Sociologie şi Asistenţă Socială Umanistă / Humanistic Sociology and Social Work

PARADIGME SOCIOLOGICE CONTEXTUALIST-UMANISTE PENTRU O ASISTENŢĂ SOCIALĂ DE CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ

(un punct de vedere)

Petru ŞTEFĂROI

Rezumat: Atât teoria cât şi politica ori practica asistenţei sociale se află în faţa unor provocări şi schimbări, determinate de criza economică dar şi de evoluţia în sine a societăţii sau sistemului de asistenţă socială, în care sociologiei i se solicită contribuţia. În prezentul articol se reliefează necesitatea şi rolul paradigmelor sociologice contextualiste, existenţialiste şi umaniste în aceste procese, factori precum comunitatea, familia ori personalitatea umană constituind categorii şi resurse cruciale ale noului tip de asistenţă socială. În perspectiva acestor paradigme problema socială, vulnerabilitatea se explică prin tulburări ale calităţii relaţiilor interumane la nivel local, personal, organizaţional, contextual, existenţial şi mai puţin prin caracteristicile globale şi structural-funcţionale ale macrosistemelor din care fac parte. Articolul se încheie cu o scurtă referire la teoriile şi metodele contextualist-umaniste în politica şi practica asistenţei sociale de criză şi post-criză.

Contextual-Humanistic Sociological Paradigms for an Crisis and Post-Crisis Social Work

(a view)

Abstract: Both theory and policy or practice of social work faced with challenges and changes, caused by economic crisis also by the evolution of society or the social welfare system itself, in which to sociology it request the contribution. This article highlights the necessity end role of contextual, existential and humanist sociological paradigms in these processes, factors such as community, family or human personality being crucial categories and ressources of the new type of social work. In light of these paradigms the social issue, vulnerability is explained by disorders of interpersonal relationships qualities, at the local, organizational, human-personal, contextual, existential level and less by the global and structural-functional characteristics of macrosystems which are part. The article ends with a brief reference to the contextualistic-humanistic theories and methods in crisis and post-crisis policy and practice of social work.

Cuvinte cheie: criză, asistenţă socială, microsociologie, abordări contextualist-umanisteKeywords: crisis, social work, microsociology, contextualist-humanistic approaches

INTRODUCERE

1

Criza economică globală a redus mult resursele financiare alocate asistenţei sociale, determinând o restrângere a numărului de persoane sau categorii beneficiare, în paralel şi cu o reducere drasnică a veniturilor majorităţii populaţiei. În aceste condiţii a crescut mult riscul sărăcirii, marginalizării, devianţei pentru o mare parte a populaţiei; categorii mari de persoane care înainte de criză nu întâmpinau probleme mari de supravieţuire sau adaptare socială s-au trezit în situaţii de risc sau dificultate, solicitând sprijin unor servicii sociale ele însele grav afectate de criză, cu resurse materiale şi umane mult diminuate.

Reducerea dramatică a resurselor a constrâns autorităţile să aplice strategii de criză, să conceapă noi strategii şi politici sociale, comunităţile locale şi serviciile de asistenţă socială fiind puse în situaţia să identifice soluţii practice de aplicare, iar teoricienii să identifice noi paradigme teoretice sau metode. Paradigmele sociologice universaliste, globaliste, solidariste nepierzându-şi valabilitatea, perioadele de criză necesită şi abordări/soluţii globale, universale, solidariste însă, în paralel cu acestea, este necesar să se impună cu mai multă pregnanţă şi paradigmele, teoriile ori abordările care identifică explicaţiile şi resursele pe plan local, în comunitate, în contextul sociouman al persoanei, în personalitatea/creativitatea acesteia.

Ofensiva/impunerea paradigmelor şi metodelor contextual-umaniste în politica şi practica asistenţei sociale este şi o necesitate istorică, valorificarea resurselor locale, ale contextului sociouman, ale existenţei concrete a persoanei, ale personalităţii umane nefiind doar o soluţie temporară de criză ci o etapă necesară şi o bună o oportunitate de inovare socială, eficientizare şi reafirmare a demnităţii umane, de sporire a autonomiei locale şi rolului persoanei în prevenirea şi rezolvarea problemelor sociale.

În aceste procese sociologia, ca resursă ştiinţifică şi paradigmă constituţională a asistenţei sociale, este poate cel mai mult solicitată, fundamentarea sociologică ştiinţifică a politicilor şi practicilor noilor tipuri de asistenţă socială fiind o necesitate. „Situaţiile de criză conduc la abandonarea paradigmelor vechi şi la constituirea altora” (Mărginean, 2000: 51). Sociologii trebuind astfel să apeleze tot mai mult la viziuni, concepţii, teorii sau metode precum cele existenţialiste, contextualiste ori umaniste, marginalizate deseori în perioade de bunăstare economică şi socială, când politicile de redistribuire şi mecanismele universalist-solidariste rezolvă automat multe probleme sociale. Adică tocmai acele paradigme care reliefează valenţele şi rolul grupului, comunităţii, contextului şi persoanei în

2

determinismul social, în explicaţia vulnerabilităţii, în identificarea soluţiilor sau resurselor de reabilitare ori adaptare socială, problemele sociale neputând fi soluţionate doar prin politici sociale globale, universale sau cu resurse materiale.

Paradigmele contextualiste, existenţialiste sau umaniste în sociologie, în opoziţie, relativă (epistemologică) cu cele universaliste, care reliefează aspectele de esenţă, generalitate şi universalitate ale sistemului social sau problemei sociale, aduc în prim planul cunoaşterii, investigaţiei sau intervenţiei aspectele de contextualitate socioumană, de unicitate existenţială şi psihosocială, de specificitate/unicitate culturală ori economică, punând accent pe explicaţiile contextual-existenţiale şi pe resursele economice, culturale, umane ori psihosociale locale.

Se porneşte de la teza că în „arhitectura" socială, individul şi comunitatea sunt antrenaţi în complexe ţesături psihosociale/interumane (Bocancea, 2011: 76) şi aici se pot identifica resursele autentice şi durabile ale adaptării şi reabilitării. Doar o abordare şi o gândire sociologică contextualist-umanistă poate surprinde, în fenomenologia şi etiologia complexă a unei situaţii sociale concrete, particulare, locale toate aspectele relevante şi factorii etiologici implicaţi, în complixitatea şi diversitatea lor. În lipsa relevării acestora evaluarea ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în perspectiva obiectivelor unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi ameliorare durabilă. S-ar limita la o simplă schematizare epistemologică structural-funcţională universală, aplicabilă aprioric unui număr nelimitat de situaţii (ipotezate convenţional ca relativ identice), când, în realitate, sursa problemei şi resursa schimbării ar sta în factorii de ordin contextual-existenţial, psiho-social şi uman local.

Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip contextualist, existenţialist sau umanist nu este justificat doar de criză ci şi de caracteristicile societăţii postmoderne şi noilor probleme sociale, altele şi de altă natură/origine decât cele de acum câteva decenii. Dacă majoritatea anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau cauze şi caracteristici de ordin sistemic, societal, global odată cu dezvoltarea explozivă socială, culturală (multiculturalismul), cu apariţia unor noi tipuri de probleme sociale/umane, multe dintre cauze sunt identificabile la nivel local, prin factori de ordin cultural, administrativ, etnic sau psihosocial specifici.

Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt, în metodologia cercetării sau intervenţiei, foarte mult de folos nici sociologului nici asistentului social pentru că originea problemelor pe care le investighează sau încearcă să le rezolve se află în socio-ecologia locului, iar natura acestora solicită focalizare pe

3

context, unicitate, specificitate. La nivel local, contextual sau personal, se află şi soluţiile ameliorării/normalizării. Aşa se explică extinderea, ca număr de itemi, diversitate sau specializare a chestionarelor de cercetare utilizate de către sociologi sau machetelor de evaluare utilizate de către specialiştii din asistenţa socială, interesul sporit pentru aspectele ontologice, contextual-culturale, contextual-sociale ale cazurilor, pentru caracteristicile psiho-sociale particulare ale grupurilor/comunităţor, pentru caracteristicile/implicaţiile locale de ordin etnic, juridic, politic sau etic.

PARADIGMA SOCIOLOGICĂ CONTEXTUALISTĂ ŞI MICROSOCIOLOGIA

Paradigma contextualistă poate fi analizată în lumina unei orientări mai consacrate: sociologia interpretativă. Cum bine se cunoaşte sociologia ca ştiinţa s-a impus şi dezvoltat prin două mari tipuri de abordări, interpretativă sau subiectivă şi pozitivă sau obiectivă. Astfel că, în timp ce Durkheim (2004) propune modelul ştiinţelor naturii pentru cercetarea socialului, cunoaşterea socială trebuie să ajungă să ia forma explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor ştinţifice detaşate de eventualele implicaţii valorice ori psihologice, pentru a asigura obiectivitatea cercetării, formulând aşa-zisele reguli ale metodei sociologice, Weber (2001) a construit o metodologie interpretativă de studiere a fenemenelor sociale, în concordanţă cu propria sociologie subiectivă, bazată pe analiza semnificaţiilor psihologice (fără a cădea în psihologism) investite de către persoane în acţiunile lor. Se pune accentul pe aspectul ireductibil al faptelor sociale cercetate. Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă.

Dacă în perspectiva paradigmelor universalist-deterministe, a celor structural-funcţionaliste clasice cruciale sunt concepte precum sistem, organizare, structură, funcţie, unitate, omogenitate sau finalitate, sistemul social (societatea, familia, organizaţia etc) reprezintănd un întreg structurat, universal şi funcţional în care diferitele elemente (persoane, grupuri, comportamente, instituţii, norme, finalităţi) pot fi explicate prin cerinţele funcţionării întregului (Parsons, apud Buzărnescu, 1995: 123), structura rămânând în esenţă constantă, paradigmele interpretative şi contextualiste descriu entitatea socio-organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi dinamice, unice, ireductibile, autodeterminante, foarte

4

complexe, nerecurente, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale (Schutz, 1972). De aceea, adevărata cunoştere sau succes al schimbării sunt condiţionate de luarea în considerare a tuturor acestora şi nu doar a unor cauzalităţi/legităţi universale sau structuri imuabile. Presupune abordări de tip calitativ (Mjoset, 2009: 46), iar în asistenţa socială atenţia pentru factorii culturali, umani şi psihosociali ai situaţiei de dificultate (Payne, 2011).

Contextualismul sociologic, curent asimilat adesea postmodernismului, propune focalizarea pe contextul social, psihologic, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009: 46), în asistenţa socială pe caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate (Bocancea, 2011). În domeniul ştiinţelor sociale, şi-a constituit un set de principii, valori şi caracteristici definitorii:

conduitele, reacţiile, acţiunile oamenilor se desfăşoară în contexte sociale (personale, culturale, economice, etice) particulare şi nerecurente;

schimbarea şi dezvoltarea socială au ca principal motor motivaţia persoanelor şi grupurilor pentru nou şi viaţă mai bună;

nu există corespondenţă deplină între reprezentările intelectuale (stiinţifice) generalizante şi realitatea socio-umană concretă;

existenţa şi comportamentul în context social, economic, psihologic, cultural, moral, juridic determinat este adevăratul obiect de cunoaştere sau de intervenţie al ştiinţelor şi practicilor sociale.

Contextualismul sociologic s-a afirmat el însuşi prin mai multe orientări şi paradigme sau are multe în comun cu interacţionismul şi construcţionismul (Thomas, 1996).

Promotorii interacţionismului social subliniază aspectul că societatea, sistemele sociale şi umane sunt produsul interacţiunii umane, indivizii la rândul lor se explică prin interacţiunea cu ceilalţi indivizi şi cu sistemul social din care fac parte, în principal prin sistemul de valori, norme şi simboluri sociale, culturale morale etc. (interacţionismul simbolic, Blumer, 1969). Societatea/ comunitatea este produsul acţiunii şi interacţiunii umane, este produsul modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile personalităţii lor (Endler şi Parker, 1992: 183).

Construcţionismul social reliefează faptul că organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea, vulnerabilitatea socială sunt produse/creaţii umane

5

(Cojocaru, 2005: 48), procese, construcţii dinamice complexe, ontogenetice şi nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau procese predestinate. „Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate componentele culturii – limbile, religia, miturile, arta, familia cu regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci inovaţii” (Zamfir, 2009: 8). În perspectivă constructivistă copilul, în procesul de învăţare socială, nu este reprezentat ca un învăţăcel pasiv, sau ca un element amorf în sistemul familial sau grupul de învăţare ci ca un actor al

propriei dezvoltări şi emanicipări personale (Harel şi Papert, 1991). Acesta își

dezvoltă deprinderi şi conduite adaptative în mod activ prin interacțiunile dinamice

cu mediul psihosocial, cu ceilalţi membrii ai comunităţii. Învățarea socială şi adaptarea sunt văzute ca procese active de construire de noi comportamente, „negociate” cu mediul social, de devenire şi asimilare culturală creativă (Lock şi Strong, 2010: 5). Comunicarea şi interacţiunea personală concretă, senzorială, având, în acest sens, rol crucial, intervenind direct în activitatea de construire ontologică sau psihologică (constructe personale/sociale) a realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii socio-umane, în care părţile îşi ajustează reciproc conduitele, atitudinile, personalitatea, ataşamentele.

