UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ

”I. L. CARAGIALE” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEATRU

SPECIALIZAREA ARTA ACTORULUI

LUCRARE DE LICENȚĂ

Profesor coordonator:

Prof. Univ. Dr. Valeria Sitaru

Absolvent:

NAGY ALEXANDRU

1

I. Argument

II. Prezentarea autorului, al contextului istoric și al temei

Date despre autor

Epoca și contextul istoric

Tema piesei

III. DOCTORII DOCTORULUI CEHOV

IV. Astrov, adevăratul doctor

V. Descrierea personajului și a procesului de lucru

Caracterizarea personajului

Descrierea procesului de lucru – LA PORȚILE ”BABEȘ-ULUI”

VI. Concluzie – MEDICAMENTUL CEHOV

VII. Bibliografie

2

Argument

Mi-am ales acest rol pentru licență pentru că m-am atașat foarte tare de el. Dragostea mea pentru Cehov

apare odată cu primul contact adevărat în anul II cînd am lucrat la clasă Unchiul Vanea și Platonov și

culminează cu reușita acestui personaj Evgheni Sergheevici Dorn, medic.

După ce am văzut reprezentația spectacolului în viziunea Andreei Vulpe de la Teatrul ”Toma Caragiu”

din Ploiești am știut sigur că vreau să-l joc pe medic.

Date despre autor, epoca și contextul istoric

Spectaculos, asemenea Rusiei la frontiera dintre secolul al 19 şi 20, Cehov s-a născut ca fiu de iobag în

1860 (ţarul Alexandru va desfiinţa iobăgia în 1861) pentru a deveni moşier cu 32 de ani mai târziu, fiind

vecin cu prinţul Şakovskoi. A cumpărat moşia Melikhovo (imitând inconştient pe Tolstoi, patriarhul de

la Iasnaia Poliana), nu departe de Moscova, cu 13 mii de ruble din care a achitat un avans de cinci mii.

Această moşie seamănă şi ea cu Rusia pentru că nu avea 10-20 de hectare ca în România ci nici mai

mult nici mai puţin de 200 de hectare care cuprindeau păduri, două lacuri, un râu şi un parc cu conac.

Obosit şi cu o tuse încăpăţânată, el a plecat spre sud, în 1888, a luat o căsuță mică pe malul unui râu mic

"plin de peşte şi crabi" şi sa predat dragostei sale pentru natura. Emoţionat, fericit, în pasiunea lui pentru

pescuit, în liniştita companie a ţării, şi în muzica şi veselia ţăranilor. "Mi-aș vinde cu plăcere sufletul",

scrie el, "pentru plăcerea de a vedea cerul de seară caldă, şi fluxurile de apă care reflectă un apus

întunecat și îndurerat." El a descris vizitele la vecinii din apropiere și serile lungi în compania țăranilor

în care, spune el, "am mancat la fiecare jumătate de oră, şi de râs la pragul de colici."

Era un devotat familist fără familie pentru că îi iubea pe cei patru fraţi şi o soră, Maşa, ca pe sine însuşi

deşi se considera inferior strălucitului Alexandr şi genialului plastician Nikolai care s-a ratat cu alcool şi

cu droguri. În tinereţe, având geniul farsei, semna, în loc de Anton Pavlovici Cehov, Schiller

Shakespearovici Goethe. După ce devine moşier semnează, tot ironic, A. P. Cehov proprietar de

terenuri.

3

Scriitorul rus este convins că iubirea este o problemă de glande, secreţii, procese chimice şi că „pentru a

rezolva astfel de probleme este suficient un bordel. Între bordel şi spital Cehov se lasă sedus de teatru,

locul magic unde femeile, rămânând ceea ce sunt se debarasează, intermitent, de mizerabila misiune a

cărnii”. Rareori când este provocat să vorbească despre sex (cel mai adesea de Alexandr pentru care

sexul era o preocupare constantă), Cehov o făcea în termeni duri, aproape vulgari”. 

Cehov face parte dintr-o categorie de artişti netipică, pentru că nu credea defel în geniul său, dimpotrivă,

au rămas multe mărturii că nu credea în durata şi posteritatea operei sale. Era uimit să vadă că publicul şi

lumea literară dau mai multă atenţie frivolităţilor scrise de el decât prozei cu adevărat importante a lui

Korolenko, de exemplu. Citeşte Anna Karenina şi are un grav complex de inferioritate, marele lui vis

fiind să scrie, în cele din urmă, un asemenea roman.

Se gândeşte să scrie teatru şi, după Platonov, dramatizează două povestiri: Toamna (după povestirea La

drumul mare interzisă oficial pentru că era „sinistră şi sordidă”) şi Cântec de lebădă, piesă într-un act

extrasă din povestirea Kalkhas. Ivanov, o piesă despre un oblomovist care nu întreprinde nimic pentru a

salva proprietatea ipotecată, este scrisă în numai zece zile. Premiera din 1887 este o catastrofă, dar

autorul este mulţumit de faptul că a ridiculizat persoanele care suferă. Acum redactează epistola trimisă

fratelui său Alexandr, pe care o semnează Schiller Shakespearovici Goethe.

Pare o enormitate, dar Cehov s-a manifestat din adolescenţă ca mic comediant local care juca fie rolul

unui dentist care extrage măseaua sănătoasă a unui pacient îngrozit, fie un popă, fie un guvernator. Avea

plăcerea travestiului şi al farselor ce rezultă din deghizare. S-a prezentat la unchiul său dinspre tată

Mitrofan îmbrăcat în cerşetor şi i-a cerut trei copeici pe care le-a şi obţinut.

Paver Egorovici, tatăl lui Cehov (un fundamentalist ortodox cufundat în icoane şi rugăciuni care îşi

bătea zdravăn copiii pe principiul că „un copil bătut face cât doi”) care şi-a ipotecat casa din Taganrog

sfârşind prin a o ceda creditorului său şi te gândeşti la Ranevskaia şi la Lopahin din Livada cu vişini.

Idealul lui Cehov însuşi de a ajunge la Moscova, te duce gândul la Trei surori. 

Conştient că este inferior lui Alexandr, Anton se apucă de scris pur şi simplu pentru a câştiga un ban în

plus. Cinci copeici rândul, spune Virgil Tănase că ar fi fost plătit de revista Libelula. Nu era totdeauna la

fel. Uneori, neavând bani, revista îi trimitea o invitaţie la teatru, alteori o sticlă de votcă şi, odată, un

croitor ce urma să-i facă gratis o pereche de pantaloni.

4

Sunt teribili aceşti mari scriitori ruşi de tipul miniaturiştilor asemenea lui Cehov şi Gogol care scriau

pentru banii puţini pe care îi primeau de la revistele literare, spre deosebire de marii boieri ca Puşkin şi

Tolstoi, Turgheniev, desigur. Boierii se lăfăiesc pe mii de pagini, Cehov a inventat schiţa scurtă şi piesa

de teatru care durează cât realitatea.

