Ultima noapte.... de Camil Petrescu

Am incercat sa "valorific" diverse informatii pentru a va oferi ceva acceptabil...  

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboiDe Camil Petrescu

Teoretician al "noului roman"(roman modern, de analiza/roman al experientei), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o noua structura a operei si un nou stil. Problematica fundamentala a operei lui Camil Petrescu fiind cea a cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se incadreaza intr-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, neliniste, clocotitoare de idei - eroii camilpetrescieni sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului.

De-a lungul vietii, Camil Petrescu a realizat o diversitate de opera literare, printre care se numara: "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian" (dramaturgie), "Patul lui Procust" (roman).

In "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini , care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii angrenate in tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.

Ca orice roman, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este o specie a genului epic, in proza, de dimensiuni mari, cu actiune complexa, cu puternice conflicte si o intriga complicata la care participa numeroase personaje construite modern de Camil Petrescu.Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect din propriile fapte, ganduri, sentimente, realizate prin dialog, monolog interior, introspectie.

Tema romanului o constituie dragostea si razboiul ca experiente ale cautatorului de absolut.

Titlul romanului ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gheorghidiu prin noaptea incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns legate de iubire. Cuvantul "noapte", repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua "nopti" sugereaza si doua etape din evolutia protagonistului: iubirea si razboiul.

Naratorul-personaj, subiectiv si naratiunea la persoana I definesc perspectiv narativa.Perspectiva psihologica este realizata prin mijloace de analiza a constiintei, naratorul apeland la dialog, monolog interior, flashback(fluxul memoriei) si cuvinte cu valoare de simbol. Toate acestea argumenteaza caracterul subiectiv al romanului.

Modalitatea narativa se remarca prin prezenta marcilor formale ale naratorului(verbe si pronume la persoana I), de unde reiese implicarea acestuia in evenimente, pana la substituirea

lui de catre personaj. Mai mult, notele de subsol scrise tot la persoana I sg (o inovatie absoluta a romancierului, adept al autenticitatii) sugereaza o identitate autor-narator-personaj.

Timpul este discontinuu, bazat pe alternanta temporala a evenimentelor sub forma de flashback.

Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, frontul si un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si zbuciumului din constiinta personajului.

Conflictele romanului au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine, in cuplu (cu Ela) si cu lumea insasi (in razboi), fiind, deci, interioare.

Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei.Romanul incepe printr-o discutie de la popota, cand Gheorghidiu aduce in prezent (timpul subiectiv) experienta sa erotica fundamentala, pe care o noteaza in jurnalul de campanie: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala". Casnicia sa cu Ela este linistita o vreme, mai ales ca tinerii duc o viata modesta, aproape de saracie, iubirea fiind singura lor avere. Moartea unui unchi de-ai lui Gheorghidiu, pe nume Tache, ii aduce lui Stefan o mostenire substantiala, fapt care schimba radical viata tanarului cuplu, societatea mondena capata pentru Ela importanta primordiala. Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, distractii nocturne sau escapade, lume in care ea se simtea uimitor de bine. In casa acestei verisoare cei doi cunosc "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", domnul G. Stefan observa ca Ela pare foarte fericita in preajma lui, ba mai mult, se straduia sa se afle mereu alaturi de el. Stefan incepe sa fie din ce in ce mai suspicios ca Ela l-ar putea insela.Excursia de la Odobesti pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei. Alta data, sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani, nu-si gaseste sotia acasa. Ela ajunge pe la opt dimineata. Stefan o alunga, fiind convins ca "niciodata femeia asta nu ma iubise" si-i cere sa divorteze.Dupa un timp, cei doi se impaca si sublocotenentul Gheorghidiu, fiind concentrat in armata pe Valea Prahovei, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung. Il zareste in oras pe domnul G. si atunci nu se mai indoieste ca acesta "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant". Planuieste sa-i omoare pe amandoi, dar se intalneste cu locotenent-colonelul care il sileste sa mearga impreuna la regiment.

Cartea a doua incepe cu capitolul "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza o imagine de groaza a frontului, cu o armata dezorganizata, ofiteri incompetenti si ostasi cu totul dezorientati.Desprinderea eroului din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare.

Pe front, Stefan Gheorghidiu este ranit. Se intoarce in Bucuresti, in convalescenta. Acum Ela ii pare o straina. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel". Ii daruieste casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce era in casa, de la obiecte de pret la carti [...] Adica tot trecutul", ramanand singur.

