ONTOLOGIEProf. univ. dr. ION TUDOSESCUTEORIA FIINTEI

Semestrul ITematica cursului1. Obiectul, problematica si rostul ontologiei2. Intuitii ontologice in conceptiile fiziologiste si cosmologiste din filosofiapreclasica greaca. Fondarea problemei ontologice la Pitagora si Parmenide3. Conceptia ontologic-antropologica a lui Socrate. Idealismul de facturatranscendentista in conceptia ontologica a lui Platon4. Metafizica - teorie a Principiului; hilemorfism si finalism in ontologia luiAristotel. Idealismul ontologic imanentist la Plotin5. Problema ontologica in filosofia medievala6. Problema ontologica in filosofia moderna din secolele al XVII-lea si alXVIII-lea7. Idealismul transcendental ca rezolvare epistemologica a problemei ontologice la Kant. Conceptia idealist-ontologica a lui Hegel8. Karl Marx, Friedrich Engels si problema ontologica. Gandirea analitica siproblema ontologica9. Ontologia fundamentala a lui Martin Heidegger10. Filosofia existentei la Karl Jaspers si Jean Paul Sartre11. Realismul si pluralismul ontologic12. Conceptia ontologica a lui Lucian Blaga13. Ontologia imanentista a lui Constantin Noica14. Modelul ontologic contemporan - incercare

Problematica cursuluiI. Obiectul, problematica si rostul ontologieiin prima parte a cursului se incearca definirea obiectului, problematicii sirostului ontologiei in structurarea unei conceptii filosofice si in fundamentareasistemelor de valori, desprinzandu-se domeniile ontologiei si mecanismele procesuluide proiectare ontologica.Semnificata in sens restrans, ontologia este conceputa ca teorie a fiintei - avandca obiectiv cercetarea tuturor temeiurilor si mecanismelor psihologice si logice deplasmuire de catre om a universalului (din nevoia acestuia de a-si dezvalui sinele si dea-si edifica o conditie existentiala specifica in univers). in acelasi timp, in sensul eimai larg cuprinde si teoria existentei (in totalitatea ei) in devenire - respectiv,metateoria stiintei generale despre univers (a cosmologiei). Datorita carui fapt sepoate vorbi de ontologie prima (teorie a fiintei) si de ontologie secunda (teorie aexistentei ca existenta). Astfel, in preocuparile ontologiei se cuprind atat stiinta despreuniversal, cat si stiinta despre univers - intr-un anume fel, obiectul ei fiind atat unul,cat si multiplul - respectiv, ontologicul si onticul. Si intrucat omul - ca entitate auniversului - proiecteaza ontologic universalul, pentru a se situa pe sine centric inindividual, in abordarea problemei ontologice si a celei cosmologice privita metafizicintervine si o problema antropologica. Din care motiv, ontologia are ca preocupareprincipala (di-rect sau indirect) omul si conditia lui (umana) - deoarece omul este nu

numai instanta existentiala (din intramundan), intrebatoare de fiinta (in extramundan),ci si fiinta (instanta) cunoscatoare de existenta pentru a se situa pe sine preferential instructurarea (pe verticala) a acesteia.Ontologia poate fi inteleasa, asadar, ca teorie a fiintei, a existentei in devenire sia conditiei umane, in cuprinsul careia se includ si se coreleaza unitar problemaontologica propriu-zisa (ca ontologie prima) si problema cosmologica privitametafizic (ca ontologie secunda), prin prisma carora poate fi abordata, in dubla saipostaza (cosmologic-metafizica si ontologica), si problema antropologica.Privita din perspectiva dimensionarii socio-umane a existentei, in relatie cufiinta, ontologia poate fi abordata nu numai ca ontologie fundamentala (teorie generalaa fiintei si existentei innobilata de fiinta), ci si ca ontologie regionala (teorie aexistentei sociale si umane).De asemenea, ontologia sociala si ontologia umanului (in care se include siontologia valorilor), alaturi de cosmologie conceputa metafizic (si nu din perspectivaexclusiva a abordarii stiintifice), alcatuiesc, dupa parerea noastra, aria de cuprindere aceea ce s-a numit generic domeniul complex al ontologiei secunde.Pentru a fi inteleasa o atare problematica ontologica, in toata complexitatea ei, incuprinsul primei parti a cursului se precizeaza sensurile conceptualizarilor eiprincipale, practicate si resemnificate de-a lungul intregii istorii a filosofiei, dinantichitate si pana astazi. Respectiv: universal (fiinta in sine, esenta pura) si individual(existenta in multitudinea ipostazelor ei in structurarea universului), unu si multiplu,generalul din lucruri (ca fiinta sau esenta determinata), devenire (in dubla sasemnificare: ca proprietate fundamentala si mod de a fi al existentei sau cale deridicare sau patrundere fenomeno-logica dinspre individual a universalului), lume(conotata antropologic). in legatura cu acest din urma concept, sunt precizate sensuriletermenilor de transcendent si imanent, de diferenta ontologica (si in relatie cu aceastaoperatie a proiectarii lumii "de dincolo" de existent, semnificarile acordate termenilorde ontic si ontologic), de lume de "dincolo" sau principiu (primordiu, conceput cainceput ontologic sau temei, in relatie cu lumea "de aici", intemeiata - ambeleipostaze ale conceptului de lume, fiind conotate din inspiratie platoniana ca lume aideilor (Eidos) si aflata in opozitie, dar si corelata cu lumea lucrurilor (sau, mai nou,lumea materiala).in opozitie cu termenul de fiinta, functioneaza, in problematizarea ontologica,termenii de nefiinta sau neant (in conceptia heideggeriana se propune si termenul denimic - cu aceeasi semnificatie ce i se acorda nefiintei, dar utilizat pentru a se delimitadomeniile existentei si fiintei). Neantului i se asociaza, la Hegel (in filosofia modernatarzie) si la Sartre (in filosofia contemporana) si sensul de nonexistenta.Mai nou, indeosebi in ontologia contemporana, se opereaza si cu termenii defiinta in sine (Heidegger) si fiinta pentru sine (Sartre) sau cu termenii de devenire afiintei in existenta si devenire constienta intru fiinta (Noica), din corelarea carora sestructureaza cercul devenirii (respectiv, al dialecticii). Mentionam si conceptualizareape care Noica o realizeaza prin termenii de fiinta de prima instanta si fiinta de a douainstanta, la urma urmelor de inspiratie hegeliana (fiinta pura si fiinta determinata) siaceasta la randul ei de inspiratie tomista - universalia in re.Un concept central in orice tip de proiectare ontologica este cel de om -conceput ca instanta existentiala intrebatoare de fiinta si dezvaluitoare (prin mijloace

