PARADIGME UNIVERSITARE BĂIMĂRENE

Publicaţie periodică a Universităţii de Vest „Vasile Goldiș” Filiala Baia Mare

An II, nr. 2 / 2015

Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad

Colegiul de redacţie:Nicolae Iuga (redactor șef), Ioan Bogdan Dan, Călin Herţeg

Consiliul știinţific: Prof. univ. dr. Aurel ArdeleanProf. univ. dr. Coralia CotoraciProf. univ. dr. Gavril ArdeleanProf. univ. dr. Marius GrecProf. univ. dr. Octavian MândruţProf. univ. dr. Viorel Pop

Număr ilustrat cu lucrări de Ion Marchiș

Tehnoredactare: Ada FonaiCorectură: Călin HerţegCoperta: Ion Marchiş

ISSN 2359-7437

Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Filiala Baia Mare, str. Culturii nr. 5Tel. 0262 - 213 302e-mail: nicolaeiuga@yahoo.com

CUPRINS

Secţiunea IIEveniment UVVG & Academia Română la Baia Mare

Conferirea titlului de Dr. H. C. acad. Valentin I. Vlad, Președintele Academiei Române ................5Laudatio rostit de către Prof. univ. dr. Aurel Ardelean,

Președintele Universităţii de Vest „Vasile Goldiș” din Arad...............................................................5Discursul rostit de către acad. Valentin Ionel Vlad, Președintele Academiei Române, ................10

Secţiunea a II-aProbleme de Epistemologie

Simpozion universitar cu tema Epistemologia geografiei .......................................................................... 17Acad. Alexandru SURDU Preocupări meritorii de Epistemologie ............................................................20Prof. univ. dr. Aurel Ardelean Teorii, legi şi concepţii din domeniul ştiinţelor vieţii

şi ale pământului, cu semnificaţie pentru epistemologie .............................................................. 22Prof. univ. dr. Octavian MÂNDRUŢ Elemente actuale ale epistemologiei geografiei .....................29Prof. univ. dr. Viorel POP, Conf. univ. dr. Mihaela ŞTEŢ Despre cunoașterea universului .................44Conf. dr. Nicolae IUGA, Dr. Laurenţiu BATIN O problemă de epistemologie:

poate fi literatura de ficţiune o „știinţă a răului”? .............................................................................56Lect. univ. dr. Dan Ioan Bogdan Analiza geofizicului - Repere epistemologice .................................59Lect. univ. dr. Faur Victor-Cornel Metodologia cercetării reliefului vulcanic .......................................69Lect. univ. dr. I. Șerban Geografia– spaţiul epistemologic al știinţei complexităţii .......................... 72Lect. univ. dr. Melinda Breban Semnificaţia epistemică a conceptului de „homogamie” ............ 78Lect. dr. univ. Magnolia TILCA Validarea sistemului epistecmic prin mediul

de programare turbo-pascal ......................................................................................................................... 87Dr. Tănase - Ion FILIP Elemente de integrare culturală europeană a românilor .............................94

Secţiunea a III-aRECENZII & ESEURI & MISCELLANEA

Conf. univ. dr. Nicolae Iuga Eseu la o hermenutică a măștilor ..................................................................101Lector univ. dr. Ilie GHERHEȘ Dr. Ioan Marchiș: „Nodul dacic”

sau povestea știinţifică a Nodului Maramureșean ...........................................................................106Conf. univ. dr. Mihaela Șteţ Un tratat deosebit de util ....................................................................................109Drd. Ioan Botiș O carte incomodă ............................................................................................................................110

Eveniment UVVG & Academia Română la Baia Mare

Secţiunea I

5

Stimate Domnule Academician Ionel-Valentin Vlad,Stimaţi reprezentanţi ai autorităţilor băi mă rene şi maramureşene,

Onorat corp profesoral,Dragi studenţi,Stimaţi invitaţi,Onorată asistenţă,Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,

Participăm azi, 26 noiembrie 2014, la un eveniment de seamă în viaţa Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, găzduit cu generozitate de municipiul Baia Mare, de acest sanctuar al cărţii şi culturii româneşti, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.

Acest remarcabil eveniment se des fă­şoară sub auspiciile faste ale emoţiei şi solem­nităţii pri lejuite de întâlnirea cu o strălucită personalitate a ştiinţei, învăţământului şi cul­turii româneşti, a că rei autoritate este recu­

LAUDATIO

Conferirea titlului de Dr. H. C. acad. Valentin I. Vlad, Președintele Academiei Române

LAUDATIO rostit de către Prof. univ. dr. Aurel Ardelean, Președintele

Universităţii de Vest „Vasile Goldiș” din Arad

6

nos cută, cu admiraţie şi respect, pe întregul mapamond, savantul şi aca de micianul Ionel­Valentin Vlad.

Totodată, noi, cei de faţă, avem privi­legiul de a fi martorii unei ceremonii solemne, prin care Univer sitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad acordă înaltul titlu de Doctor Honoris Causa, toc mai la Baia Mare, ca recunoaştere a activităţii şi meritelor filialei sale de aici, ca preţuire a re marcabilei activităţi ştiinţifice şi culturale din acest frumos oraş de la poalele Munţilor Gutâi.

Comisia Academică de Evaluare, numi­

tă de Senatul Universităţii, este onorată de no bila mi siune ce i­a fost încredinţată, expri­mându­şi de la început satisfacţia de a putea prezenta în faţa Dum neavoastră remarcabilul bilanţ al activităţii ştiinţifice şi civice a Domnului academician Ionel­ Valentin Vlad.

Onorată asistenţă,

Inginerul, cercetătorul, profesorul, aca de micianul Ionel­Valentin Vlad s­a născut la 22 sep tembrie 1943 la Bucureşti, unde urmează studiile şcolare şi universitare, dar Domnia Sa nu uită nicio clipă să amintească şi de rădăcinile părinţilor săi din Transilvania şi Maramureş. Pen tru acest sacru motiv, acad. Alexandru Surdu afir ma cu sinceră amiciţie: „Eşti iubit în tot Ardealul, dar în mod deosebit în Ardealul de nord şi de sud-est, unde au fost şi sunt cei mai de seamă şi cei mai frumoşi ardeleni”.

În perioada 1961­1966, urmează cursurile Facultăţii de Electronică şi Telecomu­nicaţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, iar în anii 1967 şi 1968 pe cele ale iluştrilor profesori S. Ţiţeica şi M. Gavrilă de la Facultatea de Fizică a universităţii bucureştene. Cu prilejul sesiunii Aca demiei Române dedi­cate omagierii Domnului aca demician Ionel­Valentin Vlad cu ocazia împli nirii vârstei de şaptezeci de ani, rectorul Uni versităţii Teh­nice din Bucureşti se exprima astfel despre fostul student: „Domnia Sa se nu mără printre absolvenţii acesteia, iar ea, Uni ver sitatea, se mân dreşte cu realizările cu totul re marcabile ale fostului ei absolvent, astăzi eminent om de ştiinţă, cunoscut în întreaga lume”.

În anii 1969 şi 1970, urmează un im­por tant stagiu de specializare la Universi ta tea Sorbona din Paris, unde a lucrat cu prof. M.

Francon, ob ţi nând unele dintre primele holo­grame în timp real, înre gistrate cu absorbanţi saturabili.

Inginerul Ionel­Valentin Vlad îşi de­să vâr şeşte, însă, studiile academice odată cu sus ţinerea, în anul 1972, a tezei de doctorat Me tode de pre lucrare a informaţiei în holografia con venţională şi în timp real, sub îndrumarea prof. univ. dr. Gheorghe Cartianu, membru al Aca demiei Române.

Graţie solidei sale pregătiri profesionale, ca lităţilor de remarcabil cercetător, dar şi efor­tului constant de perfecţionare şi de auto­depăşire, doc torul inginer Ionel­Valentin Vlad a parcurs toate treptele afirmării în cercetarea ştiinţifică, de la cea de cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Ato mică Măgurele, Laboratorul de „Metode Optice în Fizica Nucleară” în perioada 1966­1977 şi până la cea de cercetător ştiinţific senior gradul I, la Insti­tutul Naţional de Cercetare­Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei după 1991 şi până în prezent.

În acelaşi timp, Domnul academician Ionel­Valentin Vlad s­a dovedit a fi un redutabil partener în cercetările din cadrul Reţelei de Ex­celenţă de Nanofotonică pentru Tehnologia la Sca ră Moleculară (2004­2008), alături de alţi co legi iluştri de la universităţi şi institute de cer cetare prestigioase din lume, precum cele de la Paris, Oxford, Roma, Sankt Petersburg. Drept recunoaştere a prestigiului său ştiinţific, Socie tatea Internaţională de Optică (din SUA) îi conferă gradul de Fellow, atribuit doar la 5 la sută din membrii ei, motivând că „este unul dintre cer cetătorii de vârf ai lumii în dinamica holografiei, cristalelor fotoreactive şi în optica nonliniară”.

În paralel cu activitatea de cercetător ştiin ţific, Domnul acad. Ionel­Valentin Vlad s­a afir mat şi ca un erudit cadru universitar, fiind, din anul 1990 şi până în prezent, profesor asociat la Facultatea şi Şcoala Doctorală de Fizică de la Universitatea din Bucureşti şi onorând invitaţia de profesor visiting la mai multe mari universităţi din Japonia, Mexic, SUA, Marea Britanie, Germania, Elveţia, Rusia, Italia ş.a.

Este, fără îndoială, dificil să rezumi în cu vinte puţine activitatea unui cercetător care şi­a închinat toată viaţa ştiinţei, aşa cum este cazul Domnului acad. Ionel­Valentin Vlad.

7

Asu mân du­ne conştient riscul ca selecţia noastră să nu fie cea mai reprezentativă pentru a ilustra preo cu pările Domniei Sale din domeniile opticii şi foto nicii şi chiar în alte domenii cum ar fi fizica cor pului solid sau interacţiunea radiaţiei cu materia, menţionăm cu plăcere, în continuare, câteva dintre cercetările de vârf ale Domniei Sale, cu mare re zonanţă în tehnologia informaţiei.

În anul 1968, realizează şi pune în func ţiune, în colaborare cu G. Nemeş, primul laser cu mediu activ solid din România. În anul următor, obţine şi studiază hologramele în timp real, înre gistrate în absorbanţi saturabili, fiind a doua ra portare de acest fel pe plan mondial, după cea din SUA. În anul 1970, realizează, în colaborare cu prof. D. Popa, primele holo­grame din ţară, iar în 1974 elaborează primele instalaţii de holografie şi de prelucrare a imagi­nilor cu laser din România. În 1982, studiază şi realizează dispozitive op toe lec tronice bistabi­le pentru prelucrarea paralelă a ima ginilor, iar în anul 1984 concepe, împreună cu mai mulţi colaboratori, sisteme originale de pre lucrare hibridă ­ optică şi electronică ­ a ima ginilor pro duse de laseri. Prin anii 1990, concepe o metodă originală de măsurare a vibraţiilor cu am plitudini subatomice (de picometri), folo­sind ge nerarea unei reţele optice neliniare în GaAs. În perioada 1992­2000, studiază recon­strucţia di rec tă spaţială a fazei optice din ima­ginile modulate în fază şi mixajul de unde laser în cristale foto re fractive. În ultima perioadă, este preocupat de ob servarea ex perimentală a undelor autoghidate în cristale fo torefractive cu aplicaţii în reţele de ghi duri optice de mare capacitate în prelucrarea infor maţiei, pre cum şi de nanofotonica neliniară în structuri pe­riodice şi în puncte cuantice semi con ductoare. Re ferindu­se la excepţionala activitate ştiinţifi­că a sărbătoritului nostru, academicianul Ion Tighineanu, din Republica Moldova, afirma cu nedisimulată ad miraţie: „Este un savant ade-vărat, de indis cu tabilă valoare, care şi-a adus şi con tinuă să-şi aducă o contribuţie substanţială la dezvoltarea ştiinţelor optoelectronice şi fotonice în spaţiul ro mânesc ... şi a reuşit să apropie Europa de est de Occident”. Pe bună dreptate, acade­micianul Ionel­ Valentin Vlad este con si derat iniţiatorul unei im portante şcoli româneşti de optică modernă, iar de numele Domniei Sale se leagă punerea bazelor primului laborator de

ho lografie, optică, nano fotonică neliniară ul­trarapidă în ţara noastră, con tri buind astfel în mod sub stanţial la sporirea presti giului ştiinţi­fic al României în lume.

Onorată asistenţă,

Prodigioasa activitate ştiinţifică desfă­şu rată de Domnul academician Ionel­Valentin Vlad se reflectă şi într­un permanent efort de in formare şi diseminare a rezultatelor obţinute, prin prezenţa Domniei Sale, cu lucrări ştiinţi­fice remarcabile la multe şi prestigioase sesiuni ştiin ţifice, conferinţe şi congrese sau în volu­mele unor reviste presti gioase, cele mai multe cotate ISI. Astfel, a parti cipat la peste 250 ma­nifestări ştiinţifice, pre zen tând peste 100 de co­municări la întruniri in ter naţionale şi 150 co­municări la întruniri naţionale. Este autor sau coautor a numeroase cărţi sau capitole în cărţi – cum au fost Introducere în holografie (1973) sau Pre lucrarea optică a informaţiei” (1976). A ela borat şi publicat peste 175 de lucrări în do meniile holografiei, prelucrării optice a in­for maţiei, opticii neliniare, opticii cuantice, nanofotonicii, instru mentelor de măsurare cu laseri. A obţinut mai multe brevete, dintre care unul acordat în SUA. Rezultatele excepţiona­le ale cercetării pro prii au fost citate – pentru originalitatea, nou tatea şi prio rităţile ştiinţifi­ce – de mai multe sute de ori în literatura de specialitate, cum sunt, bunăoară, dic ţio narele Cambridge.

Comunicările ştiinţifice ale Domniei Sale au atras atenţia forurilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale, fiind răsplătite cu importante pre mii şi distincţii. În 1978, i se acordă Premiul „Traian Vuia” al Academiei Române, iar în anul 2005 Premiul „Galileo Galilei” al Comisiei Inter naţionale de Optică. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 2001 şi mem bru titular al acesteia în anul 2009, precum şi membru în Academia Europaea în anul 2005. De asemenea, i se acordă gradul de „Fellow” al Socie tăţii Optice al SUA (1978), al Insti tutului de Fizică din Londra (1999), al Societăţii Internaţionale de Optică (2007) şi este ales membru senior aso ciat al Centrului Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste – Italia (2003). A fost ales preşedinte al Co­mitetului Şti in ţific şi codirector al Societăţii Euro pene de Optică din 2011.

8

În semn de înaltă apreciere a rezulta­telor excepţionale obţinute şi pentru contri­bu ţia subs tanţială adusă la creşterea rolului şi importanţei cer cetării româneşti pe plan inter ­na ţio nal, dom nul academician Ionel­ Valentin Vlad, în anul 2008, a fost decorat cu Ordinul Naţional „Ser viciul Cre dincios” în grad de Cavaler. În anul 2013 i­a fost conferit Ordi­nul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler, iar în 2014 i­a fost decernat Ordinul „Coroana României” în grad de Co man dor. A primit cea mai înaltă distincţie a Aca demiei de Ştiinţe a Moldovei – medalia „Dimitrie Can­temir” (2013) şi medalia de aur a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (2014). Pentru aceleaşi considerente mai multe univer­sităţi i­au acordat titlul de Doc tor Honoris Cau-sa, iar Uni versitatea noastră Globul şi Placheta Universităţii în 2013.

Este cetăţean de onoare al oraşelor Săliş tea de Sus şi Sebeş. I s­au acordat mai multe di plome de excelenţă: din partea ASTREI în 2013 şi a Societăţii Culturale ProMaramureş „Dragoş­Vodă” din Cluj­Napoca în 2012.

Este membru sau membru de onoa­re al unor societăţi naţionale şi mai ales inter­naţionale: Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, So cietatea Română de Fizică, So cietatea Americană de Optică, Societatea Europeană de Fizică, So cie tatea Germană de Optică Aplicată. Este, de asemenea, membru al unor colective editoriale şi borduri ştiinţifice ale unor reviste de prestigiu, îndeosebi din domeniul opticii din SUA, Marea Britanie, Germania. Este referent ştiinţific pentru nu­me roase jurnale ştiinţifice, precum şi editor­şef al unor reviste de specialitate ale Academiei Româ ne, pe care le­a introdus în evaluarea ISI din 2007.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,

Fără îndoială, sărbătoritul nostru este ­ aşa cum afirmă colaboratorii şi discipolii săi ­ un om de ştiinţă care, prin activitatea sa, face cinste ţării, este o personalitate complexă şi cu numeroase calităţi, întâlnite extrem de rar la o singură per soană.

Nota dominantă a portretului psiho­pro fe sio nal al Domnului academician Ionel­Valentin Vlad o reprezintă seriozitatea, tenaci­tatea şi asu marea res ponsabilităţilor ce îi revin. De aceea, fostul pre şedinte al Academiei Ro­mâne, acad. Ionel Haiduc, afirma, cu justificat temei, că Domnul acad. Vlad este o prezenţă pe care te poţi baza; atunci când preia o temă, o misiune o duce până la capăt, tratând­o cu foarte mul tă seriozitate. Apre ciindu­i aceste calităţi şi capa citatea mana gerială, membrii Academiei Române l­au ales în 2010 ca vice­pre şedinte şi în 2014 ca preşedinte al acestui emblema tic for al ştiinţei şi culturii româneşti.

Ca vicepreşedinte al Academiei Ro mâ­ne, a înfiinţat Şcoala de studii avansate a Aca­demiei, cu o organizare şi o structură compati­bile cu şcolile doctorale europene, a coordonat evaluarea insti tutelor de cercetare ale Academi­ei, având şi expe rienţa unor consultări cu Aca­demia de Ştiinţe din Paris, a coordonat elabo­rarea Strategiei pentru cer cetare a Academiei şi corelarea ei cu Strategia naţională pentru cerce­tare­dezvoltare­inovare şi Programul UE „Ho­rizon 2020”, a coordonat acti vitatea unor secţii ştiinţifice ale Academiei Române etc.

„Sunteţi un om de calitate, un om sen-sibil, un om delicat şi doriţi să fiţi aproape de oameni” ­ constată cu respect remarcabilul is­to ric şi academician Dan Berindei ­ „de care are mare nevoie Academia Română, şi pe care conducerea acestei instituţii trebuie să-l păstreze”.

9

Calităţile sale manageriale şi expertiza în domeniul conducerii cercetării ştiinţifice s­au ex primat şi au dat deja roade vizibile, atât la Academia Română, cât şi la nivelul unităţilor de cer cetare în care a activat. În acest sens, acad. Horia Scutaru Ungureanu nu se sfieşte să sublinieze contri buţia Domniei Sale la redre­sarea financiară şi, în consecinţă, la salvarea cercetării ştiinţifice de la Institutul de Fizică Atomică Măgurele, recu noscându­i măiestria organizatorică şi abilitatea de negociator pentru atragerea şi distribuirea echi tabilă a fondurilor destinate cercetării. Indis cu tabil, această reuşită a însemnat mult în înde pli nirea unor condiţii care au permis realizarea la Măgurele a celei mai mari investiţii postde cem briste din România, a celui mai mare laser din Europa.

„Este patriot cu toată fiinţa sa, cu dem-nitate, convingere şi încăpăţânare atunci când vor beşte despre şcoala românească, despre edu-ca ţie, despre Transilvania şi Maramureş, atunci când suferă şi se zbate pentru ideile sale legate de ex ploatarea de la Roşia Montana” ­ susţine acad. Bogdan Simionescu.

Aceleaşi calităţi sunt re le vate şi de acad. Alexandru Surdu: „Un patriotism sincer, de cea mai bună factură, o grijă demnă de admirat şi de urmat pentru destinele României şi, nu în ultimul rând, calitatea de creştin adevărat, iubitor şi profund trăitor întru Hristos, dar şi dragostea pentru Maramureş, ţinut încărcat de istorie şi legendă”.

Pentru contribuţia adusă la promovarea revistei Familia română şi la con solidarea spiri­tului de solidaritate între românii de pretu­tindeni, dr. Teodor Ardeleanu, directorul Bi­bliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare i­a acordat Domnului acad. Ionel­Valentin Vlad diploma de onoare „Cel mai bun partener” al revistei Familia română, patronată instituţional de Con siliul Judeţean Maramureş.

Alţi confraţi îl consideră un diplomat de mare fineţe, un excelent interlocutor, deţină­torul unei remarcabile erudiţii în domeniile literaturii, istoriei şi filozofiei, muzicii şi artelor.

În mod constant, este preocupat de conti nuitatea tradiţiei româneşti în privinţa cercetării în domeniul fizicii atomice, precum şi, aşa cum este firesc pentru un savant patriot, de ofe rirea unor modele de educaţie, viaţă, deon to lo gie pro fe sio nală tinerilor spe cialişti şi doctoranzi.

Stimate Domnule Academician Ionel-Valentin Vlad,

Comisia academică de evaluare a acti­vi tăţii şi operei ştiinţifice a Dom niei Voastre constată cu sa tis facţie că îndepliniţi toate criteriile şi exi gen ţele înscrise în carta uni­ver si tară, contribuind ast fel la îndeplinirea testa mentului patronului nostru spiritual, Vasile Goldiş, artizanul Unirii Transil vaniei cu România, referitor la promovarea ştiinţei şi culturii ro mâ neşti şi slujitorilor ei autentici.

Pentru aceste considerente, Co misia Aca de mică de Evaluare a pro pus Senatului Uni ver si tăţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad să vă acorde înaltul titlu academic de Doctor Ho noris Causa.

Nutrim speranţa că acordarea acestui titlu reprezintă un pas serios în realizarea unei bune şi prodigioase colaborări cu instituţia pe care o con duceţi, cu remarcabilii cercetători şi spe cialişti pe care îi coordonaţi pentru afirmarea şi mai însemnată a Uni ver sităţii de Vest „Vasile Goldiş” pe tă râmul ştiin ţei şi culturii româneşti şi europene

În încheiere, Vă felicităm cu emo ţie şi căl dură pentru obţinerea ti tlului de Doctor Honoris Causa al Uni versităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi Vă adresăm cele mai sincere urări de bine, sănătate şi pro speritate, de putere de muncă şi îm pliniri, pentru a Vă putea continua cu succes exem plarul demers pro fe­sio nal ştiinţific, cultural şi civic.

LA MULŢI ANI!

Prof. Univ. Dr. Aurel ARDELEAN26 noiembrie 2014

10

Sunt aici înconjurat de câţiva prieteni, membri ai Academiei Române, care fiecare dintre ei sunt personalităţi uriaşe ale culturii noas tre:

Domnul vice­preşedinte Alexandru Sur du, probabil cel mai mare filozof al nostru de la Noica încoace; poate, cine ştie, ce dimen­siuni încă mai măreţe o să mai apară în lucrări extraor dinare pe care le va mai scrie domnia sa;

Domnul preşedinte al filialei Cluj­Napoca a Academiei Române, domnul ... ... Burzo, unul dintre marii fizicieni ai noştri, care este citat de toate revistele mari internaţionale. Domnia sa este membru al marii case editoriale Springer Verlag, unde are nenumărate cărţi de mare notorietate, de mare valoare ştiinţifică;

Domnul academician Marius Porumb, unul dintre cei mai mari oameni de cultură pe care­i are ţara;

Domnul academician Gh. Benga, care după cum ştiţi, trebuia să ia premiul No­bel pentru descoperirea sa cu aquaporinul, descoperire pe care noi o recunoaştem din plin. Nu numai noi, întreaga lume a recunoscut acest lucru, dar aşa a fost momentul acela, nu s­a putut ca domnia sa să ia acest premiu care­l merita din plin.

Aceasta este comunitatea de membri ai Academiei Române care vine astăzi alături de mine şi pentru care le mulţumesc că au făcut acest efort venind aici în Maramureş. Noi

organizăm în fiecare an la Săliştea de Sus Simpo­zionul „Cultură şi Civilizaţia Românească în Maramureş”, într­un orăşel micuţ dar plin de oameni de vlagă, de patriotism, de dorinţa de a afirma cultura acestor locuri care se păstrează vie. Domnul academician Alexandru Surdu vorbeşte în ultimul număr al revistei noastre „Academica” despre aceste meleaguri de o frumuseţe şi de o putere extraordinară.

Vă mărturisesc sincer că sunt aproape in co modat de aceste veşminte, în care am fost îmbrăcat de către două doamne, de obicei eu merg la croitor... (animaţie în sală). Dar să în cerc acuma să vă prezint câteva lucruri despre activitatea mea ştiinţifică, despre care s­a vorbit aici, deşi termenii în care s­a vorbit sunt aşa de criptici, încât nu ştiu câţi dintre dumneavoastră pot să­i urmărească sau pentru câţi reprezintă ceva. Aceste Simpozioane de cultură şi civilizaţie românească de la Săliştea de Sus au loc înainte de Sfânta Maria ­ şi eu merg întotdeauna a doua zi la sfânta mănăstire de la Dragomireşti, unde un destoinic părinte stareţ face lucruri foarte frumoase, un loc în care vezi maramureşenii cum vin cu copiii, cu femeile din sat care cântă în cor ­ de parcă cerul se coboară pe pământ în acel loc.

Ei bine, toate aceste lucruri sigur că mă fac întâi şi întâi să mă gândesc la cine sunt. V­am arătat pe această hartă a României, eu provin dintr­o familie românească veche din Borşa,

Discursul rostit de către acad. Valentin Ionel Vlad,Președintele Academiei Române,

cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causaal Universităţii de Vest „Vasile Goldiș” din Arad

Baia Mare, 26 noiermbrie 2014

Stimate Domnule Preşedinte al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş,Distinsă Doamnă Rector,Distinşi colegi membri ai Academiei Române, Domnilor profesori, membri ai Comisiei,Onorat auditoriu!

11

familia Timiş, după mamă ­ iar tatăl meu Ion Vlad era din Pianu de Jos, la 35 de km de Sar­misegetuza dacică. Mergeam de multe ori prin pădure, că acolo nu sunt drumuri, dar mergeam prin pădure până la acele locuri străbune.

Sigur, s­a vorbit aici despre cursurile pe care le­am făcut, despre formaţia mea. Vreau să vă spun că sunt onorat să fiu astăzi primit într­o universitate care poartă numele lui Vasile Goldiş ­ un mare patriot, din momentul când se vorbea despre ei şi despre acei apostoli ­ dacă vreţi ­ ai neamului, care au făcut Marea Unire, printre care şi Aurel Vlad, vă spun că sunt aşa de emoţionat că pur şi simplu îmi tremură vocea. Sigur că acest lucru este extraordinar, să ai astfel de exemple în faţă.

După aceea s­a vorbit aici despre un alt membru al comunităţii academice „Vasile Goldiş”, primit recent profesor honoris causa, Stefan Hell. Cu domnul Hell ne cunoaştem de foarte multă vreme. Ne­am întâlnit la Paris, ne­am întâlnit în diverse alte locuri şi am participat în 2012 la o conferinţă pe care o organizez periodic, o mare conferinţă internaţională, recunoscută de toate societăţile mari internaţionale în domeniul nostru, cu titlul „De la micro la nano fotonic”. El a venit la această conferinţă şi a ţinut o lecţie cu

ecouri mondiale, toată lumea a fost extrem de impresionată de calitatea şi rezultatele pe care le­a obţinut în microscopie. Acolo domnul Stefan Hell a spart o frontieră.

Vedeţi, fizicienii sunt oameni care în­cear că să exploreze lucrurile care sunt la fron­tiera cunoaşterii, încearcă tot timpul să mai vadă ceva în plus din Marea Creaţie a lui Dumnezeu, care este infinită, să vadă şi ei un pic din această mare creaţie. Este o mare bucurie când mai vezi încă ceva, când Dumnezeu îţi dă această lumină, îţi permite acest lucru. Vreau să vă spun că lucrez cu modestie într­un laborator. Stefan Hell şi­a dorit, după conferinţa noastră care era în septembrie, ca să fie primit membru de onoare al Academiei Române. Colegii noştri au aprobat, în aceeaşi adunare generală s­a aprobat ca un laureat al premiului Nobel, tot din Germania, cu care lucrasem la Institutul Max Planck multă vreme, să fie şi el primit. Au fost atunci un laureat şi un candidat pentru Premiul Nobel. Domnul Hell a venit în România de mai multe ori. Ne­am întâlnit, ne­am dus la Institutul nostru de Fizică a Laserelor, l­am dus şi la Institutul de biochimie – de excelenţă al Academiei Române, unde erau microscoape de tipul celor folosite de Stefan Hell. În sfârşit, o relaţie extraordinară.

12

Cu două săptămâni înainte de a fi ales, de a se anunţa rezultatele premiilor No bel în chimie, i­am propus o colaborare în cadrul unui proiect foarte interesant. Când i s­a decernat acelaşi titlu pe care mi­l decernaţi şi mie astăzi, mi­a scris rugându­mă să­i fac eu Laudatio. Eram onorat, numai că i­am explicat că în ziua în care avea loc acest eveniment, era o comemorare a profesorului nostru Mihai Drăgănescu ­ primul preşedinte al Academiei Române după 1990, fost profesor la politehnică, un om extraordinar, cel care a făcut o lege a Academiei care şi astăzi dă rezultate pentru Academia Română. Nu am putut, eram pus într­o situaţia extrem de complicată şi contradictorie. A susţinut altcineva acest Laudatio. Sunt extrem de onorat de faptul că azi sunt primit, la scurt timp după ce Stefan Hell a fost primit membru, i s­a dat aceeaşi distincţie de Doctor Honoris Causa la Universitatea dumneavoastră.

Voi încerca pe scurt să vă prezint câteva din acele rezultate ştiinţifice pe care un om de ştiinţă le obţine muncind zi şi noapte în laborator, adesea cu unul sau doi colaboratori sau cu câte un doctorand. Mergând în străinătate, ca să colaborez, mi se spunea că las în urma mea un alt standard de muncă în acel loc.

În momentul când am primit gradul de „fellow” la Societatea Optică de Inginerie Ameri cană, iată care era atunci planul expunerii mele:

Introducere­ Generând lumina ­ primul laser cu mediu activ solid în România­ Înregistrăm faza undei de lumină ­ imagini 3D ­ Holograme (imagini scrise în inte grum, ­ Denis Gabor ­ Premiul Nobel 1964)­ Lumina se poate propaga în trecut? Conju­garea optică a fazei­ Lumina poate „dirija” lumina? ­ Solitoni optici­ Fotoni ­ înregistrăm informaţie cu 1 foton?­ Lumina în structuri cu dimensiuni nano­metrice (o milionime de mm; molecule, atomi artificiali)­ Lumina măsoară cu precizie picome trică (o miliardime de mm= fracţiuni de dimensiuni atomice)

­ Lumina „extremă” ­ cu un milion, un miliard de Watt/ cm²

În loc de concluziiEinstein spunea că: „Lumina se naşte ca

particulă, se propagă ca undă şi moare ca par­ticulă” (continuu / discret) – „Dualismul undă­particulă” – L. de Broglie. Emisia stimulată a ra diaţiei (1915) ­­­­­­­> LASER.

În propagare, lumina este o supra­punere dintr­un câmp magnetic şi unul elec­tric, iar dacă nu discutăm despre metale, atunci câmpul electric este suficient şi este caracterizat printr­o amplitudine şi printr­o fază. Poate că aceste lucruri chiar la acest nivel conceptual sunt delicate pentru mulţi din audienţă. Amplitudinea este cea care, până la urmă influenţează o placă fotografică, un film, pentru că pătratul acestei amplitudini este intensitatea şi ea este cea care produce acei fotoelectroni şi până la urmă imaginea.

Lumea nu ştia să înregistreze faza, sau întârz ierea ei în diverse locuri pe unde se pro pagă. Distanţa pe care se propagă lumina, şi prin reflecţii succesive, acestea se pot vedea cu ochiul liber. Senzaţia de adâncime nu este înregistrarea fizică a acestei faze. Holografia şi­a propus ca să pună în evidenţă, să înregistreze fizic tocmai acest defazaj, faza care intră în acest câmp electric.

Acum aş dori să vă prezint cum a fost creat primul laser în ţara noastră.

Abia terminasem facultatea, îmi fă­ceam doctoratul la Politehnică cu profesorul Gheorghe Cartianu, cel care a creat toate staţiile radio din ţară. Apoi am ajuns în laboratorul profesorului Ion Agârbiceanu ­ altă mare per­sonalitate.

Laserele pe care le­am făcut împreună cu George Nemeş erau o joacă a unor tineri care nu ştiau atunci foarte multe despre lasere. Abia citisem despre ele şi ne­am apucat să le facem din componente pe care le aveam în jurul nostru. Aproape că nu aveam nici o idee despre laserele care se făceau în America. Citeam despre ele, dar nu ştiam cum sunt făcute. Am luat o sticlă care era dopată cu atomi de neodin ­ se ştia că aceştia au proprietăţi care sunt favorabile emisiilor laser ­ le­am pompat cu un flash, pe care l­am făcut tot noi cu nişte condensatori. Acesta este primul rezultat care a fost obţinut, a fost publicat în Revue Roumaine de Physique.

13

Profesorul Agârbiceanu ne­a trimis, atât pe mine cât şi pe Nemeş, la Sorbona. Am lucrat foarte mult acolo. Se mergea luni de dimineaţă la bibliotecă, pentru că atunci se aduceau noutăţile. Orice vedeai acolo, era într­o săptămână sau două practic făcut în laborator. Reproduceam rezultate cu ceea ce aveam. Toate lucrurile erau din ţară, tot ceea ce aveam ne ajuta să facem lucruri care erau noi, dar şi să reproducem altele.

La scurt timp după ce mi­am dat doc to ratul, am scris o carte, „Introducere în Holografie”, a apărut Editura Academiei. Nu puteam să comunic direct cu Denis Gabor, care luase şi premiul Nobel între timp. M­am întâlnit cu el în Franţa şi după aceea, la o scurtă vizită pe care am făcut­o, fiind trimis de laboratorul din Franţa în SUA, cartea mea a fost trimisă de Editura Academiei, iar Denis Gabor mi­a trimis o scrisoare în care scriea cuvinte măgulitoare.

George Moisil, profesorul meu de fizică de la Politehnică, fratele academicianului Grigore Moisil, a făcut şi el o apreciere frumoasă asupra acestei cărţi.

Un alt lucru interesant, care provenea din holografie, era faptul că într­o hologramă vezi nu numai o imagine directă, ci şi o imagine foarte stranie ­ imaginea conjugată. Imaginea conjugată este o imagine la care faza apare cu semn inversat, cu minus (­). Matematic se poate obţine această inversie temporară, un lucru cu adevărat uluitor. Cum se putea obţine această chestiune? Cu un mediu optic neliniar. Având o colaborare extrem de onorantă cu Institutul de Fizică Tehnică din Sankt Petersburg, unde şi­au desfăşurat activitatea diverse personalităţi din domeniu, laureaţi ai premiului Nobel, am reuşit să obţin fronturile cu inversie temporală într­un cristal de niobat de litiu. A fost obţi­nut prima dată într­un timp foarte scurt, cu nişte lasere care au impulsuri foarte scurte de picosecundă (a milioana milioana parte dintr­o secundă). Puteam să vedem fenomene care aveau loc cu această viteză aşa de scurtă. Aceste lucruri apă reau de exemplu în excitarea moleculelor. Erau procese aşa de scurte, încât numai cu astfel de impulsuri puteai să le observi.

Ceea ce era mai important, era faptul că evoluţia temporală a acestor medii era îngheţată şi orice fel de mediu care era perturbator,

cum erau pereţii unei camere de reacţie care nu erau perfect optici, erau compensate ori­ce fel de astfel de imperfecţiuni de aceste fronturi conjugate; prin aceasta şi prin multe experimente, pe o linie pe care fusese deschisă de un alt mare fizician si anume I. B. Zeldovici, care lucra tot la acest Institut şi care a introdus un proces neliniar, lumina obţinea acest front de lumină conjugat printr­o difuzie.

Această „reflexie înapoi” pe unde acus­tice, care erau produse chiar de lumină ­ care producea un front de unde sonore, făcea un „bum” în momentul când intra în mediul respectiv, luând o structură periodică care se reflecta înapoi. Era cel mai simplu proces care producea cu o mare eficienţă aceste fronturi de undă conjugate, care se propagă înapoi. Am reuşit prin ele să facem multe lucruri. De exemplu să utilizăm oglinzi conjugate în lasere care permiteau o calitate excepţională a fasciculului. Am scris o primă carte cu doi doctoranzi ai mei ­ Babin şi Mocofenescu, o colaborare de vreo 12 ani la Imperial College London, şi s­a concretizat în această carte: „Sti­mulated Brilliance Scatering”.

Referentul de la „Institute of Physics” de la Londra spunea că este prima carte care descrie comprehensiv difuzia stimulată şi apli caţiile ei. Această lucrare de 300 de pagini este utilizată şi acum de studenţii din foarte multe universităţi americane, din Franţa şi a fost foarte solicitată chiar şi acum. Profesori de la University of Ro­chester ­ mama opticii din SUA ­ unde a lucrat si Max Born, citează aceste lucrări.

Când vorbeam de Mihai Eminescu la Sălişte, am spus că un crater de pe Mercur a fost desemnat de NASA ca să se numească „Emi nescu”. Care era criteriul de a alege un nume pentru aceste formaţiuni de pe Mercur? Criteriul era ca moştenirea culturală a personalităţii alese să dăinuiască mai mult decât 50 de ani. Noi vorbeam acum despre 125 de ani de moştenire culturală. Problema este cât îşi menţine actualitatea, cât poate să dăinuie un astfel de rezultat ştiinţific.

Un alt lucru de care vă spuneam că am fost fascinat este răspunsul la o problemă: lumina poate să dirijeze lumina? poţi să dirijezi un fascicol de lumină pe calea unui alt fascicol de lumină? Părea un lucru absolut imposibil până recent. Lumina în general când părăseşte un laser sau o altă sursă de lumină ­ difuzează.

14

Fenomenul se numeşte difracţie. Acest tip de undă se cheamă soliton optic. Este o undă care îşi conservă forma spaţio­temporală. Acest lucru se poate realiza în cristale fotorefractive. Sunt nişte cristale propriu­zise din conductoare care au nişte proprietăţi semi­conductoare spe­ciale.

Se poate obţine un ghid de undă cu aju torul unui laser de putere mică, cum este acest pointer. În loc să foloseşti alte com­ponente optice, creezi cu lumina un ghid în acel material neliniar şi acel ghid care este cu lumina, ghidează lumina de mare putere, care de exemplu e concentrată pe o ţintă. Poate să fie concentrată pe anumite lasere sau pe retină, dacă se face o operaţie. Se pot obţine astfel de ghiduri care canalizează lumina. Se pot face operaţii de comutaţie a luminii în paralel pe mii de canale. Am arătat că impulsul de laser, femtosecunde este dincolo de pico (a miliarda milioana parte dintr­o secundă). Este limita la care s­a ajuns astăzi. Laserul de la Măgurele va avea 25 de femtosecunde. Noi avem în laborator impulsul laser de cca. 100 de femtosecunde.

Aceste impulsuri laser se pot propaga în paralel pe aceste canale. Aceasta înseamnă o scurtare echivalentă a timpului pe care îl ai de exemplu pentru o comutaţie, de mii de ori, chiar sub limita pe care o are un impuls laser. Poţi să faci operaţii mai rapide decât un astfel de impuls laser. Datorită paralelismului, creierul nostru este o imensă structură paralelă. Ea nu funcţionează foarte rapid, dar în imensul paralelism pe miliarde de neuroni şi toată reţeaua neuronală, este mai rapidă decât multe lucruri ce se produc în femtosecunde.

Noi am reuşit să demonstrăm că este posibil un astfel de paralelism cu lumină – propa gare de lumină. Acesta ar fi echivalentul unei reţele neuronale, bineînţeles foarte ele­mentar. Aşa arată munca noastră care este în spate. „În spate” ­ înseamnă ore şi ore de lu cru în laborator. Rezultatele acestea au fost cele mai citate rezultate pe care le­am avut în acti vitatea mea. Prima dată când am arătat posibilitatea aceasta de obţinere a canalelor solitonice, a ghi­durilor solitonice, am fost citat în peste 200 de reviste, în special în Appl. Phys. Letter.

O altă problemă de care m­am ocupat a fost aceea dacă se poate înregistra informaţie cu un foton. Am fost la „Institutul de Optică Cuan tică” din Germania, unde director era

atunci Herbert Walter ­ membru de onoare al Academiei Române, care mi­a spus: „Ştii ce te rog, spune­mi cam ce ai vrea să lucrezi la noi”. I­am scris o pagină pe un caiet cu pătrăţele cam ce aş vrea să fac, obţinând o finanţare care a durat peste şapte ani în acest Institut prestigios. Profesorul Walter era şi vice­preşedintele so­cietăţii Max Planck. Cunoşteam foarte bine proprietăţile cristalelor de care vă vorbeam şi i­am propus ca să generăm cu un singur foton şiruri de electroni pe suprafaţa lor în întuneric bineînţeles, şi cu acest şir de electroni să comu­tăm de exemplu nişte tranzistori cu câte un singur electron. Cristalele pe care le aveam, aveau eficienţă cuantică: la un foton se genera un electron. Cum să pui în evidenţă un singur electron? Cu un microscop cu forţă atomică. A trebuit să construim unul care să poată să măsoare un singur electron, o singură sarcină electrică pe suprafaţă.

Doi ani de zile nu am obţinut nici un rezultat. Nimeni nu ne­a făcut niciodată vreun reproş. După doi ani de zile de muncă când ne­am dat seama de o serie de lucruri care nu erau bune, legate de suprafaţa materialului, de suprafaţa cristalului. Toate astea împiedicau acei electroni. În momentul când s­au luat aceste măsuri foarte stricte, în momentul acela am obţinut prima dată un rezultat. Nu era un sigur electron cu un singur foton, ci cu 30 de fotoni. Era însă un pas uriaş, 30 de fotoni este o cantitate extrem de greu de măsurat. În acel moment profesorul Herbert Walter s­a dus la „Societatea Germană de Fizică” unde fuseseră preşedinţi Max Planck, Albert Einstein şi ceilalţi ­ şi a ţinut o comunicare care a rămas scrisă în analele lor. Atât a fost de mândru de această chestiune. După aceea rezultatele au fost publicate în reviste importante. Nu vreau sa vă spun cât de mult am lucrat la perfecţionarea microscopului cu forţă atomică. Se lucra zi şi noapte şi a fost o muncă de câţiva ani serioşi în care eram şi cu familia acolo.

O altă chestiune la frontiere este dacă lumina poate să interacţioneze în locuri care sunt la nivel nanometric. Primul răspuns ar fi, sigur că da. Dar această modalitate de in­teracţiune nu era deloc foarte clară. În cadrul unei reţele de excelenţă a Uniunii Europene, în care noi eram parte, unde eram director din partea României, am făcut progrese cu un institut din Dresda, la „Universitatea Tehnică”

15

din Dresda, unde s­a dus unul din doctoranzii mei pe numele lui de Ioan Dăncuş. Poate că numele acesta vă spune ceva. E maramureşan. Băiatul este nepotul lui Mihai Dăncuş. El a venit la mine şi s­a înscris la doctorat. L­am trimis apoi la Dresda ca să facă aceste nano­structuri, care se numesc puncte cuantice care au cca. 100 de atomi înăuntru şi care au di­men siune de aproximativ un nanometru (cât moleculele mici pe care le întâlnim în viaţă). Aceste structuri reprezintă limita dintre con­tinuu şi discontinuu, 10 nanometri este limita de unde începe lumea cuantică. La acest nivel neliniarităţile optice se obţin cu laser de tip pointer.

Ne place să obţinem lucruri de genul acesta cu instrumente simple, cu ceea ce ai în labo rator. Ca să cumperi lucruri foarte com­plicate e costisitor şi durează foarte mult timp. Toate pro prietăţile optice neliniare şi liniare depind de dimensiunea acestor nano­cristale. Poţi să le controlezi proprietăţile prin dimen­siuni. Cu cât le faci mai mici, proprietăţile lor devin mai pronunţate. Se pot obţine cu astfel de nano­particule proprietăţi neliniare care sunt de mii de ori mai mari decât proprietăţile neliniare ale unui cristal în volum. Rezultatul pe care l­am obţinut noi printr­o dimensionare foarte bună a acestora era de cca. 10.000 de ori mai bun decât toate rezultatele din literatură. Au fost publicate în 2010 şi sunt citate foar­te bine de atunci. Am arătat cum funcţionează această dependenţă de dimensiune, în această lume cuantică extrem de mică.

Colegii noştri din Leningrad, acum Sankt Petersburg, au venit cu un cristal care era foarte bun pentru holografie. Le­am propus să mişcăm reţeaua aceea holografică să vedem ce se întâmplă. Într­adevăr am obţinut amplitudini de oscilaţii foarte mici. Ele au fost produse de cristalele piezoelectrice. Ele sunt aproape de nivelul miş cărilor naturale pe care le prezintă cristalul respectiv în anumite condiţii de temperatură etc. Apoi am măsurat amplitudini din ce în ce mai mici. O să mă întrebaţi, dar de unde ştiţi că măsuraţi în picometri? Sunt vibraţii în care reţeaua cristalină din interiorul materialului se mişcă ca un piston cu astfel de amplitudini mici, în momentul în care aplici un curent electric pe cristalul piezoelectric. Raportul dintre zero­urile funcţiei Wessell dădeau un proces de autocalibrare pe care l­am

propus. Nu era până atunci introdus. Am propus acest lucru, am autocalibrat această chestiune şi iată rezultatele experimentale şi rezultatul teoretic. Rezultatul publicat în „Optic Letters” în 1990 obţinut la mine în laborator este citat de 25 de ani de peste 100 de ori în literatura specifică internaţională. Printre cei care citează este prof. Elsa Garmire, colaboratoare a prof. Townes laureat al Premiului Nobel şi preşedintă a „Societăţii Americane de Optică”.

Un scop al grupului nostru de cercetare ar fi să mergem mai jos cu aparatura de detecţie pe care o avem spre oscilaţii de un femtometru ­ oscilaţii la dimensiunea nucleelor atomice. Lumea se gândea că în această zonă ajungi doar cu raze X.

Acesta este unul dintre premiile care m­au bucurat cel mai mult: Premiul „Galileo Galilei” care mi­a fost dat de „Comisia Interna­ţională de Optică” care este parte a Uniunii Internaţionale a Cercetării, Premiu acordat în 2005, la primele observaţii astrofizice cu teles­co pul, făcute de Galileo Galilei. Similare a unor procese fundamentale care în astrofizică gene rează stabilitatea stelelor, „Big Bang”, giga, terra, hexa, zeta, iota ­ sunt prefixe care se folosesc la Waţi pe cm². Concluzia pe care o spunea Richard Feynman, un mare fizician, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice spunea: „there is plenty of room at the bottom”.Eu adaug: „and at the top“.

În loc de concluzii:Lumina ne aduce informaţie de la toate

nivelele pe care le cunoaştem: din lumea cuantică, din lumea macroscopică şi din Universul nostru „infinit”.

Suntem creaţi de Lumină (copiii Lu mi­nii) ­ prin energia ei şi informaţia pur tată de ea (ordine din ordine / ordine din dezordine).

Lucian Blaga: „Lumina minţii mele spo reşte taina lumii, nu o dezveleşte.”

Lumina ­ Singurul fenomen care este în acelaşi timp şi fizic şi spiritual. Încercăm să explorăm şi lumina minţii, lumina ochilor, lumina inimii, lumina credinţei.

Anul 2015 ­ este Anul Internaţional al Luminii (ONU, UNESCO, FIAT LUX, ROMOPTO ­ 2015).

PROBLEME DE EPISTEMOLOGIE

Secţiunea a II-a

17

UVVG a organizat, la Baia Mare, pe data de 25 noiembrie, un simpozion universitar (parţial sub formă de work­shop), pe tematica epistemologiei geografiei, în contextul mai larg al bazelor teoretice şi metodologice ale ştiinţelor.

Organizarea acestui simpozion la filiala din Baia Mare a Universităţii este rezultatul unor preocupări semnificative ale unor cadre didacti­ce de la facultăţile acestei filiale şi în special al existenţei a două cărţi pe această temă (Demer-suri epistemologice în geografie, autor Dan Ion Bogdan, „Vasile Goldiş” University Press, 2014 şi Elemente de epistemologie a geografiei, autor Octavian Mândruţ, „Vasile Goldiş” Uni versity Press, 2014). Menţionăm că aceste două cărţi consacrate epistemologiei geografiei reprezintă, într­un fel, un unicat în câmpul universitar şi ştiinţific din ţara noastră, fiind deocamdată sin­gurele pe această temă. Scopul acestui simpozi­on l­a reprezentat identificarea unor domenii de aprofundare în viitor a pro blematicii presupuse de epistemologia geografiei.

Simpozionul a fost organizat sub pa­tronajul Acad. Al. Surdu, vicepreşedinte al Academiei Române şi al prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedintele UVVG, la iniţiativa domnului Octavian Mândruţ, cerc. şt. princ. I şi cadru didactic al UVVG şi a conf. univ. dr.Nicolae Iuga, filosof şi cadru didactic.

Prezenţa domnului Academician Ale­xan dru Surdu la Baia Mare a fost legată de un eveniment deosebit care a avut loc în perioada respectivă la universitatea noastră.

După alocuţiunile introductive au avut loc expuneri şi dezbateri pe marginea docu­mentelor expuse.

Prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşe­dintele universităţii, a realizat o amplă prezen­tare a principalelor teorii, principii, modele şi legi care au o certificare şi utilizare largă în do­meniul ştiinţelor despre natură, cu precădere în spaţiul biologiei, paleontologiei şi ecologiei. A

fost pusă în evidenţă bogăţia deosebită a siste­mului de principii şi legi din domeniul biologi­ei, precum şi modul în care acesta a influenţat dezvoltarea gândirii teoretice în domeniul şti­inţelor despre natură. A fost evocată contribu­ţia unor biologi români şi străini cu rezultate semnificative în acest domeniu: N. Botnariuc, E. Macovschi, B. Stugren, G. Mohan, P. Neac­şu, A. Ardelean, C. Simionescu şi F. Deneş (cu teoria apariţiei vieţii la rece), precum şi teoriile clasice (evoluţionism, darwinism, lamarckism, neolamarckism, neodarwinism). Profesorul Aurel Ardelean a prezentat contribuţia lui Eu­gen Macovschi la evoluţia biologiei prin defini­rea teoriei biostructurale.

Profesorul Aurel Ardelean a insistat şi asupra teoriei segregării geografice, conform căreia izolarea geografică a unor specii repre­zintă cauza apariţiei şi formării unor specii

SIMPOZION UNIVERSITARorganizat de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

cu tema Epistemologia geografiei

18

noi. Dintre teoriile referitoare la ecosisteme şi ecosferă a fost evocată actualitatea concepţiei lui Barry Commoner, care sugerează „închide­rea circuitului dintre resurse şi deşeuri”. Idei semnificative au fost exprimate şi în domeniul teoriei evoluţiei, al teoriei convergenţei şi, în general, al raportului dintre paleontologie şi evoluţionism.

Concepţia actuală asupra mediului în­conjurător are o pronunţată dimensiune spa­ţială, geografică (relevată şi de recentul curs intitulat „Geografia mediului”, „Vasile Goldiş” University Press, 2013).

Prof. univ. dr. Gavril Ardelean, exem­plificând raportul dintre protecţia mediului şi costurile economice, a adus precizări semnifica­tive asupra extensiunii problematicii mediului în economie, precum şi asupra bazelor funcţi­onării economice în raport cu exigenţele me­diului înconjurător. Se apreciază că există în filialele universităţii „Vasile Goldiş” din partea de nord­vest a ţării un potenţial de cercetare cu posibilităţi ridicate de teoretizare a fenomene­lor abordate, lucru manifestat cu ocazia simpo­zioanelor care au avut loc în anul 2014 la Baia Mare (29 aprilie) şi Satu Mare (1 – 2 iunie), consacrate dezvoltării teritoriale şi economice a acestei părţi a ţării.

Octavian Mândruţ a realizat o expu­nere sintetică asupra recentei sale lucrări inti­tulată „Elemente de epistemologie a geografiei”, apărută în editura universităţii.

Principalele elemente subliniate se re­feră la: legitimitatea epistemologică a unei ştiin ţe duale, dimensiunea terminologică, sis­temul conceptual şi metodologic, sistemul de principii, legi şi teorii cu semnificaţie în cer­cetarea integrată a suprafeţei terestre, axioma­tica geografiei, analiza epistemologică a unor domenii interioare semnificative, problema pa­radigmelor, influenţa viziunii epistemologice asupra geografiei teoretice şi asupra dimensiu­nii educaţionale a geografiei.

Octavian Mândruţ a subliniat cu aceas tă ocazie satisfacţia faţă de organizarea sub egida UVVG a acestui simpozion (îndeosebi în contextul în care are loc), după încercări cu rezultate limitate de organizare în alte centre a unui simpozion teoretic asemănător. Exem­plul UVVG este considerat relevant şi va trebui continuat pe domenii de competenţă legitima­tă ale acesteia (regionare, transdisciplinaritate,

didactici alternative, didactica centrată pe com­petenţe, metodologia învăţământului superior, geografia turismului, geografie regională, dife­renţieri teritoriale, mondializare).

