrul industriei decât în cel al serviciilor.Economia se împarte în două sectoare: un sector “progresiv” în cadrul căruiatehnologia permite obţinerea unor sporuri de productivitate a muncii şi unsector “non – progresiv” ,stagnant în cadrul căruia munca furnizată fiindrezultatul final, productivitatea fiind stationară/constantă. Vom ilustra ca şiexemplu, prestaţia în concert a unei cântăreţe, estimând că orice tentativă de areduce timpul de muncă necesar unei asemenea prestaţii riscă de a fi puţinapreciată. Aşa cum salariile în cele doua sectoare cresc în acelasi ritm,producţia din sectorul terţiar se realizează la preţuri şi costuri în creştere. Înconsecinţă, asistăm la o alunecare inevitabilă a forţei de muncă spre sectorulcel mai puţin dinamic (sectorul serviciilor) în timp ce sectorul progresivadoptă strategii din ce în ce mai capitaliste.

Astfel, producţia care este cea mai puţin dinamică, absoarbeesenţialul de venituri şi de forţă de muncă, care conduce la un declininevitabil al productivităţii.

Teoria lui J. Gershuny se opune în mod radical teoriei propuse de D.Bell. În ceea ce il priveste pe Gershuny, consumatorul are de dreptul de aalege între cumpărarea de bunuri şi cumpărarea de servicii pentru a obţine un

anumit tip de satisfacţie dorită. Critica fundamentală adresată de către acestalui D. Bell este următoarea: analiza cererii de bunuri şi servicii aconsumatorilor trebuie să se sprijine pe un grup de nevoi sau de funcţiuni.Consumatorul va cumpara un bun sau un serviciu în funcţie de nevoile pecare le are. Astfel, dacă el simte nevoia de a fi transportat până la un anumitloc, aceasta se poate îndeplini în doua moduri:Ä Pe de-o parte, el va putea cumpăra un serviciu, apelând la un serviciu

de transport.Ä Pe de altă parte, el va putea cumpăra un bun (vehicul personal).

Dupa parerea lui D. Bell, anumite consumuri cresc odată cu creştereanivelui de viaţă (de exemplu creşterea consumului de servicii ale unei familiicu privire la cultura şi în particular concerte, cinema, spectacole... ). Totusi,ele au tendinţa de stagnare şi chiar de a scădea. Nevoia de a asculta muzică,de a vedea un film nu este asigurată prin cumpărarea unui serviciu (un biletde concert sau de cinema), ci prin cumpărarea de bunuri de un tip diferit.

Consumarea acestor servicii riscă sa scadă în favoarea bunurilor noide substituţie atunci cand raportul de preţuri relative este favorabilă celor dinurmă.

7.4.3. Rata de activitate

Rata de activitate reprezintă raportul dintre numărul persoaneloractive de o anumită categorie şi populaţia totală de aceeaşi categorie.

Rata de activitate în cazul femeilor înregistrează o creştere continuăde la începutul anilor 70, de asemenea aceasta se apropie de rata de activitateîn cazul barbaţilor.

Rata de activitate înregistrată în Franţa1975 1985 1995 2000 2005

Femei15-24 ani 45,5 39,7 26,5 26,0 29,925-49 ani 58,6 70,8 78,3 79,3 81,1 >50 ani 42,9 39,8 43,9 50,5 54,6Ensemble 51,5 55,6 59,9 61,7 63,8Barbaţi15-24 ani 55,6 42,5 32,4 32,6 37,325-49 ani 97,0 96,5 95,5 94,8 94,4 >50 ani 79,5 64,5 58,6 63,2 63,6Total 82,5 75,9 74,0 74,4 74,5Sursa : INSEE, Ancheta asupra ocupării forţei de muncă

Iesirile din viaţa activă sunt din ce în ce mai accentuate. Este vorbadespre o tendinţă care s-a realizat pe termen lung , dar ea a fost accentuata de

către unele dispoziţii legale (vârsta legală de pensionare, pensionareaanticipată).

Capitolul 8. ŞOMAJUL ÎN FRANŢA

8.1. Concept şi etimologie

Studiul pieţei de muncă evocă, în perioada actuală, noţiunea de şomaj.Şomajul este un fenomen social contemporan complex, cuprinzător,

care include în sfera sa aspecte economice, sociale, politice, psihologice şimorale, fiind rezultatul unui dezechilibru existent pe piaţa muncii, ca urmarea confruntării dintre cererea şi oferta de muncă.

Conceptul de şomaj în sensul său uzual are o dimensiune socială;absenţa acestui termen sugerează faptul că situaţia de a nu avea de lucru afost privită mai mult ca o problemă personală şi nu socială, şi reflectă opiniamajorităţii economiştilor din secolul al XIX-lea (inclusiv Marx) conformcăreia „involuntary idleness” (inactivitatea involuntară) era un elementnecesar în cadrul sistemului capitalist de producţie. „Want of employment”(dorinţa de muncă) ce indică desigur o viziune orientată spre individ a acestuitermen.

Acelaşi punct de vedere este reiterat de faptul că termenul francezpentru şomaj, „chômage”, există incă din Evul mediu, deşi atitudineafrancezilor faţă de şomaj nu era nici mai umană şi nici mai orientată socialdecât a contemporanilor lor din alte ţări.

Termenul « chomage » derivă din latină, din cuvântul «caumare »ceea ce înseamnă «a se odihni în timpul căldurii puternice de peste zi » carela rândul lui derivă din grecescul καΰμα (Kauma) ’căldura puternică’;cuvântul „calm” are aceeasi origine. Astfel, „chômage” îşi are rădăcina înideea de repaus, odihnă, timp liber ; ceea ce semnifică faptul că nu se lucra înzile de sarbatoare (biserica interzicând oamenilor să lucreze în acele perioade,trebuie menţionat faptul că atunci nu existau concedii); la sfarsitul secoluluial XIX – lea, asistăm la o modificare semantică deoarece termenul«chomage» face referinţă la situaţia muncitorilor privaţi de munca. Vomasista apoi în anul 1876 la formarea cuvântului “chomeur” pentru a desemnamuncitorii fără muncă. O ambiguitate a conceptului provine din faptul că, înutilizarea sa comună, acesta presupune un amestec curios de libertate şidependenţă. Sclavii nu pot fi afectaţi de către şomaj, dar pe de alta parte, nicilucrătorii cu adevarat independenţi nu pot fi în şomaj: scriitorii, artiştii si,într-o anumită măsură, medicii, avocaţii, patronii.

Istoric, şomajul a fost asociat cu capitalismul liberei iniţiative, pentruca, pe de o parte, în capitalism munca este liberă si, pe de altă parte, sistemula mărit dependenţa muncitorilor prin separarea muncii de mijloacele deproducţie. Pe scurt, numai cei care lucrează ca salariaţi şi care au libertatea dea-şi părăsi locurile de muncă pot fi privaţi de ele, pot deveni şomeri.

Caracterul vag al termenului „şomaj” este dat şi de atitudineabivalentă faţă de muncă a majorităţii oamenilor. Dorinţa de a munci, de acâştiga este o nevoie umană, dar există şi o dorinta de liniste, de repaus, de anu avea responsabilităţi. Aceste dorinţe variază în funcţie de indivizi, culturi,de-a lungul timpului, oferind fenomenului o dimensiune fiziologică şipsihologică.

