Opera lui Cehov

Contextul literar şi opinia ciritică

Dramaturgii ruşi au îmbogăţit teatrul universal cu idei şi sentimente noi, adânci, lărgind cu mult orizontul vieţii înfăţişate pe scenă.

Cehov este scriitorul care încearcă să întrevadă dincolo de prezent un viitor mai luminos cu un umor bogat şi variat, care alternează din comic în tragic chiar ajungând la sarcasm. Scriitorul devine recunoscut ca dramaturg doar din 1890 deoarece condiţiile istorice erau propice faţă de anul 1870, când se manifesta politic reacţiunea în Rusia. Cehov este reprezentantul dramei lirico-psihologică având forţa de sugestie a conflictului uman. El a produs o dezvoltare a teatrului rus din secolul al XX-lea şi a avut influenţă asupra unor dramaturgi de peste graniţele Rusiei precum Sherwood Anderson, Bernard Shaw, Mihail Sebastian şi alţii.

Gorki spunea de dramaturgia lui Cehov : „Prin faţa ochilor noştri se perindă un şir nesfârşit de sclavi ai viciului, prostiei şi lenei, ai lăcomiei de bunuri pământeşti. Cu toţii sunt alarmaţi, îngroziţi şi viaţa lor e plină de discuţii incoerente despre viitor, căci simt că în prezent nu-şi au loc. Pe lângă această mulţime cenuşie de oameni a trecut un om inteligent, atent la toate, privindu-i le-a spus cu vocea plăcută, cu o tristeţe pe faţă şi-n suflet : „Rău trăiţi, domnilor!”.

Să nu uităm că masele asuprite din Rusia ţaristă au pornit revoluţia la numai un an după moartea scriitorului.

Opera

Dramaturgia cehoviană este strâns legată de creaţia în proză a marelui scriitor rus din primii 5-6 ani de la debutul său literar. Povestirile lui miniaturale şi schiţele din prima perioadă (1880 - 1886) se remarcă prin elementele satirico-umoristice ce-şi găsesc corespondenţă în dramaturgia sa din următoarea perioadă.

Piesele într-un act sunt scrise între anii 1886-1891 în aceeaşi manieră artistică şi cu efecte comice similare. Atât scenetele, farsele, scurtele povestiri cât şi vodevilurile cehoviene se impun printr-o ironie usturătoare la adresa mici-burghezii, clasă socială parazitară având preocupări meschine şi referindu-se la intelectualitatea care-şi consuma existenţa într-o pasivitate lâncedă. Fie că alege subiecte mărunte cum sunt problemele financiare profund resimţite(în „Ursul”-1888)în conflictul dintre moşierul Smirnov şi moşieriţa Popova fie că conbină două planuri contradictorii menite să provoace efecte de contrast (în farsa „Cerere în căsătorie”scrisă în 1888-1889). Cehov preia motive din jur pentru a plămădi lucrări cu tâlc. Sceneta într-un act „Tragedian fără voie”(„Viaţa de vilegiaturist”(1889), redă micile neplăceri ale traiului de toate zilele prin aspectele ei tragicomice în timp ce „Jubileul” nu face decât să ofere o farsă a grandomaniei prezentatată în adevărata ei lumină ca pe un revers al sărăciei spirituale.

În monologul scenic „Despre efectul dăunător al tutunului”(1886), Cehov zugrăveşte trăsăturile caracteristice ale unui grup social şi crează un tip al pseudo-intelectualului, ignorant, incult, mărginit cu pretenţia de a face impresia unui erudit. Sceneta dramatică Cântecul lebedei(1887, după schiţa Calhas) conţine aspecte ale vieţii actoriceşti oglindite cu un sentiment de apasătoare tristeţeFaţă de soarta actorului , pecetluită în Rusia Ţaristă de dispreţul „înaltei societăţi”.

Abordarea unor probleme cu substrat social va implica accente lirice sau tragice. El nu se mai mulţumeşte cu momente scenice şi creează piese de proporţii mari ca „Pescăruşul”;„Unchiul Vanea”;„Trei surori”;„Livada cu vişini” şi „Ivanov”.Erezia lui Cehov începe cu Pescăruşul(1896) prima dintre piesele de rezistenţă care este o dramă a nerealizării unor artişti cu talent ce suferă de un dezechilibru din cauza caracterului lor sau din pricina unor factori exteriori. La premiera „Pescăruşului” de pe scena teatrului Aleksandrinski din Petersburg (17 octombrie 1896), cronicarii s-au pronunţat regretând „lipsa elementului scenic”, afirmându-se că nu este o piesă deoarece autorul a căzut în „eroarea de a confunda opera dramatică cu romanul. Dramaturigia cehoviană nu va cunoaşte succesul decât peste câţiva ani, atunci când Konstantin Stanislavski îi va monta piesele la Teatrul de Artă din Moscova.Ruptura de teatru tradiţional devine certitudine în piesele ce urmează : „Unchiul Vanea”(1897);„Trei surori”(1900-1901) ;”Livada cu vişini”(1903-1904). După Pescăruşul „Unchiul Vanea” prezintă drama inidivizilor învinşi , în mijlocul cărora Vania reprezintă omul aflat într-un climat de resemnare care ştie că şi-a sacrificat viaţa pentru un ideal fals dar care deţine o spiritualitate superioră. Cele „Trei surori” din piesa ce acelaşi titlu duc o viaţă cenuşie, în meschina societate din orăşelul de provincie visând să ajungă la Moscova. Ele nu pot avea fericirea ci dar şi-o pot dori, cum spune una dinte fete. „Livada cu vişini” este construită pe o idee care reflectă un proces istoric: descompunerea materială şi morală a aristocraţiei odată cu sacrificarea livezii şi ridicarea burgheziei negustoreşti(vinderea livezii lui Lopahin). Nobilimea se prabuşeşete pentru că este anchilozată de inactivitate şi dă dovadă de lipsa simţului practic şi al realităţii.

