Oprițoiu Iuliana

Română-Engleză

Grupa 1

Diglosia

Sociolingvistica, disciplină autonomă în plină dezvoltare are un domeniu propriu

de investigaţie, în cadrul căreia s-au constituit o serie de concepte teoretice de bază. În multe

comunităţi lingvistice, două sau mai multe varietăţi ale aceleiaşi limbi sînt folosite de unii

vorbitori în condiţii diferite. Poate exemplul cel mai cunoscut îl constituie limba standard şi

dialectal regional aşa cum sînt folosite, să zicem, în italiană sau persană, unde mulţi vorbitori

utilizează dialectul local acasă, în familie sau între prieteni din aceeaşi arie dialectală, dar

folosesc limba standard pentru a comunica cu vorbitorii altor dialecte sau în ocazii publice.

Termenul „diglosie”1 a fost utilizat pentru prima oară în 1928 de către elenistul

francez Jean Psichari, care a descris exemplul grecesc, diglosia occitană în epoca trubadurilor,

franceza normativă şi franceza populară. Termenul ,,diglosie" este introdus aici după modelul

francezului diglossie, care s-a aplicat acestei situaţii, întrucît se pare că nu există în uzul

curent în engleză nici un termen potrivit pentru a o desemna; în multe limbi europene se

foloseşte cuvîntul „bilingvism" şi cu această accepţie specială.

În 1959 Charles Ferguson a utilizat termenul „diglosie” pentru a desemna

coexistenţa a două variante profund divergente ale aceleiaşi limbi. Din punct de vedere

semantic, termenul latin „bilingvism” şi cel grecesc „diglosie” sunt identici. André Martinet

considera că alegerea acestui termen se explică uşor pentru cei ce identifică elementul „lingv-

”, din „bilingvism”, cu „limbă oficială” (<fr. „langue”, engl. „language”), pe când elementul

grecesc „-gloss-” nu impune, în mod necesar, noţiunea unei „limbi adevărate” (<fr. „vraie

langue”).

Unii cercetători identifică cazuri de coexistenţă în aceeaşi comunitate a trei

varietăţi. În Tunisia, de exemplu, în distribuţie diglosică se află araba clasică şi araba

tunisiană, însă şi franceza are funcţiile sale. Asemenea situaţii au fost numite triglosie.

Referindu-se la cazurile când mai multe variante sunt în relaţii funcţionale complementare

(Singapore, Malaysia), sociolingviştii utilizează şi termenul poliglosie. Este, astfel, evident că

diglosia diferă de simpla utilizare complementară a dialectului şi a limbii standard, dobândind

trăsături specifice în diverse situaţii.

Conceptul de diglosie, utilizat pentru prima dată în 1928, în Franţa, de către

Psihari, un autor de origine greacă, a intrat în uz larg în 1959 prin studiul Diglossia de

Ferguson. Pe parcursul anilor a suportat numeroase interpretări. Charles Ferguson l-a utilizat

pentru a desemna o realitate lingvistică în care sunt utilizate două varietăţi ale uneia şi

aceleiaşi limbi: varietatea inaltă a limbii, cea literară, limba standard (varietatea A, high) şi

varietatea joasă a limbii, cea dialectală, nonstandard (varietatea B, low). Ferguson a luat în

calcul:

1) concurenţa celor două varietăţi ale aceleiaşi limbi.

2) statutul diferit al celor două varietăţi, uzajul cotidian pentru varietatea joasă (low) şi uzajul

oficial pentru varietatea înaltă (high) impusă drept normă oficială în învăţământ, mass-media,

justiţie, armată, etc. Sensul conceptului de diglosie este extins la toate societăţile în care se

utilizează limbi sau varietăţi diferite pentru funcţii diferite.

Definiţia completă dată de Ferguson termenului „diglosie” este următoarea:

„DIGLOSIA is a relatively stable language situation in which, in addition to the primary

dialect of the language (which may include a standard or regional standards), there is a very

divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the vehicle

of a large and respected body of written literature, either of on earlier period or in another

speech community, which is learned largely by formal education and is used for most written

and formal spoken purposes, but is not used by any sector of the community for ordinary

conversation”.

Pentru a caracteriza diglosia, Ferguson a selectat patru comunităţi lingvistice şi

limbile lor definitorii („defining languages” – limbi considerate tipice pentru fenomenul

diglosiei): germana elveţiană, araba, creola haitiană, greaca. Varianta suprapusă în diglosie a

fost numita varianta H (<engl. „high” = elevat, superior), iar dialectele regionale au fost

numite variante L (<engl. „low” = de jos, inferior). Lingvistul american a propus nouă

trăsături definitorii ale diglosiei (dintre care şase sunt de natură sociolingvistică şi trei

gramaticale) şi anume:

1. Funcţie (Founction)

2. Prestigiu (Prestige)

3. Moştenire literară (Literary heritage)

4. Achiziţie (Acquisition

5. Standardizare (Standardization)

6. Stabilitate (Stability)

7. Gramatică (Grammar)

8. Lexicon (Lexicon)

9. Fonologie (Phonology)

Cea mai importantă trăsătură de natură sociolingvistică este complementaritatea

funcţională a celor două variante – H şi L – care apar in diverse situaţii de comunicare, cum ar

fi:

H L

Predica din biserică sau

moschee

X

Instrucţiuni pentru servitori,

chelneri, muncitori,

funcţionari

X

Scrisori particulare X

Cuvântare politică X

Prelegere universitară X

Conversaţie în familie, cu

prieteni, colegi

X

Emisiuni de ştiri la radio X

Teatru radiofonic popular X

Articol de fond, relatarea

ştirilor, explicaţii la

fotografii din ziare

X

Titluri de caricaturi politice X

Poezie X

Literatură folclorică X

Varianta H este considerată mai prestigioasă de către vorbitori; tradiţia impune utilizarea

variantei H în creaţiile literare; H este achiziţionată mai ales prin intermediul educaţiei

oficiale; în toate limbile definitorii, varianta H beneficiază de studii descriptive şi normative;

posibilitatea utilizării unor forme de comunicare intermediare între H şi L, precum şi a

împrumuturilor din H şi L, conferă diglosiei o anumită stabilitate; structura gramaticală a

variantei H diferă într-o anumită măsură de cea a variantei L; în partea comună a

vocabularului variantelor H şi L pot fi identificate multe elemente lexicale perechi, existând

însă şi părţi complementare; pot fi constatate diferenţe şi între sistemele fonetice ale H şi L.

Considerând esenţial faptul că în comunităţile diglosice varianta înaltă nu este

niciodată un idiom matern, A. de Vincenz propune lărgirea definiţiei lui Ferguson în sensul

includerii tuturor situaţiilor în care există specializarea funcţională, indiferent dacă variantele

coexistente aparţin aceleiaşi limbi sau reprezintă limbi diferite, înrudite sau nu.

După caracterizarea iniţială a diglosiei dată de Ferguson, cercetătorul Fishman

identifică mai multe tipuri de relaţii lingvistice dintre varianta H şi varianta L, stabilind

următoarele patru configuraţii posibile:

1. H este limbă „clasică”, L este limbă vernaculară, amândouă fiind înrudite;

2. H este limbă „clasică”, L este limbă vernaculară, cele două nefiind înrudite;

3. H este limbă scrisă / oficială, L este vernaculară, limbile nefiind înrudite;

4. H este limbă scrisă / oficială, L este vernaculară, limbile fiind înrudite;

Iar Fishman (1967) consideră că de bilingvism este indicat a se ocupa

psiholingvistica, pe când diglosia urmează a fi doar câmpul de investigaţii al sociolingvisticii.

În majoritatea cazurilor sunt cercetate situaţiile de diglosie din cadrul a două sisteme

lingvistice diferite, când cele două limbi utilizate intr-o comunitate lingvistică au funcţii

inegale.

Conceptul de diglosie a evoluat prin luarea în calcul a aspectelor conflictuale, care

faceau ca cele două limbi sa se confrunte chiar din clipa în care nu mai au acelaşi statut în

societate şi ocupă funcţii sociale inegale. Şcoala sociolingvistică catalană lărgeşte analiza

termenului de diglosie statică printr-o viziune dinamică bazată pe conceptul de conflict

lingvistic sau diglosic. „Conflictul apare atunci când două limbi clar diferenţiate se confruntă,

una ca dominantă dinpunct de vedere politic (utilizare oficială, publică) şi cealaltă ca

dominată din punct de vedere politic.” (G.Kremnitz, 1981).

Diglosia este caracterizată ca fiind mediul apariţiei unui conflict social

(A.Tabouret-Keller,1969); diglosia este o situaţie instabilă şi extrem de schimbătoare

(G.Kremnitz,1981); diglosia este o formă a exproprierii autohtoniei susţinută de ideologia

calmantă (R.Lafont,1981); diglosia semnifică o injustiţie, deoarece una dintre limbi este

dominată (Ch.Baylon,1996); diglosia nu poate fi neutră din punct de vedere politic sau social,

ea nu poate fi un sistem democratic (P.Eckert, 1996).

Asfel, afirmăm că nici un alt concept, afară de diglosie, nu permite a ţine cont de

ierarhia complexă ce se stabileşte din momentul când limbile intră în conflict.Prin urmare,

diglosia, şi nu bilingvismul, caracterizează întreaga societate în care sunt utilizate două limbi.

Diglosia se poate dezvolta din origini variateşi poate duce la situaţii de limbă diferite. în cazul

celor patru limbidefinitorii, diglosia arabă pare să aibă origini foarte îndepărtate, iararaba

„clasică" suprapusă a rămas relativ stabilă, în timp ce diglosiagreacă îşi are rădăcinile cu

multe secole în urmă, dar s-a dezvoltatdeplin numai la începutul secolului al XlX-lea, odată

cu renaşterea literaturii greceşti şi cu crearea unei limbi literare bazate,în mare parte, pe

formele anterioare ale limbii greceşti literare.Diglosia germană elveţiană s-a dezvoltat ca

rezultat al unei lungi izolări religioase şi politice de centrele standardizării lingvistice

germane, în timp ce creola haitiană s-a născut din creolizarea francezei pidgin, pentru ca apoi

franceza standard să joace rolul de varietate suprapusă.

Note bibliografice

1 termenul de diglosie este definit ca 1. malformaţie dintr-o limbă bifidă. 2. coexistenţa,

în aceeaşi ţară, a două limbi diferite (una savantă şi alta populară) sau a două stadii ale

aceleiaşi limbi. (< fr. diglossie)

Bibliografie

Coșeriu, Eugeniu, Introducere în lingvistică, editura ALL, București, 1997

Ionescu-Răduxoiu, Liliana și Chițoran, Dumitru, Sociolingvistică, editura Didactică și

pedagogică, București, 1975