Şomajul se formează pe baza a unor mari procese economico-sociale:§ Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei

ocupate;§ Creşterea ofertei de muncă prin încadrarea noilor generaţii în

limitele vârstei apte de angajare;§ Afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte dar inactive

în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri.Identificarea şomerilor presupune răspunderea la 2 intrebari

succesive: ocupă o persoana sau nu un loc de muncă? dacă răspunsul este nu:caută ea sau nu, un loc de muncă? în baza acestui fapt, populaţia totală seîmparte în 3 subcategorii după cum arată şi schema următoare.

Astfel apare prima dificultate în definirea şomajului: aceasta rezultădin combinarea unui criteriu de situaţie şi anume faptul de a nu gasi un loc demuncă şi respectiv un criteriu de comportament şi anume faptul de a căuta unloc de muncă. Aprecierea primului criteriu poate fi obiectivă, însă cel de-aldoilea criteriu implică în mod necesar un anumit subiectivism.

8.2. Istoria şomajului

Istoria şomajului este cea a extinderii salariatului, altfel spus cea amodelului de producţie capitalistă. Secolul al XIX – lea este, din acest punctde vedere, cel care a cunoscut trei mecansime principale care au adus pe piaţamuncii trei categorii noi de solicitanţi de locuri de muncă:Ä Distrugerea formelor de producţie precapitaliste (agricultura

familială, micul negoţ..) are ca şi rezultat o forţă de muncă care nupoate gasi soluţii de înlocuire decât în căutarea unei muncirenumerate;

Ä Perioada de reducere a salarialui real determină ca munca capului defamilie să nu fie suficientă pentru a acoperi nevoile familiei; caurmare, alţi membri de familie (copii, femei) sunt constrânşi să seprezinte pe piaţa muncii;

Ä În fine, ritmul şi modalităţile de acumulare a capitalului pot înanumite faze să determine scăderea necesarului de personal, fiedatorită unor crize ciclice care pot provoca scăderea nivelului deactivitate, fie datorită implementării într-o mai mare masură de

tehnologii mecanizate care au ca şi consecinţă scăderea nevoilor deforţă de muncă.Combinarea celor trei schimbări determină o cotă de şomaj

permanentă, însă de o amploare variabilă, care pe o piaţă de muncă puternicconcurenţială, permite exercitarea unei presiuni asupra nivelului salariilor şi acondiţiilor de muncă.

Trebuie de asemenea subliniat faptul că identificarea şomajului încalitate de statut social şi recunoaşterea situaţiei statistic măsurabilă serealizează progresiv.

Toata colectivititatea umană, pentru a asigura gama de nevoi amembrilor săi, trebuie sa pună în aplicare capacităţile ei de muncă, adicăcapacitatea lor de a utiliza şi transforma mediul natural cu scopul de aproduce de bunuri materiale şi servicii. Numeroşi factori pot explica faptul cămobilizarea capacităţilor de muncă nu este totală; o asemenea subutilizare seobservă, cu excepţia unor perioade excepţionale, în toate sistemele sociale pecare istoria ne permite săa le observăm. Nu este suficient să definim existenţaşomajului că şi acea situaţie în cadrul căreia un individ se află în căutareaunui loc de muncă şi nu reuşeşte să găsească.

Şomajul presupune o delimitare strictă între timpul de muncă destinatprocurării unui venit şi timpul de muncă privat destinat satisfacerii directe anevoilor membrilor grupului familial; şomajul nu implică lenevia: o mamăcare se află în şomaj poate să fie copleşită de o muncă grea.

Apariţia şomajului presupune ca munca socială să fie obiectul unuischimb comercial, şi anume ca acesta să ofere spre vanzare forţa sa demuncă la un angajator; faptul de a nu găsi un cumparator pentru forţa sa demuncă defineşte statutul de şomer. În concluzie, nu există şomaj atunci candmunca este organizată în cadrul unor raporturi de supunere personală saucolectivă: de exemplu un sclav nu va fi nicodata ameninţat de şomaj. Deasemenea, nu există şomaj pentru muncitorii independenţi care dispun depropriile lor instrumente de muncă; nivelul lor de activitate şi de venit variazăîn funcţie de posibilitatea pe care aceştia o au de a vinde produsul muncii lorşi nu de forţa investitită în muncă.Şomajul se naşte odată cu fenomenul de generalizare a salariatului; în acestcadru, persoana aptă de muncă nu dispune de o altă posibilitate de participarela muncă şi deci, la o sursă de venit, decât obţinerea unui loc de muncărenumerat.

8.3. Măsurarea şomajului

Problema măsurarii şomajului este de fapt o problemă de estimare aproporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. S-au infiintat, pentru această

analiză, instituţii specializate care aplică modalităţi specifice de înregistrare aşomajului. Principalele caracteristici regăsite la nivelul acestui fenomen sunt:nivelul (mărimea) la un moment dat, intensitatea, durata medie şi structura(componenta).

Mărimea şomajului (nivelul la care a ajuns) reflectă numărulpersoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor caresunt apte şi doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc :

§ În expresie absolută (masa şomajului) – numărul persoanelorcare la un moment dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse încategoria şomerilor (numărul persoanelor din populaţia activădisponibilă neocupată).§ În expresie relativă (rata şomajului) - Rata şomajului este unindicator prin intermediul căruia se masoară intensitatea şomajului,calculându-se sub forma unui raport între numărul de şomeri şipopulaţia de referinţă (de obicei populaţia activa).Rata şomajului este procentul şomerilor în populaţia activă (populatia

activă ocupată + şomeri). Putem calcula o rată a şomajului pe vârstă realizândun raport între şomerii de o anumită clasa de vârstă şi persoanele activeaparţinând aceleaşi clase de vârstă. În acelasi mod se calculează rataşomajului pe sex; pe profesie şi categorie socială; pe regiune; naţionalitate;nivel de diplomă; pe genuri de ocupaţii (ramuri şi subramuri) şi sectoare deactivitate (pe profesiuni) ; pe genuri de activitate: muncitori necalificaţi şimuncitori calificaţi.; de lungă durată care este egală cu numărul de persoaneaflate în şomaj de cel puţin 13 săptămâni sau mai multe, în procente dinpopulaţia activă. Aceşti indicatori diferă pe ţări, perioade de timp, sexe, grupede vârstă, grad de pregatire profesională, domenii de activitate. În prezent, celmai ridicat şomaj se înregistrează în ţările slab dezvoltate.

În ceea ce priveşte Franţa, rata globală a şomajului a continuat săcrească de la începutul anilor 70 până la sfarşitul anilor 90; Aceasta a ajunsde la 3,1% la 12,5%. Rata şomajului a scăzut între 1997 (12,6%) şi 2001(8,5%). Totuşi, de atunci înregistrează o creştere. Rata şomajului atinsă înprimul trimestru aferent anului 2003 este de 9,9% . În anul 2005, Franţa aînregistrat o rată a şomajului de 9,8%.

Intensitatea şomajului – se calculează prin determinarea corectă amomentului încetării totale sau parţiale a activităţii şi reprezintă o altăcaracteristică care determină şomajul total. Acesta implică pierderea loculuide muncă şi încetarea totală a activităţii prestate. Şomajul parţial constă îndiminuarea activităţii depuse de către un individ, în special datorită reduceriiorelor de muncă odată cu scăderea renumeraţiei. Şomajul deghizat, estecaracteristic ţărilor slab dezvoltate şi se caracterizează prin existenţa unorocupaţii aparente, a căror renumerare şi productivitate a muncii este foarteslabă.