La acest simpozion au participat cadre didactice universitare (filozofi şi geografi), stu­denţi şi cadre din învăţământul preuniversitar.

Profesorul universitar Nicolae Iuga (de la UVVG), filozof, a prezentat o substanţială panoramă a filosofiei actuale, a dimensiunii sale epistemologice şi reflexia pe care o are aceasta în câmpul cercetării ştiinţifice. Exemplul unor sim­pozioane şi volume anterioare (cum ar fi „Para-digme” ­ „Vasile Goldiş” University Press, 2014) demonstrează capacitatea teoretică pe care o au cercetătorii şi cadrele didactice implicate în dis­cutarea unor probleme cu o tematică regională (preponderent referitoare la Maramureş). Evo­luţia recentă a filosofiei (după cum o subliniază şi recentele cărţi ale Academicianului Alexandru Surdu) deschide un câmp de reflexie care se po­ziţionează într­un mod foarte clar „deasupra” ştiinţelor, oferindu­le o viziune articulată asupra reperelor teoretice principale asumate de lumea contemporană, în transformare.

Universitarul maramureşean Nicolae Iuga a sugerat realizarea unor discuţii succesi­ve pe tematica epistemologiei ştiinţelor şi pu­blicarea rezultatelor în volume colective, ast­fel încât evoluţia prezentă a ideilor teoretice să consemneze contribuţiile realizate. Nicolae Iuga precizează că ar exista o anumită influenţă a procesului de mondializare asupra filosofiei şi epistemologiei, ca domenii de interes major.

Profesorul Dan Ion Bogdan, cadru didactic la Facultatea de Geografia Turismului din Baia Mare, a realizat o prezentare succintă, dar foarte elocventă, a rezultatelor personale, consemnate în lucrarea „Demersuri epistemo-logice în geografie”, „Vasile Goldiş” University Press, 2014.

Au fost prezentată într­un mod intuitiv şi sugestiv principalele contribuţii epistemolo­gice realizate în spaţiul european, dar şi din alte regiuni (India, China). Opţiunea teoretică prin­cipală, consideră Dan Ion Bogdan, o reprezintă poziţia actuală „preparadigmatică” a geografiei, ca rezultat al evoluţiei de până acum, nefinali­zată total. Dezvoltarea bazei teoretice a geogra­fiei este inferioară expansiunii metodologice şi problematice. Geografia actuală are o dezvoltare care a depăşit sensibil posibilităţile interpretati­ve teoretice, susţine Dan Ion Bogdan.

19

Filosoful Călin Herţeg, fost student la Bucureşti al Acad. Alexandru Surdu, a rea­lizat o prezentare foarte sugestivă şi interesan­tă a lucrării „Filosofia pentadică”, elaborată de profesorul său. Pentru un filosof, termenul de „realitate” semnifică altceva decât înţelesul ace­luiaşi termen pentru geografie sau ştiinţe. De altfel, întreaga terminologie filosofică sugerează un important „referenţial” în sine, relativ greu accesibil din domeniul ştiinţelor. Călin Herţeg explică interesul epistemologic diferit pe care îl au domeniile ştiinţifice, prin radicalitatea şi profunzimea investigaţiei şi a noutăţii produse. În acest context, există ştiinţe care s­au bucurat de o atenţie privilegiată (fizica, matematica), faţă de alte ştiinţe, cu abordări teoretice limita­te (geografie, istorie).

Călin Herţeg s­a oferit să prezinte, în­tr­o succesiune de expuneri, celelalte elemente inovative aduse în filosofia actuală de Acad. Al. Surdu, pornind de la această viziune pentadică asupra realităţii şi existenţei.

În diferite luări de cuvânt a fost evocată şi contribuţia profesorului Ion Mac (fost pro­rector al filialei din Baia Mare) la abordarea ba­zelor teoretice ale geografiei (concretizată prin lucrările „Geografie generală” şi „Geografie normativă”, apărute cu câţiva ani în urmă). De altfel, contribuţia prof. Ion Mac în acest do­meniu va face obiectul unei discuţii ulterioare.

Profesorul Cornel Faur (cadru didac­tic la UVVG) subliniază că suprafaţa terestră (relieful) reprezintă locul geometric de interfe­renţă al elementelor specifice fiecărei geosfere. Relieful reprezintă, în acest fel, obiectul central al geografiei, în jurul căruia poate fi constru­it sistemul spaţial şi teritorial cu care se ocupă cercetarea geografică. Relieful, ca loc geometric interacţional, ar trebui să reprezinte un subiect predilect de formare iniţială a specialiştilor în domeniul geografiei, apreciază Cornel Faur.

Prezentul simpozion a abordat o gamă largă de probleme teoretice ale geografiei şi, într­un sens mai larg, ale ştiinţelor. În acelaşi timp, s­a convenit că există o serie de dome­nii care trebuie să necesite o discutare şi analiză apro fundată; dintre acestea, menţionăm:n dezvoltarea reflexiei teoretice asupra siste­

mului spaţiu – timp;n compararea sistemului conceptual al geo­

grafiei cu al altor ştiinţe;n racordarea discursului teoretic al geografiei

şi ştiinţelor la tematica filosofiei moderne;

n precizarea sistemelor axiomatice ale geogra­fiei şi ştiinţelor;

n rediscutarea problemei paradigmelor;n analiza contribuţiei dimensiunii determi­

niste a mediului asupra posibilismului so­cietal în organizarea spaţiului.

Prof. univ. dr. Aurel Ardelean a pro­pus, printre altele:

n realizarea unui volum cuprinzând lu­crările de la acest simpozion, inclusiv prin in­cluderea unor opinii rezultate din discuţiile din work­shopurile ulterioare, organizate în cadrul universităţii; prof. Nicolae Iuga s­a oferit să se ocupe de realizarea editorială a acestui volum;

n realizarea, în cadrul Zilelor Academi­ce Arădene, a unui simpozion intitulabil provi­zoriu „Bazele teoretice şi metodologice ale ştiinţe-lor despre natură”:

Acad. Alexandru Surdu, vicepreşe­dinte al Academiei Române, a apreciat lucră­rile simpozionului, unicitatea sa, contribuţia originală semnificativă a autorilor, precum şi realizarea celor două lucrări pe tematica epis­temologiei geografiei, de către Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. A sugerat abor­darea mai largă a bazelor teoretice ale ştiinţei, prin includerea, pe lângă epistemologie a altor domenii de interes ale filosofiei actuale.

Gândirea modernă evoluează foarte mult şi aduce, în permanenţă, viziuni cu o mai înaltă complexitate asupra realităţii înconju­rătoare, contribuind la adâncirea cunoaşterii. Acest lucru presupune şi o dezvoltare cores­punzătoare a dimensiunii teoretice a ştiinţelor şi a existenţei cotidiene.

Acad. Alexandru Surdu şi­a exprimat speranţa că va fi posibila existenţa, în curând, a unei lucrări integratoare care să aibă ca obiect „geografia teoretică”. Viziunea pentadică asu­pra lumii constituie un referenţial suficient de generos, care ar permite, teoretic, modifi­cări sensibile în abordările ştiinţifice. Filosofia ca „metaştiinţă”, rezultată direct din dinamica procesului de gândire şi cunoaştere, reprezintă şi va reprezenta cel mai înalt nivel teoretic de abordare constructivă a problematicii esenţiale refe ritoare la om şi lumea în care trăieşte.

Acad. Alexandru Surdu a apreciat ini­ţiativa organizatorilor, promiţând că va partici­pa, de câte ori este posibil, la discuţii pe teme teoretice similare.

20

Lucrarea de faţă, realizată de Octavian Mândruţ, cadru didactic şi cercetător ştiinţi­fic la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti, prezintă într­o formă coerentă şi unitară, principalele raporturi dintre epistemo­logie, ca domeniu major al filosofiei, geografie, ca disciplină contemporană semnificativă, reu­nite sub forma unor „elemente de epistemolo­gie a geografiei”, care nu epuizează problemati­ca, dar o cantonează într­un sistem referenţial comprehensiv.

Octavian Mândruţ este autor a peste 100 de lucrări semnificative în diferite domenii ale geografiei (geomorfologie, geografia mediu­lui, geografia României, geografie generală, ge­ografie economică, geografia populaţiei, topo­nimie, geografia turismului şi diferite domenii din ştiinţele educaţiei etc.) şi sub diferite forme scrise (lucrări ştiinţifice, cursuri universitare, cărţi, tratate, atlase, manuale şcolare, lucrări metodologice, suporturi de instruire, teste). O astfel de abordare largă a geografiei, prin practi­carea domeniilor sale principale, precum şi cu­noştinţe relevante în domeniul filosofiei, i­au permis autorului să realizeze o interfaţă credi­bilă între elementele principale ale geografiei şi ale epistemologiei, sub forma acestei lucrări.

Dilema de la care porneşte autorul este aceea a posibilităţii ca o ştiinţă considerată uni­tară, dar cu origini duale (geografia), să fie atât o ştiinţă a naturii, cât şi o ştiinţă socială. Aceas­tă dilemă este rezolvată prin abordarea con­textuală a ambelor dimensiuni cu legitimitate istorică (geografie fizică şi geografie umană), reunite de Bernard Varenius sub titulatura de „Geographia generalis”, unitate reconfirmată de marile provocări pe care le trăieşte în prezent societatea omenească în raport cu mediul ei de viaţă (resursele naturale, dimensiunea geopoli­tică a societăţii actuale, mo dificările climatice,

creşterea populaţiei, metropolizarea, supraur­banizarea planetei, degradarea mediului încon­jurător etc.).

Autorul este tranşant în ceea ce priveşte statutul geografiei actuale: este o ştiinţă duală (atât a naturii, cât şi a societăţii), cu posibilităţi de expertiză legitimată în ambele dimensiuni şi cu o preocupare accentuată în domeniile de in­teracţiune dintre societate şi mediul ei de viaţă, abordate la nivel general (geografie generală), regional (geografie regională la diferite scări) şi în multiple forme şi domenii integrate.

Menţionăm câteva elemente de o deo­sebită originalitate:

n Introducerea unei dimensiuni scala­re, relativ ignorată până în prezent (trecerile de scară), care permite raportarea permanentă între o unitate spaţială elementară şi întregul pla netar;

n Structurarea realităţii observate în forme perceptibile relativ individualizat: ele­mente, procese, fenomene, sisteme, structuri şi interacţiuni;

n Acordarea unei poziţii privilegiate a conceptului de interacţiune, în contextul pre­zentării şi explicării fenomenelor cu o dimensi­une spaţială evidentă;

n Analiza structurată a terminologiei geografice care este, în concepţia autorului, foar te bogată, structurată şi ordonată taxono­mic, cu un sistem conceptual solid, reprezen­tând o parte importantă a preocupărilor ştiinţei con temporane;

n Identificarea şi prezentarea unui sis­tem minimal de principii, legi şi teorii ştiinţifi­ce, cu semnificaţie pentru geografie;

n Construirea unui sistem axiomatic al geografiei;

n Paradigmele geografiei contempora­ne (geoecologică, spaţială, interacţională, car­tografică, geopolitică, regională, a mondializă­

Preocupări meritorii de Epistemologie

Acad. Alexandru SURDU,Vicepreședinte al Academiei Române

21

rii, precum şi paradigma dezvoltării durabile) oferă un câmp larg de „idei principale”, care orientează în prezent investigaţiile în acest do­meniu, sunt totodată şi abordări de acest tip ale ştiinţei în ansamblul ei;

n Analiza aprofundată a raporturilor dintre mediul înconjurător şi geografie, care pun într­o lumină constructivă posibilitatea unei reflecţii globale asupra raporturilor dintre societate şi mediul ei de existenţă.

De asemenea, autorul face o analiză structurată şi aprofundată, după criterii bine precizate, a principalelor diviziuni, domenii şi preocupări ale geografiei contemporane, ofe­rind o imagine constructivă, „din interior”, a fiecărui domeniu şi, în final, a geografiei în an­samblul ei.

Ultima parte a lucrării o reprezintă apli carea rezultatelor oferite de dimensiunea epistemologică actuală a geografiei la proiecta­rea unui curriculum şcolar ameliorat.

Menţionăm că ne aflăm în faţa unei lu­crări deosebit de valoroase, cu o complexitate evidentă, care pune în evidenţă dimensiunea teoretică a geografiei contemporane ca dome­niu de reflecţie pe care societatea o are asupra naturii, asupra ei însăţi şi a raporturilor dintre natură şi societate.

Autorul construieşte şi o definiţie aproa pe exhaustivă a geografiei, pe care o re­producem în continuare: „Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor din me-diul fizic (geografie fizică), mediul umanizat (ge-ografie umană), dintre societate şi mediul ei de viaţă (geografie integrată, generală), concretizate în diferite forme spaţiale şi funcţionale (elemente, procese, sisteme, structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la nivele elementare, utili-zând o metodologie în care elementul specific este reprezentarea cartografică (facilitând trecerile de scară), cu o terminologie conceptuală consolidată şi un sistem axiomatic derivat din paradigmele actuale identificabile.”

Menţionăm că această definiţie, pre­cum şi întreaga lucrare, ilustrează o convingere exprimată de Immanuel Kant: „Ideea este arhi-tectonică. Ea creează ştiinţa”.

Evoluţia viitoare a geografiei, descrisă de Octavian Mândruţ sub forma a cinci direcţii posibile, păstrează un optimism interior rezul­tat din posibilitatea reorganizării teoretice a geo-grafiei în jurul paradigmelor interacţionale.

Sperăm ca autorul să abordeze în cu­rând o aşteptată „Geografie teoretică”, la nive­lul presupus de momentul actual şi posibilita­tea modernă a abordării acesteia.

22

În ultimii ani se poate observa un in­teres crescând, atât din partea filosofilor, cât şi al oamenilor din diferite domenii ale ştiinţe­lor, pentru abordarea teoretică, predominant episte mologică, a procesului general de cunoaş­tere, evoluţie şi dezvoltare a gândirii contem­porane.

Există reflecţii sistematice în domeniul epistemologiei generale, precum şi dezvoltări semnificative în diferite ştiinţe relevante pen­tru progresul cunoaşterii umane: fizică, bio­logie, chimie, matematică, geologie, ştiinţele umane, geografie, psihologie, ştiinţele educa­ţiei, precum şi pentru diferite domenii inter­disciplinare. Rezultatul actual reprezintă o dezbatere substanţială de idei privind rapor tul dintre bazele teoretice ale ştiinţelor şi dezvolta­rea însăşi a acestor ştiinţe.

Într­o lucrare recentă (Ardelean, A., Dobresu, E., Pisoschi, A., 2014), am abordat problema elementelor semnificative din epis­temologie care permit, în final, o apreciere scientometrică asupra domeniilor ştiinţifice.

Cu această ocazie, au fost evocate prin­cipalele grupe de teorii care au avut o anumită relevanţă în evoluţia gândirii ştiinţifice şi a dezvoltărilor succesive din ultima perioadă. În acest context, am evidenţiat următoarele prin­cipii generale: obiectivitate, utilizarea datelor, existenţa unor elemente invariante, coerenţă, corecţie, verificarea datelor şi aplicaţiile tehno­logice.

Au fost prezentate, într­o formă sin­tetică, principalele legi şi teorii ale naturii (Ar­delean, A., Dobrescu, E., Pisoschi, A., 2014, op. cit., pag. 13), precum şi rolul ipotezelor, observaţiei, experimentului şi al modelelor în cercetarea ştiinţifică (ibid., pag. 14 – 21).

Reflecţia teoretică asupra domeniilor ştiinţifice a intrat într­o nouă fază de vizibilitate în cadrul universităţii noastre, prin apariţia a două lucrări consacrate epistemologiei geografiei. Aceste lucrări, deocamdată singulare la nivel naţional, au făcut obiectul unor dezbateri recente.

Un număr semnificativ de idei a fost dezvoltat cu ocazia unor discuţii pe care le­am avut cu colegul nostru Octavian Mândruţ (au­tor al recentei lucrări „Elemente de epistemologie a geografiei”), atât în ceea ce priveşte aspectele generale ale cercetării ştiinţifice cât şi, îndeose­bi, asupra celor referitoare la ştiinţele vieţii şi ale Pământului. De aceea, o parte dintre ideile prezentate mai jos (utilizate parţial în lucra­rea menţionată), reprezintă, într­un anume fel, o contribuţie mai largă la problematica respectivă.

În cele ce urmează vom reda, pe scurt, principalele teorii, legi şi concepţii din do­meniul ştiinţelor despre Pământ, precum şi al biologiei, cele referitoare la geografie şi me­diul înconjurător fiind cuprinse în lucrarea respectivă (Mândruţ, O., 2014).

(1) Teorii, legi şi concepţii din domeniul ştiinţelor despre Pământ

În domeniul ştiinţelor despre Pământ (geo logie etc.) există o serie de teorii care au in­fluen ţă asupra concepţiilor ştiinţifice ale timpului.

Una dintre teoriile cele mai cunoscute o reprezintă actualismul. Acesta este consi­derat un principiu fundamental în geologie şi subliniază ideea conform căreia transformările suferite pe suprafaţa terestră sunt datorate ac­ţiu nii factorilor naturali cunoscuţi şi în prezent.

TEORII, LEGI ŞI CONCEPŢII din domeniul ştiinţelor vieţii şi ale pământului,

cu semnificaţie pentru epistemologie

Prof. univ. dr. Aurel ArdeleanRector fondator, Președinte al Universităţii de Vest „Vasile Goldiș” Arad

23

Acest principiu a fost elaborat de Hut­ton şi dezvoltat de Lyell. Diferenţa între actua­lism şi o altă teorie înrudită, uniformismul, este aceea că, în cazul celui de­al doilea se consideră că factorii externi au suferit o anumită modifi­care în timp. Acest lucru este argumentat prin modificările caracteristicilor, atmosferei, hi­drosferei şi litosferei din primele momente ale evoluţiei Pământului, până în prezent.

Această teorie a stat la baza prezentării sintetice a evoluţiei vieţii, realizată de­a lun­gul timpului în diferite forme şi, într­o formă actualizată şi structurată, într­un recent curs de geografia mediului (Ardelean, A., Mândruţ, O., 2012).

Catastrofismul este un concept opus, care subliniază că în cadrul evoluţiei, un rol important îl au transformările bruşte, catastro­fice. Promotorul acestei teorii (George Cuvier) arată că în evoluţia Pământului au avut loc fe­nomene cu desfăşurare violentă, care au dus la distrugerea (sau diminuarea) unor forme de viaţă anterioare, creându­se o situaţie biotică nouă. Această teorie este asociată într­o mare măsură ideii că, de­a lungul timpului, au avut loc mai multe momente de paroxism vulcanic, seismic şi orogenetic, precum şi oscilaţii bruşte ale nivelului oceanic.

Această teorie reîncepe să fie evocată ca rezultat al unor recente manifestări cu un caracter catastrofic (tsunami, vulcanism, cutre­mure, alunecări de teren).

Teoria geosinclinalului a reprezen­tat mult timp o teorie centrală a geologiei, conform că reia formarea munţilor succede acumulărilor de sedimente în arii extinse (geo­sinclinale) şi presiunilor exercitate de ariile sta­bile laterale asupra acestor sedimente. Există o întreagă teorie a succesiunii evoluţiei unui geo­sinclinal (cu diferite stadii, momente şi eveni­mente). În prezent, teoria geosinclinalului este aplicabilă, într­o oarecare măsură, în cazul tec­tonicii globale, prin evenimentele care au loc la marginea activă a plăcilor.

Această teorie a permis stabilirea unei succesiuni credibile a evoluţiei scoarţei terestre, certificată pe bază de fosile.

Teoria ciclurilor geotectonice sub­li niază că în evoluţia Pământului au existat mai multe momente de formare a munţilor (oro geneze), urmate de perioade de eroziune şi so li dificare a scoarţei (gliptogeneză). Ciclu­

rile geotectonice principale cunoscute sunt: ci­clul caledonian, ciclul hercinic şi ciclul alpin. Se presupune însă că în istoria Pământului au existat peste 15 momente evolutive de acest fel. Ciclurile geotectonice cuprind, de asemenea, anumite faze de paroxism, orogeneze secun­dare, succesiuni de fenomene tectonico – mag­matice şi sunt reunibile în ere tectonice, care nu se suprapun total erelor geologice.

Deşi nu există în prezent o unanimita­te referitoare la elementele de ciclicitate, se pare că acestea au avut un rol în transformarea, dar şi conservarea unor mărturii geologice mai vechi.

Ciclul geochimic a trecut din stadiul de ipoteză şi teorie în stadiul de adevăr conso­lidat. Conform acestuia, componenţii chimici ai Pământului sunt transportaţi şi transformaţi în cadrul unor adevărate procese planetare cu o anumită ciclicitate şi având aspectul unor circuite. Este cunoscută, de exemplu, trans­formarea rocilor magmatice şi a celor crista­line în roci sedimentare, iar a acestora, prin metamorfism, în roci metamorfice (cristaline). La limita exterioară a scoarţei terestre, geosfe­rele externe pot fi, de asemenea, interpretate ca individualităţi geochimice, inclusiv prin influenţa pe care o au asupra fenomenelor li­tosferice. În cazul ciclurilor geochimice, are loc o diferenţiere a materiei, apariţia geosfere­lor interne, apariţia fenomenelor magmatice, translaţia continentală şi, în final, transformările produse la contactul cu geosferele externe.

Teoria convergenţei se referă la trans for mările biologice ale animalelor care s­au succedat în erele geologice. Pe baza docu­men telor paleontologice, se consideră că or­ganisme cu origini diferite care trăiesc însă în biotopuri similare, dobândesc aspecte şi struc­turi exterioare ase mănătoare. Este cunoscută convergenţa mor fo logică a rechinilor (care sunt peşti), ihtiozaurilor (reptile) şi a delfinilor (ma­mifere), ca rezultat al vieţii în mediul marin.

Această teorie este într­o măsură foar­te mare susţinută de punerea într­un plan mai proeminent a factorilor de mediu asupra evoluţiei.

Teoria derivei continentelor a re­pre zen tat, în momentul apariţiei ei (începutul secolului XX), o teorie revoluţionară, bazată pe ideea existenţei unor porţiuni cu o scoarţă mai uşoară (sial), pe o scoarţă mai grea (sima), ca rezultat al mişcării de rotaţie a Pământului

24

şi a atracţiei mareice. Deriva continentelor a fost elaborată de Alfred Wegener (geofizician austriac) şi constituie o primă încercare de explicare globală a sistemului actual de conti­nente, oceane şi catene montane ale globului. Wegener a pornit de la similitudini geologice, paleontologice, biologice şi geomorfologice ale continentelor aflate pe cele două părţi ale Oceanului Atlantic. În prezent, este completată cu argumente sedimentologice, paleomagne­tice şi geofizice şi este foarte strâns legată de concepţia modernă a tectonicii globale.

Tectonica globală este o teorie mo­dernă privind evoluţia şi dinamica scoarţei terestre. Este, într­o mare măsură, o operă colectivă, lansată în jurul anilor 1970. Se consideră că reprezintă o teorie revoluţionară, care a permis interpretarea unitară a elemen­telor de geofizică, geologie şi geomorfologie ale suprafeţei terestre. Elementul de globalitate este dat de referenţialul ei maxim (planeta ca întreg) şi de reunirea unor fenomene diferite (magmatism, vulcanism, tectonică, sedimen­tare, metalogeneză, procese metamorfice etc.). Tectonica globală porneşte de la trei teorii apar­ent disjuncte (teoria plăcilor litosferice, teoria derivei continentale şi teoria expansiunii fun­durilor oceanice). Aceste trei teorii componente ale tectonicii globale evidenţiază fiecare câte un lucru esenţial: împărţirea suprafeţei litosferice în plăci (plăci tectonice sau plăci litosferice), deplasarea plăcilor tectonice (convergentă ideii de „drift” sau „derivă” continentală) şi expansi­unea fundului oceanic (considerată ca mecanis­mul cauză al tectonicii globale).

Această teorie sintetizează elemente din concepţii mai vechi sau mai noi şi încearcă să explice varietatea foarte mare a diferitelor fenomene, inclusiv a formelor de viaţă în difer­ite părţi ale planetei.

În domeniul interacţiunii dintre ştiinţele vieţii (biologie) şi ştiinţele Terrei (geo­logia) este construită o teorie sintetică a evo-luţiei, care integrează elemente din biologie, biochimie, ecologie, sistematică, cu dovezi paleon tologice (derivate din paleontologie, geologie istorică şi geocronologie). Principiul unificator este principiul darwinist al selecţiei naturale. Unul dintre întemeietorii teoriei (J. Huxley) consideră că evoluţia este un produs al întâmplării (prin mutaţiile genetice ca fac­tor declanşator) dar, în acelaşi timp, orientat

spre adaptarea la condiţiile de viaţă şi modifi­carea acestora. Se consideră că microevoluţia şi macroevoluţia sunt componente ale unui pro­ces unitar şi au, împreună, o explicaţie sintetică asupra procesului evoluţiei lumii vii.

Teoria mişcărilor oscilatorii (dez­vol tată de V. Belousov) subliniază că există mişcări pozitive şi negative, care au un carac­ter de oscilaţii generale (cum ar fi transgresi­uni şi regresiuni), fără modificări în structura scoarţei. Există însă şi mişcări ondulatorii, care generează fenomene de şariaj şi orogeneze. Mişcările oscilatorii au un efect vizibil asupra configuraţiei continentelor şi oceanelor.

Teoria izostaziei porneşte de la ideea că blocurile continentale formate din sial, care plutesc pe substratul oceanic (forma din sima) au, pe lângă mişcări orizontale şi mişcări verti­cale, cu caracter izostatic, compensând excesul sau deficitul de masă creat în regiunile în care se află situate. Echilibrul izostatic determină formarea unor curenţi şi se realizează până la adâncimi de 40 – 60 km. Această teorie este încadrabilă, de asemenea, în teoria modernă tectonicii globale.

Evoluţionismul, din punctul de ve­dere al paleontologiei ca ramură a geologiei, consideră că transformarea speciilor este un proces complex, bazat pe elemente ale selec­ţiei, adaptării şi pe elemente identificate de genetică. Evoluţionismul în sens geologic este opus creaţionismului şi catastrofismului. Se con sideră că evoluţionismul are o temeinică susţinere în datele paleontologiei. În principal, conform acestei teorii, speciile îşi au originea unele în altele.

Geologia operează, de asemenea, cu o serie de principii. Acestea sunt mai evidente şi lipsite de echivoc în cazul geologiei strati­grafice. Principiile geologiei stratigrafice sunt următoarele:

n principiul superpoziţiei stratelor, care precizează că într­un bazin de sedimentare care are o formă iniţială orizontală şi nu este afectat din punct de vedere tectonic, stratele mai noi se sedimentează peste stratele mai vechi; în acest fel, succesiunea stratelor într­un profil este de la cele mai vechi (în bază), la cele mai noi (la suprafaţă). În cazul unei superpoziţii inverse, se poate presupune că stratele au fost răsturnate tectonic;

25

n principiul orizontalităţii primare pre­supune că stratele s­au depus pe suprafeţe ori­zontale, ceea ce le­a imprimat forma iniţială;

n principiul continuităţii laterale arată că stratele dintr­un bazin de sedimentare se în­tind până la marginea acestuia (spre care grosi­mea se reduce),

n principiul evoluţiei organismului (sau al succesiunii paleontologice) arată că stratele mai vechi conţin fosile cu un caracter elemen­tar, iar stratele mai noi, fosile mai evoluate;

n principiul actualismului (care por­neşte de la teoria omonimă) presupune că fe­nomenele geologice au fost asemănătoare în cursul timpului geologic (deoarece şi legile fi­zicii şi ale chimiei au rămas aceleaşi); conform acestui principiu, cunoaşterea trecutului este facilitată de cunoaşterea prezentului şi compa­rarea cu acesta.

(2) Teorii, legi şi concepţii din domeniul biologiei

Există mai multe lucrări teoretice care abordează câmpul conceptual al cercetărilor din domeniul lumii vii şi ale biologiei ca ştiinţă preocupată de acestea (Botnariuc, N., 1982, Macovschi, E., 1969, Stugren, 1982, 1994, Mohan, Gh., Neacşu, P., 1992).

Câmpul conceptual al biologiei se do­ve deşte a fi foarte complex şi extins, ceea ce ara tă amploarea deosebită a acestei ştiinţe, pro­blematica ei foarte vastă şi multitudinea de răs­punsuri construite până în prezent pentru ex­plicarea fenomenelor principale din lumea vie.

În privinţa originii şi apariţiei vieţii, ar trebui să fim precauţi în a identifica anumite teorii cu semnificaţie pentru alte ştiinţe, dar sistemul relaţionar viu – neviu poate să fie de interes pentru acestea.

Se au în vedere mai multe teorii refe­ritoare la originea şi apariţia vieţii, cum ar fi generaţia spontanee, teoria originii substanţelor organice, ipoteza protenoidelor, teoria absorb­ţiei, a genotipului, ipoteze endosimbiotice, auto geneză, teoria progenotului etc.

Dintre teoriile originii şi apariţiei vieţii, un interes pentru raportul dintre apariţia lumii vii şi mediul în care aceasta a avut loc o au teo­ria biostructurii şi teoria apariţiei vieţii la rece.

Teoria biostructurii (elaborată de Eugen Macovschi, 1969) porneşte de la ideea că apa are un rol deosebit în formarea structuri­lor vii prin formele sub care aceasta îşi schimbă configuraţia internă. E. Macovschi precizează că materia vie este alcătuită din biostructură, dar şi dintr­o soluţie intraplasmatică. Biostruc­tura este efemeră, dar moleculele care fac parte din aceasta se comportă într­o formăî calitativ nouă. Teoria cuprinde ideea conform căreia biostructura nu poate să existe decât în prezenţa structurii intraplasmatice, care reprezintă o formă specifică de stare a apei. Această teorie are o legătură strânsă cu schimbările de fază ale apei şi coexistenţa acestora la temperaturile obişnuite de la suprafaţa terestră.

Cercetări ulterioare au arătat că rolul apei în apariţia vieţii este esenţial, una dintre funcţiile apei, cea biologică (cunoscută sub de­numirea de „apă vie”) este cea de materie primă de bază a viului, reprezentând liantul molecule­lor organice care favorizează procesele biologice (Mohan, Gh., Neacşu, P., 1992, p. 15).

Teoria apariţiei vieţii „la rece”, ela borată de C. Simionescu şi F. Deneş (1980) pos tulează ideea conform căreia viaţa elemen­tară, formată iniţial în spaţiul cosmic la tempe­raturi foarte scăzute, după o „escală” în mediile extrem de reci ale planetei noastre (şi poate şi ale altor planete) se transformă şi evoluează pe suprafeţele reci ale gheţurilor, pe suprafeţele îngheţate ale oceanelor şi pe cristalele de gheaţă, urmând ca după adaptări succesive la tempera­turi mai ridicate, să funcţioneze în intervalele noi de temperatură.

Ceea ce este foarte interesant, printre altele, în cazul acestei ipoteze, formulată de Si­mionescu şi Deneş, este totala ignorare (prin omisiune) a celorlalte teorii (care postulează apariţia vieţii „la cald”). Este o opţiune foarte tranşantă a autorilor acestei teorii, rezultată în urma unor multiple cercetări teoretice şi expe­rimentale, precum şi dintr­o anumită convin­gere ştiinţifică. Din punct de vedere al caracte-risticilor planetei noastre, în perioada iniţială de existenţă şi evoluţie, teoria apariţiei vieţii la rece este extrem de tentantă şi poate fi, într-un mod foarte serios, credibilă şi argumentabilă. După cum este cunoscut, în cazul geosferelor terestre, poate fi identificată o geosferă (criosfera) care reuneşte toate suprafeţele îngheţate (zonele de gheţari continentali, banchiza oceanelor, norii

26

formaţi din cristale de gheaţă, mezosfera at­mosferei), care sunt realităţi cu o permanenţă aproape perpetuă în istoria mediului natural al planetei noastre.

Un alt grup de teorii se referă la evo-luţie. Aceste teorii grupează concepţii referi­toare la evoluţionism (transformism), lamarc­kism, neolamarckism, darwinism, neodarwi­nism şi teoriile antidarwiniste.

Întrebarea legitimă este aceea a felu­lui în care aceste teorii ar putea interesa cele­lalte ştiinţe. Teoriile menţionate mai sus au o anumită tangenţă cu factorii de mediu, în mo­mentul în care o serie de explicaţii referitoare la evoluţia plantelor şi a animalelor sunt conside­rate ca fiind cauzate de modificări ale elemente­lor de mediu, individuale sau de grup.

Teoriile transformiste (evoluţio-niste) au evoluat foarte mult din antichitate până în prezent, având anumite legături cu factorii de mediu, consideraţi ca surse modi­ficatoare sau cauzale. Diversitatea opiniilor nu permite o sintetizare a poziţiei factorilor de me­diu în cazul fiecărei opţiuni, deoarece centrul de greutate şi de interes îl reprezintă tipul de modificare în sine.

Anumite teorii, concepţii şi ipoteze lasă un anumit loc şi factorilor de mediu, conside­rându­i însă, totdeauna, ca având un rol secun­dar.

Lamarckismul pune însă pe un plan nou influenţa mediului, iar evoluţia însăşi este considerată ca un şir de modificări succesive, tot mai complexe. Influenţa mediului este considerată responsabilă de diversitatea specii­lor, pornind de la un organism unic. Totodată, în lamarckism se face o diferenţiere în privinţa evoluţiei plantelor şi a animalelor, astfel:

n pentru plante, acţiunea mediului este indirectă (deoarece acestea nu sunt capabile de a se mişca),

n pentru animale, mediul acţionează direct asupra unor anumiţi indivizi, care se deplasează în locuri diferite.

Raportul dintre animale şi mediu este vă zut şi din perspectiva necesităţilor de hrană, mişcare şi adaptare, Lamarck dezvoltând ideea „nevoii care creează organul”, dezvoltând o serie de argumente, succesiuni şi exemple în acest caz.

Neolamarckismul (dezvoltat de adepţii lui Lamarck) pune accentul pe caracter­ul cauzal al modificărilor speciilor, sub influenţa

mediului. Chiar există idei care leagă foarte mult aceste modificări de atmosferă. Diferiţii autori, exponenţi ai lamarckismului (G. Saint­Hilaire, H. Spencer, E. Haeckel etc.) subliniază rolul acţiunii directe asupra mediului şi trans­miterea ereditară a caracterelor dobândite.

Darwinismul pune pe un plan proe­minent diferenţierea între indivizi şi grupe de indivizi, pe baza selecţiei naturale, cu origine în diferiţi factori. Selecţia naturală produce conservarea şi stimularea dezvoltării indivizi­lor cu performanţe deosebite (deci adaptaţi la modificările de mediu), în raport cu indivizii care nu fac faţă acestor adaptări. În interiorul darwinismului există ideea mutaţionismului, provocată de diferite fenomene naturale sau proprii individului.

Neodarwinismul dezvoltă o viziune mai complexă şi nuanţată prin evocarea unor fenomene noi şi îndeosebi a raportului dintre caracteristicile individuale şi populaţii. Cen­trul de greutate al evoluţiei îl reprezintă, totuşi, modificările proprii organismele.

Dintre teoriile antidarwiniste este evo ­cată frecvent teoria segregării geografice, care are la bază ideea conform căreia izola­rea geografică a unor specii reprezintă cauza apariţiei şi formării unor specii noi.

Referitor la ecosisteme, există mai multe teorii şi legi, dintre care poate fi evidenţiată le­gea unităţii organism – mediu, conform căreia există o unitate între substanţa vie şi mediul ei de viaţă, ambele fiind alcătuite din aceleaşi ele­mente şi grupuri funcţionale chimic.

Schimbul permanent de substanţă, informaţie şi energie este materializarea unităţii dintre acestea, sistemele biologice fiind astfel sisteme deschise, care primesc din mediu ele­mente chimice şi le cedează apoi înapoi mediu­lui înconjurător. Această teorie este considerată ca fiind confirmată de numeroase exemple care au un caracter obiectiv. Totodată, ea stă la baza cunoaşterii interacţiunilor din ecosferă, repre­zentând fundamentul legic şi teoretic al ecolo­giei (Mohanu, Gh., Neacşu, P., 1992, p. 137).

Un grup de legi, teorii şi concepţii se referă la ecosferă în ansamblul ei. Acestea au fost sintetizate de B. Commoner (1972) într­o lu­crare cu deosebit impact în vremea respectivă (The closing circle, tradus în limba română sub forma Cercul care se închide). Ideea de bază a acestei lucrări este aceea că toate substanţele

27

nutritive şi energetice din natură pe care so­cietatea şi procesele economice le absorb ca materii prime se întorc în natură sub formă de energie şi, foarte frecvent, sub formă de deşeuri care nu mai pot fi incluse în circuitele terestre naturale. Autorul susţine că, din perspectiva naturii, „cercul care se închide” trebuie să aibă la capătul proceselor tehnologice produse rezultate asimilabile de natură.

B. Commoner susţine existenţa unei legi ale ecosferei, denumită legea conexiunii (conform căreia toate sunt legate de toate), care reflectă toate legăturile posibile din interiorul unui ecosistem.

Numeroasele exemple din perioada respectivă atrag atenţia asupra felului în care este deteriorată starea naturală a planetei prin includerea în mecanismele funcţionale ale na­turii a deşeurilor netransformabile.

O teorie interesantă o reprezintă le-gea acţiunii inverse a interacţiunii om – ecosferă. Conform acesteia, rezultatele activităţilor economice se întorc asupra econo­miei şi vieţii sociale şi au efecte semnificative asupra calităţii generale a mediului. Un exem­plu în acest sens l­a reprezentat construirea barajului de la Assuan, care a avut consecinţe (în cascadă) asupra elementelor naturale şi activităţilor umane din cursul inferior al Nilu­lui, inclusiv din deltă şi Marea Mediterană.

O altă teorie semnificativă o reprezintă „succesiunea ecologică”, care s­ar desfăşura prin schimbări energetice, informaţionale şi trofice care au ca efect stabilitatea ecosistemu­lui. Legea descrie multiple elemente ale succe­siunii ecologice, dintre care de interes pentru celelalte ştiinţe ale naturii sunt: productivi­

tatea biocenozelor, biomasa, productivitatea potenţială, stabilitatea biotopurilor, mecanis­mele de control ale populaţiei.

În afară de teoriile şi legile menţionate mai sus, există o serie întreagă de alte teorii, cu elemente semnificative pentru ştiinţele des pre Pământ. Dintre acestea cităm nivelu­rile de integrare şi organizare ale materiei vii, configuraţia de climax, evoluţia biocenozelor, alelopatia, precum şi teoriile şi legile referitoare la populaţiile de plante, animale şi oameni.

Există, în prezent, un interes pentru identificarea unor ipoteze şi axiome referitoare la ocrotirea naturii ca problemă generală a bio­logiei şi ecologiei. Au fost inventariate astfel un număr de „axiome” (Mohanu, Gh., Neacşu, P., 1992, p. 179), care se referă la:

n conservarea diversităţii calitative a naturii;

n biocenozele ca structuri teritoriale de organisme;

n caracterul autoreproductiv al lumii vii şi elemente de unicat ce derivă de aici;

n conexiunea între specii;n raportul dintre evoluţie şi dimensiu­

nile populaţiilor de plante şi animale;n indispensabilitatea conservării natu­

rii în raport cu dezvoltarea social­economică;

n instituţionalizarea valorilor şi princi­piilor etice referitoare la mediul na­tural.

Este de menţionat, de asemenea, că su­praordonarea în structuri de tip paradigmă este foarte semnificativă pentru încercarea de defi­nire a acestor idei centrale.

Principalele grupe de teorii din sfera biologiei pot fi grupate, numeric, astfel:

Domenii NumărOriginea şi apariţia vieţii 17Structura şi funcţia celulei 13Embriogeneză, morfogeneză şi filogeneză 30Anatomia şi fiziologia animală şi umană 37Evoluţie 33Ecosistem, biocenoză şi populaţie 90Imunitate 9Ereditate 30

28

Este foarte interesantă în acest tabel gruparea elementelor componente pe dome­niile de mai sus, care oferă o structură suficient de largă a biologiei actuale. Totodată, numărul mare de teorii, principii şi legi din domeniul ecologiei, evidenţiază modul în care această ştiinţă a evoluat recent, constituindu­se ca un domeniu de interes nou, major, al biologiei.

Elementele de mai sus din dome­niul ştiinţelor vieţii (1) şi ale Pământului (2) reprezintă un referenţial suficient de larg pentru a fi racordat cu sistemul de principii, legi şi supoziţii metateoretice care reprezintă preocupări ale epistemologiei, contribuind în acest fel la încercarea de a defini, într­un mod coerent şi unitar, elementele semnificative care fac obiectul studiului practicat de ştiinţele vieţii şi ale Pământului.

Ardelean, A., Mândruţ, O. (2012), Geografia mediului, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.Ardelean, A., Dobrescu, E., Pisoschi, A. (2014), Prolegomena to Science Assessment, Lamberd Academic Publishing, Saarbrucken.Bogdan, D. I. (2014), Demersuri epistemologice în geografie, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.Botnariuc, N. (1974), Biologie generală, E.D.P., Bucureşti.Botnariuc, N., Vădineanu, Al. (1982), Ecologie, E.D.P., Bucureşti.Brennan, S., Withgott, J. (2005), Environment. The Science behind the Stories, Pearson, New Jer­sey, U.S.A.Commoner, B. (1980), Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti.Dorst, J. (1970), Înainte ca natura să moară, Edi­tura Ştiinţifică, Bucureşti.Grigorescu, I. D. (1980), Înaintea apariţiei omu­lui, Editura Albatros, Bucureşti.Holland, H. (1983), Chimia atmosferei şi ocean­elor, Editura Tehnică, Bucureşti.

Mândruţ, O. (2014), Elemente de epistemologie a geografiei, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.Mohan, Gh., Ardelean, A. (1993), Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, Bucureşti.Pârvu, C. (1999), Ecologie generală, Editura Tehnică, Bucureşti.Pop, I. (1977), Biogeografie ecologică, vol. I – II, Editura Dacia, Cluj Napoca.Pora, E. (1975), Omul şi natura, Editura Dacia, Cluj – Napoca.Stugren, B. (1982), Bazele ecologiei generale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.Stugren, B. (1982) (coord.), Probleme mo der ne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enci clopedică, Bucureşti.Stugren, B. (1994), Ecologie teoretică, Editura Sarmis, Cluj – Napoca.Tufescu, V., Posea, G., Ardelean, A. (1977), Geografia mediului înconjurător, E.D.P., Bucu­reşti.Tufescu, V. (1981), Ecologia şi activitatea uma­nă, Editura Albatros, Bucureşti.

BIBLIOGRAFIE

29

Geografia este percepută în prezent fie în mod predominant o ştiinţă a naturii, fie pre­dominant o ştiinţă socială, deşi este o ştiinţă in­tegrată, atât a naturii, cât şi a societăţii. Această constatare creează dificultăţi în afirmarea geo­grafiei ca ştiinţă contemporană semnificativă.

Reflecţiile de faţă asupra epistemologi­ei geografiei au la bază o recentă lucrare inte­gratoare pe această temă („Elemente de episte-mologie a geografiei”, „Vasile Goldiş” Universi­ty Press, 2014, în limba română, site: http://www.uvvg.ro/cdep), precum şi câteva articole anterioare.

Preluând elemente din aceste lucrări, articolul de faţă are multiple dezvoltări noi şi opinii actualizate.

I. Origini şi legitimitate

Geografia este o ştiinţă cu origini certe de aproape trei milenii. În general se consideră că originile geografiei sunt în Egipt, Grecia şi Imperiul Roman, fiind evocaţi, în acest sens, Herodot, Eratostene, Ptolemeu, Aristotel şi Strabon. Este posibil ca originile geografiei în China Antică să fie mai vechi, sincrone cu

ELEMENTE ACTUALE ALE EPISTEMOLOGIEI GEOGRAFIEI

(Bazele teoretice actuale ale geografiei)

C. p. I dr. Octavian MÂNDRUŢUniversitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

30

principalele descoperiri ştiinţifice din vremea respectivă (cum ar fi busola). De la origini până în epoca modernă, geografia a avut o dezvolta­re duală, cu preocupări în ştiinţele naturii şi în ştiinţele sociale.

Conceptul integrator al geografiei ge­ne rale („Geografia generalis”), construit de Va­renius (1650), reprezintă momentul natural de sinteză al geografiei; lectura modernă a Geo-grafiei generalis este extrem de sugestivă pentru posibilităţile de atunci, dar şi actuale ale acestei ştiinţe. Există, de asemenea, o succesiune de geografi şi lucrări ale acestora care au contu­rat evoluţia şi elementele geografiei moderne şi ale geografiei contemporane (Imm. Kant, Al. v. Humboldt, K. Ritter, E. Réclus, Fr. Ratzel, Paul Vidal de la Blache etc. până la geografii contemporani), Al. v. Humboldt şi K. Ritter fi­ind consideraţi fondatorii geografiei moderne.

Sinteze moderne asupra geografiei, a conceptelor şi evoluţiei lor, sunt realizate de R. Marconis (1996), Bailly şi Ferras (1997), Arild Holt – Jensen (1999), P. Claval (2007), N. Cli­fford et all (2011). Nu insistăm asupra acestor lucrări, fiind cunoscute din circulaţia lor in­ternaţională. În România, contribuţii semnfi­cative de geografie teoretică au avut S. Mehe­dinţi (1931), V. Mihăilescu (1968), I. Donisă (1977), I. Mac (2008), S. Neguţ (2011), I. Ni­colae (2011), O. Mândruţ (2014).

Redăm, pe scurt, elemente teoretice ale geografiei abordate de geografi români, mai puţin cunoscute în geografia internaţională. Simion Mehedinţi, fondatorul geografiei mo­derne în România, în lucrarea sa fundamentală („Terra”) consideră, printre altele, că obiectul geografiei îl reprezintă „interacţiunea geosfere­lor” (S. Mehedinţi, 1931). Vintilă Mihăilescu (1968), într­o importantă lucrare („Geografie teoretică”), consideră că geografia este o ştiin­ţă unitară, integrabilă după obiectul de studiu („întregul teritorial, de la localitate la planetă”). Ioan Donisă (1977) reuneşte domeniul predi­lect al geografiei fizice (geosistemul) cu cel al geografiei umane (sociosistemul) într­un do­meniu integrat (sociogeosistemul). Ion Nicolae (2011) reactualizează termenul de „antropoge­ografie” ca fiind cel mai potrivit pentru preocu­pările geografiei umane.

O. Mândruţ (2014) realizează o largă diagnoză calitativă a bazelor ştiinţifice şi epis­temologice ale geografiei, evidenţiind originile

duale ale geografiei, integrabile într­o structu­ră predominant interacţională supraordonată. Sunt realizate scurte analize epistemologice asu pra principalelor domenii interne ale geo­grafiei.

În decursul evoluţiei sale, geografia a abordat elemente de cartografie, relieful teres­tru, populaţia, peisajele naturale, regiunile, mediul înconjurător, învelişul geografic etc. Acestea au reprezentat domenii predilecte de studiu în anumite momente.

În privinţa legitimităţii geografiei, principalul element de natură istorică îl re­prezintă originea şi calitatea sa duală (de ştiin­ţă atât a naturii, cât şi a societăţii) şi felul în care această origine este în prezent integrabilă într­o structură unitară, care îmbină elemente din cele două mari domenii (fiecare studiat de un număr semnificativ de ştiinţe şi discipline). Dilema epistemologică principală este aceea de a accepta ca o ştiinţă să fie atât a naturii, cât şi a societăţii, dar nici exclusiv a naturii şi nici exclusiv a societăţii. Din acest punct de vedere, există mai multe opţiuni în privinţa obiectului propriu de studiu, a metodologiei şi a dimen­siunii axiomatice (în contextul apartenenţei la ambele domenii).

II. Elemente de epistemologie a geografiei

Epistemologia constituie o reflecţie struc turată asupra cercetării ştiinţifice, bazată pe o anumită opţiune gnoseologică. Ea repre­zintă un fel de „metaştiinţă” care abordează ele­mentele teoretice principale ale unui anumit domeniu de studiu, în contextul unei anumite reflecţii filosofice. Complexitatea epistemolo­giei presupune „ideea autocorectării ştiinţei şi a reflecţiei epistemologice în cadrul unui tip determinant de activitate ştiinţifică” (Pârvu, I., 1998, pg. 33).

Primul teoretician important al geo­grafiei a fost Imm. Kant, filosof dar şi profesor de geografie la Universitatea din Königsberg, adept al paradigmei deterministe în explicarea fenomenelor geografice. Din punct de vedere epistemologic, o ştiinţă are legitimitate dacă se ocupă în mod predilect de un anumit obiect de studiu (sau domeniu obiectual), are o anumită metodologie, un sistem de aserţiuni (adică un sis-

31

tem axiomatic) şi legi, precum şi, dacă este posibil, un sistem de inferenţă (derivare) a adevărurilor. Din acest punct de vedere, raportarea geogra­fiei la cerinţele epistemologice ale unei ştiinţe legitimate trebuie să fie realizată atât prin sin­tetizarea constructivă a preocupărilor semnifi­cative de până acum, cât şi prin asumarea unui anumit drum în cadrul exploziv al ştiinţelor. Lucrările teoretice recente (R. Marconis, 1996; Bailly şi Ferras, 1997; P. Claval, 2007; N. Cli­fford et all, coord., 2011) stimulează construi­rea unui răspuns pozitiv.

Principalele lucrări recente cu o tentă şi denumire teoretică (inclusiv de epistemologie) au abordări diferite (dar complementare).

Marconis („Introduction à la Géogra-phie”) oferă o substanţială deschidere asupra geografiei moderne; reţinem îndeosebi dualita­tea geografiei clasice (prin cele două geografii generale), precum şi abordarea unor inquiétu-des épistémologiques (R. Marconis, 1996, cap. 9, pag. 171 – 192); aparenţa „marginalizării” geografiei, rolul abordării sistemice, domeniile noi etc. Concluzia principală („une géographie „recentrée” mais plurielle”) este optimistă.

Bailly şi Ferras („Eléments d’épistémologie de la géographie”, 1997) realizează o panora­mă complexă asupra geografiei contemporane (1950 – 2000), o istorie sintetică a geografiei ca ştiinţă, identificând elemente de reper ale epistemologiei (obiect, definiţii, concepte, me­todologie, locul geografiei între ştiinţe, discur­sul geografic).

Claval („Epistémologie de la géographie”, 2007) consideră geografia ca fiind o ştiinţă exclusiv socială (geografia umană). Structura lucrării abordează domenii diverse integrabile unei largi viziuni teoretice (geografie vernacu­lară, geografie ştiinţifică, raportul om – envi­ronnement, analiza situaţională, dimensiunea culturală etc.). Sunt prezentate detaliat „marile dezbateri epistemologice”, raportul dintre epis­temologie şi imaginaţia geografică etc. Conclu­ziile referitoare la geografia franceză şi la geo­grafie au un caracter optimist reţinut (P. Claval, 2007, pag. 266 – 272).

O recentă lucrare cu contribuţii inter­naţionale anglo – saxone („Key Concepts in Ge-ography”, ed. N. J. Clifford, Sarah L. Halloway, S. P. Rice, G. Valentine, 2001) realizează o pre­zentare completă, structurată intuitiv, a princi­palelor concepte din geografia actuală (spaţiu,

timp, loc, scală, peisaj, natură, globalizare, dez­voltare, risc, sisteme sociale, environnement). Conceptele cheie sunt aplicabile în ambele ge­ografii (fizică şi umană), ceea ce asigură carac­terul integrat al geografiei.

După părerea noastră (O. Mândruţ, „Elemente de epistemologie a geografiei”, 2014), fac obiectul analizei epistemologice: originile şi evoluţia ştiinţei, semnificaţia geografiei ca dome-niu al cunoaşterii umane, identificarea obiectului de studiu, asumarea unei definiţii, terminologia şi sistemul conceptual, sistemul de teorii, princi-pii, legi, axiomatica, paradigma actuală, rapor-tul cu filosofia şi ideologiile, precum şi demersul posibil de reconstrucţie teoretică.

III. Elemente definitorii ale geografiei actuale

Sursele identificării domeniilor şi a ele­mentelor specifice geografiei actuale sunt rela­tiv variate şi diferite: domeniile de interes ale Uniunii Geografice Internaţionale (reflectate în comisiile şi disciplinele acesteia), lucrările semnificative apărute la nivel mondial în ul­timii ani, articolele teoretice, studiile realizate în cadrul diferitelor discipline din diferite ţări, prezenţa geografiei în mass­media şi realizările semnificative în câmpul ştiinţelor actuale.

În ipoteza considerării secţiunilor UIG ca relevante pentru domeniile geografiei, ar fi suficient să ne oprim la diviziunile de lucru ale acesteia.

Observăm că predomină un referenţial al abordărilor din spaţiul anglo – american (site UIG), realizări şi abordări semnificative exis­tând şi în alte ţări (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Polonia, Ucraina, China, India, Japonia, România).

