Capitolul XII

Verba volant, scripta manent*

Cultură şi civilizaţie

CUPRINS

12.1 Studiu de caz. Călătorie, cultură şi civilizaţie

12.2 Cultură sau civilizaţie? 12.3 Educaţie, cultură şi management

Lămpi ce se sting – speranţe ce renasc. Lămpi ce se-aprind – speranţe ce se sting.

Şi tot aşa, din zori în înserare, Soare răsare, noapte răsare..†.

12.1 Studiu de caz. Călătorie, cultură şi civilizaţie

Când, în vara anului 1990, în primul meu concediu de odihnă, am plecat spre fosta Cehoslovacie - prima călătorie peste hotare, nu bănuiam că vechea mea pasiune pentru denumiri geografice, pentru ghiduri de călătorie, pentru traseele excursiilor organizate de agenţiile de turism, pentru localizarea obiectivelor culturale şi naturale pe care UNESCO le consideră a reprezenta patrimoniu al umanităţii va deveni o preocupare constantă, care va reprezenta pentru mine o necesară simbioză între pasiune şi profesie.

* Le Petit Larousse compact 2005, 100e édition, Paris, 2004, p. XVII-XXXII † Omar Khayyam, Rubaiate, versiune de Paula Romanescu, Bucureşti, Casa de Producţie şi Editură

Corifeu, 2004

Management comparat

Călătoream spre Cehoslovacia cu trenul, împreună cu sora mea (Adina Oancea) şi cu un grup de colegi de serviciu, pe un traseu care a fost modificat din mers, din motive obscure, dar care au avut pentru mine o importanţă aparte. Deschideau drumul unor repetate întâmplări neprevăzute şi unor întâlniri exemplare. Am descoperit astfel Praga („Oraşul de Aur”), cu izul său medieval (Vysehrad, Stare Mesto), cu podurile sale istorice, cu cartierul său evreiesc, cu arta sa laică şi religioasă (Palatul Hradcany), cu muzeele şi reşedinţele sale istorice (Mala Strana). Apoi am călătorit spre sudul Boemiei şi Moravia, acolo unde burgurile medievale atrag intens turiştii. În Tabor, unde am ajuns prin hazard, am cunoscut o familie, soţie şi soţ, din Belgia. I-am ajutat să se orienteze, acolo limbile străine fiind necunoscute chiar şi în hoteluri. I-am invitat în grupul nostru pentru a cunoaşte oraşul şi împrejurimile, timp de două zile. Am revenit la Praga pentru a ne întoarce în ţară cu un tren care întârziase enorm în Berlin, datorită unor cetăţeni români care creaseră probleme autorităţilor germane. Erau primele semne ale ieşirii României dintr-o izolare care generase angoase şi bariere mentale insurmontabile.

Am corespondat mult după 1990 cu prietenii noştri din Belgia (Ida şi Lieven Janssens), încercând să pregătim o vizită în ţara lor. Nenumărate telefoane, drumuri la Ambasada Belgiei, scrisori şi invitaţii în toate formatele posibile şi trei ani de aşteptare, toate acestea au fost necesare pentru ca în vara anului 1993 să reuşim (sora mea şi cu mine) să ajungem la Kontich, lângă Anvers (Antwerpen), unde locuiau soţii Janssens. Călătoria cu autocarul fusese obositoare, dar la Köln ne-a aşteptat Lieven. Cele trei săptămâni petrecute în Belgia ne-au prilejuit contactul cu o altfel de lume: multiculturală (valonă şi flamandă), dezvoltată, scumpă, aşezată, curată. Am vizitat Bruges, Anvers, Bruxelles, Lier, Malines, Gand, Louvain (denumirile sunt în limba franceză), iar în Ardeni, în sud, în plimbările noastre, treceam în Franţa şi reveneam în Belgia, după voia noastră sau după traseul şoselei. Fostele clădiri de vamă adăposteau restaurante sau mici hoteluri particulare. Înţelegeam cu mare dificultate această economie privată, liberă, deschisă, corectă. Surpriza cea mare a constat în excursia de trei zile la Paris, ocazie cu care l-am descoperit, la Antony, unde am locuit, pe Andre, colegul de liceu al lui Lieven. De fapt, această excursie reprezenta, pentru Adina şi pentru mine, o invitaţie deschisă, pentru a cunoaşte mai bine, altă dată, Parisul. Şi aveam, doar eu însă, pentru câteva ore sau pentru câteva zile, să revin în anul 1997, în anul 2000, în anul 2005...

În vara anului 1995 m-am decis să cunosc o civilizaţie originală pentru mine şi originară pentru noi, ca români, vizitând Grecia. Călătoream din nou cu autocarul, dar bucuria mea era prea mare ca să mai realizez cât

Cultură şi civilizaţie

de frustrantă putea fi parcurgerea şoselelor Bulgariei de la nord la sud. Aveam ocazia să îl revăd şi pe Lambropoulos Panagiotis, fost coleg de facultate, care lucra la o agenţie guvernamentală ce asigura consultanţă şi realiza proiecte de dezvoltare pentru afaceri în insulele greceşti aflate în dificultate economică. Am vizitat împreună Atena, muzeele oraşului, tavernele sale. Oamenii ne semănau mult: ca şi în Salonic, aveau timp suficient pentru discuţii, odihnă, muncă, poate exact în această ordine. Excursiile ulterioare la Muntele Athos, în regiunea Meteora, sau în Peloponez (Micene, Olympia) mă puneau din nou în dificultate. Întâlneam o cultură religioasă ortodoxă mixată cu o civilizaţie materială de tip capitalist, ambele funcţionând însă foarte bine împreună.

Pasiunea pentru cultura şi civilizaţia greacă, pentru lumea descrisă în Noul Testament, m-a îndrumat, în vara anului 1996, spre coasta vestică a Turciei. Republică laică folosind un alfabet latin, ţară în ale cărei oraşe se construiau peste tot cartiere de blocuri, împreună cu moscheele adiacente, aflată de secole în litigii cu Grecia, dar şi cu lumea musulmană din est (Iran, Irak), Turcia este un amestec cultural inedit. Muzeele şi moscheele din Izmir, ruinele greceşti de la Troia, Milet, Didima şi Efes, biblicul Pergamon (astăzi turcescul Bergama), Bodrum, centru istoric şi turistic, mă obligau din nou să notez şi să citesc, pentru a înţelege mai târziu. Îmi promisesem că aceasta urma să fie ultima călătorie cu autocarul; avantajul de a vedea locurile prin care treceam nu compensau timpul irosit, oboseala, nervii tociţi de nesomn şi de impertinenţa poliţiştilor bulgari. În anul 2005 urma să descopăr o altă faţă a acestei ţări, care încă are probleme economice, dar şi o capitală frumoasă care conservă în armonie „întâlnirea” mai multor culturi.

În anul 1997 am petrecut în afara ţării trei luni: călătoream pentru prima dată cu avionul în afara României, iar bursa obţinută îmi asigura posibilitatea pregătirii pentru doctorat la Universitatea de Ştiinţe Sociale din Toulouse. Ajungeam astfel din nou în Franţa şi doream să profit din plin de acest fapt. Timp de şapte săptămâni am frecventat programe doctorale, am studiat microfişe, cărţi, teze de doctorat, am vizitat oraşul şi împrejurimile, am cunoscut oameni de mare ajutor. La „Aerospatiale”, uzinele de la Blagnac unde se asamblează aeronavele Airbus (realizate ca urmare a colaborării între firme din Marea Britanie, Spania, Germania şi Franţa), am ajuns datorită sprijinului domnului Louis Gelas, un fost colaborator al uzinelor. Celelalte şase săptămâni am călătorit cu autocarul sau cu autostopul în Franţa (la Carcassonne, Albi, Lourdes) şi cu trenul în Olanda, iarăşi cu autocarul pe serpentinele din Pirinei spre Andorra (două

Management comparat

zile) şi tot cu autocarul în Spania. Amabilitatea gazdelor franceze, rigoarea şi amabilitatea funcţionarilor de la calea ferată, ofertele speciale pentru transport, care presupuneau şi unele riscuri financiare pentru client, dar mai ales îmbinarea acestora, m-au ajutat mult şi de această dată.