cognitive) de existenta, deci, ca existenta deschisa spre fiinta sau metafizatoare siraspunzatoare de fiinta.in decursul istoriei solutionarilor pe care diversi ganditori au oferit-oproblematicii ontologice, teologii si filosofii crestini au semnificat transcendentul casacru, iar sacrul ca Dumnezeu.De aceea, din perspectiva ontologica se poate conchide, in general, ca fiintaapartine lumii care nu este (nu exista), dar intemeiaza pe este (ceea ce exista),atributul existentialitatii conferindu-i-se fiintei numai de catre cei care se situeaza inspatiul credintei in Dumnezeu si in mantuirea prin el.*Din trecerea in revista a marilor edificii ontologice care au marcat hotaratoristoria filosofiei si a culturii in general, intemeind schimbarile de ordin paradigmaticcare s-au succedat in evolutia spiritualitatii umane, se desprinde cel putin o concluziefundamentala. Si anume, aceea ca la problema ontologica se poate oferi o singurasolutionare de principiu. Mentinerea omului intr-o conditie culturala presupune osolutionare idealista a acestei probleme. in ontologie, pentru a o putea intemeia siintretine este necesara situarea temeiului in transcendent, intr-un domeniu despiritualitate pe care omul si-l plasmuieste pentru a se ridica din conditia sa geneticade animalitate. Fie ca este numit ca idee - lume a ideilor in sens platonian -, fie cafiinta (in sens heideggerian, mostenit de la greci), ca substanta (in sens aristotelian),fie ca Dumnezeu (in sens augustinian), transcendentul este universalul, absolutul,nedeterminatul, mijlocitul gandirii, plasmuit de om din nevoia de temei a aprecierii luide sine si de altul. in acest sens era considerat de grecii antici ca intreg, principiuordonator al universului si, in primul rand, al lumii lor umane.Prin urmare, trairea in cultura, intr-un mediu existential innobilat axiologic,reclama convingerea ca idealismul ontologic este solutia la problema ontologica, astfelincat omul sa vietuiasca intr-o conditie existentiala specifica lui. Din aceasta cauza,idealismul si numai idealismul implica o insertie antropologica in solutionarea problemeiontologice.Solutionarea materialista a problemei ontologice echivaleaza cu eliminarea ei si,ca urmare, cu ramanerea omului in precaritate ontologica, cu iesirea din cultura. Dinacest punct de vedere, materialismul este din principiu antiontologic (dar nuantimetafizic). in schimb, daca plasam problema ontologica in spatiul cosmologiei,atunci, din punctul de vedere al stiintei despre univers nu are sens decat o solutionareontologica (de fapt, ontica) materialista. in acest caz, ideea nu este semnificata caprincipiu (eidos), ci ca produs al activitatii constiente de gandire si cunoastere aomului. Si, sub acest aspect, ea are ca premisa materia, datorita devenirii careia inistoria ei ireversibila a aparut instanta existentiala care gandeste si proiecteaza valoricsi noologic. Prin urmare, primordiala este materia in raport cu constiinta dinexercitarea careia sunt generate idei si valori.Rezulta ca metafizica (teorie a existentei ca existenta), ce se prelungeste prindemersuri ontologice, se invecineaza cu religia si mitul in rezolvarea problemeiontologice a raportului dintre individual si universal, iar metafizica, ce se dispenseazade teoria fiintei, de ontologie, se invecineaza cu stiinta in rezolvarea problemei ontice(nu ontologice) a raportului dintre general si individual. Ceea ce inseamna camaterialismul si idealismul nu se opun in explicatia filosofica asupra lumii, ci se

impletesc, materialismul fiind consecinta unei explicatii stiintifice asupra universului,iar idealismul o consecinta a unei explicatii ontologice asupra universalului (universuleste, iar universalul nu este, e o plasmuire a omului din necesitatea instituirii simentinerii lui intr-o conditie specifica, umana).

II. Modele ontologice principale in istoria filosofieiin a doua parte a cursului, se trateaza o suita de prelegeri avand ca obiectmodelele ontologice principale in istoria filosofiei. Dintre acestea se retin: modele deproiectare ontologica in filosofia greaca (Pitagora si Parmenide, Socrate, Platon,Aristotel, Plotin); problema ontologica in filosofia medievala (indeosebi Augustin siToma D`Aquino); problema ontologica in filosofia moderna (Descartes, Spinoza,Leibnitz, D`Holbach, Conta, Kant, Hegel, Marx si Engels); constructii ontologice infilosofia contemporana (Russell, Wittgenstein, Carnap; Heidegger, Jaspers, Sarte;Hartmann, Popper); constructii ontologice originale in filosofia romaneasca (Blaga,Noica).

III. incercare a unui model ontologic contemporanin a treia parte a suitei de prelegeri prevazute a acoperi tematica programeianalitice a cursului de teorie a fiintei (ontologia prima) are ca preocupare o incercarede expunere sistematica a unui model ontologic contemporan, conceput atat ca osinteza a evolutiei principalelor momente ale evolutiei gandului ontologic in culturaeuropeana, cat si ca o solutionare a unei problematizari filosofice actuale.Asupra nevoii omului dintotdeauna si mai ales a celui contemporan de a proiectaontologic pentru a-si putea intemeia propria lui conditie existentiala nu consider camai trebuie insistat. Cel mult am putea retine precizarea unor Heidegger sau Noicapotrivit carora mentinerea civilizatiei contemporane in umanism reclama deschidereapermanenta spre fiinta, respectiv, mentinerea omului in sacru, indiferent de conotareareligioasa sau laica a acestuia - dupa cum se exprima Mircea Eliade.Pentru a intretine in cultura contemporana nevoia de situare in sacru si,corespunzator, de centrare a sistemului de valori pe valorile transcendente suntnecesare, in prealabil, de operat resemnificari sau de reamintit unele semnificari aletermenilor cu care opereaza gandi-rea in proiectarea (plasmuirea) transcendentului,deja bine si potrivit realizate de peste douazeci si cinci de veacuri. intre aceste valoriontologice si termeni cu care sunt desemnate acestea in lumea de azi vom retine pecele mai importante.

1. Fiinta si esentaFiinta desemneaza universalul, absolutul, transcendentul in ipostaza sa de temeial individualului si imanentului. Principiul sau primordiul ontologic al grecilor antici(Parmenide, Platon, Aristotel), nu are determinari si istoricitate, inceput si sfarsit, esituat la nivel inteligibil, dincolo de aparenta si relativitate. Nu face parte dinexistenta, fiind doar o plasmuire a gandirii, dar e sediul modelului uman proiectat deom dincolo de el. intr-un anume fel, fiinta, ca universal, este locul de situare a fiintariiumane generice, a omului integrat social si disponibilizat pentru traire libera siresponsabila de sine si de altul, de conditia lui specifica, umana.Ca universal si model al omului in absolut, fiinta nu ramane dincolo de om si