Cererile de sporire a onorariului lăsate de Cehov sunt pe cât de umilitoare pe atât de teatrale. „Treizeci,

patruzeci şi, uneori, cincizeci de ruble pe lună pe care le câştig din scris aduc, slavă Domnului, un mare

ajutor pentru proletarul care sunt”.

Publicul cerea râsete mai presus de toate lucrurile, şi, cu simţul ridicolului profund, Cehov s-a

conformat. Povestirile sale, deşi de multe ori bazate pe teme profund tragice, sunt perforate de satiră,

lumină și subtil, lucru care l-a făcut să câştige reputaţia de mare umorist. Dar, deși a existat mereu un

zâmbet pe buze, a fost o joacă, şi simpatia lui față de suferinţă a adus de multe ori râsul aproape de

lacrimi.

Un fragment dintr-o scrisoare către L. A. Avilova, din 19 martie 1892: „Totuşi, în calitate de cititor, îţi

dau un sfat: când descrii oameni nenorociţi şi amărâţi, şi vrei să înduioşezi cititorii, caută să fii cât mai

rece. Aceasta va servi ca un fel de fond pentru nenorocirile altora, care, în felul acesta, vor ieşi în

evidenţă”1 . Despre înţelesul pe care Cehov îl dă obiectivităţii aflăm de asemenea dintr-una dintre

scrisorile sale, în care autorul rus îşi teoretizează şi descrie arta poetică : „Sarcina mea e să am talent,

adică să ştiu a deosebi dispoziţiile importante de cele fără importanţă, să ştiu a pune în lumină oameni şi

a vorbi în limba lor”2.

Cehov, cu o artă specifică. Cu el însuşi, în scene împrăştiate, în priviri întâmplătoare, în viaţa

personajelor sale, în conversaţii aparent banale, a reuşit să concentreze atât atmosfera din Rusia, cât și

aceea a zilelor lui pe care le-am simţit în fiecare replică citită, această atmosferă apăsătoare ca ceaţa care

plutește pe un lac în zori, şi, exact ca acea ceaţă, ne-a făcut să vedem că lumina unei zile noi se apropie.

Se apucă de scris teatru într-o încercare de a: "descrie viaţa aşa cum de fapt este." Citind despre moartea

lui am realizat că atmosfera din piesele lui este de fapt acordată total ritmului interior al autorului. Acest

scriitor care se identifică total pînă la limita autobiografică, cu opera sa creează o lume pe care o

resimțim și astăzi din ce în ce mai puternic.

5

Toată lumea iubește pe cine nu trebuie și toți dialoghează în paralel. Niciodată împreună, numai în

paralel. Genialitatea autorului constă în capacitatea de a identifica asta destul de timpuriu și capacitatea

fenomenală de a transcrie asta în teatru. Creator al unei lumi în care fiecare se regăsește parțial, atinge

proporția de aur în dramaturgie prin combinarea comediei cu tragedia și farsa.

Cehov a fost un doctor foarte bun, atât ca practician, cât şi ca om de ştiinţă; o certifică lucrările şi

articolele sale de specialitate, o confirmă frământările şi dilemele pe care le mărturiseşte în

corespondenţă, o afirmă părerile şi opiniile contemporanilor (provenind din toate mediile sociale), o

definitivează numeroasele studii şi cărţi despre activitatea sa medicală, apărute de la moarte şi până

astăzi cu o frecvenţă impresionantă.

Pentru Cehov, medicina este consecinţa unei opţiuni pe deplin şi voluntar asumată. Cehov n-a fost un

student medicinist banal. Fişele de supraveghere medicală publicate de I.V. Fedorov o demonstrează cu

prisosinţă. Instinctul de a cerceta şi de a aprofunda nu-1 părăseşte nici după absolvirea Facultăţii de

Medicină. Două exemple sunt concludente:

1. Pentru teza de doctorat ”Actul medical în Rusia” (pe care nu o va finaliza, din păcate), adună şi

cercetează o bibliografie de 112 titluri, studiază cărţi de istorie şi lucrări de etnografie şi folclor capabile

să furnizeze imaginea completă a modului cum se practica şi, mai ales, cum ar fi trebuit să se practice

medicina într-o ţară şi într-o vreme în care doctorii de la oraş tratau doar pentru bani, iar cei din mediul

rural se luptau până la epuizare cu distanţele, cu mizeria, cu sărăcia, cu lipsa minimei dotări tehnice

necesare;

2. Monografia ”Insula Sahalin” este expresia cea mai elocventă a profunzimii analitice şi a seriozităţii

ştiinţifice care-1 caracterizau pe Cehov: o documentare vastă (flora şi fauna insulei, codul penal, istorii

ale deportării şi colonizării Sahalinului, memorii şi jurnale de călătorie), observaţia directă şi minuţios

organizzata (recensământul populaţiei, locurile de deportare şi fişe individuale cu date despre 10.000 de

deţinuţi) şi, mai ales, studiul propriu-zis ce continuă să rămână, în timp şi peste timp, dovada

competenţei unui savant de autentică valoare.

Deşi şi-a dorit să predea medicina, dar n-a putut s-o facă niciodată, deşi a participat la congrese de

breaslă, deşi a finanţat şi a editat reviste de specialitate, Cehov a fost, mai presus de orice, un practician

onest şi scrupulos, cu izbânzi şi ratări dramatice (unele i-au provocat suferinţe reale şi abandonuri

temporare!), care, spre deosebire de alţi doctori celebri (Rabelais şi Schiller, de pildă), n-a renunţat la

6

misia lui telurică, ba, după confesiunile unor contemporani, şi-a făcut un blindaj de orgoliu din condiţia

de medic, supărându-se atunci când, în favoarea iluziilor dragi de scriitor, i se punea la îndoială calitatea

de slujitor devotat al lui Esculap, spre mirarea celor ce-1 ştiau modest, rezervat şi veşnic nemulţumit de

valoarea creaţiilor sale.

Cehov însuşi a fost un om bolnav: de la cele două peritonite din timpul gimnaziului şi până la

tuberculoza acută ce-1 devora cu hemoragii pulmonare şi cu răvăşitoare accese de tuse, suferinţa fizică a

fost o constantă a vieţii, fără a-i afecta însă dăruirea fanatică pentru pacienţii săi.

Cehov îi mărturisea lui Bunin că este convins că la șapte ani de la moartea sa nu îl va mai citi nimeni! S-

a înșelat profund.

Tema piesei

La fel ca și celelalte piese ale lui Cehov, ”Pescărușul” se bazează pe un ansamblu divers și evoluat de

personaje. Spre deosebire de tendințele principalului curent teatral al secolului al IX-lea, actele

senzaționale (precum tentativa de sinucidere a lui Treplev) nu sunt prezentate pe scenă. Personajele tind

să vorbească pe ocolite mai degrabă decât să se adreseze direct, o practică dramatică cunoscută ca

subtext.