Geografia este perceptibilă în prezent în câmpul ştiinţific, social şi de informare prin următoarele domenii:

a) Geografia informativă, care pre­supune vectorizarea oricărei informaţii cu ca­racter geografic, structurată sau nu, elaborată de specialişti disciplinari (sau de alte persoane), care prezintă (vehiculează) elementele presupu­se de geografia ca ştiinţă;

b) Geografia educaţională (şcola-ră), care prezintă, într­un mod structurat dar într­o formă relativ stabilizată conţinuturi de

32

instruire posibile; o variantă de nivel înalt o re­prezintă geografia universitară;

c) Geografia cotidiană (empirică) reprezintă totalitatea informaţiilor vehiculate de mass­media, care au şi un anumit conţinut geografic şi o utilitate socială; geografia verna­culară (de asemenea empirică) reprezintă o re­flecţie utilitară preştiinţifică asupra spaţiului de existenţă cotidiană;

d) Geografia de cercetare, care îşi propune să abordeze situaţii noi, dimensiuni teoretice şi pragmatice, precum şi aplicaţiile acestora în practica umană.

În câmpul disciplinar actual, pentru principalele domenii ale geografiei există ur­mătoarele situaţii:

n o serie de domenii nu sunt contestate şi contestabile, fiind elemente centrale ale geo­grafiei actuale; acestea sunt:

­ domenii predominant cu o dimensi-une informativă (cuprinzând informaţii struc­turate despre Terra ca întreg, mediul terestru, continente, regiuni, ţări, peisaje, geosfere, eco­nomie, populaţiei etc.);

­ domenii cu elemente predominant de cercetare; acestea sunt, în opinia noastră, geo­morfologia, climatologia, hidrologia uscatului, geografia populaţiei şi a aşezărilor, geografia re­gională etc.);

n o altă serie de domenii pot fi contes­tate şi sunt contestabile; acestea sunt, în opinia noastră: geografia socială, geografia culturală, geografia comportamentală, geografia medica­lă, administrativă, politică, precum şi alte disci­pline „noi”, care preiau din domeniul ştiinţelor diferite elemente transpuse cartografic sau care au reflectare în fenomenele geografice ca întreg;

n o serie de discipline autonomizate (meteorologia, oceanografia, turismul, biogeo­grafia) nu sunt în acelaşi timp domenii ale geo­grafiei, decât sub raport informaţional.

Un reproş formulat frecvent este acela al „geografizării” altor domenii (prin prolife­rarea diferitelor „geografii” noi) sau al asumă­rii prin discursul geografic al unor domenii considerate exterioare geografiei (geopolitică, geostrategie, dezvoltare durabilă, amenajarea spaţiului, hazarde, modificări climatice globa­le, poluarea şi protecţia mediului, planificarea teritorială şi urbană, tectonica plăcilor etc.).

IV. Geografia ca domeniu al cunoaşterii umane

Una dintre întrebările legitime adresa­bile geografiei este următoarea: „Ce aduce ge­ografia ca specific al cunoaşterii umane şi cum contribuie la dezvoltarea acestei cunoaşteri?”.

Perceperea actuală a geografiei în spa­ţiul public este una predominant reducţionistă, conform căreia aceasta se ocupă predominant cu furnizarea de informaţii (preponderent en­ciclopedice) despre ţări, călătorii, popoare, re­giuni, oraşe, continente etc., mijlocite sau nu de un suport cartografic. Această „geografie de informare” are o anumită structurare şi raţiona­litate în cazul geografiei educaţionale (şcolare). De aici însă până la tematica modernă trebuie realizat un pas care să amelioreze opinia per­cepţiei publice. Perceperea socială a geografiei, deşi a evoluat foarte mult, a rămas încă relativ superficială în afirmarea demersului explicativ.

Poate fi considerată o abordare geogra­fică orice tentativă de explicare a fenomenelor, proceselor, faptelor care au o legătură cu spaţiul locuit, eventual reprezentat cartografic. Această explicare specifică reprezintă un mod propriu al cunoaşterii umane.

Trebuie să observăm că obiectul cunoaş terii umane este abordat din perspective diferite de diferite ştiinţe, dar realitatea pro­priu­zisă este unitară şi, în mod fundamental, metodologia de investigaţie este, de aseme­nea, unitară. Realitatea abordată de geografie cuprinde elemente din ştiinţele naturii şi din ştiinţele socio­umane, dar cu o anumită distan­ţare epistemologică faţă de acestea, încercând o sinteză a celor două domenii.

Specificul cunoaşterii „geografice” îl repre zintă identificarea interacţiunilor dintre componentele realităţii obiective observate (elemente, fenomene, procese), forma de con­cretizare a acestor interacţiuni (în peisaje, siste­me, structuri, regiuni), de la ansamblul plane­tar la orizontul local.

Contribuţia geografiei la progresul şti­inţific şi al cunoaşterii s­a realizat şi se realizea­ză predominant (semnificativ) prin următoare­le domenii:

n construirea unui referenţial obiec-tiv (format din sistemul cartografic, planeta ca întreg, continente, regiuni, ţări, sisteme de aşezări, spaţiu, teritoriu, geosfere etc.), la care

33

pot fi raportate elemente, procese, sisteme şi structuri din alte ştiinţe şi domenii practice; acest referenţial racordează universuri spaţio­temporale diferite (din fizică, matematică, bio­logie, chimie, istorie, filosofie), la dimensiunea experienţială umană desfăşurată pe suprafaţa terestră concretă;

n identificarea unor constatări (şi ade-văruri) rezultate din interacţiunea componente-lor mediului terestru natural (elemente, feno­mene, sisteme) cu cele ale societăţii umane care îl locuieşte precum şi din interacţiunea globală om – natură. Lista acestor rezultate este diver­sificată (ceea ce limitează enumerarea ei) şi for­mează structura axiomatică a geografiei;

n investigarea într­o formă specifică a geosferelor terestre, prin decuparea elementelor relaţionale proprii şi asamblarea acestor relaţii pe un substrat predominant disciplinar oferit de geografie: reliefosferă, climatosferă etc.;

n rezolvarea unor probleme punctuale rezultate din practica umană, acolo unde geo­grafia şi geografii au fost solicitaţi (proiecte de mediu, proiecte urbane, organizarea spaţiului etc.);

n realizarea unui fond de rezultate ale cercetării (prin tratate, cărţi, articole, materiale cartografice, date, imagini etc.), semnificativ „în sine”, util în perceperea progresului cu­noaşterii dimensiunii „geografice” a realităţii şi evoluţiei teretice a geografiei ca ştiinţă;

n sub raport teoretic, geografia a con­tribuit (şi contribuie) la aprofundarea cunoaşte-rii suprafeţei terestre şi la identificarea elemen­telor complexităţii progresive a interacţiunii dintre societate şi mediul ei de viaţă.

Dacă s­ar realiza un inventar al ideilor generale imaginate de oameni de ştiinţă de­a lungul timpului, idei care sunt semnificative pentru progresul ştiinţei şi al cunoaşterii uma­ne, acesta ar trebui să conţină, printre altele:

n descrierea lumii antice (Strabo, Hero­dot, Ptolemeu);

n explicarea unor fenomene naturale (Aristotel);

n măsurarea lungimii circumferinţei te­restre (Erathostene);

n proiecţiile cartografice iniţiale (Mer­cator) şi primele atlase (Ortelius etc.);

n descrierea complexităţii naturii (Al. v. Humboldt, „Kosmos”);

n specificul raţionamentului filosofic aplicabil în geografie (Imm. Kant);

n explicarea caracterului integrat al Ter­rei (B. Varenius);

n realizarea unor lucrări de „geogra­fie universală” de mari dimensiuni, foarte influente în lume în perioada respectivă;

n descrieri regionale şi peisaje (Paul Vi­dal de la Blache);

n explicarea configuraţiei suprafeţei te­restre prin „deriva continentelor” (Al­fred Wegener);

n regionări climatice globale (Köppen, Troll, Paffen etc.);

n realizarea unor „atlase naţionale” şi tratate de geografie în diferite ţări, care au avut un impact ştiinţific, cul­tural şi educaţional;

n realizarea unor „descrieri geografice” (refe ritoare la planetă ca întreg, con­tinente, regiuni, ţări, popoare) utile informării publicului larg;

n contribuţia geografiei (şi a unor ge­ografi) la evoluţia şi utilizarea sis­temului GIS (ofertat de tehnologia informaţiei şi comunicării), cu o im­portanţă crescândă în societatea con­temporană.

V. Obiectul de studiu

În condiţiile în care o serie de ştiinţe şi discipline componente sferei de interes a ge­ografiei s­au independentizat (meteorologia, oceanografia, hidrologia, studiul oraşelor etc.) şi în contextul evoluţiei deosebite a altor ştiinţe (fizica, matematica, chimia, biologia, informa­tica) şi tehnologii care transformă mediul natu­ral, apare întrebarea legitimă care este obiectul predilect de studiu al geografiei şi cum poate fi susţinut?

Dacă fiecare dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale, precum şi tehnologiile noi au adâncit foarte mult cunoaşterea, geografia ar trebui să îşi reducă foarte mult obiectul de studiu la ceva care nu se regăseşte în nici una dintre aceste ştiinţe. În cazul ştiinţelor naturii, geografia nu concurează analitic cu nici una dintre acestea, preocupându­se însă de partea naturală a mediului de viaţă al societăţii ome­neşti, în întregul său.

34

Disciplinele geografice care abordează fiecare geosferă (sau componente ale acestora) au în vedere geosfera respectivă în ansamblul ei (care nu formează obiectul de studiu al geogra­fiei), raporturile cu alte geosfere, rezultate ale interacţiunilor (mediu, peisaje, regiuni, înveliş geografic), precum şi sistemul integrat societate – mediu.

Există nuanţe în aprecierea numărului şi a semnificaţiei geosferelor. Geografii români teoreticieni ai geografiei (S. Mehedinţi, 1931; V. Mihăilescu, 1968) au considerat că există cinci geosfere (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă şi antroposferă). În detaliu, „sferele” terestre pot fi detaliate (Ken Gregory, în Nico­las J. Clifford et all, 2011, pg. 176 – 177). Uni­unea Geografică Internaţională şi alte structuri ştiinţifice evidenţiază distincţia „geosferă” – „biosferă” ca diviziuni majore ale Terrei.

Ştiinţele despre societate au aprofundat foarte mult caracteristicile acesteia. Geografia nu face cercetare specifică în nici unul dintre domeniile sociale principale (sociologie, antro­pologie, economie, demografie), dar îşi propu­ne să raporteze aceste elemente de natură soci­ală la substratul pe care există.

În acest context, domeniul de studiu al geografiei ar trebui să se reducă la investigarea interacţiunilor dintre natură şi societate la scări diferite. În acelaşi timp, trebuie să valorifice re­laţiile dintre elementele naturale şi elementele sociale reunite aparent într­o „supergeosferă” sau „megageosferă” (antropogeosfera).

Sub raportul cercetării proprii, geo­grafia ar trebui să îşi propună în mod predilect studierea elementelor, fenomenelor, proceselor, sistemelor şi structurilor naturii (geografie fizi­că) şi ale societăţii (geografie umană), precum şi a celor rezultate din interacţiunea dintre me­diul natural şi societatea umană. Aceste inter­acţiuni au o organizare taxonomică şi ierarhică situată între nivelul planetar (Terra) şi nivelul unui spaţiu elementar (sit).

Antropogeosfera cuprinde spaţiul „ver­tical” cuprins între ± 10 km de la suprafaţa reliefosferei (prelungită pe oceanosferă), între stratul de ozon (ozonosferă) şi limita inferioară variabilă a astenosferei.

Din cele de mai sus rezultă că:a) geografia trebuie să îşi asume anali­

za interacţiunilor între elementele naturale, pe

de o parte şi societatea umană (prin geografie generală, geografie teoretică, geografie fizică şi umană);

b) aceste interacţiuni vizează elemente, procese, fenomene, circuite, structuri şi siste­me, prin toate disciplinele specifice, de la geo­morfologie la geografia turismului;

c) interacţiunile se desfăşoară la scări diferite (de la planetă la sit), prin geografie re­gională integrată, geografie fizică regională etc.

Această concepţie „duală” dar „integra­tă” a geografiei actuale este asumată şi de tratate recente din S.U.A. (R. Christopherson, 2006, pg. 5, J. Rubenstein, 2005, pg. 13), iar ante­rior, de şcoala românească, reprezentată de V. Mihăilescu (1968). Geografia „duală” dar „in­tegrată” (Bailly, A., Ferras, R., 1997; Marconis, R., 1996) este însă înlocuită cu o dimensiune aproape exclusiv „umană” (P. Claval, 2007).

Este foarte interesant de observat că lucrări asupra mediului fizic sunt realizate din perspective diferite: a geografiei fizice (Blij, H. J., Muller, P. O., Wiliams, R. S., 2004; Holden, J., 2012; Christoferson, R., 2006 etc.) şi a şti­inţelor despre Pământ (Ernst, W. G., ed., 2000; Briggs, D., coord., 1997); acestea au abordări şi structuri convergente.

VI. Elementele unei definiţii

Definiţia unei ştiinţe ar trebui, în prin­cipiu, să cuprindă pe scurt elementele principa­le, nerepetabile, ale domeniului specific, din per­spectivă metaştiinţifică (adică epistemologică).

Elementele definiţiei ar trebui să cu­prindă:

a) obiectul predilect de studiu: interacţiunea dintre societatea omenească şi mediul ei de viaţă (de la dimensiunea planetei, la sit);

b) metodologia specifică, centrată pe hartă, GIS şi trecerile de scară;

c) identificarea unei axiomatici proprii, care să descrie adevăruri (aserţiuni) cu caracter de generalitate (lege) din domeniul natu­rii, al societăţii în raport cu natura şi al sistemului societate – natură;

d) specificul sistemului terminologic;e) formalizarea discursului şi inferenţa pro­

cesului de identificare a adevărurilor;f ) paradigma (sau paradigmele) actuale proprii.

35

Există, în prezent, un număr mare de de finiţii ale geografiei, precum şi ale ştiinţelor şi disciplinelor componente (afirmate în majori­tatea lucrărilor citate în bibliografie). Există, de asemenea, aprecieri privind modul în care defi­niţiile geografiei au evoluat în timp, de la cen­trarea pe dimensiunea naturală, la mediu, pei­saj, regiune, spaţiu (V. Mihăilescu, 1968; Holt ­ Jensen, A., 1999 etc.), până la exhaus tivi zarea componentelor umane (P. Claval, 2007).

O definiţie care să surprindă în mod simplificat elementele metaştiinţifice ar putea fi: Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor din mediul fizic (geografie fizică), din societate (geografie umană) şi dintre soci-etate şi mediul ei de viaţă (geografie integrată), concretizate în diferite forme spaţiale şi funcţio-nale (elemente, procese, sisteme, structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la nivele elementare, utilizând o metodologie în care ele-mentul specific este reprezentarea cartografică, cu o terminologie conceptuală consolidată şi un sis-tem axiomatic centrat pe zonalitatea geografică.

VII. Caracteristicile actuale ale geografiei

În raport cu abordările clasicizate şi tradiţionale, geografia contemporană a evoluat îndeosebi în ultimele trei decenii în mai multe direcţii identificabile, cum ar fi:

n alunecarea aparentă sa geografiei spre domeniul ştiinţelor sociale, prin creşterea deo­sebită a abordărilor de geografie umană, astfel încât în prezent geografia este percepută mai mult ca o disciplină din domeniul ştiinţelor so­cial ­ umane;

n utilizarea metodelor moderne (de­rivate din evoluţia spectaculoasă a tehnologi­ei) au impulsionat cercetările geografice prin vectori instrumentali, care au depăşit sensibil abordările de până acum (programe informati­ce, imagini satelitare, prelucrări de date);

n utilizarea sistemelor GIS, care au propulsat foarte mult metoda cartografică şi care au permis extinderea calitativă şi cantita­tivă a prelucrării datelor geografice;

n extinderea domeniilor tradiţionale de cercetare şi abordarea unor domenii noi;

n extinderea geografiei fizice spre pro­blematica mediului (physical geography and environment).

Este însă foarte interesantă (şi corectă) afirmaţia geografului american J. Rubenstein (2005) conform căreia un cercetător din do­meniul geografiei când studiază mediul fizic este geograf „fizician”, iar când studiază mediul umanizat, este geograf „umanist”.

Conceptele au rămas stabilizate în an­samblul lor, dar s­a modificat accentul din zona conceptelor „tradiţionale” spre abordări noi, care extind mult sfera preocupărilor (sisteme teritoriale, peisaje culturale, geostrategie etc.), păstrând un interes informativ asupra unor teme globale, integrate (environnement, mo­dificări globale ale mediului, hazarde, regiuni etc.).

VIII. Terminologia geografică

Terminologia geografică reprezintă un domeniu consolidat al geografiei ca ştiinţă, prin aceea că poate fi ordonată şi organizată în­tr­un sistem taxonomic articulat şi divers.

Există un nucleu conceptual bine structurat (localizare, spaţiu, teritoriu, regiune, mediu înconjurător, peisaj, geosferă, geosistem, zonalitate etc.), căruia i se asociază termeni ge­nerali, termeni specifici şi un număr semnifica­tiv de termeni concreţi (apelative şi nume geo­grafice). Totodată, fiecare concept este definibil prin elemente componente, fenomene şi proce­se, printr­o structură spaţială şi funcţională şi poate fi individualizat cartografic.

Dicţionarele recente de mari dimen­siuni consemnează în total peste 10.000 de termeni, atât de geografie fizică („The Penguin Dictionary of Physical Geography”, 1990), cât şi de geografie umană („The Dictionary of Human Geography”, 2003). Dicţionarele ştiinţifice mo­derne (Les mots de la Géographie, 1993) prezin­tă peste 7.000 de termeni proprii geografiei.

Terminologia geografică reprezintă acel ansamblu de cuvinte care desemnează realitatea obiectivă (obiectuală şi procesuală) studiată de geografie. Este definibilă prin elemente, feno­mene, procese, structuri, sisteme şi interacţiuni).

Dicţionarele menţionate cuprind atât termeni strict geografici, cât şi din domenii adia cente. Există un nucleu de aproximativ 1200 de termeni, care formează terminologia geografică de bază.

Organizarea taxonomică a terminolo­giei geografiei cuprinde concepte, termeni ge­

36

nerali, termeni derivaţi (specifici) şi termeni regionali. Numele proprii, care formează topo­nomastica, completează factual terminologia.

Conceptele reprezintă termenii de ma­ximă generalitate, definind realităţi integratoa­re (ştiinţific şi semantic). Lista acestora diferă în raport de modul de abordare a problemei, cuprinzând însă un nucleu de concepte – che­ie (spaţiu, timp, localizare, scală, sistem soci­al, environnement, peisaj, natură, globalizare, dezvoltare, risc, la N. Clifford et all, ed. 2011).

Considerăm că dimensiunea concep­tuală se poate aplica la următorii termeni: lo-calizare, spaţiu, teritoriu, regiune, mediu, peisaj, geosferă, geosistem, zonalitate, geografie fizică, geografie umană, hartă (cartografie), Terra (ca întreg). Aceşti termeni au o pronunţată specifi­citate, indicând în mod clar legătura cu geogra­fia. Există şi alţi termeni asemănători, utilizaţi în mai multe domenii (sistem social, globaliza­re, dezvoltare durabilă etc.) sau general valabili (timp).

Termenii generali pot fi asociaţi con­ceptelor, având o anumită specificitate intui­bilă: relief, reliefosferă, climă, climatosferă, limită, ocean, continent, antropic, cronologie, geoecologie etc.

Termenii specifici (derivaţi) cuprind componente obiectuale sau procesuale ale ter­menilor generali (relief carstic, sistem morfo­climatic, pedimentaţie, eroziune, acumulare, tipuri şi nuanţe de climă etc.). La acest nivel semantic sunt utilizaţi şi termeni comuni altor domenii sociale şi ştiinţe (spor natural, reţea, arie, nod etc.).

Termenii regionali definesc denumiri locale sau regionale, cu o origine vernaculară (empirică), denumind o realitate localizabi­lă (cornet, monadnock etc.). Numărul lor nu poate fi stabilit cu precizie.

O analiză asupra nucleului terminolo­gic al geografiei (considerat de 1.200 termeni) arată următoarea repartiţie: concepte (2%), ter­meni generali (32%) şi termeni specifici (66%).

Din punct de vedere epistemologic, observăm că geografia are un fond termino­logic bine precizat, distinct şi stabilizat, cu accepţiuni asemănătoare în principalele limbi internaţionale, care facilitează o compatibili­zare a discursului explicativ. Spaţiul semantic

interpretativ este minim. Terminologia geogra­fiei reprezintă un element forţă de stabilitate a acestei ştiinţe. Fondul terminologic specific este îmbogăţit continuu din experienţialul so­cial şi ştiinţific al realităţii actuale.

IX. Teorii, principii şi legi ale realităţii înconjurătoare şi ale geografiei

O preocupare a teoriei, metodologiei şi epistemologiei geografiei o reprezintă identifi­carea unor principii, teorii şi legi cu anumite elemente de relevanţă, adevăr şi legitimitate.

Bailly şi Ferras (Bailly, A., Ferras, R., 1997, pag. 19) fac o distincţie între teorie, axi­omă, concept şi construct intelectual. Deasupra sistemului metodologic este plasat un sistem de „principii” (cinci principii la Bailly şi Fer­ras, 1997, pag. 101). Sistemul de principii este apropiat de epistemologie şi chiar de ontologie.

Sistemul de „legi” la care apelează geo­grafia (aproape 80 în total) cuprinde:

n legi generale şi specifice disciplinelor şi ştiinţelor despre natură (biologie, fizică, ge­ologie), cu semnificaţie în analiza naturală sau integrată a suprafeţei terestre (utilizabile de ge­ografia fizică);

n legi din domeniul socio – uman (uti­lizabile în geografia umană);

n legi construite în interiorul geogra­fiei, de geografi, cum ar fi teoria treptelor de piemont (Albrecht Penck), teoria profilului de echilibru (W. M. Davis), teoria locului central (W. Christaller) etc;

n legi ale realităţii obiective, cu un pro­nunţat caracter interacţional (deci „geografi­ce”), elaborate (sau în curs de identificare), cum ar fi îndeosebi legea zonalităţii latitudinale.

Sinteze recente („Physical Geography and Environment”, J. Holden, ed., 2013) acor­dă o poziţie vizibilă prezentării unor legi, prin­cipii şi teorii care explică elemente ale mediului fizic şi afirmă elementele de predictibilitate ale evoluţiei fenomenelor naturale.

Studiul aprofundat al acestui sistem te­oretic (principii, legi, teorii) nu face însă obiec­tul acestei analize.

37

X. Axiomatica

În cazul geografiei, pot fi identificate mai multe categorii de adevăruri nesupuse con­firmării experimentale (formând împreună un sistem axiomatic), cum ar fi următoarele:

(1) Fenomenele naturale sunt organizate în structuri latitudinale, zonale, ca efect al interacţiunii diferitelor caracteristici ale planetei ca întreg (zonalitatea geografică latitudinală).

(2) Mediul natural, diferenţiat ca rezultat al tipului de interacţiuni, este organizat ie­rarhic şi taxonomic în structuri supraor­donate (de la sit la planetă).

(3) Antropizarea mediului natural este un fe­nomen accelerat (şi, aparent, ireversibil).

(4) Mediul (environment), peisajul, regiu­nile, spaţiul geografic şi geosistemul sunt concretizări identificabile ale interacţiu­nii dintre elementele naturale şi cele an­tropice.

(5) Macrosistemul interacţional terestru (an tro pogeosfera) are (deocamdată) un ca racter autoreglabil, capabil să asigure existenţa viitoare a societăţii omeneşti.

(6) Dezvoltarea durabilă (care integrează ini­ţiativele umane în raport cu mediul de viaţă) trebuie să reprezinte premisa de bază a transformării mediului înconjură­tor.

(7) Realitatea teritorială are un caracter obiectiv, este identificabilă (ce este?), lo­calizabilă (de ce este acolo?) şi explicabilă (de ce este aşa?), cu ajutorul abordărilor disciplinare proprii geografiei.

Acestea formează „sistemul axiomatic” al geografiei actuale. Acestea reprezintă propo­ziţii nedemonstrabile, considerate ca adevăruri, plasate la începutul unei teorii nedeductive.

Este posibil să existe şi alte afirmaţii (axiome) cu valoare de adevăr şi un înalt nivel de generalitate, mai „vizibile” îndeosebi în do­meniul geografiei fizice.

XI. Paradigme în geografie

O problemă interesantă o reprezintă, de asemenea, identificarea unui sistem para­digmatic al geografiei actuale. Dan Ion Bogdan

(2014) presupune că geografia se află în pre­zent într­o etapă „preparadigmatică”.

Problematica paradigmelor în geogra­fie ar putea face obiectul unor alte abordări şi dezvoltări. În sens metodologic, principala paradigmă a geografiei (dar şi a altor ştiinţe) rezultă din interacţiunea cu tehnologia infor­maţiei (mai pregnantă începând din anii 1980 – 1990). Geografia şi tehnologia informaţiei (inclusiv GIS, ca formă specifică a acesteia) au dus la apariţia şi dezvoltarea unei „alte geogra­fii”, care reprezintă o schimbare de paradigmă, cel puţin sub aspect metodologic.

Sub raport conceptual şi teoretic, structurile metateoretice ale geografiei (deci paradigmele sale) se referă la:

n dimensiunea (paradigma) geoecologică;n dimensiunea (paradigma) spaţială

(in clusiv cartografică).Există câteva dimensiuni generale ale

unui câmp mai larg de ştiinţe, domenii ale cu­noaşterii şi practicii umane, cum ar fi:

n dimensiunea geopolitică;n dimensiunea dezvoltării durabile;n dimensiunea mondializării.

În mod deosebit, mondializarea tin­de să reorganizeze geografia politică, geografia economică şi chiar geografia în ansamblul ei („La mondialisation contemporaine”, 2013).

Aceste dimensiuni („paradigme univer­sale”), care nu sunt ale geografiei, au în cadrul acesteia o coloratură specifică şi „câmp orienta­tiv” pentru ştiinţa noastră.

Ar putea exista, de asemenea, două dimensiuni generale care au influenţă asupra cercetării Terrei ca întreg: principiul antropic şi principiul Terrei ca supraorganism.

XII. Organizarea taxonomică a realităţii terestre

Explicarea diferitelor elemente ale rea­lităţii teritoriale integrate a început să fie bazată pe analiza unor interacţiuni foarte diferite (în spaţiu) şi îndepărtate (în timp), care anterior puteau fi cu greu incluse într­un raţionament explicativ.

Astfel, tectonica plăcilor şi dinamica scoarţei terestre (preluată ca sistem de adevă­ruri din spaţiul ştiinţelor despre Pământ) devin elemente explicative ale unor localizări, siste­

38

me, structuri şi procese din domeniul geomor­fologiei, atât la scară planetară, cât şi la dimen­siuni foarte mici.

Zonalitatea morfoclimatică (ca ele­ment al zonalităţii) explică mai bine sistemele spaţiale şi funcţionale ale reliefosferei (de la o formă elementară, la dimensiunile planetei).

Circuitele biogeochimice, arealele bi­

ogeografice, peisajele şi tipurile de medii, pot explica în prezent multe dintre elementele con­crete ale spaţialităţii fenomenelor naturale.

În acest context, realitatea integrată (dar şi cea referitoare la partea naturală sau par­tea umană a realităţii spaţiale) pot fi ordonate într­o scară taxonomică de la nivelul planetar, până la dimensiuni foarte mici, astfel:

Scara Dimensiunile spaţiale

Suprafaţa de referinţă Elementele derivate din interacţiuni

Megascară 50 ­ 510 mil. km2

7 · 108 loc.Terra ca întregGeosferele Continente şi bazine oceanice

Interacţiunea planetară a geosferelorZonalitatea geografică

Macroscară 1 – 50 mil. km2

1 · 108 – 1 · 109 loc.Subdiviziuni majore ale continentelor şi oceanelorPlăci tectonice

Tipuri de climă şi biomuriMacroreliefFenomene asociate tectonicii

Mezoscară 0,1 – 1 mil. km2

1 · 107 – 1 · 108 loc.Unităţi majore de relief (masive muntoase, depresiuni, câmpii)Regiuni naturale omogene

Nuanţe ale zonalităţii (tipuri)Diferenţieri datorate mezoreliefului, hidrografiei, climei şi vegetaţieiSesizarea impactului antropic

Microscară 0,1 m2­0,1 mil. km2

1 · 101 – 1 · 107 loc.Unităţi de relief de întinderi medii şi miciTipuri şi forme de reliefPeisaje, tipuri de mediu

Nuanţe climatice, biotice şi hidrogeografice şi microclimaticeImpact antropic semnificativ

La fiecare nivel de abordare, interacţiu­nea dintre societate şi mediul ei de viaţă are anumite caracteristici, vizibile prin aspecte ex­terioare (peisaj, tip de mediu, regiune) şi func­ţionalităţi interioare (geosistem).

Varietatea preocupărilor integrate este foarte mare şi este diferenţiată în funcţie de sca­ra de abordare. Este posibil să fie imaginată o scară taxonomică mai detaliată (cu mai multe niveluri).

XIII. Metodologia geografică şi metodele de studiu

Metodele moderne au impulsionat sensibil tipul de abordare a realităţii studiate.

Aceste metode vin din afara geografiei, ca rezul­tate ale progresului general al cunoaşterii, ale progresului unor anumite ştiinţe şi al evoluţiei tehnologice.

În acest context, geografia este în pre­zent foarte mult informatizată (ca modalitate de prelucrare şi prezentare a datelor), iar prin intermediul GIS, realitatea poate fi percepută în timp real şi în spaţiul real. Există o sensibilă ruptură faţă de preocupările (şi metodologiile) „tradiţionale”, practicate aproape exclusiv până în urmă cu două – trei decenii (cercetări pe teren, raportarea la harta topografică, metode expediţionale şi de înregistrare a datelor, dese­nul şi fotografia etc.). Acest fenomen a dus la deplasarea sensibilă a cercetării geografice din

39

domeniul analizei concrete la teren, în dome­niul observării indirecte şi a prelucrării infor­maţiilor.

Metoda specifică a geografiei, metoda cartografică, a fost substanţial modificată în condiţiile utilizării GIS. Cu toate acestea, unele tipuri de hărţi (şi modul lor de realizare) rămân, în linii mari, utilizabile şi în prezent. Inventarea limbajului chorematic (R. Brunet, 1980) a sim­plificat foarte mult expresivitatea cartografică şi a determinat o anumită schematizare a reali­tăţii prin generalizări sugestive ale elementelor reprezentate (R. Brunet, dir., 1993). Utilizarea choremelor, preponderent în geografia umană, lasă deschisă problema unor reprezentări simila­re în geografia fizică integrată.

Coexistenţa choremelor cu hărţile te­matice a îmbogăţit aparent limbajul şi metoda cartografică. Este posibil însă ca GIS­ul să revi­goreze puternic cartografia tematică.

În acelaşi timp, metodele complemen­tare (cele tradiţionale şi metodele noi), articu­late în metodologii, pot accelera profunzimea cunoaşterii realităţii abordate de geografie: in-teracţiunea dintre societate şi mediul ei de exis-tenţă. Geografia ca ştiinţă cu un înalt potenţial teoretic va rămâne însă şi un domeniu al reflec­ţiei filosofice şi epistemologice.

XIV. Geografia, filosofia şi ideologiile

Orientările conceptuale, metodologice şi de paradigmă ale geografiei au avut, de­a lun­gul timpului, relaţii complexe de interferenţă cu orientările filosofice semnificative ale mo­mentului şi cu ideologiile predominante (Nor­ton, W., 1998, pg. 17­27; Holt – Jensen, A., 1999, pg. 99­124). Este greu de stabilit mul­titudinea de interacţiuni şi succesiunea lor în timp. În principiu, geografii semnificativi ai fiecărei etape de „reflecţie fundamentală” (filo­sofică şi ideologică) au imprimat, prin poziţia pe care au avut­o şi o anumită orientare meto­dologică ştiinţei pe care au practicat­o.

Aristotel, Erathostene şi Strabo au re­flectat libertatea de gândire a antichităţii şi au imprimat preocupărilor lor principale (meteo­rologie, cartografie, geografie umană) un spirit deschis şi constructiv.

Bernard Varenius aduce în geografie (din sfera gândirii teoretice) o substanţială „vi­

ziune de ansamblu” asupra Terrei (inclusiv a geografiei generale ca ştiinţă integrată a Terrei), cu multiple abordări de „universalitate” (ca re­zultat al spiritului său de „homo universalis”, modelul uman al timpului).

Humboldt s­a apropiat sensibil de o „filosofie a naturii”, iar Imm. Kant, construind o filosofie a „gândirii pure” (teoretice) – fără a practica exclusiv geografia – a imprimat ştiinţe­lor epocii o rigoare a demersului demonstrativ.

În perioada contemporană (după 1950), cel puţin în unele ţări, filosofia materi­alist – dialectică şi ideologia asociată au impus geografiei o anumită dilemă epistemologică. Determinismul mediului fizic era aprioric li­mitat, iar posibilismul omului faţă de natură aparent nelimitat. Ştiinţa şi practica umană au modificat sensibil această viziune. De altfel, la o lectură mai atentă a clasicilor materialism – dialecticii (preluată de autori mai noi) se vor­beşte despre „integrarea dintre om şi natură”, caracterul unitar al sistemului om – mediu şi integrarea „ştiinţelor despre om cu ştiinţele despre natură, într­o unică ştiinţă” (G. N. Vo­lkov, 1987). De altfel, lucrări teoretice occiden­tale recente (Holt – Jensen, A., 1993, pg. 106) pun într­o lumină constructivă influenţa idei­lor materialist – dialectice asupra geografiei.

Legăturile diferitelor curente de gân­dire din filosofia modernă şi contemporană (pozitivism, realism obiectiv, raţionalism, intu­iţionism, empirism, idealism, materialism dia­lectic, pragmatism, fenomenologie, structura­lism etc.) cu sistemul teoretic al geografiei sunt mult mai complexe decât ar fi de presupus, iar influenţa directă (filosofie – geografie) ar putea avea şi condiţionări reciproce inverse (geografie – filosofie).

Raportul dintre ideologii şi geografie este, de asemenea, foarte complex, deşi pare să fie predominant univoc (ideologiile determi­nând acţiunea pragmatică a oamenilor, afec­tând construcţia spaţiului geografic). Exemplul geografiei politice şi al geopoliticii sugerează o asemenea interpretare. Recent însă geografia (într­un sens foarte larg) este repoziţionată în­tr­un mod nou; astfel, „răzbunarea geografiei” (R. Kaplan, 2012) este evocată prin paradigma spaţială ca sursă a evoluţiei geopolitice a lumii, de­a lungul timpului. În această interpretare, geografia (şi spaţiul geografic) au o funcţie dacă nu determinantă, cel puţin de influenţare a ac­ţiunii spaţiale a statelor.

40

Cu titlu de ipoteză, considerăm că ge­ografia, într­o formă mai angajantă, ar putea deveni o adevărată ideologie a secolului nostru, prin angajarea ei în zone de maxim interes: schimbările climatice, înţelegerea şi gestiunea mediului (environnement), dezvoltarea dura­bilă, mondializare şi metropolizare, geopolitică şi geostrategie, educaţia pentru universalitate.

XV. Geografia ca interacţiune dintre societate şi mediu

Geografia nu îşi poate propune să ana­lizeze toate elementele realităţii obiective în­conjurătoare (acest lucru îl fac toate ştiinţele, la un loc). De asemenea, prin tradiţie nu se poate cantona doar în dimensiunea naturală sau în dimensiunea umană a realităţii obiective. Spe­cificul ei de ştiinţă duală îl reprezintă caracterul interacţional al relaţiilor dintre mediul fizic te­restru şi societatea care îl locuieşte.

Întrebarea legitimă este următoarea: dacă acest caracter interacţional poate deveni domeniu predilect al unei ştiinţe (cum este ge­ografia) sau aceasta trebuie să se concentreze spre rezultate obiectuale (regiuni, peisaje, ti­puri de medii etc.). În acest sens, opţiunea asu­mabilă poate fi aceea a primatului dimensiunii interacţionale în raport cu cea obiectuală, chiar dacă multe rezultate ale interacţiunilor au acest caracter obiectual (peisaje etc.).

În cazul considerării geografiei ca ştiin­ţă atât a naturii, cât şi a societăţii şi îndeosebi a interacţiunii dintre societate şi mediul ei de viaţă, apare întrebarea legitimă: geografia ar fi singura ştiinţă de acest fel („duală”) sau există şi alte domenii similare din acest punct de ve­dere?

În opinia noastră, ar exista cel puţin următoarele domenii similare ale cunoaşterii umane:

(a) filosofia, prin raţionamentele pe care le aplică atât naturii (dialectică, filosofia şi epistemologia ştiinţelor naturii etc.), cât şi so­cietăţii (filosofie socială, filosofie politică etc.);

(b) psihologia, prin originea „naturală” (rezultată din funcţionarea fenomenelor psi­hofiziologice bazate pe mecanisme naturale) şi reflecţia socială (psihologie socială).

De asemenea, TIC, prin oportunităţile de aplicare atât la domeniile naturii, cât şi ale

societăţii (chiar dacă reprezintă mai mult o me­todologie şi nu construieşte judecăţi de valoare ştiinţifice).

Filosofia, psihologia şi geografia au în comun acest caracter „dual” (natură şi socie­tate) al domeniului de studiu şi o dimensiune teoretică evidentă (inclusiv geografia).

XVI. Spre o abordare epistemologică integrată a geografiei

Epistemologia geografiei se referă la studiul ştiinţific al geografiei ca ştiinţă, adică al „principiilor, ipotezelor, regulilor, practicilor şi al rezultatelor sale” (R. Brunet, coord., pag. 190) fiind „deasupra” domeniului propriu­zis, adică având o poziţie „metateoretică”.

În raport cu preocupările anterioare şi multiplele definiţii asociate geografiei, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă este posibilă o abordare epistemologică, facilitând perceperea specificului geografiei ca ştiinţă şi domeniu al realităţii.

Această dimensiune epistemologică porneşte de la următoarele aserţiuni:

a) predominarea caracterului in-terac ţional şi unitar al realităţii, chiar dacă aceasta se concretizează în elemente, fenome­ne, procese, structuri şi sisteme cu obiectivitate evidenţiabilă;

b) domeniile disciplinare ale geo-grafiei (geomorfologie, climatologie, geode­mografie etc.) au fiecare aprofundări şi tangen­ţe cu elemente componente ale geosferelor te-restre şi niveluri de concretizare foarte diferite; fiecare disciplină semnificativă îşi propune să identifice caracteristicile sale prin sisteme inter­acţionale supraordonate;

c) metoda cartografică, accelerată prin GIS, rămâne în continuare nucleul spe­cific al metodologiei geografice de investigare a realităţii;

d) sistemul de adevăruri (sistemul axiomatic), reductibil deocamdată la câteva constatări de generalitate maximă, este posibil să fie în realitate mult mai complex şi mai nu­anţat;

e) sistemul conceptual al geografiei, axat în prezent pe câteva coordonate majore (localizarea, spaţiul, regiunea etc.) trebuie să

41

fie stabilizat şi să fie ordonat taxonomic, astfel încât să reflecte mai bine caracterul unitar, in­tegrat şi interacţional al realităţii;

f ) geografia utilizează un sistem tem-poral dublu pentru cele două geografii (fizică şi umană), dar un sistem spaţial unitar (de la sit la planetă, ierarhizat şi taxonomizat) pen­tru întreaga geografie, în ansamblul ei;

g) sistemul de teorii, legi şi principii cuprinde în mod predominant elemente pro­prii componentelor realităţii obiective (studiate şi de geografie), precum şi un număr minimal de elemente generale, cu un pronunţat caracter interacţional, specifice geografiei ca ştiinţă.

XVII. Probleme deschise

Există încă multiple elemente care ar necesita aprofundări corespunzătoare. Dintre acestea, menţionăm câteva:

1. Raportul dintre evoluţia geografiei în timp şi influenţa concepţiilor sincrone su­praordonate (referenţialul filosofic al momen­tului şi ideologiile predominante perioadelor respective).

2. Identificarea influenţei şi a rolului (pozitiv şi negativ) al unor personalităţi crea­toare de şcoală în evoluţia şi structurarea ge­ografiei. În acest context, apare şi ideea unor influenţe de tip „persuasiv” ale diferitelor per­sonalităţi asupra dinamicii geografiei ca sistem (acest lucru este reperabil atât în mişcarea de idei la nivel internaţional, cât şi la nivelul ţării noastre).

3. Analiza „critică” şi constructivă a unor momente anterioare ale evoluţiei geogra­fiei şi recuperarea unor câmpuri conceptuale ignorate. Ca opinie personală, trebuie să obser­văm actualitatea remarcabilă a „Geografiei gene-ralis” (B. Varenius, 1650).

4. Pentru geografia din România, este utilă analiza unor aspecte legate de principalele orientări actuale, deoarece în condiţiile trecerii de la un model predominant „materialist­di­alectic” (în anii 50 – 90, la un model parţial „anglo­saxon” şi parţial „francofon” (ambele îndepărtându­se de rezultatele anterioare sta­bilizate).

5. Sub raport pragmatic (al poziţiei „insti tuţionale” între domeniile „academice”), geografia ar putea opta şi pentru o situaţie „de compromis”, în sensul cantonării într­unul

dintre spaţiile „tradiţionalizate” (ştiinţe ale na­turii sau ştiinţe socio – umane), cu limitele şi avantajele oricărei opţiuni, ca rezultat al unei analize negociate între specialişti cu interes în promovarea „geografiei durabile”.

6. Analiza unor modele (scenarii) de evoluţie şi asumarea de către geografi a unei di­recţii justificate şi negociate.

XVIII. Scenarii posibile

Evoluţia viitoare a geografiei poate avea loc în următoarele direcţii:

(1) Păstrarea caracteristicilor de ştiinţă unitară şi integrată, care are ca obiect principal de studiu interacţiunea dintre societate şi me­diul ei de viaţă, cu dezvoltări pe mari domenii (geografie generală, geografie fizică, geografie umană, geografia mediului, geografie regiona­lă) şi discipline (de la geomorfologie la geografia turismului).

(2) Deplasarea accentuată a centrului de greutate al geografiei spre geografia umană (cu păstrarea geografiei fizice, ca „scenă” a ac­ţiunii societăţii), dar conservarea caracterului aparent „unitar” al geografiei (prin nedisocierea obiectului de studiu).

(3) Deplasarea instituţionalizată a geo-grafiei „academice” spre ştiinţele naturii, cu dez­voltarea domeniilor clasice ale geografiei fizice (geomorfologie etc.), a unor domenii de inter­acţiune (mediul înconjurător, organizarea spa­ţiului geografic etc.) şi a studiilor de geografie umană într­o formă (şi cu un conţinut) care să nu se suprapună ştiinţelor sociale corespunză­toare.

(4) „Spargerea” geografiei în cele două domenii majore ale sale: geografie fizică (ata­şabilă „ştiinţelor naturii”) şi geografie umană (ataşabilă „ştiinţelor sociale”).

(5) Reorganizarea teoretică a geografiei în jurul paradigmelor interacţionale (geografia ca ştiinţă a interacţiunilor dintre societate şi me­diu), pentru componentele sale (elemente, fe­no mene, procese, structuri, sisteme), la diferite scări de analiză, în perspectiva unei contribuţii sporite la dezvoltarea durabilă a spaţiului locuit.

În toate situaţiile (1 – 5), geografia îşi păstrează nucleul metodologic specific (carto­grafie şi GIS). Pot să apară diferenţieri sensibile

42

în celelalte componente ale geografei ca ştiinţă: obiectul predilect de studiu, sistemul axioma­tic, viziunea de scară, finalitatea ştiinţifică. De asemenea, orice opţiune are influenţă asupra poziţiei educaţionale.

Aserţiunea filosofului (şi geografului) Imm. Kant – „ideea este arhitectonică, ea cre­ează ştiinţa” aduce o notă de optimism în geo­grafia actuală.

Opţiunea de faţă combină unitatea geografiei (chiar în condiţiile originii sale du­ale) cu necesitatea trecerii spre o dimensiune predominant integrată, interacţională, atât pe domeniile ei clasice (geografie fizică şi umană), cât şi în structuri integrate.

XIX. Dezvoltări educaţionale

Consecinţa directă a unei opţiuni asu­mate induce un anumit comportament al ge­ografiei „ştiinţifice” („academice”) faţă de di­mensiunea ei „educaţională” (ca prezenţă în învăţământ, mass­media etc.).

Îndeosebi în structurarea unei discipli­ne şcolare moderne, opţiunea „teoretică” influ­enţează componentele principale ale construc­ţiei unui curriculum predominant disciplinar: sistemul de competenţe asumate (organizat ta­xonomic), criteriile construcţiei disciplinei şco­lare, modelul curricular, organizarea conţinu­turilor asociate competenţelor, structura capi­tolelor disciplinare semnificative, oportunităţi specifice de instruire etc. Sunt uşor de imaginat consecinţele fiecărui scenariu asupra poziţiei geografiei ca disciplină educaţională semnifica­tivă. Un model al geografiei educaţionale, bazat pe criteriile de mai sus şi pe opţiunea caracteru­lui integrat al geografiei, a fost dezvoltat recent (Mândruţ, O., 2014, bibliografia), reluându­se construcţii teoretice anterioare.

De altfel, viziunea corectă asupra geo­grafiei contemporane şi caracteristicile „educa­ţionale” ale acestui domeniu permit o aborda­re constructivistă atât în elaborarea unui nou curriculum, cât şi în organizarea raţională a procesului de instruire. Totodată, modelul edu­caţional ar putea avea o semnificaţie mai largă (europeană şi mondială), deoarece o geografie acceptată universal implică şi dezvoltări educa­ţionale compatibile sau similare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Bailly, A., Ferras, R. (1997), Éléments d’épiste­mologie de la géographie, Armand Colin, Paris.

Baud, P., Bourgeat, S., Bras, Catherine (2003), Dictionaire de géographiei, Hatier, Paris.

Beucher, Stéphanie, Reghezza, M. (2005), La Géographie:pourquoi, comment?, Hatier, Paris.

Blij, H. J., Muller, P. O., Wiliams, R. S. (2004), Physical Geography. The Global Environment, Ox­ford University Press.

Bogdan, D. I. (2014), Demersuri epistemologi­ce în geografie, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.

Braudel, F. (1986), Un leçon d’histoire, Arthaud ­ Flammarion, Paris.

Briggs, D., Smithson, P., Addison, K., Atkin-son, K. (1997), Fundamentals of Physical Envi­ronment, Routledge, London.

Brunet, R., Ferras, R., Théry, H. (dir.) (1993), Les Mots de la géographie – dictionnaire critique, Re­clus, Paris – Montpelier.

Bunge, W. (1962), Theoretical Geographie, Glee­rup, London.

Clark, A. (1993), The Penguin Dictionary of Geo­graphy, Penguin Books, London, U.K.

Claval, P. (1995), La Géographie culturelle, Na­than, Paris.

Claval, P. (2007), Épistémologie de la géographie, Armand Colin, Paris.

Clifford, N., Holloway, L. Sarah, Rice, S., Gill, Valentine (2011), Key Concepts in Geography, Sage, Los Angeles, London.

Cristopherson, R. (2006), Geosystems, Pearson, Upper Saddle River, New Jersey, U.S.A.

Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologi­ce ale geografiei, E.D.P., Bucureşti.

Ernst, W. G. (ed., 2000), Earth Systems, Cambrid­ge University Press.

Georgescu, Roegen, N. (1984), Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti.

Gregory, D. (1996), Geographical Imaginations, Blackwell, U.K.

Haggett, P. (1983), A modern Synthesis, Harper, Row, New York.

Holden, J. (ed., 2012), An INtroduction to Phy­sical Geography and the Environment, Pearson, Upper Saddle River, New Jersey, USA.

43

Holt – Jensen, Arild (1999), Geography – histo­ry, cencepts, Sage Publication, London.Hugget, R.J. (1995), Geoecology – an evolutio­nary approach, Routledge, London – New York.Humboldt, Al. v. (1845), Kosmos Johnston, R.J., Gregoryy, D., Pratt, Geraldi-ne, Watts, M. (2003), The Dictionary of Human Geography, Blackwell Publishing, U.K.Kaplan, R. (2014), Răzbunarea geografiei (The Revenge of Geography), Editura Litera, Bucureşti.Kuhn, T. S. (1962), The structure of Scientifique Revolution, Chicago University Press, Chicago.Mac, I. (2008), Geografie normativă, Presa Uni­versitară Clujeană, Cluj – Napoca.Marconis, R. (1996), Introduction à la géogra­phie, Armand Colin, Paris.Mândruţ, O. (2014), Elemente de epistemologie a geografiei, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.Mehedinţi, S. (1931), Terra, vol. I, II, Editura „S. Ciornei”, Bucureşti.Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editu­ra Academiei, Bucureşti.Neguţ, S. (2011), Geografie umană, Editura Aca­demiei, Bucureşti.Nicolae, I. (2011), Antropogeografie – o aborda­re diacronică, Editura Universitară, Bucureşti.

Norton, W. (1998), Human Geography, Oxford University Press.Réclus, E. (1905 – 1908), L’home et la Terre (6 vol.), Paris.Pârvu, I. (1998), Introducere în epistemologie, Editura Polirom, Iaşi.Reynaud, A. (1971), Epistémologie de la géo­morphologie, Nathan, Paris.Rubenstein, J. (2005), An Introduction to Hu­man Geography. The Cultural Landscape, Pear­son, Upper Saddle River, New Jersey, USA.Scheibling, J. (1994), Qu’est­ce que la Géogra­phie, Hachette, Paris.Surdu, Al. (2002), Filosofia modernă, Editura Paidea, Bucureşti.Tarbuck, E., Lutgens, E. (2006), Earth Sciences, Pearson, Upper Saddle River, New Jersey, U.S.A.Varenius, B. (1650), Geographia generalis, Am­sterdam.Vidal de la Blache, P. (1921), Principes de la géo­graphie humaine, Armand Colin, Paris.Wittow, J. (1984), The Penguin Dictionary of Phy­sical Geography, Penguin Books, London, U.K.* * * (2013), La mondialisation contemporaine – rapports de force et enjeux (dir. Balaresque, N., Oster, D.), Nathan, Paris.

44

Cunoaşterea ­ este un concept abs­tract conştient sau inconştient, acumulat prin interpretarea informaţiei obţinute prin experienţă sau meditaţie. Conceptul de a „cu­noaşte” este mai restrictiv decât cel de „a şti”. Cunoaşterea acoperă numai ansamblul de cunoştinţe practice, tehnologii şi ştiinţe care au făcut dovada adevărului sau aplicării în practică, într­o formă sau alta. În acest sens „teh nica ­ tehnologia” este forma superioară a cunoaşterii practice1.

Cunoaşterea ştiinţifică ­ este înţeleasă ca o cunoaştere obiectivă care stabileşte raporturi universale şi necesare între fenomene (legi) şi prevederea corectă a unor fapte, rezultate. Este vorba de o cunoaştere reprezentată de enunţuri (denumite legi) sau de sisteme de enunţuri (de numite teorii) care trebuie să răspundă cri­teriilor:

n de validitate (adică coerenţă internă a enunţului sau a sistemului de enunţuri),

n şi de adevăr (prin potrivirea riguroasă dintre enunţ şi fapte).

Atât în ştiinţă cât şi în evoluţia biolo­gică, succesul evoluţiei depinde de crearea şi supravieţuirea „cunoaşterii obiective” numită în biologie „adaptare”. Abilitatea unei teorii sau gene de a supravieţui depinde de cantitatea de informaţie corect codificată, adevărată şi utilă. Fenomenul vieţii cuprinde „conceptul” de cunoaştere, viaţa reprezentând întruparea fizică a cunoaşterii. „Factorul comun” al genelor şi al ADN­ului este supravieţuirea cunoaşterii, deşi ea, cunoaşterea, nu este un obiect fizic.

Teoria cunoaşterii ştiinţifice, a cărei for me moderne se datorează în mare parte filo­sofului Karl Popper, poate fi privită ca o teorie a explicaţiilor rezolvării problemelor. În fond, rezolvarea problemelor este un proces care se petrece în întregime în mintea omenească. În creerele noastre există imagini ale realităţii fizice,

nu numai ale obiectelor, abstracţii matematice, explicaţii, descrieri ale unor procese, ficţiune etc. toate acestea constituind cunoaştere.

Ştiinţa ­ este definită ca un an sam­blu coerent de cunoştinţe referitoare la anu­mite categorii de fapte, obiecte sau fe no me­ne care respectă legi, verificate prin me tode experimentale. Ştiinţa este unul dintre ins­trumentele cele mai puternice şi mai com plexe pe care omenirea le­a dezvoltat ur mă rind explicarea şi stăpânirea fenomenelor naturale. Ştiinţa se bazează pe adevăr, rigoare şi spirit critic.

Ştiinţa se bazează pe demonstraţie şi cuprinde: ştiinţele exacte (matematica, fizica şi chimia) ştiinţele naturii şi ştiinţele umaniste. Ştiinţa este atât un proces de avansare în cunoaştere, cât şi unul de organizare a acesteia.

Procesul ştiinţific este o achiziţie siste­matică de noi cunoştinţe, prin metode specifice denumite „metode ştiinţifice”. Ştiinţa face dovada adevărului, urmărindu­l prin adevăruri succesive. Schimbările majore, determinate de evoluţia paradigmelor duce la ceea ce se numeşte „revoluţie ştiinţifică”2.