Atât sociologia interpretativă cât şi interacţionismul sau construcţionismul social, precum şi alte orientări care reliefează importanţa factorilor microsociali, locali, dinamici, existenţiali sau umani în determinismul şi existenţa socială sunt parte a microsociologiei. Ramură a sociologiei care cercetează, cu prioritate legităţile microgrupului şi contextului sociouman particular, cu accent pe procesele subiective, relaţiile şi fenomenelor interpersonale (Garfinkel, 2006). În asistenţa socială abordarea microsociologică nu este o opţiune ci o necesitate. Asistenţa socială ca teorie este de fapt o teorie a microsistemului social sau persoanei/comunităţii vulnerabile în context sociouman. Instituirea sistemului naţional de asistenţă socială, a legislaţiei specifice, a politicilor universale şi instituţiilor de protecţie socială a condus, pe lângă efectele pozitive indubitabile, la o denaturare/diluare a misunii şi practicii originare a asistenţei sociale. Reîntoarcerea la context, la microgrup, familie, la persoană, unde se află adevăratele surse explicative şi resurse de adaptare socială ori reabilitare, este una dintre tendinţele implacabile şi benefice al asistenţei sociale contemporane şi viitoare.

6

ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ EXISTENŢIALISTĂ

Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi epistemologică insuficient utilizată în sociologie sau asistenţă socială atunci aceasta este teoria existenţialistă. Din cauza expresiei aparent sofisticate categoriile acesteia au pătruns destul de puţin în ştiinţele sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi exploatată tot mai mult în viitor.

Existenţialismul, curent şi teorie fenomenologică importantă, îndeosebi în filosofie, este legat de numele unor mari gânditori precum Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de Beauvoir, Merleau-Ponty şi mulţi alţii. A făcut din studiul omului şi existenţiei sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind şi la constituirea unei orientări fenomenologice în sociologie, în principal prin Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este, alături de fenomenalism, sursa filosofică principală a orientărilor contextualiste sau microsociologiei. Se afirmă prin creştererea interesului pentru cercetarea realităţii sociale concrete, pentru existenţa socială.

A impus primatul existenţei omului ca individ şi unicitate în societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici, acum, astfel, într-un context sociouman existenţial determinat (Sartre, 2000). Fiinţa (umană), aşa cu este ea, rezultă din asimilarea ontogenetică a experienţelor sociale, din interacţiunea cu celălalt concret. Fiind, un produs al mediului, existenţei, trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de acestea, constituind o unitate ontologică cu mediul.

Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane concrete în context social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa, fragilitatea fiinţei umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa nefiinţei şi a vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de nesiguranţă, instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate existenţială şi neadaptare socială (Frankl, 2009).

Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie, conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul destin conform aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o

7

alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între excludere şi adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol negativ - suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la marginalizare sau chiar sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea, realizarea personală şi socială, împlinirea, adaptarea socială.

Unele dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi existenţialiste au fost preluate şi adaptate de către sociologie şi asistenţa socială, chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială abstractă generalizatoare este înlocuită prin concepte precum existenţă socială, realitate umană, fapt social (Comte, 2009, Durkheim, 2004), problemă socială, suferinţă umană etc. Astfel, în ceea ce s-a consacrat, până la urmă, ca sociologie existenţialistă, nu structura, funcţia sau macro-organizarea socială/societală abstractă sunt teme de interes ci existenţa socială şi umană ca atare, existenţa ca existenţă, existenţa socială în sine, singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5). Atenţia se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele culturale, etnografice, antropologice sau psihologice. Devianţa este expresia unei angoase/excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii de impas sociouman existenţial şi nu expresia unor neadaptări structural-funcţionale într-o societate aproric reglată. În perspectiva sociologiei şi asistenţei sociale existenţialiste sunt interesante situaţiile unice şi particulare de sărăcie, marginalitate, devianţă etc, descrise în multitudinea de factori şi elemente de expresie sau cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale socioumane temporare (Tiryakian, 1962).

SOCIOLOGIA UMANISTĂ

Elemente ale gândirii sociologice umaniste pot identificate încă din reflecţiile şi scrierile marilor antici Socrate, Platon sau Aristotel. Subliniem în acest context ideea lui Platon, expusă în „Republica”, după care rolul fundamental al statului (cetăţii) este acela de a asigura dreptatea şi binele individului, de a realiza compatibilizarea dintre interesul public cu cel individual.

Ideile şi metodele sociologiei interpetative, existenţialiste sau interacţioniste s-au constituit în bază şi resursă importantă pentru instituirea, ca disciplină distinctă în cadrul sociologiei, a sociologiei umaniste. Apariţia acesteia este legată de numele lui Florian Znaniecki. Esenţa acestei sociologii este dată de preocuparea ştiinţifică pentru studiul valorilor şi semnificaţiilor culturale ale interacţiunii sociale, rolului

8

personalităţii/intereselor individuale în organizarea/funcţionarea socială, în comunitate/societate. Se afirmă în mod declarat ca opoziţie la universalismul sociologic, structural-determinism, pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv generalizatoare, care minimalizează personalitatea şi valorile intrinsec umane în ecuaţia explicativă a fenomenelor sociale.

Printre preocupările importante se află: urmărirea modului în care trăiesc, iubesc, suferă şi interacţionează în mod concret oamenii; ce relaţii de ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie, prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere; rezilienţa, copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme, adaptarea la schimbare sau reacţia în faţa unor crize sau evenimente majore; cum îşi reglează interactiv conduitele şi simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială (legile, valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile, ideologiile).

