O scrisoare pierduta –I.L.CaragialeComedie

Specie a genului dramatic, comedia se bazeaza pe ideea de comic. Teoreticieni literari si filosofi deopotriva au incercat sa defineasca notiunea de comic ca arta a contrastelor. Pentru Aristotel comicul inseamna contrast intre doua realitati : in functie de tipul de contrast se evidentiaza mai multe tipuri de comic.

Un prim aspect il reprezinta comicul de situatie, deci o situatie in care exista un contrast intre ceea ce cred personajele despre aceea situatie si ceea ce este ea in realitate. Cand Zaharia Trahanache il trimite pe prefect sa ii tina de urat Joitichii, el are impresia ca cere un favor prietenesc, cand in realitate prefectul este amantul lui Zoe.

Comicul personajelor rezida in impresia pe care o au acestea despre sine si realitatea exprimata fie prin limbaj, fie de alte personaje. Dandanache se socoteste un important om politic si este consternat cand ii se spune de la centru ca nu-i marcant. Catavencu, ignorat de avocatii mai batrani, dar si de elita targului are o izbucnire de orgoliu : ‘vreau sa am ceea ce mi se cuvine in acest oras de gogomani in care eu sunt cel dintai…om politic’.

Comicul de caracter este asadar elementul in jurul caruia se construiesc personajele unei comedii. El vizeaza nu doar impresia despre sine, ci si atitudini cinice sau discursuri demagogice. Pentru Tipatescu vorbele despre patrie si progre sunt apa rece cu care se imbata doar ale gura casca.

Comicul de limbaj devine o modalitate de caracterizare a personajelor, dar si un mijloc de a configura o lume care a pierdut notiunea de ridicol, care da o acceptie proprie notiunii de decenta sociala sau privata.

Caragiale isi submineaza personajele si prin comicul numelor : aluzii culinare coboara in derizoriu niste persoane infatuate (Branzovenescu, Farfuridi, Trahanache).

Specie a genului dramatic, comedia isi construieste universul si prin intermediul unor personaje : Tipatescu are exclamatii mizantropice (‘ce timpuri ! ce oameni !’), cu atat mai ridicole cu cat el insusi este departe de afi un etalon moral. La constructia comediei participa si didascaliile – indicatii scenice prin care sunt relevate detalii de atitudini ale unor personaje.

Tema comediei este deobicei lupta dintre mentalitati si atitudini perimate si un nou mod de viata ; rezolvarea acestui conflict se face in functie de orizontul de asteptare al publicului si de aceea comedia are un final steric.

Caragiale este din acest punct de vedere, profund original : lumea lui are o existenta edenica, fiindca toate personajele sunt multumite de sine si de ceea ce au. Zoe este maritata cu un important om politic care se poarta cu ea mai degraba patern, iar Fanica Tipatescu ii satisface elanurile sentimentale ale varstei ; Tipatescu este un om bogat si prefectul judetului , are un prieten pe care il pretuieste, ceea ce nu il impiedica sa devina amantul nevestei lui ; Trahanache nu are prefect, are prieten, nevasta lui, Zoe, este profund simtitoare, iar statutul lui de om politic este bine consolidat.

In acest paradis se infiltreaza insa un demon care tulbura apele si ameninta cu dezvaluiri care ar distruge iremediabil tihna raiului. Acesta este Catavencu a carui infrangere in finalul comediei reinstaureaza pacea in paradisul acelui targ.

Caracteristica pieselor lui Caragiale este ca se incheie din punctul de unde au pornit perpetuand astfel un mod de viata si mentalitati ce par eterne, altfel spus se poate afirma ca I.L.Caragiale este un clasic mai pur decat Moliere.

Comedia are un singur fir epic constituit dintr-o succesiune de episoade care produc uneori rasturnari spectaculoase de situatie. Firul epic urmareste destinul unei scrisori de dragoste a lui Tipatescu catre Zoe Trahanache si care prin neglijenta femeii ajunge in mana adversarului lor politic.