conditia lui, innobileaza imanentul si ii ofera "mantui-rea" (salvare de sine) celui careo proiecteaza si si-o instituie ca temei al aprecierii de sine. in acest fel, pentru cel carecrede in rostul ei umanizator si realizator, fiinta intra in existenta, mai bine zisdobandeste atributul existentialitatii. Cu alte cuvinte, desi nu este, ea poate fi (inmasura in care omul si-o apropie, acordandu-i functia de reper valoric al instituirii sipropulsarii conditiei lui existentiale).Acordandu-i posibilitatea de a cobori in imanent (dupa cum se exprima Blaga),deci de a dobandi existentialitate, respectiv de a i se conferi determinatii si a intra indevenire prin mijlocirea existentei pe care o patrunde, fiinta poate fi abordata in douaipostaze: ca fiinta in sine, nedeterminata, de a doua instanta (cum aprecia Noica insecolul trecut si in prima jumatate a secolului al XIX-lea Hegel) sau ca fiintadeterminata, de prima instanta (in opinia acestora). in prima sa ipostaza (cea de fiintain sine), fiinta este generalul ultim (cel de dincolo de limita existentei), la caregandirea ajunge pe cale fenomenologica, prin salt al gandirii (printr-o gandireesentiala dupa cum sugera Kant). in cea de a doua ipostaza (cea determinata), fiintaeste generalul din lucruri, corelat organic individualului la care gandirea ajunge prinabstractizare.Postularea fenomenologica a primei ipostaze a fiintei este practicata insolutionarile ontologice transcendentiste (de genul celor avan-sate de Platon, Hegel,Heidegger), iar inducerea logica a celei de a doua ipostaze a fiintei este utilizata insolutionarile imanentiste (de genul celor sugerate de Aristotel, concepute panteist dePlotin, propuse de Toma D`Aquino - in limitele considerarii ei ca esenta, ca universal- si cel mai potrivit de Noica).Apreciem ca cea mai avantajoasa solutie la problema ontologica pe ceaimanentista, in contextul actual de scientizare a constiintei sociale si a culturii, deoarececautarea fiintei de dincolo de existenta pierde din plauzibilitate si, in consecinta, are loco inevitabila secularizare a sacrului. Situand-o in imanent, fiinta dobandeste rezistentain conserva-rea ei, fie si pentru faptul ca nu se mai pune problema posibilitatiiperceperii ei aievea sau a nevoii de cenzura a transcendentului (pe care o postulaBlaga). Mai ales pentru ca fiinta este prezenta in integralitatea existentei, intru lucruri(potrivit aprecierii lui Noica), nu este localizabila preferential sau din indicatiesuverana (nu apartine cuiva sau unei entitati privilegiate).Ca fiinta determinata, fiinta innobileaza, pentru om, intreaga existenta, fiindaccesibila creatorilor de exceptie, instituitorilor de existenta de interes comunitar sisocietar, respectiv acelora care, prin creatie valorica si existentiala, se universalizeaza,contribuie la construirea patrimoniului cultural (valoric) al popoarelor, al omenirii inintregul ei. Indiferent de felul cum este ea conotata: laic sau religios si mitic.Nuantam faptul ca ideea de fiinta nu comporta materialitate chiar daca esteconceputa in lucruri, perceperea ei este totdeauna realizabila cu "ochii mintii",instituirea ei se produce prin gandire (nu logica, ci fenomenologica), are cauzalitate siprovine din irational si nu din rational - sau, mai bine-zis, devine accesibila rationaldaca este acceptata ca esenta, ca general si nu ca universal. Proba veridica a accesuluila fiinta este trairea in spatiul libertatii autentice, corelata cu responsabilitatea, cuatitudinea in cunostinta de cauza si de temei valoric al oricarei constrangeri, cuconstiinta necesitatii si normativitatii. Cu alte cuvinte, vecinatatea fiintei ii insuflaomului deschis spre proiectare ontologica nevoia de nonconformism, a unuia insa nu

neconditionat, ci conditionat de masura in care normele au acoperire sau nu auacoperire valorica - respectiv, daca normativitatea contribuie la reali-zarea conditieiumane.Trairea in ontologic (in deschidere spre fiinta) si nu numai in ontic nu sedeclama, nu se marturiseste in exterior, ci se infaptuieste prin interiorizare valorica sicomportament conform cu regulile de conduita si actiune pe care le implica nemijlocitprezenta fiintei, functionarea ei ca temei (axiologic).Esenta, asemanator fiintei, poate fi conotata atat ca esenta pura, cat si ca esentadeterminata. Cu particularitatea ca, daca fiinta este temei pentru om sau loc al situariimodelului sau generic in transcendent, esenta este temei pentru orice individual sauforma a esentei determinate. Ca general in lucruri, fiinta poate fi accesibila nemijlocit,prin salt fenomenologic sau prin revelatie, iar esenta este accesibila totdeaunamijlocit, prin gandire abstracta. La esente ajunge orice demers stiintific, esenta fiindtelul oricarei propozitii teoretice. Astfel incat nu numai ontologia propriu-zisaopereaza prin diferentiere ontologica, ci si stiinta - in masura in care sconteazadezvaluirea esentei din lucruri. De altfel, aceasta este si ratiunea oricarui demersstiintific (empiric sau teoretic).Numai esenta pura este de nepatruns pentru stiinta, accesul la o atare esenta estemijlocit numai de discursuri fenomenologice. intrucat esenta pura este totuna cu fiintain sine.Pentru a inlatura orice confuzie sau ambiguitate, consideram ca demersurileontologice actuale ne obliga la nuantarea distinctiilor dintre fiinta si esenta si chiar lacircumscrierea exacta a problemei temeiului (ontologic). Doar fiinta in sine este temei(ontologic fundamental) pentru om, esenta nu are aceeasi functionalitate - cel mult,doar in ipostaza ei de esenta determinata ar putea fi perceputa si dintr-o perspectivaontica in caracterizarea omului. Respectiv, daca omul este abordat doar ca natura, caentitate fizica - dar si atunci trebuie procedat cu multa circumspectie, deoarece omultraieste nu numai in rational, ci si in irational, este nu numai obiect de investigarestiintifica, ci si subiect de competenta unor demersuri psihologice si antropologice defactura fenomenologica.

2. ExistentaExistenta, ca domeniu al individualului, ca lume a lucrurilor (dupa cum era eaconotata ontologic inca de Platon), ca fiintare aici (cum o apreciaza lato-sensu siHeidegger prin utilizarea termenului de fiintare), in esenta ei este de natura materiala(Hegel), in practica metafizica obisnuita are sensul de tot ceea ce este in univers.Ca si universul (care o acopera integral), existenta are atributul infinitatiistructurale si spatio-temporale. Totdeauna e in devenire si determinare, comportaistoricitate si multiplicitate. Individualitatile care o structureaza infinit de variatcalitativ si cantitativ au caracter relativ (se nasc si pier sau, mai bine zis, se transformastructural si calitativ). Desi nu-i totuna cu universalul (fiind doar universul), existentainclude universalul numai in conditiile in care in devenirea ei se ivesc entitatiexistentiale inzestrate cu gandire abstracta si limbaj articulat care sa-l plasmuiasca(instituie).in afara omului, universalul ramane in univers doar ca potenta. Altfel, ca fiintasau Dumnezeu, universalul nu este o existenta reala. Fara fiintarea (existenta