Durata sau perioada de şomaj – timpul care se scurge de la pierderealocului de muncă până la reluarea activităţii.

Structura - prespune clasificarea şomerilor după criterii ca: nivelulcalificării, domeniul de activitate, sex, vârstă sau rasă.

Dificultăţi întâmpinate în măsurarea şomajului în Franţa

Şomajul este un fenomen major care se manifestă în majoritateaţărilor industrializate, reprezentând în prezent o realitate cotidiană pentrufoarte multe persoane. O adevarată provocare pentru societate, şomajulreprezintă totuşi obiectul unor dezbateri pentru econonomişti, dintre careprima este legată de măsurarea unui asemenea fenomen.

In Franţa, există trei surse principale în vederea urmăririi evoluţieişomajului: ancheta trimestrială asupra ocupării forţei de muncă de către INSE, datele statistice lunare cu privire la piaţa muncii şi datele anuale cu privirela piaţa muncii. Prima a fost astfel concepută pentru a măsura şomajul înconformitate cu normele Biroului Internaţional de Muncă (BIT). Cea de-adoua sursă corespunde cererilor de muncă de la sfârşitul lunii (DEFM)calculate în fiecare lună de către ANPE (Agentia Nationala de Munca). Deasemenea cea de-a treia corespunde cu recensământul care se realizează odata pe an.

Ne vom opri în continuare asupra definiţiei enunţate de către BIT. Înanul 1954, un grup de statisticieni reuniţi de către Biroul Internaţional deMuncă, cu ocazia unei conferinţe internaţionale, adoptă o definiţie aşomajului care va fi modificată în 1982. Interpretarea sa este delicată şi estenecesar ca pentru a putea fi aplicată în practică, să fie precizată de cătrestatisticienii aparţinând fiecărei ţări. În acest sens, pentru Franţa, InstititulNaţional de Statistică şi de Studii Economice, defineşte şomajul în sensulBIT. Ţările aparţinând Uniunii Europene printre care şi Franţa şi-aumanifestat interesul de a consolida armonizarea concepului şi a măsurariişomajului. Toate aceste ţări se bazau pe aceleaşi criterii comune preconizatedin 1982 de către BIT pentru măsurarea şomajului. Totuşi ele mascau unelediferenţe; noua reglementare europeană nr. 1897/2000 viza înlăturareaacestor diferenţe. Această reglementare presupune măsurarea şomajuluiconform BIT într-un mod mai restrictiv decât celelalte tradiţionale care seaplicau în Franţa. În prezent există doua definiţii ale şomajului şi anumetraducerea franceză tradiţională care este menţinută pentru a asiguracontinuitatea seriilor disponibile din 1975 şi noua interpretare comunitarăarmonizată pentru Franţa, intrată în vigoare din anul 2003.

În conformitate cu definiţia enunţată de BIT din 1982, un şomer esteacea persoană care indeplineşte următorele trei condiţii:

§ Nu are un loc de muncă;§ Este disponibil pentru muncă;§ Caută în mod efectiv un loc de muncă;§ Sa fie apt de muncă şi sa fie în vârstă de muncă.

În ceea ce priveşte vârsta de muncă, intervalul este cuprins, înmajoritatea ţărilor dezvoltate, cu o economie de piaţă, între 15 -16 ani şi 60-65 ani. Acest interval ar putea fi însa mai larg: ar putea cuprinde şiadolescenţii de 14,15 ani, precum şi pensionarii care sunt încă apţi pentruviaţa profesională şi care doresc să-şi continue activitatea; după cum seobservă, vârsta de muncă, este produsul regulilor şi practicilor sociale şi nu aregulilor economice.

Aceasta definiţie este recunoscută şi acceptată în majoritatea ţărilor.Aparent simplă, această definiţie este totusi susceptibilă de mai multeinterpretari diverse, un exemplu îl reprezintă: “care ar trebui sa fie intervalulde timp în care ar trebui verificate aceste definiţii”. Pentru a evita apariţiaunor divergenţe prea mari, ţările Uniunii Europene au căzut de acord asupraunei definiţii comune.

Şomajul este definit în mod relativ la o săptămână dată, denumită deacum înainte săptămână de referinţă. Un şomer este astfel o persoană:

§ Care nu a muncit nici măcar o oră pe parcursul săptămânii dereferinţă(în concluzie orice persoană care lucrează cel puţin o oră pesăptămână, are un loc de muncă şi ca atare nu este considerat şomer);§ Este disponibil pentru muncă într-un termen de 2 săptămâni;§ Care a întreprins demersuri specifice pentru a găsi un loc demuncă timp de 4 săptămâni anterioare săptămânii de referinţă;În ciuda preciziei sale, această interpretare comunitară rămânea

predispusă la traduceri care variau de la o ţară la alta fiind legate de specificullor naţional.

În cursul anilor 1990, ţările UE reunite de către Oficiul de StatisticăEuropeană Eurostat s-au adunat pentru a preciza încă o dată interpretarea lorcu privire la definiţia dată de BIT pe de-o parte, şi s-au înţeles asupra uneimodalităţi de măsurare a şomajului pe de altă parte. Divergenţele erau înprincipal legate de diferenţele existente cu privire la interpretările naţionaleale cuvântului “demers” (de căutare a unui loc de muncă). Se pune întrebareadacă simpla citire a unui anunţ în ziar constituie de fapt un demers? Sauprimirea unei oferte de muncă de la o agenţie naţională trebuie să fieconsiderată drept un demers? Înscrierea din nou la o agenţie de plasare deforţă de muncă reprezintă el un demers de căutare a unui loc de muncă?Înainte de acordul din 2000, fiecare ţară raspundea în mod diferit la acesteîntrebări. Această reglementare precizează lista acţiunilor care trebuieconsiderate ca şi demersuri specifice şi anume:

§ Contactarea unui birou public de plasare de forţă demuncă(ANPE, primărie etc…) ;§ Contactarea unei agenţii private de recrutare pentru a găsi un locde muncă ;§ Trimiterea unei candidaturi către un angajator ;§ Răspunderea la anunţurile de angajare ;§ Prezentarea la un interviu.

Această listă coincide cu acţiunile care în Franţa sunt consideratedemersuri specifice în vederea găsirii unui loc de muncă cu o singurăexcepţie; înscrierea din nou ca şi solicitant de loc de muncă la un birou publicde plasare de forţă de muncă nu este considerat de către institutul europeanca şi un demers specific. Ca urmare, ţările din UE au căzut de acord, ca aceiindivizi care nu au întreprins alte demersuri, decât cel menţionat anterior, sănu fie consideraţi şomeri. Ei consideră că acest demers este realizat cu scopulde a confirma existenţa dreptului la indemnizaţie şi păstrarea drepturilorsociale. Această decizie a consituit obiectul unor dezbateri; Franţa a acceptatîn cele din urma ca acest demers să nu fie considerat demers activ de căutarea unui loc de muncă.