Mai întâi am plecat, pentru două săptămâni, spre Spania, o lume latină, dornică de sporovăială, de plimbare, de a petrece serile în parcuri sau în localuri. Madridul monumental şi aglomerat mi-a deschis poarta muzeelor sale (Prado, Centro de Arte Reina Sofia) sau a parcurilor (Retiro), dar mi-a arătat şi drumul spre Segovia, El Escorial (panteonul regilor Spaniei) sau Toledo. Andaluzia, o splendidă simbioză creştină-musulmană-ebraică, m-a impresionat la Sevilla (Arhivele Indiei, cu documente de mare valoare, Catedrala şi turnul Giralda, El Alcazar, cartierul evreiesc); la Cordoba (moscheea transformată parţial în catedrală catolică); la Granada (Alhambra, monument de artă islamică, cartierul vechi islamic Albayzin, cu case albe săpate în stâncă). În sfârşit, oraşul – exemplu de arhitectură urbană, care îmbină respectuos stilurile şi epocile, Barcelona, mi-a arătat cum pot convieţui epoca medievală, gotică (Barrio Gotico) şi epoca modernă, copleşită de personalitatea lui Antoni Gaudi, care a marcat oraşul, cu arhitectura modernistă (Ciutadella, Montjuic, Tibidabo).

Am revenit la Toulouse pentru a schimba trenul şi direcţia; veneam dinspre sud şi plecam, pentru alte două săptămâni, spre nord, în Olanda, iar la întoarcere urma să rămân pentru opt zile în Paris.

În Rotterdam, cartierul meu general pentru cele zece zile petrecute în Olanda, am locuit, după modelul cunoscut, la rudele (ea româncă, el olandez, de origine germană) unei cunoştinţe (Elena Predescu, din Constanţa); am învăţat repede regulile casei (chei, servitul mesei, ordinea la toaletă dimineaţa şi seara), direcţia spre centru, fie prin tunelul submarin, fie cu tramvaiul şi metroul suspendat, cartierele periculoase, legislaţia specifică, îngăduitoare consumului controlat al anumitor droguri. Cum din oraşul antebelic rămăsese doar circa 5%, am căutat în provincie spiritul olandez, mai degrabă medieval decât modern şi l-am găsit la Utrecht, la Delft, la Maastricht, la Amsterdam, unde aveam să revin apoi de multe ori.

M-am întors în Franţa, pentru a locui, la Paris, pe rue Saint Dominique, de această dată, la cunoştinţa unei rude (Gabi Grecu), care locuia acum la Nice, în sudul Franţei şi a cărei istorie aveam să o aflu peste puţin timp. Doamna la care stăteam m-a ajutat foarte mult; plecase de zece ani din România, nu vorbea bine limba franceză, lucra semioficial, dar a găsit

Cultură şi civilizaţie

de cuviinţă să îmi ofere garsoniera, mutându-se la o prietenă, să-mi gătească şi să-mi dea la plecare un cadou (o bancnotă de 500 franci). Timp de trei zile am hoinărit prin Paris, mai ales că stăteam în plin centru, între „Domul Invalizilor” şi „Turnul Eiffel”, iar apoi, cu un card (200 de franci, cinci zile consecutive de valabilitate), am vizitat 20 de muzee, monumente, palate şi grădini. Planul pe care îl făcusem era foarte minuţios, ţinea cont de orele şi zilele de vizitare, dar şi de nocturnele săptămânale specifice lunilor de vară.

Ultimele două săptămâni le-am petrecut la Lyon precum şi la Nice şi pe Coasta de Azur. La Lyon am locuit în garsoniera unui student român, Liviu Sfinţescu, aflat, în acea perioadă, în vacanţă în România; cheia am găsit-o la un vecin şi am lăsat-o în cutia de scrisori (Atunci nu am înţeles ce rost avea textul „Fără publicitate, vă rog!”; acum, când îmi golesc zilnic cutia poştală de materiale publicitare pe care nu le solicit, înţeleg!). Cartierul era plin de musulmani, iar prezenţa lor era uşor de remarcat mai ales olfactiv; în fiecare zi, femeile făceau piaţa şi apoi găteau, iar mirosurile invadau strada. Pe 14 iulie, focurile de artificii de pe dealul Fourvière au scos în stradă tot oraşul, dar numai musulmanii şi-au permis, târziu, în noapte, să fumeze în metro. Vechiul Lyon, cu muzeele şi amfiteatrele sale, cu celebrele pasaje-coridoare curţi interioare („traboules”), opera, parcurile, cele două râuri (Saône şi Rhône), m-au reţinut în oraş mai mult decât îmi planificasem iniţial.

De acolo am plecat spre Nice, unde locuia de câţiva ani buni Gabi Grecu, nepotul naşilor mei. Se chinuise mult în primii ani, deoarece ajunsese ilegal în Franţa, dar acum lucra oficial, ca şi soţia sa, Nathalie (primul lor copil, o fetiţă, Victoire, s-a născut în anul 2000). Oraşul era încântător, nu numai datorită plajelor şi „Promenadei englezilor”, ci mai ales pentru cartierul vechi, dar mai ales datorită împrejurimilor: Antibes, Monaco, Vence; Saint Paul. La plecare, Gabi m-a condus la gară (lângă bilet pusese şi o bancnotă de 200 de franci, pe care am descoperit-o abia în tren). Într-una din zile, în timpul unei plimbări pe plajă, i-am cunoscut pe Elena şi Constantin Bumb, originari din Braşov, dar care locuiesc acum în Goteburg, Suedia. Peste cinci ani aveam să-i revăd în apartamentul cu două camere în care stăteau cu chirie, ca imensa majoritate a suedezilor, după plecarea Danielei, fiica lor care se căsătorise în Franţa.

Anul 1998 mi-a adus alte surprize: participam, pentru prima dată, la o conferinţă doctorală peste hotare, în Belgia, deci îi revedeam şi pe prietenii

Management comparat

mei descoperiţi întâmplător în oraşul Tabor din Cehia, iar alături de o familie din Bucureşti pregăteam, pentru vară, o excursie în Ungaria şi Cehia. Dorina şi Dan Fodor vroiau să-mi mulţumească astfel pentru faptul că am acceptat să o pregătesc la economie pe Anca, fiica lor, care a urmat apoi o facultate economică. Din nou, Lieven a venit să mă aştepte, de data aceasta, la aeroportul din Bruxelles.

Conferinţa doctorală avea loc la Gand (Gent, în flamandă), dar cum distanţele nu erau mari în Belgia şi cum trenurile circulau ca ceasul şi se corelau foarte bine, am decis să locuiesc tot la Kontich, urmând să fac naveta cu trenul (îmi luasem un abonament foarte convenabil; după lunile petrecute în urmă cu un an în Europa, preţurile şi tarifele nu-mi mai păreau atât de mari ca în urmă cu cinci ani). Reuşisem, cu mare greutate, să conving funcţionarul de la Ambasada Belgiei să-mi acorde viză pentru două săptămâni, nu doar pentru cele opt zile justificate prin invitaţie; urma să-mi sărbătoresc ziua de naştere acolo, dar şi să particip la ceremonia religioasă a primei comuniuni pentru Hannelore, prima nepoată a Idei şi a lui Lieven. Cu această ocazie i-am revăzut şi pe cei patru copii ai lor. Îşi terminaseră studiile, se căsătoriseră sau locuiau cu prietenii, dar părăsiseră cu toţii casa părinţilor, imediat după absolvirea liceului. Am vizitat din nou Bruges, Anvers şi Louvain, cu vechea sa universitate, dar şi oraşele mai mici în care locuiau copiii familiei Janssens (Lier, Malines).