Revoluţiile ştiinţifice ­ se caracte­ri zează prin schimbări rapide şi profunde ale concepţiilor ştiinţifice şi printr­o accelerare a descoperirilor importante, reuşind răstur­nări profunde care determină comunitatea ştiin ţifică să abandoneze vechile cunoştinţe şi gândirea ­ devenite improprii noilor orizonturi ale ştiinţei.

Printre geniile care au determinat revoluţiile ştiinţifice, putem aminti pe Galileo Galilei, Rene Descartes, Isak Newton, Charles Darwin, Max Plank, Niels Bohr, Albert Eins­tein, Werner Heisenberg ş.a.m.d.

Evoluţia spre cunoaştere

Dacă în decursul timpului, ştiinţa îşi propunea doar să explice cele întâlnite / vă­

DESPRE CUNOAȘTEREA UNIVERSULUI

Prof. univ. dr. Viorel POPConf. univ. dr. Mihaela ŞTEŢ

45

zute în natură şi în practica curentă (diferitele fenomene fizice, unele aspecte mecanice etc.) iar progresul, extrem de lent se realiza după în­delungi observaţii graţie priceperii unora mai iscoditori din fire, odată cu dezvoltarea ştiinţei, aceasta a luat­o înaintea practicii, propunând inovaţii deduse teoretic, calculate şi dimensi­onate corect, cu precizie, înainte de aplicarea lor în practică, exemplul de notorietate fiind cel din anii 1930­1940, al punerii în valoare a energiei nucleare.

Astfel, ştiinţa ultimului secol a ajuns să fie elementul motor trăgând după sine progresul tehnic şi tehnologic. Mai mult, aşa cum s­a ară­tat, ştiinţa aplicativă a făcut posibilă cercetarea şi proiectarea asistată de calculator ­ mult mai ieftină şi mai rapidă decât cea clasică în labora­toare, unde încercările practice, soldate adesea cu eşecuri sunt mai costisitoare şi îndelungate ­ vezi încercările de zbor mecanic din 1900, ma­şinile de calcul din acea perioadă, dezvoltarea motoarelor pe benzină şi a celor diesel, radioul şi televiziunea ş.a.m.d.

Simulările pe calculator din prezent permit inclusiv „pilotarea” avioanelor şi a eli­copterelor, proiectarea de instalaţii industria­le şi conducerea virtuală a acestora, simularea unor fenomene geologice sau a evoluţiei me­teorologice etc. toate acestea reprezentând un mare pas al nostru, de la imprevizibil către cu­noaştere şi aducerea în acest fel sub control, a imprevizibilului.

Natura progresivă a cercetării ştiinţifice

Dacă până acum 300 de ani, cuvântul „progres” relativ la tehnică, ştiinţă şi societate nici nu exista, începând din secolul XX el a de­venit o adevărată emblemă a existenţei noastre. În Enciclopedia lui Diderot şi d’Alembert apă­rută între anii 1751­1772, progresul era utili­zat numai în cosmologie (progresul Soarelui pe ecliptică), în pedagogie (a face progrese într­o disciplină) şi muzică (progresul greşit al note­lor).

Condorcet, 1780, definea progresul ca dezvoltare a ordinii, dar a ordinii biologice, o ordine definind natura umană şi pe care se pu­tea fonda noua ordine politică. Apoi, această metaforă a deschis calea cuvântului „evoluţie”

impus aici de către Herbert Spencer, 1856 şi apoi de către Charles Darwin. Din acest mo­ment se vorbeşte despre Progres (cu majusculă) fiind apoi convertit în progres ştiinţific, tehnic, social, moral ş.a.m.d.

Natura progresivă a cercetării ştiinţifi­ce, este probabil cel mai impresionant exemplu ce poate fi oferit pentru termenul de progres. Cu o deschidere mult mai largă, mergând spre social, putem spune că există credinţa după care, epocile ulterioare sunt îmbunătăţiri ale celor anterioare. Dar aceste îmbunătăţiri se pot referi numai la aspecte limitate, precum gradul de întindere al cunoaşterii ştiinţifice, sau apti­tudinile morale ale fiinţelor umane, conform Dicţionarului de filisofie Oxford, 1999 ­ Editura Univers Enciclopedic.

Din punct de vedere strict logic, pro­gresul se poate face atât în bine cât şi în rău. Dar în mod obişnuit, când vorbim despre pro­gresul civilizaţiei şi deci al naturii umane, ne referim la progresul în bine: sporirea cunoştin­ţelor în toate domeniile, sporirea libertăţilor politice, dezvoltarea tehnologică şi prosperita­tea economică, toate îndreptate spre realizarea bunăstării generale.

Progresul tehnologic ­ este cu adevã­rat exploziv. Oricât de vizionari ar fi fost cei mai luminaţi semeni ai noştri de acum 1000, 500 sau 200 de ani, realizãrile noastre de astăzi, le­ar fi depãşit orice aşteptãri.

Acum cca. 500 de ani, Cristofor Co­lumb a traversat pentru prima dată Oceanul Atlantic, călătoria lui cu corăbiile acelor vre­muri durând aproape 3 luni. Corăbiile lui: Santa Maria, Nina şi Pinto, care ne par minus­cule acum aveau la bord 30­40 de oameni. As­tăzi ajungem pe Continentul American în 6­7 ore de zbor confortabil în avioane cu 400­800 de locuri.

Incredibil, adevãrate ficţiuni sunt acum la îndemâna noastrã: roboţi omnivalenţi, arme inteligente teleghidate prin satelit, Internet şi televiziune prin satelit acoperind on­line în­treaga planetã, mega­computere reprezentând extensii ale forţei noastre intelectuale, apara­tură medicală care face posibil incredibilul! Se pare cã nimic nu este acum imposibil, acum la numai 100­200 de ani de eră a ştiinţei şi teh­nologiei.

În 1945 am intrat în era nuclearã, mai întâi prin producerea de bombe mega­di­

46

structive, apoi şi prin folosirea acestei extraor­dinare energii în centrale electrice, acţionarea spãrgãtoarelor de gheaţã şi a submarinelor stra­tegice. Electronica este un alt domeniu care a adus beneficii greu de evaluat pentru progresul general, permiţând trecerea în era ciberneticii, a calculatoarelor şi a informaticii. În acest do­meniu, evoluţia este continuu exponenţialã.

Descifrarea tainelor microcosmosului şi a macrocosmosului, ne­au adus cãtre mar­ginile cunoaşterii. Bionica a permis descifrarea secretelor vieţii, informaţia deţinutã în ADN, descifrarea genomului uman. Toate acestea ne­au permis sã înţelegem uluitoarele realitãţi programate existente în lumea vie. Cantitatea de informaţie, cunoaştere conţinută în ADN este imensă, probabil conţine toată cunoaşterea din Univers, iar accesul la aceasta ne­ar permite evoluţii în plan ştiinţific la nivele de neimagi­nat. Viitorul devine fãrã îndoialã tulburător !

Accelerarea schimbărilor

Cele mai importante progrese în prin­cipalele domenii de activitate s­au făcut înce­pând din secolele 16­17 odată cu dezvoltarea matematicii, apoi a fizicii şi chimiei secolelor 18­19 mai ales după revoluţia industrială. As­tăzi progresul ştiinţific este fără egal, şi aceasta datorită alfabetizării generale, proces cerut mai întâi de industrializare şi apoi de generalizarea evoluţiei tehnologice globale.

Ritmul tot mai rapid al schimbãrilor, al evoluţiei ştiinţifice şi tehnologice, transformãrile petrecute în prezent într­o perioadã de numai 30­40 de ani datoritã progresului tehnologic, sunt mai mari şi mai cuprinzătoare decât cele înregistrate în evoluţia omenirii, din perioada anticã şi pânã la începutul erei industriale.

Putem astfel vorbi cu adevãrat despre o accelerare a schimbãrilor, chiar despre o accele­rare a istoriei. Desigur, aceste transformări vor trebui gestionate printr­un performant mana-gement bazat pe cunoaştere.

La nivel global, stocul de cunoştinţe creşte mult mai repede decât în trecut, anual generându­se informaţii în echivalentul a câte­va sute de milioane de cărţi obişnuite, cunoş­tinţele devenind principalul capital al firmelor3.

Astfel, în ultimele 2­3 decenii, în ţările dezvoltate ale lumii s­a constatat o scădere cu 20­25% a activelor tangibile în crearea valorii,

cunoştinţele deţinute fiind decisive în obţine­rea performanţelor.

Dintre cele mai importante realizări ştiinţifice ale secolului 20 sunt cele din dome­niul fizicii, chimiei şi al medicinii, toate urmate de aplicaţii practice cu rezultate, aşa cum s­a arătat, excepţionale.

Realizări în cunoaşterea universului

Secolul 20 este cel al saltului extraor­dinar în cunoaşterea Universului, atât la nivel macro, cât şi la nivel micro. Ambele zone per­mit acum acesul spre „infinit” către galaxiile aflate la distanţe de miliarde de ani lumină de noi, precum şi accesul la descifrarea structurii intime a materiei din care este alcătuit macro­universul.

Nu ne vine a crede, dar până în 1920 nu ştiam că există şi alte galaxii, în afara Căii Lactee. Atunci, astronomul american Edwin Hubble, având la dispoziţie cel mai mare tele­scop de la acea vreme (telescopul cu oglinda de 2,5 metri de pe Muntele Wilson ­ California) a descoperit că „nebuloasele” sunt de fapt alte galaxii aflate în imensitatea spaţiului cosmic. Analizând „deplasarea spre roşu” a luminii ve­nite de la aceste galaxii, s­au putut determina distanţele până la ele.

În afara celor 2 „nori” ai lui Magelan, observabili cu ochiul liber din emisfera sudică, celelalte galaxii se află la distanţe de milioane şi ahiar miliarde de ani lumină de noi. Cea mai apropiată galaxie (Andromeda) este situată la 2 milioane ani lumină şi este cea mai mare din roiul de galaxii (30­40 la număr) din care fa­cem parte şi noi.

Alt roi de galaxii din vecinătate se află la 50­60 milioane ani lumină, galaxia M­87 fiind cea mai mare. Se pare că toate galaxiile au în centrul lor câte o „gaură neagră” de masă enor­mă, în jurul cărora se învârt toate celelalte stele.

Galaxia noastră are cca. 200 miliarde de stele, iar Andromeda şi M­87 au peste 300 miliarde de stele. Vitezele cu care se învârt ste­lele în jurul nucleului galaxiilor sunt uriaşe, de sute de km pe secundă, ajungând chiar la peste 1500­2000 km pe secundă pentru stelele cele mai apropriate de „gaura neagră” din centrul galaxiilor.

47

Prin observaţie s­a constatat că galaxiile din afara roiului nostru se îndepărtează de noi, şi cu cât sunt mai depărtate, cu atât viteza de îndepărtare de noi este mai mare. Astfel, quasa­rii observaţi la distanţe de miliarde ani lumină, se depărtează de noi cu viteze enorme, de până la 90% din viteza luminii. De fapt, probabil că noi ne îndepărtăm de aceştia cu o aseme­nea viteză, deoarece quasarii sunt galaxii aflate la mică „distanţă” de „Big­Bang” ­ momentul zero al Creaţiei Universului.

Cunoaşterea stelelor

Existenţa stelelor este dată de echilibrul dintre forţa gravitaţiei, care încearcă să compri­me materia conţinută în stele, şi forţa de dila­taţie ­ datorată colosalei energii termonucleare produse în centrul lor.

Spre exemplu, în Soarele nostru (o stea de dimensiuni relativ mici) în fiecare secundă 600.000 tone de atomi de hidrogen se transfor­mă prin reacţii termonucleare de fuziune, în heliu, rezultând cantităţi uriaşe de energie sub formă de radiaţii gamma. Temperatura în zona de reacţie este de cca. 35 de milioane de grade Celsius4.

Toate acestea au fost posibil de înţeles, doar după ce Albert Einstein, probabil cel mai revoluţionar om de ştiinţă al umanităţii, ne­a prezentat relaţia:

E = m . c2

care ne arată că „masa” şi „energia” sunt două forme de manifestare ale materiei. De fapt masa este o formă concentrată de ener­gie. Această energie conţinută de către atomii materiei şi pusă în libertate de reacţiile termo­nucleare din stele are valori colosale, datorită vitezei uriaşe a luminii (c = 300.000.000 m/s).

În teoria relativităţii, unificarea spa­ţiului şi a timpului precum şi aspectele dina­mice ale fenomenelor subatomice sunt foarte strâns legate între ele. Einstein şi­a dat seama că spaţiul şi timpul nu sunt separate. Sunt intim conectate şi formează un continuum cvadridi­mensional: „spaţiu­timpul” (spaţiul având 3 dimensiuni, la care se adaugă a patra dimen­siune, timpul). O consecinţă directă a acestei unificări a spaţiului cu timpul este echivalenţa dintre masă şi energie şi mai departe, faptul că particulele subatomice trebuie înţelese ca mo­dele „dinamice­evenimente” mai degrabă decât

obiecte. Acest ultim aspect, adus / propus de către Bohr şi Heisenberg în interpretarea me­canicii cuantice au introdus schimbări atât de radicale în cercetările din fizica fundamentală, încât până şi Einstein a refuzat să le accepte 5.

Ecuaţiile teoriei relativităţii generaliza­te a lui Einstein descriu o configuraţie cuadri­dimensională cuprinzând şi gravitaţia. Aceste ecuaţii duc la soluţii care descriu un Univers în expansiune pornind de la Big­Bang. Curios, însuşi Einstein a respins aceste soluţii, încer­când să le modifice, astfel încât ele să descrie un Univers static.

Până la Einstein, oamenii de ştiinţă nu îşi puteau explica sursa „infinită” a energi­ei Soarelui nostru. Despre celelalte stele, până la Revoluţia ştiinţifică Europeană nu se punea problema, deoarece ele erau doar nişte puncte luminoase pe bolta Cerului.

Iniţial, urmare a Big­Bangului, Univer­sul astfel creat era o „supă” de energie pură, la miliarde de grade Celsius. De abia după cca. 380.000 de ani, din supa de energie au început să se formeze atomii (atomi de hidrogen) iar Universul a devenit transparent.

După alte câteva milioane de ani, au început să se formeze stelele şi galaxiile. Dato­rită dimensiunii încă mici a Universului la acea vreme şi a aglomerării mari a gazului hidrogen, stelele formate erau gigantice, iar durata lor de viaţă era doar de câteva milioane de ani (gra­vitaţia enormă determina grăbirea reacţiilor termonucleare din aceste stele uriaşe şi astfel sfârşitul vieţii lor).

La terminarea combustibilului, gravi­taţia (lui Isaak Newton) învingea producând la acea vreme de început a Universului, câte o gaură neagră supermasivă în jurul cărora se for­mau galaxiile pe care le vedem noi acum.

Găurile negre

Găurile negre au apărut mai întâi din calculele fizicienilor, existând la început multă reticenţă faţă de acestea. Apoi, cu trecerea ani­lor lumea ştiinţifică le­a asimilat, iar mai apoi au apărut şi dovezile „vizibile” ale existenţei acestora.

Spre exemplu, galaxia noastră are în centrul ei o „gaură neagră” cu masa de cca. 4 milioane mase Solare. S­au putut observa re­cent cu ajutorul radi0telescoapelor şi a radia­

48

ţiilor X, stelele din centrul galaxiei noastre ro­tindu­se cu viteze enorme (1500 ­ 2000 km pe secundă) în jurul unui punct fix ­ invizibil, dar cu puternice emisii radio. Cert, este vorba des­pre o gaură neagră 6.

Galaxia Andromeda situată în apropi­erea noastră la cca. 2 milioane ani lumină dis­tanţă de noi, are în centrul său, o gaură neagră de 140 milioane mase Solare, iar galaxia M­87 aflată la 50 milioane ani lumină de noi are în centru o gaură neagră uriaşă de 18 miliarde mase Solare. Datorită concentrării excepţiona­le de stele în jurul acestei găuri negre colosale, luminozitatea nucleului galaxiei M­87 este şi ea excepţională.

Astronumul german Karl Schwarz­child a fost primul care a descris, prin ecua­ţiile sale, existenţa găurilor negre. Ele descriu fenomene contra­intuitive, forţa gravitaţională devenind infinită în centrul găurii negre ... dar respectând proprietăţile prezise de ecuaţiile lui Einstein.

Quasarii ­ descoperiţi în anii ’60­’70, aflaţi la distanţe de miliarde ani lumină, emit cantităţi uriaşe de energie, explicat prin faptul că aceştia sunt galaxii formate la începuturile existenţei Universului, când dimensiunile aces­tuia erau mult mai mici şi deci densitatea gazu­lui era mult mai mare, astfel că stelele formate erau şi ele, aşa cum s­a arătat deja, de dimensi­uni mult mai mari.

Este ştiut că aceste stele uriaşe au o du­rată de viaţă mică, de ordinul milioanelor de ani, în final ele explodând şi formând găuri negre masive, care, având în jurul lor cantităţi uriaşe de gaz dens, continuă să­l absoarbă de­venind găuri negre tot mai masive. Dezvoltân­du­se într­o asemenea aglomeraţie de gaz, gau­ra absoarbe hidrogenul într­un asemenea ritm încât „se sufocă” şi atunci începe să arunce / expulzeze pe la poli jeturi concentrate de mate­rie inclusiv radiaţii gamma ­ cele mai puternice radiaţii existente în Univers.

Noi, înainte de a vedea quasarii (quasi­stelar radio source) i­am auzit, aceştia emiţând puternice unde radio. Apoi, odată cu dezvol­tarea telescoapelor în domeniul vizibil, în anii ’60 au putut fi văzuţi aceşti quasari.

Deşi la distanţe atât de mari, aflaţi în apropierea „Big­Bang­ului” quasarii sunt „au­ziţi” de noi prin puternicele unde radio emise, şi pot fi văzuţi cu telescoapele performante ac­

tuale, cel mai puternic fiind Telescopul Spaţial Hubble.

Vârsta Universului a fost estimată de către astronomi la cca. 13,7 miliarde ani, iar quasarii se află în apropierea zonei Big­Bang, fiind observaţi la distanţe de peste 8 miliarde ani lumină.

Excepţional, este faptul că în luna Mai 2012, un spot de radiaţii gamma a traversat zona noastră pentru un interval de 8 secunde. Viteza acestor radiaţii (cele mai puternice şi di­structive, cunoscute) este cea a luminii, astfel, acest jet de radiaţii gamma a avut o lungime de 2,4 milioane km. Dar, tulburător este fap­tul că acest jet de radiaţii a fost emis dintr­o zonă aflată la 13,2 miliarde ani lumină de noi, o distanţă colosală, situarea în timp fiind foarte aproape de începutul Universului !

Este „informaţia materială” cea mai ve­che pe care am primit­o, aflată la doar 0,5 mili­arde ani lumină de momentul Creaţiei Univer­sului (reprezentând 3,5% din întreaga existenţă a Universului). Dar, extraordinar este faptul că jetul de radiaţii gamma, deşi după 13,2 miliar­de de ani de călătorie prin Univers, a fost ex­trem de compact, înşirat doar pe un interval de 8 secunde6!

Pitica albă

Dar nu toate stelele sfârşesc prin a se transforma în găuri negre. Astfel, stelele de dimensiunea Soarelui nostru, la terminarea hidrogenului va elimina în spaţiu învelişul ex­terior (se va dilata ajungând până la Planeta noastră) iar nucleul se va comprima tot mai puternic. În urmă va rămâne o „pitică albă” cu cca. 60% din masa iniţială, dar de dimensiunea Terrei, densitatea acesteia fiind de milioane de ori densitatea Pământului, temperatura la su­prafaţa sa fiind de 10.000 grade Celsius va con­feri acesteia culoarea albă. Pitica albă se va răci lent în miliarde de ani pierzându­şi strălucirea.

Stelele neutronice

Stelele cu o masă de câteva ori mai mare decât Soarele nostru, pot sfârşi ca stele ne­utronice. Materia aici este atât de concentrată, încât aceste corpuri cereşti sunt alcătuite aproa­pe numai din neutroni. Stelele neutronice au dimensiuni de numai cca. 20 km, însă masa

49

este de câteva ori mai mare decât cea a Soarelui. Densitatea stelelor neutronice este inimagina­bilă, de miliarde tone pe centimetru cub.

Matematica în sprijinul cunoaşterii

Matematica ­ prin „ecuaţiile” sale ne adaugă un alt simţ (permite extensia simţurilor noastre, aşa cum calculatoarele reprezintă şi ele o extensie a posibilităţilor noastre computaţio­nale) cu care interacţionăm, constatăm realita­tea. Algoritmii matematici, diferitele tipuri de calcule reuşesc să explice Natura (Universul), matematica făcând parte din Univers, confe­rind modalităţi de exprimare a acestuia, chiar modalităţi de manifestare a Universului în toa­te dimensiunile sale.

Probabil, matematica fiind limbajul lui Dumnezeu­Creatorul Universului, algoritmii acesteia permit cuprinderea şi exprimarea chiar şi a inexplicabilului. Prin urmare, matematica reprezintă „un nou simţ” al nostru prin care putem înţelege şi exprima ceea ce depăşeşte „bu nul simţ” obişnuit cu care suntem înzes­traţi.

Galileo Galilei a fost primul care credea că Universul poate fi înţeles în terme­nii unor legi universale, formulate matematic „Cartea Universului” fiind scrisă de Dumnezeu cu simboluri matematice 7.

Natura ştiinţei din perioada medievală se baza pe raţiune şi pe credinţă, scopul princi­pal fiind înţelegerea sensului şi a semnificaţiei religioase şi filosofoce, nu să prevadă şi să con­troleze producerea fenomenelor. Chestiunile legate de Dumnezeu, sufletul omenesc şi etică ­ aveau cea mai mare însemnătate.

Imaginea despre Univers şi Lumea noastră în general, au fost formulate în liniile lor principale în secolele 16­17 schimbând de o manieră spectaculoasă modul în care ne ima­ginam toate cele existente, precum şi modul de gândire. Noua percepţie asupra Cosmosului au dat civilizaţiei noastre caracteristicile specifice erei moderne, devenind baza paradigmei / mo­delului care a dominat cultura noastră în urmă­toarele 3 secole.

Această evoluţie a fost determinată de schimbările revoluţionare din fizică şi astrono­mie, schimbări care au culminat cu realizările

lui Copernic, Galileo şi Newton. Ştiinţa seco­lului 17 (denumită epoca revoluţiei ştiinţifice) se baza pe descrierea mate­matică a naturii şi pe metoda de raţionament analitic concepută de geniul lui Descartes.

Certitudinea lui René Descartes des­pre Univers, era structura riguros matematică a acestuia, iar întreaga ştiinţă era sinonimă cu matematica.

Celebra sa afirmaţie „Cogito, ergo sum” îl face pe Descartes să afirme că esenţa naturii umane constă în gândire, conceptul gândirii pure şi atente numindu­l intuiţie, neexistând alte căi spre cunoaşterea adevărului în afară de intuiţia evidentă şi deducţia necesară . Metoda lui Descartes este analitică şi revelată de Dum­nezeu 8.

La fel ca şi Galileo, Descartes credea că limbajul naturii este cel matematic, iar dorinţa lui de a descrie natura în termeni matematici l­a dus la cea mai celebră descoperire a sa. Co­relând geometria cu algebra a creat geometria analitică.

Noua lui metodă i­a permis să aplice analiza matematică tuturor corpurilor, redu­când toate fenomenele fizice la relaţii matema­tice exacte urmărind astfel atingerea adevărului ştiinţific.

Metoda lui Descartes este analitică. Ea constă în descompunerea ideilor şi probleme­lor în componente şi apoi aranjarea lor în ordi­ne logică. Această metodă analitică de raţiona­ment este probabil cea mai mare contribuţie a lui Descartes la ştiinţă. Ea a devenit o caracte­ristică esenţială a gândirii ştiinţifice moderne, extrem de utilă în dezvoltarea de proiecte teh­nologice complexe.

Descarrtes a dat gândirii ştiinţifice ca­drul său general, viziunea naturii ca maşină perfectă, guvernată de legi matematice riguros exacte. Metoda lui Descartes a făcut posibil zborul cosmic, părăsirea orbitei terestre, ajun­gerea pe Lună (cu echipaj uman) şi pe Marte (cu sonde automate) etc. inclusiv recent, misi­unea Rosetta pe cometa 67P/Churyumov­Ge­rasimenko (noiembrie 2014).

Cel care a dus la împlinire visul lui Descarrtes de a dezvolta o ştiinţă care să per­mită unificarea tuturor cunoştinţelor, şi a în­cheiat revoluţia ştiinţifică, a fost Isaac Newton. Fizica şi matematica lui Newton, reprezentând încununarea realizărilor ştiinţifice ale secolului

50

17 a oferit o teorie matematică coerentă asupra lumii, teorie care a rămas fundamentul solid al gândirii ştiinţifice până în secolul 20.

Newton avea cunoştinţe matematice mult mai solide decât contemporanii săi (ex­cepţie făcând germanul Gottfried W. Leibnitz, cu care a „împărţit” calculul diferenţial) permi­ţându­i să descrie mişcarea corpurilor, metodă care a mers mult dincolo de tehnicile matema­tice ale lui Galileo şi Descartes.

Newton a folosit metoda matematică, pornind de la ipoteze şi demonstraţii verificate cu dovezi experimentale, pentru a formula le­gile exacte ale mişcării planetelor din sistemul solar sub influenţa forţei gravitaţiei.

Modelul newtonian al materiei era atomist, iar relativ la „timp” Newton afirma că timpul absolut, real şi matematic în el însuşi şi prin propria sa natură, curge uniform, fără legătură cu evenimentele externe 9. Newton ve­dea atât particulele, cât şi forţa gravitaţională care acţiona instantaneu la orice distanţă, ca fiind create de Dumnezeu, deci neputând fi supuse unei analize.

În viziunea newtoniană, Dumnezeu a creat la început atomii, forţele dintre aceş­tia şi legile fundamentale ale mişcării. În acest mod, întregul Univers a fost pus în mişcare şi continuă să se mişte de atunci guvernat de legi imuabile.

Teoria newtoniană asupra universului şi credinţa în puterea raţiunii umane s­au răs­pândit atât de rapid pe parcursul secolului 18 încât întreaga perioadă a devenit „epoca ilumi-nistă”. Acestea au devenit baza pentru sistemul de valori a iluminismului şi au avut o influenţă puternică inclusiv asupra gândirii economice şi politice moderne.

Idealurile individualismului, dreptul de proprietate, pieţele libere şi guvernul repre­zentativ ales prin vot universal, au contribuit semnificativ la democraţia ulterioară.

Dar, noi descoperiri şi noi moduri de gândire au scos în evidenţă limitările modelu­lui newtonian şi au pregătit calea pentru „noua revoluţie ştiinţifică” cea a secolului 20, al cărui exponent de necontestat a fost Albert Einstein.

Una dintre evoluţiile care au făcut po­sibilă noua revoluţie ştiinţifică, a avut loc în secolul 19 prin descoperirea şi studierea feno-menelor electrice şi magnetice, care implicau un nou tip de forţă, fenomene care nu puteau fi descrise de modelul newtonian.

Michel Faraday şi Clerk Maxwell au studiat efectele forţelor electrice şi magnetice şi au înlocuit conceptul de forţă cu unul de câmp de forţe, arătând că aceste câmpuri au propria lor realitate şi pot fi studiate fără a face referinţă la celelalte corpuri solide, lichide sau gazoase.

Această teorie, numită teoria electrodi-namică, a culminat cu înţelegerea faptului că lumina era de fapt un câmp electromagnetic cu vibraţie rapidă, care străbate spaţiul sub for­mă de unde.

Boltzmann, cu ajutorul teoriei proba-bilităţii a putut descrie comportarea sistemelor fizice complexe în termeni de legi statistice, iar termodinamica a putut fi pusă pe o bază new­toniană solidă, cunoscută ca mecanică statistică.

Boltzmann a arătat că legea a 2­a a termodinamicii (legea entropiei) este o lege statistică. Entropia, denumirea reprezentând o combinaţie între „energie” şi „tropos” ­ care în limba greacă înseamnă transformare, măsoară gradul de evoluţie al unui sistem fizic, marcând direcţia timpului. Afirmaţia că anumite procese nu se produc de la sine, spre exemplu conversia spontană a energiei termice în energie mecani­că, nu înseamnă că ele sunt imposibile, ci doar extrem de improbabile.

Fizica relativistă

Fizica secolului 20 a fost esenţial deter­minată de extraordinara realizare a lui Albert Einstein. În două articole, ambele publicate în 1905, el a propus două curente revoluţionare în gândirea filosofică.

Primul ­ a fost teoria relativităţii re-strânse, iar celălalt ­ o nouă tratare a radiaţiei electromagnetice, care avea să devină caracte­ristică pentru teoria cuantică, şi anume teoria fenomenelor atomice.

Teoria cuantică completă a fost pusă la punct 20 de ani mai târziu de o întreagă echi­pă de fizicieni. Teoria relativităţii, în schimb, a fost elaborată în formă definitivă de către Ein­stein singur. Lucrările ştiinţifice ale lui Einstein sunt monumente intelectuale care marchează începutul gândirii secolului 20.

Cealaltă evoluţie majoră a cercetărilor ştiinţifice a secolului 20 s­a petrecut în lumea atomică şi subatomică, aducându­ne în contact cu o realitate stranie şi neaşteptată care a zgu­duit fundaţiile viziunii ştiinţifice despre Lume.

51

Nimic de acest fel nu se mai petrecuse vreodată în ştiinţă. Noua fizică i­a confruntat pe oame­nii de ştiinţă pentru prima oară cu o provoca­re brutală la adresa capacităţii lor de a înţelege Universul.

De fiecare dată când puneau naturii o întrebare în cadrul unui experiment la nivel atomic, natura răspundea printr­un paradox, şi cu cât încercau să lămurească situaţia, cu atât paradoxul devenea mai straniu. În această luptă a lor pentru înţelegerea noii realităţi, savanţii şi­au dat seama cu durere că limbajul, concep­tele de bază şi întregul lor mod de gândire ­ erau inadecvate pentru a descrie fenomenele la nivel atomic.

Fizicienilor le­a luat mult timp ca să accepte faptul că paradoxurile cu care se con­fruntau sunt un aspect fundamental al fizicii atomice şi să realizeze că ele apar de câte ori cineva încearcă să descrie fenomene atomice în termenii conceptelor clasice. După ce s­a în­ţeles aceasta, fizicienii au început să înveţe să pună întrebările corect şi să evite contradicţiile. Ei au reuşit să pătrundă „spiritul teoriei cuan­tice” şi în final au găsit formularea matematică a acestei teorii.

Teoria cuantică, sau cum i se mai spune „mecanica cuantică” a fost formulată în cursul primelor 3 decenii ale secolului 20 de către fizicienii Max Plank, Albert Einstein, Ni­els Bohr, Louis de Broglie, Erwin Schrodinger, Wolfgang Pauli, Werner Heisenberg şi Paul Di­rac. Între aceştia au existat strălucite schimburi de idei, dar şi conflicte umane dramatice, în final ducând la construcţia noii fizici.

Odată formulată matematic teoria cuantică, efectul acesteia pentru viziunea de atunci a fizicienilor asupra realităţii a fost cu adevărat devastator. Noua fizică necesita schim­bări profunde în conceptele de: spaţiu, timp, materie, obiect, cauză şi efect. Chiar şi Einstein a trăit şocul confruntării cu noile concepte ale fizicii, declarând:

„Toate încercările mele de a adapta fundamentele teoretice ale fizicii la această cu­noaştere au eşuat complet. Era de parcă mi se trăgea pământul de sub picioare, nu se putea vedea nicăieri o temelie fermă pe care să con­struieşti” 10.

Investigarea experimentală a atomilor, până nu demult denumiţi „cărămizile univer­sului” a dus la rezultate senzaţionale şi total

neaşteptate. Departe de a fi mici corpuri so­lide dure, atomii s­au vădit a consta din mari spaţii (volume) unde particule extrem de mici, electronii, se rotesc cu viteze inimaginabile în jurul nucleului. De fapt, toate particulele sub­atomice (electronii, protonii şi neutronii) sunt stranii, fiind entităţi abstracte cu aspect dual. În funcţie de cum le privim, ele apar uneori ca particule, alte ori ca unde, iar această natură duală este prezentată şi de lumină. Particulele de lumină, la început au fost denumite „cuan­te” de către Einstein, după care s­a propus schimbarea denumirii în fotoni.

Fotonii, particule ale câmpului electro­magnetic şi ale luminii, au proprietăţi unice, inclusiv faptul că sunt lipsiţi de masă, ceea ce le permite să nu interacţioneze distructiv cu materia, inclusiv cu materia vie. Ochii noştri nu sunt afectaţi de către fotonii, care ne permit astfel să vedem lumea din jurul nostru, întreg Universul.

Această natură duală a materiei face pentru simţurile noastre imposibil de înţeles că „ceva” poate fi în acelaşi timp o particulă şi o undă. Situaţia părea un paradox, până când s­a înţeles că termenii „particulă” şi „undă” sunt din registrul clasic al înţelegerii noastre, termeni neadecvaţi acum pentru fenomenele subatomice.

Principiul incertitudinii

Heisenberg - are marele merit de a fi exprimat, în ciuda limitărilor conceptelor cla­sice, într­o formă matematică, această situaţie paradoxală, cunoscută ca „principiul incerti-tudinii”. Acest principiu, întinzând limitele imaginaţiei omeneşti, constă într­un set de re­laţii matematice care determină gradul în care conceptele clasice pot fi aplicate la fenomene atomice. S­a constatat astfel că există perechi de concepte sau aspecte interconectate, care nu pot fi definite simultan într­un mod precis. Cu cât dorim să stabilim mai riguros unul din­tre aspecte, cu atât devine mai nesigur celălalt aspect (perechea), iar relaţia corectă dintre ele este dată de principiul incertitudinii.

Lămurirea paradoxului „undă / parti­culă” i­a forţat pe fizicieni să accepte punerea sub semnul întrebării, chiar fundamentul vizi­unii de realitate a materiei. La nivel subatomic, materia nu există cu certitudine în locuri de­

52

finite, ci mai degrabă prezintă „tendinţe de a exista” iar evenimentele atomice nu se produc cu certitudine la momente definite şi în mo­duri definite, ci mai degrabă prezintă „tendinţe de a se petrece”.

În formalismul mecanicii cuantice, aceste tendinţe sunt exprimate ca probabilităţi şi sunt asociate cu mărimi care iau formă de „unde” fiind similare formulelor matematice care descriu vibraţiile. Acesta este modul în care „particulele” pot fi şi „unde” (în acelaşi timp). Ele nu sunt unde tridimensionale, precum un­dele pe apă, sau undele sonore în aer. Ele sunt „unde de probabilitate” ­ mărimi matematice abstracte cu toate proprietăţile caracteristice ale undelor, şi care sunt legate de probabilitatea gă­sirii particulelor în anumite puncte din spaţiu şi la anumite momente. Toate legile fizicii ato­mice sunt exprimate în termenii acestor proba­bilităţi. Nu putem prevedea cu certitudine pro­ducerea unui eveniment atomic, putem doar să prevedem probabilitatea ca el să se producă.

Prin urmare, la nivel subatomic, avem modele ondulatorii de probabilităţi. Dar aces­te modele nu descriu probabilităţi de corpuri, ci probabilităţi de interconexiuni. Din analiza procesului de observaţie în fizica atomică, re­zultă că particulele subatomice nu au sens ca entităţi izolate, ele putând fi înţelese ca inter­conexiuni sau corelaţii între diferite procese de observaţie şi măsurare. Acesta este modul în care fizica modernă dezvăluie unicitatea de bază a Universului.

Fizica cuantică arată că nu putem des­compune lumea în unităţile sale cele mai mici, cu o existenţă independentă. Când penetrăm materia, natura nu ne arată nişte cărămizi, ci apare mai curând ca o reţea complicată de rela-ţii între diferitele părţi ale unui întreg unificat. După cum s­a exprimat Heisenberg „Lumea apare ca o ţesătură complicată de evenimente în care conexiunile de diferite tipuri alternează, se combină sau se suprapun, determinând tex­tura întregului. Universul începe să arate mai mult ca o mare idee, decât ca o mare maşină” 11.

Rolul cercetătorului în experimentele de fizică atomică

Fizicianul David Bohm, prin anii ’50 a prezentat câteva interesante speculaţii relativ la analogiile dintre procesele cuantice şi cele ale

gândirii umane. Similitudinile dintre structu­ra materiei şi cea a minţii nu ar trebui să ne surprindă prea mult, deoarece conştiinţa ome­nească joacă un rol crucial în procesul de ob­servaţie, iar în fizica cuantică ea determină în mare măsură proprietăţile fenomenelor obser­vate, care pot fi înţelese doar ca nişte corelaţii între „diferite procese de observaţie” şi „tehnica de măsurare” iar finele acestui lanţ de procese se află întotdeauna în conştiinţa observatorului uman.

Astfel, caracteristica paradoxală a te­oriei cuantice este faptul că observatorul nu este necesar doar pentru a observa proprietăţile unui fenomen atomic, ci este chiar participant la generarea acestor proprietăţi. Decizia con­ştientă a cercetătorului privind, spre exemplu observaţiile asupra unui electron, va determi­na în mare măsură proprietăţile electronului. Electronul nu are proprietăţi obiective inde­pendente de mintea celui care cercetează !

Astfel, modelele pe care oamenii de şti­inţă le observă în natura înconjurătoare sunt intim conectate cu modelele din mintea lor, cu conceptele, gândurile şi valorile lor. Putem spune că ultimele realizări din fizica atomică, sunt în mare parte rezultatul viziunii şi credin­ţei cercetătorilor, sunt condiţionate de cadrul lor mintal. Prin urmare, oamenii de ştiinţă sunt tot mai responsabili pentru cercetările lor, nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi mental! 9

Această responsabilitate a devenit o chestiune importantă în numeroasele ştiinţe de azi, în fizică spre exemplu teoria relativităţii şi mecanica cuantică au deschis posibilităţi uriaşe de progres, dar şi căi foarte periculoase.

Prin geniile, de la revoluţia ştiinţifică încoace, continuând până astăzi, ne­am apropi­at tot mai mult de secretele intime ale structurii Universului. Putem chiar crede că am ajuns la relaţia directă cu Creatorul, care se pare că ne lasă să influenţăm lumea cuantică şi probabil evoluţia Universului. Putem crede că Dumne­zeu ne­a luat parteneri ... pentru ce urmează de aici încolo !?

Viaţa, deşi pare neglijabilă la scara Uni­versului, pare a fi un element esenţial în evolu­ţia acestuia. Tot mai mulţi fizicieni, cosmologi şi filosofi iau în considerare efectele astrofizice pe care viaţa le­ar avea dacă ar supravieţui ex­pansiunii Soarelui, devenit o gigantă roşie. Pro­

53

babil că viaţa ar produce schimbări calitative majore chiar la nivelul structurii galaxiei şi mai târziu în structura întregului Univers. Prin ur­mare, istoria viitoare a Universului depinde de evoluţia viitoare a cunoaşterii 12.

Aspectul dinamic al materiei

Există în continuare mari semne de în­trebare. Inexplicabil este faptul că deşi au trecut 13,7 miliarde de ani de la Crearea Universului, o durată inimaginabilă, electronii se învârt fără oprire în jurul atomilor lor. De ce nu se opresc oare. Ce îi face să se învârtă cu aceeaşi energie ?! Orice altă mişcare ar fi încetat demult !

Aspectul dinamic al materiei apare în teoria cuantică drept o consecinţă a naturii on­dulatorii a particulelor subatomice şi este chiar mai esenţial în teoria relativitătii, unde particu­lele subatomice pot fi înţelese doar în context dinamic, în termeni de mişcare, interacţiune şi transformare.

Deoarece particulele nu sunt entităti izolate, ci modele de probabilitate ondulatorie, implică faptul că ele se comportă straniu. De câte ori o particulă subatomică este limitată la un spaţiu restrâns, ea reacţionează agitându­se, deplasându­se tot mai rapid. Acest comporta­ment este un „efect cuantic” tipic, o caracte­ristică a lumii subatomice. Este bine­cunoscut cazul moleculelor de gaz, care sub presiune tot mai mare se mişcă tot mai rapid, ridicându­şi totodată temperatura.

Această tendinţă a particulelor de a reacţiona la restrângerea spaţiului disponibil, prin creşterea agitaţiei, implică o „nelinişte” fundamentală a materiei, care este caracteristi­că lumii subatomice. În conformitate cu teoria cuantică, materia este totdeauna în vibraţie, mişcare, niciodată liniştită.

Electronii sunt „legaţi” de nucleele atomilor prin forţe electrice puternice, iar ei reacţionează rotindu­se extrem de rapid. În nu­clee, protonii şi neutronii sunt strânşi de forţe nucleare extrem de puternice şi în consecinţă gonesc cu viteze inimaginabile.

Nu există structuri statice în natură. Există stabilitate, dar această stabilitate este una de echilibru dinamic şi, cu cât pătrundem mai adânc în intimitatea materiei, cu atât dovezi­le sunt mai convingătoare de cele arătate până acum.

Diferiţii atomi, deşi au proprietăţi total diferite, sunt constituiţi din aceleaşi particule elementare (protoni, neutroni, electroni etc.) stabilitatea lor fiind o proprietate esenţială a materiei macroscopice, suportând transformă­rile de fază (solid­lichid, lichid­gaz sau solid­gaz) fără a se deteriora. Stabilitatea lor are de suferit doar în condiţii relativiste la tempera­turi şi presiuni extreme întâlnite în stele şi la explozia lor.

Atomii au luat naştere la răcirea Uni­versului (după Big­Bang) apărând atomii de hi­drogen. Ceilalţi atomi au apărut în stele (heliu, carbon, oxigen ... fier) iar la explozia stelelor în condiţii extreme de temperatură şi presiu­ne, deşi în procese de fracţiuni de secundă, au rezultat toţi ceilalţi atomi (Cu, Ag, Au, Pb, U etc) care la scara Universului reprezintă o pon­dere de 1­2%. Sistemul nostru solar a apărut din gazele şi praful rezultat în urma exploziilor stelelor din prima generaţie, asta făcând posibi­lă apariţia, formarea planetelor constituite din multitudinea atomilor cunoscuţi.

Întreg Universul este format din cca. 1081 atomi (un număr surprinzător de mic) iar corpul nostru are nevoie de cca. 1028 atomi, creerul având cca. 1026,6 atomi, fiind necesar deci un număr „destul de mare” de atomi dife­riţi pentru o fiinţă complexă, dotată cu inteli­genţă şi conştiinţă.

Din studiul nucleelor atomice, rezultă că vitezele protonilor şi ale neutronilor (deşi aflaţi într­un spaţiu atât de mic) sunt atât de mari încât se apropie de viteza luminii, inter­acţiunile dintre aceştia fiind descrise de teoria relativităţii, cea care dezvăluie cel mai bine na­tura dinamică a materiei. De aceea, când aceste particule subatomice scapă de acolo (în reacţii­le nucleare) au viteze relativiste.

Cea mai importantă consecinţă a ca­drului relativist a fost înţelegerea faptului că „masa” este o formă de „energie”. Materia este „energie” concentrată. Chiar şi un obiect în re­paus are energie stocată în masa sa, iar relaţia între cele două este dată de celebra ecuaţie a lui Einstein E = m . c2 unde „c” este viteza luminii.

Viteza luminii este aceeaşi în Univers indiferent de sursă. Este o viteză „absolută” egală, aceeaşi pentru orice observator / reper. Dacă este emisă de pe o sursă aflată în mişcare, lumina se va deplasa prin Univers cu aceeaşi vi­

54

teză atât înainte, cât şi înapoi (raportat la sensul de deplasare al sursei). Pare imposibil de înţe­les, dar face parte din fizica relativistă plină de paradoxuri.

În momentul emiterii fotonilor de lu­mină, paradoxal, sursa „stă” datorită faptului că nu există „timp prezent” ci doar „timp tre­cut” şi „timp viitor” ! La graniţa lor există pre­zentul, care nu are dimensiune. Dimensiunea „prezentului” este zero. Astfel, pentru fotonii de lumină (particule relativiste) emisia se face totdeauna de pe o sursă care „stă” între viitor şi trecut, timpul „prezent” fiind reperul universal.

Poate fi măsurat „timpul trecut” de la un eveniment şi cel estimat „timpul viitor” până la alt eveniment. Dar, aşa cum s­a arătat, nu are dimensiune „timpul prezent” astfel ob­servăm că „existenţa” se derulează continuu în­tre viitor şi trecut.

Nu este paradoxal, dar este surprinză­tor faptul că tot ce vedem noi, sunt imagini ale trecutului. O galaxie din Univers o vedem, dar noi vedem ce era acum milioane de ani când a pornit de acolo lumina pe care noi acum o vedem. Chiar şi imaginea Soarelui nostru este cea de acum 8 minute şi 19 secunde, timpul necesar fotonilor să parcurgă distanţa până la Terra. Dar şi cele mai apropiate lucruri pe care le vedem sunt imagini din trecut, chiar dacă un trecut f.f apropiat, datorită vitezei de 300.000.000 m / s (o viteză enormă, cea a lu­minii).

Chiar cu această viteză, imaginea pe care noi o vedem, spre exemplu una aflată la 3 metri distanţă de noi, este din trecut ­ cu o milionime de secundă. Se poate spune că este o durată neglijabilă, dar trebuie de avut în ve­dere că în Univers se petrec fenomene care se desfăşoară în intervale şi mai scurte, iar în la­boratoarele noastre s­au obţinut specii noi de elemente chimice cu durată de viaţă de miliar­dimi de secundă.

Pentru a descrie fenomenele care im­plică viteze apropiate de viteza luminii, se fo­loseşte, aşa cum s­a arătat deja, un cadru rela­tivist, cadru care încorporează „timpul” în cele 3 coordonate ale „spaţiului” rezultând astfel un continuum cu 4 dimensiuni, numit „spaţiu­timp”. În fizica relativistă nu putem vorbi nici­odată despre spaţiu fără a vorbi şi despre timp, precum şi invers. Dar trebuie recunoscut că nu este la îndemâna intuiţiei şi a simţurilor noastre

să înţelegem Universul în 4 dimensiuni. Dar matematica permite acest lucru.

Matematica fiind limbajul lui Dumne­zeu­Creatorul Universului, algoritmii acesteia permit cuprinderea şi exprimarea chiar şi a in­explicabilului. Prin urmare, matematica repre­zintă „un nou simţ” al nostru prin care putem înţelege şi exprima ceea ce depăşeşte „bunul simţ” obişnuit cu care suntem înzestraţi. Se pare că acum suntem pe cale să depăşim această graniţă şi, prin cele mai recente realizări ale fi­zicii relativiste reuşim să intuim şi să exprimăm chiar şi inexplicabilul 8.

Probabil, mai intrigant este faptul că în electrodinamica cuantică, una dintre cele mai de succes teorii relativiste din fizica particulelor, este în domeniul antiparticulelor care pot fi in­terpretate ca deplasându­se înapoi în timp. În cadrul acestei teorii, aceeaşi expresie matema­tică descrie fie un pozitron (antiparticula elec­tronului) care se mişcă dinspre trecut spre vii­tor, fie un electron care se mişcă dinspre viitor spre trecut. Interacţiunile între particule pot fi în orice direcţie a celor 4 coordonate „spaţiu­timp” ele deplasându­se înapoi şi înainte „în timp” şi în toate cele 3 perechi de coordonate în „spaţiu” (înainte şi înapoi, în sus şi în jos, precum şi în stânga şi în dreapta).

Despre Albert Einstein (1879-1955)

Cum se face că nimeni nu mă înţelege, dar toată lumea mă iubeşte ?” se întreba Einste­in într­un interviu din 1944. Teoria relativită­ţii i­a adus o faimă pe care nici un savant n­a dobândit­o vreodată: Einstein a devenit simbo-lul ştiinţei şi al înţelepciunii. O înţelepciune nonconformistă şi plină de umor, o înţelepciu­ne autoironică, aşa cum o dovedesc cuvintele rostite de Einstein în 1922 la Sorbona: „Dacă teoria mea se va dovedi corectă, Germania va susţine că sunt german, iar Franţa mă va de­clara cetăţean al Lumii. Dacă teoria mea se va dovedi falsă, Franţa va spune că sunt german, iar Germania mă va declara evreu”.

Prin opera lui Albert Einstein orizontu­rile omenirii s­au lărgit nemăsurat şi în acelaşi timp imaginea noastră despre lume a dobândit o unitate şi o armonie la care înainte nici nu vi­sasem. Fundalul unei asemenea înfăptuiri a fost

55

pregătit de generaţiile precedente ale comuni­tăţii mondiale a oamenilor de ştiinţă, iar conse­cinţele ei depline vor fi descoperite abia de ge­neraţiile următoare. Niels Bohr – 1955: El ştia că noi nu înţelegem nimic. Max Born – 1955: Dintre personalităţile secolului 20, la el se îm­pletesc într­un grad excepţional acele însuşiri extrem de rafinate ale intelectului, intuiţiei şi imaginaţiei, care sunt rareori prezente într­un singur spirit, dar care atunci când se manifestă laolaltă, îi fac pe oameni să afirme că acel spirit este un geniu. Era inevitabil ca geniul acesta să apară acum în câmpul ştiinţei fiindcă civilizaţia secolului 20 este, în primul rând şi mai ales, o civilizaţie tehnologică (Publicaţia „Time” - 1 iulie 1946). Nu poţi să contempli fără uimire şi admiraţie o operă atât de profundă şi în acelaşi timp de o originalitate atât de mare, desăvârşită la o vârstă atât de tânără (Louis de Broglie – 1922). Einstein era înclinat să vorbească atât de des despre Dumnezeu, încât am fost tentat să bănuiesc că nu este un fizician ci mai degrabă un teolog (Friedrich Durremnatt – 1955). Ni­meni nu a contribuit mai mult decât genialul Albert Einstein la enorma dezvoltare a cunoaş­terii secolului 20 (Dwight Eisenhower – 1955). Conversaţia cu Einstein este de multe ori o combinaţie de glume nevinovate şi de ironii fine, astfel încât unii nu se puteau hotărâ dacă să râdă sau să se simtă jigniţi. O asemenea ati­tudine părea de multe ori ridicolă pentru cei vi­zaţi, uneori chiar cinică (Philipp Frank, scriitor – 1947). Este vesel, sigur pe sine şi amabil, şi întelege tot atâta psihologie câtă fizică înţeleg şi eu, aşa că am avut împreună o conversaţie foar­te plăcută (Sigmund Freud – 1926). Omenirea şi­a pierdut cel mai bun fiu al ei, al cărui spirit a ajuns până la capătul Universului. Sufletul său a fost plin de grija pentru pacea lumii şi pen­tru binele umanităţii, pentru binele oamenilor obişnuiţi din lumea întreagă (Israel Goldstein, preşedintele American Jewish Congress – 1955). Omul acesta a schimbat perspectiva asupra lu­mii aşa cum numai Newton şi Darwin au mai tăcut­o (New York Times – 1955). Era aproape lipsit de sofisticare şi mondenitate. Avea întot­deauna un fel de puritate intensă, copilăroasă şi extrem de încăpăţânată în acelaşi timp. A fost una dintre cele mai mari personalităţi ale tuturor timpurilor. Pentru toţi savanţii lumii şi pentru cei mai mulţi oameni, e o zi de do­liu. (Robert Oppenheimer - 19 mai 1955).

Tânărul Albert Einstein depăşeşte în îndrăz­neală tot ce s­a descoperit până acum în fizica teoretică şi în teoria cunoaşterii filosofice (Max Plank – 1909). Într­o epocă în care fizica a dat naştere unui mare număr de personalităţi şi unei diversităţi uluitoare de fapte şi teorii noi, Einstein deţine supremaţia prin amploarea, profunzimea şi multilateralitatea construcţiilor sale (Bertrand Russell – 1928). Teoria relativită­ţii reprezintă una dintre cele mai mari, dacă nu cea mai mare dintre toate realizările din istoria gândirii umane (Joseph John Thompson, descope-ritorul electronului – 1919).

BIBLIOGRAFIE:

1. Theaureau J, Theories et methodes d’analise de l’action de l’energie, Ed.Compiegne ­ 19992. Pisoschi A, Aurel Ardelean, Aspecte meto­dologice în cercetarea ştiinţifică, Ed.Academiei – Bucureşti 20073. Nicolescu Ov., Economia, Firma şi Manage­mentul bazate pe cunoştinţe, Ed.Economică ­ 20054. Dumescu Fl., Geografie economică, ”Vasile Goldiş University Press”­ 20065. Fritjof Capra, Înţelepciune aparte, Editura Tehnică – 20046. Revista „Science et Vie” nr. oct. 20127. David Deutsch, Textura realităţii, Editura Teh­nică – 20068. Deac I., Priincipiile metafizicii carteziene, Edi­tura Polirom ­ 20049. Fritjof Capra, Momentul adevărului, Editura Tehnică – 200410. Alice Calaprice, Albert Einstein ­ cuvinte me­morabile, Ed.Humanitas ­ 200511. Wernwr Heisenberg, Paşi peste graniţe, Edi­tura tehnică ­ 197912. Barrow J., Tipler F., The Antropic Cosmologi­cal Principle, Clarendon Press – 1986.