De asemenea această reglementare europeană introduce alte douădiferenţe în ceea ce priveşte recunoaşterea şomerilor. Spre exemplu, aceiindivizi care nu au un loc de muncă, sunt în căutarea unui loc de muncă şinedisponibili de a munci în 2 săptămâni din cauza unei probleme de sănătatede scurtă durată; aceşti indivizi nu sunt, în consecinţă, consideraţi şomeri înconformitate cu reglementarea europeană.

Pe de altă parte, persoanele fără un loc de muncă, disponibile pentrumuncă şi care au găsit un loc de muncă, care încep ulterior, trebuie înconformitate cu reglementarea europeană, să îndeplinească o condiţiesuplimentară pentru a putea fi considerat şomer şi anume: trebuie să înceapăsă lucreze efectiv în mai puţin de trei luni. Ţările membre UE au consideratcă un termen mai mare de trei luni este prea lung pentru a scuti un individ dela căutarea efectivă a unui loc de muncă. În concluzie, acei indivizi care augăsit un loc de muncă, care încep să lucreze în mai mult de trei luni şi care înurma recenziei sunt consideraţi şomeri în Franţa, totuşi în conformitate cureglementarea europeană, ei nu sunt consideraţi şomeri.

Ministerul Muncii şi Solidarităţii furnizează un indicator de urmărireconjunctural a şomajului prin cererile de muncă înregistrate în cadrulfişierilor ANPE.

ANPE contabilizează cererile de muncă la sfarşitul lunii şi anumepersoanele fără loc de muncă şi disponibile pentru muncă, care au întreprinsdemersul de a se înscrie la ANPE. Pot, în consecinţă, să fie şomeri conformdefiniţiei ANPE şi să exercite ocazional o activitate profesională sau part-time job(cu timp redus) deoarece acesta se consideră ca fiind un motivinsuficient pentru întreruperea drepturilor la indemnizaţie.

Putem observa diferenţe importante între cele două definiţii:§ Anumite persoane care exercită o mică activitate fiind înscriseprin cererile de muncă la sfarşitul unei luni, sunt şomeri conformdefiniţiei enunţate de ANPE, ei însă nu sunt şomeri în sensul BIT;§ Anumite persoane înscrise la ANPE au renunţat să mai caute înmod activ un loc de muncă; ei nu îndeplinesc prin urmare cel de-altreilea criteriu enunţat de BIT, este vorba aici în particular, de şomerii

descurajaţi, cel mai adesea persoanele în vârstă, care consideră căşansele lor de a găsi un loc de muncă sunt relativ slabe.Cererile de locuri de muncă la sfârşit de lună sunt utile pentru a studia

evoluţiile conjucturale (singura sursă lunară disponibilă), în schimb criteriileBIT oferă posibilitatea de a face comparaţii internaţionale. După 1 ianuarie2003, ancheta se realizează trimestrial iar colectarea datelelor se face în modcontinuu asupra tuturor săptămânilor din fiecare trimestru. De asemenea,după această dată, există o listă de întrebari care permite determinarea pentrufiecare persoană anchetată dacă se află în şomaj, dacă are un loc de muncăsau dacă aparţine populaţiei inactive.De asemenea trebuie menţionat faptul că există şi o a treia modalitate demăsurare a şomajului care se realizează prin intermediul recensământului;sunt şomeri toţi cei care se declară şomeri. Totusi, această modalitate prezintădezavantajul de a se realiza o singură dată pe an.

Dificultatea întampinată în ceea ce priveşte măsurarea şomajului esteîn principal datorită faptului că o parte semnificativă a populaţiei se găseşteîn poziţii intermediare între muncă, inactivitate şi şomaj. Identifierea acestorcategorii şi întelegerea modului lor de funcţionare pe piaţa muncii este maiindicat decât ignorarea existenţei lor şi stabilirea arbitrară de frontiere. Toateaceste tipuri de situaţie merită să fie menţionate, datorită importanţeicantitative; schema următoare precizează poziţionarea lor respectivă.

Noţiunea de muncă ne trimite la ideea unui loc de muncă ocupat înmod constant, cu normă întreagă, adică pentru o anumită durată care, într-oanumită ţară, într-o anumită perioadă este considerată normală.

Situaţiile concrete de muncă pot să se distanţeze în două moduri, deacest statut de referinţă:

§ Locul de muncă cu normă întreagă dar într-un mod discontinuu ;acesta este cazul muncii sezoniere sau muncii interimare;§ Locul de muncă cu norma parţială;În mod logic, este important de determinat dacă, din punct de vedere

al titularului locului de muncă, această situaţie este considerată voluntară sauinvoluntară în primul caz, individul se află la intersecţia dintre activitate şiinactivitate; în cel de-al doilea caz între activitate şi şomaj. Trebuie să neîntrebăm de relevanţa unei astfel de distingeri în numeroasele cazuri în caremuncitorul optează pentru o normă parţială în lipsa unei alte posibilităţi maisatisfacătoare: voinţa sa nu este, în realitate, decât modul său de adaptare laconstrângerile pieţei de muncă iar în cazul femeilor, la modelele culturaledominante.

În Franţa, ancheta asupra ocupării forţei de muncă în primul trimestru2003 indică faptul că 27% de salariaţi cu normă parţială (sau 1,1 mil) doreausă muncească mai mult. O altă formă, binenţeles involuntară, şi anume de amunci cu normă parţială este constituită de către şomajul parţial. Acestmecanism este în principiu utilizat pentru a face faţă fluctuaţiilor temporare

ale nivelului de activitate şi serveşte pentru evitarea sau amânareaconcedierilor colective implicate ca urmare a unei recesiuni durabile.

8.4. Analiza statistică a şomajului în Franţa

Şomajul reprezintă un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul einaţional care prezintă niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şiperioade; acesta este caracterizat de către economişti ca şi un excedent alforţei de muncă pe piaţa muncii, oferta de muncă fiind superioară cererii demuncă.

O apreciere a volumului şomajului nu este suficientă, de asemeneatrebuie să luăm în considerare şi fluxul de intrare şi de ieşire din şomajprecum şi durata şomajului.

Riscul de a intra în şomaj şi şansele de a ieşi sunt inegale în funcţie decategoriile care alcătuiesc populaţia activă: cauzele de intrare, durata şirepetivitatea determină situaţii foarte mult diferite.

Vulnerabilitatea faţă de şomaj se defineşte ca şi probabilitatea de aintra în şomaj în decursul unei perioade date, în cadrul unei populaţii date; ease analizează în principal pornind de la cauzele de intrare pe care le putemregrupa în trei categorii principale. Demisiile sunt rezultatul unei deciziilibere a salariatului de a căuta un loc de muncă mai bun. Urmează apoi,intrările în şomaj; ele privesc în principal tinerii proaspăt absolvenţi al uneişcoli şi femeile adulte care în ultimul timp se retrag din ce în ce mai puţin depe piaţa muncii cu ocazia unei căsătorii sau a unei naşteri. Intrarea în şomajpoate să rezulte în cele din urma ca urmare a unei decizii venite din parteaangajatorului. Forma clasică o reprezintă concedierea. Volumul concedieriloreste sensibil fluctuaţiilor activităţilor economice şi în mod special activităţiiindustriale; tocmai din acest fapt, concedierile afectează mai puternicbarbaţii. În ultimul timp se remarcă însă o tendinţă crescătoare în ceea cepriveşte recursul la forme de muncă atipică; aceste locuri de muncă suntatribuite în special femeilor şi tinerilor, creşterea lor fiind spectaculară.