Din acest moment, conflictul se muta din zona principiilor si a ideologiilor intr-o zona de viata privata : Zoe este speriata la gandul unui scandal care ar compromite-o ; dupa negocieri infructuoase, Fanica accepta candidatura lui Catavencu, in timp ce, machiavelic, Zaharia cauta si gaseste un mijloc de a il santaja pe Catavencu. Lucrurile par limpezi pentru Trahanache : va schimba polita lui Catavencu cu scrisoarea, il va primi cum se cuvine pe candidatul de la centru, pe Dandanache, facandu-si astfel datoria fata de sefii lui politici. Un singur episod pare sa tulbure din nou calculele lui Trahanache : Catavencu pierde scrisoare deci nu mai poate face schimbul spre disperarea lui Zoe si a lui Fanica. Cetateanul turmentat va restitui insa adresantului biletul de amor, iar lui Catavencu nu ii ramane decat sa treaca in tabara care se pare ca este urmarita de noroc.

Caragiale grupeaza personajele pe zone de varsta se evidentiaza initial grupul : Dandanache-Trahanache –Farfuridi- Branzovenescu, seniori politici, si pe de alta parte un grup mai tanar constituit din Tipatescu si Catavencu.

Acestia din urma sunt doar in aparenta mai cinici si mai agresivi, dand fara scrupule asaltul pentru pozitie sociala si avere, caci sub aparenta unui senil benign, Dandanache ascunde un caracter la limita abjectiei.

Mijloacele de caracterizare ale personajelor unei comedii George Calinescu afirma despre Trahanache ca este convins de fragilitatea femeii si

increzator in prieteni. El este personajul care invoca cel mai des principiile morale, ceea ce nu il impiedica insa sa accepte compromisurile, santajul, plastografia (‘daca o cere interesele politice’).

Mijloacele de caracterizare a personajelor urmeaza o schema clasica (mijloace directe): personajele nu evolueaza, ele sunt doar niste categorii tipologice. Discret, dramaturgul isi submineaza personajele prin numele proprii (rezonanta culinara coboara in derizoriu aplombul politic al personajelor).

Parerea despre sine a tuturor protagonistilor comediei lui Caragiale este una de exceptie : catavencu se crede cel dintai sef politic, Trahanache afirma orgolios apartenenta la centrii de putere si onorabilitate, iar Dandanache refuza cu indicnare sa accepte ca ‘nu este marcant’. Ulterior prin mijloacele indirecte de caracterizare toata aceasta exceptionala idee despre sine a personajelor este subminata.

Faptele si limbajul devin cele mai importante mijloace indirecte de caracterizare : Catavencu isi insuseste bani de la Aurora Economica Romana, trece din oportunism in tabara

mai norocoasa, ba chiar organizeaza partidului castigator petrecerea populara cu care se incheie perioada electorala.

Agamemnon Dandanache foloseste la nesfarsit santajul ca arma politica, iar Zaharia Trahanache intelege sa opreasca iminentul scandal printr-un santaj.Moralitatea ramane asadar, la nivel declarativ, fiindca personajele lui caragiale au capacitatea de a se orienta fara gres pentru a-si atinge scopurile egoiste. Raiul in care traiesc este tulburat de Catavencu, singurul care nu reuseste sa sparga tiparele si sa obtina mandatul de deputat ; esecul lui Catavencu temporar, inseamna defapt recunoasterea puterii tiparelor : el va trebuii sa mai astepte pana sa ajunga cu adevarat un lider politic, iar atmosfera edenica isi regaseste calmul si echilibrul.