În Ungaria şi Cehia am călătorit, în vacanţa de vară, cu autoturismul, ceea ce ne-a permis o mare libertate de mişcare. Am căutat locuri încărcate de cultură şi astfel am ajuns la Budapesta, Szentendre sau la Esztergom, în Ungaria sau la Praga şi în Ceske Budejovice (unde am locuit într-o pensiune privată care avea doar patru camere şi era situată în parcul din oraş), în Cesky Krumlow, Telč sau Tabor, în Cehia. Au fost două săptămâni plăcute, de vizite, de plimbări şi de odihnă.

Anul 1999 deschidea cu totul alte perspective: urma să ajung, din nou, în Olanda, pentru un curs de specializare în domeniul „Managementului educaţional” şi apoi în China, pentru a răspunde invitaţiei unui prieten din Beijing pe care îl cunoscusem întâmplător, în urmă cu un an, în Bucureşti.

Deplasarea (cu avionul) în Olanda a avut loc în februarie-martie, iar cele trei săptămâni de curs, la Universitatea din Amsterdam, mi-au permis mai buna cunoaştere a capitalei, dar şi a interesantului oraş Urk, precum şi a ingeniosului sistem de baraje care delimitează Marea Nordului de terenurile „de jos”. Ne-a ajutat mult şi Sylvia Stawski, vorbindu-ne despre tradiţiile

Cultură şi civilizaţie

poporului său şi despre Olanda. Cu unii membri ai grupului, alături de care am participat la programul olandez, mai ţin legătura şi astăzi, iar uneori ne şi întâlnim, în Bucureşti sau în alte oraşe, la universităţile în care lucrăm. Laura Dumbrăveanu, aflată la aceeaşi universitate olandeză pentru un program de master a fost, de departe, cea mai importantă „descoperire” a mea. Cu ajutorul ei, în biblioteca la care lucra, am cunoscut-o pe Bianca Albakar, pe care aveam s-o revedem des, cu ocazia tranzitării capitalei Olandei spre alte destinaţii.

Excursia în China a impus o pregătire de aproape un an. Zhang Zheng (Valentin, pentru noi), student la secţia în limba română a Departamentului de limbi sud-est europene, din cadrul Universităţii de Limbi Străine din Beijing, studiase un an universitar la Bucureşti, alături de studenţii români care învăţau limba chineză. Ne-am întâlnit de numeroase ori, am călătorit împreună pe Valea Oltului sau la Constanţa, iar acum, după întoarcerea lui în China, unde mai avea de urmat doi ani de facultate, continua să-şi perfecţioneze limba română. Citisem enorm despre China, despre cultura şi civilizaţia chineză, despre rolul cultural şi istoric al ţării în regiune, iar cele cinci săptămâni promiteau să fie foarte interesante. Compania „Malev” avea un tarif excelent, iar schimbarea avionului la Budapesta mi-a permis să mai hoinăresc şi prin oraşul vechi mai multe ore. După zece ore de zbor, o noapte de numai cinci, şi un decalaj de plus şase ore, deoarece mergeam spre răsărit, am ajuns în Beijing, unde am stat circa 15 zile, acesta fiind un oraş enorm, cu multe obiective culturale şi istorice importante (temple, muzee, Palatul de vară, Palatul de iarnă, lamaserii, Templul Cerului), cu împrejurimi deosebite (Marele Zid, care se putea vizita în zona Badaling sau situl de la Zhoukoudian, unde a fost descoperit omul de Pekin). Am văzut trei spectacole de „operă în stil Pekin”, foarte asemănătoare cu spectacolele de teatru japonez tradiţional. Subiectele sunt banale, de inspiraţie folclorică sau nobiliară, sancţionează minciuna, răutatea, prostia şi apreciază cinstea, adevărul, bunătatea; costumele sunt impresionante, muzica este cântată pe scenă la instrumente tradiţionale, iar jocul actorilor este o combinaţie de actorie, acrobaţie, scrimă şi circ. Căldura, fusul orar, distanţele urbane mari, aglomeraţia permanentă, poluarea şi zgomotul mi-au creat mari probleme de adaptare, pe care le-am depăşit cu greu. Am alocat, după cunoaşterea capitalei, trei săptămâni întâlnirii cu provincia, călătorind la Xi’an („armata din teracotă a împăratului Qin”), la Nankin şi la Souzhou (celebre grădini private, exemplu de îmbinare a grijii pentru peisaj cu cea pentru locuire, la nobilii secolelor

Management comparat

XVII-XVIII). Trenurile, pieţele de alimente, autobuzele, magazinele, parcurile sunt locuri în care i-am cunoscut pe chinezi la ei acasă (5).

În hotelul în care am locuit în Beijing şi care aparţinea universităţii la care studia Valentin, i-am cunoscut, în desele drumuri spre camera de unde ne procuram necesara apă fiartă pentru băut, pe Myline, Joceline şi Bernard Morisset. Cei trei locuiau în vestul Franţei, lângă La Rochelle şi veniseră, în principal, pentru a se interesa de posibilităţile pe care le avea Myline,originară din Coreea de Sud, - de a studia limba chineză la această universitate. Avea 22 de ani şi fusese înfiată de Bernard (52 de ani) şi de fosta sa soţie (Joceline, 33 de ani, era doar prietena lui). Am schimbat adresele şi ...

...în vara anului 2000 am răspuns invitaţiei primite, de a-i vizita, în Franţa. Pentru că aveam o vacanţă de circa şase săptămâni, am alocat trei dintre acestea prietenilor din Mausé sur le Mignon şi trei unei excursii în Elveţia. Îmi doream de mult să ajung în această ţară, care îmi părea curioasă prin organizarea administrativă în cantoane, prin amestecul de culturi, prin cele patru limbi vorbite, prin nivelul preţurilor, mai ridicat decât în alte ţări europene. La Fribourg locuiau Marguerite şi Henri Pilloud-Dessiex, pe care îi cunoscusem cu doi ani în urmă la Moeciu, iar la Gland, între Lausanne şi Geneva, locuiau Felicia Corocăescu (fostă colegă de facultate) şi Georg Hunecke, soţul acesteia. M-am înarmat cu invitaţii, cu timp, cu răbdare şi cu bani – pentru vize, bilete de avion şi cadouri. Călătoream cu CSA, deci revedeam şi Praga, oraş pe care puteam să-l vizitez la nesfârşit.

Ajungeam, aşadar, pentru prima dată în Elveţia. La aeroportul din Geneva, unde poliţistul de frontieră a ţinut să-mi arate că nu trebuia să mă angajez pe culoarul rezervat cetăţenilor din ţări membre ale Uniunii Europene şi nici pe cel rezervat cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, deşi un al treilea nu exista, m-au aşteptat Felicia – cu care am stabilit să ne revedem, împreună cu soţul ei, pentru patru zile, la Geneva şi la Montreux, unde urma să sărbătorim „1 August, ziua naţională a Elveţiei” – şi Henri, cu care am plecat spre Fribourg. Seara am participat, în Aula universităţii, în cadrul unui festival de muzică sacră, la „liturghia de rit sufist a Moscheei Omeyazilor din Damasc”; era prima dată când vedeam dervişi învârtindu-se ca în transă şi când ascultam muzică de inspiraţie coranică. Seara s-a încheiat cu o recepţie la care s-au servit exclusiv preparate musulmane (şi băuturi alcoolice europene, dar nu în acelaşi loc). La Fribourg am locuit în casa prietenilor mei – deşi pensionari, aceştia aveau o fundaţie care se

Cultură şi civilizaţie

ocupa de recuperare mentală şi fizică. În casa acestora, una dintre cele mai vechi din oraş, i-am cunoscut pe prietenii lor – tipograful care le realiza afişele şi caietele-program pentru fundaţie; graficianul cu care colaborau de mulţi ani –, pe vecinii lor, pe care i-am ajutat – în ciuda unei ploi enervante, să-şi mute o parte din mobilier – şi care au dat apoi o masă pentru toţi cei care le-au fost aproape. Timp de cinci zile am călătorit cu Henri, împărţind cheltuielile, în „bus – camping” la Soleure, Luzern, Zurich, Saint-Gall. Biblioteca mănăstirii din Saint Gall găzduieşte numeroase manuscrise şi cărţi rare. La Berne se ajungea mai repede şi mai ieftin cu trenul, decât cu autoturismul pe autostradă, şi aşa am făcut şi noi. A meritat, pentru că oraşul vechi este interesant şi foarte bine conservat.