privilegiata) care sa o lumineze cognitiv, existenta (ca univers) nu se deschide,ramane opaca, fiinteaza in ea insasi si ramane neconceptualizata, nefacand parte dinimanent.Existenta sau mai bine zis termenul de existenta, este semnificabil in douasensuri: existenta lato-sensu si existenta stricto-sensu. Lato-sensu are incarcatura desensuri cu care s-a operat mai sus - ca lume a individualului, ca multiplu in raport cuunu (care este fiinta), fiind - dupa cum am precizat - totuna (ca sens) cu universulaflat, prin individualitatile sale, in devenire si infinitate.Din perspectiva dialectica (comportand devenire si infinitate) existenta (caunivers) este stratificata pe domenii ontice si niveluri de organizare structural7sistemica. in structura ei, la nivelul actual al cunoasterii stiintifice si puterii depatrundere prin mijlocire tehnica si tehnologica (si nu numai teoretica), cuprinde:nivelul subcuantic, aflat dincolo de dimensiunile particulei elementare, respectivincepand de la dimensiuni de ordinul a 10-13 cm, presupunandu-se si existenta uneistari de vid, subiacent domeniului subcuantic, corespunzand unei arhitecturari fizice aceea ce am numi fondul primitiv al universului in care particulele si undele nu suntdiferentiate (asa-numite "protomaterii" de care amintea Heisenberg); nivelul cuantic(ce formeaza obiectul de referinta al mecanicii cuantice, cunoscuta ca teorie aparticulelor elementare); nivelul atomic (nivel de organizare de competenta chimiei -conceputa pe buna dreptate ca o disciplina subordonata fizicii, mai ales pentru cainteractiunile atomice au ca sursa interactiuni la nivel cuantic); nivelul molecular (decare se ocupa fizica moleculara si, in particular, termodinamica); nivelul macrofizic(al corpurilor fizice de dimensiuni macroscopice), in studiul caruia are competentamecanica clasica (a macrocorpurilor), o stiinta care dezvaluie interactiunile de ordincantitativ dintre corpuri, abordate ca puncte de univers si nu ca structuri); nivelulmegafizic (al interactiunilor dintre corpuri fizice de dimensiuni cosmice - de la nivelplanetar pana la nivel stelar, al unor roiuri de stele si de galaxii, avand ca limitametagalaxia noastra, cu o raza aproximativ de 1028 cm, respectiv, de ordinul aaproximativ 15 milioane de ani lumina). De acest complex de niveluri fizice (stelar,galactic si metagalactic) se ocupa astrofizica si cosmologia.Stiinta nu-si limiteaza competenta numai la abordarea domeniului fizic aluniversului - prin biologie, sociologie, antropologie, psihologie, logica si axiologie seangajeaza si in surprinderea structurii pe verticala a universului. Astfel, in procesuldevenirii sale, universul fizic - in limitele metagalaxiei noastre si mai precis aleplanetei pamant in sistemul solar - este dublat de un univers al materiei vii, iar acesta,in devenirea sa, conditioneaza genetic structurarea unui univers al "materieiinteligente" (omul). La randul sau, omul, prin mijlocirea gandirii, instituie, din nevoiaedificarii unui mediu propriu de existenta, universul raporturilor sociale - domeniusocial de existenta in structura caruia se etajeaza si universul ideilor si al valorilor.Asadar, universul se structureaza complex din fiziosfera, biosfera, antroposferasi sociosfera, noosfera si axiosfera. Particularitatea consta in faptul ca, daca fiziosferasi biosfera structureaza datul preexistent si existent independent de om, restulstructurilor universului sunt constructe ale omului. O data instituit, prin om,constructul dobandeste obiectivitate si existentialitate. Deci, omul este creator, nunumai de sine (antroposfera si sociosfera) - fiind in acest sens potentat conditional nunumai de devenirea existentei, ci si de altceva (de universul ideilor si al valorilor).

De asemenea, din structura noosferei si mai ales a axiosferei face parte, pentrucei care proiecteaza ontologic pe cale religioasa, si deosfera - Dumnezeu sau fiinta,pe care oamenii o integreaza in lumea lor (umana).Se impune si precizarea faptului ca in lipsa omului, de fapt a exercitariiatributului sau de demiurg (creativ existential si valoric), elementele existenteiinstituite de el ies din existenta, ramanand doar in stare de potenta, intrand in act inmasura in care, in alte colturi de univers, fiinteaza sau se ivesc alte structuri materialedotate cu inteligenta, respectiv cu gandire logica libera, care sa-si asume atributiidemiurgice. Numai abordat din perspectiva demiurgica omul este centrul universului,pozitia sa centrica fiind situata numai din perspectiva axiologica si creativa.Existenta stricto-sensu, conceputa din perspectiva ontologica si nu cosmologica,este surprinsa in toate dimensiunile ei de interpretarile existentialiste si spiritualiste, ingeneral de cele care opereaza ontologic din perspectiva antropologica.Contributia hotaratoare in aceasta privinta a avut-o Heidegger, iar in spatiulnostru de cultura Noica. Existenta, la propriu, este omul si conditia lui. in existentalui se pune o problema ontologica, a raportului dintre universal si individual - sinumai atunci cand el plasmuieste (liber dar din necesitate) un atare universal pentru a-iservi ca temei.Prin urmare, existenta este lumea omului, cuprinzand intregul sau mediuexistential, preponderent axiologic si noologic dar si social, la care se adaugafragmentul de existenta naturala pe care il innobileaza prin actiunile lui creatoarepentru a-i servi nevoilor lui de traire materiala si spirituala.Heidegger avea deci toata indreptatirea cand opera in aceasta privinta odistingere intre Seiende (lumea individualului, respectiv a fiintarilor aici) si Existenz(care circumscrie omul ca individualitate ce proiecteaza fiinta si cunoaste aceastalume ce structureaza universul infinit - multiplul).Este important de precizat ca sfera termenului strict de existenta (conceputaontologic) se afla in permanenta extensie - pe masura largirii sau adancirii orizontuluisau de cunoastere si de actiune al omului, ea isi mareste raza de cuprindere pe seamaexistentei lato-sensu.Meditand responsabil si lucid asupra existentei, omul se supune analizei, de fapt,pe el si vietuirea lui in relativ. De aceea, ii apar in toata gravitatea existentiala aconstientizarii lui de sine, probleme ca: moartea, nesiguranta existentiala determinatade trairea lui istorica (trecatoare), nonconformitatea in stransa legatura cu limitareainevitabila a libertatii, problematica destinului, dramatismul si chiar tragismul vietii sirealizarii lui de sine, pacatul, mantuirea sau salvarea, esecul, neputinta funciara aomului de a cucerii orizontul fericirii, neantul existential, absurdul, angoasa,instrainarea - toate aceste trairi au acoperire si motivatie valorica tinand de conditiaumana, de existenta (a lui, individuala si colectiva). Asupra acestor trairi existentialemediteaza nu numai filosofia ci si arta, morala, religia, mitosofia si de ce nu (ar trebuisa se concentreze pe o atare tematica) si politologia sau dreptul, nemaivorbind depsihologie si antropologie (din acest punct de vedere persevereaza intr-o abordareexistentiala a omului, antropologia culturala).