56

ABSTRACT:

The fundamentalist terrorism and also the reli­gious terrorism can both be felt again in Europe and in other places of our world. Therefore, it is very important to find out which are its psy­chological resources. This is the reason why we have browsed through the topic­related re­views done by André Glucksmann, the French specialist in political philosophy.

The peculiarities of Glucksmann’s research are the ironic – essayist style and the fact the he directs his conclusions after introducing liter­ary fictional characters belonging to the world classic literature.

Our conclusion is that, under such circumstanc­es, presenting original and representative liter­ary characters for a certain idea might be of a greater importance than the analysis of a cer­tain number of empirical facts.

KEYWORDS:  terrorism, hate, fundamentalism, Dostoievsky, Glucksmann

Expresia „Literatura ca ştiinţă a răului”

a fost utilizată prima dată, din câte ştim, de către filosoful francez contemporan André Gulcksmann, ca să ilustreze teza sa, aceea că există un sentiment de ură constitutiv fiin­ţei umane. După Glucksmann la om, spre deosebire de animal, ura poate fi „afirmativă, nu doar reactivă”1. Prin aceasta, omul depăşeşte animalul în materie de ură. Şi animalul poate fi provocat la violenţă, poate fi întărâtat etc., şi atunci el devine agresiv. Dar animalul va fi numai „reactiv”, adică va reacţiona la împrejurări date, nu va fi „afirmativ”, respectiv animalul nu va fi, ca şi omul, capabil de o ură

1 A. Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 45.

dincolo de motivele date. Numai omul este capabil de ură ca pasiune organizată, gratuită, pe o durată coextensivă întregii sale vieţi. Dacă Bergson definea omul prin râs2, iar Huizinga prin capacitatea de a fi ludic3, atunci putem spune că la Glucksmann omul este definit ca un animal care poate să urască fără motiv, sau dincolo de motivele propriu­zise.

André Glucksmann îşi argumentează ideile şi cu fapte preluate din realitatea ime­diată, cu exemple de războaie sau acţiuni te­ro riste, dar mai cu seamă îşi argumentează ideile cu personaje luate din literatura clasică. Astfel, mecanismele prin care acţionează şi funcţionează ura furibundă sunt ilustrate prin­tr­o analiză detaliată a tragediei antice Medeea de Seneca. Războiul caracterizat prin luptă până la moarte este ilustrat prin Antigona lui Sofocle, terorismul nihilist prin Demonii lui Dostoievski.

De ce recurge Glucksmann la literatu­ra clasică? De ce ar putea fi mai concludentă analiza unei tragedii scrisă acum două mii cinci sute de ani, decât referirea la evenimentele isto­rice contemporane? Opţiunea o mărturiseşte şi o explică el însuşi, într­un amplu interviu acor­dat revistei franceze „Le Point”4. Referirea la fapte din contemporaneitate poate fi mai înşe­lătoare decât trimiterea la literatura clasică. De exemplu, atunci când vine vorba de ură, se ştie că există sociologi şi politologi care susţin că ura teroriştilor ar fi cauzată din exterior, de sărăcie, opresiune, umilinţă. Dar experienţa ne arată că nu toţi cei săraci, nu toţi cei aflaţi în suferinţă se lasă devastaţi de ură. Dimpotrivă, putem ob­

2 Henri Bergson, Teoria râsului, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992, p. 24.3 Johan Huizinga, Homo Ludens, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 70.4 Entretien avec Roger­Paul Droit, în „Le Point”, no./jeudi 4 nov. 2004.

O PROBLEMĂ DE EPISTEMOLOGIE:poate fi literatura de ficţiune o „știinţă a răului”?

Conf. dr. Nicolae IUGA, Dr. Laurenţiu BATIN

57

serva că teroristul modern, în cele mai multe cazuri, nu este un om sărac, ignorant şi frustrat, ci este un individ provenit din ţări musulmane dar educat în Occident, aşadar un individ care provine din familii cu resurse financiare impor­tante, care îşi permit achitarea unor mari taxe de şcolarizare la universităţi occidentale sau din SUA, precum îşi permit şi ducerea unui costisi­tor stil de viaţă occidental. Şi, cu toate acestea, oamenii devin terorişti, cu riscul vieţii proprii. Deci, nu mizeria, ci ura intrinsec umană este cauza răului social. Teroristul modern nu este o marionetă manipulată de circumstanţe mate­riale, ci el este un criminal responsabil care se bucură să ucidă. De aceea Glucksmann recurge cu precădere la literatură, pentru că literatura evidenţiază tipologii uma ne, personaje de fic­ţiune mai relevante decât persoanele concrete din realitate. Punând în evidenţă cazuri de ură gratuită, imotivată, literatura devine astfel „o ştiinţă a răului”5.

Literatura evidenţiază răul din om şi îl exorcizează prin efectul „catharsis”, fapt obser­vat încă de către Aristotel. La Aristotel (în Poe-tica, 1449b), katharsis ton pathematon însemna literal „curăţirea de patimi”, însemna că, dacă asistăm la reprezentarea teatrală a unei tra gedii sau citim o operă literară cu subiect tragic în genere, aceasta poate să provoace în sufletul nostru două sentimente, numite şi pasiuni: mila şi frica, pentru ca în acest fel ho meopatic sufletul să se „cureţe” de aceste „patimi”. De ce mila şi frica ­ şi nu altceva? Aristotel explică în detaliu. În situaţia tragică, eroul (personajul) este pedepsit de către Destin şi moare fără să fie vinovat. Eroul nu este pedepsit pentru că el ca erou ar fi rău, ci este ucis pentru că Destinul este rău şi nedrept cu el. Deci, nu se pune pro­blema ca eroul să fie rău, ci să fie cel puţin la fel ca şi noi, după cum uneori poate să fie mai bun decât noi. Aşadar, în faţa unei situaţii tragice, noi vom simţi milă faţă de eroul care este la fel ca şi noi, după cum vom simţi frică faţă de ero­ul care este mai bun decât noi. Normal, vom simţi milă faţă de cel care este asemenea nouă şi care moare fără vină şi fără putinţă de scăpa­re. Frica se explică altfel. Dacă cineva, care este mai bun decât noi, a meritat să moară în chip tragic, atunci ce putem merita noi, care suntem mai puţin buni decât el?

5 Idem.

În cele aproximativ două milenii care s­au scurs de la tragedia greacă la romanul mo­dern s­au produs unele mutaţii profunde. În­tre timp, locul Destinului din antichitate este luat de către Politică în modernitate, dacă ar fi să­l credem pe Napoleon, Împăratul Francezi­lor. În teatrul antichităţii, destinul eroului este obligatoriu tragic, în romanul modern tragicul este doar un caz particular al dramaticului. La fel şi atributul răului se mută semnificativ de la Destin la individ, la om, la personajul de ro­man. Nu mai avem răul impersonal şi necesar al destinului, ci răul personal şi contingent al câte unui erou din roman.

Punând în lumină răul, literatura este o cunoaştere a răului din om, a acelui rău care nu este accidental ci mai degrabă constitutiv omu­lui şi peren în om, indiferent dacă răul provi­ne din alegerea individului sau de la destinul supraindividual, deci literatura este o „ştiinţă a răului”. Astfel, unele personaje din Sofocle, Euripide, Seneca, Shakespeare, Dostoievski, Cehov, Beckett, Ionesco pot fi considerate veri­tabile paradigme ale răului. Aceşti mari scriitori nu sunt numai poeţi ai răului, ci şi profeţi ai ră­ului, ei dezvăluie ceea ce merge prost în drama umană, ei văd „florile răului” mai bine decât al­ţii, ei pot descifra mai uşor decât alţii semenele rău­prevestitoare ale destinului. Dacă este ade­vărat că locul destinului din antichitate a fost luat de către politică în modernitate, atunci în postmodernism este luat de către hedonism şi manipulare. Învederarea răului cu mijloace li­terare este un rău necesar, iar scriitorii sunt o amintire permanentă a pericolului, memoria vie a inumanului.

Să luăm câteva exemple. Antigona de Sofocle. Este una dintre cele mai preţioase cre­aţii literare ale antichităţii6. Eroina, „cea mai sublimă dintre toate femeile care au existat vreodată pe pământ” (Hegel), a fost fiica lui Oedip regele Thebei, născută din dragostea in­cestuoasă a lui Oedip cu mama sa Iocasta. Ea asistă la lupta dintre cei doi fraţi ai săi, Eteocles şi Polynices, care luptă cu toată ura şi înverşu­narea, până când se ucid unul pe celălalt. In­trucât fraţii au murit amândoi în luptă, tronul cetăţii este ocupat de către Creon, fratele Iocas­tei. Noul rege, în fapt un tiran ipocrit şi brutal, porunceşte ca pentru Eteocles să se organizeze o înmormântare fastuoasă, ca pentru un apără­

6 Sofocle, Teatru, EPL, Bucureşti, 1969, p. 5 şi urm.

58

tor al cetăţii, iar în ceea ce îl priveşte pe fratele acestuia, Polynices, care a venit cu oaste străină asupra cetăţii, a poruncit ca să nu se facă nici simpla înmormântare, ci cadavrul acestuia să fie lăsat expus neîngropat ceea ce, după tradiţia greacă, era o mare nelegiuire. Antigona, în nu­mele conştiinţei morale şi a legăturii de sânge cu fratele său, redă pământului în mod simbo­lic trupul lui Polynice. Când a aflat câ i­a încăl­cat porunca, Creon se înfurie şi o condamnă pe Antigona la moarte. Dincolo de complexitatea şi frumuseţea morală impresionantă a tragedi­ei, rămân de aici pentru eternitate două para­digme literare ale urii şi cruzimii fără margini, inerente omului ca atare, paradigma luptei fratricide până la moarte (fraţii Antogonei) şi a cruzimii înspăimântătoare cu care un tiran (Creon) condamnă la moarte un personaj care este exponentul iubirii si al conştiinţei morale.

Medeea – de preferat în varianta lui Seneca şi pentru faptul că Seneca scrie mai cu seamă despre ultima parte a vieţii Medeeii, de după trădarea ei de către Iason, perioadă în care eroina se dezlănţuie în toată ura şi în toa­tă dorinţa ei de răzbunare, până la demenţă. Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei. Se îndrăgosteşte nebuneşte de Iason, venit în Col­chida cu argonauţii, în căutarea lânii de aur. Îl ajută pe Iason să obţină lâna de aur, luptând prin farmecele pe care ştia să le facă, atât cu monştrii fabuloşi care păzeau lâna, cât şi cu soldaţii tatălui său, deoarece Iason i­a promis că o va lua în căsătorie. Apoi, pentru a putea fugi cu iubitul ei la Ioclos, nu ezită chiar să­şi ucidă fratele, pe Apsirtos. Iason nu îşi va ţine promisiunea de a o lua în căsătorie, în schimb are cu ea doi copii, un fiu şi o fiică. Ajunşi la Ioclos, Medeea se răzbună pe regele cetăţii, pu­nând la cale otrăvirea acestuia, după care cei doi sunt nevoiţi să fugă la Corinth. Aici, regele Corinthului Creon îi oferă lui Iason de soţie pe fiica sa, iar Iason o alungă pe Medeea, spre a se căsători cu fiica regelui. Aici ura Medeeii atinge paroxismul. O otrăveşte pe rivala sa şi pe rege, incendiază cetatea, iar pe Iason se răz­bună, ucigându­i pe cei doi copii pe care i­au conceput împreună. Medeea, cu o psihologie complexă, abisală, trece prin trăiri extreme, de la dragostea în care era capabilă de sacrificiu de sine, la ura cea mai devastatoare şi ucigaşă, care i­a anihilat până şi instinctele materne. Sigur, nu este vorba de o ură nemotivată, ci trebuie să avem în vedere şi cauzele, iubirea trădată şi a

umilinţa la care a fost supusă eroina, cauze care au condus­o la dezlănţuirea de ură ucigaşă din finalul tragediei.

În fine, Demonii lui Dostoievski, sau mai bine­zis demonizaţii, adică posedaţii de diavol. Romanul lui Dostoievski este unul al beznei spirituale, al furiei şi disperării7, al cri­melor comise în numele unor idei politice, au­torul anticipând secolul XX, cu a sa dominaţie a ideologiei politice şi a minciunii asupra credin­ţei religioase şi a culturii. Cine sunt „demonii”? Ei bine, aceştia sunt, până la un punct, oameni aproape obişnuiţi: Verhovenski, Stavroghin, Ki­rillov sau Şatov, oameni care îşi pun acut pro­blema credinţei sau necredinţei în Dumnezeu, care poartă discuţii şi socialiste şi anarhiste şi nihiliste. Mai apoi le descoperim ateismul fa­natic şi nihilismul feroce. Mai ales, ceea ce se va numit un secol şi jumătate mai târziu „nihilism terorist”, le emană din toţi porii. Se pronunţă împotriva aristocraţiei, artei şi religiei, Sfânta Treime la care se închină aceştia fiind: ateismul ­ ştiinţa ­ revoluţia. Liderul lor, Piotr Stepano­vici Verhovenski, „un ucigaş de meserie şi clovn de vocaţie”8, este prototipul ideologului care va bântui secolul ulterior. Nikolai Stavroghin, om de o inteligenţă profundă la fel ca şi Ivan Karamazov, este un abis de nepătruns. Ar avea posibilităţi de revenire la normal şi de mântuire, dar aceste drumuri îi sunt închise în urma lui, pentru că, aşa cum o spune el însuşi, a trecut deja de un anumit „prag al răului”, de la care nu mai există cale de întoarcere.

Stavroghin este un geniu nihilist şi în­fricoşător. El ştie care este libertatea, dar ori o re nea gă, ori abuzează de ea9. El ştie să facă dis­tincţia între bine şi rău, dar refuză să o pună în practică. Stavroghin simte o anume satisfacţie, reală, o anumită voluptate în săvârşirea păcatu­lui, în blasfemie şi în mândria de sine. Acestea îl pierd până la urmă. Lui Kirillov, la început îi este indiferent dacă va trăi sau nu. Apoi vrea să facă demonstraţia atee: cine va învinge suferin­ţa şi frica, acela va deveni el însuşi Dumnezeu – şi atunci celălalt Demunezeu nu va mai exista. Acesta este raţionamentul în virtutea căruia se va sinucide: ca să demonstreze că Dumnezeu nu există!

7 Silviu Man, Demonii, www.bookblog.ro (consultat aprilie 2011). 8 Ion Ianoşi, Dostoievski, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 36. 9 Silviu Man, op.cit., idem.

59

1. Interpretări epistemologice în devenirea conaşterii geografice

Deoarece cunoaşterea teoretică nu e cumulativă, se cer a fi evaluate doar teoriile.

Sunt utile şi evaluări ale modalăţi­lor de interogare ce se conturează succesiv, în inte riorul cărora se concep studiile teoretice. Presiunile pentru evaluarea teoriilor fiind mai mari, lor li se acordă atenţie mai mare. Trebuie să se contureze mai multe orizonturi de cerce­tare, să se conştientizeze particularităţile lor, ă se sesizeze limite ale acestora şi incompatibilităţi între ele pentru ca evaluarea lor să devină o problemă de studiu. Apare o necesitate a evaluării orizonturilor epistemologice contu­rate întru identificarea interpretării capabile să funcţioneze ca paradigmă, ca interpretare satis­fă cătoare.

Iniţial, interogarea teoretică a diverse­lor aspecte din geografie care reţin atenţia se efec tuează fără a beneficia de repere furnizate de epistemologi. Cum am argumentat, compe­ten ţele epistemologice nu se pot construi şi au­tomatiza până când domeniu lor de refe rinţă nu se conturează şi până când activităţile co­gnitive nu se dezvoltă suficient pentru ca, prin consecinţele limitelor lor, să se conştien tizeze aspectele problematice pe care le gene rează.

Premizele epistemologice nu lipsesc în activitatea cognitivă, însă ele sunt concepute de fiecare cercetător, în funcţie de orizontul de interpretare în care se situează şi de problemele cu care se confruntă în activitatea cognitivă. Omul care efectuează deliberat proiecte co­gnitive se afla deseori în situaţii care­l fac să se întrebe “cum cunosc?”, “cum să produc o in­terpretare mai bună?” sau “cum s­ar putea ame­liora performanţa cognitivă?”. Răspunsurile la

astfel de întrebări sunt inevitabil eterogene şi pot fi numai parţial satisfăcătoare cât timp epis­temologii nu oferă interpretareasatisăcătoare a cunoaşterii.

Şi diferenţele dintre modalităţile de “cunoaştere geografică” specifice teoreticieni­lor, conştientizate, produc nedumeriri şi interes pentru formarea unor competenţe mai mari, interes care presupune o anume interpretare a “posibilităţii cunoşterii geografice”. Emerg ast­fel tot mai multe interpretări ale “cunoaşterii’, tot mai numeroase raportări la astfel de interpretări, încercări de a la folosi şi, inerent, detaşări critice de unele dintre interpretări.

Când folosirea unor interpretari date cunoaşterii începe să favorizeze unii dintre cerce tători, se poate vorbi de dependenţa mo­da lită ţilor de interogare a geografiei de genurile de epistemologii conturate (disponibile).

Pe măsură epistemologii obiectivează rezultate ale studiilor lor, cercetătorii domeniu­lui geografic se află în contexte informaţionale noi încât ei pot:

n să adopte necritic o poziţie sau alta dintre cele conturate;

n să folosească informaţiile epistemo­logice disponibile pentru a întreprinde analize comparativ şi a face opţiuni;

n să producă poziţii epistemologice noi prin detaşarea critică de poziţiile epistemolo­gice deja conturate în geografie.

Cele trei atitudini sunt posibile deoa­rece interogarea „cunoaşterii” nu poate să pro ducă de la început, cum am argumentat, explicaţia satisfăcătoare.

De pe altă poziţie, explicaţia sistemică, afirmând existenţa organizărilor şi investigân­du­le ca “sisteme”, dezvăluie o altă modalitate de desprindere de paradigm cauzală şi, prin

ANALIZA GEOFIZICULUI - Repere epistemologice

Lect. univ. dr. Dan Ioan Bogdan

60

presupoziţia că sistemele sunt complexităţi, adică organizări ce tind organic spre stări aproa­pe de echilibru, pregăteşte condiţiile epistemo­logice ale explorărilor centrate pe organizări care tind organic către stări departe de echilibru.

Distincţia introdusă de I. Prigogine între cele două genuri de organizări este utilă în interogarea geoizicului. Existenţa socială, având caracter “istoric”, nu poate fi o “com­plexitate” şi nici nu poate fi compusă din complexităţi. Ea este o organizare care de la început se caracterizează prin modificări in­terne ce o întreţin în stari departe de echilibru.

n detaşarea critică de interpretările cau­zale, inclusiv de concepţiile epistemologice care la susţin, face posibile reconsiderări de amploare în interpretarea cunoaşterii şi în modalităţile de concepere a activităţilor cognitive;

n modificarea atitudinii faţă de poziţia empiristă, faţă de poziţia acordată observaţiilor şi experimentelor în activitatea teoretică.Cum a remarcat K.Popper,“ experimentele sunt permanent ghidate de teorie, de bănuieli teo­retice de care experimentatorul este adesea inconştient, de ipoteze privind sursele posibile ale erorilor experimentale şi de speranţe sau conjuncturi despre ceea ce va fi un experiment fertile (prin bănuieli teoretice înţeleg bănuielile că un anumit tip de experiment va fi theoretic productiv)’

n conceperea modalităţilor interacţio­niste, genetice şi sistemice de interogare a depla­sat atenţia (preocuparea) de la căutarea regula­ri tăţilor (legilor), ca modalităţi de construire a explicaţiilor, al încercării de modelare a di­feritelor genuri de procese şi oragnări pe care cercetătorul le poate identifica;

n această evoluţie a fost posibilă întrucât activităţile cognitive beneficiază de interpretări epistemologice care nu mai caută să înţeleagă “raţiunea pură”, ci să conceapă modalităţi de cunoaştere tot mai adecvate “obiectelor în sine” (şi ele reinterpretate) în condiţiile în care posibilităţile de procesare a informaţiilor sunt tot mai bine interpretate.

n sunt condiţii pentru a se interpreta corect conexiunile dintre procesarea socială a informaţiilor, procesele cognitive şi stadiul epistemologiei.

Schiţa situaţiei epistemologice în pro­cesualitatea cognitivă se va dezvolta când se vor

lua în considerare deschiderile pe care le oferă interpretarea existenţei sociale ca procesualitate, interpretare plauzibilă, deoarece este posibilă analiza evoluţiei posibilităţilor sociale de pro­cesare a informaţiilor, a discontinuităţilor care au marcat deja evoluţia modaliăţilor de proce­sare a informaţiilor, ca şi evoluţia organizării sociale.

Expresia „dezvoltare durabilă” semna­lează că în evoluţia aparent dirijată de anumite „centre de putere” în dispreţ pentru omenire îşi face loc evoluţia.Trebuie însă, cum sa ar­gumentat (Constantin Noica, îndeosebi în “Devenirea întru fiinţă”), să se obţină inter­pretarea satisfăcătoare a existenţei; ea este condiţia promovării bunei existenţe. Inter­pretarea satisfăcătoare a geofizicului devine posibilă numai când dispunem de interpre­tarea satisfăcătoare a potenţialelor cunoaşterii lui. Identificarea cuprinzătoare a potenţialelor cunoaşterii face posibilă transformarea lor în resurse şi pentru oameni şi pentru omenire. Actuala evaluare confirmă că performanţa este realizabilă. Putem spune că epistemolo­gia genetică dacă este folosită ca premisă face posibilă o discontinuitate care decuge din posi­bilităţi de reconstrucţie a concepţiei de stu­diu în geografie a modalităţilor de decupare a obiectelor de studiu, a felului în care alegem obiectivele, metodele de investigare şi cele de evaluare.

Astăzi pe orizontul de cunoaştere pe care ne aflăm, epistemologia genetică nu este de ajuns pentru a atinge astfel de performanţe. Ea este cea care argumentează ceea ce numim „cunoaştere” fiind de fapt o procesualitate.

„Raporturile dintre epistemologia ge­ne tică şi cercetarea teoretică pe care a funda­mentat­o indică şi posibilităţile cercetării episte­mologice în interiorul procesualităţii cognitive. Dacă generalizăm astfel de raporturi, şi gene­ralizarea este justificată, înţelegem posibilitatea ca funcţiile epistemologiei în procesualitatea cognitivă să sporească şi să se manifeste tot mai explicit şi mai sistematic.Evoluţia în direcţia menţionată presupune însă ca studiile epis­temologice să furnizeze explicaţia pertinentă (corectă şi cuprinzătoare) a procesualităţii co­gnitive şi să­i dezvăluie potenţialul astfel încât să facă posibilă conceperea modalităţilor de cunoaştere specifice fiecărei megaexistenţe, in­terpretate ca un obiect în sine unitar.

61

Existenţa socială produce prin diferen­ţieri succesive, trei mari capacităţi de intero­gare, fiecare centrată pe una dintre cele trei megaexistenţe identificate. Deşi sunt relative autonome, deşi cercetătorii pot avea impresia că dispun deja de suficiente repere epistemolo­gice pentru interogările pe care le concep, ana­liza epistemologică dezvăluie că posibilităţile de concepere a cercetărilor teoretice sunt departe de a fi satisfăcătoare; oamenii încă nu explorează posibilităţile procesualităţii cognitive în moda­lităţi pertinente. Cum am argumentat deja, interogarea megaexistenţei fizice şi a celei bio­tice nu poate intra în stadiul satisfăcător până când interogarea megaexistenţei sociale nu devine capabilă să explice satisfăcător capaci­tatea cognitivă ce se dezvoltă în interiorul ei, iar această performanţă epistemologică de­vine posibilă numai când produce şi corecta interpretare a propriei deveniri. Este plauzi­bil ca atunci când epistemologia va produce conştiinţa de sine satisfăcătoare, se vor genera condiţii pentru interpretarea corectă a evoluţiei celor trei megaexistenţe şi, în prelungirea acestei performanţe, pentru conceperea stra­tegiei de interogare cuprinzătoare a fiecărei megaexistenţe”. – L. Culda

Epistemologia geografiei este ea însăşi procesualitatea cognitivă, şi ea este dependentă de stadiul obiectului în sine pe care îl intero­ghează şi de propria evoluţie, de producerea modalităţilor de interogare adecvate obiectu­lui pe care îl studiază şi de capacitatea de self­evaluare. Dacă propria evaluare se efectuează în modalităţi ce decurg din stadiul capacităţii cognitive, la self­evaluarea satisfăcătoare nu se poate ajunge decât treptat.

Dacă se produce această interpretare ea trebuie să cuprindă şi interpretarea situaţiei epistemologiei în procesualitatea cognitivă să dezvăluie ca discontinuităţile posibile în epis­temologie trebuiesc interpretate drept surse ale unor discontinuităţi în procesualitatea cognitivă. Putem în acest fel să înţelegem că este obligatoriu să ne desprindem de interpretările epistemologice anterioare.

Prin cele trei perspective oferite de epis te mologia procesuală am reuşit o rapor­tare în acelaşi timp critică şi constructivă la conexiunile dintre geografie şi epistemologie, conexiuni care au marcat ştiintele geografice. S­a constatat atât aportul cunoştinţelor episte­

mologice la evoluţiile consemnate de ştiinţele geografice, cât şi limite ale cercetării geografice în interiorul unor etape parcurse “care decurg fie din stadiile nesatisfăcătoare ale epistemolo­giei, fie din interesul insuficient al geografilor pentru a identifica şi valorifica noutăţile din cercetarea epistemologică.

Cercetarea epistemologică în stadiul procesual conţine date care fac posibile recons­trucţii în cercetarea geografică, astfel încât aceas­ta să producă unificări şi să tindă să producă o explicaţie cuprinzătoare a posibilităţilor geo­grafice de a se implica în interogarea unitară a geofizicului. Analizele efectuate anterior, deşi succinte, sunt suficiente pentru a ne pronunţa asupra poziţiei epistemologiei, nu doar în pro­cesele cognitive, dar şi în procesarea geografică a informaţiei şi astfel, în cunoaşterea geografică.

Utilizarea explicaţiilor epistemologi­ce este afectată de insuficienta clarificare a posi bilităţilor pe care epistemologia le oferă cercetării teoretice, şi de insuficienta preocupare a epistemologilor pentru înţelegerea situaţiei lor în procesualitatea teoretică şi a necesităţii de a se implica în orientarea cercetărilor cu ca­racter orientativ.

La această situaţie concură şi faptul că învăţământul universitar încă nu a asimi­lat organic epistemologia în strategiile de for­mare a specialiştilor, nu semnalează studenţilor diferenţele între posibilităţile de cercetare des­chise de diferitele epistemologii existente, nu stimulează analize comparative şi studii care să fructifice posibilităţile metodologice dechise de epistemologie.

Situaţia se poate modifica radical dacă teoreticienii şi personalul didactic conş­tientizează că epistemologiile sunt conse cinţe şi expresii ale capacităţii selfconstructive proprii procesării interogative. Epistemologiile, cu cât sunt mai performante, cu atât pot influenţa şi mai profund reproducerea procesării sociale a informaţiilor.

Capacitatea cognitivă, prin capacitatea de interogare epistemologică, îşi produce pro­priile mecanisme de reconstrucţie.În acest fel, evaluarea capacităţii cognitive este direcţionată spre sporirea performanţelor şi se creează pre­mise favorabile accelerării evoluţiei capacităţii de procesare a informaţiilor; stadiul cercetării epistemologice influenţează din ce în ce mai mult posibilităţile de concepere a activităţilor

62

cognitive, indiferent care este domeniul existenţial interogat, inclusiv în geografie. Este plauzibil ca geografii, când ajung la interpre­tarea satisfăcătoare a cunoaşterii, să adopte o atitudine critică radicală faţă de situaţiile cunoaşterii geografice care decurg din situarea geografilor pe poziţii cognitive nesatisfăcătoare.

2. Remarci critice

Analizele anterioare aduc în prim plan caracterul necesar al unor conexiuni dintre sta­diul cercetărilor geografice şi stadiul cercetărilor epistemologice ceea ce presupune şi conexiuni dintre competenţa geografică şi competenţa epistemologică a geografilor.

Când epistemologia se afla încă în sta­diul filozofic, geografii au preluat informaţii atât din explicaţia empiristă a epistemologiei (îndeosebi geografii din spaţiul social anglo­saxon), din explicaţia raţionalistă a episte­mologiei (îndeosebi în spaţiul social latin) şi din explicaţia speculativă a epistemologiei (îndeosebi în spaţiul social germanic). Astfel de partcularizări ale cercetării geografice a avut şi încă are ample consecinţe.

Pe măsură ce în epistemologie s­au dezvoltat abordările epistemologice, ele au devenit sisteme de referinţă şi pentu anumiţi geografi; în acest fel şi în cercetarea geografică au putut să apară abordări noi, care tind să înlocuiască abordările pe care leau făcut posi­bile studiile epistemologice de natură filozofică.

Situarea pe poziţii epistemologice pro­cesuale deschide cale spre ample reconsiderări în cercetarea geografică.

3. Rezultatele studiilor de epistemologie - surse de discomntinuitate

Concluzia analizelor anterioare poate fi formulată astfel: interpretarea satisfăcătoare a cunoaşterii este condiţia necesară a bunei cunoaşteri.

În procesul interogării condiţiilor în care se efectuează activităţile cognitive se iden­tifică necesităţi de reconsiderare a modali tăţilor de realizare a cunoaşterii şi noi posibilităţi de concepere a activităţilor cognitive. De aceea, când epistemologiile devin posibile, produsele lor nu pot să nu devină repere pentru teoreticie­

ni, ei fiind interesaţi să­şi înţeleagă cat mai bine activitatea, să sporească eficacitatea demersuri­lor pe care le realizează şi să deţină concepţii de evaluare mai relevante. Ca urmare, cu cât epistemologiile produc explicaţii mai consis­tente, cu atât ele devin mai utile teoreticienilor, inclusiv epistemologilor.

Încă din etapa filozofică, epistemo­logiile devin sisteme de referinţă pentru teo­reticieni; indiciul suficient este furnizat de practicile ştiinţifice. Distincţia între empirişti şi raţionalişti este deja sesizată şi analizată de istoricii ştiinţei, care s­au pronunţat asupra deschiderilor oferite de cele două genuri de epistemologii concepute în modalităţi filo­sofice (speculative), dar şi asupra limitelor lor. Conturarea explicaţiilor de tip ştiinţific generează posibilităţi mai mari de orientare a demersurilor teoretice. De pildă, epistemologia genetică s­a dovedit capabilă să fie o bază pen­tru cercetări teoretice dintre cele mai diverse; ea a făcut posibilă, de pildă, psihologia genetică.

Pentru a deveni surse de paradigme ştiinţifice, studiile epistemologice trebuie să depăşească modalităţile filosofice de raportare la problematica cunoaşterii.

Utilizarea rezutatelor studiilor epis­temologice ca sisteme de referinţă în conce­perea studiilor teoretice este afectată de in­suficienta clarificare a posibilităţilor pe care epistemologia le oferă cercetătorilor, ca şi de insuficienta preocupare a epistemologilor pen­tru înţelegerea situaţiei lor în procesualita­tea teoretică şi a necesităţii de a se implica în orientarea cerecetărilor, atât a celor teoretice, cât şi a celor cu caracter aplicativ. La această situaţie concură şi faptul că învăţământul uni­versitar încă nu a asimilat organic epistemo­logia în strategiile de formare a specialiştilor, nu semnalează studenţilor diferenţele între posibilităţile de cercetare deschise de epistemo­logiile concurente, nu stimulează analize com­parative şi studii care să fructifice posibilităţile metodologice deschise de epistemologii.

4. Caracteristici epistemologice procesual-organice

Concepţia procesual­organică de inte­ro gare s­a conturat în procesul modelării existenţei sociale a oamenilor ca procesualitate, ca o consecinţă a descoperirii conexiunilor ce

63

fac procesualitatea socială posibilă în interiorul megaorganizării biotic în care fiinţează şi, ast­fel, în megaorganizarea prebiotică (fizică).

Schiţarea concepţiei procesual­orga­nice de cunoaştere a devenit posibilă când am conştientizat că Existenţa nu poate fi decât pro­cesualitate, că, aşadar, Existenţa­ca –procesua­litate este cea care se cere a fi investigată.

Numind procesual­organică concepţia de analiză, am în vedere în primul rând utili­zarea acelei modalităţi de cunoaştere care poate fi adecvată în cazul raportării la megaexistenţa socială. O astfel de cunoaştere trebuie să mo­deleze procesele care întreţin specificitatea şi organicitatea existenţei sociale a oamenilor, ca­pacitatea ei de a se reproduce ca procesualitate. Concepţia procesual­organică de cunoaştere face posibilă interogarea unitară a existenţei geo grafice interpretată ca procesualitate, ca mega organizare ce integrează ansamblul pro­ceselor posibile, nu doar procesele actualizate succesiv până acum şi accesibile unor genuri de interogări, în anumite orizonturi interpre­tative.

Explicaţia procesual­organică a Exis­ten ţei şi cea a existenţei geofizicii pot fi folo­site ca modele­cadru pentru explorarea acelei modalităţi de cunoaştere concepute pentru domenii existenţiale cu alte proprietăţi, care se dovedesc a fi reducţioniste când sunt folo­site pentru a explora megaorganizări ce sunt procesualităţi.

Dacă acceptăm modelele ­ cadru men ţio nate, numai interogarea unitară a mega existenţelor face posibile explicaţii satis­făcătoare; nu pot fi pertinente acele con cepţii de cunoaştere care orientează interogaţiile spre anumite „clase” de reali sau spre anu­mite „obiecte ideale”, decupate din contextual existeţial specific.

Concepţia procesual­organică de cu­noaş tere s­a conturat pe măsură ce a fost conştientizată poziţia distinctă şi centrală a proceselor organizate şi dezorganizate în mega­existenţe, când am sesizat şi natura infor­maţional­energetică a proceselor, dar şi când s­a reuşit să se obţină o interpretare cuprinzătoare şi unitară a procesualităţii interpretative, a funcţiilor ei în procesualitate. Modelarea pro­cesualităţii interpretative, a modalităţii în care se dezvoltă capacitatea de procesare socială a informaţiei este cea care a făcut posibilă deta­

şarea critică de interpretările anterioare ale cunoaşterii teoretice, ale principiilor şi metode­lor folosite întru orientarea cercetării ştiinţifice. Tot ea a furnizat informaţiile utile pentru a construi ipoteze privind posibilităţile de conce­pere a demersurilor cognitive dacă se ia în considerare caracterul procesual al existenţei geofizicului.

În acest context, renunţarea la inter­pretarea proceselor cognitive în funcţie de in terpretările date „psihicului” şi analizarea explicită a omului ca processor de informaţii au deschis calea spre actuala interpretare a procesualităţii cognitive.

Distincţia între bioprocesori (prin care oamenii aparţin organizării biotice, mega­existenţei biotice) şi interpretori (prin care oamenii devin capabili să genereze un mediu specific lor, organizările sociale) face posibilă localizarea activităţilor cognitive în procesa­rea socială a informaţiilor, descoperirea posi­bilităţilor ca activităţile cognitive să se întru in­terogarea sistemică a existenţilor, iar rezultatele lor să modifice posibilităţile interpretative ale oamenilor. Se explică astfel distinctia între su­biectul empiric şi subiectul epistemic.

Dar se conturează şi noul obiect al cunoaşterii.

Ansamblul demersurilor epistemologice efectuate anterior constituie component critică a epistemologiei procesual­organice. Com ponenta costructivă a epistemologiei pro cesual­organice conţine ansamblul referi rilor la interpretarea dată cunoaşterii ca urmare a interpretării oame­nilor ca procesori de informaţii şi a distincţiilor introduse între bioprocesorii oamenilor şi inter­pretorii lor. Enunţul ei central este :

Ceea ce numim tradiţional „cunoaş­tere” constituie o procesualitate cognitivă (analitică) întreţinută de oameni în interi­orul procesualităţii interpretative ce întreţine existenţa socială a oamenilor ca procesualitate. Procesualitatea cognitivă este posibilă, deoarece oamenii devin capabili să genereze interpre­tori specializaţi pentru realizarea activităţilor cu finalităţi cognitive şi, în interiorul aces­tora, activităţi centrate chiar pe interogarea activităţilor şi proceselor cognitive. Evoluţiile parcurse deja sunt suficiente pentru a face plauzibilă ipoteza: Procesualitatea cognitive, inclusiv epistemologia, este marcată de discon­tinuite care indică o devenire; se ameliorează

64

succesiv nu doar posibilităţile de cunoaştere ci şi modalităţile în care cunoaşterea se raportează la sine.

Epistemologia tinde spre interpretarea satisfăcătoare a posibilităţilor de a se apropia de interpretarea corectă şi cuprinzătoare a propriei situaţii în evoluţia cunoaşterii şi a condiţiilor în care performanţa devine posibilă. Analizele su­puse atenţiei atestă că epistemologia procesual­organică susţine această finalitate şi prin com­poneneta ei critică şi prin cea constructivă.

5. O nouă atitudine în epistemologia geografiei

În elaborarea cercetării solicitate de tema doctoratului a trebuit să întreprind mai multe studii preliminare pentru localizarea propriei cercetări în evoluţia epistemologiei. Cercetarea epistemologică a presupus mai multe etape. A început prin a fi un demers de natură filozofică. În acest stadiu, principalele rezultate se concretizează în trei şcoli filozofice epistemologice.

1. Şcoala empiristă ­ localizată iniţial în lumea anglosaxonă.

2. Şcoala raţionalistă ­ localizată îndeo­sebi în spaţiul francez.

3. Şcoala speculativă ­ localizată îndeo­sebi în spaţiul german.

Întrucât evoluţia empiristă s­a dove­dit o fundătură epistemologică în stadiul neo­pozitivismului, iar epistemologia speculativă germană a fost marginalizată de epistemologia genetică pe care Jean Piaget o dezvoltă în in­teriorul epistemologiei raţionaliste, deoarece, îndeosebi în ultima parte a sec. XX, cercetările epistemologice au depăşit abordările filozofice, a trebuit să iau în considerare cercetările de tip ştiinţific din interiorul epistemologiei.

Am hotărât să valorific contribuţia lui Thommas Kuhn; am în vedere îndeosebi lucra­rea “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, fiindcă revoluţiile în modalitatea de a concepe cerce­tare ştiinţifică sunt indubitabile şi constituie principalele contribuţii la devenirea ştiinţei, aşa că am luat în considerare principalele studii parcurse:

n trecerea de la cunoaşterea determinist­cauzală (perioada clasică în cunoaşterea ştiinţi­fică) la cunoaşterea interacţionistă iniţiată de

J.Piaget şi marea deschidere pe care o realizează în ştiinţă saltul la modalitatea sistemică de cunoaştere (Bertalanfy­Teoria sistemelor)

n am considerat util să depăşesc abor­darea cauzală în propriile cercetări şi să valorific posibilăţile de cunoaştere conturate de episte­mologia interacţionista şi de cea sistemică.

Deoarece în ultimii ani am intrat în contact cu Epistemologia procesual organică a epistemologului ­ Lucian Culda (Existenţa socială a oamenilor. Dimensiunea epistemologiă a existenţei­2000, Existenţa socială a oameni­lor. Cum o interpretăm­2004 şi Epistemologia. Interpretarea procesual organică ­ 2009 ), a tre­buit să compar această interpretare a cunoaşterii cu interpretările anterioare.În ultimă instanţă am optat pentru localizarea propriilor studii în interiorul epistemologiei procesuale deoarece:

1. aceasta face posibilă identificarea corec­tă a Obiectului în Sine care poate să ar­monizeze studiile geografice elaborate în diferite orizonturi epistemologice; am în vedere existenţa geofizică­megaexistenţa.

2. localizând propria analiză în epistemolo­gia procesuală, devine posibilă centrarea stu diilor pe procesele care caracterizează evoluţia studiilor geografice încât să se poată identifica tendinţele pe care Obiec­tul în Sine ­ Geofizicul ­ le induce cu ne­cesitate în evoluţia cercetării geografice teoretice.

Aceste premise decurg cu necesitate din epistemologia procesuală, dar nu se pot deduce nici din abordarea determinist­cauzală, nici din abordarea sistemică sau interacţionistă. Opţiunile epistemologice la care m­am refer­it au facut posibile analize într­o evaluare a contribuţiilor epistemologice la dezvoltarea cu­noaşterii geografice. Documentările pe care le­am realizat au conturat următoarele constatări:

a) ­ cercetarea geografică începe prin a fi empirică: am în vedere studiile georgafice care sunt de natură descriptivă.

b) ­ într­o etapă ulterioară se conturează studii geografice care cuprind modalităţi de in­terpretare determinist­cauzale. Am în vedere acele construcţii geografice care încearcă să ex­plice situaţiile obţinute prin descriere invocând anumite cauze ale modificărilor identificate în spaţiul geografic.

65

c) ­ se pot identifica şi studii geogra­fice care invocă interacţiuni pentru a explica modificări constatate în domeniile investigate.

d) ­ în ultimele decenii sunt tot mai numeroase studiile geografice care folosesc scheme de analiză sistemice. Am în vedere acele studii care se pronunţă asupra unor structuri din domeniul de referinţă asupra genurilor de procese care se desfăşoară în interiorul structu­rilor identificate, dar şi între aceste structuri. Se beneficiază astfel de posibilităţile de gândire ale analizei sistemice.

Posibilităţile de explicare specifice epis­temologiei procesuale nu pot fi illustrate in­vocând anumite studii, deoarece modalitatea procesuală de cunoaştere nu a avut timp să fie preluată în cercetarea geografică. Dar am pre­luat ca repere scheme de gândire procesuală pentru o evaluare cuprinzătoare a etapelor par­curse de ştiinţele geografice şi pentru explora­rea genurilor de studii care devin posibile în continuare.

Analiza implicării cercetării epistemo­logice în evoluţia cunoaşterii geografice de pe poziţiile epistemologiei procesuale necesită urmă toarele precizări:

1). În orice domeniu teoretic, inclusiv în cel geografic poziţia epistemolo­giei se modifică succesiv pe măsură ce se produc discontinuităţi în explicaţia epistemologică.

Epistemologul Lucian Culda sesizează în „Existenţa socială a oamenilor“ aspecte pe care le putem folosi eficient şi în propunerea teoretică pe care o facem.Sunt posibile câteva constatări care ne duc la concluzii în ceea ce priveşte raporturile dintre epistemologie şi cunoaştere, raporturi care nu sunt fixe, ci au o dinamică, modificânduse succesiv în modalităţi care nu sunt întâmplătoare.

Dacă interogarea teoretică nu poate iniţial să beneficieze de interpretări sistematice şi coerente ale activităţilor şi proceselor co­gnitive şi ale contextelor în care se desfăşoară, aceste interogări se diversifică şi îşi lărgesc aria explicativă, ducând la rezultate care pot să devină sisteme de referinţă în conceperea cercetărilor teoretice.

Această situaţie este valabilă şi pen­tru geografie. „Epistemologia începe prin a

fi o încercare de explicare a modalităţilor de cunoaştere disponibile, dar pe parcurs, devine capabilă să exploreze posibilităţile de cunoaştere care decurg din descoperirea capacităţilor ana­litice ale fiinţei umane şi necesităţile de analiză care decurg din specificul megaexistenţelor, ca existenţe în sine”.

De modificarea situaţiei epistemolo­gice în care se pot concepe explicaţiile teore­tice beneficiază îndeosebi cercetarea ştiinţifică, mai puţin interogarea filozofică. Putem obser­va în această situaţie că decalajele în favoarea cercetării ştiinţifice se amplifică. Interogările ştiinţifice tot mai performante sunt generate de demersuri de tip epistemologic, datorită faptu­lui că sunt oferite repere tot mai utile pentru realizarea unor competenţe necesare iniţierii interogărilor şi efectuării cercetării propriuzise.

Dacă cercetarea ştiinţifică nu este una cumulativă, dacă explicaţiile se pot reconstrui succesiv pe alte baze, dacă distincţia dintre stadiul preparadigmatic şi stadiul paradigma­tic este relevantă pentru cercetători se poate susţine că epistemologia este implicată organic în dezvoltarea ştiinţei.

Datorită faptului că epistemologia este o activitate cognitivă, ea poate efectua iniţial doar interogări de natură filozofică, rezultând de aici interpretări care se situează în limitele datelor disponibile despre procesele cognitive şi în modalităţi pe care epistemologul le poate controla doar parţial.Este foarte importantă poziţia pe care se află epistemologul şi orizontul informaţiilor pe care le are (poziţii empiriste, raţionaliste, sistemice, cauzale, procesuale etc).

În cadrul geografiei, demersul episte­mologic este strâns legat de orizontul pe care se află geograful respectiv şi de posibilităţile sale cognitive. Conturarea cercetării epistemologice ştiinţifice în geografie generează noi posibilităţi de orientare a demersurilor ştiinţifice şi toto­dată de evaluare a teoriilor ştiinţifice.În expli­caţia procesual organică a proceselor cogni­tive activităţile ştiinţifice pot fi iniţial centrate pe aspecte disparate, care ar putea produce simplificări deformatoare, dar ulterior se îndreaptă spre abordări integratoare, concepute în modalităţile făcute posibile de către reperele epistemologice cum ar fi cele sistemice. Intero­garea satisfăcătoare poate fi atinsă numai când se pot interoga unitar megaorganizările în aşa fel încât să se modeleze întreg ansamblul ge­

66

nurilor de procese care le susţin reproducerea şi funcţionarea. În epistemologie se produce o ruptură majoră atunci când problematica cunoaşterii poate fi interpretată drept o pro­cesualitate care nu se reduce la etapele deja parcurse, când interpretările conturate sunt considerate ca expresii ale posibililor interpre­tativi specifici, care le particularizează prin li­mitele interpretărilor şi prin erorile incluse în ele. Rezultă: “stadiul în care cercetarea teoretică beneficiază de conştiinţa de sine satisfăcătoare este posibil, este realizabil.

Performanţa este realizabilă deoarece studiile epistemologice pot să contribuie nu doar la înţelegerea proceselor cognitive, ele se pot implica şi în ameliorarea activităţilor cogni­tive. Cu cât explicaţiile epistemologice sunt mai corecte şi mai cuprinzătoare, produc informaţii care fac posibilă semnalarea mai multor limite ale cercetărilor teoretice şi schiţarea unor para­digme de cercetare mai performantă.”

Dacă în primele stadii ale procesualităţii cognitive subiecţii epistemologici sunt afectaţi de lipsa interpretărilor sau de interpretări etero­gene ale unor aspecte disparate din problemat­ica procesualităţii cognitive, care conţin şi erori nesesizate, pe măsură ce epistemologia intră în stadiul paradigmatic, contribuţia ei la orientar­ea cercetărilor se amplifică, devine capabilă să o direcţioneze spre construirea unei explicaţii.

În stadiul satisfăcător al epistemologiei se conturează epistemologii specific interogării unitare a fiecărei megaexistenţe, în cazul nos­tru megaexistenţa geofizică. Pentru a identi­fica şi interpreta corect aportul epistemologiei la dezvoltarea cunoaşterii geografice se cere luată în considerare evoluţia epistemologiei şi modificările pe care epistemologia le introduce în domeniul cunoaşterii.

Ştim faptul că deoarece cunoaşterea teoretică nu e cumulativă, trebuie să facem o evaluare nu numai a teoriilor, trebuie să evaluăm modalităţile de interogare care apar succesiv şi în interiorul cărora se nasc studi­ile teoretice. Datorită faptului că în evaluarea teoriilor presiunile sunt foarte mari, acestora li se acordă mai multă atenţie. Este necesar să se contureze mai multe nivele de cercetare, contabilizându­se particularităţile lor, limitele, incompatibilităţile dintre ele, acţiune necesară deoarece evaluarea lor devine o problemă de stu­diu. Putem vorbi despre “necesitatea evaluării

orizonturilor epistemologice conturate întru edificarea interpretării capabile să funcţioneze ca paradigmă, ca interpretare satisfăcătoare”.

Competenţele epistemologice în geo­grafie nu se pot constitui şi autonomiza până când domeniul lor de referinţă nu se conturează şi până când activităţile de cunoaştere nu sunt suficiente pentru ca prin consecinţele limitelor lor, să putem ştii sigur problemele pe care le generează.

Fiecare cercetător din interiorul geo­grafiei, în funcţie de orizontul de interpretare pe care se situează şi de problemele cu care se confruntă în activitatea de cunoaştere concepe premise epistemologice. Desigur, geograful care efectuează deliberat proiecte cognitive se află deseori în situaţii care îl fac să se întrebe cum cunosc, cum să explic mai bine, cum pot cunoaşte mai bine? Răspunsurile la astfel de întrebări obligatoriu sunt eterogene şi nu pro­duc decât o satisfacţie parţială, atâta timp cât epistemologia în cauză nu oferă interpretarea satisfăcătoare a cunoaşterii.

Suntem puşi în situaţia în care întâl­nim tot mai multe interpretări ale cunoaşterii, care pot genera prin raportarea la ele alte raportări false.De aceea, suntem obligaţi să facem o evaluare corectă şi să ne detaşăm cri­tic de unele dintre aceste interpretări. Când unor interpretări date cunoaşterii geografice favorizează doar pe unii dintre geografi, pu­tem să vorbim de o dependenţă de anumite modalităţi de interogare şi de evaluări epis­temologice pe care le avem la dispoziţie. De aceea, în demersul epistemologic, geograful tre buie să obiectiveze rezultatele studiului fo­losind context informaţionale noi, în aşa fel încât:

1) să adopte necritic o poziţie sau alta dintre cele conturate

2) să folosească informaţiile epistemo­logice disponibile pentru a întreprinde analize comparative şi pentru a face opţiuni.

3) să producă poziţii epistemologice noi prin detaşarea critică de poziţiile epistemo­logice deja conturate.

Interogarea cunoaşterii geografice nu poate să producă de la început o explicaţie satisfăcătoare, ceea ce face ca aceste trei atitu­dini menţionate mai sus să fie posibile.

67

Detaşarea critică de pe poziţiile episte­mologice deja conturate are şansa să ducă la o nouă explicaţie epistemologică şi dacă aceasta din urmă este validată drept o „explicaţie mai bună”, avem exemplul a ceea ce Thomas Kuhn numeşte „revoluţie ştiinţifică”, adică nimic alt­ceva decât o discontinuitate în epistemologie.

Dacă ar trebui să exemplificăm o ast­fel de discontinuitate îl amintim pe Jean Pia­get, care obligat de limitele restrânse ale cerce­tărilor teoretice anterioare pe de o parte şi de posibilităţile lui de a sesiza pe de altă parte, creează epistemologia genetică.

Pentru a­şi desăvârşi cunoaşterea, geo­graful este obligat să renunţe la studiile care aparţin unor orizonturi de competenţă depăşite şi în demersul său epistemologic trebuie să se­sizeze că rareori aceste studii se pot dovedi contribuţii reale la ameliorarea interpretărilor în domeniul geografic.

Raymond Boudon sesizează cu mare fineţe faptul că concepţia determinist cauzală este insuficientă şi ne obligă să rămânem cu cercetarea geografică în limitele unor analize cauzale.Desigur, avem la îndemână o altă mo­dalitate, explicaţia sistemică, explicaţie ce ne permite investigaţia sistemelor, dezvăluindu­ne o altă modalitate de desprindere de paradigma cauzală. „Sistemele sunt complexităţi, adică organizări ce tind organic spre stări aproape de echilibru, pregătind condiţiile epistemologice centrate pe organizări care tind organic către stări departe de echilibru”.

Orice epistemolog în domeniul de refer inţă geografic este obligat să ştie cât de utilă este pentru el şi pentru demersul pe care îl face evaluarea stadiului cercetărilor epistemolo­gice. Ea este necesară pentru a se sesiza etapele parcurse şi pentru o raportare critică la teoriile epistemologice. De aceea, este nevoie de:

1) detaşare critică de interpretările cauzale şi de concepţiile epistemologice care le susţin. Acest lucru face posibile reconsiderări de amploare în interpretarea cunoaşterii şi în mo­dalităţile de concepere a activităţilor cognitive.

2) modificare a atitudinii faţă de poziţia empiristă, faţă de poziţia acordată observaţiilor şi experimentelor în activitatea teoretică. Karl Popper sublinează faptul că “experimentele sunt permanent ghidate de teorie, de bănuieli teoretice de care experimentatorul este adesea

inconştient, de ipoteze privind sursele posibile ale erorilor experimentale şi de speranţe sau conjuncturi despre ceea ce va fi un experiment fertil.”

3) conceperea modalităţilor interacţio­niste genetice şi sistemice de interogare detur­nează atenţia de la căutarea legilor ca modalităţi de construire a explicaţiilor, la încercări de mo­delare a diferitelor genuri de procese şi organizări pe care cercetătorul le poate identifica.

4) activităţi cognitive care beneficiază de interpretări epistemologice, care nu caută să înţeleagă raţiunea pură, ci care concep mo­dalităţi de cunoaştere tot mai adecvate „obiec­telor în sine”.

5) condiţii de a interpreta corect co­nexiunile dintre procesarea informaţiilor, pro­cesele cognitive şi stadiul epistemologiei.