Piesa prezintă o relație intertextuală cu ‘Hamlet’. Arkadina și Treplev citează versuri din această piesă

înainte ca piesa în piesă din primul act să aibă loc. De asemenea, găsim și foarte multe aluzii la detaliile

complotului din ‘Hamlet’. De exemplu, Treplev încearcă să își recâștige mama de la Trigorin, pe care îl

consideră un uzurpator ; în mod asemănător, Hamlet încearcă să o recâștige pe regina Gertrude de la

unchiul său, Claudius.

Noaptea premierei a fost un eșec total. Interpreta Ninei, Vera Komissarzhevskaya a fost atât de

intimidată de ostilitatea publicului încât și-a pierdut vocea. Cehov a părăsit publicul și a stat ultimele

două acte în spatele scenei. Când susținătorii i-au scris ulterior înștiințându-l că piesa a devenit un

succes, a presupus că aceștia încercau doar să fie amabili. În 1898 Constantin Stanislavski a regizat piesa

pentru Teatrul de Arte din Moscova, devenind un adevărat triumf. Producția lui Stanislavski a

7

devenit ‘ unul dintre cele mai mari evenimente din istoria teatrului rusesc și una dintre cele mai

marcante evoluții în istoria dramaturgiei mondiale’.

După achiziționarea fermei Melikhov în 1892, Cehov și-a construit o căsuță în mijlocul unei livezi,

compusă din 3 camere, într-una fiind patul și în alta masa de scris. Primăvara, când vișinii înfloreau, era

o plăcere să se locuiască în această căsuță, dar iarna era o corvoadă fiind atât de îngropată în zăpadă,

încât trebuiau create cărări pentru a se ajunge la ea. Într-un final, Cehov s-a mutat acolo, iar într-o

scrisoare însemnată octombrie 1895 nota :

„Scriu o piesă pe care probabil nu o voi termina pâna la sfârșitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere,

deși mă tem de convențiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, șase pentru bărbați, patru

acte, peisaje (priveliștea unui lac), o mulțime de conversații despre literatură, puțină acțiune, multă

iubire”

Astfel el conștientiza o distanțare de acțiunile dramatice tradiționale. Această distanțare va deveni o

amprentă critică a teatrului cehovian. Mărturiile lui Cehov reflectă viziunea lui asupra piesei ca și

comedie, un punct de vedere pe care-l va menține asupra tuturor pieselor. După noaptea dezastruoasă a

premierei, prietenul său, Aleksey Suvorin l-a mustrat acuzându-l de o atitudine ’ feminină ’ și prea

‘lașă’. Cehov a negat energic afirmând :

„De ce această calomnie? După reprezentație am luat cina la Romanovi. Pe cuvântul meu de onoare.

Apoi m-am dus la culcare, am dormit sănătos și a doua zi am mers acasă fără a suspina vreo

nemulțumire. Dacă aș fi fost un laș aș fi alergat de la un editor la altul și de la un actor la altul, i-aș fi

implorat să fie îngăduitori și aș fi petrecut două trei săptămâni în Petersburg, agitându-mă cu

‘Pescărușul’ meu, cu emoție, cu o transpirație rece în lamentații.....Am acționat atât de rece și de

responsabil precum un om care a făcut o ofertă și apoi a fost întâmpinat cu un refuz și nu mai are

nimicaltceva de făcut decât să plece. Într-adevăr, vanitatea mea a fost năucită, dar știți, nu a fost o

lovitură din senin. Așteptam un eșec și mă pregătisem pentru el precum te-am prevenit cu o absolută

sinceritate”

8

Premiera din St.Petersburg

Data de 17 octombrie 1896, noaptea premierei piesei "Pescărușul" la teatrul Alexandrinsky din

Petersburg, a reprezentat un dezastru total, spectacolul fiind huiduit de către public. Ostila audiență a

intimidat-o pe Vera Komissarzhevskaya, pe care unii o considerau drept cea mai bună actriță din Rusia

și care, potrivit lui Cehov, a provocat lacrimi oamenilor în timpul repetițiilor. Acum își pierduse vocea.

A doua zi, Cehov, care se refugiase pentru ultimele două acte în spatele scenei, l-a anunțat pe Suvorin că

nu va mai scrie deloc piese. Când susținătorii l-au asigurat că reprezentațiile ulterioare au avut un succes

mai mare, Cehov a presupus că aceștia erau doar amabili. "Pescărușul" l-a impresionat atât de mult pe

prietenul lui, Vladimir Nemirovici-Dancenko dramaturg și el, încât a afirmat că Cehov ar fi trebuit să

câștige el însuși premiul Griboyedov acordat lui în acel an.

Producția de la Teatrul de Arte din Moscova

Nemirovich a depășit refuzul lui Cehov de a permite montarea piesei în Moscova și l-a convins pe

Stanislavski să o regizeze pentru Teatrul de Arte din Moscova, creat în 1898 ca și teatru inovator.

Stanislavski a pregătit indicații regizorale detaliate. Prin abordarea lor se dorea facilitarea expresiilor

interioare pe care Stanislavski le-a perceput ca fiind mascate în subtextul piesei. Indicațiile acestea au

fost publicate în 1938. Stanislavski l-a jucat pe Trigorin, în timp ce Vsevolod Meyerhold, viitorul

regizor și practician pe care Stanislavski pe patul de moarte l-a declarat ‘singurul moștenitor întru teatru’

l-a jucat pe Treplev. Olga Knipper (viitoarea soție a lui Cehov) a jucat rolul Arkadinei. Producția a fost

lansată pe 17 decembrie 1898. Majoritatea actorilor au fost ușor tranchilizați cu picături de valerină.

Într-o scrisoare către Cehov, cineva din public descria cum:

„ “În primul act, ceva special s-a declanșat, dacă poți descrie așa entuziasmul publicului, care începea

să tot crească”

. Majoritatea mergeau prin auditorium și printre coridoare cu expresii ciudate, părând că era ziua lor și

într-adevar (Doamne Dumnezeule, nu glumesc !) era perfect posibil să mergi la o femeie complet

necunoscută și să-i spui :’Ce mai piesa! Nu-i așa ?’ ‘’

9

Nemirovici a descris aplauzele care au venit după o liniște prelungită precum o explozie bruscă.

Producția s-a bucurat de o apreciere unanimă din partea presei.

Doar pe 1 mai 1899 Cehov a ajuns să vadă producția, într-o reprezentație fără decoruri, dar cu machiaj și

costume, la Teatrul Paradiz. A apreciat producția, dar a fost mai puțin pătruns de reprezentația lui

Stanislavski. A obiectat la tonul ‘timid ‘ din interpretarea lui Trigorin și l-a implorat pe Nemirovici să

’pună puțin spirit în el’.

A propus ca piesa să fie publicată cu indicațiile de regie ale lui Stanislavski. Colaborarea lui Cehov cu

Stanislavski s-a dovedit a fi crucială în evoluția creativă a celor doi. Atenția lui Stanislavski asupra

realismului psihologic și a subtilităților ascunse din piesă au reînviat interesul lui Cehov de a scrie

pentru scenă. Refuzul lui Cehov de a explica pe marginea scenariului l-a silit pe Stanislavski să sape mai

adânc în structura textului, în feluri inovatoare în teatru. Teatrul de Arte din Moscova poartă pescărușul

ca emblemă, celebrând producția istorică care i-a dat practic identitatea .