Romanul este structurat in doua carti, cu titluri semnificative "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii.Daca prima parte a romanului este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita, scriitorul fiind ofiter al armatei romane, in timpul Primului Razboi Mondial.

Este un roman modern deoarece: Stefan Gheorghidiu este intelectual, foloseste mijloace moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior), demitizari (iubirea, razboiul, statul).

"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman subiectiv deoarece evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relateaza propriile trairi, ganduri, sentimente si se implica in evenimentele pe care le nareaza.

Este un romanu al experientei deoarece valorifica trairea cat mai intensa, in plan interior, de catre personaje, a unor experiente definitorii

Este un roman erotic intrucat sunt prezente mitul iubirii si motivul cuplului. Stefan Gheorghiu vede in Ela idealul de femeie (se casatoreste cu ea din orgoliu, deoarece era cea mai frumoasa fata din Universitate), apoi ca pe o Madona falsa (este uimit cand observa ca Elei ii placea sa discute politica, sa intervina in discutiile barbatilor). Nu o mai recunoaste (in ochii lui Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), isi da seama ca e indragostit de o iluzie (in capitotlul "Diagonalele unui testament", viata celor doi se schimba radical), intr-un final iubirea dintre cei doi esueaza.

Protagonistul romanului "Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi", Stefan Gheorghidiu, este personajul-narator al evenimentelor si personaj "rotund" prin complexitatea si profunzimea psihologica. El traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), in care povesteste intamplarile de pe front si una a timpului psihologic (subiectiv), in care analizeaza drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate in jurnalul de front, in care Gheoghidiu investigheaza cu luciditate atat experienta subiectiva a iubirii, cat si pe cea obiectiva, traita, a razboiului.Caracterizarea directa este realizata prin autocaracterizare: "ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv"(inadaptat si inadaptabil)Caracterizarea indirecta reiese indirect din faptele si trairile protagonistului.Stefan Gheorghidiu este o natura reflexiv, care isi analizeaza in amanunt, cu luciditate starile interioare, cu o constiinta unica, insetat de certitudini si adevar: "Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama".Fire pasionala, puternic reflexiva si hipersensibila, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor sale chinuitoare, pe care le analizeaza minutios.

Conflictul interior al personajului-narator este de natura filozofica, el cauta cu incapatanare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.Stefan spera sa gaseasca in Ela idealul sau de iubire si feminitate catre care aspira cu toata fiinta, ideal care s-a prabusit dramatic si din cauza conceptiei sale absolutizante: "cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt".Nici in plan sentimental, nici in plan social el nu gaseste un punct de sprijin durabil si traieste dureros drama omului singur, inflexibil moral, intransigent si moral, neputand sa faca niciunul din compromisurile cerute de societatea in care traieste, afacerile in care incercase sa se implice fiind in dezacord cu firea lui cinstita.A doua experienta de viata fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiului, frontal, o experienta traita direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale.

In conceptia lui George Calinescu, Stefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent".

Limbajul se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat.

In concluzie, originalitatea romanului subiectiv e data subtilitatea analitica a propriei constiinte, de drama intelectualului complex si introvertit, declansata prin memorie involuntara, de faptul ca autorul este in acelasi timp personaj si narator.

ADAUGARI TEORETICE

Romanul experientei valorifica trairea cat mai intensa, in plan interior, de catre personaje, a unor experiente definitorii. Proza experientei se bazeaza pe crearea impresiei de autenticitate prin utilizarea unor elemente care tin de realitate (jurnal, elemente autobiografice, scrisori)Estetica autenticitatii (care sta, deci, la baza romanului experientei) are in vedere confesiunea personajului-narator la persoana I, introspectia, autoanaliza lucida, tehnica narativa moderna a "punerii in abis"(de ex, introducerea in naratiune a fragmentelor de jurnal), stilul anticalofil, (si numai la Camil Petrescu, notele de subsol tot la persoana I, care sustin chiar identitatea autor-narator!!!)

Romanul psihologic/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta.Este scris de obicei la persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.