Un geograf, atunci când vrea să depă­şească orizontul nesatisfăcător al cunoaşterii în care se află trebuie, aşa cum sublinia Constan­tin Noica în “devenirea întru fiinţă”, să încerce să obţină interpretarea satisfăcătoare existenţei, pentru a putea promova o bună existenţă.

3). Situarea consecventă în înte­riorul epistemologiei procesuale face posibilă analiza dificultăţilor din interogarea domeniului geo­grafic, cât timp epistemologia nu produce explicaţia satisfăcătoare a cunoaşterii.

Prin cele trei perspective oferite de epis­temologia procesuală am reusit o raportare în acelaşi timp critică şi constructivă la conexiu­nile dintre geografie şi epistemologie, conexiu­ni care ar putea marca disciplinele geografice. S­a constatat atât aportul cunoştinţelor episte­mologice la evoluţiile consemnate de ştiinţele geografice, cât şi limite ale cercetării geografice în interiorul unor etape parcurse, care decurg fie din stadiile nesatisfăcătoare ale epistemolo­giei, fie din interesul insuficient al geografilor pentru a identifica şi valorifica noutăţile din cercetarea epistemologică.

În evoluţia ştiinţei geografiei putem constata că desprinderea de modalitatea cauzală de interpretare se face treptat, prin reconsiderări successive cu numeroase contribuţii disparate de natură epistemologică şi ontologică. Noile

68

interpretări propun noi competenţe, iar noile competenţe cognitive deschid noi posibilităţi explicative.

Dacă acceptăm idea că epistemologia este o procesualitate, ea începe prin a realiza interogări simpliste şi unilaterale a unor aspecte disparate din cunoaştere. Pe parcurs însă îşi modifică succesiv posibilităţile de investigare, tinzând să producă interpretarea sataisfăcătoare a procesualităţii cognitive.

Când interpretarea satisfăcătoare se produce, ea trebuie să cuprindă şi interpreta­rea situaţiei epistemologiei în procesualitatea cognitivă, să dezvăluie că discontinuităţile posi­bile în epistemologie se cer a fi receptate ca surse ale unor ample discontinuităţi în procesualita­tea cognitivă. Doar aşa subiecţii epistemici pot obţine înţelegerea necesităţii desprinderii de interpretările epistemologice anterioare.

Epistemologia este ea însăşi o proce­sualitate cognitivă şi ea este dependentă de sta­diul obiectului în sine pe care îl interoghează

şi de propria evoluţie.Este de asemenea dependentă de producerea modalităţilor de in­terogare adecvate obiectului pe care îl studiază şi de capacitatea de autoevaluare.Dacă autoe­valuarea se face în modalităţi care rezultă din stadiul capacităţii cognitive, la autoevaluarea satisfăcătoare nu putem să ajungem direct, ci doar treptat.

Epistemologia evoluează ca o com po­nentă a procesualităţii cognitive, ajun ge să fie o componentă a cunoaşterii care furnizează para­digme de cunoaştere din ce în ce mai performante.

4). Cercetarea epistemologică în stadiul procesual conţine date care fac posibile reconstrucţii în cerceta­rea geografică, astfel încât aceasta să producă unificări şi să tindă să producă o explicaţie cuprinzătoare a posibilităţilor cercetării geografice de a se implica în interogarea unitară a geofizicului.

69

Disciplinele fizico­geografice se carac­terizează prin varietate şi complexitate, fapt ce necesită folosirea unor metode de cercetare di­verse, generale sau speciale.

Tiberiu Morariu şi Valeria Velcea (1971), disting principalele metode de cerce­tare în geografia fizică, având ca bază observaţia, experimentul şi prognoza.

Metoda observaţiei

Prin această metodă se încearcă o ca­racteristică directă a fenomenelor şi proceselor fizico­geografice, stabilirea diverselor categorii. Aceasta trebuie să ţină cont de legătura tututror elementelor ce compun sistemul studiat. Ob­servaţiile pot avea caracter direct sau indirect.

Observaţiile directe analizează canti­tativ şi calitativ realitatea din teren prezentând trăsături generale: localizare, extindere, delimi­tare şi formă. Ulterior se va tine seama de as­pectul genetic şi evolutiv, structură şi influenţe, trecându­se apoi la sistematizare şi ordonare după diverse criterii cunoscute. Reprezentarea grafică a acestor aspecte permite o interpretare complexă a fenomenelor observate; aceasta este dată de profilul fizico­geografic, propriu acestei metode de cercetare.

Observaţiile indirecte sunt susţinute prin bibliografie, hărţi, schiţe, blocdiagrame, aerofotograme, etc. Interpretarea acestora vine să completeze imaginea obţinută prin observa­ţii directe, permite o apreciere justă a fenome­nelor fizico­geografice.

Metoda comparaţiei

Această metodă permite cercetătorului, ca după efectuarea observaţiilor directe şi indi­recte să raporteze subsistemele fizico­georgafice

sau elementele acestora între ele şi apoi rapor­tarea lor la întreg. De exemplu în funcţie de manifestarea formelor de relief vulcanic de in­versiune (neck, dycke), putem compara diferite areale unde funcţionează acest proces în scopul determinării caracteristicilor morfogenetice dintr­o anumită suprafaţă cercetată.

Ţinând cont de activitatea de eroziune a apelor curgătoare şi structura depozitelor co­relate putem deduce condiţiile morfogenetice în care a fost modelată o structură vulcanică (con).

Astfel I. Mac şi colaboratorii (1991) prezintă următorul model pentru evoluţia structurii vulcanice în Munţii Lăpuş. Aici sunt distinse două morfostructuri:

n morfostructura extruzivă Neteda ­ Văratec cu centre de erupţie şi curgeri de lave andezitice;

n morfostructura intruzivă Secu ­ Run­caşi cu corpuri magmatice puternic diseminate (neck, dycke, sill).

Aceste structuri au fost modelate de meteorizaţie şi sedimentaţie. Marginile prima­re ale platourilor au reculat continuu supuse proceselor de gelifracţie, lăsând în urmă blocuri şi câmpuri de grohotişuri formate din andezite. Prin acest mecanism au fost scoase la suprafaţă şi structuri mai vechi. Prin pătrunderea regre­sivă a râurilor conul Văratec a fost deschis spre Valea Văratecului, fenomen la care au contri­buit şi mişcările tectonice posteruptive care au influenţat nivelul de bază..

Distrugerea avansată a edificiului vul­canic este demonstrată de:

n obârşiile largi ale văilor, marcate cu sectoare de alunecări de teren;

n argilizarea intensă datorată circulaţiei soluţiilor hidrotermale;

n abundenţa grohotişurilor;

METODOLOGIA CERCETĂRII RELIEFULUI VULCANIC

Lect. Univ. Dr. Faur Victor-Cornel

70

n profilul interfluviilor;n apariţia la zi a corpurilor magmatice

intruzive.Comparând rezultatele cercetării prin

observaţie directă, obţinute în această situaţie cu evoluţia stadială a unor structuri vulcanice învecinate se poate obţine o imagine în secto­rul nordic al sistemului vulcanic din Carpaţii Orientali.

Metoda experimentală

Experimentul de teren în geomorfolo­gie permite aprecieri cantitative ce generează o calitate nouă în procesul evoluţiei reliefului. Se porneşte de la măsurători repetate într­un anumit interval de timp, dând posibilitatea cercetătorului să analizeze particularităţile fe­nomenului strudiat. Prin această metodă se pot strudia deplasări de teren, colmatările unor ba­zine active, evoluţia morfologică a cursurilor de ape, etc. Spre exemplu, în studiul deplasărilor în masă, pe un versant se pot utiliza diferite procedee adaptate scopului investigaţiilor (D. Bălteanu ­ 1983):

n instalarea pe versant de repere pen­instalarea pe versant de repere pen­tru evidenţierea şi înregistrarea sistemului deplasărilor şi mişcărilor în profil transversal şi longitudinal. De asemenea, prin repere mobile (borne fixate pe roca în loc), se pot evidenţia procesele de creep, curgere şi alunecare;

n instalarea unor repere şi instrumen­te pentru înregistrarea în profunzime a deplasărilor, folosită în cadrul mişcărilor lente de tip creep. În acest caz se execută orificii în sol la diferite adâncimi care sunt umplute cu diferite materiale.

După un anumit interval se controlează poziţia profilului şi se înregistrează mişcarea dife renţiată pe versant. De asemenea se utili­zează procedeul Young ce constă în implanta­rea în sol a unor repere metalice fixe şi mobile în profilul de sol. Se mai folosesc instrumente şi procedee ca: foraje piezometrice echipate cu piezometre la mai multe nivele; foraje tubate cu coloane tronsonate pentru evidenţierea în adâncime a mai multor planuri de alunecare, procedeu folosit pentru studiul unor alunecări profunde în Carpaţii Orientali.

n instalarea unor recipiente de colectare a materialelor prăbuşite sau rostogolite pentru

aprecierea ratelor de retragere a versanţilor abrupţi (A. Rapp, L. Strőmquist – 1979, A. Kotarba – 1977 citaţi de D. Bălteanu ­ 1983);

n ridicări topografi ce şi metode foto­ridicări topografice şi metode foto­grammetrice, utillizate mai ales în corelaţie cu celelalte procedee;

n instalarea pe versanţi a unor senzori electrici şi sisteme de filmare automate care se declanşează automat odată cu începerea proce­sului de deplasare în masă.

Rezultatele obţinute sunt corelate apoi cu rezultatele cercetărilor geologice, geofizice şi hidrogeologice oferind o imagine completă, în funcţie de scopul cercetării.

Metoda prognozei

Reprezintă o metodă cantitativă de apre ciere a fenomenelor care dă posibilitatea stabi lirii direcţiei şi timpului de apariţie a unei noi calităţi sau a unor etape evolutive. Astfel se pot aprecia spre exemplu timpul şi stadiul de modelare a unei structuri efuzive la care se aplică satisfăcător schema davisiană de modela­re (I. Mac ­ 1980): edificiul vulcanic este con­struit într­o primă fază cu durată scurtă, apoi intervie eroziunea exogenă într­o a doua fază de lungă durată. Conul vulcanic este modelat în cele trei stadii: al barrancosurilor, al plane­zei şi al inversiunii de relief, la care s­ar adăuga după Gr. Posea (1976) şi stadiul de distrugere totală.

Metodele prezentate anterior permit pe baza studiului evoluţiei reliefului, diferenţierea fenomenelor şi proceselor caracteristice diferi­telor etape evolutive. Menţionăm însă că folo­Menţionăm însă că folo­sirea lor nu trebuie să fie unilaterală ci legată intrinsec de complexul natural cercetat. “ …descoperirea relaţiilor intime poate fi obţinuţă doar prin cercetarea proceselor actuale, a formelor şi structurilor rezultate. A desprinde mişcarea şi a o analiza separat sau a desprinde forma şi a o cerceta doar pe aceasta, înseamnă comiterea unei greşeli de gândire şi analiză, înseamnă a rupe unitatea logică dintre conţinut şi formă “ (I. Mac ­ 1986).

În completarea rezultatelor obţinute este necesară şi aplicarea altor metode specia le deo­arece analiza reliefului este mult mai com plexă.

Tephrocronologia ­ este metoda de determinare a vârstei rocilor pe baza strtelor de cenuşă vulcanică (tephra).

71

Cenuşa vulcanică este produsul explo­ziilor vulcanice. Ea formează un nor care pluteşte în atmosfera terestră fiind depus ulte­rior erupţiei. Stratele de cenuşă depuse pe fun­dul mărilor formează intercalaţii în depozitele sedimentare. Prezenţa lor poate fi corelată cu un moment eruptiv, care a întrerupt sedimen­tarea normală a bazinului marin, dar în acelaşi timp poate fi folosită ca metodă de datare cronologică. Determinând vârsta stratelor de cenuşă, deducem că toate stratele de dedesupt sunt mai vechi şi respectiv toate stratele de deasupra sunt mai noi, conform principiului superpoziţiei stratelor. Folosim aşadar strate de cenusă ca sisteme de referinţă.

În Marea Tyreniană au fost depistate mai multe astfel de strate de cenuşă intercalate în depozite sedimentare fine. Cunoscând faptul că stratele de cenuşă sunt foarte rapid depuse şi calculând timpul de depunere a startelor sedimentare după grosimea lor (rata de depu­nere a rocilor fine este de 1 mm la 1 000 ani), deducem ciclitatea desfăşurării erupţiilor vul­canice explozive, care au generat cenuşa. Mai mult decât atât, determinând vârsta absolută a cenuşii, cu metode radiometrice (izotopice), deducem vârsta erupţiei.

În concluzie, stratele de cenuşă pot fi folosite la datarea erupţiilor şi respectiv a stra­telor în care se intercalează.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu D., (1983), Experimentul de teren în geomorfologie, Aplicaţii la Subcarpaţii Buzăului, Ed. Academiei Române, BucureştiFaur V.C., (2011), Geomorfologia Munţilor Oaş, Ed. Universităţii de Nord, Baia MareMac I. (1986), Elemente de geomorfologie di­namică, Ed. Academiei, BucureştiMac I., Irimuş I. A., Zemianschi Sanda (1991), Relieful structurilor magmatice Văratic ­ Prislop ­ Secu, în Studia UBB, Geographia, 2, Cluj NapocaMorariu I., Velcea Valeria (1971), Principii şi metode de cercetare în geografia fizică, Ed. Acad­emiei RSR, Bucureşti Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., (1976), Geomorfologie, tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

72

REZUMAT

Aşa cum întreaga ştiinţă este divizată în diferite ramuri care au de­a face cu diferite problemati­ci, studiile complexităţii sunt divizate în funcţie de anumite puncte de vedere. Se pune astfel întrebarea dacă există o teorie unificatoare a complexităţii care ar putea da coerenţă.Difi­cultatea cunoaşterii şi controlului complexității ar putea fi datorată limitărilor noaste ca fiinţe umane dar am putea accepta faptului că aceste limitări să fie depăşite cu ajutorul calculatoare­lor. Această idee pare foarte promiţătoare şi mulţi cred puternic în ea. Limitele practice – cum ar fi deficienţa noastră în calcularea şi absorbi­rea rapidă a unei cantităţi mari de informaţii – ar putea fi definitiv depăşite în zilele noastre de către computere.

INTRODUCERE

Studiul complexităţii este mai mult decât tratarea în opoziţie cu „simplitatea”, în ultima jumătate de secol creând o termonolo­gie specifică izvorâtă din propria ontologie şi epistemologie. Acest lucru a determinat o se­rie de conceptualizări şi redefiniri ale obiectu­lui de studiu pentru numeroase discipline ce au fost incluse ca subcomponente în studiul complexităţii. Fizica, biologia, informatica, economia, geografia – pentru a enumera doar câteva dintre ştiinţele vizate – s­au confruntat cu un nou curent de gândire care a condus la gruparea unui număr însemnat de cercetători în jurul unei noi paradigme ştiinţifice. Aceas­tă paradigmă impunea o strânsă colabora­re interdisciplinară şi un transfer activ de cunoştinţe pentru a se putea remarca. Numero­ase institute şi laboratoare şi­au propus ca obie­ct de studiu problematica teoriei complexităţii

şi aplicaţiile directe ale acesteia. Institutul San­ta Fe din New Mexico – pentru a menţiona, probabil, cea mai importantă instituţie de acest gen ­ a fost fondat în 1984 fiind consacrat stu­diilor interdisciplinare ale complexităţii şi, în special, sistemelor complexe. Printre progresele aduse la teoria complexităţii de către Institu­tul Santa Fe menţionăm modelarea bazată pe agent şi ştiinţa creativă.

Orice demers ştiinţific este, în fapt, un cadru comun de întâlnire între obiectivitate şi subiectivitate iar aceasta se datorează, credem, dorinţei cercetătorului de a­şi valida teoria atât la nivel general cât şi particular (a se vedea Popper, 1981) dar şi procesului de cunoaştere a realităţilor sistemelor (care este unul pro­fund subiectiv) care reprezintă fundamentul conceptualizărilor şi anticipărilor ce vor deter­mina transformările ulterioare ale sistemelor.

Există o permanentă oscilareîntre pla­nul obiectiv şi cel subiectiv în cunoaşterea complexităţii, şi anume: căutarea complexităţii în sine (plan obiectiv), descrierea modelelor si­stemelor (plan subiectiv), recurgerea la utilizarea computerelor în rezolvarea problemelor conexe complexităţii sistemelor (plan obiectiv), clasifica­rea modelelor şi implicit a sistemelor aparţinătoare drept simple sau complexe (plan subiectiv).

Există complexitate în sine sau doar modele complexe ale sistemelor reale?

Căutarea complexităţii în sine nu este un lucru uşor, numeroşi cercetători atribu­ind descrierii modelelor sistemelor reale acest adjectiv şi apoi transferandu­l sistemului ca atare. Mai mult, această descriere a modele­

GEOGRAFIA – spaţiul epistemologic al știinţei complexităţii

Paul-Răzvan Șerban, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad

73

lor sistemelor se poate face doar relativ, prin compararea sistemelor de natură similară (ex. în cadrul sistemelor hidrografice subsistemul pârâu fiind mai puţin complex decât subsi­stemul râu, care este mai puţin complex decât subsistemul fluviu). Cu alte cuvinte, nu există o valoare absolută a complexităţii şi o unitate de măsură standard a acesteia, complexitatea fiind o chestiune legată de relaţia dintre două sau mai multe sisteme. Mai mult, nu există complexitate în sine, aceasta fiind sau nu un atribut al modelului sistemului. Complexita­tea se schimbă însă în timp, odată cu evoluţia purtătorului acesteia.

Printre adepţii estimării complexităţii pe baza descrierii modelului se numără B. Ed­monds (1999) care dă următoarea definiţie complexităţii:

„Complexitatea este acea proprietate a modelului care îi face dificil de formulat comportamentul în ansamblu într­un anumit limbaj, chiar şi atunci când sunt date informaţii complete în mod rezo­nabil despre sub­componentele sale şi interrelaţiile acestora.” (p.131)

Explicaţia acestei înclinaţii spre mo­delare decât preocuparea pentru realitatea în săşi se poate atribui mânuirii foarte difi­cile a complexităţii în sine sau, mai degrabă, neexistenţei complexităţii în sine. Aceasta nu înseamnă că nu are esenţă complexitatea.

În literatura de specialitate privind complexitatea, exemplul tipic pentru a face distincţia între complicat şi complex este cel dintre o maşinărie (care nu este mai mult de­cât o aranjare complicată a părţilor sale, fiind posibilă descompunerea şi compunerea aces­teia fără a se pierde vreo proprietate a acesteia) şi fiinţele vii (considerate complexe datorită interacţiunii reciproce a părţilor componente şi evoluţiei acestora în timp; o dată ce moartea intervine, aceste fiinţe încetează a mai fi com­plexe şi devin lucruri complicate datorită lipsei de interacţiune a părţilor lor componente).

Complexitatea sistemului şi complexitatea observatorului

Insuficienta cunoaştere a componen­telor sistemului dar şi a relaţiilor dintre aces­

tea precum şi lipsa datelor ce pot fi puse la dispoziţia observatorului, creează dificultăţi în descrierea sistemului şi clasarea acestuia drept complex, cu toate că este condus de mecanisme simple. Acest fapt denotă limitele cognitive ale observatorului în analiza sistemului la care se pot adăuga şi implicările emoţionale ale aces­tuia. Toate acestea fac din descrierea sistemului un act profund subiectiv, fapt deloc agreat în domeniul ştiinţei – care îl studiază ca peun act pur obiectiv.

Convingerea lui Immanuel Kant dar şi a reprezentanţilor existenţialismului (Jean­Paul Sartre) în privinţa cunoaşterii este una asemănătoare: ceea ce cunoscătorul primeşte în actul cunoaşterii vine de la cunoscătorul însuşi. Aşadar intelectul dă formă în cunoaştere ma­terialului brut al lumii exterioare, făcând astfel “obiectivitatea” subiectivă (vezi şi Fuchs,1996).

În plus, este la latitudinea observatoru­lui alegerea scării de la care să realizeze analiza sistemului iar în funcţie de aceasta scară va se­lecta detaliile şi sarcinile pe care şi le propune spre a fi rezolvate.

Ar putea computerele învinge limitarea noastră?

Pentru eliminarea limitărilor şi dificul­tăţilor în rezolvarea problemelor ce aparţin de­scrierii şi analizei sistemelor complexe, dar şi pentru recâştigarea obiectivităţii demersului ştiintific pe care îl presupun acestea (demers ce părea iremediabil legat de subiectivitate, aşa cum am arătat anterior), cercetătorii au apelat la utilizarea computerelor.

Computerele au menirea de a procesa un volum important de date într­un timp mult mai scurt comparativ cu creerul uman iar al­goritmii utilizaţi în rezolvarea de probleme din cadrul sistemelor complexe sunt, cu siguranţă, unii obiectivi. Acest fapt a impulsionat rapid utilizarea computerelor în modelarea sisteme­lor complexe, succes ce nu a încetat, totuşi, să fie privit critic de anumiţi cercetători. Princi­palele motive invocate au fost lipsa de realism în anumite cazuri particulare de sisteme, lipsa ce se datora inadecvării modelului sistemului la toate componentele acestuia (sub­sisteme) existând, uneori, suficient de multe cazuri „particulare” pentru ca modelul să nu poată fi

74

validat. Aşadar, natura complexităţii este fără sfârşit iar artificialul (computerele şi modelele utilizate) nu poate replica complexitatea realu­lui. Pentru aceasta replicare este nevoie de ceva mai mult decât algoritmul utilizat de computer, şi anume: intuiţia umană, aşa cum sugerează şi Rescher (1998) computerele au la bază inpu­turi finite pe care le procesează iar modelele de reprezentare ale realizăţii au, aşadar o comple­xitate finită:

„Această mulţime de finitudini presu­pune că modelarea cu ajutorul compu­terelor a realităţii nu va capta niciodată ramificaţiile inerente ale universului natural care este infinit de complex în detaliile şi mecanismele sale” (Rescher 1998, p116)

Revenirea la discernământul obser va­torului înseamnă, de data aceasta, recunoaş­terea importanţei intuiţiei sale dar, totodată, sugerează şi diferenţele ce pot apărea în acest plan subiectiv între cercetători, reuşind să îşi impună paradigma ştiinţifică cel a cărui intuiţie se transformă în realitate. Bineînţeles, cercetătorii au la dispoziţie computerele dar numai în anumite etape ale cercetării, proporţia în care combină cele două planuri – obiectiv şi subiectiv ­ oferă amprenta particulară a fiecărui cercetător.

Visul lui Alan Turing, despre compu­terul universal care poate rezolva toate proble­mele nerezolvate, este o iluzie. Acest fapt are şi o latură pozitivă, oferind mai multe varian­te în rezolvarea unei probleme pornind de la intuiţiile mai multor cercetărori (variante ce se pot valida în timp), faţă de soluţia unică oferită de computer.

Aspecte cognitive ale complexităţii

După H.H. Patee (1998) epistemolo­gia este teoria sau practica ce stabileşte con­diţiile care fac cunoaşterea posibilă. Cu cât este mai complex un obiect cu atât este mai mare distanţa dintre cunoaşterea acelui obiect şi obiectul însuşi.

Există o puternică legătură între com­ple xitatea cognitivă şi complexitatea onto­logică. Cea dintâi favorizează înţelegerea celei

din urmă, cunoaşterea fiind un instrument al detectării ordinii şi, conform lui Rescher, legătura dintre complexitate şi ordine trimite la complexitatea cognitivă.

Un sistem poate fi nu doar mai mult sau mai puţin complex ci şi complex în mai multe modalităţi. Conform lui Rescher (1998) există trei tipuri de complexitate: epistemică, ontologică şi funcţională:

1. Tipul epistemic

1.1. Complexitatea de formularea. Complexitate descriptivă (lungimea

expunerii pentru o descriere adecvată a siste­mului);

b. Complexitate creatoare (lungimea setului de instrucţiuni necesare pentru a forma „reţeta” producerii unui sistem);

c. Complexitate de calcul (timpul şi efortul necesare în rezolvarea unei probleme)

2. Tipul ontologic

2.1. Complexitatea compoziţionalăa. Complexitate constitutivă (numărul

de elemente constituente);b. Complexitate taxonomică (varieta­

tea tipurilor de elemente constituente)

2.2. Complexitatea structuralăa. Complexitate organizaţională (varie­

tatea modurilor posibile de aranjare a compo­nentelor în funcţie de interrelaţii);

b. Complexitate ierarhică (gradul de elaborare al relaţiilor de subordonare)

3. Tipul funcţional

a. Complexitate operaţională (varieta­tea tipurilor de funcţionare);

b. Complexitate nomică (gradul de ela­borare al legilor ce guvernează fenomenele)

Cele trei tipuri de complexitate se refe­ră la: cum ar trebui să vorbim despre complexi­tate, cum ar trebui să o descriem şi ce metode să folosim pentru a o rezolva (tipul epistemic).

Tipul ontologic atinge natura intimă a sistemelor, referindu­se la structurile interne – numărul constituenţilor, tipul acestora şi cum sunt organizaţi.

Tipul funcţional se concentrează pe întrebarea: cum operează sistemele complexe şi cum se comportă acestea.

75

Tipul epistemologic este utilizat în şti­inţele naturale (astronomie, chimie, fizică, bio­logie, geografie), cel epistemologic în filozofie iar cel funcţional în studiile interdisciplinare.

Ce este ştiinţa complexităţii?

Metoda tradiţională ştiinţifică, care se bazează pe analiza, izolarea şi strângerea de in­formaţii complete despre un fenomen, este in­capabilă să se ocupe de interdependenţe com­plexe. Apariţia ştiinţei complexităţii (Waldrop, 1992; Cilliers, 1998; Heylighen, 1997) oferă promisiunea unei metodologii alternative, care ar trebui să poată aborda astfel de probleme. Cu toate acestea, o astfel de abordare are nevoie de fundamentesolide, adică de o înţelegere şi definire clară a conceptelor şi principiilorcare stau la bază(Heylighen, 2000).

Abordarea sistemelor (Churchman, 1968), care a reprezentat baza pe care cele mai multe modele operaţionale de dezvoltare urbană s­au sprijinit, urma trei principii cheie. Primul principiu presupune definirea sistemu­lui în mediul său mai larg, însă sistemul are o limită clară faţă de lumea exterioară prin fap­tul că interacţiunile care interesau trebuiau să fie mai dense în interiorul sistemului decât în afară. Al doilea principiu postula că sistemul se află într­un anumit echilibru. Al treilea princi­piu presupune că elementele sistemului trebuie să fie uniforme sau omogene. Dinamica siste­mului în spaţiu şi timp presupune schimbări neaşteptate, noi componente se dezvoltă şi componentele existente se transformă. Există unele dificultăţi logice în stabilirea limitelor sistemelor: fostele componentece au fost con­siderate limită logică pentru un sistem şi care apoi dispar sau cele noi care apar dincolo de li­mita existentă (Epstein, 1999).Starea obişnuită a sistemelor este însă departe de echilibru; de multe ori nici un astfel de echilibru nu a existat vreodată. Sistemele sunt compuse din agenţi şi obiecte eterogene. Feedback­ul şi algoritmi de învăţare permit agenţilor să se adapteze la mediul lor de­a lungul timpului (sistemul din care fac parte căpătând noi forme). Aplicarea acestor legităţi la o populaţie mare de agenţi duce la un comportament de survenire, ce seamănă, de fapt, cu fenomenele din lumea reală. Holland, (1995) de exemplu, descrie si­

stemele complexe (adaptive) ca fiind sistemele care îşi menţin structura şi coerenţa sub toate modificările imaginabile prin adaptare. Allen (2001) merge mult mai departe şi defineşte complexitatea în termeni de sursă a schimbării neaşteptate sau “imprevizibile”. El spune: “Cea mai simplă definiţie a unui sistem complex este una care consideră că sistemul poate răspunde în mai mult de o modalitate mediului său. “Alegerea” în răspuns se naşte din faptul că procesele nelineare din cadrul sistemului pot amplifica eterogenitatea microscopică ascunsă în ea”. Aceste noi principii au fost încorporate ştiinţei complexităţii.

Kauffman (1993, 1995) face distincţie între regimul „haotic”, „complex” şi „ordo­nat” de comportament al sistemului. În între­buinţarea lui, termenul “complex” este echiva­lent cu “limita haosului” şi se află între ordonat şi haotic. El subliniază, de exemplu, că “un re­El subliniază, de exemplu, că “un re­gimcomplex [s­ar fi găsit] la graniţa dintre or­dine şi haos” (Kauffman, 1993). Conform lui Kauffman (1995), viaţa a survenit în cuprin­sul complexităţii. Aşadar, ştiinţa complexităţii studiază fenomene care nu sunt caracterizate prin ordine ­ cum ar fi cele studiate de meca­nica newtoniană şi ştiinţa sistemelor, sau prin dezordine ­ cum ar fi cele studiate de mecanica statistică şi ştiinţa socială postmodernă, ci este situată undeva la mijloc, în zona care este co­mună (deşi probabil înşelătoare) numita limita haosului (Langton, 1990). Într­un sistem cu adevărat complex componentele sunt într­o oarecare măsură independente şi, astfel, auto­nome în comportamentul lor, în timp ce suferă diferite interacţiuni directe şi indirecte. Acest lucru face comportamentul global al sistemu­lui foarte dificil de prezis, cu toate că nu este aleatoriu(Heylighen F., P. Cilliers, & C. Ger­shenson, 2007).

Considerate o lungă perioadă de timp ca sisteme cu un număr considerabil de varia­bile şi parametrii mascaţi de regularităţile subi­acente, imposibil de determinat în întregime datorită lipsei datelor, sistemele complexe s­au detaşat de această viziune impunând necesita­tea apariţiei unei noi ramuri a ştiinţei, cu ca­racter interdisciplinar ce are la bază fertilizarea încrucişată a conceptelor şi instrumentelor din dinamica neliniară, fizica statistică, teoriile in­formaţiei şi probabilităţii, analiza datelor şi si­mularea numerică. Aborbareainterdisciplinară

76

are ca fundament stăpânireatemeinică a un­uiadintredomenii din care vairadiacunoaşterea.

La fel ca ştiinţă newtoniană dinaintea sa, ştiinţa secolului al XX­lea a crescut dintr­o schimbare profundă în cultura generală, o miş­care departe de adevărul absolut şi perspecti­va absolută spre contextualism; o trecerea de la certitudine, spre oapreciere a pluralismului şi diversităţii, spre o acceptare a ambiguităţiişi paradoxului, a complexităţii decât simplităţii (Thrift, 1999).

Impulsul principal din spatele teoriei complexităţii este unul care reprezintă o schim­bare în înţelegerea proprietăţilor de interacţiune a sistemelor, mai mult decâtsuma părţilor lor. Aceasta este ideea unei ştiinţe a unei ordini ce survine holistic; o ştiinţă a calităţiila fel de mult ca una a cantităţii(Thrift, 1999), o ştiinţă a “potenţialul de ordine survenindă din feno­menele complexe şi imprevizibile”(Goodwin, 1997), o ştiinţă mai deschisă, care afirmă “prioritatea proceselor faţă de evenimente, a relaţiilor faţă de entităţi şi a dezvoltăriifaţă de structură” (Ingold, 1990).

Teoria complexităţii este, aşadar, o gru­pare de concepte bazate pe motivul survenirii sau auto­organizării şi care implică, de obicei, o serie din cele ce ar putea fi gândite ca “semne de întrebare” (Stengers, 1997) cum ar fi nelini­aritatea, auto­organizarea, ordine survenindă şi sisteme complexe adaptive (Jencks, 1996). Cei mai mulţi dintre cercetătorii teorei complexită­ţii, de obicei, fac apel la toate domeniile pe care le consideră a avea legătură cu aceasta: teoria haosului, modelarea fractalilor, viaţa artificială, automate celulare, reţele neuronale şi un voca­bular tehnic şi metaforic ­ haos, atractori, frac­tali, a surveni, ordine, auto­organizare, ordine implicită, viaţa la marginea haosului şi aşa mai departe (Thrift, 1999).

Care sunt mecanismele complexităţii?

Este clar că nu există un singur răspuns definit la această întrebare şi există două moti­ve pentru aceasta: fie mecanismele sunt atât de „particulare” încât nu le putem cunoaşte excep­ţiile ori avem de­a face cu pluralitatea unor ase­menea mecanisme fără nicio preferinţă. Fără să privim la care este adevărată, am dat exemplul

unor teorii ce ar putea fi candidate la explicarea acestor mecanisme.

Prima dintre acestea, foarte promiţă­toare, este teoria criticităţii auto-organizânde formulată de Bak, P., Tang, C., and Wiesenfeld, K. (1988). Conform acestei teorii, sistemele di­namice evoluează natural (se auto­organizează) dintr­o stare critică foarte interactivă în care o perturbare minoră conduce la avalanşe de toate mărimile. Bak, P., Tang, C., and Wiesenfeld, K. (1988)se referă la neliniaritate şi evoluţie în timp ca la două caracteristici principale ale complexităţii.

Un alt grup de cercetători ai comple­xi tăţii sunt susţinătorii teoriei cuantice care cred că natura probabilistă a mecanicii cuanti­ce este responsabilă de existenţa complexităţii. Misterul nedefinirii ascuns în teoria cuantică a încântat deja multă lume şi nu mereu într­o direcţie bună.

O altă „zonă” a lumii ­ care se bucură de consideraţie – este explorată de cei care se aşteaptă să găseasă un anumit principiu de organizare care determină ivirea sistemelor complexe înalt organizate la mezo­scară. Acest principiu încă nu a fost descoperit dar existenţa sa este foarte posibilă. Există o foarte redusă cunoaştere a mezo­nivelului deoarece este prea mic pentru a fi observat direct dar prea mare pentru a fi calculat.

CONCLUZII

De obicei, adjectivul „complex” este asociat cu atributul „mare”. Lucrurile mici, în special sistemele microscopice, sunt complexe în acceaşi măsură în care şi sistemele alcătuite din lucruri mari sunt complexe. De aceea am conclu­zionat: complexitatea este în funcţie de calităţile sistemului mai degrabă decât de mărime.

„Adevărata complexitate” a obiectelor reale este foarte dificil de studiat şi de descris. Există multe motive care conduc la aceasta. Principalul motiv constă în faptul că niciodată nu interacţionăm cu întreg sistemul, ci întot­deauna cu anumite aspecte ale sale, în anumi­te momente. Este similar problemei observării obiectelor care sunt prea mari, prea îndepărtate sau prea mici pentru a fi observate.

Complexitatea nu este în totalitate de necontrolat pentru ştiinţă. Măsurarea şi contro­

77

lul complexităţii sunt probleme foarte dificile. Mai întâi de toate, complexitatea se arată sub două aspecte: cognitivă şi ontologică. Pe scurt sistemele complexe sunt „complexe” în sine şi este o problemă complexă cunoaşterea lor.

BIBLIOGRAFIE:

Allen, P. M. (2001), Models, Knowledge Cre­ation and their Limits, a paper presented at the NEXSUS Workshop on The Limits to Knowledge, Central European University, Budapest, June 23­24, 2001.Bak, P., Tang, C., and Wiesenfeld, K. (1988), Self ­ Organized Criticality, Physical Review A 38,364.Churchman, C. W. (1968), The Systems Ap­proach, Dell Publishing Company, New York.Cilliers, P. (1998), Complexity and Postmo der­nism: Understanding Complex Systems, Rout­ledge. Edmonds, B. (1999), Syntactic mesures of com­plexity. Doctoral thesis. University of Manches­ter, Manchester, UK.Epstein, J. M. (1999), Agent­Based Computa­tional Model and Generative Social Science, Com­plexity,4, 41­60.Fuchs, L. (1996), Filosofie III. Navrat kesenci.Krystal OP. PrahaGoodwin, B.C. (1997), Community, Creativity and Society, Soundings 5: 111±23.Heylighen F. (1997), Publications on Complex, Evolving Systems: a citation­based survey, Com­plexity 2 (5), p. 31­36.Heylighen F. (2000), Foundations and Method­ology for an Evolutionary World View: a review of the Principia Cybernetica Project, Foundations of Science, 5, p. 457­490.Heylighen F., P. Cilliers, & C. Gershenson (2007), Complexity and Philosophy, in: Jan Bogg and Robert Geyer (editors), Complexity, Science and Society, (Radcliffe Publishing, Oxford)Holland, J. H. (1995), Hidden Order: How Adap­tation Builds Complexity, Addison­Wesley Pub­lishing Company, Reading, MAIngold, T. (1990), An Anthropologist Looks at Bi­ology, Man (NS) 25: 208±29.Jencks, C. (1996), The Architecture of the Jum­ping Universe, A Polemic: How Complexity Sci­ence is Changing Architecture and Culture, re­vised edn. London: Academy Editions.

Kauffman, Stuart A. (1993), The Origins of Or­der: Self­Organization and Selection in Evolution. (Oxford: OxfordUniversity Press). Kauffman, Stuart A. (1995), At Home in the Uni­verse: The Search for Laws of Self­Organization and Complexity. (London: Viking). Langton Ch. G. (1990), Computation at the edge of chaos: phase transitions and emergent compu­tation, Physica D, 42, 1­3, pp. 12­37.Patee, H.H. (1998), Artificial life needs a real epis­temology, In: Advances in artificial life, Eds. F. Mo­ran et al. Springer – Verlag, pp 23­38.Popper, K., (1981), Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.Rescher, N. (1998), Complexity – A philisophical overview. Transaction Publishers.Stengers, I. (1997), Power and Invention: Situa­ting Science. Minneapolis: University of Minne­sota Press.Thrift, N. (1999), The place of complexity. Theo­ry, Culture and Society 16 (3): 31­69.Waldrop, M. M. (1992), Complexity: The Emer­ging Science at the Edge of Order and Chaos, London: Viking.

78

ABSTRACT

În calitate de concept fundamental, putând fi considerat un gen de principiu al căsătoriilor moderne şi postmoderne, homogamia a fost definită ca fiind alegerea unui partener conju­gal cu trăsături personale similare. Literatura de specialitate analizează homogamia religioasă, etnică, rasială, de statut socioeconomic şi de vărstă.

Se impune evidenţierea relativităţii distincţiei dintre homogamie şi heterogamie, concretizată mai ales sub forma încrucişării criteriilor (P.Iluţ,2005) ­ caz în care partenerul este homo­gam după anumite criterii şi heterogam după altele.

CUVINTE CHEIE: homogamie, heterogamie, sim­ilaritate, endogamie, exogamie.

1.Teorii asupra schimbărilor în homogamie de-a lungul timpului şi determinantele acestora

Care sunt motivaţiile conştiente şi in­conştiente care explică alegerea partenerului? Cum decid oamenii pe cine să aleagă, cu cine să se căsătorească ? O serie de cercetări sociologice şi psihologice au încercat să răspundă la aceste întrebări. Cele mai cunoscute „teorii ale alegerii maritale” sunt teoria psihanalitică a lui Freud, teoria nevoilor complementare alui Winch, te­oria stimul­valoare­rol a lui Murstein.

Criteriile alegerii partenerului sunt din cele mai diverse, primele sesizate fiind cele psi­homorfologice. Încă din 1902­1903, Pearson a făcut constatarea că persoanele de talie ridicată sau de talie redusă au tendinţa de a se căsători între ele mai adesea decît la întâmplare (apud

Stevens,1991). Alegerea partenerului pare să se facă în majoritatea cazurilor după princi­piul similarităţii fizice sau intelectuale. A fost remarcată frecvenţa asemănărilor între soţi în ceea ce priveşte forma mâinilor, lungimea ante­braţului, a degetelor, culoarea ochilor, părului sau pigmentaţia pielii. S­a observat, de aseme­nea, că este frecvent mariajul între persoane cu deficienţe asemănătoare: surdo­muţii se căsăto­resc, de regulă, între ei, la fel indivizii atinşi de tulburări nevrotice (apud Mitrofan,1989).

Cercetările au descoperit că similari­tatea între partenerii dintr­o căsătorie merge dincolo de rasă, religie şi origine etnică. Mulţi parteneri tind să fie similari în termenii originii clasei sociale, nivelului educaţional, inteligen­ţei, caracteristicilor fizice, cum ar fi atractivi­tatea şi vârsta, trăsăturilor de personalitate şi a valorilor pe care le împărtăşesc. Acest pattern este definit ca homogamie (Iluţ,1995), el se produce într­o oarecare măsură deoarece oa­menii se căsătoresc adesea pe baza asemănării lor (funcţie de vârstă, statut socioprofesional, rasă, etnie, religie) sau datorită faptului că tră­iesc în spaţii geografice apropiate. Indivizii care trăiesc aproape unul de altul sunt adesea simi­lari ca origine socială. Aceşti oameni servesc ca un grup potenţial de parteneri de căsătorie; de obicei se căsătoresc unul cu altul dacă locuiesc în apropiere, lucrează împreună, merg la ace­eaşi şcoală sau au aceleaşi preocupări în timpul liber. Homogamia reflectă uşurinţa mai mare cu care oamenii cu valori şi interese similare interacţionează. În cultura euro­americană, oa­menii se căsătoresc în general cu parteneri de aceeaşi vârstă sau de vârstă apropiată.

Homogamia căsătoriilor s­a accentuat în epoca modernă. Faptul este pus pe seama creşterii proporţiei căsătoriilor având la bază

Semnificaţia epistemică a conceptului de

„HOMOGAMIE”

Lect. univ. dr. Melinda Breban

79

dragostea romantică dintre soţi, care se consti­tuie ca un stimul de apropiere a vârstei dintre ei. În secolul al XIX­lea se întăreşte ideologia apropierii vârstelor dintre soţi; anumiţi comen­tatori consideră că diferenţa de vârstă dintre aceştia ar putea fi privită ca un indicator de moralitate, în sensul că, acolo unde este prea mare, acest fapt reprezintă o probă de „decăde­re morală”. Diferenţa mare de vârstă in favoa­rea soţului era la vremea respectivă, criticată şi pentru efectele sale negative asupra reproduce­rii (Goody,2003).

Cuplurile conjugale nu se formează în­tămplător nici din punctul de vedere al statutu­lui socio­profesional, puternic corelat cu şcola­ritatea. Homogamia socio­profesională trebuie înţeleasă în sensul că indivizii tind să se grupeze marital între ei în acord cu clasa, statutul social sau cu categoria socio­profesională din care fac parte şi cu gradul de şcolaritate. Dintr­un stu­diu realizat pe un eşantion reprezentativ pentru mediul urban din România dinainte de 1989 a reieşit că din soţii muncitori 85% aveau soţie muncitoare, 5% intelectuală, 6% funcţiona­ră, 4% altă categorie; dintre soţii intelectuali 7% aveau soţie muncitoare, 82% intelectuală, 8% funcţionară şi 3% altă categorie (apud Iluţ, 2005).

Alături de teoria asemănării, alegerea partenerului mai este explicată şi prin teoria complementarităţii, al cărui promotor este R. Winch, care consideră că la nivelul cuplului apar „nevoi complementare”, fiecare partener apreciind în celălalt ceea ce nu găseşte în sine. Umilii, respectuoşii, vor fi atraşi de ambiţioşi, naturile supuse de cele care aspiră să domine. Pe baza unor cercetări concrete s­a constat că deşi similaritatea socioeconomică şi sociocultu­rală joacă un rol important în alegerea maritală, complementaritatea caracteristicilor psihosoci­ale ale personalităţilor soţilor devine esenţială pentru longevitatea mariajului (Kalmijn,1998). Opţiunea maritală este determinată de un an­samblu de factori, dintre care cei ce ţin de mo­delul cultural şi economic predominant dintr­o sociatate sau alta şi cei ce exprimă preferinţa interpersonală, spontană, bazată de cele mai mute ori pe identificarea prin similitudine sau pe supracompensare prin complementaritate sunt cei mai importanţi. Motivaţiile conştien­te şi inconştiente ale alegerii maritale nu susţin însă întotdeauna în egală măsură funcţionali­

tatea şi stabilitatea cuplului în timp. Armonia durabilă a cuplului presupune un complicat proces de autodezvoltare şi interdezvoltare mu­tuală, care necesită depăşirea motivaţiilor ini­ţiale ale alegerii maritale, prin descoperirea şi crearea de noi motivaţii ale coexistenţei, pentru că numai astfel, atracţia afectivă iniţială cu în­tregul său context sociocultural se transformă din motivaţie de alegere în motivaţie de „acţiu­ne” maritală (Mitrofan, 1989).

Antropologii considerau cândva că iu­birea romantică este o născocire occidentală, un subprodus burghez al Evului Mediu. Oamenii de ştiinţă consideră acum că iubirea romantică este un sentiment general uman, bine înfipt în creierele noastre încă din pleistocen. Într­un studiu asupra a 166 de culturi, antropologii William Jankowiak şi Edward Fischer (1992) au observat dovezi de dragoste pasională în 147 dintre acestea. În cadrul unui alt studiu (Lucas et al, 2004), bărbaţi şi femei din Europa, Japo­, bărbaţi şi femei din Europa, Japo­nia şi Filipine au fost rugaţi să completeze un chestionar care să evalueze experienţele lor în materie de iubire pasională. Toate cele trei gru­puri au declarat că au simţit pasiunea cu aceeaşi intensitate mistuitoare.

Cu toate că dragostea romantică este pro babil universală, expresia ei culturală poa­te căpăta note discordante. În India iubirea romantică este în mod tradiţional percepută drept periculoasă, o ameninţare la adresa unui sistem de caste bine pus la punct, în care că­sătoriile sunt aranjate pentru a păstra descen­denţa şi puritatea sângelui. În prezent numărul căsătoriilor din dragoste pare să fie în creştere în India, sfidând adesea dorinţele părinţilor. Totuşi majoritatea indienilor încă mai cred că o căsătorie aranjată are şanse de reuşită mai mari decât una din dragoste. În cadrul unui studiu realizat în rândul studenţilor indieni, 76% au declarat că s­ar căsători cu cineva care are toate calităţile potrivite, chiar dacă nu ar fi îndrăgos­tiţi de persoana respectivă (faţă de numai 14% dintre americani). Căsătoria este considerată un pas prea important pentru a fi lăsat la voia întâmplării (Lucas et al,2004).

În ultimele decenii, cercetătorii au de­scris tipare maritale în cadrul unui grup, au examinat variaţii individuale în aceste căsătorii şi au evaluat modificările din interiorul acesto­ra de­a lungul timpului. În plus, atât studiile teoretice cât şi cele empirice au dezvoltat ipote­

80

ze privind motivele pentru care unii oameni se căsătoresc între grupurile lor şi alţii nu.

Tipul de sistem de familie cu care sun tem noi obişnuiţi astăzi a apărut treptat iar principalele caracteristici sunt faptul că în acest grup funcţionează legături emoţionale pu ter nice, se bucură de un grad sporit de in­timitate şi se preocupă de creşterea copiilor. Este de remarcat sporirea individualismului afectiv, formarea legăturilor maritale pe baza selecţiei personale, condusă de atracţia sexuală sau dragostea romantică. Aspectele sexuale ale dragostei au început să fie valorificate în inte­riorul căsătoriei în locul relaţiilor extramaritale. Familia a început să se orienteze spre consum, mai degrabă decît spre producţie.

Boswel (1995) spune că “în Europa premodernă, căsătoria începea de regulă ca un aranjament în privinţa proprietaţii, continua cu creşterea copiilor şi se termina cu dragostea. Puţine cupluri se căsătoreau în realitate din dra-goste, dar multe ajungeau să se iubească în timp, în vreme ce conduceau împreună gospodăria, creşteau copii şi împărţeau experienţele vieţii.

Aproape toate epitafurile păstrate dove­desc o profundă afecţiune faţă de soţul decedat. Prin contrast în cea mai mare parte a Occiden­tului modern, căsătoria începe din dragoste, continuă cu creşterea copiilor (acolo unde există) şi se termină (adesea) cu probleme re­feritoare la proprietate, punct în care dragostea este absentă sau doar o amintire îndepărtată” (apud Giddens,2001,p.156).

Aşadar, funcţiile familiei s­au deplasat de la cele economice la cele expresiv emoţionale, alegerea partenerului făcîndu­se pe baza senti­mentelor de dragoste.

Un anumit grad de homogamie­ băr­baţi şi femei care se căsătoresc cu cineva care le este asemănător – pare să fie foarte răspândit în toate perioadele şi în toate locurile. Acest lucru a fost explicat prin preferinţele candidaţilor la căsătorie pentru parteneri asemenea lor, prin sancţiunile celei de­a treia părţi (constituită de cele mai multe ori din părinţi şi vecini) impuse asupra tinerilor care se căsătoresc în afara gru­pului lor şi prin oportunităţile pe care le în­tâlnesc potenţialii candidaţi la căsătorie (Kal­mijn, 1998). Cu toate că, în general, se acceptă existenţa homogamiei, s­a concluzionat adesea că aceasta a fost mai intensă înainte de indus­trializare decât în perioadele ce au urmat.

O astfel de afirmaţie era făcută de că­tre Shorter (1975) în teza sa despre “revoluţia sexuală”. Formulată pentru a explica creşte­ă”. Formulată pentru a explica creşte­”. Formulată pentru a explica creşte­ă pentru a explica creşte­rea fără precedent a nelegitimităţii în Europa mijlocului de secol optsprezece, teza revoluţiei sexuale, în opinia lui Shorter, are o arie largă de aplicabilitate. Conform acestuia, înainte de industrializare, comunitatea în general, părin­ţii şi rudele în mod special, supervizau alegerea partenerului.

Astfel: „Există o preferinţă pentru obi­cei în detrimentul spontaneităţii şi creativităţii. Aceste mici colectivităţi, fie în cadrul breslei, fie în rândul membrilor familiei sau al satului ca întreg, intuiau corect că prea multă inova­ţie le­ar prevesti sfârşitul; şi de aceea au insis­tat asupra vechilor modalităţi de a cere în că­sătorie... Odată ce inima începea să vorbească, dădea instrucţiuni adesea în totalitate incom­patibile cu principiile raţionale ale interesului familiei şi supravieţuirii materiale în funcţie de care era organizată mica comunitate. Ini­ma putea să spună: căsătoreşte­te cu femeia pe care o iubeşti, chiar dacă părinţii tăi nu sunt de acord” (Shorter,1975,p.19).

Tradiţia urma să se schimbe totuşi: cea mai importantă schimbare în procesul de cur­tare în secolele nouăsprezece şi douăzeci a fost valul sentimentelor... Oamenii au început să plaseze afecţiunea şi compatibilitatea personală în vârful listei criteriilor pentru alegerea par­tenerilor de căsătorie. Aceste standarde noi au fost reunite sub conceptul de iubire romantică” (Shorter,1975, p.148).

Shorter se referă la două mecanisme care au schimbat selecţia partenerului în tim­pul industrializării. Pe de o parte, implicarea tot mai intensă în situaţiile de piaţă şi expune­rea la educaţia primară au dus la o schimbare a mentalităţii. Tinerii îşi doreau să fie liberi şi să decidă singuri asupra propriilor vieţi, mai ales în privinţa femeii sau bărbatului cu care urmau să se căsătorească. În acelaşi timp, industriali­zarea a adus independenţa economică pentru bărbaţii şi femeile tinere, îngreunând tendinţa părinţilor de a le controla comportamentul. Deoarece adevărata dragoste este oarbă, spune Shorter, combinaţia dintre declinul controlului parental şi dorinţa tinerilor de a se căsători din dragoste ar conduce la dispariţia homogamiei:

81

„în măsura în care endogamia scade şi oamenii încep să se căsătorească cu persone diferite lor, putem vorbi despre pasul înainte al iubirii ade­vărate: sacrificarea aprobării comunităţii pen­: sacrificarea aprobării comunităţii pen­sacrificarea aprobării comunităţii pen­tru fericirea personală, sacrificarea banilor pen­tru realizarea personală”(Shorter,1975,p.150).

Teza revoluţiei sexuale a lui Shorter aparţine unei şcoli care promova teoria moder­nităţii. Această şcoală a dominat multă vreme cercetarea sociologică asupra mobilităţii socia­le, incluzând mobilitatea socială şi homogamia. În domeniul homogamiei Goode (1964) a fost poate cel mai elocvent purtător de cuvânt al teoriei modernităţii. Acesta scria: “ odată cu industrializarea, sistemele familiale tradiţionale se destramă…Cei în vârstă nu mai controlează noile oportunităţi economice şi politice impor­tante, astfel că autoritatea familiei alunecă din mâinile unor asemenea lideri familiali. Tânărul mire îşi poate alege mireasa singur şi nu trebu­ie să se supună nimănui din afara familiei sale, din moment ce doar performanţa slujbei sale este relevantă pentru progresul lor. Nu mai au nevoie să se bazeze pe cei mai în vârstă din fa­milie privitor la pregătirea pentru o slujbă, din moment ce şcolile, fabrica, plantaţia sau mina îi vor învăţa noile deprinderi… Nici nu mai sunt nevoiţi să continue să lucreze pământul, care este încă în posesia celor mai în vârstă, din moment ce slujbele şi oportunităţile politice se găsesc în oraş. Astfel, industrializarea va sub­mina probabil gradual sistemele tradiţionale de control şi schimb familial” (apud van Leeuwen şi Maas, 2002,p.102­103).

Opiniile lui Shorter sunt în mod clar ecouri ale lui Goode, dar nu sunt identice. La Goode e vorba de o schimbare în structura şanselor de căsătorie şi muncă, legate de in­dustrializare, care determină declinul homoga­miei. Pentru Shorter, e vorba de o schimbare în aspiraţiile individului. În viziunea lui despre revoluţia sexuală, adolescenţii occidentali rup lanţurile controlului raţional şi social pentru a­şi urma propriile iubiri adevărate.