„Germenii Pescăruşului se găsesc în primele zile ale moşierului de la Melikhovo. Becaţina vânată

devine într-o însemnare a lui Trigorin tânără fată care trăieşte pe malul lacului”.

Într-o scrisoare din octombrie 1885 A. P. Cehov făcea câteva referiri la Pescăruşul: ”Scriu o piesă pe

care probabil nu o voi termina pâna la sfârşitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deşi mă tem de

convenţiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, şase pentru bărbaţi, patru acte,

peisaje(priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune, multă iubire.

Cu tovarăşii săi a pus la punct un program teatral şi jucau mici scenete când la unii când la alţii folosind

o perdea în chip de cortină. Treplev dinPescăruşul este mai uşor de identificat după aceste inocente

detalii de istorie literară.

O artă a portretului de tip solid, balzacian, care combină documentarea migăloasă cu intuiţia psihică

găsim mai peste tot, dar mai ales în descrierea Lidiei Mizinova/Lika de la p. 156. Este însăşi Nina

Zarecinaia din Pescăruşul în aşa manieră încât la repetiţii actorii care o cunoşteau pe Lidia au avut o

anumita stinghereală când au citit rolul. 

10

Acest geniu delicat şi original a fost supus mai întâi la critici dure, pe care Cehov le-a simţit acut, şi

descrierea lui Trigorin din "Pescărușul", a încercărilor unui autor tânăr este un strigăt din sufletul lui

Cehov. Un duşman pasionat al minciunii şi al asupririi, el deja prefigurează în aceste scrieri timpurii un

protest faţă de convenţii şi reguli, pe care el le introduce în răspunsul lui Treplev către Sorin: "Trebuie

căutate forme noi. Iar dacă aceste forme noi nu există, atunci să nu mai fie nimic.”

În 1884 el a luat diploma de medic, și a decis să practice, deşi scrisul lui avea deja un caracter

profesional. El a dat intotdeauna un loc deosebit, aparte medicilor din lucrările sale care sunt desenați cu

afecţiune şi înţelegere. În cazul în care cineva îi comenta puţin de medici în prezenţa lui, el exclama:

"Nu mai vorbi! Nu ştii ce fac medicii de țară pentru oameni!"

Cehov a realizat cu adevărat târziu influenţa pe care a exercitat-o profesia lui în munca literară, şi a

regretat, uneori, că l-a forțat către o perspectivă prea vie, dar, pe de altă parte, el a fost capabil să scrie:

"Numai un medic poate şti ce valoare a fost pentru mine cunoașterea acestei științe." şi " mi se pare că,

fiind medic, am descris bolile sufletului în mod corect. ". De exemplu, analizat, personajul Trigorin in

"Pescăruşul", din punctul de vedere al stării de spirit a unui autor a fost numit "diagnostic artistic."

"Romanul", scria el, "este o soţie legitimă, dar scena este o amantă zgomotoasă, ostentativă, şi

insolentă." El a pus avertismentul său din această etapă a vieții în gura lui Treplev și nu de puține ori se

referă la asta în scrisorile sale ca la "o boală rea a oraşelor" şi "spânzurătoarea pe care dramaturgii sunt

spânzurați".

"Pescarușul" a apărut în 1896, şi, după un eşec în Sankt Petersburg, s-a bucurat de succes instant, la

puțin timp pe scena Teatrului de Artă de la Moscova. În Trigorin autorul ne oferă una dintre cele mai

rare sclipiri din propria minte, Cehov a pus rareori propria personalitate cu imagini de viaţă, și astfel a

creat un caracter de interes imens. În "Pescarușul" vom vedea în mod clar creşterea puterii de analiză a

lui Cehov, care este cu adevărat remarcabilă, în următoarea sa piesă: "Trei surori", cea mai lugubră de

toate dramele sale.

Să-l urmărim puțin pe doctor, doar din ce ne dă piesa:

Polina Andreevna şi medicul Dorn vin în scenă. Cu toate că îi spune să îşi ia galoşii, el se încăpăţânează,

spunând că e cald. Dorn, în vârstă de 55 de ani, cântă "Nu-mi spune că te-a pierdut tinereţea". Polina

bănuieşte că lui îi place de Arkadina, pentru că noaptea trecută au petrecut-o pe terasă şi, cu toate că era

11

frig, el nu l-a simţit. Dar Dorn îi aminteşte că în societate toţi artiştii sunt trataţi astfel. Replica Polinei

este că şi el a fost tratat astfel şi nu e artist. Motivul, zice el, e faptul că e un doctor bun şi de încredere.

Polina ar mai vrea să îi spună ceva, dar nu mai poate, pentru că vin ceilalţi.

Pe Arkadina o enervează că el (Treplev) încearcă să îi demonstreze cum se scrie şi cum se joacă. În

glumă ar asculta orice, dar el are pretenţii de a aduce forme noi. Dorn încearcă să îi ia apărarea

Nina îi face un compliment(Trigorin), dar Arkadina o avertizează că Trigorin se fâstâceşte de

fiecare dată când cineva îl laudă. Urmează un moment de tăcere (Dorn: "A trecut un înger").

Rămas singur, Dorn recunoaşte că i-a plăcut piesa şi l-a emoţionat şi are de gând să îi spunăasta şi lui

Treplev. Când acesta vine nervos că Maşa îl caută peste tot, Dorn îl încurajează săcontinue. Treplev se

emoţionează şi îi dau lacrimile. Dorn îi zice apoi că trebuie să arate numai ce eimportant şi veşnic. Deşi

acesta continuă cu sfaturile lui, pe Treplev îl interesează mai mult Nina.Când Dorn îi spune că a plecat,

Treplev nu ştie cum să plece şi el mai repede. Îi mulţumeştedoctorului şi pleacă.Se întoarce şi Maşa.

Dorn o invită în casă, dar ea îl roagă să mai rămână şi îi spune că îliubeşte pe Treplev.Actul I se termină

cu replica lui Dorn "Ce nervoşi! Şi câtă dragoste... O, lac fermecat! Dar cu ce te pot ajuta eu, copilul

meu? Cu ce?"

Dorn vrea să continue lectura (Maupassant, "Sûr l'eau"), dar Arkadina îi ia ea cartea şiîncepe să citească.

Dacă în carte se spunea că femeiele care vor să cucerească un scriitor îi facmereu complimente şi îl

laudă, Arkadina e de părere că înainte de asta, ele sunt îndrăgostite de el.

Sorin dă vina pe Dorn că nu vrea să îl consulte. Dorn, de ciudă, îi zice să ia vleriană. Sora lu e de părere

că i-ar prinde mai bine nişte băi, dar Dorn e atât de ambiguu că nu mai înţelege nimeninimic.

Despre Sorin aflăm chiar de la el că 28 de ani a lucrat la Ministerul de Justiţie. Şi-a irositviaţa muncind.