Proza de factura subiectiva are drept caracteristici: perspectiva narativa "faramitata", relativizata, timpul subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspectia (utilizata nu numai ca mijloc de autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalat!), constructia personajelor a caror identitate se construieste treptat, prin alcatuirea unor "dosare de existenta", dar si autenticitatea definita ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu trairea febrila)

ROMANUL MODERN, REALIST-BALZACIAN - "ENIGMA OTILIEI" de George Călinescu

In 1932, George Călinescu (1899- 1965) susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman". Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-Iea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.

Realismul de tip balzacian este prezent în "Enigma Otiliei" prin tema romanului, care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire. Tot aici se înscrie şi motivul literar al moştenirii, majoritatea personajelor păzind cu străşnicie integritatea averii lui Costache Giurgiuveanu. Aglae Tulea se opune cu vehemenţă înfierii Otiliei de către Costache, iar când acesta moare, instituie o adevărată pază militară pentru a nu fi înstrăinat nici un obiect din casa fratelui: "... să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă, aici eu raspund, ca unica rudă mai de aproape". Tema paternităţii, tot de influenta balzaciana, este nucleul epic al romanului, fapt confirmat Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul "Părinţii Otiliei". Relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi degradate şi în romanul lui Călinescu. Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avaritia personajului, el neputând asigura "fe-fe-fetiţei" lui traiul în viitor, tânăra fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol. Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge "ce e patern şi ce e

viril" în relaţia sa cu tânăra Otilia. Relaţia familială a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei Olimpia - Stanică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema dizertaţiilor sale fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stanică stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total incapabil şi dezinteresat de a fi un "cap de familie". Tipologia personajelor este construită in acelasi spirit realist, de tip balzacian, de catre de Călinescu, prin aceea că fiecare erou al romanului este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-1 în esenţa sa morală : Costache Giurgiuveanu este întruchiparea avarului, Stanică Raţiu este tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu Păturică, iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu; Aglae este "baba absolută fără cusur în rău", Titi - tipul retardatului, Felix este definit de autor ca "martor şi actor", iar Otilia, eternul feminin enigmatic.Tehnica detaliului este o modalitate epică realista, de tip balzacian, a romancierului, prin care acesta încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu ("într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, [...] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli..."), descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu ("zidăria era crăpată şi scorojită [...] un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...") creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are şi implicaţii caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează, de asemenea pe folosirea detaliului atât pentru descrierea fizionomiei acestora cât şi pentru descrierea coafurii, a îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii, construind personajul in totalitate, fizic, moral şi în mişcare: "Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafa, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei" (descrierea Iui Pascalopol, prin ochii lui Felix).

Elementele romantice se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături evidente: folosirea antiteze iîn caracterizarea unor personaje (Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia );descrierea naturiiBărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană; motivul orfanului , evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea.

Elemente ale clasicismului reies mai ales din: simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: "Aici nu stă nimeni"; personajele sunt caractere construite pe o dominantă psihică: Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească, Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea şi invidia etc.

Elementele de modernitate sunt: dezvoltarea personajelor inspre noi tipologii (femeia independenta, intelectualul), limitarea omniscientei naratorului prin introducerea personajului-narator, Felix; amestecul genurilor si speciilor in constructia romanului; trasaturile caricaturale, de farsa tragica, date unor personaje; valorificarea grotescului in conturarea personajelor; folosirea unor tehnici literare noi, precum cea a punctelor diferite de vedere, in conturarea Otiliei (relativizarea perspectivei narrative).

Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv , constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii române.

In ce priveste titlul romanului- iniţial, „Părinţii Otiliei” reflecta ideea balzaciană a paternitatii, pt. că fiecare personaj determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. O „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Pascalopol , îndrăgostit de Otilia, o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”

Structura romanului: contine 20 de capitole si este construit pe mai multe planuri narative care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea pt. obţinerea moştenirii lui mos Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucuresti pt. a studia medicina, locuieşte la tutorele lui, mos Costache, şi trăieşte iubirea adolescentină pt. Otilia. Autorul acordă atentie şi planurilor secundare, pt. susţinerea imaginii ample a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. Unele secvenţe narative se realizează scenic (de ex.cap. I şi 18) prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul interior) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic , iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă, pt. conturarea caracterelor. Imaginea Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii în plan fantastic.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea strazii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/ străinul, din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).