Critica literara a semnalat obsesiv importanta limbajului in constructia personajelor. Ticurile lor verbale reprezinta cea mai semnificativa carte de vizita. Zaharia Trahanache cere tuturor ‘putintica rabdare’ in numele diplomatiei ; admirator al lui Machavelli, el confunda politica cu intriga marunta ; in realitate el este un personaj in zona involutiei biologice, este depasit de aplombul celor tineri, pe care incearca sa-i aproprie de ritmul lui. Convertind incetineala intr-o calitate Trahanache afirma defapt o exceptionala impresie despre sine. Acelasi mecanism psihologic il ajuta pe Farfuridi sa isi mentina parerea buna despre sine : ticul sa verbal aminteste de vremuri cand era intradevar o persoana ocupata ; acum punctualitatea pe care o invoca este una aberanta (‘am, n-am treaba’) reflectand marginalizarea lui sociala si politica.Dandanache traieste si el experienta omului care supravietuieste varstei si marginalizarii, debuseul sau moral este familia, ticul sau verbal reitereaza apartenenta la o familie cu glorie politica si prin aceasta dandanache amana la nesfarsit prabusirea lui in anonimat.

Catavencu nu are inca ticuri verbale, ci doar obsesia discursului demagog cu vocatie, el invoca ‘tarisoara lui’ , progresul, descentralizarea in discursurile prolicse, dar care fac deliciul intelectualitatii liberale. Activitatea de ziarist l-a marcat si de aceea amestecul stilurilor devine frecvent la Catavencu : atacat de prefect, Catavencu cere ajutor enuntand titluri ale unor articole de senzatie : ‘Ajutor, ajutor ! Prefectul asasin’.

Discursurile elctorale ale protagonistilor devin un succind tratat de comedie a erorilor lingvistice si culturale : confuzii de citate si de personalitati, neologisme incorect folosite, sintaxa deficitara. Farfuridi si Catavencu se intrec in a rosti fraze incorecte truisme de tot felul sau cugetari fara nicio logica : ‘Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face deloc in tara noastra !’ ; ‘Un popor care nu merge inainte st ape loc’.

Relatia personajelor in raport cu celelalte devine de asemenea un mijloc de caracterizare: in apartenenta sunt doua tabere ireconciniabile dupa principii si interese. In realitate personajel e lui Caragiale lupta cu mai multa sau mai putina eficienta pentru binele personal pe care Trahanache il teoretizeaza : ‘De la binele partidului atarna binele nostru’.

Raporturile dintre personaje sunt asadar sub semnul unor imprejurari. Trahanache il viziteaza pe Catavencu ; Farfuridii si Branzovenescu au presentimentul tradarii si cer insistent sa stie si ei, Dandanache este obligat sa faca un scurt turneu electoral. Se detaseaza totusi relatiile simpatetice sau de respingere : Zaharia Trahanache n-are prefect, are prieten si se simnte bine in tovarasia lui Dandanache ; Catavencu ii uraste pe toti cei de la putere insa va trece in tabara lor

fiindca ii simnte mai norocosi ; acelasi oportunism probeaza si Pristanda, care, cand simnte ca norocul i-a parasit pe vechii lui stapani isi cauta altii, rezulta ca puterea este semn de noroc si protectie divina astfel ea ii atrage ca un magnet pe oportunisti.

Un loc aparte il ocupa prefectul Tipatescu. Tanar si scolit mizantrop in fond (‘ce vremuri, ce oameni !’ exclama el). Inteligenta lui este probata de capacitatea de a sesiza ridicolul celorlalti : rade de Dandanache, dar si de Catavencu atunci cand acesta se declara invins. Tipatescu are insa aceleasi reflexe ale politicianului fara scrupule : negociaza strans cu Catavencu, e dispus sa ii sustina candidatura pentru a impiedica scandalul, exercita in judet o autoritate fara limite.

Lumea lui Caragiale este o lume a tipurilor eterne, a reflexelor si atitudinilor specifice zonei sociale pe care o selecteaza in comedia lui. A afirma eternitatea tipurilor inseamna a afirma defapt clasicismul dramaturgului.