De aceea vrea acum să bea şi să fumeze. Îi place vinul de Xeres şi ţigările de foi.După părerea lui Dorn,

să faci astea la 60 de ani pentru că în tinereţe nu ai avut timp să te bucuri deele, este o treabă neserioasă.

Polina rămâne cu Dorn care îi spune că deşi soţul ei ar putea fi dat uşor afară, Sorin şiArkadina vor

ajunge să îi ceară iertare. Polina îi propune şui Dorn să meargă la el şi să nu maiascundă ce simte pentru

ea. Dar Dorn îi spune că cei 55 de ani ai săi nu îi mai permit să îşi schimbeviaţa. Polina crede că e vorba

de o altă femeie din viaţa lui, dar acesta îi spune cp nu e chiar aşa. Nina se apropie şi le spune că

Arkadina plânge şi Sorin are o criză de astm. Dorn se duce să le deavaleriană la amândoi, dar înainte

12

Nina îi oferă florile pe care tocmai le culesese. De gelozie, Polina îi ia florile în timp ce mergeau spre

casă, le rupe şi le aruncă.

Dorn şi Medvedenko aduc un jilţ în care să stea Sorin. Medvedenko se plânge că acasă sunttot mai

mulţi şi făina e tot mai scumpă. Maşa îl întreabă de ce nu a plecat încă, dar acest îi spune căŞamraev nu

vrea să îi dea un cal să plece. Dorn observă schimbările din salon şi Maşa îi explicăcum că Treplev

lucrează mai bine aici şi poate ieşi în grădină când are nevoie să se gândească alceva anume.Sorin

întreabă de Arkadina şi Dorn îi spune că s-a dus la gară să îl aştepte pe Trigorin. Sorin îi spune atunci că

din moment ce au chemt-o pe sora lui, înseamnă că boala lui e gravă, dar că, cutoate acestea, nu

primeşte nici un tratament. Spune apoi că are un subiect pentru o nuvelă pentru Treplev: "Omul care a

vrut". El mereu a vrut câte ceva şi nu a obţinut nimic. Dorn îi zice să nu semai plângă de viaţă, că are 62

de ani, dar Sorin vrea să mai trăiască.

Dorn spune că nu trebuie să se teamă de moarte, pentru că nu e credincios şi pentru că singurul lui păcat

e că a fost judecător 28 deani. Medvedenko îi întreabă apoi pe Dorn care oraş din străinătate i-a plăcut

cel mai mult. Lui Dorn i-a plăcut în Geneva, pentru că acolo era foarte multă lume şi agitaţie şi ajungi să

te contopeşti cu ea, dând viaţă unui singur suflet universal, ca cel interpretat de Nina în piesa

lui Treplev. Dorn îl întreabă apoi pe Treplev ce mai ştie de Nina. 

Se aude o împuşcătura, Arkadina se sperie, dar Dorn îi spune că a plesnit ceva în trusa lui de

medicamente. Îl ia pe Trigorin de o parte şi îi spune să o ducă pe Arkadina de acolo pentru că Treplev s-

a împuşcat.

Pescăruşul ar fi o farsă, cu adevărat un vodevil, aşa cum îşi definea doctorul unele dintre piese.

Doctorii doctorului Cehov

Bărbaţii lui Cehov sunt tulburi, sunt bântuiţi de apatii şi de dileme existenţiale, personalitatea lor caută

anexarea, nu independenţa, compromisurile îi doboară, luptă pentru cauze pierdute sau pentru cauze

13

indefinibile, hălăduiesc prin sine în căutarea unui reper care, de cele mai multe ori, nu-i de găsit sau,

atunci când apare, e prea târziu, într-un cuvânt: supravieţuiesc.

La nivelul construcţiei personajelor, poate cel mai personal segment al creaţiei dramaturgului, se pot

detecta două motive care însoţesc constant destinele scenice: ratarea şi criza. Ratarea este condiţia

actuală a personajelor. Ea poate fi socială, sentimentală, profesională, conjugală, financiară, chiar

sexuală (Maşa ori Astrov).

Spleen-ul care trenează… Crizele de timp marchează, în general, majoritatea personajelor sub aspect

biologic (mai ales bărbaţii) şi, în special, doctorii sub aspectul duratei efective.

Doctorii lui Cehov nu sunt Cehov decât în măsura în care autorul îi lasă să-1 vadă.

Cu toate acestea, există două excepţii care, evident, întăresc regula: un doctor al începuturilor (Lvov din

IVANOV) şi un doctor al maturităţii (Astrov din UNCHIUL VANEA). Aceştia doi constituie, de fapt,

arcul de boltă al prezenţelor medicale din dramaturgia scriitorului rus, ceilalţi comportându-se ca o sumă

ludică de nuanţări, de tuşe corectate sau de adăugiri elocvente.

Doctorii din piesele lui Cehov sunt, în cel mai bun caz, existenţe de plan secund sau, cel mai frecvent,

sunt personaje care amplifică şi colorează fundalul psihologic al situaţiilor de viaţă. Ei nu modifică

intriga, nu schimbă accentele fluxului dramatic, nu intervin vehement în tectonica relaţiilor umane şi,

mai ales, nu posedă valenţe de simbol sau de semnificaţii secrete, ascunse de autor în ritmurile

modurilor de a se manifesta.

Nikolai Ivanovici Trileţki, Lvov, Cebutîkin, Dorn par a fi, de fapt, patru ipostaze ale aceluiaşi individ,

diferenţiate de vârsta biologică şi de modularea atitudinii faţă de existenţă, datorată inevitabilei

experienţe de viaţă. Primii doi sunt prototipuri ale doctorului la tinereţe: au stângăcii agresive,

entuziasme tranşante, se implică patetic şi dau verdicte necruţătoare, diagnosticheazădestine şi nu

pacienţi, au accese de conştiinţă şi nu acceptă să stea deoparte.

Ceilalţi doi compun imaginea ,,mişcată" a doctorului la bătrâneţe: o anume resemnare le estompează

vehemenţa participării, nu se implică deliberat, ci se lasă implicaţi, ştiu să asculte şi par a înţelege

frământările celorlalţi; uneori presimt ratarea şi devin cinici, îşi batjocoresc destinele, se

autocompătimesc şi se înţepenesc într-o îndârjită, surdă încăpăţânare de a nu comunica. Şi la tinereţe şi

la bătrâneţe, toţi patru resimt o congenitală nevoie de sacrificiu, un altruism pur, depersonalizant, care

14

vine de dincolo de fiinţele lor concrete, ca o pulbere fină, divină şi imprevizibilă ce-i acoperă treptat,

transformându-i în fundalul uman pe care, nestingherit, se proiectează personajele cehoviene.