Acţiunea debuteaza cu venirea tânărului Felix, orfan, la Bucuresti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pt. a urma Facultateade Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar , care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pt. moştenitorii fratelui ei. Expoziţiunea contine, în metoda realist-balzaciană, situarea exactă a acţiunii în timp şi în spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării) este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document social şi moral. Strada şi casa lui moş Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogaţiţi cândva, şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii, impresia de paragină). Arhitectura reflecta imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pt. a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Intrat în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează în manieră clasică, trăsăturile de caracter şi este prezentată în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.

Intriga se dezvăluie pe 2 planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tânărului Felix Sima

1. Competiţia pt. moştenirea bătrânului avar devine un prilej pt. observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pt. a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat

ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pt. fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stanica Ratiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge in final banii lui moş Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.

Alături de avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se casătoreste cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pt. zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pt. a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. În clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat- orfanii au 2 protectori:pe mos Costache şi pe Pascalopol. Primul este zgârcit, dar îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului striveşte personalitatea copiilor săi.

2. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pt. Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia. îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic; ea rămâne pt. Felix o imagine a eternului feminin, iar pt. Pascalopol o enigmă. Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucuresti. pt. a studia medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pt. Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei 3 copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pt. a obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Istoria moştenirii include 2 conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stanica pt. averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pt. mâna Otiliei. Pornind de la teza ca „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, George Calinescu distinge 2 feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de

adaptare la lume: cei care se adaptează moral (au o concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor proprii: Pascalopol şi Felix) şi cei care se adaptează automatic/ instinctual (organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un chip uman: cocheta, fata bătrână, avarul, „baba absolută”, dementul senil). În general caracterizarea personajelor este ca în romanul realist – balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al 16-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pt. moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pt. Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pt. Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pt. Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pt. Stanica Ratiu, o rivală în căsătorie pt. Aurica.

Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat.

Amestecul de stiluri (juridic şi colocvial) în discursul casnic al lui St.R. are efect comic şi transformă personajul într-un Caţavencu al ideii de paternitate. Se utilizează fraza amplă. Se observă preferinţa în descrieri pt. grupul nominal şi pt. epitetul neologic (faţa juvenilă, aspect bizar). Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al secvenţelor.

PERSONAJELEOtilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea

în ipostază feminină" (G.Călinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.

Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată, care murise "de supărare" şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o creşte

ca pe fiica lui, dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.

Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura română - de Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţară" de Duiliu Zamfirescu şi de Olguţa din "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu - prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.

Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată intr-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".

Definită indirect, de fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, imprăştiată şi visătoare uneori, dovedind alteori, în mod surprinzător, luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă si matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată".

Descrierea detaliată a camerei sale sugerează, indirect, firea enigmatică a Otiliei: "o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ar putea simboliza firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor). Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune naratorul.

Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.

Este cel mai controversat personajal romanului, apărând în opinia celorlalte personajeîn mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare: Moş Costache o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră "o artistă" şi care îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă fată!". Aglae o consideră "o

zănatică", "o dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-1 cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.

Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece - se destăinuie ea lui Felix - o femeie se bucură de viaţă adevărată doar câţiva ani: "Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!" Otilia întruchipează, aşadar, eternul feminin plin de mister, tainic şi cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi, comentariul

 Comentariul nu imi apartine, este din cartea de Eseuri de la Editura Art, o lucrare buna pentru cei ce doresc sa invete sistematic despre operele cerute la bacalaureat. El circula pe Internet in diverse variante, si l-am preluat si adaptat pentru voi.

Alexandru Lapusneanul

de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).

Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc: promovarea unei literaturi originale si inspiraţia din istoria naţională.Ulterior, Alexandru Lăpuşneanul a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din volumul alcătuit chiar de autor în 1857, Păcatele tinereţilor, alături de alte texte narative de inspiraţie istorică: Aprodul Purice, Sobieski şi romanii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei.

Aceasta opera literară este o nuvelă istorică de factură romantică.Ca nuvelă , este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central. Se observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi aparenţa verosimilităţii faptelor prezentate. Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi gravitează în jurul personajului principal.Este o nuvelă istorică pentru că este inspirată din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).