Sociologia umanistă reprezintă sistemul social, societatea, grupul social, familia, organizaţia profesională ca o uniune de individualităţi/personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor umane particulare, a ontologiei contextului psihosocial nou creat (Znaniecki, 1969). Atunci când se analizează grupul familial, de exemplu, tip de grup care interesează în mod special în asistenţa socială atenţia se focalizează pe existenţa familială socioumană empatetică şi pe relaţiile singuare de ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre membrii acestuia. Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de cogniţie interpersonală, de atribuire, identificare, de comunicare, cât şi de influenţă socială sau adaptare/conformare se descriu în termeni mai degrabă uman-ontologici, decât psihosociologici (Lawson şi alţii, 2007). Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În abordarea umanistă accentul cade pe raporturile unice instituite prin interacţiune contingentă preponderent empatetică şi pe relaţiile sociale între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a).

COMUNITATEA ŞI PERSOANA/PERSONALITATEA – CATEGORII ŞI RESURSE CONTEXTUAL-UMANISTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE DE

CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ

9

În perspectivă contextualist-umanistă (în care se include şi cea existenţialistă) o comunitate socială, umană, ori, mai simplu, socioumană, este de fapt o interacţiune singulară complexă, profundă, în care sunt antrenate mii şi milioane de combinaţii între elemente şi factori umani, sociali, culturali, psihologici, etnografici, economici etc. Această complexă şi unică interacţiune determină apariţia unor structuri, procese şi situaţii de grup aproape imposibil de modelat nomologic. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, unitatea, adaptabilitatea şi funcţionalitatea grupului social, al comunităţii (Healy, 2007). Sublinierea este necesară în principal în analiza situaţiilor sociale problemă ori a sistemului client. Aceaste singularităţi şi specificităţi sunt condiţionate şi de factori precum proximitatea, logistica şi temporalitatea lor inconfundabilă. Se ajunge, în consecinţă, prin emergenţă şi sinergie ontologică, la instituirea unor onto-sisteme locale, sub-comunităţi, precum:

Sistemul socio-afectiv. Relaţiile socio-afective din comunităţi reprezintă principalul factor intern de coeziune şi durabilitate, în principal în grupurile mici, în familie. Instituie ataşamentul interpersonal şi de grup. Sunt relaţii cu o forţă socială extraordinară. Comunităţile compacte în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar membrii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare, adaptare, performanţă sau de comportament (Stangor, 2004).

Sistemele cultural şi economic. Cuprinde: sisteme de concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; religia; limba, obiceiurile, ritualurile etc; relaţiile şi condiţiile economice specifice etc.

Sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: litere şi cuvinte de amor propriu, limbajul, expresii uzuale specifice; imaginile cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; apercepţiile şi reprezentările referitoare la personalitate, caracter, comportament, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie; reprezentările şi judecăţile sociale etc.

Sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status ideografice. Chiar dacă, de exemplu, prin natura ei familia este un grup mic informal, constituit preponderent în mod spontan dar şi sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic, raporturi ideografice ierarhice, de sarcină, poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul (structural) social de copil/fiică/fiu copilul este „cineva” în „universul” familial, este unic şi este parte ontologică doar a „acestei” familii.

10

Onto-sistemele socioumane sunt forme de existenţă specifică, locală, determinată şi singulară, sunt parte, sau contribuie la formarea macro-sistemului social ori societal. Specificul şi unicitatea acestuia rezultă din combinaţia absolut unică a elementelor şi onto-sistemelor dar şi din unicitatea existenţială a fiecărui factor. Grupul social devine o entitate distinctă în colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face parte, dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali. Chelcea (2008: 184) utilizează în acest sens sintagma „sentimentul de noi”. În aceiaşi ordine de idei, Moghaddam (1998) atribuie grupurilor primare, în speţă grupurilor familiale, caracteristici precum interacţiunea personală (faţă în faţă), identificarea puternică a membrilor cu grupul, relaţii afective puternice, precum şi durată îndelungată de convieţuire.

Aşadar, precum se vorbeşte de o ontologie a persoanei, se poate vorbi şi despre o ontologie a grupului social sau comunităţii. Realitatea socială, aşa cum este ea la un moment dat, este produsul unor circumstanţe şi oportunităţi socio-culturale, psiholgice şi economice determinate şi irepetabile (Weissman, 2000). Comunitatea sau situaţia problemă se descriu prin caracteristicile membrilor dar şi prin aspecte de ordin cultural particular, diferenţiindu-se şi asemănându-se de celelalte în moduri absolut unice. Prin raportare la comunitatea lărgită şi societate dobândesc specificitate culturală, socială, psihosocială, economică etc. (Collins şi alţii, 2010).

În asistenţa socială a familiei, cu precădere, factorii psihosociali şi umani contextuali, precum spaţiul personal, învăţarea socială, identitatea sau conceptul/sentimentul de familie, ataşamentul, empatia sunt foarte importanţi. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, un anumit teritoriu, de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, care îl condiţionează fundamental, creând împreună cu alţi factori de ordin simbolic, cultural sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu personal. Hall (1966) propune, pentru a delimita cadrul spaţial şi social propriu al unei persoane, conceptul de proximitate. Atât conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice sau culturale particulare. Literatura de specialitate subliniază aspectul că adaptarea socială a copilului este şi expresia unui lung proces de influenţă şi învăţare socială a regulilor şi valorilor specifice mediului în care creşte. Între copil şi agentul de influenţă/învăţare socială se stabilesc atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective, particulare, intime, unice.

11

Un alt factor, de mare importanţă în sociologia contextualist-umanistă şi asistenţa socială contemporană îl reprezintă individualitatea umană, persoana, personalitatea.Tot mai mulţi sociologi consideră personalitatea umană un factor crucial al determinismului social sau vulnerabilităţii, sociologia fiind, în ultimă instanţă, o ştiinţă a omului. Aspectul este magistral ilustrat de marele sociolog român Traian Herseni (1982: 51):

„Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen colectiv, de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză omenesc: a neglija adevărul acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a face o teorie din ce în ce mai înstrăinată de realitate”.

Teoria umanistă a personalităţii se impune şi diferenţiază de alte abordări printr-o serie de aspecte precum o focalizare semnificativă pe studiului Eului şi individualităţii personale (Zlate, 1999), reprezentarea personalităţii ca resursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, sursă de libertate şi responsabilitate socială. Compatibilitatea şi congruenţa dintre dintre personalitate şi mediul de viaţă fiind factor crucial ai adaptării şi eficienţei sociale. Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei ontologice personalitate-comunitate predispune la nedezvoltare, nefericire şi opţiunea pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la apariţia/formarea unei personalităţi disfuncţionale, la anomie şi (auto-) excludere socială (Rogers, 2008).