În acest context, este demn de semnalat motivul celibatului cu care Cehov îşi înfăşoară toţi doctorii

pieselor sale. Deşi nu sunt nişte inadaptaţi, deşi, indiferent de vârstă, se implică necondiţionat în tot ceea

ce le cere profesia, medicii cehovieni sunt prezenţe timide în viaţa mondenă a contemporanilor, pentru

că nu au timp să-şi dezvolte constant şi continuu relaţiile afective, tocmai datorită implicării. Tânjesc

după iubire, o vor şi o caută, dar nu ştiu sau uită să o întreţină, astfel încât, în cele din urmă, se

obişnuiesc cu starea de a iubi şi nu cu trăirea efectivă a acesteia.

Nu realizează dimensiunile solitudinii decât când este prea târziu şi se văd obligaţi să-şi accepte

singurătatea. Coerent şi programatic constant, Cehov şi-a construit doctorii, modulându-le prezenţele pe

vârste şi având o permanentăgrijă, aproape farmaceutică, de a nu le trăda vârstele prin comportament.

Putem spune deci, fără teama de a greşi, că Cehov a crescut o dată cu doctorii săi.

Astrov - adevăratul doctor

Astrov este cel mai izbutit doctor cehovian, pentru că - detaliu esenţial! - substanţa personalităţii lui se

sprijină pe sinteza dintre condiţia de om şi cea de medic, niciodată realizată integral, aşa după cum

întreaga existenţă telurică a creatorului său a stat constant sub semnul acestui balans între două condiţii,

pe care a refuzat să-1 stopeze vreodată pe parcursul vieţii.

Dramaturgul nu şi-a idealizat personajul ca om, ba chiar i-a păstrat, lucid, dimensiuni pe deplin

consonante cu lumea din care face parte. Construindu-şi personajul pe coordonatele om - doctor, Cehov

1-a împins pe Astrov în magma cleioasă a aparenţelor, dar a avut grijă să-1 facă să pulseze şi dincolo de

ele, salvându-1 de la deriziune, de la ratare, de la coabitarea dizolvantă cu banalul. Jocul lui Astrov cu

aparenţele se deduce din părerile (uneori patetice, alteori deconcertante) ale celorlalţi despre el şi se

confirmă prin acţiunile sale din text, imprevizibile şi nonconformiste. Monologul lui Astrov din actul al

treilea este răspunsul la replica Elenei Andreevna din actul întâi :

15

„[…] în general, harta arată o degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece-

cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici o influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa

veche să facă loc unei vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele,

căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept…

Dar nici vorbă de aşa ceva! În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de

drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile… Ne găsim în faţa unei degenerări,

datorită unei crunte lupte pentru existenţă […]. Distruge totul. Aproape totul s-a distrus. În schimb, nu s-

a creat încă nimic”3.

Explicaţia lui Astrov vine însă mult prea târziu. Nu este una de ordin moral – pentru că Elena Andreevna

în acest plan îşi plasează reproşurile – , ci una de tip sociologic, care nu o impresionează pe Elena, iar

această lipsă de receptivitate a ei este amendată de Astrov :

„(Rece.) Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează defel”4 .

Cu atât mai mult cu cât personajul feminin îşi exprimase punctul de vedere, subiectiv, însă generalizat,

prin trimiterea limpede la condiţia feminităţii în lumea lipsită de cenzură divină ori etică.

Ca şi părintele său, A.P. Cehov, Astrov are o natură umană dublă, adică este construit pe două

coordonate complet diferite: un comportament exterior şi, în opoziţie cu acesta, o atitudine interioară.

Comportamentul exterior este, de fapt, partea vizibilă a aisbergului, cea care îl angajează pe Astrov în

relaţii cu ceilalţi, dar care, în egală măsură, îi instigă pe ceilalţi să se manifeste faţăde el. Din acest punct

de vedere, Astrov nu este altceva decât o sumă de contradicţii atitudinale, de comportament şi de reacţii.

El este în acelaşi timp ticălos şi tandru, prietenos şi scârbit, afectuos şi cinic.

Contradicţiile îl personalizează, îl determină să fie viu şi autentic, în cele din urmă - o personalitate

accentuată ce nu lasăindiferent pe nimeni. Dincolo de aparenţele diurne, vizibile şi discutabile,

atitudinea interioară este cea care dă dimensiunea reală a personajului. Când vorbeşte despre sine,

Astrov e lucid şi şocant de adecvat, se analizează şi se diagnostichează cu o detaşare austeră sau cu un

cinism vibrant, de parcă ar vorbi despre altcineva, nu despre sine însuşi.

16

Caracterizarea personajului

Doctorul este un personaj special în piesele lui Cehov. Poziţia autorul faţă de genul acesta de personaj

este partizană, dar putem afirma că există o justificare, derivată chiar din activitatea socială a lui Cehov.

Societatea rusă contemporană autorului cultiva anomalii teribile, iar doctorul venea în contact direct cu

acestea prin obligaţiile sale profesionale.

Dorn vede ce anume dă strălucire unei femei şi ce o consumă până devine fadă. Nu întâmplător i se

destăinuie Maşa! Evgheni crede în talentul lui Konstantin, vede inocenţa şi pasiunea Ninei pentru teatru.

Doctorul vede ce este sănătos în om şi de ce anume trebuie să-l lecuiască, indiferent dacă-i stă în puteri

sau nu.

El înţelege frământările lui Konstantin, duplicităţile Irinei şi chiar teama lui Sorin de a rata viaţa.

Aspectul său misterios, taciturn, exprimarea directă, cu definiţii precise, semănând cu un diagnostic, îl

transformă într-un personaj seducător. Îi plac femeile ca subiect, şi nu ca partenere. Se aruncă într-o

mulţime de aventuri pentru substanţa acţiunii, şi nu pentru relaţia în sine. Are faima de cuceritor, dar în

egală măsură, şi pe aceea de amant discret, ceea ce este un lucru preţios şi apreciat de femei.

Poziţia lui Dorn în aventurile sale denotă nevoia acestuia de a se rupe din mrejele realităţii căruia trebuie

să-i facă faţă. Şi totuşi, viaţa lui Dorn nu este nici pe departe asemeni unui cântec de greiere, şi o tristeţe

profundă, asumată, se desprinde din confesiunile sale scurte.

Doctorii, în schimb, trăiesc criza de timp la modul fizic. Ei percep durata temporală (ziua, ora, minutul,

secunda) în sensul ei efectiv, pentru că viaţa lor se împarte trepidant între pacienţi şi prieteni, între

distanţe geografice şi pasiuni mai mici sau mai mari, între un ieri depus urgent în memoria profesională,

un azi consumat cu şi prin alţii şi un mâine care generează utopii pozitive despre soarta omenirii.

Cu o singură excepţie (Astrov), doctorii cehovieni sunt personaje de plan secund care ascultă, înţeleg,

participă temporar şi fragil, ajută discret şi provoacă subtil, îşi manifestă tranşant derutele, cinismul,

revolta învinsă înainte de a se produce, dispreţul mohorât şi lehamitea mecanicizată de rigorile

extenuante ale profesiei.

17

Dorn are un caracter versatil. Este cinic dintr-o dorință disperată de a găsi răspunsuri la ”ce-ar fi fost

dacă...”. Este la fel ca Sorin doar că se auto-cenzurează constant încercând să denote un echilibru cu care

nu a fost înzestrat ci pe care și l-a asumat odată cu meseria sa.