“Angajabilitatea” se defineşte ca şi probabilitatea, în cadrulpopulaţiei de şomeri de a găsi un loc de muncă în cursul unei perioade date.Probalitatea de a găsi un loc de muncă scade cu rapiditate atunci când durataşomajului se prelungeşte; motivele ţin în primul rând de comportamentulsolicitanţilor de muncă(descurajare progresivă), apoi de “degradarea”aptitudinilor profesionale şi eventual de atitudinile adoptate în ceea cepriveşte munca în absenţa unui loc de muncă, în cele din urma şi în special depoliticile de recrutare ale angajatorilor care tind să interpreteze durataşomajului ca şi un indicator negativ în ceea ce priveşte aptitudinileangajatului. Şansele de a găsi un loc de muncă scade odată cu vârsta

şomerului din motive care ţin atât de criteriile de selecţie ale angajatorilor câtşi de adaptabilitatea solicitantului unui loc de muncă.

Studiile au scos în evidentă relaţia dintre angajare şi trecutulprofesional al solicitanţilor de locuri de muncă, inclusiv cauzele intrării lor înşomaj. Titularii unor locuri de muncă precare, atipice sunt atât cei care intrăcel mai des în şomaj cât şi cei care gasesc cel mai repede un loc de muncă darcare, cel mai adesea este un loc de muncă precar. În opoziţie, cei care aupierdut un loc de muncă durabil întâmpină mai multe dificultăţi pentru a ieşidin şomaj, dar atunci cănd reuşesc, ei au mai mari şanse să obţină un loc demuncă stabil. Piaţa muncii este alimentată de diferite surse; pe de-o partestocul de cereri de muncă nesatisfăcute până la sfarşitul perioadei precedente,iar pe de altă parte fluxurile de intrări pe piaţa muncii în decursul perioadei(sfarşitul contractului de muncă la iniţiativa angajatorului sau la iniaţivasalariatului).

Anumite categorii sunt mult mai predispuse la şomaj decât celelalte şianume:

§ Rata şomajului la tineri este de două ori mai mare decât la adulţiindiferent de gen. Rata şomajului este mai ridicată în cazul tinerilorcât şi în cazul persoanelor în vârstă (cele doua grupe extreme devârstă), probabil deoarece mulţi dintre şomerii frustraţi în vârstă desub 18 ani preferă sa rămână în scoală, să-şi continue studiile, iarmulţi dintre cei în vârsta de peste 55, 60 sunt descurajaţi. În cazuladolescenţilor, o explicaţie posibilă ar fi şi marea mobilitate pe careaceştia o manifestă; absenţa constrângerilor materiale, având învedere că mulţi dintre ei pot continua să locuiască cu parinţii, îidetermină să părăsească mult mai uşor un loc de muncă, în căutareaaltuia care sa le ofere satisfacţii mai mari.§ Rata şomajului reflectă ierarhiile profesionale; la muncitori, rataşomajului este mai mare decât la celelate categorii, de asemenea rataşomajului aferentă celor necalificaţi este mult mai mare decât ceapentru calificaţi.§ Rata şomajului tinde sa fie invers proporţională cu nivelul deeducaţie/diplomă. Această corelaţie între cele două variabile seaccentuează în timpul unei crize economice; datele prezentate încontinuare confirmă faptul că existenţa unei diplome protejeazăîmpotriva şomajului. Efectul ameliorării nivelului mediu de formareeste o mai bună adaptare a ofertanţilor de muncă calificată la evoluţiapieţei muncii. În perioada de avânt economic, întreprindereaangajează mai degrabă barbaţi decât femei. Totuşi, în ultimii ani, rataşomajului în rândul femeilor s-a diminuat în mod evident mai multdecât în cazul barbaţilor. Ele corespund mult mai bine tipurilor delocuri de muncă create în sectorul terţiar în timp ce bărbaţii suntafectaţi de suprimarea locurilor de muncă în sectorul industrial.

§ Rata şomajului la femei este mult superioară celei la barbaţiindiferent de vârstă;Aceste rezultate pun în evidenţa selectivitatea pieţei muncii, ele

reflectă de fapt politicile de angajare şi de concediere adoptate de cătreangajatori. Abundenţa de forţă de muncă disponibilă oferă posibilitateaangajatorilor de a fi exigenţi în materie de recrutare; cad victime categoriilemarcate de “handicapuri profesionale” (lipsa de experienţă sau a uneicalificări corespunzătoare). De asemenea, în caz de concediere,întreprinderile se străduiesc pe cât posibil să păstreze partea cea mai calificatăa forţei lor de muncă.

Ar fi normal să presupunem că fiecare recesiune creează o tendinţă deaprofundare a inegalităţilor faţă de şomaj: categoriile cele mai slabe de pepiaţa muncii vor fi victime imediate a intensificării selectivităţii .

De la începutul secolului al XX – lea, problemele legate dediscriminare au fost abordate în literatura economică. În ceea ce îl priveşte peM. Fawcet (1918), prejudiciile angajaţilor şi a tradiţiilor sociale au impiedicataccesul femeilor la muncă calificată, împingându-le spre munca necalificată .Această situaţie induce în mod automat diferenţe între salariile câştigate debarbaţi şi cele câştigate de femei. Acest fenomen relevă existenţa uneidiscriminari. Anumite femei, însă pot căuta posturi/locuri de muncă cu ocalificare scăzută care implică puţine responsabilităţi sau permit oflexibilitate ridicată a muncii şi a programului de muncă. Ele aparţin, astfel,segmentului secundar al pieţei de muncă în opoziţie cu segmentul primar încadrul căruia salariile sunt mai mari, stabilitatea locurilor de muncă este mairidicată şi există perspective importante de carieră.

Primul economist care a “formalizat” fenomenul de discriminare într-o perioadă în care conflictele rasiale din SUA ocupau încă un loc covârşitorde actualitate, a fost G.S. Becker. În mod general, discriminirea se defineşteca şi disocierea a două grupuri sociale favorizând un grup în detrimentulceluilalt.

Discriminarea, fie ea rasială, sexuală, sau în funcţie de vârstă a fostintens studiată de către economişti. Totuşi, originile acestor fenomenediscriminante sunt variate. Discriminarea între bărbaţi şi femei poate ţine atâtde antreprenor cât şi de sindicat sau de reguli instituţionale concretizândacorduri între parteneri sociali. Aceaşi remarcă poate fi aplicată şi în cazuldiscriminării rasiale. Chiar dacă în cele două domenii, sunt adoptate legi învederea atenuării inegalităţilor; aceste legi însă, nu fac decât să atenuezeintensitatea fenomenelor fără a le face însă să dispară în mod complet.

Se constată faptul că femeile între 19 şi 49 ani sunt mult maivulnerabile decât barbaţii atunci când au loc variaţii economice conjucturalesau şomaj într-un procent semnificativ. Vulnerabilitatea feminină esteconsiderabilă în ceea ce priveşte grupul de vârstă cuprins între 15 – 24 ani. Odeterioare a activităţii cauzează o creştere a vulnerabilităţii lor în timp ce oameliorare a activităţii nu permite în mod simetric o diminuare sau cel puţin

o stabilizare a vulnerabilităţii lor. Tinerele femei sunt în concluzie, cel maiputernic afectate de către criza economică decât tinerii barbati şi decâtsolicitanţii de locuri de muncă(ofertanţii de muncă) mai în vârstă. Rezultateleanalizelor cu privire la vechimea în şomaj arată faptul că procentajul femeiloreste mai semnificativ decât cel în cazul barbaţilor.

