Oglinda sufletului

Oglinzile sunt obiectele care ne arată partea noastră exterioară. Când te priveşti în oglindă, aceasta te învăluie în lumina sa, arătându-ţi că faţa exterioară este plină de imperfecţiuni. Iar oricât am încerca să ne opunem, oglinda ne ascunde partea interioară, nelăsându-ne să vedem pe aceasta aşa cum e.

De aceea hotărâsem eu şi bunicul să punem capăt acestei lăcomii. Noi trebuie să dăm oglinzilor memorie şi să putem învinge lumina care, deseori, ne orbea. Aşadar, bunicul m-a dus într-unul dintre muzeele din oraşul nostru. Am vizitat sala oglinzilor.

Într-o încăpere imensă, se aflau o mulţime de oglinzi, din toate timpurile. Unele aveau rame din lemn, frumos sculptate şi decorate. Altele atârnau pe pereţi şi impresionau prin diversele lor forme.

Bunicul îmi spusese că fiecare oglindă e specială. Şi dacă vom reuşi să le păcălim, vom putea să ne vedem partea interioară. Aşa că, el începe să se privească în prima oglindă, care era cu o ramă simplă, pătrată.

Aşa că, mergând printre oglinzi, iar o dată cu mine mergând multe reflexii de-ale mele, ajung în capătul sălii. Aici se află o oglindă mare, rotundă, cu o ramă din lemn sculptată de nişte mâini pricepute. Privesc înăuntru oglinzii. Reflexia întregii săli era în alb-negru, ceea ce mă uimise. Deodată, apare o fată care, întredeschise pleoapele în faţa mea. Nu l-am strigat pe bunicul ca să ne sperii acea fiinţă. - Bună! zise ea încet.- Bună! Am murmurat eu. Cine eşti? Şi cum ai apărut aici?- Ştii bine cine sunt. Mă cunoşti de ceva vreme. Chipul palid al fetei mă privea atent, imitându-mi fiecare mişcare. Apoi, deodată scoase mâna şi mă trase înăuntrul oglinzii. Mă aflam tot în Sala Oglinzilor, dar totul era alb-negru. Am început să merg de-a lungul sălii. Era ciudat faptul că, în celelalte oglinzi, în loc de reflexia mea, se aflau alte chipuri, unele vesele, altele triste. Nu ştiu cine erau toţi acei oameni. La intrare în sală era bunicul care se privea în oglinda pătrată. Reflexia lui era mult mai bătrână, dar care era foarte înţeleaptă.- Îţi voi da ceea ce cauţi, zise fata cu buclele de păr fluturând în dezordine.- Dar ce caut eu de fapt?- Îţi cauţi partea interioară. Ai găsit-o. Eu sunt.- Tu eşti? Abia atunci observasem aceleaşi pupile verzi ca ale mele. De ce nu te-ai arătat mai devreme?- Lumina nu mi-a permis. Dar acum că m-ai văzut, tu trebuie să pleci.- Dar, stai…aşteaptă…Dar deja dispăruse. Mă aflam din nou în sala Oglinzilor din muzeu. Bunicul mi-a spus că e timpul să plecăm.

Atunci am înţeles că am învins oglinzile. Aceste obiecte, s-au dovedit a fi fiinţe vii, care simt dar care stau ascunse până când tu eşti dispus să le cauţi şi mai ales să le găseşti.