Teoria modernităţii a generat uneori discuţii cum că o scădere a homogamiei cu pri vire la originea socială nu este însoţită de o creştere a numărului căsătoriilor bazate pe iu­bire, dar, în schimb, aduce cu sine o creştere a homogamiei educaţionale. Ca o consecinţă a proceselor de raţionalizare, distribuţia slujbelor

e bazată tot mai puţin pe clasa de origine şi tot mai mult pe ceea ce obţin oamenii prin pro­priile lor eforturi. Cu această trecere de la valori atribuite la valori dobândite pe piaţa muncii, o trecere paralelă ar avea loc pe pieţele maritale. E tot mai puţin valoros să te potriveşti cu ci­neva pe baza originii sociale, în timp ce recom­pensa este mult mai mare pentru o potrivire în funcţie de o bună educaţie (van Leeuwen şi Maas, 2002).

Pe lângă schimbările în preferinţe şi controlul parental, mai există şi alte două posi­bile motive pentru schimbările din cadrul ho­mogamiei în timpul industrializării. În primul rând, industrializarea poate afecta oportunită­ţile de a întâlni şi cunoaşte oameni cu caracte­ristici diferite, unii autori susţinând că homo­gamia este şi rezultatul diferenţelor din şansele de cunoaştere (Kalmijn, Flap,2001). Tinerii aveau mai multe şanse de a cunoaşte alţi tineri din propriul lor mediu social, de aceeaşi vârstă, religie şi educaţie, decât de a întâlni oameni care erau cu mult mai diferiţi din mai mul­te puncte de vedere. Acest lucru era aplicabil mai ales în perioada preindustrială când doar o mică parte a populaţiei avea acces la educaţia instituţionalizată, când existau norme foarte puternice privitoare la persoana care era consi­derată potrivită pentru a interacţiona cu ea iar mijloacele de comunicare şi deplasare erau mai puţin dezvoltate şi, oricum, nu erau disponi­bile tuturor. Expansiunea educaţiei în timpul industrializării a schimbat nu numai preferin­ţele pentru căsătorie dar a crescut şi şansele de a cunoaşte parteneri din grupuri sociale diferite (van Leeuwen şi Maas, 2002).

În al doilea rând, schimbările din ho­mogamie pot fi cauzate de schimbările care survin în dimensiunea grupurilor. Dacă un grup cu o preferinţă puternică pentru homo­gamie creşte în dimensiune, homogamia tota­lă a societăţii creşte şi ea. Kalmijn a arătat, de exemplu, că scăderea homogamiei ce vizează originea socială în Statele Unite în timpul ce­lei de­a doua jumătăţi a secolului douăzeci a fost cauzată numai de scăderea în dimensiuni a clasei de fermieri. Deoarece perioada industri­alizării a fost caracterizată prin schimbări mari în structura clasei, această explicaţie ar putea fi în mod special relevantă pentru schimbările în homogamie petrecute în această perioadă (Kal­mijn, 2001).

82

2. Tipare ale homogamiei

Majoritatea studiilor americane despre căsătoriile între grupuri etnice analizează infor­maţiile din perspectiva grupului minoritar şi se concentrează pe tipuri specifice de subgrupuri. Cu câteva decenii în urmă, interesul era con­centrat pe subgrupurile de imigranţi europeni şi copiii acestora. Mai recent, au fost studia­te subgrupuri imigrante noi precum asiatici ­ americani şi hispanici ­ americani, precum şi căsătoriile afro­americanilor. În ceea ce priveşte Statele Unite, homogamia rasială se prezintă în felul următor: aproximativ 95% pentru afro­americani, 75% pentru subgrupurile de asia­tici, 65% pentru hispanici, 45% pentru indo­americani ( apud Kalmijn, 1998). Deşi aceste procente sunt ridicate, ele nu indică dacă gru­purile sunt endogame sau nu. De altfel, un grad scăzut al endogamiei nu implică neapărat inte­grarea; acest lucru depinde şi de tiparele căsăto­riilor în afara grupurilor. Conform unor studii, când subgrupurile de hispanici se căsătoresc exogam, de cele mai multe ori se căsătoresc cu alte subgrupuri hispanice şi astfel păstrează o distanţă faţă de majoritatea albă non­hispanică. Prin contrast, asiaticii americani care se căsăto­resc în afara grupurilor, rareori se căsătoresc cu alte subgrupuri asiatice preferând în schimb să se căsătorescă cu albi (Kalmijn, 1993).

Lieberson şi Water (1988) oferă o ana­liză mai largă a tiparelor maritale, studiind mai mult de 20 de grupuri ( apud Kalmijn, 1998). Subgrupurile europene şi indienii americani par să aibă rata cea mai scăzută de endogamie, subgrupurile de hispanici şi asiatici au nivele intermediare de endogamie, iar afroamerica­nii au ratele cele mai ridicate. Există diferenţe şi între subgrupurile europene, spre exemplu, endogamia este mai scăzută la europenii nou veniţi decât în cazul celor cu ceva vechime. Concluzia principală a analizei lui Lieberson şi Water este aceea că grupurile care sunt mai recente în societatea gazdă au grade mai ridica­te de închidere, o regularitate care se potriveşte tuturor teoriilor asimilării.

În ceea ce priveşte tendinţele homo­gamiei etnice şi rasiale, analizele registrelor de căsătorii din Statele Unite arată o creştere a nu­mărului de căsătorii între membrii diferitelor grupuri etnice în ultimele decenii. În ceea ce priveşte căsătoriile dintre albi şi negri, acestea

au fost studiate perioade lungi de timp şi în mai multe state. Înregistrările anuale ale căsătoriilor în 33 de state americane arată că uniunile între albi şi negri au crescut semnificativ începând cu anularea interzicerii prin lege a căsătoriilor de acest gen, cu toate că numărul acestora ră­mâne excepţional de scăzut, lucru confirmat şi de comparaţia recensămintelor americane din anii 1980 şi 1990 (Kalmijn, 1993).

Declinul în homogamia etnică a fost interpretat din perspectiva asimilării: căsăto­rindu­se în afara grupului lor, grupurile etnice se integrează în societatea gazdă. În acord cu această perspectivă, majoritatea analizelor gă­sesc că copiii imigranţilor se căsătoresc în afara grupului mult mai des decât imigranţii. Deoa­rece tendinţele apar şi în cadrul generaţiilor de imigranţi, asimilarea individului în societatea gazdă nu este o explicaţie suficientă . O inter­pretare suplimentară este aceea că asimilarea este un proces derulat la nivel macro: când tot mai mulţi membri ai unui grup etnic ajung la a doua sau la a treia generaţie, toate generaţiile găsesc că e mai uşor să te adaptezi la societatea gazdă. O altă interpretare are o natură mai ge­nerală şi indică slăbirea influenţei părţii a treia în alegerea soţilor (Kalmijn, 1998).

Căsătoriile între grupuri religioase au fost studiate mai întâi în societăţile eterogene religios. Unii autori folosesc afiliaţia religioasă curentă pentru a măsura căsătoriile între gru­puri, în timp ce alţii folosesc religia în care au fost crescuţi soţii. Endogamia are un nivel mai ridicat atunci când se foloseşte afiliaţia curentă pentru că soţii îşi schimbă adesea religia după ce au intrat într­o căsătorie mixtă. Estimările pentru Statele Unite care folosesc religia pa­rentală arată că spre sfârşitul anilor 1970, 62% dintre catolici erau căsătoriţi în cadrul grupului lor, 84% dintre protestanţi erau căsătoriţi en­dogam, ca şi 80% dintre evrei (Glenn, 1982). Studiile făcute arată că atât catolicii cât şi pro­testanţii au o tendinţă de a se căsători mai de­grabă în interiorul grupului decât în afara lui şi că această tendinţă este valabilă în Statele Unite, Olanda, Germania, Australia, Elveţia, endogamia catolică din Statele Unite fiind mai puternică decât în majoritatea ţărilor europene (Kalmijn, 1998).

Comportamentele în privinţa mariaje­lor interreligioase diferă foarte mult de la o re­ligie la alta, catolicii şi evreii fiind mai “închişi”

83

decât protestanţii, de pildă. Credem că acest lucru vine în sprijinul teoriei conform căreia a treia parte exercită o formă de control în pri­vinţa încheierii de căsătorii: religiile care sunt mai tradiţionaliste în privinţa doctrinei reli­gioase şi au un grad mare de implicare a biseri­cii în viaţa comunităţii, au şi cel mai înalt grad de endogamie.

În ceea ce priveşte tendinţele homoga­miei religioase, acestea au fost evaluate în Statele Unite destul de dificil, pentru că religia parte­nerilor nu apărea pe certificatele de căsătorie iar recensămintele nu cuprindeau întrebări cu privire la afiliaţia religioasă. În urma analizării rezultatelor anchetelor efectuate între anii 1955 şi 1989, Kalmijn (1991b) arată că numărul că­sătoriilor între catolici şi protestanţi a crescut constant între anii 1920 şi 1980, cu alte cuvin­te, homogamia religioasă în acest caz a avut un trend descendent. În ceea ce priveşte căsătoriile între evrei şi non­evrei, studiile arată că numărul unor astfel de căsătorii a crescut constant de­a lungul timpului (Kalmijn, 1991b).

În multe alte ţări occidentale religia partenerilor este consemnată în certificatele de căsătorie, astfel încât tendinţele pe termen lung pot fi analizate mult mai uşor. De pildă, o ana­liză a înregistrărilor căsătoriilor olandeze, înce­pând cu 1930, arată că homogamia religioasă a catolicilor şi protestanţilor a scăzut; înregis­trările căsătoriilor din Elveţia şi Germania au arătat şi aici o scădere a nivelului homogamiei religioase în cazul catolicilor şi protestanţilor ( apud Kalmijn, 1991b). Se poate afirma că gra­niţele dintre grupurile religioase din Europa şi Statele Unite au slăbit în secolul XX şi ca o con­secinţă a scăderii controlului părţii a treia.

Literatura despre homogamia socioe­conomică poate fi împărţită în studii ale statu­tului atribuit şi studii ale statutului dobândit. Poziţiile de statut atribuit sunt măsurate prin clasa ocupaţională a tatălui iar poziţiile de sta­tut dobândit sunt măsurate prin educaţie şi ocupaţie. În majoritatea ţărilor homogamia educaţională este destul de puternică (indice de corelaţie de aproximativ 0,55), homogamia ocupaţională este oarecum mai slabă (aproxi­mativ 0,40), în timp ce corelaţia dintre clasele de origine ale soţilor şi soţiilor este cea mai sla­bă, aproximativ 0,30 (Kalmijn, 1991a).

Studiile având ca şi temă homogamia socioeconomică (Kalmijn, 1991a) au evidenţi­

at faptul că oamenii se căsătoresc mai degrabă în cadrul grupului socioeconomic decât în afa­ra lui, deşi anumite grupuri sunt mai închise decât altele. Grupurile din vârful şi de la baza ierarhiei socioeconomice sunt mai închise decât grupurile care se află la mijlocul acestei ierarhii. Aceste tendinţe pot fi efectul oportunităţii: dacă persoanele aflate la baza ierarhiei socio­economice preferă să se căsătorească în afara grupului, pot alege numai grupuri de mai sus iar dacă persoanele aflate în vârful ierarhiei vor să se căsătorească în afara grupului, pot alege numai din grupurile de mai jos; cu alte cuvinte, e mai comodă şi mai avantajoasă alegerea unui partener conjugal din propriul grup.

Pe lângă tendinţa de a se căsători în interiorul grupului, mai există o tendinţă a că­sătoriei de a deveni cu atît mai puţin obişnuită cu cât sunt mai îndepărtate cele două poziţii ale statutului. Unele graniţe ale statutului sunt mai greu de trecut decât altele. Pentru educaţie, cea mai puternică graniţă este aceea dintre absol­venţii de colegiu şi persoanele mai puţin educa­te (Kalmijn, 1991a). O interpretare obişnuită a acestei descoperiri este aceea că instituţiile de învăţămînt funcţionează ca pieţe maritale locale, separate clar de contextele în care sunt implicate persoanele mai puţin educate. Tipa­rele de homogamie ocupaţională, ca şi tiparele de mobilitate ocupaţională între generaţii sunt dominate de linia care divide ocupaţiile între cele care presupun muncă fizică şi cele care pre­supun muncă intelectuală. Analize detaliate ale homogamiei ocupaţionale au arătat că există mai multă homogamie cu privire la statutul cultural al ocupaţiilor decât cu privire la sta­tutul economic al ocupaţiilor (Kalmijn, 1998); acest lucru sugerează că preferinţele pentru si­ă că preferinţele pentru si­milaritatea culturală sunt mai puternice decât preferinţele pentru partenerii atractivi econo­mic.

Tendinţele în homogamia socioecono­mică sunt cel mai frecvent studiate prin ana­liza clasei sociale de origine şi a educaţiei. În ţările puternic industrializate a existat un de­clin în importanţa clasei sociale de origine în alegerea partenerului conjugal. Acest lucru a fost descoperit în Statele Unite, Olanda, Un­garia şi Franţa (apud Kalmijn, 1998). Cea mai comună interpretare a acestei tendinţe constă în rolul celei de­a treia părţi şi a oportunităţii. Adulţii tineri au devenit tot mai independenţi,

84

astfel încât părinţii au tot mai puţin control direct sau indirect asupra deciziilor pe care le iau copiii lor. De asemenea, oamenii petrec tot mai mult timp în contexte şcolare care sunt mai eterogene cu privire la clasa socială decât vecinătăţile parentale, crescând astfel şansele pentru heterogamie.

Homogamia educaţională este una din cele mai evidente şi cu siguranţă una dintre ti­parele cele mai rezistente observate în homoga­mie. O asociere puternică între anii de educaţie ai soţilor a fost observată în ceea ce priveşte căsătoriile din Statele Unite începând cu anul 1940 până la mijlocul anilor 1980, în cadrul populaţiei portoricane din Statele Unite, în cadrul poulaţiei afroamericane şi în cadrul câ­torva populaţii ce nu aveau limba engleză ca limbă maternă, din Statele Unite. Informaţii recente la nivel naţional şi statal despre populaţia generală arată consecvent corelaţii masive şi semnificative între nivelurile de studii ale soţilor (apud Stevens, 1991).

Explicaţii pentru relaţia puternică şi re­xplicaţii pentru relaţia puternică şi re­zistentă dintre anii de educaţie ai soţilor includ atât rolul proximităţii cât şi rolul preferinţelor. Liceele, colegiile şi universităţile sunt consi­derate a fi institiţii eficient concepute pentru propagarea homogamiei cu privire la realizările educaţionale. Studenţii constituie grupuri de oameni care sunt sortaţi pe baza experienţei educaţionale anterioare, care împărtăşesc ace­leaşi aspiraţii educaţionale pe termen scurt, şi care, de obicei, sunt singuri. Mai mult, aceştia sunt stratificaţi formal în clase pe baza nivelu­lui educaţional în cadrul instituţiei.

Pe de altă parte, homogamia educaţio­nală mai poate fi rezultatul preferinţelor pentru parteneri cu caracteristici similare individului în cauză. Populaţiile instituţiilor educaţionale sunt grupuri sociale cu un înalt grad de omoge­nitate în ceea ce priveşte caracteristici precum rasa, etnia, statutul socioeconomic sau religia.

Procesul dobândirii unui nivel de stu­dii selectează populaţia şi în funcţie de criterii precum vârsta sau inteligenţa generală care pot juca, la rîndul lor, un rol important în alegerile maritale.

Gradul înalt de corelaţie între realizări­le educaţionale ale soţilor poate reflecta, aşadar, o sortare anterioară pe baza altor caracteristici

implicate în preferinţele pentru mariaj. Mai mult, de­a lungul timpului, experienţele edu­caţionale împărtăşite pot modifica sau modela valori sau atitudini, şi astfel, să scadă gradul de eterogenitate în rîndul populaţiilor care ob­ţin niveluri educaţionale mai înalte (Stevens, 1991).

Tendinţele în homogamia educaţiona­lă nu arată într­o singură direcţie. Astfel, pu­tem vorbi despre o creştere puternică a homo­gamiei educaţionale în Statele Unite, Germa­nia şi Ungaria, o creştere uşoară în Olanda şi stabilitate în Australia şi Franţa (apud Kalmijn, 1998). Au fost sugerate câteva ipoteze pentru a explica aceste tendinţe. Unii autori consideră că şansele de a realiza o potrivire în educaţie au crescut. Oamenii se căsătoresc mai târziu şi petrec mai mult timp în şcoală, dar intervalul de timp dintre terminarea şcolii şi căsătorie s­a micşorat. Prin urmare, acum e mai probabil ca oameni necăsătoriţi şă­şi întâlnească partenerul în şcoală. Alţii indică spre rolul preferinţelor. Educaţia a devenit un indicator tot mai impor­tant pentru succesul socioeconomic şi nivelul cultural şi este posibil să fi crescut competiţia masculină în ceea ce priveşte resursele socioe­comice ale femeilor, care nu mai sunt de ne­glijat. Mai există şi ipoteze care anticipează o scădere a homogamiei educaţionale. Unii au­tori susţin că alegerea partenerului conjugal tinde să fie bazată pe considerente emoţionale sau afective; deoarece sentimentele domină adesea preocupările pentru statut, se aşteaptă un declin în toate formele de homogamie socioeconomică (apud Kalmijn, 1998).

O încercare de a reconcilia aceste ipo­teze a fost făcută de Smits( 1998), care susţine că homogamia educaţională va creşte iniţial odată cu nivelurile de industrializare pentru că în această fază educaţia devine criteriul domi­nant pentru succesul socioeconomic şi normele şi valorile culturale. Considerentele sentimen­tale şi individualismul câştigă în importanţă în fazele mai târzii ale procesului de industrializa­re când standardele înalte de trai sunt garantate tuturor. Prin urmare, homogamia educaţională va creşte mai întâi odată cu nivelele de indus­trializare, dar în final va ajunge să scadă. Re­laţia dintre homogamia educaţională şi nivelul de industrializare urmează modelul unui “U” răsturnat (apud Kalmijn, 2001).

85

CONSIDERAŢII FINALE

Căsătoriile între grupuri pot fi privi­te ca o legătură intimă între grupurile sociale; dimpotrivă, endogamia şi homogamia pot fi privite ca o formă de închidere a grupului. În privinţa căsătoriilor între grupuri, acestea scad influenţa distincţiilor culturale asupra gene­raţiilor viitoare, deoarece copiii din căsătoriile mixte au mai puţine probabilităţi de a se iden­tifica cu un singur grup. Deşi cuplurile mixte îşi pot socializa copiii în cultura unui singur grup, e mai puţin probabil că aceşti copii se vor identifica cu acel grup din moment ce căsătoria între grupuri e obişnuită în societate. În al doi­lea rând, prin căsătoria între grupuri, indivizii îşi pot pierde atitudinile negative pe care le au faţă de alte grupuri. Cu toate că interacţiunea personală între grupuri adăposteşte uneori con­flicte prin accentuarea diferenţelor economice şi culturale, dacă relaţia este apropiată, interac­ţiunea le oferă oamenilor şansa de a conştien­tiza diversitatea individuală între membrii altui grup şi prin aceasta poate, în cele din urmă, să le slăbească prejudecăţile şi stereotipurile. Deoarece căsătoria între grupuri conectează de multe ori legăturile sociale ale celor doi soţi, acest lucru este valabil în cazul unei reţele de membrii din afara grupului şi nu doar în cazul partenerilor imediaţi (Kalmijn, 1998).

Tiparele de căsătorie rezultă atât din preferinţe cât şi din oportunităţi. Şansa de a se căsători între grupuri depinde de mai mulţi factori precum separarea rezidenţială, alcătuirea pieţelor maritale locale, dimensiunea grupului. Prin urmare, endogamia nu indică neapărat o distanţă socială resimţită personal faţă de mem­brii din afara grupului. Asemenea preferinţe au rolul lor, dar în ce măsură acestea determină alegerile reale ale oamenilor rămâne o întrebare cu caracter empiric. Tiparele maritale ne indică grupurile care interacţionează şi, chiar dacă e vorba de o informaţie importantă, acestea nu explică şi motivaţia interacţiunilor.

Ratele în scădere ale căsătoriilor, creş­terea coabitării şi creşterea numărului de divor­ţuri sugerează că tiparele maritale nu pot fi întotdeauna tratate ca indicatori ai dife ren­ţierii în societatea ca întreg. Unele din aceste probleme pot fi soluţionate mai simplu decât altele. Creşterea coabitării nu pune pro­

bleme reale deoarece şi cuplurile din această situaţie pot fi incluse în analiză. Scăderea ra­tei căsătoriilor este de asemenea o problemă minoră din punctul nostru de vedere, deoarece ele sunt în cea mai mare parte rezultatul întâr­zierii căsătoriilor, marea majoritate a grupurilor date se va căsători în cele din urmă. Creşterea numărului de divorţuri este mai problematică deoarece căsătoriile între grupuri şi divorţul sunt adesea relaţionate pozitiv. O rată ridicată a căsătoriilor între grupuri etnice poate indica grupuri sociale deschise, însă dacă aceste căsă­torii mixte au mai multe şanse de despărţire, e clar că o asemenea afirmaţie necesită studii mai aprofundate.

Tendinţei de selectivitate homogamică multicriterială (etnie comună, religie comună, vârsta apropiată, categorie socioprofesională identică) i se opune ceea ce se poate numi în­crucişarea criteriilor. Adică trebuie să avem în vedere şi intervenţia variabilelor şi a mecanis­melor psihosociologice; în procesul de selecţie a partenerului e greu de găsit o persoană care să îndeplinească toate condiţiile. În unul şi acelaşi individ se pot întâlni statute şi calităţi contra­dictorii din punctul de vedere al doritorului de mariaj. Cum se fac alegerile maritale în aceste cazuri? Analiza prin costuri­beneficii si teoria alegerii raţionale se pare că sunt strategiile care dau răspunsuri mulţumitoare.

În ultimii zeci de ani s­a înregistrat o scădere a numărului de căsătorii, poate pentru că autonomia individuală era trăită ca o prio­ritate şi un cîştig. Contracepţia a permis exis­tenţa unei vieţi afective şi sexuale în afara căsă­toriei. Cu toate acestea, viaţa în cuplu şi, mai ales, căsătoria continuă să aibă în inconştientul colectiv o valoare simbolică foarte mare.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2000) „Sociologie”, Cluj, Editura Napoca Star;Aube, J. şi Koestner, R. (1995) “Gender char­acteristics and relationship adjustment: another look at similarity ­ complementarity hypotheses”, în Journal of Personality,63;Byrne, D. (1971) „The Attraction Paradigm”, New York: Academic;

86

Bozon, M.şi Heran, F. (1989) „Finding a spouse. A survey of how French couples meet”, în Popula­tion, 44;Breban, M. (2013) „Relevanţa epistemică a con­ceptului de potrivire în alegerea partenerului conjugal”, în Petru Iluţ (coord) „În căutare de principii. Epistemologie şi metodologie socială aplicată”, Iaşi, Editura Polirom;Giddens, A. (2001) „Sociologie”, Bucureşti, Edi­tura Bic All;Glenn, N.D. (1982), “Interreligious marriage in the United States: patterns and recent trends”, în Journal of Marriage and Family, 44;Goode, W. (1964) “The Family”, Englewood Cliffs;Goody, J. (2003) „Familia Europeană – o încer­care de antropologie istorică”, Iaşi, Editura Poli­rom;Hayes N. şi Orrell S. (2003) „Introducere în psi­hologie”, Bucureşti, Editura Bic All; Iluţ, P. (1995) „Familia­ cunoaştere şi asistenţă”, Cluj Napoca, Editura Argonaut;Iluţ, P. (2000) „Iluzia localismului şi localizarea iluziei – teme actuale ale psihosociologiei”, Iaşi, Editura Polirom;Iluţ, P. (2001) „Sinele şi cunoaşterea lui ­ teme ac­tuale de psihosociologie”, Iaşi, Editura Polirom; Iluţ, P. (2005) „Sociopsihologia şi antropologia familiei”, Iaşi, Editura Polirom;Jankowiak, W.R. şi Fischer, E.F. (1992) “A cross­cultural perspective on romantic love”, în Etho­logy , 31;Kalmijn, M. (1991a) “Status homogamy in the United States”, în American Journal of Sociology, 97;Kalmijn, M. (1991b) „Shifting boundaries: treds in religious and educational homogamy” în American Sociological Review, 56;Kalmijn, M. ( 1993) “Spouse selection among the children of European immigrants: a comparison of marriage cohorts in the 1960 census” în Int. Mi­gration Review, 27;Kalmijn, M. (1998) „Intermarriage and homo­gamy: causes, patterns, trends” în Annual Re­view of Sociology, 24;Kalmijn, M. (2001) “Status homogamy in the United States” în American Journal of Socio logy, 97;Kalmijn, M. şi Flap, H. (2001) „Assortative mee­ting and mating: unintended consequences of organized settings for partener choices”, în Social Forces, 79;

Kerckhoff, A. (1964) “Patterns of homogamy and the field of eligibles”, în Social Forces, 42;Lucas, T., Wendorf, C., Imamoglu, E., Shen, J., Parkhill, M., Weisfeld, C., Weisfeld, G. (2004) ”Marital satisfaction in four cultures as a func­tion of homogamy, male dominance and female attractiveness”, în Sexualities, Evolution & Gen­der, 23;Mitrofan, I. (1989) „Cuplul conjugal – armonie şi dizarmonie”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991) „Familia de la A la Z”, Bucureşti, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică;Radu, I. (Coord.) (1994) „Psihologie socială”, Cluj Napoca, Editura Exe;Shorter, E. (1975) „The Making of the Modern Family”, New York;Stănciulescu, E. (2002) „Sociologia educaţiei fa­miliale”, Iaşi, Editura Polirom;Stevens, G. (1991) ”Propinquity and Educatio­nal Homogamy”, în Sociological Forum, 4;Van Leeuwen, M. şi Maas, I. (2002) “Partner choise and homogamy in the nineteenth century: was there a sexual revolution in Europe?”, în Jour­nal of social history;

87

ABSTRACT:

Pornind de la faptul că sistemul epistemic deţine mecanismul prin care se decide asupra adevărului propoziţiilor, articolul de faţă îşi pro­pune validarea acestui mecanism prin interme­diul calculatorului. Articolul dezvoltă algoritmul de validare a unui sistem epistemic, punând în evidenţă proprietăţile unui sistem epistemic din punct de vedere al logicii matematice. Al­goritmul este implementat folosind mediul de programare Pascal. Finalul articolului prezintă câteva exemple de sisteme epistemice validate cu ajutorul programului creat.

Sisteme epistemice - abordarea matematică

Teorie a certitudinii, epistemologia „pro ­

pune aflarea adevărului ştiinţific” (Bogdan, 2013) prin cercetarea originii, structurii, metodelor şi validitatea cunoaşterii ştiinţifice. În procesul de validare a ştiinţei, epistemologia recurge la crite­riile de adevăr din logica matematică.

Procesele care generează judecăţi de adevăr sau fals, pe baza logicii matematice, sunt studiate de către sistemele epistemice. Scopul sistemului epistemic este de a selecta

VALIDAREA SISTEMULUI EPISTEMIC prin mediul de programare TURBO PASCAL

Lect. dr. univ. Magnolia TILCAUniversitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Aradtilca.magnolia@uvvg.ro

88

propoziţii adevărate şi numai pe acestea, dintr­o clasă dată de propoziţii, caz în care sistemul este epistemic întemeiat. Suntem conduşi ast­fel spre exemplul evident de sistem epistemic întemeiat, şi anume teoria aritmetică, deoarece aceasta selectează propoziţii adevărate privind numerele naturale şi le respinge pe cele false.

Conform notaţiilor matematice fo­losite în (Nariţa, 2005), un sistem epistemic (S) este caracterizat printr­o variabilă de con trol (p), care are ca valori propoziţii, şi o variabilă de stare (Sp), care reprezintă alegeri de propoziţii. Astfel Sp înseamnă „propoziţia p este selectată de sistemul S”, iar S p este notaţia pentru „propoziţia p nu este selectată de siste­mul S”, pe când S p semnifică „sistemul S selectează negaţia propoziţiei p”.

Un sistem epistemic întemeiat (Int(S)) elimină eroarea şi necunoaşterea, adică posi­bilitatea selectării unei propoziţii false, respec­tiv a nealegerii unei propoziţii adevărate. Ast­fel sistemul epistemic întemeiat oferă un grad maxim de certitudine a cunoştinţelor.

Conform definiţiei, un sistem epistemic este întemeiat atunci când orice propoziţie p selectată de S este adevărată şi când orice propoziţie adevărată p este selectată de S. Pri­ma afirmaţie asigură consistenţa sistemului, iar a doua, completitudinea acestuia. Consistenţa unui sistem se referă la faptul că sistemul nu va conţine o propoziţie împreună cu negaţia ei. Completitudinea unui sistem se referă la faptul că orice propoziţie supusă regulilor de deducţie poate fi demonstrată. La intersecţia celor două caracteristici se află proprietatea de întemeiere a unui sistem epistemic: un sistem epistemic este întemeiat dacă şi numai dacă este consistent (Con(S)) şi complet (Com(S)).

În continuare se exploatează relaţiile ma tematice generate de modelul epistemic în­te meiat în vederea construirii metodei ma te­matice de validare a proprietăţii de întemeie re.

Relaţia matematică a proprietăţii de în­te meiere a unui sistem epistemic se scrie

1) : ,S Int p Sp p∈ ⇔ ∀care se citeşte: p este adevărată dacă şi

numai dacă este selectată de către sistemul S, oricare ar fi propoziţia p.

Ţinând cont de valorile de adevăr ale operatorilor logici, cele trei stări p, Sp, S p conduc la 8 interpretări ale valorilor de adevăr

(vezi Tabelul 1). Dintre acestea, singurele ca-zuri acceptate pentru ca un sistem epistemic să fie întemeiat sunt interpretările C2 şi C7 în care sistemul selectează propoziţia adevărată şi nu selectează negaţia ei, respectiv sistemul selectează negaţia propoziţiei false şi nu selec­tează propoziţia falsă.

Acest lucru se demonstrează prin pris­ma proprietăţilor sistemelor epistemice şi a proprietăţilor operatorilor logici matematici . În continuare sunt amintite proprietăţile unui sistem epistemic: consistenţa, completitudinea, decidabilitatea şi noncontradicţia.

Descompunând echivalenţa din relaţia (1) în două implicaţii, rezultă

(2) : ,S Con p Sp p∈ ∀ ⇒ (dacă p este selectată de S, atunci p este adevărată),

(3) : ,S Com p p Sp∈ ∀ ⇒(dacă p este adevărată, atunci p este selectată de S).

O condiţie necesară şi suficientă ca sistemul epistemic să fie întemeiat este ca acesta să fie consistent şi complet, adică

( ) ( )S Int S Con S Com∈ ⇔ ∈ ∧ ∈

Pe lângă consistenţă şi completitudi­ne, sistemele epistemice întemeiate mai pose­dă şi alte două proprietăţi: decidabilitatea şi noncontradicţia, proprietăţi ce sunt puse în evidenţă prin luarea în calcul a faptului că fiecărei propoziţii îi corespunde o propoziţie ne gativă. Astfel, pornind de la formulele urmă­toare,

(1’) [ ]: ,S Int p Sp p∈ ⇔ ∀

şi p S p ⇔

(2’) [ ]: ,S Con Sp p p∈ ⇒ ∀

şi S p p ⇒

(3’) [ ]: ,S Com p Sp p∈ ⇒ ∀

şi p S p ⇒

se demonstrează că

89

(5) : ,S Dec Sp S p∈ ∀ ∨

respectiv sistemul S este necontradictoriu (NeCtr(S)) dacă, oricare ar fi propoziţia p, sistemul S nu selectează p sau nu selectează negaţia propoziţiei p,

(6) : ,S NeCtr p S p S p∈ ∀ ∨

se întocmeşte tabelul valorilor de adevăr pentru fiecare proprietate, luând în calul toate interpretările de valori de adevăr ale variabilelor p, Sp, S p . Pentru proprietatea de decidabilitate, tabelul este:

( ) ( ) ( ) ( )S Int S Con S Com S Dec S NeCtr∈ ⇔ ∈ ∧ ∈ ∧ ∈ ∧ ∈

unde sistemul S este decidabil (Dec(S)) dacă, oricare ar fi propoziţia p, sistemul S selectează p sau selectează negaţia acesteia,

Aceste proprietăţi sunt evidente, căci nu se doreşte ca sistemul să nu selecteze nici propoziţia, nici negaţia sa, caz în care sistemul este nedecidabil. De asemenea, nu se doreşte ca sistemul să selecteze atât propoziţia cât şi negaţia sa, caz în care sistemul este contradictoriu.

Proprietăţile sistemului epistemic întemeiat sunt puse matematic în evidenţă cu ajutorul meto­dei de decizie logică. Ţinând cont de valorile de adevăr ale operatorilor logici,

p q pq p q pq p q pq p q pq1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 11 0 1 1 0 0 1 0 0 1 0 00 1 1 0 1 0 0 1 1 0 1 00 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 1

Criteriul p Sp S p Sp S p

C1 1 1 1 1C2 1 1 0 1C3 1 0 1 1C4 1 0 0 0C5 0 1 1 1C6 0 1 0 1C7 0 0 1 1C8 0 0 0 0

Tabelul 1. Tabelul valorilor de adevăr pentru sistemele epistemice decidabile

90

Aceste valori de adevăr pot fi sistematizate:

Criteriul p Sp S p Int(S) Con (S) Com(S) Dec(S) NeCtr(S)

C1 1 1 1 0 0 1 1 0

C2 1 1 0 1 1 1 1 1

C3 1 0 1 0 0 0 1 1

C4 1 0 0 0 1 0 0 1

C5 0 1 1 0 0 1 1 0

C6 0 1 0 0 0 0 1 1

C7 0 0 1 1 1 1 1 1

C8 0 0 0 0 1 0 0 1

Tabelul 2. Valorile de adevăr ale proprietăţilor unui sistem epistemic

Din tabel se observă imediat că un sistem epistemic este întemeiat doar în cazul a două ip­ostaze, C2 (când p şi Sp sunt adevărate iar S nu alege negaţia propoziţiei p) sau C7 (când p şi Sp sunt false, dar selectarea de către sistemul S a negaţiei este adevărată).

Urmărind valorile de adevăr ale pro prietăţilor, se poate trasa diagrama relaţiilor dintre proprietăţi:

Figura 1. Diagrama relaţiilor dintre proprietăţi

Valorile booleene 0 şi 1 fac posibilă implementarea algoritmului de verificare a apartenenţei unui sistem epistemic la una din clasele de proprietăţi de mai sus.

Algoritmul de validare a unui sistem epistemic

Algoritmul citeşte propoziţiile p[i] din clasa de propoziţii a sistemului, pentru i luând valori de la 1 la n, apoi citeşte valorile de adevăr a propoziţiilor p şi a variabilelor de

stare Sp, S p . Determină valorile de adevăr ale proprietăţilor: şi NeCtr(S), după care verifică dacă au loc crite­riile corespunzătoare proprietăţilor, conform diagramei relaţiilor dintre proprietăţi, Figura 1. Dacă fiecare propoziţie din clasa de propoziţii este întemeiată, atunci sistemul este epistemic întemeiat. În caz contrar, sistemul verifică apartenenţa sistemului la proprietăţile rămase.

Input: n,i,v:int;p:string;vp,vSp,vSnp:boolean;

91

int,dec,con,com,nectr:boolean;Output: M:string;

Pasul 1. Stabilirea valorii de adevăr a proprietăţilor

( ) ( )( ) ( )( ) ( )

int :

:

:

:

:

p Sp p S p

com p Sp p S p

con Sp p S p p

dec Sp S p

nectr Sp S p

= ↔ ∧ ↔

= → ∧ →

= → ∧ →

= ∨

= ∨

Pasul 2. Verificarea proprietăţilor şi afişarea mesajului M

if (C2 and int=1) or (C7 and int=1) write (M:S este intemeiat);

v=1;

if (C5 and com=1) or (C7 and com=1) write(M:S este complet si decidabil, dar nu este intemeiat);

if (C4 and con=1) or (C8 and con=1) write(M:S este consistent si necontradictoriu, dar nu este intemeiat);

if (C3 and dec=1) or (C6 and dec=1) write(M:S este decidabil si necontradictoriu, dar nu este intemeiat);

Pasul 3. Validarea sistemuluiif v=1 then write(M:Sistemul este epis­

temic intemeiat).După cum reiese din pseudocod, al­

goritmul nu determină valorile de adevăr ale propoziţiilor sistemului, ci validează doar dacă sistemul este epistemic întemeiat.

Pentru implementarea algoritmului s­a ales un mediu simplu de programare, Turbo Pascal. Chiar dacă limbajul de programare Pas­cal datează de peste 40 de ani, Turbo Pascal este un program complex de programare larg utili­zat în laboratoarele universităţilor.

Prima caracteristică a implementării algoritmului folosind limbajul Pascal este de­clararea unui tip propriu de variabilă, variabila şir D de şiruri de caractere

type D: array[1..100] of string;care nu este altcineva decât domeniul

propoziţiilor la care se raportează sistemul, do­meniu din care fac parte propoziţiile pp[i]:

var pp: D.Variabilele de tip boolean sunt decla­

rate şi ele ca şiruri de variabile booleene, fiecărei pro poziţii pp[i] corespunzându­i o valoare de adevăr a variabilei stare: vp[i] – valoarea de adevăr a propoziţiei, vSp[i] – valoarea de adevăr a stării Sp, vSnp[i] – valoarea de adevăr a stării S p .

O a doua caracteristică a implementării algoritmului este faptul că limbajul Pascal are ca operatori logici operatorii şi, sau, non. Pen­tru operatorul implicaţie se utilizează definiţia din logica matematică:

( ) ( )p q p q→ ⇔ ± ∨

iar pentru echivalenţă, relaţia:

( ) ( ) ( )p q p q q p↔ ⇔ ∨ ∧ ∨ .

Aceste relaţii fac posibilă determi narea valorii de adevăr a proprietăţilor sistemului. Valoarea de adevăr a proprietăţilor fiecărei propoziţii este păstrată în şirurile variabilelor booleene: int, con, com etc.

Algoritmul stabileşte proprietatea pe care o posedă fiecare propoziţie a domeniului prin verificarea condiţiilor de la Pasul 2. În ca­zul în care algoritmul găseşte o propoziţie care verificată condiţia de întemeiere, completează şirul v cu valoarea întreagă 1, în caz contrar completând cu valoarea 0 (vezi Figura 2). Pa­sul 3 al algoritmului verifică dacă toate valorile acestui şir v sunt egale cu 1, caz în care sistemul este epistemic întemeiat.

Figura 2. Fragment din programul de validare a unui sistem epistemic: Validarea sistemului

92

Figura 3. Fragment din programul de validare a unui sistem epistemic: Determinarea valorii de adevăr a propoziţiilor

Validarea sistemelor epistemice

Fiind dat un mijloc de selectarea a pro­po ziţiilor adevărate, adică un sistem epistemic S, algoritmul utilizează ca date de intrare valo­rile de adevăr ale propoziţiilor şi stărilor Sp, S¯p relative la sistemul epistemic.

Exemplul 1. Astfel, rulând pro­gramul pentru setul de date D: {1+1=2;-3 nu este număr natu-ral; -7>2}, respectiv vp:{1,1,0}, vSp:{1,1,0}, vSnp:{0,0,1} acesta afişează:

În exemplul ales, primele două propoziţii verifică criteriul C2, iar ultima propoziţie criteriul C7. Cum sistemul selectează negaţia propoziţiei 3, care este adevărată, sistemul selectează doar propoziţiile adevărate.

Figura 4. Exemplificarea programului de validare a unui sistem epistemic întemeiat

Figura 5. Exemplificarea programului de validare a unui sistem epistemic neînte­meiat

Exemplul 2. Pentru un sistem epistemic care returnează valorile de adevăr: vp:{1,1,1}, vSp:{1,0,0}, vSnp:{1,1,0} se infirmă proprietatea de sistem epistemic întemeiat şi se verifică celelalte proprietăţi menţionate.

93

CONCLUZII

Articolul dezvoltă algoritmul de vali­dare a unui sistem epistemic întemeiat, ba­zându­se pe condiţia necesară şi suficientă ca un sistem epistemic să fie întemeiat, adică să selecteze „toate” propoziţiile adevărate, in­clusiv negaţiile adevărate. Raţionamentul al­goritmului urmăreşte teoria matematică a sistemelor epistemice (vezi (Nariţa, 2005)), în care fiecare proprietate a sistemului este modelată matematic prin calculul valorilor de adevăr propoziţional din logica matematică. Implementarea algoritmului în mediul de pro­gramare Turbo Pascal face posibilă verificarea proprietăţilor sistemelor epistemice. Algorit­mul se poate dezvolta la validarea sistemelor epistemice paradoxale (inconsistente sau nede­cidabile). Provocarea majoră constă în imple­mentarea unui sistem epistemic care să decidă stările de selectare a propoziţiilor astfel încât sistemul să fie întemeiat.

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan, Dan Ioan. 2013. Demersuri episte­mologice în geografie. Arad: Editura Vasile Goldiş University Press, 2013.[2] Bujdoiu, Nicolae. Obiectul şi problematica epistemologiei. biblioteca.regielive.ro. [Interac­tiv] http://biblioteca.regielive.ro/download ­ 42798.html.[3] Nariţa, Ionel. 2005. Epistemologia para­doxurilor. Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2005.

94

Spaţiul european a fost, este şi va rămâne eterogen datorită originilor şi evoluţiei fiecăruia dintre entităţile sale componente, polimorfismului etnic, politic, social, economic şi nu în ultimul rând, cultural. Totuşi, trendul acestor perioade istorice este de uniformizare la majoritatea palierelor de evaluare. Nu întâm­plător am folosit cuvântul evaluare, pentru că standardele europene în domeniile cu sem­nificaţie sunt acelea la care trebuie să se raporteze toate statele componente şi, bineîn ţeles, toate care se situează sub „ştacheta” mutual acceptată, sunt supuse periodic procesului sus­amintit.

Orice progres implică elemente de modernitate; însă aceasta nu este o noţiune uniformă în concept, fiind astfel posibile numeroase operaţionalizări, iar aceasta nu este întotdeauna garanţie a valorii şi, în consecinţă nu este neapărat imuabilă.

Modernizarea1 este un proces ce impli­că schimbări în toate domeniile gândirii şi acţiunii umane. Este, aşa cum spunea Lerner, citat de Mayall2 „un proces de o calitate proprie deosebită, care ar explica de ce modernitatea este simţită ca un întreg consistent printre oamenii care trăiesc după legile ei. Aspectele principale ale modernizării, adică urbanizarea, industrializarea, secularizarea, democratizarea, educaţia, birocratizarea, activitatea mass­media nu au loc întâmplător şi fără nici o legătură”. Din punct de vedere istoric, ele au fost „ atât de strâns legate încât s­a pus problema dacă sunt factori cu adevărat independenţi, sugerând că probabil ele au mers împreună atât de frecvent pentru că, în conjuncturi istorice, au trebuit să meargă împreună”.

1 Huntington, S.,P. (1999). Ordinea politică a socie­tăţilor în schimbare. Editura Polirom, Iaşi.2 Mayall, J. (2000). Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei. Editura Antet, Bucureşti.

La nivel psihologic, modernizarea implică o schimbare fundamentală a valorilor, atitudinilor, comportamentelor şi, de ce nu, aşteptărilor. Omul tradiţional s­a aşteptat la continuitate în natură şi societate, fiind mai puţin încrezător în capacitatea sa de schimbare autentică şi structurală. Omul modern însă, eli berat de conservatorism (ceea ce este şi ris­cant pe alocuri), acceptă posibilitatea schim­bării şi mai mult este convins inclusiv de oportunitatea acesteia. Astfel creşte mobilitatea şi adaptabilitatea la numeroasele schimbări din mediul său. Aceste schimbări reclamă lărgirea loialităţii şi identificării de la grupurile concrete, imediate şi tradiţionale (familia, comunitatea proximă, grupul de muncă) la grupările mai extinse şi implicit mai impersonale cum ar fi naţiunea. Rezultă o creştere a încrederii mai curând în valorile transnaţionale decât în cele particulare şi mai degrabă în criteriile de realizare (mai pragmatice) decât în cele de atribuire în evaluarea individului, cu creşterea secvenţială a încrederii intrinseci.

Din perspectivă intelectuală, moder­ni zarea implică extinderea uimitoare a cunoşt­inţelor din mediul său de existenţă şi specifice profesiei pentru majoritatea indivizilor, cu răspândirea acestora în societate prin instruire superioară, educaţie în general şi comunicaţii în masă. În completarea unei poziţionări cul­turale româneşti în Europa se va evoca părerea exprimată de Eugen Lovinescu3 care, în faţa aparentului paradox independenţă naţională/evoluţie culturală, scria în 1925: „Venind, aşa dar, pe albia ideii naţionale, răspândirea civilizaţiei apusene s­a făcut fără acele reacţiuni înverşunate, pe care le întâlnesc de obicei in­

3 Neculau, A. (2002). Noi şi Europa. Editura Polirom, Iaşi.

ELEMENTE DE INTEGRARE CULTURALĂ EUROPEANĂ A ROMÂNILOR

Dr. Tănase - Ion FILIP

95

fluen ţele străine revoluţionare în corpurile sociale organizate”. Pe de altă parte, aşa numitele „culturi provinciale” (inclusiv cea românească) îşi pot redobândi interesul, demnitatea şi dreptul la existenţă; marginile pot deveni la fel de interesante cultural ca şi centrele, pulsând în tempo4 modest dar continuu şi eliberate pas cu pas de temeri şi complexe.

Demografic, modernizarea înseamnă schimbări în modelele de viaţă, o creştere a speranţei de viaţă prin creşterea adresabilităţii şi îngrijirilor medicale, o mare mobilitate geo­grafică şi profesională, iar în particular o creştere numerică a populaţiei urbane în detri mentul celei rurale. Social, se tinde să suplimenteze familia şi alte grupuri primare cu roluri difuze şi relative, cu asociaţii secundare, organizate conştient şi voluntar, exercitând funcţii mai specifice.

Sub aspect economic, există o divers i­ficare a activităţilor deoarece: câteva profesiuni simple favorizează apariţia altora din ce în ce mai complexe; nivelul aptitudinilor profe­sionale creşte cointeresat de mediul din ce în ce mai competitiv; raportul dintre capital şi muncă are o creştere similară; agricultura de subzistenţă tinde să fie înlocuită de cea cu adevărat intensivă şi competitivă, deşi, global agricultura suferă o pierdere de ritm şi amplitudine comparativ cu restul ramurilor economice, mai ales cu cele comerciale şi serviciilor în general; modernizarea politică derivă pe de o parte din cea socială („un set important de obligaţii sociale, economice şi psihologice se erodează şi se distrug, iar oamenii devin disponibili pentru noile modele de socializare şi comportament”5, iar pe de alta, din dezvoltarea economică extensivă, dar mai ales prin creşterea productivităţii. Un aspect important al modernizării societăţilor europene este acela al încercării de a „grefa” o concepţie solidaristă având la bază în primul rând premisa egalităţii drepturilor ca şi cea a autodeterminării naţionale, pe structura pluralistă originară ca o consecinţă a naţionalizării statului, iar pe de altă parte a impactului integrator al tehnologiei moderne

4 Neculau, A. Apud Alexandrescu, S. (1999).5 Huntington, S.,P. (1999) apud Deutsch, K., W. (1961). Social Mobilisation and Political Developement, American Political Science Review, 55.

asupra securităţii şi bunăstării6. Începută o dată cu revoluţia industrială, integrarea economică şi strategică a Europei, dar şi lumii în general a condus şi la modificarea concepţiei tradiţionale asupra societăţii. Acest proces poate fi subsumat conceptului de solidarism tehnologic, prin faptul că în prezent majoritatea ţărilor sunt extrem de dependente de cele din jur; cele bogate şi dezvoltate economic depind de materii prime şi semifabricate, pentru cele slab dezvoltate, situaţia este „în oglindă”, adică dependenţa există pentru bunurile de înaltă performanţă şi/sau pentru cele de lux. Ca reacţie la aceste interdependenţe, tot în scop inovator s­a conturat tendinţa de a transforma ordinea cvasi­constituţională a societăţilor într­o asociaţie de tip întreprindere, menită a duce la satisfacerea scopurilor comune şi con­ver gente; este una din motivaţiile creării şi extinderii Uniunii Europene. O logică similară guvernează şi renunţarea la alianţele regionale cu încrederea într­un sistem unic de securitate colectivă la care fiecare să participe proporţional cu capacităţile, dar egal din perspectiva respec­tării principiilor şi procedurilor. În context, toate guvernele trebuie să se abţină de la declanşarea unor lupte de agresiune şi cucerire, dar în acelaşi timp trebuie să­şi asume colectiv sarcina comună de descurajare a unor potenţiali agresori; similar în domeniul respectării drep­turilor omului. Acestea fac parte dintr­un grup de teme la care fiecare stat, mai mult sau mai puţin european (nu din punct de vede re geografic, ci al apropierii de standardele co­mune general asumate) trebuie să contribuie prin modern şi eficient.

Perioadele mai vechi ale României nu concepeau integrarea europeană în termenii actuali şi din simplul motiv că nu existau instituţii suprastatale la care să se raporteze cele româneşti; în concept însă, erau şi înaintaşii noştri că apartenenţa ţării la marea familie a ţărilor dezvoltate şi civilizate nu se poate face decât prin modernizare şi, prin efectele ei să fie posibilă reducerea decalajelor ce ne despărţeau şi ne despart încă. Îşi asumau şi un progres uman intrinsec pe palierele cultural, cognitiv­raţional, afectiv, etc. De subliniat este faptul că între integrare (conceptualizată

6 Mayall, J. (2000). Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei. Editura Antet, Bucureşti.

96

şi operaţionalizată, aşa cum arătam, diferit de la o perioadă istorică la alta) şi modernizare se manifestă mereu o strânsă interdependenţă în sensul că a doua asigură integrarea, iar prima garantează continuarea modernizării.

Este corect ca în aprecierea poziţionării ţării noastre în Europa să evocăm trei tipuri de apartenenţă7: unul geografic, unul istoric şi respectiv unul cultural; deşi mulţi „analişti” le confundă sau suprapun adesea, trebuie, într­o analiză serioasă să rezistăm acestei tentaţii. Să le arătăm esenţa fiecăruia: din perspectiva criteriului geografic lucrurile sunt absolut clare­ suntem europeni şi numai rememorând expresia lui de Gaulle potrivit căreia Europa se întinde între „Atlantic şi Urali”­; istoric vorbind, provinciile româneşti anterioare Marii Uniri de la 1918 au participat la viaţa statelor europene contribuind la cruciade, bararea (pe cât s­a putut!) invaziei otomane spre Centrul Europei (şi pentru care rol şi eforturi Europa de azi nu pare a ne fi îndeajuns de recunoscătoare…).

Cultural, situaţia este discutabilă; lingvistic limba română este neo latină, deci europeană şi lipsită de dialecte în sensul propriu la cuvântului (aşa zisa limbă moldovenească are origini ideologice cu scop separatist în perioada stalinistă mai ales). Pe de altă parte, începând din sec. al XIII­lea, când se resimte o puternică influenţă iluministă pe dublă filieră­ greco­catolică în Ardeal şi greacă în Muntenia şi Moldova cultura românească începe integrarea reală în Europa. Mai târziu, în sec. al XIX­lea, în perioada romantică, de asemenea România are producţii culturale validate european, influenţele fiind franceze şi respectiv germanice. În preajma revoluţiei de la 1948 apar şi componente ideologice sau etnice, dar fără influenţe negativ sub aspect cultural.

Perioada dictaturii a cauzat un recul din perspectiva discutată, dar de fapt numai în aparenţă, fiindcă artiştii de valoare au putut să se manifeste direct sau mai puţin şi în „exterior”. Se impune referitor la această perioadă a face distincţie între o anumită „promovare” în spaţiul european de către clasa conducătoare (care exacerba atu­urile naţionaliste) şi alta incluzând pe adevăraţii creatori, care, aşa cum

7 Marino, A. (2005). Pentru Europa­ Integrarea Româ­niei. Aspecte ideologice şi culturale. Editura Polirom, Ediţia doua, Iaşi.

aminteam s­au putut remarca, dar nu au avut acces la recunoaşterea publică.

România, inclusiv sub aspect cultural oscilează încă între complexele ei reale sau nu de inferioritate şi cele de superioritate ale străinilor, care cu siguranţă sunt în mare măsură fără „acoperire”. Mai ales primele sunt veritabili factori de blocaj psihologic8, de respingere sau de alienare europeană şi se exprimă sub forma convingerilor extrapolate la toate domeniile vieţii că avem handicap semnificativ şi mai mult, pe care nu vom reuşi să­l recuperăm ni cio dată. Trebuie afirmate cu orice risc şi atitudinile superioare ale unor europeni care de cele mai multe ori sunt de mâna a doua, a treia acolo, vin aici nu din vocaţie sau prin selecţie de valoare, ci pentru a­şi satisface un „serviciu civil” înlocuitor celui militar şi se manifestă aici distanţi, reci, mereu evaluativi şi în fapt suficienţi.