3. Imanentul si transcendentulImanentul si transcendentul sunt termeni antropologici in mare parte implicati in

desemnarea sensurilor si a altor termeni ontologici. Astfel, transcendentul, ca termen,desemneaza fiinta in sine sau esenta pura, universalul - care sunt o plasmuire aoamenilor, motivati de nevoia lor de temei. Fiind conotat fie religios, fie laic. Evolutiasistemelor actuale de valori au argumentat nevoia de transcendent - care la urmaurmelor semnifica nevoia de sacru.Mai poate fi adaugata precizarea ca, abordat in sine, transcendentul nu este, fiindo plasmuire (Heidegger), ganditul (Platon). El poate fi, si ca atare inclus in lumeaomului (valorica in substanta sa), numai pentru cel ce o proiecteaza liber dar dinnecesitatea mentinerii in conditie specifica - de homo humanus. Atunci transcendentulintersecteaza imanentul si devine componenta a acestuia (coboara in imanent, dupacum se exprima Blaga). Dar, nefiind, el intemeiaza pe ceea ce este (omul si conditialui), posedand, astfel, in orice ipostaza ar fi conceput, atributul obiectivitatii si avandfunctie ordonatoare in raport cu trairea umana in relativ si istoric.in ce priveste imanentul, este absolut necesara precizarea ca nu poate in nici uncaz conotat ca existenta in sens larg - deci, ca univers, ca lume a multiplului.Imanentul este lumea omului, una in care transcendentul poate "cobori" sau nu (infunctie de plasmuirea umana), dar care este si pentru cel care nu se manifesta ca fiintametafizotoare.Asadar, imanentul nu poate fi semnificat ca ceva identic onticului, el esteperceptibil ca avand o conotatie antropologica, cuprinzand doar lumea omului. Nupoate fi asemanat termenul de imanent nici cu cel de intramundan. Cu toate catermenul de transcendent se identifica cu cel de extramundan. Acesti din urma termeni(de intra-mundan si extramundan) au in vedere situarea in lumea inchisa a universuluinatural (fizic) sau in exteriorul ei, echivaland cu termenii de "dincolo" sau"dincoace", in lumea universului in care fiintam obiectiv natural si social.Cu prilejul semnificarii termenilor de intramundan si extramundan pe care opropunem, desigur nu numai din proprie initiativa, ci si ca urmare a preluariisemnificatiilor care s-au acordat succesiv acestora de-a lungul istoriei filosofiei,socotim necesar sa lamurim adecvat si sensul termenului de lume.in ontologie acest termen este conotat uneori fara grija sau rigoare semiotica. Sevorbeste de lumea lucrurilor sau lumea ideilor, de lume ca intregul universului (deasemenea, de conceptie filosofica, religioasa sau stiintifica despre lume, cand de fapt,este vorba de conceptie despre univers sau conceptie despre om in raport cu universul)sau de lume a unor domenii ale acestuia (a particulelor elementare, a atomilor,moleculara, stelara, galactica).Termenul de lume are in vedere, insa, indeosebi o conotatie antropologica,incearca sa surprinda omul, fie considerat in totalitatea sa "antroposferica", fie abordatparticularizat ca lume romaneasca, germanica, maghiara, americana etc. etc.(respectiv, ca urmare a unei decupari din sfera umana, fiecarei specii avandu-i-se invedere anumite determinari psiho-spirituale, valorice in general). Mai pot fi operatedisocieri fie pe profesii, fie pe diviziuni grupale sau de clasa, pe stratificari de varsta,de optiuni religioase, pe optiuni politice sau morale, chiar si juridice, pe criterii deniveluri si modalitati de traire culturala, in functie de realizare in plan valoric sispiritual, de grad sau nivel de personalizare etc.Din acest punct de vedere (antropologic si axiologic), fiecare creator de valori(mai ales in domeniul artei) isi imagineaza o lume a lui, de regula posibila, pe care

spera sa o transfere intr-o lume reala. Heidegger si Blaga considerau ca filosofii ingeneral isi imagineaza o lume, o si creeaza axiologic prin meditatii si instituiriconceptuale de factura filosofica, la care apoi se raporteaza in intreaga lor constructiemetafizica. De aceea, filosofii, ca si creatorii de arta nu pot fi clasificati, comparatiunul in raport cu altul. Deoarece fiecare constructie filosofica sau creatie artistica arein vedere o lume aparte si un mod de a o recepta sau valoriza diferit, cu mijloace deexpresie si de semnificare absolut diferite. in aceeasi masura, lumea pe care si-oedifica fiecare creator este obiect de apreciere critica, mai de graba decat mijloacelede expresie (evident, in anumite limite) sau verbiajul pe care-l utilizeaza creatoriiliterari si filosofii. in acest sens se are in vedere in critica filosofica si de arta de unanumit mesaj si de puterea de transfigurare plastica a ideilor sau imaginilor in stransalegatura cu mesajele. De multe ori acest mesaj nu se bucura numai de apreciereestetica, ci si de una etica sau chiar civica nuantata juridic (de lume mai buna, maidreapta, mai umanizatoare si rationala), cu rezonante de nivel comunitar sau societar.Poate si din acest motiv creatiile valorice nu pot fi apreciate imediat, valorizarea lorvine cu timpul, dupa ce receptarea operelor se realizeaza fara partinirea celorcontemporani care traiesc si judeca intr-o lume pe care creatorii de valori nu oapreciaza sau o apreciaza totdeauna nonconformist.

4. DevenireaDevenirea - un concept cheie in ontologie, atat in cea prima, cat si in ceasecunda. Termenul, care a avut diverse conotatii de-a lungul istoriei filosofiei,semnifica insasi natura demersului filosofic. Deoarece atat ontologia, cat sicomponentele relativ independente ale discursului filosofic, il utilizeaza dintotdeauna.intelegerea dialecticii, indeosebi ca teorie a devenirii a insotit mai toate domeniiledemersului filosofic de la ontologie, epistemologie si metodologia stiintei, pana laestetica si teoria valorilor si, nu mai putin, la filosofia religiei si antropologie.in ontologie, devenirea este interpretata ca: o cale a corelarii fiintei cu existenta(a universalului cu individualul); modalitate de a fi a individualitatilor existentei; calea patrunderii cunoasterii dinspre individual spre universal. Semnificarile multiple simai ales segmente sau moduri ale ei au fost permanent in preocupare pentru mai toateorientarile filosofice: idealiste, materialiste, dualiste sau, pe alt plan al situariiproblemei: existentialiste, spiritualiste, realiste, reiste si chiar (intr-o anume acceptie simasura) pozitiviste si analitice.Din unghiul de vedere pe care il are in competenta teoria fiintei, devenirea estefactorul mediator intre fiinta si nefiinta, intre nefiinta si existenta. Este abordata si camodalitate (cale) a insertiei fiintei in lucruri ( in aceasta privinta se poate accepta sidevenirea fiintei ce dobandeste determinari in conditiile ipostazierii ei de primainstanta - cum se exprima Noica - sau ca fiinta determinata - la Hegel). Astfel,devenirea existentei este, totodata, si devenirea fiintei intru existenta.Privita din perspectiva teoriei existentei ca existenta, devenirea este modul de afi al existentei, modalitatea prin mijlocirea careia existenta se desfasoara de la inferiorla superior (din punct de vedere structural si functional). Ea trebuie inteleasa in acestsens ca ireversibilitate in dinamica universului, datorita careia existenta, indesfasurarea ei, realizeaza, in limita ei de structurare sistemica, trecerea de la natura lacultura, infaptuita prin aparitia omului - ca entitate existentiala care constientizeaza.