Felicia şi Georg aveau o firmă de distribuţie a materialelor consumabile pentru industria IT, dar şi un dog german uriaş. Autoturismul lor avea un spaţiu special pentru câine, pe care cei doi îl iubeau mult. Cele patru zile petrecute cu ei, la Montreux, pe malul lacului Leman au fost foarte plăcute. Tot ei m-au condus la gara din Geneve, de unde am luat TGV spre Paris, unde mă aşteptau Joceline şi Bernard. La frontiera formală dintre Elveţia şi Franţa, în gara din Geneva, a fost nevoie să îi rog pe funcţionari, de altfel greu de găsit, să îmi ştampileze – pentru intrare – paşaportul, pentru a nu avea ulterior probleme, la ieşirea din Franţa. Nu cred că au înţeles prea bine motivele mele.

În seara aceleiaşi zile, după alţi 400 de kilometri parcurşi în autoturism, am ajuns în casa în care locuiau cu chirie Myline, Joceline şi Bernard. Eram la ţară, dar într-o comună din Franţa, nu din România, mai exact la Mausé sur le Mignon, lângă oraşul Niôrt, unde Joceline şi Bernard erau profesori la unul dintre licee. Casa avea toate utilităţile necesare şi o imensă grădină, iar comuna avea aspect urban. Am vizitat de mai multe ori La Rochelle, unde am văzut cu adevărat ce înseamnă mareea Oceanului Atlantic (peste câţiva ani aveam să văd acelaşi lucru în Peninsula Valdes, din Argentina) şi unde am mâncat numai fructe de mare – cum aveam să mai întâlnesc doar în Japonia şi în Argentina, peste ani –, am cunoscut familiile şi prietenii lor. Călătoria pe care am făcut-o în Pirinei, la prietenii lor crescători de bovine, mi-a arătat cât de greu muncesc aceşti oameni, care ştiu în schimb să se bucure de viaţă, alături de prieteni francezi sau români. Tot împreună cu gazdele mele am călătorit şi pe valea Loirei, pentru a vizita castelele de la Chambord, Chenonceaux, Amboise, Tours sau Villandry, acesta din urmă fiind renumit pentru grădinile sale renascentiste. Catedrala din Chartres

Management comparat

a fost ultimul obiectiv impresionant, înainte de a reveni, la Bucureşti, de pe aeroportul Charles de Gaulle.

În vara anului 2001 am vizitat, pentru trei săptămâni, Polonia. Traseul era bine stabilit de acasă şi a cuprins: Varşovia, pentru oraşul vechi, Muzeul Naţional de Istorie şi Artă, palatele regale; Cracovia, un oraş-muzeu, imposibil de descris în cuvinte; Zakopane, o staţiune de odihnă şi schi din munţii Tatra; Czestochowa, important loc de pelerinaj; castelul Maalbork; Gdansk şi Sopot, la Marea Nordului. Diferenţele faţă de România erau la tot pasul; de exemplu, aşa cum în anul 1990 în gările şi în trenurile din Cehia fumatul era interzis, tot aşa în anul 2001 pentru un bilet de tramvai sau pentru o ilustrată primeai, în Polonia, bon fiscal. Aveam acum o imagine mai bine conturată asupra ţărilor din centrul continentului – Ungaria, Cehia, Polonia – cu care ne comparam obsesiv în acea perioadă. Diferenţele de natură culturală şi socială, mai ales, dintre acestea şi România erau mari şi de durată. Şi au rămas mari. În aceşti doi ani (2001 şi 2002) am profitat de ofertele companiei LOT, care erau imbatabile, pentru relaţii în nordul Europei.

Anul 2002 a fost unul încă mai bogat decât precedenţii; trei interesante călătorii culturale şi profesionale erau în pregătire. Prima primăvara, în Japonia, la invitaţia a două universităţi din Tokio şi din Nagoya; a doua, vara, în Scandinavia şi Rusia; a treia, iarna, în Mexic. Descopeream cu această ocazie compania KLM, dar şi avantajele unui card de fidelitate şi ale bucuriei de a reveni mereu în Amsterdam.

În Japonia am plecat (din nou 13 ore de zbor, decalaj de fus orar de plus opt ore, probleme fizice de adaptare!) împreună cu trei colegi; ne doream să facem o bună impresie colaboratorilor noştri de la Universitatea Hosei din Tokio şi de la Universitatea Chukyo din Nagoya, ceea ce s-a şi întâmplat. Seminariile organizate ne-au ajutat să înţelegem mai bine rolul şi importanţa transferului internaţional de cunoştinţe manageriale. Am încercat să înţeleg cultura şi civilizaţia acestei ţări în muzeele, cimitirele şi templele budiste sau shintoiste pe cale le-am vizitat, la Kyoto şi la Nara, foste capitale imperiale; cu ocazia vizionării unor spectacole de teatru „Nô”, în cartiere comerciale uriaşe şi aglomerate la orice oră; în hoteluri mari, dar şi în restaurante de cartier; în pieţe şi magazine; în discuţii cu japonezii pe care i-am cunoscut: profesori, ghizi, funcţionari. La întoarcere, pe aeroportul Kansai din Osaka am înţeles ce înseamnă o întrecere corectă japoneză între nord, reprezentat de Tokio şi sudul, reprezentat de Osaka

Cultură şi civilizaţie

şi Kobe; insula artificială pe care fusese construit acesta o demonstra; se echilibrase astfel volumul activităţilor comerciale, odată cu dezvoltarea puternică a sudului (5).

Despre ţările nordice nu ştiam, în acel moment, mare lucru; erau zone în care nu se întâmpla nimic, în sensul în care trăim noi latinii viaţa, strâns legat de evenimente reale imediate sau inventate. Renunţarea la obligativitatea vizelor pentru Danemarca, Suedia şi Finlanda, politica Norvegiei, care deşi era în afara Uniunii Europene, aderase la „spaţiul Schengen”, profitând de avantajele evidente pe care acesta le oferea, fascinaţia pe care o exercita asupra mea Sankt Petersburg, au fost motivele care m-au determinat să fac această călătorie. Nici nu bănuiam că după ce am crezut că Elveţia şi Japonia sunt ţări scumpe, există totuşi locuri în care un bilet de metrou costă echivalentul în coroane suedeze sau norvegiene a trei euro. (Aveam să trec numeroase frontiere mai mult sau mai puţin vizibile, să schimb de patru ori fusul orar şi să folosesc cinci valute!) Dar ţările nordice m-au impresionat prin firesc, normalitate, atenţia acordată de către administraţie cetăţeanului-contribuabil, care acceptă să plătească mari contribuţii sociale pentru că efectul acestora este imediat vizibil în oraşe, instituţii, dar şi în societate. Traseul a fost următorul: Copenhaga, cu colecţiile sale private de artă şi cu „muzeul Carlsberg”; Göteborg, unde i-am revăzut pe Elena şi Constantin Bumb, românii plecaţi din Braşov în urmă cu 30 de ani; Stockholm, frumoasa capitală a Suediei, cu muzeele, canalele şi pieţele sale; Oslo, Vlam, Voss şi Bergen, în Norvegia – cu fiordurile sale atât de particulare; Helsinki – liniştita capitală a Finlandei; Sankt Petersburg, oraşul – monument, cu palatele şi bisericile sale şi cu împrejurimile monumentale care amintesc de Ecaterina cea Mare: palatele de la Petrodvoreţ, Ţarskoe Selo, Ecaterinburg. Dacă oraşul creat de Petru cel Mare este unul dintre cele mai frumoase din Europa şi poate din lume, oamenii săi sunt marcaţi în continuare de istoria recentă, de perioada comunistă: invidioşi, sceptici, deloc dornici să te ajute. Puţin a lipsit să nu fiu victima unui jaf în plin centru, la staţia de metrou „Nevski Prospekt”, iar lipsa de amabilitate a ruşilor, suspiciunea permanentă (De ce nu am viză, de ce nu am „înregistrare”!...), tarifele de intrare la obiectivele turistice de până la 20 de ori mai mari pentru străini decât pentru ruşi, deşi greu de înţeles, au fost compensate rapid doar de frumuseţea incredibilă a oraşului. În hotel cunoscusem doi turişti interesanţi: tânărul belgian care începea o călătorie de şase luni, care avea să-l poarte prin toată Asia, dar şi ziaristul ecuadorian; ambii m-au însoţit în muzeele, restaurantele şi pieţele oraşului, dar şi în împrejurimi. Transportul, cu maxi-taxi, spre

Management comparat

palatele Ecaterinei şi apoi spre oraş nu era nici facil, nici sigur, ci doar ieftin. În doi sau în trei, devenea şi suportabil.