Intervenţia statului în mai toate dome­niile reprezintă o trăsătură a ţărilor care au păşit mai târziu pe calea modernizării, cum este şi cazul României. Statul a fost de fapt constrâns să substituie incoerenţa şi lipsurile economiei de schimb, slaba forţă economică a întreprinzătorilor, să corecteze numeroasele disfuncţionalităţi ale unei economii într­o continuă transformare; acest rol al statului s­a concretizat în: etatizarea (inclusiv secularizarea averilor mănăstireşti conform unei legi din 1863 prin care aprox. 25% din pământ reintra în proprietatea statului), birocratizarea (crearea instituţiilor moderne) şi implicarea concretă şi decizională în procesele economice în primul rând prin completarea şi perfecţionarea sistemului legislativ.

Deşi mai puţin utilizată ca şi criteriu de modernizare socială, secularizarea a însemnat o cotitură istorică având consecinţe atât pentru cler, cât şi pentru societate în general. Pe lângă aspectul deblocării proprietăţilor, s­a diminuat semnificativ influenţa bisericii în treburile interne ale statului, fără însă a trece sub tăcere faptul că diminuându­li­se disponibilităţile materiale s­au pierdut şi o parte din efectele de culturalizare ale maselor. Prin opoziţie, statele islamice suferă o permanentă presiune din partea liderilor religioşi tocmai pe motiv că religia are un puternic suport material şi poate

8 Marino, A. Op. cit.

97

prin urmare să solicite anumite proceduri din partea conducerilor acelor state, influenţând consecutiv şi viaţa oamenilor obişnuiţi; de asemenea are puternice implicaţii în procesele de cunoaştere ştiinţifică, pe care le îndepărtează de metodele epistemologiei.

Religia lui Mahomed are o puternică inspiraţie şi orientare războinică pentru faptul că a fost impusă pe cale armată9.

Coranul, cartea sacră a musulmanilor propovăduieşte resemnarea (doctrina se nu­meş te islam, ceea ce înseamnă resemnare); de asemenea este şi un cod de conduită gene rală, cu veleităţi inclusiv constituţionale.

Doctrina, o mixtură între creştinism şi iudaism predestinează creaturile fie la fericirea paradisului, fie la chinurile infernului, în chip fatalist. Pe teren politic mahomedanismul este impregnat de fanatism, împingând adepţii săi la războiul sfânt (intifada) promiţând celor care mor pentru această cauză răsplată în cer. Aceste argumente sunt dintre cele mai apte de a produce imixtiuni în toate compartimentele vieţii individuale şi colective din aceste ţări.

Privind retrospectiv, se poate constata că raportarea României la Europa a fost dezbătută încă din a doua jumătate a secolului al XIX­lea şi mai ales după cucerirea Independenţei; a fost reluată după Marea Unire, de multe ori cu argumente riguros ştiinţifice; aproape uitată din motive lesne înţelese în anii de dictatură, ea a început să fie abordată cu pasiune, dar şi cu ambiguitate cum arătam anterior, după 198910. Dacă în perioada 1859­1939 se manifesta interdependenţa dintre modernizare şi îndeplinirea obiectivelor naţionale, etapa deschisă de momentul 1989 este caracterizată de interdependenţa dintre modernizare şi integrare europeană. Între modernizare şi integrare este o permanentă reciprocitate, condiţionându­se pe mai toate palierele definitorii şi evaluatorii. Germenii acestei dependenţe au apărut chiar după constituirea statului român modern, când s­a afirmat explicit, în diferite forme şi contexte, de către marii politicieni ai vremii, că modernizarea ţării impunea adaptarea la cerinţele şi ritmul Europei dezvoltate.

Comparând perioadele dinainte şi după 1989 cât se poate de obiectiv, rezultă că

9 Sechel, Al. (2006). Creştinismul latin­roman al strămoşilor noştri. Editura Napoca Star, Cluj­Napoca.10 Neculau, A. Op. Cit.

după, statul şi­a definit foarte greu poziţia şi misiunea: de la „neamestecul” proclamat de primul premier, până la amestecul făţiş din ultima vreme. Aceste inconsecvenţe sau chiar greşeli au afectat grav atât ritmul modernizării, cât şi pe cel al integrării. Acţiuni similare, dar cu alte mecanisme de producere şi, să recunoaştem, cu cauze externe, au avut şi au în continuare, chiar dacă nu la aceeaşi parametri, instituţiile europene, în primul rând cele bancare; acestea impun condiţii care să facă posibilă în primul rând aderarea.

După modificările regimurilor poli­tice în ţările foste socialiste din Centru şi Est, comunitatea celor 12 state membre ale Uniu­nii a luat în discuţie extinderea, mai întâi la Maastricht (1992) şi ulterior la Copenhaga (1993). Pentru integrarea de noi membri era necesară îndeplinirea cumulativă de către fiecare din acestea a criteriilor numite „de la Copenhaga” dintre care voi menţiona doar pe cele subsumate cultural: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, drepturile şi protecţia minorităţilor, şi altele din domenii contingente. Democraţia este unul din conceptele cele mai cuprinzătoare, dar şi mai frecvent utilizate. Principiul este, după cum se ştie, foarte vechi, din Grecia Antică. Atunci datorită numărului mic de cetăţeni exista posibilitatea reală de participare a întregii comunităţi la organizarea şi conducerea cetăţii. În timp, democraţia a luat noi forme, conforme perioadelor istorice în care s­a manifestat.

În zilele noastre, conceptul de demo-craţie a pierdut din semnificaţiile originale, suferind chiar pervertiri, în primul rând ideo logice. Se va reţine în acest context că nimeni nu are monopolul democraţiei care de altfel nu este proprie unor anumite ţări sau anumitor coordonate politice; mai explicit, regimurile politice occidentale care clamează mereu propriile lor performanţe democratice au transformat conceptul în sistem socio­politic, l­au tehnicizat pe alocuri (de exemplu procedura de vot), dar au pierdut din sensul autentic de liberă alegere care nu este acelaşi lucru cu un vot procesual corect şi au făcut un ţel din a­l impune ţărilor mai puţin evoluate între care şi România. În fond, acela trăieşte într­o democraţie care îşi poate exprima fără îngrădire şi care tolerează în acelaşi timp alegerea

98

ca opţiune individuală; evident că exprimarea opţiunii (din mai multe variante reale!) nu trebuie să fie supusă nici fel de presiune (ex. unele ţări din Africa unde votarea se face în prezenţa militarilor înarmaţi!) exterioară propriei conştiinţe a celui care alege. Mai mult, este mai important decât posibilitatea de a vota (tehnic vorbind, aşa cum arătam), ceea ce se realizează de pe urma acelui vot.

Se impune o clarificare, desigur că în linii mari, asupra înţelesului teritorial. Părerile au fost mult mai diferite, pe parcursul istoriei moderne, decât ne­am fi putut aştepta. De la părerea lui Nae Ionescu, care în 1931 afirma că Europa nu există ca unitate spirituală, ci doar influenţe anglo­saxone asimilate unui ipotetic spirit european11, până la obstinaţia poziţionării cât mai în Europa a contemporanilor noştri este o cale lungă şi unitate de păreri poate nici nu va exista; este de remarcat în acelaşi context tendinţa de împărţire în trei: o Europă occidentală, una nord­estică până la Ucraina inclusiv şi una mai la sud, oricât de ciudat ar părea, cea mai improbabilă ca apartenenţă la prima şi în care, din păcate se poziţionează şi România. Însă se pare că se oferă implicit şi şansa perifericilor, pentru că Europa a încetat totuşi a fi teritoriul blocurilor închise, omogene în interior şi opuse unul altuia, precum Vestul, Centrul şi respectiv Estul.

Una din problemele aproape rezol vate dar mereu rediscutate12 este aceea a „recon­cilierii” dintre o Europă multiculturală şi prin urmare multilingvă prin opoziţie cu o Eu ropă ce este pusă sub presiune de diferite colectivităţi care îşi susţin limbile proprii până într­atâta încât să încerce impunerea acestora dacă nu ca limbi oficiale, cel puţin ca limbi de lucru; în acest fel par a fi satisfăcute drepturile popoarelor la manifestarea identităţilor cultu­rale, inclusiv lingvistice, evitându­se pe cât posibil punerea în inferioritate a unui anumit idiom. Problema este mereu deranjantă pentru că, pe de o parte „armata” de traducători auto­rizaţi tinde să­şi păstreze monopolul, iar pe de alta, fiecare demnitar sau funcţionar implicat în candidatura ţării sale la integrare se simte obligat să cunoască cel puţin una din limbile oficiale. Dacă pentru majoritatea populaţiilor candidate

11 Neculau, A. Op. Cit.Cit.12 Idem, Idem, apud Slama­Cazacu, Tatiana (2000).

principalele impedimente sunt percepute a fi cele de compatibilizare a criteriilor politice, economice, administrativ­instituţionale, se scapă de către aceştia din vedere o barieră mai puţin intuitivă, anume aceea a comunicării. Diversitatea opiniilor şi propunerilor este enormă, cu impedimente de natură logică în primul rând, aşa că în acest context se impune adoptarea celei mai pragmatice soluţii: limba engleză a devenit dominantă pe plan global, deci şi european, prin urmare este cea care constituie prima opţiune, inclusiv pentru oficialităţile române şi mai ales pentru cei ce vor să lucreze acolo

Pot fi formulate anume consideraţii con cluzive13 asupra perspectivelor de integrare culturală europeană a românilor:

n Punerea sub semnul întrebării a apar­tenenţei poporului român la „familia” euro­peană presupune incultură sau pur şi simplu rea­intenţie. Vechimea românilor în Europa nu poate fi cuantificată în procesul aderării la U.E., dar nici nu trebuie uitată pe motiv că suntem o „rudă săracă”. Italienii, francezii, germanii, nordicii ş.a. nu vor renunţa niciodată la valorile şi tradiţia lor istorică, indiferent de gradul de integrare europeană.

n După constituirea statului român mo dern şi apoi după Marea Unire din 1918, România a fost percepută la nivelul „can­celariilor europene” şi la nivelul comun ca ţară europeană cu poziţie dominantă şi elemente de personalitate în sud­estul continentului.

n Când condiţiile istorice au fost favorabile ­ la începutul secolului XX şi în pri­mul deceniu interbelic­, românii şi elitele lor politice şi intelectuale au demonstrat că pot trăi „de la egal la egal” în Europa.

n În judecarea „performanţelor” popo­rului român în procesele de modernizare tre­buie avute în vedere anumite trăsături care pot fi incluse în zona „determinismului isto­ric”: originea latină, componenta slavă (spre deosebire de restul popoarelor de origine la ti­nă care au în completare o componentă ger­manică), experienţa comunistă, coabitarea cu lumea orientală şi tarele consecutive (balca­nisme).

13 Neculau, A. Coord. (2002). , A. Coord. (2002). Noi şi Europa. Editura Polirom, Iaşi.

99

BIBLIOGRAFIE

Huntington, S.,P. (1999) apud Deutsch, K., W. (1961). Social Mobilisation and Political Devel­opement, American Political Science Review, 55.Huntington, S.,P. (1999). Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Editura Polirom, Iaşi.Marino, A. (2005). Pentru Europa ­ Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale. Editura Polirom, Ediţia doua, Iaşi.

Mayall, J. (2000). Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei. Editura Antet, Bucureşti.Neculau, A. (2002). Noi şi Europa. Editura Poli­rom, Iaşi.Sechel, Al. (2006). Creştinismul latin­roman al strămoşilor noştri. Editura Napoca­Star, Cluj­Napoca

RECENZII & ESEURI & MISCELLANEA

Secţiunea a III-a

101

1 Putem pleca de la faptul că ter­menul „mască” are două sensuri:

unul propriu şi altul figurat. În sens propriu este vorba de bucata de material – pânză, hârtie, piele, lemn etc. – cu care ne acoperim faţa, dar numai în anumite rare împrejurări, stabilite prin convenţii specifice, un carnaval de exemplu şi care capătă anumite semnificaţii simbolice, grave sau burleşti. În sens figurat avem masca cea dinăntru, pe care o purtăm per manent, dar pe care nu o purtăm pe faţă ci în suflet, duplicitatea sau ipocrizia, prezente în fiercare dintre noi, în doze mai mari sau mai mici.

2 Masca în sens figurat, în calitate de „ipocrizie reciprocă” este, aşa

cum spune E. M. Forster, „o condiţie necesară pentru conveţuirea socială a oamenilor”1. Masca în sens figurat este fenomenul de ascundere a acestei ipocrizii necesare şi inevitabile, mai exact este jocul ascunderii şi al ne­ascunderii, tăinuirea şi des­tăinuirea a ceea ce este ascuns.

3 Pare a fi în firea noastră ca oameni să nu putem nici arăta tot şi să nu

putem nici ascunde tot. Cine arată tot, cine se exhibă pe sine

în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil ori sfânt. Exemplul clasic ar fi acela al prinţului Mâşkin din romanul Idiotul de F. M. Dostoievski, care este de fapt în mod succesiv şi idiot şi sfânt. Mâşkin începe prin a fi idiot în sensul propriu al termenului, un copil cu probleme de retard mintal, care este trimis la tratament în Elveţia. Aici se însănătoşeşte miraculos şi, pe la douăzeci şi şase de ani, revine în Rusia, în locurile natale. În Rusia Mâşkin,

1 Vezi E. M. Forster, Aspecte ale romanului, ELU, Bucureşti, 1968.

care pare ca o fiinţă care vine de pe o altă planetă, străinul absolut2, este un clarvăzător, cu o capacitate neobişnuită de a pătrunde în sufletele oamenilor, precum are şi o milă nesfârşită faţă de destinele triste şi tragice ale unora dintre ei. Mâşkin este o figură christică, aşa cum putea aceasta să apară în Rusia din a doua jumătate a secolui al XIX­lea. Apoi, în final, confruntat cu o tentativă de omor asupra lui, cu o crimă şi o nouă criză de epilepsie, redevine idiotul care a fost la început.

Cine ascunde tot sau încearcă să as­cundă tot, să mascheze tot, este ori Zeu ori pe deplin ipocrit, ipocrizia totală fiind, la fel ca şi lipsa totală de ipocrizie, inacceptabilă social.

În primul rând Zeul, în mod natural, are în sine o infinitate de atribute (Spinoza), dintre care omul cunoaşte doar două, res extensa şi res cogitans. Sau Zeul poate fi gândit în maniera că anumite dimensiuni ale atributelor sale sunt de nepătruns de către om. Mascarea Zeului ar fi o operaţie inutilă, atâta vreme cât nu se poate pune problema cunoaşterii totale a lui, a „de­mascării” lui, atâta vreme cât pentru noi în El va rămâne pururea un rest pe care îl numim Deus absconditus. .

În al doilea rând, în ceea ce îl priveşte pe om, în raport cu exteriorul, de exemplu: fariseismul iudaic, iezuitismul catolic sau felonia bizantină sunt cazuri exemplare de ascundere excesivă faţă de ceilalţi, faţă cu valorile morale proclamate verbal şi impuse social.

În al treilea rând, în raport cu interiorul, cu propriul său suflet, omul care ascunde prost, care maschează prost, devine măscărici, iar faptul ascunderii devine mascaradă.

2 Pavel Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 121.

Eseu la o hermenutică a măștilor

Conf. univ. dr. Nicolae Iuga

ESEU

102

Politicienii, prin natura împrejurărilor, sunt nevoiţi să ascundă mult şi prost, de aceea ei, în genere, „sunt făţarnici şi au chip diavolesc” (aprecierea aparţine arhiepiscopului Sucevei, Pimen Zainea, şi a fost făcută la un post de televiziune din Suceava în vara anului electoral 2004, de hramul Mănăstiri Putna, la care au participat preşedintele şi premierul de atunci al ţării). Iar o adunare de politicieni poate fi comparată cel mai nimerit cu o reprezentaţie de Viflaim.

În tragediile antice, „hypokrites” se numea actorul care răspundea corului cu cuvintele Zeului, adică unul care se pretindea a fi cineva care nu era de fapt. Corul era un actor colectiv care exprima conştiinţa cetăţii, o voce obiectivă, care nu putea fi nici mascată şi nici contrazisă decât numai eventual de către Zeu. Iar Zeul o contrazicea uneori, dar numai prin intermediul actorului numit ipocrit. Aşadar ipocritul era el însuşi în mod evident, aşa cum îi arată şi numele, o fiinţă cu o putere de judecată mai mică decât a Zeului şi un simplu substrat uman pentru a exprima cuvintele Zeului. Ipocritul antic nu avea o conotaţie etică, ci doar o denotaţie ontologică. În liturghia creştină, de exemplu la epicleză, când preotul rosteşte: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu...” – el, preotul, joacă rolul ipocritului din tragedia antică, „ipocrit” în sens etimologic şi ontologic, nu moral. Dacă însă un om oarecare ar încerca să se dea drept Zeu, inclusiv azi, atunci am avea de a face în mod evident cu un ipocrit în sensul patologic al termenului.

4 În mască, ipocrizia şi sinceritatea se conţin şi se condiţionează reci­

proc, ca fagurele cu mierea. Termenul latin sincer semnifica, la ori­

gine, mierea de albine care era extrasă mai cu grijă din fagure, în aşa fel încât să nu conţină ceară, adică era o miere fără ceară, sine cera. De aici „sine­ceritatea” a trecut, ca termen de comparaţie, asupra sufletului omenesc. Mierea fără ceară era mai curată, aproape transparentă, la fel ca şi sufletul omului fără ascunzişuri. În cazul omului sincer, sufletul lui este străveziu, poţi să vezi în el şi prin el, ca într­o miere fără ceară. Mierea cu ceară este mai tulbure, mai întunecată, ca şi sufletul ipocritului, este netransparentă, poate să ascundă particule necunoscute, ca o conduită umană făţarnică,

vicleană şi impredictibilă. Dar şi mierea since­rităţii este scoasă, fizic, din masca de ceară a fagurelui opac. Să nu uităm că, la romani, efigiile sau mai binezis măştile strămoşilor, manii, ca divinităţi protectoare ale casei, erau confecţionate din ceară.

Desigur, în politică sinceritatea nu este o virtute. Dar pe de altă parte, un re­gim politic bazat permanent, sistematic şi integral pe minciună, aşa cum a fost de exem­plu comunismul, nu poate să dăinuiască la infinit. De aceea, când a vrut să reformeze comunismul de tip sovietic, ultimul lider al URSS Mihail Gorbaciov a avut în vedere, în afară de reconstrucţia economică (în ruseşte „perestroika”), şi o componentă morală, aceea a sincerităţii ridicată la rangul de politică de stat, a transparenţei (în ruseşte „glasnosti”).

5 Masca este efect de personanţă. În sens propriu, fizic, masca este

un artefact confecţionat din diverse materiale, de regulă derizorii şi promiscue, reprezentând un chip de om, de animal sau de fiinţă supranaturală, de fiinţe reale sau fabuloase, de forţe malefice, cu care cineva îşi acoperă faţa, spre a nu fi recunoscut sau spre a fi luat drept altcineva. Tensiunea intrinsecă a măştii este dată de faptul că noi trebuie să ghicim un ceva ce există în spatele ei, un ceva real, simbolic sau alegoric, un chip adevărat al purtătorului de semn. Semnificaţia măştii este completată de vocea, cântecul sau strigătele purtătorului. În cazul în care masca nu semnifică nimic din ceea ce s­ar putea afla în spatele ei, atunci nu mai avem o mască propriu­zisă, ci o simplă mască în sens fizic – de exemplu o mască contra gazelor – sau în sens fiziologic, mască cu caracter cosmetic sau mortuar.

În limba latină, masca era numită cu cuvântul persona (sonus – sunet, sonare – a suna, iar per­sonare – sunetul care răzbate din spatele măştii). Persona a însemnat mai întâi mască de actor, apoi termenul s­a extins treptat şi asupra rolului jucat de către actor, cu sau fără mască. Cu timpul, în perioada elenismului târziu, termenul a trecut şi asupra funcţiei îndeplinite de către cineva în viaţa de zi cu zi, asupra rolului social, ajungându­se astfel la „persoana” şi „personalitatea” de astăzi. De exemplu, în Evanghelii, în Vulgata, la pericopa Banul dajdiei, unde se pune problema dacă

103

se cuvine să se dea dajdie Cezarului sau nu, Iisus, ispitit fiind de către fariseii ipocriţi, este totodată încurajat ca să spună lucruri riscante, ca unul ca unul care spune adevărul fără să îi pese de oamenii puternici care s­ar putea supăra, ca unul „care nu caută la faţa oamenilor” – non respicis personam hominum (Mc, XII, 14)3. Cu alte cuvinte, aici se spune indirect că Dumnezeu nu caută la măştile oamenilor, ci vede nemijlocit şi în întregime în sufletele lor.

Uniforma în general, uniforma mi­litară, sacerdotală, funcţionărească etc. este de fapt o prelungire a măştii ca rol social, o anexă a măştii, care nu maschează faţa ci restul trupului, pentru ca omul îmbrăcat în uniformă să fie de nerecunoscut ca om obişnuit, inclusiv de către prieteni, sau să fie recunoscut ca om neobişnuit.

Lucian Blaga, în Orizont şi stil, utili­zează termenul „personanţă”4, care poate evidenţia în acelaşi timp şi adevărata natură a măştii. Pe urmele lui Nietzsche şi Jung, Blaga susţine că inconştientul colectiv comunică cu conştientul, ca şi în cazul arhetipurilor in­conştiente ale lui Jung, în speţă configuraţia inconştientă a orizontului spaţial şi temporal interiorizat „răsună” în conştiinţă, răzbate la lumina conştiinţei sub forma mascată a sti­lului. Acţiunea de răzbatere în conştiinţă este numită de către filosoful român „personare”, iar fenomenul răzbaterii „personanţă”.

6 Termenul grecesc cu care este desemnată persoana dar totodată

şi masca, prosopon, nu este acoperit în întregime de latinul persona. In versiunea latină Vulgata a Noului Testament, termenul prosopon este tradus uneori, după caz, prin persona, dar mai propriu prin facies sau aspectus.

Latinul persona a însemnat iniţial numai mască şi abia târziu rol social, apoi persoană. In schimb grecescul prosopon a însemnat preponderent persoană şi abia în mod secundar mască. Astfel, s­a putut vorbi în acest sens de atributele personale ale Zeului (cunoaştere, voin ţă, putere, dreptate, bunătate etc.), în calitate de adevăr al Zeului, nu de mască a Lui.

3 *** Biblia Sacra Iuxta Vulgata Versionem, Deutsche Bibelgeselschaft, Stuttgart, 1994. 4 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bu­cureşti, 2011, p. 44­49.

În Evanghelii, în pericopa numită în greceşte „metamorfosis” şi în latină „transfigurationes”, în care se relatează despre Schimbarea la Faţă a lui Iisus Christos pe Muntele Tabor, evident grecescul prosopon nu este tradus prin persona, ci prin facies, spunând prin aceasta că ceea ce s­a schimbat total şi a strălucit ca soarele a fost faţa Lui, nu masca Lui.

Apoi termenul de prosopo-poein, adi că a face din ceva impersonal o persoană, apare chiar cu această semnificaţie, de „a per so nifica” nu de a masca, încă la Platon. În Apologia lui Socrate, avem binecunoscutul pa saj al personificării Legilor, numit de altfel şi „prosopopeea” Legilor. De asemenea, la ritua lul de înmormântare la ortodocşi, obiceiul ca preotul să vorbească la persoana întâi în numele răposatului este tot un caz particular de prosopopee, de a personifica pe cineva care tocmai a pierdut prin deces statutul de persoană.

7 În limba română, noi avem ter­menii de „chip” şi „faţă”, uneori

cu mai vechea variantă slavă „obraz”, spre a semnifica adevărata fire a omului şi, respectiv masca lui. Chipul nostru este ceea ce este mai adevărat în noi, pentru că este de fapt chiar chipul (eikona) lui Dumnezeu şi denotă şi asemănarea noastră cu El.

Tendinţa noastră de a transforma forţat o însuşire în cealaltă, chipul în faţă sau faţa în chip, duce la denaturare. Tendinţa de a transforma masca în adevăr, adică faţa în chip, duce la închipuire, la ceva neadevărat, la imagine falsă, incluzând aici în primul rând închipuirea falsă despre sine. Iar tendinţa opusă, de a transforma adevărul în mască, res­pectiv adevăratul chip al omului în faţă cir­cumstanţială, ca „exces” de faţă, duce evident la făţărnicie. Despre omul prins întru făţărnicie, prins cu minciuna, se spune uneori că face feţe­feţe, adică are o faţă repede şi uşor observabil schimbătoare.

Distincţia pe care o operăm noi aici, între mască şi adevăratul chip al omului ascuns îndărătul măştii, o face şi Eminescu în Glossă: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te ’nchipui / Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici­vei chipu­i”.

Termenul de „faţă”, cu înţelesul de rol social (faţă diplomatică, faţă bisericească etc.), se circumscrie aceleaşi semnificaţii şi

104

presupune în mod necesar o doză minimă, funcţională, de făţărnicie. În schimb, făţărnicia excesivă, non­necesară, stridentă este repudiată de către moralişti în metafore virulente. În Evanghelii, Iisus utilizează de regulă cuvântul „făţarnic” ca pe un reproş greu şi o insultă, iar uneori îi numeşte pe făţarnici de­a dreptul „morminte văruite” (Mt. XXIII, 27), vrând să arate prăpastia uriaşă dintre spoiala exterioară şi putreziciunea morală interioară, dintre faţă şi chip, dintre închipuirea de sine şi felul în care este persoana cu adevărat, dintre imaginea în ochii celorlalţi şi conţinutul real.

Sentimentul de ruşine care ar trebui să­i încerce pe oameni în situaţii de făţărnicie dovedită ­ laşitate, josnicie, nemernicie, min­ciună etc. ­ este un sentiment care se adresează în mod firesc feţei, obrazului văzut, nu chipului nevăzut. În atari situaţii, exclamaţia „Să­ţi fie ruşine!” sau „Să­ţi crape obrazul de ruşine!” adresată cuiva, dacă are acoperire în realitate, ar trebui în mod normal să­l facă pe acela să roşească, dar există şi obraz care nu crapă, obraz deosebit de gros figurat vorbind, acela puternic mascat, asupra căruia nici o morală şi nici un sentiment nu au nici un efect.

8 În spatele măştilor, apollinicul şi dyonissiacul îşi schimbă reciproc

rolurile. Apollinicul şi Dionyssiacul, ca trăsături descrise de către Nietzsche cu referire la Grecia antică5, sunt de fapt determinaţii contradictorii şi inseparabile universal­umane. Apollinicul maifestat ca artă plastică şi arhitectură, este lu mina, simetria, echilibrul, frumuseţea ca formos, ca plinătate a formei, luciditatea, având corespondenţe psihologice în oniric şi reverie. Dionyssiacul este muzica, poezie fără cuvinte, iraţională, euforică, beţie la propriu şi la fi­gurat, ceva de ordinul tenebrosului orgiastic, ră bufnire a instinctelor, energie animalică, des­frâ nare, urâţenia informă a măştii, eliberare de normele morale sub protecţia măştii şi a anonimatului.

Cele două trăsături, apollinicul şi dio­ny ssiacul, se contopesc în permanenţă şi sunt inseparabile, aşa cum inseparabile sunt sistola şi diastola inimii de exemplu.

5 Fr. Nietzsche, Naşterea tragediei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 182 şi urm.

Apollinicul şi dionyssiacul îşi schimbă în permanenţă statutul, jucând alternativ ro­lurile de noumen şi de phae-noumen, de lucru­în­sine şi fenomen, de adevărată natură a omului şi de aparenţă mascată. În virtutea unei legi de compensaţie psihologică, apollinicul înfrânează periodic izbucnirile orgiastice ale dionyssiacului, care pot deveni primejdioase, iar dionyssiacul la rândul lui înfrânează periodic pretenţiile nesăbuite ale raţiunii, care sunt nu mai puţin primejdioase. Un dionyssiac neînfrânat ar putea atrage după sine disoluţia Cetăţii, după cum un apollinic neînfrânat ar putea atrage după sine nemessis-ul, gelozia, mânia şi răzbunarea zeilor.

În termeni freudieni, s­ar putea spune că manifestarea apollinicului este o refulare şi o sublimare a dionyssiacului.

Psihologia abisală, ca o mască a marilor personaje dostoievskiene urmează acelaşi prin­cipiu de construcţie. Personajele au iniţial o anumită aspiraţie spre sfinţenie, o năzuinţă ade­vărată a sufletului, pe care societatea o înăbuşă involuntar. Reacţiile ulterioare prăpăstioase ale personajelor (demenţa, alcoolismul sau crima), sunt de fapt, prin ricoşeu, o răzbunare a sfinţeniei înăbuşite.

9 Măştile groteşti purtate la car­naval sau cu ocazia sărbătorile

de iarnă se circumscriu regulii de transformare apolli nic – dionyssiac şi îndeplinesc o funcţie de catahrsis.

Îngerii, fecioara Maria, Iosif ­ sfinţi fiind ­ ei nu sunt reprezentaţi prin măşti, pentru că sinceritatea, sfinţenia, lumina, nu presupun defel ascundere. Dracii în schimb, da. Plini de vicleşug şi înşelători ai oamenilor fiind ­ ei au multe de ascuns în mod necesar, iar Moartea este ascunderea însăşi, ascunderea oamenilor în pământ, precum şi ascunderea ei însăşi ca Moarte.

Moartea este cumva în ordinea fi­rii, pentru că tot ce este viu, întrucât este finit, trebuie să moară. Dar, în acelaşi timp, inclusiv Moartea poate să constituie obiect de exorcizare, pentru că, dacă viaţa trebuie să moară, Moartea nu trebuie lăsată să trăiască.

Modul în care ne reprezentăm „fiinţa” Morţii, sau masca Morţii, trebuie nuanţat pu ţin. În realitate, una dintre deosebirile im­portante dintre viaţă şi moarte este şi aceea

105

că viaţa ca atare este o probemă socială, viaţa noastră nu este numai o problemă a noastră ci şi a altora, în timp ce moartea noastră este o problemă strict individuală, a noastră a fiecăruia în raport cu noi înşine, cu propriul nostru trecut. Noi oamenii nu murim toţi deodată ci, vorba poetului, ne ducem rând pe rând, de aceea Moartea ar fi mai nimerit să fie reprezentată ca fiind prevăzută cu un pumnal sau cu o suliţă, cu care ne străpunge pe fiecare individual. În acest sens, cu drept a vorbit Apostolul Pavel despre „boldul” morţii (bold, adică ţepuşă, la I Corint., XV, 55­56). În limba latină, în Vulgata, pentru „bold” este utilizat cuvântul stimulus, care însemna o nuia ascuţită la vârf, cu care boii erau înţepaţi în spate, erau „stimulaţi” ca să tragă la jug. Faptul că Moartea este reprezentată ca fiind înarmată cu seceră sau coasă are rolul de a hiperboliza grozăvia ei, de a ne aminti că moartea poate să fie uneori năpraznică şi colectivă, că este posibil să moară şi mulţi oameni deodată, aşa cum se întâmplă în războaie, epidemii sau catastrofe naturale.

Cei care poartă măşti groteşti, îndeosebi de draci, de moarte sau de moş, exprimă contrariul, prin raport cu ceea ce este în sufletul lor. Este posibil ca în sufletul purtătorului să nu se afle nici dracul, nici moartea şi nici precarităţile bătrâneţii omeneşti, ci pot să existe

dimpotrivă, aspiraţii către lumină, către viaţă, către vitalitate. A purta mască în sens propriu, fizic, răspunde unei nevoi de exorcizare a răului, de purificare, de katharsis. Privind aceste măşti, care reprezintă forţe şi feţe urâte şi malefice, ne purificăm sufletele de ceea ce este urât şi malefic.

În religia islamică există un ritual anual de exorcizare, constând în lapidarea simbolică a lui Satan, cu ocazia pelerinajului la Mecca. Putem spune că noi, creştinii, exorcizăm răul, de asemenea periodic, prin faptul că îi expunem pe draci la batjocură, prin hidoşenia măştilor.

Să ne reamintim că fenomenul numit de către Aristotel „katharsis” (în Poetica, cap. VI) înseamnă stârnirea unor patimi, la fel ca şi în medicina homeopată, cu scopul curăţirii acelor patimi din sufletul omului. Cel care priveşte la reprezentarea unei tragedii va încerca, faţă de eroii literaturii de ficţiune care sunt obiectul tragicului, două sentimente: mila şi frica. Mila faţă de eroii tragici care mor fiind asemenea nouă şi frica faţă de eroii care mor fiind mai buni decât noi. Aceste sentimente, numite şi „patimi”, sunt provocate în sufletul nostru cu scopul de a ne curăţi sufletul de ele. Prin curăţirea de patimi, katharsis ton pathematon, noi nu devenim neapărat mai buni, dar în mod sigur devenim mai umani.

106

Parafrazându­l pe Constantin Noica, cel care­l numea pe Mihai Eminescu „omul deplin al culturii române”, îmi permit şi eu, extrapolând voit, să­l numesc pe Dr. Ioan Marchiş ­ enoriaşul plenitudinar al religiei nu mită maramureşenism. Asumpţia tocmai enun ţată poate fi susţinută prin întreita sa implicare în fenomenul cultural maramureşean contemporan: artist plastic de anvergură, director al Direcţiei pentru Cultură Maramureş şi preşedinte al Fundaţiei „Archeus” care susţine şi întâlnirile culturale de la Ocoliş.

Bucurându­se de o prefaţă de pres­ti giu, semnată de reputatul critic de artă Dr. Constantin Prut, cartea se situează, din tru început, sub cele mai bune auspicii: „Bene­ficiar al unei formaţii complexe ­ care adună perspectivele oferite de creaţia artistică, in­vestigaţia etnografică şi antropologică ­, Ioan Marchiş îşi propune, în cea mai recentă carte

a sa, să „deslege” fiinţa nodului, una dintre «mi nunile simbolice ale lumii» existentă în pa­trimoniul cultural al Maramureşului” (p.7).

Înainte de a pătrunde în tainele tex­tu lui propriu­zis, evident cu o cheie, propusă de autor (şi­n cazul de faţă este chiar vorba de o anumită „cheie” chiar şi pentru a des­face nodul să mai amintim că un truism sovietic de odinioară ne avertiza că cel mai greu este să „prevezi” trecutul şi nu viitorul. Era evident vorba de o aberaţie care lua în derâdere rescrierea şi împachetarea istoriei în ambalajul ideologic socialist. Cu siguranţă că la o simplă observaţie o atare asociere n­ar avea nici o noimă. Şi totuşi, dacă este să încerci să descifrezi valori care au survolat mileniile, impunându­se ca arhetipuri, consider că s­ar putea reţine şi expresia dramatică de mai sus, de tristă faimă. Tocmai în labirintul unui astfel de demers hermeneutic, totuşi, te „păcăleşte”

RECENZIE

DR. IOAN MARCHIȘ: „NODUL DACIC” sau povestea știinţifică a Nodului Maramureșean

Lector univ. Dr. Ilie GHERHEȘ

107

şi Dr. Ioan Marchiş să accepţi să te implici, folosind un instrumentar foarte elaborat, abia inteligibil, uneori.

Cartea, apărând în condiţii grafice de ţinută cu o dedicaţie preţioasă („mamei mele”) se întinde pe cuprinsul a 194 pagini şi con­ţine, pe lângă cele şase capitole, un număr considerabil de planşe; apoi „Cuvânt înainte”, „Noţiuni generale despre nod”, „Nodul dacic. Prezentare generală”, „Cuvânt de încheiere”, „Bibliografie selectivă” şi un cuprins în limbile română, engleză şi franceză.

Încă din „Cuvânt înainte”, Dr. Ioan Marchiş hotărăşte să „boteze copilul de când îi mic”, punând lucrurile în ordine, având o atitudine de blazon predicând: „Reprezentările arhetipale ale Maramureşului sunt împinse în forme plastice de o energie ce locuieşte în spatele conştientului, fiind încarnate în toate gesturile şi ritualurile tradiţionale, devenind ele însele (semnele şi simbolurile) parte a anatomiei simţirii şi exprimării atât plastice, cât şi literare sau artistice în general” (p. 11).

Mulţi dintre cititorii avizaţi ai cărţii se întreabă şi s­au întrebat de ce „nodul dacic” în loc de „fusul cu zurgălăi” (nu „ţurgălăi”). Întrebarea vine repede în paginile cărţii, în acelaşi „Cuvânt înainte”, unde autorul se şi „trădează” revendicându­se de la un anume autohtonism, probabil nu mefient, încercat de un anume numis al locului: „Unul dintre importantele simboluri născute în această arie a Tradiţiei Primordiale şi păstrate în anumite variante, doar aici în Maramureş, este Nodul Dacic, sub toate formele lui exprimate în diverse materiale şi forme, în spaţiu, în relief sau în plan, pe covoare şi pe materiale textile, în lemn sau ceramică, în piatră sau în vestimentaţie, dar şi în literatura populară, în mituri, legende, basme, cântece, hori, descântece, măşti, teatru popular s.a.

Nodul e unul dintre simbolurile sacre ale omenirii ce îşi conţin «materialmente» sen­sul. El este o definiţie plastică a Prin cipiului…” (p. 12).

Numindu­l „nod dacic”, aşadar, Dr. Ioan Marchiş l­a şi rebotezat, prin urmare s­a şi reîmproprietărit cu el, ca artist dar şi ca maramureşean, pentru istoria culturii, în consecinţă.

Părăsind cele două pagini eseistice ne întâmpină alt capitol la fel de fascinant:

„Noţiuni generale despre nod”. Şi de data acesta asistăm la un excurs profesional de o frumuseţe intelectuală aparte, autorul etalându­şi cultura sa artistică aleasă, purtându­ne prin istoricul problemei, de la nodul simplu, la nodul inimii, trecând prin nodul celtic şi altele, până la Nodul Sacru.

În subcapitolul „Nodul Dacic. Pre­zentare generală” Dr. Ioan Marchiş îşi numeşte obiectul de analizat referenţial „una dintre minunile simbolice ale lumii”, care în urma a „trei îmbrăţişări” „închide în centrul lui un «gol» cubic unde sunt introduse, în timpul construcţiei, câteva pietricele, pentru ca, prin mişcare, acestea să producă un sunet care, în varianta «fusul cu ţurgălăi», acompaniază torsul firului de lână, cânepă sau in” (p. 20).

Unul din cele mai fascinante capitole ale lucrării este chiar primul, respectiv cel dedicat „Nodului Sacru”. Dr. Ioan Marchiş abordează simboluri consacrate: arborele vie­ţii, axix mundi, crucea cu trei dimensiuni, androginia, nodul de pe covoarele sau cergile maramureşene ­ simboluri ale soarelui, bastonul cu nod şi pasăre, bastonul cu nod şi pasăre cu coadă de peşte (simbol maramureşean), pasărea cuc (întotdeauna sură/surâie ­ simbol al destinului), şarpele ş.a. Toate aceste simboluri sunt reinterpretate de către autor purtându­ne măiastru şi îmbogăţindu­ne cu o mulţime de citate şi simboluri din culturile lumii. Practic Dr. Ioan Marchiş afirmă că: „Cel mai simplu nod este cel numit de noi «Principiu» şi este format de trei perechi de elemente. Mai departe de această variantă, Nodul Sacru nu se poate simplifica spaţial fără a ieşi din esenţa lui” (p. 52).

Maliţios fiind, odată ce a fost stabilit infinitul mic ­ ca să mă exprim aşa, este curios cum a stabilit autorul infinitul mare al Nodului Sacru: „Dezvoltarea Nodului duce la formarea de noi noduri pe cele şase capete ale celor trei axe. În jurul centrului sonor vor orbita alte şase goluri cu nodurile aferente. Aceasta este, numerologic, schema de creştere şi dezvoltare a Nodului. Cu toate că axele Nodului central sunt legate între ele, toate nodurile şi golurile for­mate în jurul centrului funcţionează monadic, fiind independente unele de altele, dar nu şi faţă de golul central” (p. 53).

În capitolul al doilea, după ce îşi expri­mă preferinţa şi admiraţia intelectual­artistică

108

pentru Nodul Sacru, Dr. Ioan Marchiş arată că la antipodul acestuia există un alt nod: „Toate variantele de «nod» care se construiesc pe schema tip «lego» şi nu prezintă simetria şi forma perfectă a elementelor, precum şi golul din centrul structurii nu pot fi încărcate cu simboluri similare nodului clasic şi poartă denumirea populară de «Nodul dracului»” (p. 57). Foarte parcimonios în exprimare, în acest capitol autorul nu ne explică şi de ce (?) nu pot fi atribuite măcar unele dintre simbolurile consacrate şi „nodul dracului”, ba mai mult ne obligă să îl luăm ca pe un tabu precizarea: „«Nodul dracului» este opusul «Nodului Sacru» şi este folosit pentru a mima sacrul sau pentru a fi utilizat la elemente de magie neagră” (p. 58).

La concurenţă cu cel de­al doilea capitol vine şi ne bucură capitolul al patrulea, referitor la „Nodul non­spaţial”. Sunt propuse interpretări privind nodul ca „centru sacru”, „centru al Lu mii”, „roata cu şase raze”, „menora” ş.a. În acest sens, în subcapitolul „Nodul şi Arhetipul plastic”, d­l Dr. Ioan Marchiş analizând, după cum singur recunoaşte „gramatica unor con­cepte plastice” înrudite cu nodul, precum şi modul de adecvare a arhetipului plastic, reuşeşte una dintre cele mai frumoase definiţii ale arhetipului însuşi: „Forma simbolică este relaţia dintre diversitatea formelor care întind imaginaţia şi intelectul (îi forţează) şi efortul acestuia de a suprima diversitatea născând o formă cu putere coercitivă care să vertebreze totodată în imaginar constelaţia de forme de la care s­a pornit” (p. 87).

În cel de­al patrulea capitol, cel refe ritor la „Nodul labirint” este supralicitat atât „golul”, cât şi centrul labirintului care este „creu­zetul unde se produce ritualul jertfei, trans­formarea «hranei» în energie pentru zeu, iar pentru labirintul de iniţiere se produce moartea simbolică a celui care va fi iniţiat” (p. 93).

Acceptând labirintul ca un concept necesarmente înrudit cu pericolul imanent al morţii, iar mitul sacrificiului ca primul între mituri, autorul ne încredinţează că noima labirintului reprezintă de fapt, cheia înţelegerii iar „Nodul dacic” rămâne un eseu cultic des­pre drumul labirintic al EU­lui către Sinele Primordial.

În capitolul al cincilea „Nodul şi arta modernă” sunt de­a dreptul festive observaţiile autorului privind motivul oglinzii în arta lui

Constantin Brâncuşi, al nodului în arta lui Mihai Olos (Olos­Polis­ul) şi Dumitru Şerban sau „spicul lui Ioan Marchiş”, pornind de la structura nodului dar folosind un singur element: „Am construit personal o sculptură în lemn pornind de la nodul maramureşean. Aceasta se compune dintr­un singur element care se îmbină în sine la nesfârşit” (p. 129).

Încercând apropieri arhetipale între nod şi cupa Graalului şi punând în balanţa înţelepciunii şi alte simboluri precum steaua lui David „ca simbol al legământului între Dumnezeu şi om” sau motivul „tălpile în cer” în ultimul capitol de analiză şi sinteză, cel de­al şaselea, Ioan Marchiş nu închide misterul ci îl adânceşte.

Convins că „urechea aude, gura vor­beşte, naşte cuvintele” Dr. Ioan Marchiş rămâ­ne, în continuare, fascinat de miezul simbolului acestuia: „Nodul Sacru a inspirat pietricelele în golul lui şi, fecundat de ele, produce sunetul, expiră” (p. 143).

Aproape hipnotizat de inefabilul spectacolului propus în legătură cu nodul dacic, de energiile atribuite nodului sacru, aşa cum era previzibil, Dr. Ioan Marchiş îşi încheie minunatul periplu în lumea arhetipului, aşe­zând la sfârşitul textului său frumos şi interesant tot un manifest de credinţă faţă de Maramureş; „Nodul Maramureşean este sfânt şi e trimis de Dumnezeu pe pământ ca una din infinitele feţe ale Chipului Său, ca un înger cu trupul de lemn şi este cel mai frumos lucru din această lume” (p. 146).

În economia cărţii textului academic se adaugă apoi o mulţime de imagini plastice, aproape hieratice, aparent sofisticate, precum şi o listă bibliografică la fel de academică.

Adăugând­o la prima sa carte ­ Sim-bolica artelor nonverbale, Editura Etho logica, Baia Mare, 2011 Dr. Ioan Marchiş confirmă, încă o dată, că este primus inter pares în cultura contemporană a Maramureşului, un boem ilustru al formelor şi spiritului, al înţelegerii şi promovării acestora confirmându­l pe acelaşi Constantin Noica: „Nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei!”. Dimpotrivă!

109

RECENZIE

UN TRATAT DEOSEBIT DE UTIL

Conf. univ. dr. Mihaela Șteţ

Lucrarea, bine structurată, abordând subiecte de interes pentru studenţii specia­lizărilor economice, poate fi utilă tuturor celor interesaţi de problematica europeană acum la început de secol 21. Sunt tratate principalele evoluţii politico­ideologice, parcurgerea etape­lor de modernizare, mondializare şi globalizare economică, cu orientarea acum, către societatea bazată pe cunoaştere.

Integrarea europeană este privită prin prisma importanţei şi a rolului principalelor instituţii europene: Consiliul Europei, Con­siliul Ministerial, Comisia Europeană, Parla­men tul European, fiind prezentate pe larg şi „Tratatele Uniunii” cu precădere Tratatul de la Maastricht, cel care a parafat trecerea de la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană, o uniune nu numai eco­no mică ci şi o uniune politică.

Alte capitole, precum: Concurenţa şi politica europeană a concurenţei, Politica co­mer cială, Politica monetară, Politica socială, îşi găsesc locul şi dezvoltarea potrivite, cu excepţia Politicii agricole comune, capitol care ar fi necesitat o abordare mai amplă, având în

vedere potenţialul agricol al României şi nu mai puţin faptul că, prin comisarul european Dacian Cioloş am deţinut până de curând la nivel european „ministeriatul agriculturii”.

Deşi lipseşte un capitol privind poli­tica de mediu a Uniunii Europene, lucrarea compensează parţial prin capitolul 13 intitulat „Indicatori ai procesului de dezvoltare dura bilă”. Pe de altă parte, este foarte bine tratată Criza economico­financiară din Europa (inclusiv România) cu referiri la oportunităţile şi pericolele extinse la nivel global. Acest capitol cuprinde detalii privind cauzele crizei, evoluţia, măsuri luate pentru diminuarea efectelor acesteia, precum şi strategii de ieşire din criză. Lucrarea se încheie cu un număr de 13 anexe cuprinzând date economice la nivel mondial, european, cel al României, al Regiunii de dezvoltare Nord­Vest, terminând cu prezentarea principalelor firme din Judeţul Maramureş.

Pe ansamblu, putem afirma că lucrarea „Economie Europeană” este utilă studenţilor eco nomişti şi avem încrederea că o viitoare edi ţie va aduce completările care să acopere minusurile menţionate în recenzia de faţă.

Cartea ECONOMIE EUROPEANĂ, autor Prof.univ.dr. Viorel POP a apărut în anul 2012 în Editura Universităţii de Nord Baia Mare, editură recunoscută CNCIS. Cu o dezvoltare de 292 de pagini, format B5, lucrarea cuprinde 16 capitole în­cepând cu „Ideea Europeană” şi încheind cu „Investiţiile străine directe”.

110

La Editura Grinta din Cluj­Napoca a apărut în anul 2014 cartea „Şovinismul de mare putere”, semnată de prof. univ. dr. Nicolae Iuga. O carte interesantă, scrisă cu luci ditate, argumentată şi, poate tocmai de aceea, oarecum incomodă. Într­o perioadă în care despre americani în genere şi despre Sta­tele Unite ale Americii e bine să vorbeşti sau să scrii numai de bine şi doar la superlativ, criticile aduse de Nicolae Iuga politicii externe americane actuale s­ar putea să deranjeze. Ceea ce e bine şi ne bucură.

Prin „şovinism de mare putere” autorul înţelege un echivalent al termenului „filetism” din domeniul religios, în care o biserică sau un cult se pune pe sine mai presus decât toa te celelalte. Corespondentul politologic al aces­tuia ar fi „şovinismul de mare putere”. Acest şovinism vrea să descrie situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propria sa mitologie po­

litică, mai presus decât întreaga omenire şi, cum va de înţeles, mai presus decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul rusesc, comunismul în genere, nazismul german sau doctrina unei lumi unipolare din punct de vedere politico­militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână”, susţine Nicolae Iuga.

Pornind de la analizarea unui docu­ment, „Rebuilding America’s Defence”, autorul susţine, cu argumente solide, ideea că, în pre­zent, există un „şovinism de mare putere” ame­rican. În „Rebuilding America’s Defence” este reiterată insistent, cvasi­obsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite ale Americii au rămas singura super­putere din lume din punct de vedere militar, combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în

RECENZIE

O CARTE INCOMODĂ

Drd. Ioan Botiș

111

ceea ce priveşte tehnologia şi deţinând totodată cea mai mare economie a lumii.

La întrebarea legată de consecinţele instaurării unui nou tip de totalitarism, cel american global, Nicolae Iuga susţine că aceste consecinţe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în general consecinţele oricărui tip de totalitarism. După ce afirmă meritul real al americanilor în timpul „războiului rece” de a­şi stabili ca obiectiv strategic contrabalansarea ten dinţelor expansioniste şi veleităţile domi­natoare ale Uniunii Sovietice în plan global, autorul susţine că astăzi, Statele Unite ale Americii şi­au propus ca obiectiv strategic des­curajarea apariţiei unui nou mare concurent pentru putere, în special să privească cu îngrijo­rare creşterea Chinei ca potenţial rival.

În ceea ce priveşte cheltuielile militare, acelaşi document, „Rebuilding America’s De­fence”, susţine că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile”. Pornind de la această idee, autorul afirmă că discursul justificării militare a avut, în toate timpurile, indiferent de motivaţie şi de gradul de elaborare şi conştientizare, o anumită structură minimală şi o importanţă fundamentală. „Retorica motivării ideologice a războiului, specifică marilor conflagraţii mon­diale din secolul XX realizează, paradoxal, în plan structural, o reîntoarcere la motivarea de tip religios, teocratic, proprie începuturilor uma nităţii. Structura de gândire ideologică este analogă cu cea religioasă, în privinţa modalităţii de legitimare a acţiunilor politice şi, implicit, a războiului.

O analiză a bolşevismului ne spune că, pentru prima oară în istorie, proletariatul a fost chemat să desfiinţeze proprietatea privată şi, prin aceasta, să desfiinţeze complet orice formă de exploatare a omului de către om. Pe plan extern, bolşevismul s­a aflat în război declarat cu întreaga clasă capitalisă mondială, scopul declarat fiind extinderea revoluţiei socialiste la scară mondială. Nazismul german a înlocuit proletariatul din ideologia comunistă cu poporul german, clasa socială salvatoare a omenirii cu rasa superioară a arienilor, menită de asemenea să salveze omenirea. Al doilea război mondial a fost considerat just de către nazişti, deoarece el asigura supremaţia globală a unei rase superioare în raport cu cele inferioare. În fine, autorul susţine că în manifestul neo­conservator american de la început de secol

XXI este invocat ca echivalent al proletariatului la bolşevici sau al rasei superioare la nazişti motivul că în lumea de azi SUA sunt unica superputere mondială, economic şi militar, iar în viitorul apropiat ar trebui să fie o putere militară şi mai mare.

Extrem de interesant este capitolul pri­vitor la legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA. În prezent şi în viitorul apropiat, pe plan global se derulează procese complexe, care vor conduce finalmente la constituirea unor poli de putere militară, economică, politică şi simbolică, capabili de a contracara acţiunile politico­militare ale SUA şi a rivaliza cu acestea. Nicolae Iuga identifică ca posibili noi poli de putere Japonia, Rusia, China, UE şi, eventual, India, lumea islamică neintrând, deocamdată, în această competiţie, în special din cauza disen siunilor interne.

Nicolae Iuga susţine câteva idei care pot fi considerate concluzii ale lucrării sale. În primul rând, faptul că niciodată în istorie nu s­a întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii. În vremea lui George W. Bush, a fost elaborată doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol potenţial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi practic prezente pe tot globul. Credinţa că Statele Unite ale Americii şi­ar fo­losi uriaşa lor putere în scopuri morale şi spre binele public internaţional a dispărut complet.

Pe fondul manifestării şovinismului de mare putere american, susţine autorul, liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii, şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei. De aceea, liderii politici români sunt cooperanţi cu centrul de putere din afară într­o manieră tipică prostituţiei.

Nicolae Iuga recunoaşte că, pe mo­ment, SUA sunt singura superputere globală, dar observă că acestea dau semne că suferă de aceeaşi patologie a puterii nelimitate. Simp­to mele sunt multe şi grave. Nefiind contra­balansate eficient, deocamdată, de către alţi poli de putere mondială, SUA se comportă to talitar, un exemplu în acest sens fiind faptul că au refuzat să recunoască Curtea Penală In­ternaţională.