PROBLEMA SOCIALĂ/UMANĂ ÎN PARADIGMA SOCIOLOGICĂ CONTEXTUALIST-UMANISTĂ A ASISTENŢEI SOCIALE

12

Paradigma sociologică contextualist-umanistă explică şi abordează normalitatea, problema socială, vulnerabilitatea, rezilienţa ca teme mai degrabă umane decât pur sociale, societale. Atenţia se focalizează în principal pe cauzele, realităţile, problemele şi experienţele nemijlocite ale comunităţilor şi persoanelor: injustiţia socială, lipsa solidarităţii umane, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, conflictele, violenţa, carenţele morale, egoismul, suferinţa, nefericirea, trauma, eşecul, tragedia.

Normalitatea este asociată cu normalitatea socioumană, cu definiţiile privind drepturile omului, fericirea, autonomia, integritatea psihosocială, justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor interumane, normalitatea ontologică şi morală a comunităţilor. Comunitatea socială optimă convieţuirii şi afirmării umane, funcţionează şi ca un sistem de relaţii empatetice, simboluri, valori care trebuie să-şi aibă originea, în mare măsură, în personalitatea membrilor şi în contextul socio-cultural, fiind, aşadar, implicaţi atât factori interni psihologici, cât şi externi, socio-culturali. Comunitatea socială optimă, normală, funcţională, umană este mai mult decât un simplu ansamblu de structuri şi relaţii interpersonale, sociale, este un univers existenţial de o complexitate enormă, în care se formează şi operează specific ataşamentele comune, timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate care se formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp, un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale existenţiei umane individuale şi colective: cognitive, afective, spirituale, sociale, morale, economice, estetice, ludice, religioase etc. Au loc complexe procese de compatibilizare, complementalizare, intercunoaştere, interacceptare, de reciprocitate şi solidaritate (Zamfir, 2008: 5). Se instituie cadre particulare de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune.

Comunitatea socioumană optimă, normală şi funcţională realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit, dintre economic şi cultural. Unitate reflectată simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii. Persoana şi comunitatea funcţionează prin mecanisme onto-psiho-sociale unice şi unitare, în care au loc procese de comunicare/interacţiune (sinergică) informaţională, emoţională, spirituală. Între comunitatea socioumană şi persoanele care o compun trebuie să se instituie un echilibru, un optim existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi neconflictual atât trebuinţele personale cât şi cele colective sau funcţionale.

13

Comunitatea socioumană normală are, aşadar, pe lângă o valenţă ontologică sau formativă importantă, şi una terapeutic-preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor unei comunităţi împreună, într-un sistem comun de valori, orientaţi spre eficienţă şi adaptare socială/profesională.

Fiind un sistem complex de sub-comunităţi afective, culturale, morale poate avea şi influenţe nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau excluziunii/marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini anti-sociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională, imatură. În toate cazurile membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau inadaptare socială/morală.

Cum adaptarea socioumană presupune dobândirea de către actori a unor seturi de deprinderi umane specifice de convieţuire, de relaţionare/comunicare, o setare axiologică corespunzătoare, o structurare onto-personală, bio-psihologică şi socio-morală congruentă cu sistemul de valori şi ataşamente colective, cu sistemul de sub-comunităţi, cu personalităţile celorlalţi membri ai comunităţii se va interpreta, aşadar, problema socioumană, vulnerabilitatea, nedezvoltarea, marginalitatea socială, devianţa şi ca o insuficientă integrare sau ca o excludere din sistemul de ataşamente, valori, idei, credinţe, obiceiuri, afinităţi al entităţii sociale din care, persoana sau comunitatea, face parte. Anormalitatea şi apariţia problemei socioumane se asociază cu vicierea relaţiilor interumane, cu lipsa justiţiei sociale şi solidarităţii umane, cu violenţa şi anomia socială, cu nedezvoltarea personală şi organizaţională, cu lipsa empatiei şi ataşamentului, cu suferinţa, cu nefericirea, cu drama şi tragedia, cu impasul existenţial şi eşecul persoanei/comunităţii.

Aşadar, dacă în perspectivă sociologică structural-funcţionalistă vulnerabilitatea sau problema socială derivă în principal din procesele de dezorganizare societală (Dynes şi alţii, 1964) ori ca abatere de la normele, legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adopate de majoritatea populaţiei (Durkheim, 2005) teoriile sociologice contextualist-umaniste o explică şi prin disfuncţiile socio-culturale şi umane ale comunităţilor ori persoanelor.

Maltratarea copilului, marginalizarea socială, abanandonul familial, sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea şi abandomnul şcolar, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa sunt fără îndoială efecte ale deficienţelor de sistem, de structură şi funcţionare a societăţii, dar fiecare persoană este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului arbitru şi conştiinţei, o fiinţă umană, în

14

care se află multe dintre explicaţiile vulnerabilităţii (Munteanu şi Muntean, 2011) sau este parte a unei comunităţi socioumane concrete, mai mult sau mai puţine optime pentru convieţuire/adaptare socială sau împlinire personală.

În concluzie se poate afirma că rezilienţa individuală este puternic condiţionată de gradul de dezvoltare al personalităţii, de voinţa şi activismul persoanei, de atitudinea faţă de viaţă şi muncă, de nivelul de socializare sau de participare la viaţa grupului în care convieţuieşte, în timp ce rezilienţa comunităţii depinde de nivelul şi calitatea culturii organizaţionale şi de gradul de solidaritate umană al acesteia. După cum, se poate afirma că rezilienţa individuală este condiţionată de cea colectivă, şi invers.

TEORII ŞI METODE CONTEXTUALIST-UMANISTE ÎN PRACTICA ŞI POLITICA ASISTENŢEI SOCIALE DE CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ

În general abordările contextualiste, existenţialiste şi umaniste fac apel la teorii care valorifică resursele umane ale comunităţilor şi persoanelor, cultura organizaţională, voinţa, ataşamentul, participarea, acţiunea, fericirea.

Teoriile dezvoltării personale şi socioumane/organizaţionale propun dezvoltarea personală şi socioumană/comunitară ca unul dintre mijloacele şi obiectivele fundamentale ale intervenţiei/schimbării; dezvoltarea personală şi cultura organizaţională fiind resursă inepuizabilă aflată la dispoziţia clientului şi a profesionistului. Există o intercondiţionare puternică între dezvoltarea personală şi cea organizaţională. Dezvoltarea personală solidă, adaptabilitatea, rezilienţa sunt condiţionate crucial de nivelul cultural al comunităţii în care convieţuieşte persoana (clientul) sau de calitatea relaţiilor interpersonale şi de grup (Bradford şi Burke, 2005; Zamfir şi Stoica, 2006).