Atracţia pe care Mexicul o reprezenta pentru mine era greu de definit: cartea lui Eduardo Galeano „Memoria Focului”, civilizaţiile precolumbiene, muzeele sale extraordinare, diferenţele de natură economică dintre sat şi oraş, dar şi cele dintre diverse state ale uniunii m-au atras în această zonă, pe care acum o cunosc destul de bine. Zburasem mai bine de zece ore, peste Groenlanda, cu pustiurile sale de gheaţă şi peste America de Nord, coborând încet spre Golful Mexicului. Mă aştepta iarăşi un decalaj de minus opt ore, pe care l-am depăşit după prima săptămână. Vara mexicană m-a purtat prin Ciudad de Mexico – cel mai populat oraş din lume şi vechea incintă sacră de la Teotihuacan; prin San Miguel de Allende, plin de cetăţeni ai Statelor Unite ale Americii, veniţi în vacanţă la proprietăţile lor din Mexic; prin Guanajuato, pitoresc prin peisaj, cu străzi subterane în foste galerii de mină, cu un muzeu al mumiilor şi cu trei teatre pentru o populaţie de 45.000 de locuitori; prin Zacatecas, cu splendide colecţii private de artă indigenă; prin Morelia, cu meşteşugurile sale tradiţionale; prin Patzcuaro, cu obiceiurile sale dedicate sărbătoririi celor morţi; prin Cuernavaca, cu catedrala sa impresionantă; prin Taxco şi străzile sale în pantă; prin Puebla, cu miile sale de biserici; prin Cholula, cu cea mai mare piramidă din întreaga lume, dar pe care au ştiut să o distrugă spaniolii; prin Oaxaca şi civilizaţiile precolumbiene de la Monte Alban şi Mitlá; prin San Cristobal de Las Casas, capitala celui mai sărac stat mexican, cu o populaţie predominant indigenă; prin Palenque şi ruinele sale impresionante; prin Campeche, cu centrul vechi bine restaurat; prin Merida, punct de plecare spre capitala mayaşă de la Chichen Itza. Am evitat zonele turistice aglomerate, de litoral şi cred că am făcut bine, Mexic fiind o ţară în care mi-ar plăcea să revin oricând (4, 5).

Anul 2003 a fost cel al contactului cu o altă civilizaţie, cea islamică; Maroc, Tunisia şi Turcia (în 1996 şi în 2004) sunt ţările musulmane pe care le-am vizitat până acum.

Excursia din vara anului 2003 a durat mult, ca de obicei şi m-a purtat prin Maroc, Spania şi Portugalia. Compania „Alitalia” avea tarife europene pentru unele destinaţii din nordul Africii, deci alegerea a fost uşoară. Casablanca este un oraş şters, murdar şi aglomerat, chiar dacă pe mare şi pe uscat tronează impunătoare moscheea Hassan al II-lea, singura pe care ne-musulmanii o pot vizita în Maroc (6); nici măcar medina nu este

Cultură şi civilizaţie

atrăgătoare, precum în Marrakech sau în Fés. Am plecat imediat spre vechea capitală imperială Marrakech: celebrele „souk”, ruinele fostelor palate imperiale, piaţa Djema a el Fna cu vânzătorii săi ambulanţi şi cu aromele care o invadează, odată cu căderea serii, când locuitorii şi turiştii vin aici pentru a mânca şi pentru a bea eterna ceaşcă cu ceai de mentă, au fost obiective bifate de mine. Nu eram prea încântat totuşi de ceea ce vedeam: oameni săraci, cerşetori, murdărie, spaţii insalubre. În hotelul în care am stat, i-am întâlnit însă pe Anouk şi pe Jean-Bernard Taris, francezi din Bordeaux, aflaţi la al 12-lea voiaj în Maroc (de atunci au mai fost de trei ori), care au încercat să-mi arate cealaltă faţă a oraşului şi a ţării: oameni credincioşi, familii cu mulţi copii, încercând să-şi câştige în mod cinstit viaţa, sub un soare năucitor, cu resurse limitate de apă. (După doar un an îi vizitam la Bordeaux şi începeam cu ei un alt periplu în sudul Franţei!). De aici am plecat spre Fés, la prietenii lor care locuiau într-o casă veche, neîntreţinută, dar răcoroasă – amănunt esenţial, deoarece temperatura se menţinea în cursul nopţii la peste 30 de grade. (Cred că acum ştiu cum să mă orientez într-o medină islamică, pentru că, fără să ştii unele secrete, nu este deloc uşor!) Tanger, poartă spre Spania, este concomitent şi european şi marocan, oraş al parfumurilor şi al vapoarelor (De neuitat „Restaurantul Popular!”). De aici am traversat strâmtoarea Gibraltar spre Algesiras, în Spania (2). Mi-am continuat drumul cu ei, a doua zi, până aproape de graniţa cu Franţa; am rămas la San Sebastian, în Ţara Bascilor (Euskadi, în limba regiunii, basca), pentru că reprezenta pentru mine o altă curiozitate – o regiune a Spaniei care îşi cere în mod repetat, dar nu mereu paşnic, independenţa, o regiune cu o limbă proprie şi cu un dezvoltat sentiment xenofob, manifestat chiar şi faţă de spanioli („Turişti, nu sunteţi în Spania, sunteţi în Ţara Bascilor!”, spuneau afişele din centrul vechi). Am lăsat, apoi, plajele superbe, pentru a merge la Bilbao, oraş industrial salvat de incredibilul muzeu Guggenheim, apoi la Burgos, pentru catedrala sa medievală, aflată pe drumul pelerinilor şi la Salamanca, oraş încărcat de o vie tradiţie universitară şi plin de biserici şi catedrale. De aici am trecut în Portugalia (1), şi am ajuns în oraşul vinurilor, Porto. Oamenii locului ne seamănă foarte mult: iubesc spaţiile deschise, plimbările pe malul fluviului Douro sau în vechiul cartier Ribeira, degustările de vin organizate de proprietarii podgoriilor din regiune (aici s-a păstrat până şi zdrobitul tradiţional al boabelor de struguri, cu tălpile picioarelor, în butoaie imense, într-un ritm impus de tobe de mână). Am mai vizitat Obidos, un sat turistic de tipul celor medievale; Sintra, cu uimitorul său „Palacio da Pena”, cu „Grădinile Monserrate” şi misterioasa „Quinta da Regaleira”; Estoril

Management comparat

şi Cascais, staţiuni turistice liniştite şi nu foarte scumpe; Lisabona, cu vechile sale cartiere Bairro Alto şi Alfama, unde muzica „fado” se aude peste tot (chiar dacă sună altfel decât la Coimbra, unde este mai intelectuală şi nu atât de populară, ca în capitală), cu monumentele, castelele şi muzeele sale; Coimbra, cu celebra sa universitate şi cu impresionanta bibliotecă a acesteia; Evora, oraşul medieval ocrotit, scump, dar liniştit peste măsură.