Dincolo de aparenţe, doctorul este un om care se frământă, încercând să afle cine este, care-i sunt

rosturile şi în ce măsură poate supravieţui psihic luptei cu moartea. La urma urmei, acesta este reflexul

unei conştiinţe în tentativa sa dramatică de a se defini şi de a-şi asuma scopurile cu adevărat importante

ale existenţei.

Procesul de lucru

În demersul nostru artistic am pornit pe făgașul care ne spunea că e foarte posibil ca Dorn să fie tatăl

Mașei, în urma aventurilor cu Polina Andreevna, însă nu ne-am oprit aici. Am mers mai departe și ne-

am întrebat dacă ar fi posibil ca Dorn și Arkadina să fi avut numeroase aventuri în tinerețe din care să

apară Treplev. Dacă asupra lui Dorn planează aceste semne de întrebare? Miza scenică crește enorm și

se justifică multe dintre ezitările lui în relația cu Treplev și cu Mașa. Ba mai mult decât atât el este

singurul care apreciază ”avântul pe care îl are scriitorul” lucru pe care îl recunoaște în dialog cu Treplev,

îi plac artiștii în general – de unde și fascinația pentru Arkadina – pentru că trăiesc această viață ca o

dulce beție, lucru pe care încearcă să-l facă și el încercând să creeze o imagine boemă, visătoare, calmă

și caldă.

Singurele nepotriviri între mine și Cehov le-am întalnit în primele repetiții cînd încercam să joc textul.

Am fost dezamăgit. Valeria Sitaru avea să ne spună ulterior să jucăm situația nu textul. De atunci am

început să înțeleg.

Rolul l-am abordat greșit. Lucru la care mă așteptam de altfel întrucât nu sesizam poziția personajului în

economia spectacolului. Ulterior au apărut aceste ”ce-ar fi dacă ar fi..” care i-au dat culoare și care m-au

ajutat să depășesc imaginea de primă mână: afemeiat. Dorn nu este afemeiat. Îi place viața și o trăiește

cît poate de emoțional. Încearcă să-și depășească handicapul profesiei și să retrăiască lucruri demult

apuse.

18

În timp ce repetam m-am îmbolnăvit de TBC și am fost internat o lună de zile. Am folosit acest

eveniment nefericit ca obiect de studiu și am dezlegat misterele personalităților acestei bresle: medicii.

Greul dus în spital m-a făcut să mă apropii cît de cît de situația lui Cehov. Probabil că durerile mele cele

mai mari erau constante la el, la mine fiind episodice. În spital nu am avut nici laptop, nici internet, nici

televizor, mi-au ținut companie melodiile de pe telefonul mobil și radioul. Cît despre oameni... am avut

șansa unică de a mă întâlni cu adevărații prieteni. Toți au știut, cîțiva m-au sunat, și-i număr pe degetele

de la o mână pe cei care m-au vizitat. TBC-ul sperie, boala sperie, bolnavul sperie... nu ne place să

asistăm bolnavi... cum spunea și Sorescu într-o poezie despre bolnavi. Ne sperie gîndul că am putea fi în

locul lor. Și asta nu e un produs al imaginației, sunt printre puținii care și-au ”rezolvat” o intrare la

terapie intensivă unde era o prietenă care avuse un groaznic accident de mașină. Am plecat îngrozit,

nopți întregi m-am gîndit că puteam să fiu eu în locul ei. Dar asta nu scuză. Și de aceea, poate, prefer să-

mi petrec timpul liber în compania unui cerc strîns de colegi și nu empatizez cu întreaga grupă sau cu

întregul an. Judecați-mă pe mine – judecați-i pe ei. Mi-am dat seama de profunda singurătate în care ne

aflăm cu toții fără să ne dăm seama. Sentimentul lucid apare doar în clipe critice. Prima săptămână au

crezut că am cancer. Am slăbit în spital cam 15 kg. și cînd am ieșit mi-am promis niște lucruri simple.

Azi. La 6 luni de la externare, nu mai țin cont de nimici din cele promise. Și acum pot să înțeleg cum

cineva care aparent nu are motive să fie dezamăgit și nemulțumit de sine – poate să nu se placă de fapt.

Depinde ce-ți promiți. Seamănă puțin cu promisiunile de Anul Nou. După o lună de zile de cură cu

tăcere cam 10 ore pe zi... nu de altceva dar stăteam singur într-o rezervă. Am găsit multe răspunsuri și

am părăsit pînă la urmă spitalul convins că știu ce înseamnă pentru mine fericirea. Pe atunci era foarte

clar. Și poate nu mai sunt capabil acum să mă oblig la o viață curată și fericită dar cu siguranță nu mai

pot să judec niciun personaj. Cu siguranță pot să înțeleg orice frustrare, orice dezamăgire, orice lipsă a

unui personaj. O lună de zile am mâncat fără sare și masa nu mai avea sens. Și m-am întors la lucru și

ușor – ușor, nu dintr-o dată am renunțat pe rînd la toate promisiunile. Tributul meu omului, bolnavului

Cehov i-l confer cu fiecare reprezentație. Am înțeles puțin de ce. Nu cum! Ci, DE CE. Și toate visele

vieții celei noi – de după spitalizare au fost devorate de ”anturaj”, de ”societate”... de mine cel slab care

nu am reușit să mi respect promisiunile – deci să mă respect. Un timp am fost mult mai deschis, mai

luminos.

19

La porțile ”Babeș-ului” m-am găsit eliberat de orice minciună a mea către mine. Plecînd de acolo am

înțeles că viața teatrului romînesc și a altor persoane din jurul meu, continuă bine-merci și în absența

mea.

După cîteva luni am înțeles pușcăriașul. De ce un om se poate dezice atît de simplu de la promisiunile

față de sine – chiar și după experiențe dintre cele mai dramatice.

Înțelesesem că personajul nu are rădăcini în logică ci în spirit, în emoție, la granița dintre pulsiunea

sexuală și pulsiunea morții. Două borne între care se desfășoară traseul emoțiilor în ”Pescărușul”.

În spital Sorin (Ștefan Pavel) mă vizita pe mine și nu invers cum eram obișnui în Pod B. Mi-a zis într-o

zi ”O să jucăm într-un Penthouse” – bineînțeles că am rîs în hohote și mi s-a părut o promisiune-

amenințare ca multe altele pe care le mai primisem de-a lungul procesului de lucru cu vulcanica și

temperamentale profesoară.

După cîteva luni, eu îl încurajam pe el. (cinic) Pe scenă însă.

Sincer, am rămas uimit când am urcat la etajul 11 al blocului unde era Penthouse-ul cu pricina. Emoția

era dublată și de nesiguranță datorată pauzei de aproape 2 luni. Textul repetat în autobuzul 123 și iarna

grea de afară nu mă ajutau deloc. Am fost acceptat și ajutat. Mi-am revenit și am dat tot ce-am avut mai

bun încercând să retrăiesc de fiecare dată traseele și să îmbunătățesc.