Teoria participării propune, în asistenţa socială, atât participarea „strategică” a asistentului social cât şi prezenţa sa spontană, nu doar formală sau instituţională, în activitatea de asistenţă socială. Pe de altă parte, experienţa aplicării diferitelor programe şi proiecte de schimbare şi empowerment destinate categoriilor vulnerabile, mai ales a copiilor, arată că eficienţa activităţilor întreprinse este condiţionată şi de gradul de implicare, participare a beneficiarilor (Cloke şi Davies, 1995).

15

Teoria acţiunii opune acţiunea umană şi socială, activitatea, schimbarea structurii, imuabilului (Parsons, 1978), reliefează, în asistenţa socială, aspectul că doar atunci când clientul se autonomizează prin propriile forţe acţiunea terapeutică a profesionistului şi-a îndeplinit obiectivul. Dacă urmăreşte doar obiective comportamentale ori socio-economice punctuale impuse şi nu realizate prin activismul constant şi asumat al clientului atunci este previzibil eşecul „acţiunii” de intervenţie. În virtutea acestei teorii schimbarea este condiţionată de transferul acţiunii de la profesionist la client.

Teoria ataşamentului teoretizează importanţa afectivităţii în relaţiile interumane şi convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce priveşte rolul legăturii de ataşament copil-părinte în formarea armonioasă, eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului (Bowlby, 1979). În organizaţiile de asistenţă socială este interesant de urmărit rolul ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari, între angajaţi şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi stilul managerial.

Teoria fericirii pleacă de la supoziţia că eficienţa şi adaptarea personală/profesională/socială este strâns legată de gradul de fericire al persoanelor şi comunităţilor, bunăstarea psihologic-spirituală fiind un resort de energie şi autodezvoltare/autonomizare (Haidt, 2008), reducându-se astfel gradul de vulnerabilitate socială şi probabilitatea de a deveni client al serviciilor de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009b).

Paradigmele sociologice contextualist-umaniste nu oferă doar cadre teoretice pentru asistenţa socială ci şi metodologice. Metodele bazate pe evidenţe, cele care-şi propun schimbarea, metodele de tip fenomenologic, existenţial sau participativ, metodele umaniste, metodele clinice, multe inspirate sau adaptate din socioterapie sau psihoterapie, sunt tot mai prezente şi mai mult utilizate de şi către profesioniştii din ţara noastră, chiar dacă, este recomadată adaptarea şi aplicarea lor specifică la condiţiile sociale, instituţionale şi profesionale de la noi, ştiindu-se că majoritatea acestor metode sunt „importate”.

Metodele şi practicile bazate pe evidenţe propun, în activitatea concretă a profesionistului, de evaluare sau intervenţie, concentrarea pe realitatea concretă nerecurentă, fenomenologică şi experimentabilă a situaţiei socioumane a clientului (colectiv sau individual). Construcţia tabloului evaluativ porneşte de la ceea ce se identifică ca existent, real şi verificabil. Se realizează preponderent prin activitatea

16

de teren şi prin contactul direct al profesionistului cu realitatea clientului (Payne, 20011: 76).

Fiecare comunitate, grup, persoană are un trecut propriu, cultură şi condiţii socio-economice specifice şi de aceea problemele care intră în atenţia serviciilor de asistenţă socială trebuiesc analizate, abordate şi prin prisma acestor caracteristici. Aplicarea „add literam” sau neadaptată a metodelor se constituie, probabil, în una dintre cauzele eşecului multor programe de asistenţă socială, a creşterii numărului de persoane sau categorii sociale asistate, a eşecului multor proiecte de asistenţa socială preventivă (A. Muntean, J. Sagebiel, 2007: 235).

La nivel de politică socială metodele şi practicile bazate pe evidenţe pot contribui la diminuarea fenomenelor sociale negative, prin adaptarea efectivă a legislaţiei, strategiilor şi proiectelor la specificul naţional, socio-cultural şi problemelor sociale complexe, prin instituirea unor practici şi metode extrase sau adaptate condiţiilor socio-economice şi culturale specifice (Buzducea, 2009). Se impun, în principal, evidenţiarea unor specificităţi socioumane şi caracteristici contextuale precum:

caracteristici legate de cultura locală, religie, etnie; relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice (de ataşament)

specifice; caracteristici ale culturii organizaţionale; specificităţii psiho-socio-culturale, antropologice şi economice ale

problemelor sociale.În practica curentă de asistenţă socială s-a ajuns la un consens asupra

principalelor caracteristici ale activităţii curente ale profesionistului: meticulozitate, atenţie şi focalizare pe realitatea concretă, contingentă şi

manifestările efective ale clientului; autoanaliză şi auto-interogare permanentă a profesionistului - dacă ceea ce

face este adecvat grupului, persoanei sau problemelor pe care le au şi nu sunt doar activităţi de rutină sau efectuate din constrângere administrativă;

necesitatea monitorizării, înregistrării, catalogării datelor obţinute şi verificării ştiinţifice a eficienţei intervenţiei prin analiza feed-back-urilor;

aptitudini, calităţi, experienţă profesională, umană şi socială a profesionistului adecvate specificului mediului, problemei şi clientului (Smith, 2004: 10-11).

17

Metodele apreciative şi „pozitive” presupun acţiunea, schimbarea şi atitudinea pozitivă asupra perspectivei de ameliorare a situaţiei clientului colectiv sau individual. Propun părăsirea modelului deficienţei şi conceptul crucial de management prin valori (Cojocaru, 2005: 43, 91). Ancheta socială apreciativă respectă o serie de principii precum principiul construcţionist, al simultaneităţii, principiul poetic, principiul pozitiv sau al anticipării. Principiul construcţionist relevă caracterul relativ şi dinamic al personalitţii şi organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat ci construcţii ocazionate de interacţiunea unui cumul de factori sociali şi psihologici determinaţi. Principiul solicită de la profesionist (asistentul social, sociolog) în demersul de realizare a anchetei sociale, multă imaginaţie şi viziune. Principiul anticipării pleacă de la supoziţia că harta anticipă realitatea. Altfel spus, pentru profesionist este foarte important să aibă proiecte de schimbare, situaţia clientului se va schimba în bine sau şansa este mai mare, dacă există anticiparea, viziunea, optimismul, proiectivitatea, atât la nivel individual cât şi în comunitatea în care trăieşte.