Constientizarea devenirii, realizata prin mijlocirea gandirii umane, face posibilaintrarea in act a celui de-al doilea fragment al traiectoriei ei. Respectiv, se manifestaca proces infasurator, de parcurgere prin gandire si drumul cunoasterii si plasmuiriiumane, din individual a universului. Daca primul segment al traiectorii devenirii esteobiect de preocupare discursiva al ontologiei secunde, sprijinita pe stiinta, cel de-aldoilea segment este obiect de preocupare discursiva al ontologiei prime, secondata deteologie.Asadar, devenirea si stiinta despre ea (dialectica) este modalitate si metoda intravaliul intreprins de gandirea umana de proiectare ontologica. Se structureaza inacest fel cercul devenirii - sugerat de Hegel si caracterizat ca obiect al dialecticii.Sub acest aspect, ontologia nu poate fi decat dialectica - in acest sens a avut in vedereHegel dialectica atat ca ontologie (logica obiectiva), cat si ca gnoseologie (teorie acunoasterii), iar Noica o aprecia a fi insasi filosofia - in preocuparea ei intrand atatcercetarea fiintei in devenire, cat si a devenirii intru fiinta. Care ar corespundesemnificarii termenului de participare (propus de Platon) daca se realizeaza constientsi deliberat - cu alte cuvinte, daca trece de la potenta la act (prin om si libertatea lui degandire plasmuitoare ontologic).5. Omul si conditia umanaOmul este fiintare deschisa spre fiinta. Pentru ontologie, omul nu este luat inconsideratie numai ca entitate fizica superioara la nivelul evolutiei materiei vii(stiinta naturii are in preocupare o astfel de dimensionare a umanului). Ea (ontologia)il situeaza pe om in ipostaza de instanta metafizatoare, care proiecteaza ontologic silumineaza ontic sub aspect cognitiv. Heidegger il aborda pe om ca intrebator de fiintasi, de aceea, ca autor al punerii unei probleme ontologice din nevoia realizarii lui desine. Se motiveaza, astfel, de ce el, ca de altfel si Noica, considera ontologia, filosofiain general, ca stiinta (teorie) despre om si conditia umana.intr-adevar, filosofia - prin mijlocirea discursului ei ontologic - nu isi reducepreocuparile la edificarea unei conceptii stiintifice de ansamblu despre lume (inlimitele unui Weltbild), ci se ridica la nivelul uneia raportata la om si conditia lui (inaria de semnificare a Welt-anschauung-ului).Important in definirea omului este surprinderea functiei sale demiurgice inunivers si in instituirea universalului. El este nu numai fiinta fizica ci si "metafizica"(in sensul capacitatii sale de metafizare a obiectului cunoasterii si, respectiv, devalorizare a acestuia pana la nivel de sacru). Aceasta operatie de transcendare panadincolo de limita existentei ii prilejuieste omului o traire preponderent spirituala siresponsabila, ii mijloceste personalizarea si situarea intr-o conditie superioara celeinaturale - din care face parte prin geneza primara si din punct de vedere anatomofiziologic.Prin trairea sa in spirit si nu numai in materie, omului i se ofera sansa de a vietuiliber, o libertate asumata si nu data de la natura, una care este potentata si stimulata desocietate dar care ii apartine lui ca mod de a fi si de a crea realizandu-se pe sine si de ase universaliza - de a-si afirma prezenta in existenta (ca lume a lui) si dupa disparitialui fizica (naturala). E vorba, in acest cadru, de un proiect cultural al nemuririi.Tocmai prin aceasta "nemurire valorica" omul este diferit de alte vietuitoare, deorizontul opac ontologic al lucrurilor - unul din motivele pentru care are o existentasingulara in univers.in masura in care se deschide spre fiinta nepieritoare, aceasta ii serveste si si-o

asuma ca temei, simte nevoia trairii morale si in vecinatatea artei, devine el insusiinstituitor sau apreciator al valorilor estetice, asimileaza valorile cetatii (politice sijuridice) si isi face din toate acestea mediul sau de existenta, se integreaza social sicomunitar, aspira sa se apropie de fiinta sa generica, intr-un cuvant, devine homohumanus. Umanismul devine principiu al trairii si actiunii lui.Legatura dintre omul umanizat si conditia lui umana este intima. Daca subaspectul esentei sale omul este o fiinta sociala, definibila prin complexul de relatiisociale care-i configureaza mediul de existenta si oranduirea sociala in care-sidesfasoara activitatea si il realizeaza, sub aspectul conditiei lui specifice este o fiintametafizatoare, calitatea acestei conditii fiind data de nivelul atins in deschiderea spretranscendent si trairea valorica in raport cu acest transcendent care-i functioneaza catemei.in conditiile desacralizarii transcendentului divin, prezent in constiinta omului dela originile sale in procesul evolutiei, apare necesitatea inlocuirii acestuia cu unul laic,rezistent si in contextul actual al accentuarii fenomenului de secularizare a religiilor simiturilor (necesitate subliniata de Mircea Eliade in legatura cu relatiile dintre sacru siprofan).Antropologia culturala si psihologia sociala au evidentiat pericolul alterariivalorice sau chiar decaderii omului din conditia sa (axiologica) in contextul diminuariideschiderii spre transcendent si, in consecinta, al precarizarii nevoii de sacru. Deaceea, stimularea prin educatie si cultura a prezentei sacrului (a transcendentului,indiferent de modalitatea laica sau religioasa in care este conotat) reprezinta factorulhotarator al mentinerii sau readucerii omului in conditia sa specifica, umana. Altfel,are loc reintoarcerea lui de la homo humanus la homo animalis. in acest sens trebuieinteles avertismentul lui André Malraux ca "secolul XXI va fi religios sau nu va fideloc".

6. DumnezeuDumnezeu sau lumea divina in general sunt termeni in primul rand decompetenta ontologica (practicata teologic sau filosofic). Dupa cum se pronuntaAugustin, in traditia idealismului ontologic promovat de filosofia greaca veche(Platon, Aristotel, Plotin), Dumnezeu este insasi fiinta - deci, universalul, proiectatfenomenologic de om pentru a se innobila pe sine spiritual si moral, are rol de temei injudecarea lui de sine si de altul, in circumscrierea conditiei lui specifice in univers.Avand valoare de transcendent, respectiv de valoare centrica in sistemul lui devalori, credinta in lumea divina si speranta in mantuirea sa prin mijlocirea unei atarelumi devine necesitate primara pentru om, singurul sprijin in depasirea vicisitudinilortrairii lui istorice.De aceea, nevoia de credinta si de speranta de realizare si de implinire ca om inconditiile adesea precare ale vietuirii lui in relativ reprezinta o necesitate imperioasapentru el. Astfel incat, teocentrismul devine si functioneaza pentru om ca pivotaxiologic nu numai culturalogic ci si antropologic.Avand rol ordonator in lumea omului (in imanent) si de model tel de emergentaa conduitei umane inscrisa in coordonatele principiu-lui umanismului, divinului i seconfera (din necesitatea mentinerii lui intr-o conditie specifica) de catre om atributuldemiurgiei, nu numai in raport cu geneza sa, ci si cu aceea a intregului univers.