Rămăsesem descumpănit de ceea ce văzusem şi trăisem în Maroc; lipseau sau nu găsisem eu semnele acelei civilizaţii musulmane care a influenţat istoria evului mediu european (şi care construise spectaculos la Cordoba şi la Granada). Deşi aveam destule rezerve, m-am hotărât să mai încerc odată şi aşa am ajuns, în vacanţa de iarnă, în Tunisia; trecuse luna de Ramadan, ceea ce însemna că viaţa redevenise vizibilă şi intensă. Am evitat ofertele agresive şi scumpe ale agenţiilor de turism, întrucât pachetul nostru de servicii includea doar esenţialul: transport cu avionul unei companii tunisiene, transferuri, cazare şi demipensiune. Astfel, ne-am construit singuri traseul intern (eram împreună cu Laura, nu mai călătoream singur): Sousse, unde se afla hotelul la care locuiam; Monastir şi Hammamet, pe ţărmul Mediteranei; Nabeul, cu magazinele sale interesante din medina şi cu superbele rochii de nuntă; El Djem, cu amfiteatrul roman, dar şi cu muzeul mozaicurilor şi cu vilele romane reconstituite; Sfax, cu medina sa agitată, dar cu preţuri mult mai accesibile datorită populaţiei locale numeroase; Tunis, cu muzeele şi moscheele din vechea medină; Cartagena, impresionanta cetate romană din coasta Africii; Sidi Bou Said, amestec de arhitectură maură şi europeană, dar mai ales Kairouan, cu cea mai veche moschee din Tunisia şi cu monumentele care împânzesc oraşul şi celebra sa medină, cu munţi de fructe şi plină de aromele mirodeniilor din Magreb (7). Mai mult, discutasem cu patroni ai magazinelor din medina din Sousse, cu tineri care munceau fără acte dar erau în căutarea unui loc de muncă mai sigur, vizitasem localnici (familia Asmei Cherif) şi mâncasem cuscus realizat manual, băusem cafea cu esenţă de portocale, cum doar în Tunisia se prepară. Acum eram încântaţi de lumea musulmană şi ne doream să ajungem şi în alte ţări islamice. Călătorisem, în Tunisia, cu trenul, cu taxiul şi cu microbuzul, deoarece distanţele nu erau mari, iar drumurile erau bune. Urma să descoperim, peste câteva luni, în primăvara anului 2004, fascinantul Istanbul, imens şi cosmopolit, amestec de culturi şi magnet pentru milioane de turci care caută aici o viaţă mai bună, dar fără să o găsească prea uşor, adică fără renunţări şi fără sacrificii.

Cultură şi civilizaţie

Oferta de primăvară de la „Turkish Airlines” era excelentă: doar 50 de minute de zbor de la Bucureşti la Istanbul, pentru un tarif mai mic decât cel al unei călătorii cu trenul. La hotel, de pe a cărui terasă vedeam „Agia Sofia”, „Moscheea Albastră”, marea Marmara şi continentul asiatic, negociasem un tarif foarte bun. Timp de o săptămână am vizitat muzeele, moscheele, palatele şi bazarele oraşului dintre continente. Religia era mai puţin prezentă în viaţa oamenilor decât în alte oraşe din Turcia şi era practicată mai puţin intens decât în Maroc. Comerţul, afacerile, turismul impuneau oraşului cosmopolit alte reguli. Am revenit în ţară încântaţi, gândind deja la următoarea călătorie. La plecare, l-am dezamăgit profund pe cel care ne cărase bagajele şi ne servise zilnic micul dejun; uitasem, premeditat, să-i las bacşişul pe care, în mod cert, îl aştepta şi probabil chiar îl merita. Am greşit, dar şi datorită manierei sale agresive de a-mi aminti mereu acest lucru (8).

În vara anului 2004 am răspuns invitaţiei prietenilor noştri din Bordeaux de a-i vizita. Fără să reprezinte o prioritate, am decis să mergem din nou în Franţa (3). Corespondasem îndelung, pentru a stabili programul şi perioada excursiei noastre, lăsând loc şi pentru surprize. Am călătorit din nou cu KLM, am revăzut din nou Amsterdam, ne-am întâlnit din nou cu Bianca Albakar, prietena noastră de la biblioteca Universităţii din Amsterdam. Boala ei, apărută în urmă cu trei ani se agravase, dar beneficia de tot sprijinul necesar din partea soţului său, Usama, care era de origine egipteană şi care lucra ca şofer de taxi în Amsterdam. La serviciu, Bianca mergea doar două zile pe săptămână, iar acum cei doi locuiau într-o casă adaptată nevoilor impuse de dificultăţile de deplasare pe care Bianca le întâmpina.

Anouk şi Jean Bernard erau în concediu şi ne aşteptau. Am rămas, pentru zece zile, în casa lor, la Bordeaux, pentru a descoperi familia lor numeroasă, prietenii lor, oraşul (muzeele, cartierul islamic, ţărmurile fluviului Garonne) şi împrejurimile sale; am plecat apoi împreună cu ei la Toulouse, unde aveam să locuim în casa unor prieteni de-ai lor pe care i-am cunoscut la o petrecere lângă Bordeaux; la Sete, unde am locuit în casa cu opt camere, nelocuită şi scoasă la vânzare, a unui alt prieten al lor şi unde am ajuns după ce am trecut pe la Carcassonne, cetatea medievală complet restaurată – frumoasă pentru mine această revedere, dar mai interesantă, ca o nouă descoperire pentru Laura; apoi, într-o zi pe care sper s-o ţin minte toată viaţa, am trecut prin Nîmes şi prin Arles, cu amfiteatrele lor romane, dar şi cu memoria drumurilor lui Vincent van Gogh,

Management comparat

şi am văzut impresionantul apeduct roman de la Pont du Gard, pentru a ajunge, seara târziu, la Marseille, unde locuiesc Marie Taris, mama lui Jean Bernard şi Volodea, fiul lui Anouk din prima sa căsătorie. Acesta din urmă era plecat în Thailanda împreună cu fiul său în vârstă de opt ani. Am rămas, în casa lui Marie, la Marseille, o săptămână, atât de mult ne-a plăcut oraşul şi atât de multe lucruri erau de cunoscut şi de vizitat în oraş şi în împrejurimile acestuia. (Va trebui cândva să revenim la Marie, care a îndrăgit-o foarte mult pe Laura!) După o zi petrecută în Aix en Provence şi o alta la Cassis, am plecat, cu autocarul, spre Nice. Doream să-i arăt Laurei locurile care-mi plăcuseră şi mie mult: Vence şi Saint Paul, oraşe medievale pe vârf de stâncă; Monaco, discutabil ca stil arhitectonic şi ca mod de viaţă; oraşul vechi Nice, fermecător şi plin de surprize olfactive şi vizuale, dar şi muzeele, pieţele şi plajele acestuia. Ne-am întors în ţară cu gândul la frumoasele seri petrecute în apartamentul lui Marie, orientat spre mare, cu o superbă perspectivă asupra acesteia şi asupra munţilor care străjuiesc Marseille şi încântaţi de amintirile sale despre o viaţă zbuciumată, dar frumoasă, petrecută alături de soţul său medic şi de cei patru băieţi ai lor.

În primăvara anului 2005 am petrecut o scurtă vacanţă de o săptămână la Sofia, în Bulgaria, suficientă însă pentru a înţelege, chiar şi parţial, cultura acestei ţări slave, ortodoxe, aflată într-o cursă contra-cronometru, ca şi România, pentru integrarea, la 1 ianuarie 2007, în Uniunea Europeană. Centrul oraşului, muzeele sale, lăcaşurile de cult – ortodoxe, ebraice, musulmane, precum şi excursia – gata de a fi compromisă, la un moment dat, datorită blocării şoselei de minerii care manifestau împotriva politicii de închidere a minelor pe care o promova guvernul bulgar – la mănăstirea Rila, ne-au asigurat o frumoasă vacanţă. Mai greu a fost pentru Laura, care participa, în acelaşi timp, la o conferinţă internaţională în domeniul ştiinţelor educaţiei şi se pregătea şi pentru un examen de doctorat. Mai obositor decât călătoria cu trenul, chiar dacă la clasa întâi, vagon de dormit, n-a fost decât excesul de zel al vameşilor bulgari (10).