Ancheta socială existenţială se poate concepe în strânsă legătură cu ceea ce s-a consacrat în terapie ca analiză existenţială. Operează cu termeni/categorii precum: impas existenţial, criză existenţială, sens existenţial, anxietate existenţială, sistem axiologic, dialog existenţial, scenariul existenţial etc. Analiza/ancheta existenţială nu abordează clientul (individual sau colectiv) ca pe un caz patologic; în această abordare „nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţial” (Mitrofan şi Buzducea, 2005: 133). Ancheta socială existenţialistă poate fi cu succes utilizată de către profesionistul social în managementul situaţiilor sau problemor sociale, în asistenţa socială a copilului, în procedurile specifice de management de caz (măsuri de protecţie), ori pur li simplu în activitatea clinică de intervenţie şi reabilitare socială ori psihologică. Prin analiză socială existenţială asistentul social, psihologul, sociologul pot lucra la construcţia unui nou modus vivendi, adaptat realităţii concrete, locale - psihosociale, culturale, naţionale - cu instrumente contextual-existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial. Presupune:

analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale, culturale şi psihosociale actuale;

identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas existenţial, criză existenţială colectivă sau individuală, pierderea sensului, a reperelor axiologice, etice şi culturale ale comunităţii;

18

analiza legăturilor dintre anxietatea existenţială individuală/colectivă şi problema socială.

Fără îndoială lista posibilelor „analize” sociale existenţiale este mult mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare, însă ancheta conduce la metode sau tehnici de intervenţie, în scop ameliorativ, precum: stabiliea unui nou sistem axiologic, examinarea problemelor sociale concrete, reconstrucţia realităţii socio-culturale, analiza şi clarificarea valorilor etc. Utilizarea acestora în activitatea asistentului social sau sociologului se realizează în strânsă legătură celelalte laturi ale situaţiei de dificulate şi, prin corelare (complementar), cu metodele mai consacrate din sociologie şi asistenţa socială.

Metodele şi practicile umaniste operează cu principii precum: promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi profesionistului, complexitatea fiinţei şi comunităţii umane, flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului, profesionistului şi comunităţii, dezvoltarea Self-ului şi valorificarea potenţialului de spiritualitate al personalităţii umane, promovarea securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei şi comunităţii (Payne, 2011). Sunt considerate motive de intervenţie: tulburările grave ale solidarităţii, relaţiilor empatetice şi de ataşament, cultura organizaţională precară, imaturitatea spirituală şi culturală, conflicte grave frecvente, marginalizarea, needucarea copiilor, discriminarea etc. Schimbarea, cu accent pe umanizarea grupului, ca proces fundamental în intervenţia socială (Sandu, 2009: 35-36), reprezintă una dintre ţintele principale ale intervenţei. Obiectivul esenţial nu este acela a ameliora situaţia materială şi socială prin ajutoare, ci de a reface demnitatea şi autonomia clientului individual sau colectiv prin reabilitare spirituală şi dezvoltare psiho-socio-culturală (March, 2004). În asistenţa socială clinică sunt tot mai mult utilizate tehnicile de grup precum Grupul de învăţare („Training group"), Grupul de întâlnire („Encounter - Group"), Grupul centrat tematic („Theme-Centred-Group"), Grupul de confruntare („Confrontation - Group") şi altele.

Atât în procesul de evaluare cât şi în cel de intervenţie cruciale sunt şi calităţile profesionistului - asistentului social, sociologului, psihologului, educatorului, managerului social etc. În perspectiva valorilor umanist-contextualiste profesionistul din asistenţa socială are o pregătire teoretică fundamentală multiculturală, flexibilă, tolerantă, este lipsit de prejudecăţi, are o cultură socială, ştiinţifică şi spirituală solidă, nu operează cu şabloane, teorii ştiinţifice rigide sau metode depersonalizante. (Lynch şi Hanson, 2004). Calităţi personale precum

19

spiritul de observaţie, şimţul estetic, comunicativitatea, agreabilitatea, spiritul democratic, adaptabilitatea, respectul pentru viaţa, fericirea şi valorile celuilalt, capacitatea empatetică ridicată (Collins şi alţii, 2010: 119), personalitatea matură, deschiderea spre noi idei şi valori (Healy, 2007) sunt predictori cruciali ai unei eficiente evaluări şi intervenţii în spiritul valorilor umaniste, existenţialiste, sociologic-contextualiste. De fapt, toate aceste calităţi personale, fac parte, din ceea ce s-a consacrat în literatura asistenţei sociale ca sistem de atitudini, cunoştinţe şi deprinderi necesare oricărui lucrător social (Neamţu, 2004: 28).

Doar în măsura în care aceste calităţi sunt prezente la profesionişti se poate aştepta ca practica asistenţei sociale să conducă la schimbări sau ameliorări consistente şi durabile la nivelul comunităţii sau clientului. Paradigmele sociologice contextualiste, existenţiste şi umaniste le presupun şi le promovează. Este vorba de categorii şi valori ale profesionistului (asistent social, sociolog, psiholog, îngrijitor etc) dar, identificabile ca valori, mijloace sau obiective şi la nivelul comunităţii sau clientului. Asistenţa socială post-criză, postmodernă, umanistă, viitoare va primordializa, foarte probabil, aceste valori, paradigmele contextualist-umaniste, teoriile şi metodele specifice, calităţile umaniste şi multiculturale ale profesioniştilor, după cum, va promova şi explicaţia sociologică contextualist-umanistă a normalităţii şi problemei sociale ori indicatori de bunăstare şi calitate a vieţii precum gradul de fericire, calitatea relaţiilor interumane, cultura organizaţională, empatia, ataşamentul, starea de spirit a populaţiei, optimismul etc. Indicatorii calitativi sau intensivi nu vor mai fi expuşi în umbra celor cantitativi ci, foarte posibil, vor deveni indicatori fundamentali ai normalităţii, bunăstarii şi nivelului de trai. Şi rolul politicilor ori serviciilor de asistenţă socială deplasându-se de la simplul ajutor economic compensator şi solidar la a determina optimizări/ ameliorări ale climatului sociouman din comunitate, contribuind astfel atât la creşterea bunăstării spirituale şi materiale, dar, constituind astfel şi un important mijloc de prevenire a apariţiei problemelor umane şi sociale.

20

BIBLIOGRAFIE

1. Blumer, H. (1969), Simbolic interaction: Perspective and method, Englewood Cliffs, NY, Prentice Hall,.

2. Bocancea, C. (2011), Dimensiunea contextualistă a asistenţei sociale, în Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. A II-a, Iaşi, Editura Polirom.