indeplinind functia de pancreator si de judecator suprem al conduitei sicomportamentului actional al oamenilor, Dumnezeului i se acorda toate atributele sidimensionarile omului la nivel de excelenta. Devine model prototip pentru el, dincolode orice limita, respectiv, este situat la nivel de nucleu al sacrului - atribut care nupoate fi perceput rational ci exclusiv dintr-o motivatie irationala, venita dininconstient. Omul religios crede in Dumnezeu dincolo de orice discernamant logic sinu-si propune sa-l inteleaga rational. O asemenea intelegere echivaleaza cu profanareadivinului. Stare de constiinta care-l face pe Tertulian sa afirme: "cred pentru ca eabsurd".Apreciind din perspectiva ontologica nevoia de Dumnezeu, intr-adevar omul sanascut ca fiinta religioasa si se pastreaza in conditia sa specifica de om numai dacaisi asuma aceasta conditie. Se explica, astfel, de ce comunitatile umane care si-aualterat optiunea cultica sau si-au schimbat-o au pierit din istorie sau au fost asimilatede alte comunitati mai conservatoare cultic.Daca privim pe Dumnezeu ca principiu, ca fiinta in sine, pura, cum de altfel e,ajungem la concluzia ca e o abstractie, o plasmuire a gandirii, o creatura din celesublime ale omului, datorata satisfacerii nevoii lui funciare de absolut. A caruiinstituire intr-o lume supraomeneasca este un produs al gandirii esentiale izvorate dinirational intrucat, prin urmare, nu poseda atributul existentialitatii. A-i acorda acestatribut echivaleaza cu a-l profana, a-l cobori in individual si relativ, a-i conferiistoricitate. El nu este dar intemeiaza ceea ce este. Si anume, e o plasmuire, oimaginare a omului dupa chipul si asemanarea sa. Are functie de model umanexemplar, perfect, absolut, la care el se raporteaza pe el insusi (o fiintare concreta,imperfecta, totdeauna aflata in, si marcata de relativitate) pentru a-si aprecia si tine inordine propria lui conditie.Cu toate ca, la propriu, nu este, Dumnezeu face parte din lumea omului pentrucei ce cred si, deci, au nevoie de el - pentru acestia el este, credinciosii ii atribuieexistentialitate. Ca urmare, nu numai ca este coparticipant omului in structurareaexistentei, dar poseda si atributul demiurgiei a toate cate sunt (in univers). S-ar puteadeduce concluzia (desi pare paradoxala) ca, in contextul psihologic si axiologic alcelor care-l invoca, transcendentul divin face parte din imanent, este componentprivilegiat al lumii omului. Este prezent unde este nevoie de el si este invocat decredinciosi pentru a se salva si mantui. El le indumnezeieste existenta prin prezentalui in existenta, ii mentine in ordine morala si sociala, le stimuleaza verticalitateavalorica, simtindu-se prin el ocrotiti de sacru si psihologic ghidati spre impaciuire sitoleranta fata de semenii lor.Prin urmare, nevoia de Dumnezeu este totdeauna o cerinta a vietuirii comunitaresi sociale, a mentinerii omului in umanism. Dumnezeul religiilor nu poate fi dislocatdecat numai in masura in care e inlocuit cu un "Dumnezeu laic". Adica, daca optiuneacultica este solid inlocuita cu o optiune culturala nereligioasa dar oricum ontologic(filosofic, moral, estetic) de factura laica. Altfel, nu se poate renunta la Dumnezeulreligiilor fara consecinte devastatoare valoric pentru conditia sociala, comunitaraspecifica a oamenilor. Oamenii fara Dumnezeu sau care si-l pierd (indiferent de felulin care il conoteaza, religios sau laic) intra in devianta valorica si comportamentala si,la limita, se animalizeaza, afectand grav ordinea societara - care, daca segeneralizeaza fara a se mijloci inlocuirea demersului religios cu unul laic are loc

intrarea ei in stare de criza. Evitarea unei asemenea dereglari a mediului axiologic (cureverberatii profunde si asupra altor domenii ale socialului) reclama din parteainstitutiilor specializate al sistemului structurilor organizationale ale societatiipreocupari sustinute de natura educationala si instructionala pentru a se stimulaacceptarea de catre toti membrii comunitatii a transcendentului ca valoare centrica intabla valorilor, pe cale religioasa daca prin mijlociri laice o astfel de actiune intampinadificultati. Dar oricum trebuie atentionat ca educatia morala, politica si juridica denivel comunitar, educatia estetica si nu in ultim rand filosofica provoaca o mult mairezistenta mentinere a omului in sacru, o mai afirmata constientizare de sine colectivasi nu numai individuala a omului contemporan.

7. Unu si multipluin incheierea acestui sumar dictionar de termeni ontologici, prin intermediulcarora am incercat sa schitam punerea si solutionarea problemei ontologice astazi, nevom referi in treacat si asupra perechii de termeni unu si multiplu.Unul, termen la origine parmenideean, desemneaza, intr-o prima instanta,universalul care, nefiind personalizat si individualizat, nu comporta pluralitate. Fiintaeste una, indivizibila, se distribuie fara sa imparta (Noica). Pentru desemnarea acestuiuniversal al fiintei, grecii vechi utilizau termenul de on care desemneaza principiul,inceputul ontologic.intrucat, de la Socrate incepand, in cultura europeana, principiul (ca sufletuniversal, fiinta, substanta, idee etc.) se coreleaza organic cu individualul, coexistandcu acesta, unul este semnificat si ca intreg, dupa model socratian (numit sicuprinzatorul cum propunea inspirat Jaspers, sau pachetul ontologic sugerat deNoica). Dar, desi exprima un compus din general si individual, fiind o unitate intrematerie si forma, unul defineste natura lucrurilor, exprima esenta acestora, le conferacalitatea lor intrinseca, tocmai pentru ca are mai intai conotatia de universal.Din semnificarea ontologica a termenului de unu rezulta ca idealismeleontologice propriu zise nu pot fi decat moniste - nu sunt dualiste deoarece incorelarea universalului cu individualul universalul defineste, dupa cum mentionammai sus, natura lucrului, esenta lui. De altfel, la Plotin in mod expres unul este identicbinelui (suprem) si lui Dumnezeu (sugestia in aceasta privinta vine de la Platon) -idee relevata si de multe doctrine ontologice crestine medievalein ce priveste semnificarea multiplului, in toate constructiile ontologice sedesemneaza prin multiplu individualul, universul fiind in aceasta perspectiva unorizont al multiplicitatii. Grecii vechi desemnau multiplul prin pluralul de la on,respectiv termenul onta. S-ar deduce de aici ca teoria despre on este teoria fiintei(ontologia prima), iar teoria despre onta este teoria existentei (ontologia secunda).Obiectul acesteia din urma fiind universul multiplu, al individuatiunilor cum seexprima Blaga. Cu precizarea ca multiplul, ca totalitate de individualitati, cuprinde catemei intern al lui fiinta (ca esenta, general), deci este innobilat ontologic (la Blaga sepropune, in aceasta privinta, prezenta in fiecare individuatiune a diferentialelordivine).Asadar, unitatea dintre unu si multiplu nu se pune numai in caracterizarearaportului dintre fiinta (esenta) si existenta in general, ci si in structura fiecaruimultiplu (lucru sau individuatiune). Unul leaga intre ele partile intr-un intreg, le face