Trebuie menţionat faptul că rata de activitate a femeilor a crescut înultimii treizeci de ani iar munca practicată de femei a progresat în special însectoarele de activitate în cadrul cărora fluctuaţiile conjucturale suntconsiderabile.

In ceea ce priveşte Franţa, se constată faptul că atât sectorul primar,industria cât şi construcţiile pierd locuri de muncă intr-un mod continuu dinanul 1974. Această reducere afectează mai puternic barbaţii decât femeile. Pede altă parte, sectorul terţiar este creator de locuri de muncă. De acest fapt sebucură mai mult femeile decât barbaţii. Sectorul terţiar “marfa” însă, secaracterizează printr-o mare variabilitate a cererii şi în concluzie a munciicare este precară şi mai puţin bine renumerată. De fapt, dacă numărulfemeilor care ocupă un post de conducere s-a inmulţit de 40 de ori în ultimii35 de ani, proporţia lor în cadrul acestei categorii socioprofesionale nu adepăşit 36, 4% în anul 2002. Se constată faptul că femeile sunt minoritare încadrul acestei categorii. Diferenţa între salariile medii ale barbaţilor şi alefemeilor se reduce intr-o maniera semnificativă. Această tendinţă de atenuarea diferenţei între salarii atestă existenţa concurenţei între barbaţi şi femei.Femeile sunt din ce în ce mai numeroase având astfel posibilitatea de aaccede la posturi de conducere, ele fac concurenţa barbaţilor ceea cecauzează o diminuare a diferenţei între salariile medii. Indiferent de categoriasocioprofesională, femeile sunt mai puternic afectate de către şomaj decâtbarbaţii chiar dacă această vulnerabilitate scade odată cu creşterea niveluluisocioprofesional. În concluzie, dacă există o structurare a pieţei,discriminarea între cele doua “subpiete” de femei şi de barbati se atenuază cutimpul iar concurenţa se intensifică odată cu criza şi cu creşterea calificăriifemeilor. În schimb, nu se pot realiza aceleaşi constatări în cazul populaţieistrăine în Franţa a carei integrare în “lumea muncii” se efectuează în condiţiidin ce în ce mai dificile.

Populatia activă straină nu a evoluat deloc în Franţa de la începutulanilor 70. Totuşi, numeroşii rezidenţi străini au beneficiat, în decursul acesteiperioade de proceduri de regularizare dintre care, dobândirea nationalităţii.Din anul 1991 populaţia straină rezidentă în Franţa a crescut cu 7%, sau unritm mediu anual de 0,6%. Activitatea feminină este sensibil mai mică încazul străinilor decât în cazul francezilor. În timp ce rata de activitate abărbaţilor străini scade, cea a femeilor străine urmează o curbă ascendentăchiar şi în timpul fazei de recesiune din anii 90. Populaţia straină din Franţaeste puternic concentrată în posturile cu calificările cele mai slabe. Astfel,primele persoane afectate de către reducerea locurilor de muncă sunt străinii.

Totuşi, indiferent de natura activităţii, străinii nu constituie decât oparte minoritară a muncitorilor la începutul anilor 90. Aproximativ 60% dinstrăinii activi nu au o diplomă iar mulţi dintre ei provin din mediidefavorizate ocupând astfel în mare parte locurile de muncă mai puţincalificate şi cel mai mult expuse la şomaj. Sectoarele unde muncesc străiniisunt de fapt cei unde şomajul se manifestă cel mai puternic, restructurărilesunt numeroase şi unde vechimea este cea mai scurtă. Astfel, străinii sunt înmedie, de două ori mai puternic afectaţi de către şomaj decât personeleoriginare din Franţa. Totuşi, în ansamblu, durata medie a şomajului în cazulstrăinilor rezidenţi în Franţa nu este în mod significativ diferită în cazulpersoanelor originare din Franţa.

De asemenea persoanele active aparţinând ţărilor care nu suntmembre UE sunt mult mai afectate decât ansamblul populaţiei active dinţările UE ; în rândul tinerilor, rata şomajului atinge 36 %. O parte din aceastădiferenţă ţine de nivelul de diplomă deţinut : străinii sunt mai puţin calificaţiîn medie decât persoanele franceze. (pentru unii, diplomele nu suntrecunoscute. Dar o altă parte – care este dificil de definit – ţine dediscriminare pură.

De asemenea şomajul afectează de trei ori mai mult persoanele noneuropene decât celelalte persoane de aceleasi competenţe.

Durata şomajuluiVârsta Şomer timp de un an sau

mai multŞomer timp de doi ani sau

mai multFemei 43,2 21,5

15 – 24 ani 24,4 7,425 – 49 ani 44,7 21,3

50 ani sau mai mult 60,9 40,4Bărbaţi 41,8 21,7

15 - 24 ani 23,8 8,025 - 49 ani 42,7 21,1

50 ani sau mai mult 63,2 42,2Împreună 42,5 21,6

Sursa: INSEE

În concluzie, dacă femeile reprezintă din ce în ce mai puţin o piaţăspecifică a cărei reguli de funcţionare diferă de cele care definesc piaţa demuncă masculină ; străinii rezidenţi în Franţa, corespund în mare parte uneipieţe a carei rol este de a ajusta temporar oferta de muncă la cererea demuncă. Muncitorii străini se află concentraţi în activităţi cu condiţii de muncăanevoioase (construcţii, sectorul terţiar, şi diverse activităţi industriale,precum şi de textile – locuri de muncă care par a fi neglijate de cătrenaţionali). Aceste industrii au nevoie de o forţă de muncă puţin calificatăcare acceptă o organizare de multe ori tayloriană a muncii fiind în acelaşitimp supusă unei gestiuni a personalului în funcţie de conjunctură. Astfel,analiza discriminării se întalneşte cu cea a segmentării pieţei muncii. Înprimul rând, “slăbiciunea” politică şi socială a anumitor grupuri se traduce în

sistemul economic prin imposibilitatea lor de a negocia cu anagajatorii lor unminim de condiţii cu privire la angajarea lor.

Durata şomajului reprezintă un indicator în studierea şomajului, poatechiar mai elocvent decât numărul şomerilor sau rata şomajului. Se observă odublă tendinţă. Durata şomajului înregistrează o creştere foarte puternicăindiferent de vârstă sau de sex de la începutul anilor 70; în general, cu cât unşomer este mai în vârsta, cu atât timpul necesar găsirii unui nou loc de muncăşi reinserţiei profesionale este mai îndelungat; această situaţie se constată atâtla bărbaţi cât şi la femei.

Durata şomajului nu depinde în întregime de nivelul de exigenţăsalarială a indivizilor; ea depinde de amploarea şi de creşterea şomajului. Cucât solicitanţii unui loc de muncă sunt mai experimentaţi şi formaţi, cu atâtvor avea şanse mai mari de a găsi un loc de muncă şi de a-l păstra.