3. Bowlby, J. (1979), Attachment and loss: Vol. 2. Separation: Anxiety and anger, New York, Basic Books.

4. Bradford, D.L. (2005), Burke, W.W., Organization Development, San Francisco, Pfeiffer.

5. Buzărnescu, Ş. (1995), Istoria doctrinelor sociologice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

6. Buzducea, D. (2009), Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinte globale si practici locale, Iaşi, Editura Polirom.

7. Chelcea, S. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi, Editura Polirom.

8. Cloke C., Davies M. (1995), Participation and empowerment in Chid Protection, London, Pitman.

9. Cojocaru, Ş. (2005), Metode apreciative in asistenta sociala. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Iaşi, Editura Polirom.

10.Collins, D., Jordan, C., Coleman, H. (2010), An Introduction to Family Social Work, Belmont, Brooks/Cole.

11.Comte, A. (2009), A General View of Positivism, Cambridge University Press.12.Dynes, R., Clark, A., Dinitz, S., Ishino, I. (1964), Social Problems, Dissensus

and Deviation in an Industrial Society, New York, Oxford University Press.13.Durkheim, E. (2005), Sinuciderea. Studiu Sociologic, Bucuresti, Editura Antet.14.Durkheim, E. (2004), Sociologia - regulile metodei sociologice, Bucuresti,

Editura Antet.15.Endler, N., Parker, J. (1992), Interactionism revisited: Reflections on the

continuing crisis in the personality area, în „European Journal of Personality”, 6, pp. 177-198, http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf

21

16.Frankl, V. (2009), Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, Bucureşti, Editura Trei.

17.Garfinkel, H. (2006), Seeing sociologically, Boulder, CO, Paradigm Publishers.18.Haidt, J. (2008), Teoria fericirii. Atinge-ţi scopul cu înţelepciune, Bucureşti,

Editura Amaltea.19.Hall, E. (1966), The Hidden Dimension, New York, Anchor Books.20.Hanson, M.J. (2004), Ethnic, culturale and language diversity in intervation

settings, în Lynch, E.W., Hanson, M.J., Developing cross-cultural competence: A guide for working with children and their families (3rd ed.), Baltimore, Brookes, pp 1-3.

21.Heidegger, M. (1995), Timp şi Fiinţă, Bucureşti: Editura Jurnalul Literar.22.Herseni, T. (1982), Sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.23.Harel, I., Papert, S. (1991), Constructionism, Norwood, Ablex Publishing

Corporation.24.Healy, L.M. (2007), Universalism and Cultural Relativism in Social Work Ethics,

în „International Social Work” 50(1), pp 11-26., http://isw.sagepub.com/content/50/1/11.

25.Kotarba, J.A., Johnson, J.M. (2002), Postmodern existential sociology, Walnut Creek, CA, Alta Mira.

26.Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O. (2007), Contributions to Social Ontology, New York, Routledge.

27.Lock, A., Strong, T. (2010), Social constructionism: Sources and stirrings in theory and practice, New York, Cambridge University Press.

28.Lynch, E.W. (2004), Hanson, M.J., Developing cross-cultural competence: A guide for working with children and their families (3rd ed.), Baltimore, Brookes.

29.Mărginean, I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Editura Polirom.30.Mitrofan, I., Buzducea, D. (2005), Analiza existenţială sau drumul către sens, în

Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie, Bucureşti, Editura Sper, pp 132-154.

31.Mjoset, L. (2009), The contextualist approch to social science metodology, în David, B., Ragin, C.C. (coord), The SAGE hanbook of case-based metods, London: SAGE Publication Ltd., pp. 39-68.

32.Moghaddam, F.M. (1998), Social psychology, New York, W.H. Freeman end Company.

22

33.Muntean A., Sagebiel J. (2007), Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Iaşi, Editura Polirom.

34.Munteanu, A., Muntean, A. (2011), Violenţa, trauma, rezilienţa, Iaşi, Editura: Polirom.

35.Neamţu, G. (coord) (2011), Tratat de asistenţă socială, Ediţia a II –a, Iaşi, Editura Polirom.

36.Payne, M., Humanistic Social Work, London: Palgrave Macmillan, 2011, http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm..

37.Payne, M. (2011), Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi, Editura Polirom.38.Parsons, T. (1978), Action Theory and the Human Condition, New York, Free

Press.39.Rogers, C.R. (2008), A deveni o persoana, Bucureşti, Editura Trei.40.Sandu, A. (2009), Orientari metodologice privind dezvoltarea culturala a

comunitatilor etnice, Iaşi, Editura Lumen.41.Sartre, J.P. (2000), Căile libertăţii, Bucureşti, Editura Rao.42.Schutz A. (1972), The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann

Educational Books.43.Smith, D. (2004), Social work and evidence based practice, London, Jessica,

Kingsley.44.Stangor, C. (2004), Social groups in action and interaction, New. York,

Psychology Press.45.Ştefăroi, P. (2007), Specificul managementului (eficient) în domeniul asistenţei

sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr. 3, Iaşi: Editura Polirom.46.Ştefăroi, P. (2008), Tulburări de dezvoltare socio-afectivă a copilului

instituţionalizat, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Iaşi: Editura Polirom.47.Ştefăroi, P. (2009), Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa sociala,

în „Revista de Asistenţă Socială”, Nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 9-33.48.Ştefăroi, P. (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi, Editura Lumen.49.Ştefăroi, P. (2012), Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere

în asistenţa socială umanistă, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1, Iaşi: Editura Polirom.

50.Tiryakian, E.A. (1962), Sociologism and existentialism, two perspectives on the individual and society., Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall.

23

51.Thomas, S.C. (1996), A sociological perspective on contextualism, în „Journal of Counseling and Development”, JCD, July 1, 74(6), 529-541, http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.

52.Znaniecki, F. (1969), Humanistic Sociology, Chicago, University of Chicago Press.

53.Weber, M. (2001), Introducere in sociologia religiilor, Iaşi, Institutul European.54.Weissman, D. (2000),  A social ontology , London, Yale University Press.55.Zamfir, C., Stoica L. (2006), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi,

Editura Polirom.56.Zamfir. E. (2008), The new human model proposed by humanist pychology.

Types of conflict resolution, în „Revista de asistenţă socială”, nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 3-28.

57.Zlate, M. (2002), Eul şi Personalitatea, Bucureşti, Editura Trei.

24

25