In ce priveste sursele de inspiratie ale operei,scriitorul declară ca izvor al nuvelei Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, de unde într-adevăr prelucrează, pentru episodul

omorârii lui Motoc din nuvelă, scena uciderii lui Batiste Veveli în timpul domniei lui Alexandru Iliaş. În schimb, imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul este conturată din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Concepţia autorului nu este subordonată concepţiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicar, autorul preia următoarele: împrejurările venirii lui Lăpuşneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisă de Tomşa pentru a-i împiedica întoarcerea, uciderea celor 47 de boieri la curte, arderea cetăţilor Moldovei, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a domnitorului. Negruzzi comprimă, omite sau modifică unele fapte istorice (de exemplu: decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transformă evenimentele menţionate de cronicar în scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), cărora le conferă o desfăşurare narativă impusă de evoluţia conflictului.Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului narativ. „Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi"(George Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent).Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului.În mod eronat, cititorii pot suprapune/ confunda persoana/ personalitatea istorică şi personajul literar. Personajul ilustrează un tip uman, iar existenţa sa se datorează unei elaborări în conformitate cu viziunea autorului şi cu ideologia paşoptistă, spre deosebire de persoana/ personalitatea istorică a cărei existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări ştiinţifice. De pildă, ca persoane, vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă şi spătarul Spancioc fugiseră la Liov, în Polonia, şi nu mai trăiau în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul; ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul trădător şi linguşitor, boierii „cu iubire de moşie"), iar autorul le atribuie alte destine şi profiluri psihologice.

Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

Naratorul este omniscient, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar subiectivează uşor naraţiunea prin epitetele de caracterizare (de exemplu: „tiran", „curtezan", „mişelul boier", „deşănţată cuvântare"). Naraţiunea (la persoana a IlI-a) este cu focalizare zero, viziunea „dindărăt".

Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat si de rolul capitolelor în ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative,

de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii personale.

Pauza descriptivă este o descriere statică inclusă în naraţiune, având ca efect crearea suspansului printr-un moment de aşteptare. Este cazul portretului fizic al doamnei Ruxanda, realizat înaintea discuţiei cu domnitorul (în capitolul al II-lea). Alte funcţii ale descrierii sunt: funcţia anticipativă a descrierii vestimentaţiei domnitorului şi funcţia simbolică, realizată prin descrierea romantică a cetăţii Hotinului: „Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stăncoasele ei coaste, sure şi goale, şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance."

Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel cronicăresc.Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri".Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei sale".

Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în cele patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto semnificativ, care le rezumă şi care constituie replici rostite de anumite personaje: capitolul I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de Lăpuşneanu soliei de boieri care îi ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea); capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, Doamnă.!" (avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său); capitolul al III-lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a norodului care găseşte în Motoc un vinovat pentru toate nemulţumirile); capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." (ameninţarea rostită de Lăpuşneanu care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească).

Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanu la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc, Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători).

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii şi cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei

pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face.

Capitolul al III-lea conţine mai multe scene: participarea şi discursul domitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi „leacul de frică" pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant.

În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-1 otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin dorinţa de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima domnie.

Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.Conflictul exterior, principal este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea o necesitate. Dar intenţia, bună în aparenţă, este dublată de setea de răzbunare a domnitorului (sursa conflictului interior) care îşi schimbă comportamentul în a doua domnie şi devine un tiran. Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), este anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.

Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanu, la a doua sa domnie. In primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai târziu, la secvenţa morţii domnitorului.

În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanu este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale.

Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, „un damnat" romantic (G. Călinescu).Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături principale, voinţa de putere, care îi călăuzeşte acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor.

Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un personaj „rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate", „construite în jurul unei singure idei sau calităţi" (E.M. Forster).

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului principal.

Alt personaj secundar, Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanu în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1 dea mulţimii.

Personajele episodice Spancioc şi Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni patrioţi", cu spiritul mai treaz decât al marilor boieri, prevăzători, capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî." Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura noastră. Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanu de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştie", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă:„Prostimea rămasă cu gura căscată." ;„Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Motoc vrem!" ; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăţi".

Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"), regionalisme fonetice („clipală", „găsând"), dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX,

unele fiind integrate în figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o schinteie electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete".

Modalităţile narării realizate în nuvelă sunt: relatarea (modalitate de a înfăţişa evenimentele rezumativ sau panoramic; de exemplu, biografia doamnei Ruxanda sau acţiunile domnitorului la reluarea tronului) şi prezentarea (asemănătoare unei reprezentări scenice; de exemplu, scena uciderii celor 47 de boieri).