Partea mistică a personajului conferită de profesoară mă incita și mă facea să mă simt special.

Costumul total alb anunța de pe atunci reacții la replica istorică ”A trecut un înger”. Am scene intense pe

care le-am lucrat până la exasperare cu Ștefan Pavel și profesoara. Iar rezultatul este pe măsură. Scena

cu Polina am adaptat-o condițiilor de la FITS 2012 – un fel de platou surd în care trebuia să împingem

peste măsură și tot mă simțeam de parcă vorbesc într-o pernă. Neplăcut.

Alegerile de bun gust și pline de rafinament ale profesoarei Valeria Sitaru au făcut ca spațiul să devină

posibil. Alb, pur, curat și sincer, parcă pregătit de personalitățile subjugate de pulsiuni ale lui Cehov.

Jucasem în apartament la lorgean theatre pentru 19 spectatori. Dar nu Cehov. Primele spectacole au

durat enorm, nu se mai terminau, transpiram, era cald și din cauza viscolului fereastra de termo pan chiar

șuiera.. așa cum spune Nina: ”Auzi cum urlă vîntul?”… și mie-mi dădeau lacrimile. După primele 5

spectacole am început să înțeleg ce înseamnă să fii actor ! Să joci constant același spectacol în același

20

loc. Asta nu am făcut niciodată. Și la amatori și la profesioniști contactele mele cu teatrul au fost

nomade.

Suntem ca la noi acasă. Și publicul se simte chiar ca la noi. Și asta e bine. Și avem simțul proprietății și

se vede că ne adunăm mereu. În orice caz spațiul este deja asumat.

Publicul în schimb este cel pe care îl urmăresc de fiecare dată. Stau la baza scărilor și ascult. Reacții.

Iese Ionuț Iftimiciuc și 5 oameni dau buzna mai să-l dărîme nu altceva: ”-Cum e? Au rîs? A venit Doru?

Sanda Manu cum reacționează? Îi place? ” Așa facem mereu. Și la Sibiu și de fiecare dată. Toată lumea

îl așteaptă pe el care are povara începutului. El este Arkadina din culise. Și cîteodată merge super și

alteori mai greu. Dar întotdeauna la final lacrimile apar. Fiecare știe de ce sau pentru ce. Bucuria

spectacolului și a misiunii îndeplinite ne copleșește de fiecare dată. E greu să joci Cehov. E greu pentru

că trebuie să retrăiești la aceeași temperatură situații grele. Bucăți de viață pe care de obicei încerci să le

uiți sau să le depășești. Cel mai greu mi se pare să zîmbesc amar. Adică acel gen de nostalgie tipic

Cehoviană care apare constant la fiecare personaj. ”Eu nu mai am nimic.” Spune Dorn. ”E de pe malul

celălalt” spune Polina. ”N-aș fi vrut să deranjez pe nimeni, dar este vorba despre copil..” spune

Medvedenko. Cum să ți asumi aceste biografii ratate. Cum altfel decît raportîndu-te la propriile rateuri,

la propriile neșanse sau iubiri neîmpărtășite.

Teatrul nostalgic este atît de viu azi, pentru că noi în viață de asta fugim cel mai mult. De nostalgie.

Nimeni nu mai e azi nostalgic. Toți trecem peste. Ne cufundăm în muncă sau în alte vicii. Și de aceea

cînd vezi în față oameni care nu evită. Care se duc din plin, care nu ocolesc nenorocirea și își trăiesc

nefericirea. Ești impresionat.

Cred că fiecare spectator se identifică cu un personaj. Cu o replică. Cred că asta îi ține nemișcați două

ore și jumătate.

Lucrez de fiecare dată cu Dorn. Cîteodată el refuză să lucreze cu mine. Cîteodată refuz eu să lucrez cu

el. Îmi iau de fiecare dată textul la fiecare spectacol și mă uit peste el. Cel mai rău îmi pare de ce a

trebuit să tăiem. Citesc tăieturile și îmi propun: ”Azi am să joc replica asta, ca supratemă”. Și asta numai

eu știu. Sunt micile provocări pe care ni le oferă luxul multiplelor reprezentații. Șansa multiplelor

reprezentații se regăsește în varietatea reacțiilor celor 3 Mașe. Scenele capătă o altă direcție iar relația se

modifică substanțial. Probabil că dacă am fi jucat în aceeași distribuție spectacolul ar fi devenit vetust,

perimat, mecanizat, rodat așadar neinteresant, neviu, într-o formă care încearcă să refacă mai mult decît

21

să resimtă traseele. Sondez, forez spre interior în lumea acestui doctor și mi se pare un drum nesfîrșit.

Încă lipsit de substanță și incapabil de emoție reală, personajul meu rămîne un studiu pe care încerc să îl

aprofundez. De fiecare dată joc cu frica ultimei reprezentații. Sper să fie mereu oameni curajoși și

curioși care să vină într-un spațiu neconvențional dar atît de comod și cochet, să ne vadă pe noi și să ne

fie alături în încercările noastre mai mult sau mai puțin reușite de a nu ne abate de la misiune.

Concluzie

În ciuda faptului că autorul A.P. Cehov a scris această piesă în anul 1895 tema piesei este una profund

reprezentativă pentru toate palierele sociale dar mai ales pentru artiști în general, indiferent de domeniu.

Extrem de actuală și specifică timpurilor noastre reușește să provoace rîsul – zîmbetul amar – plînsul.

Rar am întâlnit și din păcate aproape deloc în dramaturgia contemporană piese compuse atât de

minuțios, exact ca și rețata unui medicament. Medicamentul Cehov poate fi un leac pentru oceanul de

singurătate în care trăim astăzi indiferent de localizarea noastră. Medicamentul Cehov luat constant în

sistem de tratament, ne face să ne simțim mai curajoși vis-a-vis de noul început care ni se dezvăluie în

acest an. Având colegii de care am avut noroc să am parte din plin dar și măiestria ”traducerii” în

persoana profesorului Valeria Sitaru – dependentă de acest ”medicament” mi-a fost poate mai ușor, dar

asta nu înseamnă că micile noastre realizări scenice și din afara scenei din acest an final nu au contat

enorm în evoluția mea personală dar și profesională. Și mă voi simți mereu în siguranță la noi în

Penthouse la 5113, la înălțime, la etajul 11 de pe a cărui terasă se lansează în curând acest stol de

Pescăruși.

22

Bibliografie

A.P.Cehov. Opere, vol. 1-12, vol.12 -Scrisori, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1963, p.321

Virgil Tănase (Tchekhov, Gallimard, 2008)

Wikipedia

www.theatrehistory.com

Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi Facultatea de Compoziţie, Muzicologie,

Pedagogie muzicală şi Teatru. Departamentul Teatru – Teze de doctorat / Lucrări de licență (Ion

Mînzatu

Anton Pavlovici Cehov: Pescăruşul - Traducere de: Maria Dinescu, Andrei Şerban

23