Personajele lui Cehov şi conflictul lor interior

Cehov îşi ironizează eroii care se mulţumesc să vorbească fără să treacă la fapte, care nu fac nimic pentru a-şi făuri o soartă mai bună. Ironia aceasta condamnă indivizii, o societate întreagă ajunsă societate capitalistă. Alături de viaţa searbădă a unor eroi stau frumuseţile morale. Nina Zarecinaia din „Pescăruşul” cu încrederea ei de a făuri frumosul este la polul opus cu vulgara Nataşa Prozorova din „Trei surori”, unchiul Vanea cu sufletul lui blând suferă lângă mediocrul prefesor Serebreakov, cum Ania cu aspiraţiile ei spre o viaţă nouă se află în contrast cu Ranevscaia Andreevna şi Gaev. Majoritatea personajelor n-au forţa necesară de-a protesta în faţa vieţii fiind striviţi de realităţile timpului pe care ei le consideră insolvabile. Banalitatea vieţii cehoviene produce drame oamenilor, le spulberă visurile şi speranţele de aceea la Cehov conflictele sunt legate de motive meschine,

menite să scoată în relief incapacitatea personajelor şi lipsa oricărui orizont spiritual. Totuşi există mesajul umanist pe care-l poartă aceste personaje luminoase precum Nina, Astrov, Irina, Ania ce nu suportă mediul lor paralizat. Ei pornesc încrezători în întâmpinarea greutăţilor, rostind frazele pline de poezie prin care îşi exprimă aspiraţia lor spre puritate.Dar în lumea acestor înfrânţi, Cehov nu a pus conflictul dramatic pe plan dinamic şi astfel el descoperă pe plan interior, psihologic multă nobleţe sufletescă, o aspiraţie spre libertate, spre bine ce conferă operei sale lirism şi optimism. Personajele lui Cehov par că nu dialoghează pentru că fiecare este obsedat de problemele, sentimentele şi de ideile lui.

Stilul şi principiile lui Cehov

„Cehov este un pictor al vieţii . El a creat forme noi de scris, absolut noi, pentru întreaga lume”(Tolstoi)

În piesele lui Cehov se pot întâlni motive şi procedee similare cu cele ale lui Caragiale. Construirea laconică a caracterelor, individualizarea limbajului personajelor prin înzestrarea lor cu anumite cuvinte cheie, cu trăsături distincte, sunt toate elemente închegate într-un dialog viu şi intens colorat. În comparaţie cu programul naturaliştilor dialogul capătă la Cehov rolul de producere a impresiei de verosimil „aidoma ca în viaţă”. Scriitorul doreşte să creeze un teatru antiteatral, o formulă ce presupune simplificarea intrigii operei.Armonia piesei cehoviene constă în obţinerea acelei stagnări într-un prezent continuu, astfel fiind uşor perceptibilă inflexiunea conştiinţei personajului, de la o stare de cădere în rutină,resemnare la aspiraţia către înalt. După Cehov drama personajului nu cere exteriorizare dramatică el recomandând stilul rezervat de interpretare în acord cu ironia tragică. Substanţa tragică a piesei este conţinută de eroi de cele mai multe ori egali cu spectatorii („fiinţe din acelaşi aluat cu dânşii”). Individualitatea personajului se formează din sinteza monologului interior, a dialogului şi din aşa-numitele indicaţii regizorale. Piesa devine în final o explorare a sumei de personalităţi ce compun conşiinţa umană.Un aspect major al pieselor lui Cehov este starea de spirit care devine dominantă după cum o descifrează Konstantin Stanislavski şi Vladimir Nemirovici-Dancenko în montarea la Teatrul de Artă din Moscova.Dramaturgul militează pentru obiectivizarea în schimbul dezvăluirii eului creator. A fi obiectiv după părerea lui Cehov înseamnaă pentru scriitor a şti să treacă discret în umbra personajelor sale, un fel de a-l provoca pe cititor la o trăire estetică determinantă fiind răceala sau indiferenţa.

Bibligrafie :

A.P.Cehov, Teatru, Editura de Stat pentru literatură, BucureştiA.P.Cehov, Piese într-un act, Editura pentru literatură universală, Bucuresşti, 1963A.P.Cehov, Schiţe şi povestiri, Editura Univers, Bucureşti, 1986Ovidiu Drâmba, Istoria teatrului universal, Editura Saeculum, Bucuresti, 2000

(Vlad Dumitrescu – Teatrologie, Anul II)