Mărcile prezenţei naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de exemplu: „această deşănţată cuvântare", „ticălosul boier", „nenorocitul domn") utilizată în caracterizarea directa sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat (arhaisme şi regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme de secol XIX).

Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scăntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt").

Stilul narativ se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii arhaici şi neologici, frecvenţa gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată.

Valori stilistice generate de folosirea registrelor limbii: regionalismele (de exemplu: „pană", „şepte") şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale: „spahii", „hanul tatarilor, „vomicul", „spătarul'; arhaisme semantice: „proşti" cu sensul oameni simpli, „a împlini" cu sensul a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice: „împrotivire", „pre", junghi"; arhaisme gramaticale - folosirea formelor de plural cu sens de singular: „ Venise fără să ştie pentru ce au venit"). Puţinele neologisme nu influenţează claritatea stilului, ci exprimă concis ideea: „curtezan", „regent", „schinteie electrică", „eho".

In concluzie, prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducător (ca un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică, prin respectarea principiului romantic enunţat în Introducţie la Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională, prin specie, temă, personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor.Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul romantic pentru specific şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii.

Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă"(G.Călinescu).

NICHITA STANESCU - LECTIA DESPRE CUB

Neomodernismul nichita stanescian 

Incepand cu 1960, lirica romaneasca abandoneaza subordonarea fata de politic revenind treptat la principiile estetice . In acest context apare o noua generatie de poeti ,ale caror versuri abordeaza o noua forma de modernism , in lipsa altor modele . Dintre acestia se pot mentiona nume remarcabile precum Nicolae Labis , Nichita Stanescu , Marin Sorescu .Dupa Mihai Eminescu si Tudor Arghezi , Nichita Stanescu este al treilea inovator al limbajului poetic in literatura romana .

Etapele creatiei : 1)      Prima etapa cuprinde volumele de tinerete ‘’ Sensul iubirii ‘’ si ‘’ O viziune a

sentimentelor ‘’ . Versurile exprima exuberanta specifica adolescentei . Eul se afla in armonie cu sine si cu lumea,care devine treptat singura certitudine ; teme si motive folosite : trezirea din somn , lumina , rasaritul , zborul , transparenta .

2)      A doua etapa: lirismul devine interiorizat si reflexiv : ‘’ Dreptul la timp ‘’ , ‘’ 11 Elegii ‘’ , ‘’ Oul si sfera ‘’ , ‘’ Rosu vertical ‘’ , ‘’ Necuvintele ‘’ , ‘’ In dulcele stil clasic ‘’. Constiinta lirica se scindeaza , timpul este perceput in mod dureros . Se creaza un cuplu simbolic creator – opera . Poetul incepe sa abordeze miturile, in versiuni originale . Eul incepe cautarea tragica a sinelui . Apare si tema necuvintelor considerate de poet ca unicul limbaj propriu creatiei lirice .

3)      A treia etapa contine volumele ‘’ Maretia frigului ‘’ , ‘’ Epica magna ‘’ , ‘’ Operele imperfecte ‘’ , ‘’ Noduri si semne ‘’ . In aceasta etapa se poate vorbi despre afrimarea unei orientari lirice proprii (nichitastanescianismul) . Poezia devine profund metaforica si simbolica . Pentru poet, liricul este singura realitate acceptabila . Poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu sine insusi .

Trasaturi generale ale lirismului nichitastanescian :

-         versuri care contrariaza permanent cititorul ; -         eul liric se afla intr-o permanenta confruntare cu sinele ganditor si creator ; -         poeticul este redefinit , luand nastere un nou limbaj liric , necuvintele ; -         poezia este singurul mod de cunoastere deplina a lumii si de participare la creatie ; -         sunt abordate toare marile teme ale liricii in viziune filozofica ; -         deseori ofera o perspectiva ironica , ludica a realului ;-         elementele abstracte sunt exprimate foarte concret , disparand limita dintre cele doua ,

astfel ca poezia are mai multe nivele de semnificatie ; -         limbajul liric este ambiguu pana la nefiresc si ermetic .