8.5. Principalele tipuri de şomaj

Şomajul poate fi clasificat în mai multe tipuri în funcţie de omultitudine de factori. O primă delimitare a şomajului este aceea în şomajvoluntar şi involuntar.

Şomajul voluntar există atunci când muncitorii refuză oportunitatilede angajare intr-un anumit post în condiţiile nivelurilor de salarii existente pepiaţă.

Şomajul involuntar apare atunci cand muncitorii care sunt dispuşi sămuncească, nu reuşesc să găsească un loc de muncă la nivelul de salariicurente de pe piaţa muncii.

În cadrul proceselor de formare a şomajului, în funcţie de natura şicauzele care îl determină, se disting principalele forme de şomaj:

§ Şomajul conjunctural apare ca urmare a restrângerii activităţiieconomice în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unorfactori conjuncturali economici, politici, sociali, interni, şiinternaţionali;§ Şomaj structural este consecinţa inadaptării abilităţilor şomerilorla natura posturilor existente pe piaţa muncii. Modificările în ceea cepriveşte structura cererii de bunuri şi schimbarile tehnologiceantrenează schimbări în ceea ce priveşte localizarea geografică şicalificarea şi determină reconversiunea unor activităţi economice.Restrângerea lui presupune: mari investiţii, recalificarea celor afectaţi,reorientarea învăţământului etc ;§ Şomajul frictional descrie situaţia în care, în cadrul unei economiidinamice, se produc permanente mişcări din partea muncitorilor pepiaţa muncii. O parte din salariaţi va renunţa la locurile de muncăavute anterior pentru a căuta altele noi, o parte a forţei de muncă va

căuta un prim loc de muncă sau va reintra pe piaţa muncii după operioadă de absenţă. De asemenea, agenţii economici vor încerca săînlocuiască salariaţii actuali cu unii care sa corespundă mai bine cunivelul de calificare cerut, vor căuta să acopere cu noi angajaţilocurile de muncă rămase vacante prin plecarea foştilor salariaţi, sauvor angaja noi salariaţi pentru locurile de muncă nou create prinextinderea firmei. La un anumit moment vor exista atât şomeri carecaută locuri de muncă dar nu au reuşit să le găsească cât şiîntreprinderi care nu au angajat persone pentru locurile de muncăvacante. Şomajul fricţional este amplificat de imperfecta informare asalariaţilor şi agenţilor economici privind piaţa muncii, ca şi deaşteptările pe care le au cele două categorii, în ceea ce-i priveşte pesalariaţi, cu cât perioada de căutare este mai îndelungată, cu atâtsalariul pe care îl pot obţine este mai mare. Pe de altă parte însa petermen scurt, aşteptările şomerilor sunt mari în ce priveşte salariul, iarsalariul posibil de obţinut creşte; cu cât eforturile de căutare a unui locde muncă vor fi mai intense, cu atât rezultatul va fi mai bun, în sensulcă va fi gasit un loc de muncă mai bine platit (salariul obţinut creşte).După trecerea unei perioade de timp în care şomerii nu au găsit un locde muncă, intervine descurajarea, urmând să accepte un salariu maimic decât cel preconizat anterior. De asemenea, instituţiile carereglementează piaţa muncii influenţează nivelul şomajului: naturacontractului de muncă, regulamentele de angajare şi de concediere,modalităţile indemnizaţiei de şomaj, eficacitatea agenţiilor deplasament, reţelele de informaţie etc;§ Şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului economic şi esteasociat cu faza de recesiune. Cauza şomajului ciclic este scădereacererii de bunuri în perioada de criza economică, care determinăreducerea cererii de muncă: creşterea numărului de concedieri, oprireainvestiţiilor şi a creării de noi locuri de muncă, blocarea angajărilor.Reducerea cererii de muncă, corelată cu rigiditatea salariilor, care semenţin la nivelul anterior crizei, generează şomaj ciclic;§ Şomajul tehnologic este cauzat de introducerea de noi tehnologii ,care impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii si, înconsecinţă, o reducere a locurilor de muncă;§ Şomajul sezonier este legat de restrângerea actvităţii economiceîn anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, înagricultură, construcţii de locuinţe, lucrări publice şi turism etc.; el arecaracter ciclic.În contextul unui şomaj masiv, selectivitatea pieţei de muncă creşte ;

ea tinde să scindeze populaţia şomerilor în subgrupuri în care angajarea estedeterminată în mare parte de către trecutul lor profesional.

Formele dominante de extindere ale şomajului întâlniteastazi sunt:

§ Şomajul repetitiv - afectează acele persoane care cunosc osuccesiune de perioade de activitate şi de şomaj. Această categoriereuneşte în principal tineri şi femei care caută un loc de muncă după operioada indelungată de muncă; de asemenea se caracterizează printr-un procentaj ridicat de muncitori cu calificare slabă şi de foşti titularide locuri de muncă precare. Nivelul lor de salariu mediocru şinesiguranţa locului de muncă determină cote mici sau nule deindemnizaţie de şomaj. Din aceste motive, ei vor trebui sa fie maipuţin exigenţi şi tocmai de aceea ei vor cunoaşte o succesiune rapidăde locuri de muncă ocazionale dar vor fi afectaţi şi de perioade deşomaj relativ scurte, uneori întrerupte de către perioade de formareprofesională sau de stagii în întreprindere.§ Şomajul de conversiune – atinge în mod special muncitorii care,până în acel moment, titulari a unui loc de muncă stabil, suntvictimele unor concedieri. Regăsim în această categorie un procentajrelativ ridicat de bărbaţi ( care lucrează în principal în industrie ),muncitori calificaţi şi muncitori cu vârsta cuprinsă între 25 şi 50 deani. Vechimea în muncă, condiţiile de concediere şi nivelul lor desalariu anterior le garantează, cel puţin, la început o indemnizaţiefavorabilă. Din aceste motive, ei caută la început un loc de muncăcare să corespundă nivelului lor de calificare şi să atingă obiectivullor de stabilitate. Perioada de şomaj va fi mai lungă dar probabilitateade a găsi un loc de muncă este mai mare în ceea ce priveştepersoanele care aparţin acestei categorii;De menţionat este faptul că fiecare nouă perioadă de şomaj constituie

un risc de degradare a statului profesional. ca urmare, nu putem acceptaipoteza conform căreia şomajul nu reprezenta un cost social decât după oanumită durata, în timp ce şomajul de scurtă durată nu ar reprezenta decâtmanifestarea existenţei pieţei de muncă activă în cadrul unei economii înpermanentă transformare.

§ Şomajul de excluziune – include acei muncitori care suferă deanumite handicapuri astfel încât probabilitatea lor de angajare estemică în contextul unei selectivităţi accentuate. Cu exceptia situaţiei încare ei beneficiază de măsuri specifice, ei par a fi condamnaţi la unşomaj de foarte lungă durată care conduce la degradarea aptitudinilorspecifice, descurajarea şi în cele din urma abandonarea locului demuncă. Totodata, drepturile lor de indemnizaţie de şomaj vor scădeasau chiar dispărea. Această categorie este reprezentată în mare măsurăde către oamenii în vârstă, categorie ale cârei frontiere se extind odatăcu apropierea vârstei legale de pensionare şi a dispozitivelor depensionare anticipată.