clasificabile in familii, clase, genuri, specii, regnuri existentiale, iar multipluldiferentiaza individualitatile in cadrul acestora prin particularizare si fenomenalizarespecifica. Ceea ce se poate exprima si prin existenta unitatii in diversitate.Daca despre pluralism ontologic nu se poate vorbi la propriu (desi nominalizaride aceasta factura s-au folosit curent in secolul al XX-lea), avand sustinere doartermenul de monism ontologic. in aceasta privinta, daca operam corect cu termeniiontologici, se poate si este efectiv indreptatita logic si etimologic formularea depluralism ontic (de fapt caracteristica desemnarii conceptiilor practicate de NicolaiHartmann, Karl Popper, Mircea Florian) - obiectul acestui pluralism fiind onticul sinicidecum si ontologicul. Lumile (trei la numar) lui Popper, datul si constructul sauobiectele matematice si obiectele ideale ale lui Hartmann si, respectiv, Florian suntsituate in ontic. Ei resping ontologicul (ca transcendent de factura universalului),limitand abstractul la prezenta sa ca esenta in lucruri si definind ideile ca produse alecunoasterii subiectului si nu ca Eidos (Platon), respectiv principiu sau idee absoluta(Hegel), fiinta (Aristotel, Heidegger, Noica). Sau, daca se accepta transcenderea, eaeste limitata la trecerea cunoasterii de la fenomen la esenta, de la individual lageneral, nea-vand nici o relevanta plasmuirea unui transcendent in extramundan.*Proiectarea ontologica intreprinsa prin semnificarea susmentionata a conceptelorontologiei dobandeste operationalitate in climatul spiritual contemporan, ea(proiectarea) fiind practicata cu luciditate si dintr-o convingere ferma ca e necesarapentru a ne mentine conditia umana ce ne este specifica, dar care conditie este tot maiaccentuat amenintata de precaritate.Ea (transcenderea ontologica) inlesneste trairea demna, in libertate autentica sisperanta, despovarata de amenintarile unor fenomene de alienare de tot felul sau devreun fetisism intretinut de conceptiile ideologice cu caracter reist ce au inflorit pestemasura intr-un secol (trecut) marcat de pozitivitate si pragmatism debusolant, ce s-audovedit a fi potrivnice destinului uman si exercitarii rostului demiurgic al omuluidintotdeauna.Contracararea spiritului ingust de eficienta, limitata la luarea "in stapanire" amateriei fara grija cuvenita pentru intretinerea omului in spirit, solicita mentinerea inexercitiul intelectual al omului contemporan a unui anume contemplativism, dorintade a persevera in asimilarea si acumularea de valori in mediul sau existential astfelincat el sa puna pret pe trairea in orizontul lui a fi nu numai si preponderent in cel alui a avea. Deoarece s-a dovedit cu prisosinta in secolul trecut ca averea fara masura,neinnobilata valoric, altereaza grav conditia firii omului si, ca urmare, stimuleazadecaderea lui din conditia sa specifica -, nu numai ca om real, concret, ci si ca fiintagenerica, daca nu chiar ca specie in contextul in care echilibrul dintre el si natura estelipsit de control responsabil si saturat de dezechilibre, provocate de o nebuneascacursa tehnologica si tehnica (motivate economic de legea profitului maxim),acumulata si utilizata din ce in ce mai agresiv in detrimentul oricaror deontologii siimperative morale.Sunt, deci, suficiente ratiuni pentru a intretine viu atat interesul pentru ontologiein corpul metafizicii, cat si, corespunzator, pentru afirmarea nevoii actuale de umanismsi de sacru, respectiv, nevoia fundamentarii ontologice a tuturor demersurilorpracticate de stiintele socio-umane si, implicit al celor cu implicatie directa in

fundamentarea strategiilor actuale ale dezvoltarii sociale si realizarii conditiei umane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVATudosescu, Ion, Tratat de ontologie, vol. I, Fiinta, Esenta, Existenta, EdituraFundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002.Tudosescu, Ion, Fiinta si existenta, partea I (Teoria fiintei), Editura FundatieiRomania de Maine, Bucuresti, 2007.*Heidegger, Martin, Repere pe drumul gandirii (indeosebi capitolele: Ce estemetafizica?; Despre esenta temeiului; Postfata; Introducere la Ce estemetafizica?), Editura Humanitas, 1991.Noica, Constantin, Tratat de ontologie, Partea I (Introducere la capitolul I, paragraf 1-7), Partea III, in vol. "Devenirea intru fiinta", Editura Stiintifica siEnciclopedica, Bucuresti, 1981.Wittgenstein, Ludwig, Tractatus logico-philosophicus (indeosebi capitolele: 1, 2, 3 -pag.37-55 si pag. 62), Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.Popper, Karl, Epistemologie fara subiect cunoscator, vol. Epistemologie, orientaricontemporane, Editura Politica, Bucuresti, 1974.Tudosescu, Ion, Lucian Blaga. Conceptia ontologica, Editura Fundatiei Romania deMaine, Bucuresti, 1998.

Subiecte pentru examen1. Obiectul si problematica ontologiei; deschidere ontologica si transcendere2. Ideea de participare; solutionari ale acesteia de-a lungul istoriei filosofiei3. Proiectare ontologica si realizare a conditiei umane4. Problema ontologica in gandirea Antica (Parmenide, Socrate, Platon, Aristotel,Plotin)5. Problema ontologica in gandirea filosofica medievala (Augustin si Tomad`Aquino)6. Problema ontologica in filosofia moderna (Descartes, Spinoza, Leibniz)7. Rezolvarea problemei ontologice in cadrul materialismului modern (D`Holbach,Vasile Conta)8. Idealismul transcendental a lui Immanuel Kant si problema ontologica9. Viziunea ontologica a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel10. Atitudinea lui Marx si Engels fata de problema ontologica. Deschideri ontologicesi limite in gandirea marxista11. Punerea problemei ontologice si modalitati de solutionari antimetafizice ingandirea analitica contemporana (Russel, Wittgenstein, Carnap)12. Maniera punerii problemei ontologice in conceptiile pluralist-ontologicecontemporane (N. Hartmann, K. Popper)13. Problema ontologica in conceptia filosofica a lui Lucian Blaga14. Imanetismul ontologic al lui Constantin Noica15. Semnificari actuale ale conceptului de Fiinta, Fiinta in sine si Fiinta pentru sine16. Semnificatii actuale ale conceptului de existenta17. Semnificari ontologice actuale ale conceptului de Devenire; Cercul devenirii18. Imanent si transcendent din perspectiva ontologica contemporana

19. Ideea de Dumnezeu si lumea sacrului; nevoia actuala de Dumnezeu.20. Conceptul de lume; semnificarea ontologica a lumii omului21. Dimensiunea ontologica a umanului: omul ca entitate ontic-ontologica22. Diferenta ontologica si lumea conceptelor; ontologia limbajului23. Ontologia fundamentala si ontologiile regionale24. Conotatii religioase si conotatii laice ale transcendentului in gandireacontemporana; nevoia actuala de transcendent in punerea si rezolvarea problemeiontologice