Pregătirile pentru vara anului 2005 au început odată cu venirea toamnei anului 2004. Corespondenţa asiduă pe care am purtat-o cu mai multe universităţi din Argentina, răspunsurile încurajatoare pe care le-am primit, atât Laura cât şi eu, de la patru dintre acestea, consultarea serioasă a ghidurilor de călătorie „Lonely Planet”, aşa cum procedam întotdeauna, pentru a planifica o nouă excursie-călătorie-experienţă culturală, oferta

Cultură şi civilizaţie

încurajatoare a companiilor Air France şi KLM, recent devenite una singură, sprijinul pe care ni l-au oferit serviciile noastre consulare au contribuit, toate, la conturarea unei provocatoare întâlniri cu lumea (inclusiv, sau mai ales, în varianta sa universitară, a Americii de Sud). Ne aşteptau un nou zbor de 13 ore, iarna australă şi o diferenţă de fus orar de minus cinci ore. Anul şcolar, ca şi cel universitar, au în această zonă dimensiuni şi particularităţi impuse de condiţiile climaterice şi exact acest lucru nu-l înţelegeam eu bine, ca şi colegii mei de la facultate, care îmi reaminteau faptul că nu puteam să lipsesc de la activităţile obişnuite de la finele lunii iulie şi începutul lunii august – concursul de admitere în anul I şi examenul de licenţă. (Până la urmă, m-am ales cu o sancţiune administrativă!) Cu toate aceste, găsind în final sprijin şi încurajare, la nivelul conducerii facultăţii, am reuşit să stabilim un program clar, pe care am crezut că îl vom putea şi respecta sută la sută. N-a fost chiar aşa, dar până la urmă, micile modificări au fost generate de caracterul prea latin al locuitorilor celor două ţări ai căror oaspeţi eram, în fond. Cum nu poţi să îi jigneşti pe oameni în ţara lor, chiar dacă te deranjează întârzierile repetate, lentoarea în gesturi şi acţiuni, candoarea cu care se scuză atunci când ar trebui să se acuze de fapt, ne-am adaptat felului lor de a fi, pentru că doream de fapt, să-i şi înţelegem.

La Consulatul General al României din Rio de Janeiro am fost primiţi de domnul Mihail Montanu, consul general. De la el şi de la fiul său, student la o universitate privată, dar şi de la cei doi colaboratori ai săi, doamna şi domnul Constantin, am încercat să înţelegem ce este de fapt, dincolo de reclame şi programe turistice, Rio de Janeiro. Adică, un oraş cu enorme probleme sociale, de securitate, de asigurare cu utilităţi, dar şi ecologice şi administrative, însă şi un oraş cu o aşezare unică în lume, la Oceanul Atlantic, dar şi cu stânci abrupte, care oferă perspective vizuale de neuitat. Cascadele de pe râul Iguazu, situate la graniţa cu Argentina au constituit pentru noi necesara etapă de tranziţie de la o lume de origine portugheză, exuberantă şi deschisă, la o lume de origine spaniolă, îngâmfată şi uneori marcată de un complex de superioritate exagerat (11).

Argentina avea să reprezinte pentru mult timp casa noastră. Era sfârşitul iernii australe, dar aceasta însemna: temperaturi de 23 de grade la ora 22, în Salta, în nord; ploi sporadice şi vânt puternic, cu doar 11-12 grade în Buenos Aires; furtuni puternice şi temperaturi negative în sudul Patagoniei, mai ales în Ţara de Foc, cer senin şi vreme uscată, cu 4-5 grade

Management comparat

la Mendoza, în nord-vest, la poalele Anzilor. Cartierul nostru general a fost la Buenos Aires, iar principalul nostru sprijin a fost ambasadorul României în Argentina, domnul Alexandru Victor Micula. De aici am făcut mai multe călătorii academice, dar şi turistice. Mai întâi am plecat spre nord-vest, la Tucuman, Salta, Santiago del Estero, pentru a întâlni urme ale culturii inca, peisaje incredibile, o gastronomie imposibil de evitat, dar şi profesori şi studenţi pasionaţi (la Universitatea Naţională din Tucuman). Povestea răpirii fiului profesorului Manuel Serrano Perez, în anii dictaturii militare, compensată doar prin sprijinul pe care acesta, împreună cu soţia sa l-au acordat altor tineri urmăriţi de armată în acele timpuri tulburi, ne-au emoţionat. Profesorul îşi amintea foarte bine anii petrecuţi la Universitatea din Bucureşti, pentru a ne înţelege limba, dar şi pentru a preda limba spaniolă studenţilor noştri, în „obsedantul deceniu”. Apoi am plecat spre Cordoba şi Mendoza, o zonă uscată, aproape deşertică, dar numai bună pentru viti-vinicultură. La „Universitatea Aconcagua” (privată) şi la „Universitatea Cuyo” (publică) am stabilit premisele unei viitoare colaborări. Aici gazda noastră, consulul onorific, domnul Viorel Chircă, ne-a pregătit un program din care n-au lipsit nici întâlnirile academice, dar nici celebrele „bodegas” de la poalele Anzilor. În regiunea Buenos Aires am vizitat oraşul Lujan, pentru prea marea sa catedrală, oraşul La Plata, pentru „Republica de los ninos” – iniţiativa Evitei Peron, imitată şi desăvârşită din punct de vedere comercial de proprietarii parcurilor tematice de tip „Disneyland” şi pentru popularele sale restaurante. (Ce bună idee au avut Dana şi George Petre!) Ultima călătorie în Argentina, bazată pe un pachet complet de servicii turistice, întrucât călătoria pe cont propriu era mai dificilă şi mai costisitoare, mai ales pentru noi ca străini, ne-a purtat, cu avioanele companiei „Aerolineas Argentinas” în: Peninsula Valdes, unde sezonul balenelor, al elefanţilor de mare şi al leilor de mare era în toi; la El Calafate (Există o legătură cu oraşul nostru Calafat!), unde Parcul Naţional „Los Glaciares” nu era deloc aglomerat, sezonul turistic fiind încă departe şi unde se mănâncă cea mai bună carne de oaie din lume („cordero patagonico”), pentru că iarba din sudul Patagoniei este, datorită climei şi a regimului hidrografic, „altfel”; la Ushuaia, în Ţara de Foc, pe urmele lui Iulius Popper, pentru a naviga pe Canalul Beagle şi pentru a înţelege existenţa şi dispariţia populaţiilor indigene din sudul extrem al Americii de Sud. La întoarcerea în ţară am zburat mai întâi la Sao Paulo, apoi spre

Cultură şi civilizaţie

Amsterdam – dar datorită unor probleme tehnice survenite, la numai două ore de la plecare la computerul avionului, echipajul a decis să revină la Sao Paulo, din nou – după o noapte de cazare, mese, telefoane şi transferuri, spre Milano, iar de acolo la Bucureşti, cu aproape o zi de întârziere. (Am ratat ocazia de a o revedea pe Bianca!) Să fi avut acest incident o semnificaţie aparte, sau a fost doar o – deloc necesară – situaţie gravă, depăşită cu bine de piloţi...

12.2 Cultură sau civilizaţie‡?

Care sunt relaţiile dintre cultura naţională, cultura de organizaţie, cultura managerială, şi cultura individuală? Cine pe cine determină? Cum se construiesc, cum evoluează şi cum se modifică acestea? Când au apărut, care sunt şi sub ce forme se întâlnesc relaţiile dintre aceste concepte, pe de o parte şi managementul organizaţiei, pe de altă parte?

Este cultura moştenită, transmisă, învăţată pe întreaga durată a vieţii indivizilor sau a existenţei organizaţiilor? Evoluează, involuează, se modifică, se adaptează sau, uneori, chiar dispare cultura?