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,se ciopleşte cu o daltă de sânge,se lustruieşte cu ochiul lui Homer,se răzuieşte cu razepână cubul iese perfect.După aceea se sărută de numărate ori cubulcu gura ta, cu gura altoraşi mai ales cu gura infantei.După aceea se ia un ciocanşi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.Toţi, dar absolut toţi zice-vor:- Ce cub perfect ar fi fost acestade n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

  Introducere: vezi mai sus Cuprins:           Versurile deschid volumul ‘’ Operele imperfecte ‘’ aparut in 1979 si reprezinta o arta poetica deoarece pun accentul pe relatia dintre creator – opera si publicul receptor . Pe de alta parte, poezia este si o meditatie in stil neomodernist despre miracolul frumosului vazut ca forma de perfectiune . In acest sens poezia isi justifica pozitia initiala in cadrul volumului ,care are ca problematica esentiala drumul catre perfectiune . Nu intamplator, el se incheie in mod simetric cu ‘’ Lectia despre cerc ‘’ , o alta metafora a creatiei si receptarii absolutului prin arta . Tema poeziei este conceptia despre perfectiunea artistica dintr-o dubla perspectiva , cea a creatorului ( poet ) si cea a publicului receptor . Totodata este prezenta si tema

creatiei surprinsa in procesul realizarii ei . De asemenea, poetul abordeaza tema moderna a imperfectiunii in arta vazuta ca o replica la estetica uratului .

Titlul contine substantivul lectie , care alaturi de verbele impersonale din text ilustreaza un punct de vedere didactic prin care artistul considera ca poate sa dezvaluie celorlalti calea de urmat pentru atingerea perfectiunii . In acest fel, interesul autorului se concentreaza de la inceput pe creatie vazuta ca o relatie dintre creator si publicul sau ( lumea ) . Titlul mai contine si metafora centrala a poeziei cu valoare de simbol , cubul . Acesta este un corp geometric ce sugereaza perfectiunea, dar totodata si o creatie a omului , deci , imperfecta si artificiala . Prin el , poetul neomodernist surprinde paradoxul creatiei umane, perfecta si imperfecta totodata . La nivelul versificatiei, cele 13 versuri formeaza o singura strofa care nu respecta regulile prozodiei clasice ( vers liber ) . Totusi, ritmul interior sustinut si prin repetitii da versurilor o muzicalitate aparte, ce transmite intensitatea actului creator . Textul poetic este stucturat in 2 parti .

      Prima parte este formata din versurile 1-9 si exprima figurat, prin metafore, etapele muncii artistului in incercarea de a obtine desavarsirea . Dintre ‘’ gesturile ‘’ necesare crearii obiectului perfect fac parte : participarea organica la actul creatiei ( ‘’ se ciopleste cu o dalta de sange ‘’ ) , atingerea magica a creatiei cu vederea interioara a esentei lucrurilor ( ‘’ se lustruieste cu ochiul lui Homer ‘’ ) , transmiterea scanteii divine , iluminarii necesare operei de arta ( ‘’se razuieste cu raze ‘‘). A doua etapa este manifestarea iubirii fata de creatie in toate formele ei , progresiv : iubirea creatorului fata de opera sa , iubirea celor din jur fata de aceasta dar si iubirea care inobileaza a infantei , care flateaza orgoliul artistului : ‘’ dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul / cu gura ta , cu gura altora / si mai ales cu gura infantei ‘’ .

      In partea a doua a poeziei, perspectiva se schimba total si surprinzator , fapt exprimat si prin adverbul 

‘’ brusc ‘’ . Gestul sfaramarii unui colt al cubului exprima printr-o metafora faptul paradoxal ca perfectiunea creatiei poate fi perceputa numai prin imaginea imperfectiunii: “Dupa aceea se ia un ciocan/si brusc se sfarama un colt de-al cubului”. 

      In ultimele 3 versuri , poetul ironizeaza viziunea majoritatii care , la unison, apreciaza artificialul , imperfectul multumindu-se doar sa viseze la perfectiune :”Toti, dar absolut toti, zice-vor: <- Ce cub perfect ar fi fost acesta,/de n-ar fi avut un colt sfaramat!>”Repetitia pronumelui ‘’ toti ‘’ subliniaza antiteza dintre creator si ceilalti in ceea ce priveste receptarea creatiei . Expresivitatea textului provine in primul rand din metaforizarea limbajului simplu . Imaginile artistice devin semnificative prin asocierea neobisnuita de cuvinte (a se da exemple diverse !)  In concluzie , in aceasta creatie de maturitate poetul modern Nichita Stanescu reuseste sa exprime foarte sugestiv problema creatiei artistului pe care o situeaza dilematic intre creator si publicul receptor .