Criza este cea care a provocat extinderea şomajului de lungâdurată spre noi categorii; Aceasta afectează tinerii la care nivelulde calificare sau atitudinea lor faţă de muncă exclud inserţia

profesională stabilă. dacă ei refuză ciclul “locuri de muncănesigure – şomaj repetitiv” sau dacă ei nu au acces la acesta, eiajung sa fie marginalizaţi.

Se impune precizarea că anumite situaţii nu se pot limita doar la unadin categorii; există suprapuneri între acele categorii. Totuşi această tipologieeste utilă în măsura în care ea identifică formele dominante de extindere aşomajului în perioada contemporană. Măsurate statistic, riscul de a intra înşomaj şi probabilitatea de a ieşi din şomaj, durata şi frecvenţa perioadelor deşomaj oferă o imagine mult mai clară decât rata şomajului a caracteristicilorşi a costurilor suportate de şomeri, care implică acest fenomen.

Toate aceste informaţii sunt insuficiente însă, dacă vrem să ne dămseama de încercarea prin care trece un şomer. Pentru a merge mai departe,trebuie să părăsim lumea cifrelor şi să acordăm importanţă studiillorsociologice.

Trebuie să menţionăm în primul rând situaţia în care şomajul nuconstituie o dramă individuală; este vorba în primul rând despre şomerii“falşi” , cei care adoptă acest statut cu scopul de a profita mai mult sau maipuţin în mod fraudulos de un regim de protecţie socială. Şomajul deghizatcuprinde persoanele declarate şi înregistrate la Oficiul forţei de muncă încategoria şomeri, dar care, în realitate, nu doresc să lucreze(care ar trebui săfie considerate persoane inactive ) cât şi persoanele care lucrează “la negru”Ele lucrează fără contract de muncă, dar beneficiază de toate drepturileprevăzute potrivit legii privind şomerii.Printre cauzele muncii la negru putem aminti în trecere următoarele:

§ Cererea de locuri de muncă e mai mare decât oferta; se adaugănumărul mare de absolvenţi în căutare de lucru, din cauza şcolarizăriicare nu ţine cont de cererea pieţei;§ Fiscalitatea excesivă (angajatorii sunt obligaţi să plateascăimpozite ridicate pentru forţa de muncă);§ Existenţa economiei subterane.Persoanele care trăiesc în mediu rural şi care au un grad de ocupare

redus, cu un venit de subzistenţă, şi care se apropie de condiţia economico -socială a şomerului nu sunt înregistrate la Oficiile forţei de muncă, dar înrealitate, se află într-un şomaj latent. Şomajul deghizat este de mare amploareîn ţările în curs de dezvoltare, unde milioane de persoane au o ocupareprecară, cu o productivitate foarte scăzută ceea ce le situează în starea denonocupare.

Singura procedură eficace de eliminare a “şomerilor falşi” constă în ale propune locuri de muncă corespunzătoare cu situaţia lor profesională şi îna constata refuzul lor de a le accepta. Din acest punct de vedere, insuficienţalocurilor de muncă reprezintă cauza principală care face posibilă existenţadurabilă a falşilor şomeri: adevăratul şomaj, atunci când este masivîngreunează depistarea fraudei. În al doilea rând, este dovedit faptul căanumite categorii de şomeri apreciază în mod pozitv situaţia lor. Aceste

situaţii există; ele nu privesc, aşa cum arată anchetele realizate, decât o micăparte a populaţiei în şomaj.

8.6. Consecinţele economico - sociale ale şomajului

Şomajul ca fenomen economico-social antrenează costuri, între carecel mai evident este cel pentru şomerii înşişi. Problema costului personal alocupării unui loc de muncă şi al şomajului trebuie tratată diferenţiat. Acestecosturi personale diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta şi - maiales - de la o categorie de şomeri la alta, în funcţie de factori precum:calificarea, experienţa, vârsta, responsabilităţile familiale, existenţa altorsurse de venit. Există categorii sociale particulare pentru care şomajul estepreferabil ocupării unui loc de muncă. De exemplu, în cazul adolescenţilorcare locuiesc împreună cu familia, costul ocupării şi păstrarii unui loc demuncă este ridicat şi în creştere, iar costul şomajului este relativ scăzut. Esteunul dintre factorii care explică mărimea considerabilă a ratei şomajului înrândul persoanelor în vârstă de 16-19 ani.

Trebuie atunci să punem accent pe situaţia cea mai mult întâlnită şianume cea în care şomajul este considerat ca şi un traumatism profund careafectează toate aspectele vieţii personale, sociale, familiale. Şomajul implicăîn primul rând, pierderea unui statut; trăim într-o societate în care exercitareamuncii renumerate constituie principala formă de recunoaştere a unei utilităţişi chiar a unei existenţe sociale. Şocul va fi cu atât mai mare cu cât vechimeaîn întreprindere este mai mare.

Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individuldevenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de neutilitatepentru societate şi familie. Starea de şomaj poate afecta coeziunea şi armoniaunei familii.

Şomajul nu este perceput ca şi un timp liber ci ca şi un timp pierdut;inactivitatea cauzează plicitseală, angoase şi vinovăţie. după cum am maiprecizat, repercusiunea negativă asupra raporturilor familiale nu întârzie săapară; situaţia de şomaj poate însă să ofere ocazia unei intensificări arelaţiilor în cadrul familiei. Comportamentul copiilor va fi afectat de cătreruptura echilibrului familial şi de către climatul de insecuritate care rezultă.Dincolo de cercul familial, relaţiile sociale sunt afectate de către şomaj. Înprimul rând pentru că multe relaţii s-au construit începând cu munca ,urmând să se irosească odată cu intrarea în şomaj. Conştienţi de devalorizarealor, de neîncrederea care îi înconjoara, şomerii vor avea tendinţa de a rupe înmod voluntar relaţiile sociale care riscă să fie marcate de indiferenţă,compasiune, dispreţ. Este de înţeles că "bulversarea vieţii sociale şi a celei defamilie poate provoca o adevarată criză de identitate". Totodată, şomajul

cronic şi de lungă durată, care generează sărăcia unui grup important dinpopulaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde.

Din punct de vedere financiar, şomajul se repercutează negativ asupravenitului. Pe plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncăinfluenţează dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea, calificarea celoraflaţi în şomaj au presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii, carenu vor fi recuperate în situaţia şomajului de lungă durată; Această forţă demuncă, ieşită din populaţia activă ocupată, nu contribuie la creşterea BIP;societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul deşomaj, din partea agenţilor economici, salariaţilor; existenţa unui şomaj delungă durată mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă,infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi.Acordarea unor ajutoare băneşti prea mari în caz de şomaj încurajeazănumeroşi şomeri să rămână în această situaţie un timp mai îndelungat şi sălucreze clandestin. În ceea ce priveşte efectele pozitive, acestea se manifestădoar pe termen scurt şi anume şomajul stimulează angajaţii la perfecţionareaprofesională şi determină o mai mare mobilitate şi adaptabilitate a forţei demuncă;

Însă, multitudinea de consecinţe negative antrenate de către şomajcare depăşesc cu mult efectele pozitive pentru societate şi individ justifică pedeplin îngrijorarea guvernelor statelor lumii în faţa acestui flagel şipreocuparea pentru a găsi soluţii de ocupare a forţei de muncă la un nivel câtmai ridicat.