Evoluţiile rapide generate de rolul esenţial al cunoaşterii, de amplificarea gradului de dezvoltare a tehnologiei informaţiei, de amploarea globalizării, de intensificarea transferului internaţional de cunoştinţe de management, influenţează cultura? Şi dacă da, atunci în ce sens, în ce scop, cu ce efecte?

‡ Conform „Le Petit Larousse compact 2005”, Paris, Larousse, 2004, civilizaţia reprezintă:

acţiunea de a civiliza; faptul de a fi civilizat; un ansamblu coerent de societăţi şi de culturi; un ansamblu comun de caracteristici sociale şi culturale pe care le acceptă membrii acestora; perioadă de înflorire, de deosebită bogăţie culturală ale uneia sau mai multor societăţi şi culturi; ansamblu de comportamente, de valori, de simboluri, de ritualuri şi de mituri care demonstrează progresul umanităţii şi evoluţia pozitivă a societăţii umane.

Management comparat

Subdezvoltarea cronică a unor ţări, regiuni sau chiar continente; recrudescenţa unor conflicte latente având fundamente culturale, geografice sau religioase mocnite decenii la rând; intensificarea fără precedent a acţiunilor teroriste, mai ales la nivel de politică de stat, toate acestea, mai pot fi soluţionate, măcar parţial, prin intermediul culturii?

Este oare cultura exclusiv spirituală, iar civilizaţia doar materială? S-a format şi a evoluat primordial cultura spirituală, influenţată mai ales de religie şi doar apoi, mult mai târziu, aceasta a creat premisele necesare pentru apariţia civilizaţiei materiale? Evoluează astăzi ambele influenţându-se şi condiţionându-se reciproc? Este posibil să existe şi să funcţioneze concomitent, dar cu intensităţi diferite, sau chiar în sensuri contrare?

De ce există ţări care îşi contestă, îşi neagă sau chiar îşi distrug cultura şi civilizaţia, aşa cum s-a întâmplat în Bosnia-Herţegovina sau în Rwanda sau chiar se mai întâmplă în Irak sau în Afganistan? De ce există ţări care, deşi au trecut prin experienţe traumatizante, precum războiul (majoritatea ţărilor Europei), dictatura (ţările Americii de Sud şi Centrale), comunismul (ţările din Europa Centrală şi de Est), acestea se refac şi se dezvoltă, în timp ce altele, care au trecut prin aceleaşi împrejurări, nu reuşesc să ţină pasul cu noile tendinţe din economie, comerţ şi societate (Coreea de Nord, Cuba, Albania, republicile musulmane din fosta Uniune Sovietică)?

Au dreptul, obligaţia, posibilitatea, ţările din prima categorie să intervină, să propună sau să impună celor din cea de a doua categorie, concepte precum democraţie, alegeri libere, libertate de expresie sau instituţii menite să le menţină şi să le supravegheze?

Spre ce vor evolua, în continuare, cultura şi civilizaţia? În ce relaţie se vor afla, împreună sau separat, cu schimbările previzibile de natură economică sau managerială care vor afecta, pe termen mediu şi lung, toate ţările şi toate regiunile lumii?

Cultură şi civilizaţie

12.3 Educaţie, cultură şi management Cultura creează, construieşte şi dezvoltă. Cultura priveşte spre exterior, spre mediu, valorificând ceea ce o avantajează în relaţie cu altele – care pot fi mai slabe sau mai puternice – şi evitând ceea ce o poate distruge. Cultura se autoîntreţine, fiind stabilă, ca urmare a exercitării unor funcţii specifice. Astfel:

La nivel de societate, cultura educă şi pregăteşte generaţii succesive de cetăţeni; la nivel de organizaţie, întâmpină salariaţii şi îi orientează, prin intermediul formelor sale particulare de manifestare; la nivelul managementului, asigură integrarea valorilor şi a normelor propuse de echipa de conducere cu normele şi valorile divergente, adesea incompatibile ale salariaţilor, iar pe acestea două, dacă este cazul, cu normele şi valorile sociale; la nivel de individ, îi asigură acestuia instrumentele prin care să poată interacţiona eficient cu mediul endogen sau exogen organizaţiei sau grupului în care acesta „funcţionează”.

Între nivelurile culturii există relaţii de dependenţă sau doar de influenţare, într-un singur sens sau reciproc. În această ecuaţie intră, adesea, educaţia, în ansamblul său, atunci când priveşte rolul societăţii în acest proces, sau doar în sens restrâns, atunci când priveşte contribuţia organizaţiei şi a managementului la acest proces, al cărui principal beneficiar devine, în timp.

Cultura şi educaţia modelează identităţi şi comportamente, atitudini şi acţiuni, cunoştinţe şi calităţi. Modelul poate fi unul elitist, unul enciclopedic sau unul pragmatic, iar alegerea celui mai adecvat dintre acestea se bazează pe criterii specifice ţării, economiei, managementului sau persoanelor, atunci când acestea chiar pot decide în legătură cu evoluţia lor socială şi culturală.

Management comparat

Cultura şi educaţia determină manifestări concrete ale naţiunii în

problemele care o privesc, ale organizaţiei în mediul specific acesteia, ale managementului în permanentele procese de negociere în care se află, cu deţinători interni sau externi de interese, ale indivizilor care trebuie să se exprime, pentru fi recunoscuţi şi respectaţi.

Educaţia şi managementul creează şi menţin un sentiment de apartenenţă la o colectivitate, fie că aceasta este una de naţiuni, una de organizaţii, una de conducători sau una de indivizi aparent disparaţi şi diferiţi. Cultura specifică fiecărei entităţi dintre acestea are forţe de atracţie, dar şi de respingere puternice, iar rezistenţa la încercări derivă din educaţie şi sistemul de management.

Cultura protejează, asigurând un sentiment de stabilitate şi de siguranţă, la orice nivel al acesteia. Cu cât evoluţiile sunt mai rapide şi mai dificil de înţeles şi de integrat, cu cât dinamica schimbărilor este mai accentuată, cu atât mai mult creşte rolul culturii de a oferi o necesară „siguranţă psihologică”.

Într-o lume dinamică, marcată de modificarea permanentă a mediului, de rolul activ al educaţiei, de multiplele provocări ale managementului, cultura poate salva ţări, organizaţii, conducători sau pe fiecare dintre noi.

Călătoria este întotdeauna mai plăcută decât hanul.

(Miguel de Cervantes Saavedra)

Cultură şi civilizaţie

Bibliografie

1. Istocescu, Amedeo – „Itinerar lusitan sau despre cultură şi management în Portugalia”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 2, 2003

2. Istocescu, Amedeo – „Euskadi – con mucho gusto sau despre cultură şi management în Ţara Bascilor”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2004

3. Istocescu, Amedeo – „De la Oceanul Atlantic la Marea Mediterană sau despre cultură şi management în sudul Franţei”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 2, 2004

4. Istocescu, Amedeo – „Mexico, mi amor sau despre cultură şi management în Mexic”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2003

5. Istocescu, Amedeo – „Marile oraşe între locuire, poluare şi management (Beijing, Tokio, Ciudad de Mexico)”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2003

6. Istocescu, Amedeo – „Călătorind în „al Magreb Al Aqsa” sau despre cultură şi management în Maroc”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 2, 2003

7. Istocescu, Amedeo – „Ifrîquiya 1425 sau despre cultură şi management în Tunisia”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2004

8. Istocescu, Amedeo – „Pace acasă, pace în lume sau despre cultură şi management în Istanbul”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2004

Management comparat

9. Istocescu, Amedeo – „O analiză cultural managerială comparativă a

ţărilor latine din Europa”, Revista de Management comparat internaţional, Bucureşti, ASE, C.N.E.S.M.C., nr. 5, 2004

10. Istocescu, Amedeo – „Oraşul celor trei religii sau despre cultură şi management în Sofia”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 1, 2005

11. Istocescu, Amedeo – „Portugheză, Samba, fotbal, carnaval sau despre cultură şi management în Rio de Janeiro”, Revista Economia, seria Management, Bucureşti, Editura ASE, nr. 2, 2005

12. *** – Le Petit Larousse compact 2005, Paris, Larousse, 2004