Colegiul Național „Zinca Golescu” – PiteștiCatedra de Limba și literatura românăProf. Ion-Valeriu HIU

O SCRISOARE PIERDUTĂ de Ion Luca Caragiale

I. INTRODUCERE

Genul dramatic presupune, fie că este vorba de comedii, drame sau tragedii, existenţa unui conflict dramatic în jurul căruia se polarizează acţiunea. Acesta constituie nucleul polemic, aşa cum afirma Adrian Marino, punctul de convergenţă al secvenţelor care construiesc acţiunea şi punctul de divergenţă al personajelor aflate în raporturi de forţă.

Subiectul se construieşte, aşadar, dintr-o asociere de convergenţe şi de divergenţe. Iar dramatismul nu trebuie înţeles doar ca tensiune tragică, ci ca tensiune conflictuală, din care se poate naşte atât comicul, cât şi tragicul.

1. Viziunea despre lume a dramaturgului (realismul / dimensiunea moralizatoare)

Comediile lui I.L. Caragiale, inspirate din realitatea contemporană scriitorului, aduc în faţa spectatorului un univers comic în care se ascunde tragicul, deoarece personajele, dominate de o unică trăsătură de caracter, par a fi doar marionete lipsite de valori ale existenţei şi chiar de interioritate, ele reprezentând, în spiritul junimismului, concretizarea ironică a formelor fără fond ale societăţii timpului său. Viziunea scriitorului este cea a unui realist şi a unui moralist.

Comedia se naşte în Antichitatea greacă, avându-şi originea în serbările dionisiace şi are, conform Dicţionarului idei de literare al lui Adrian Marino, o ascendenţă exuberantă, spectaculară, histrionică.

În comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, scrisoarea joacă rolul de actant care declanşează şi susţine conflictele. Folosirea scrisorii ca instrument al şantajului politic provoacă o agitaţie nejustificată şi, în final, o conciliere la fel de nejustificată.

Tensiunea dramatică este gradată pe tot parcursul piesei, iar pierderea şi găsirea scrisorii generează o serie de situaţii conflictuale în care sunt implicate toate personajele.

2. Apartenenţa la specia comediei. Comedia – caracteristici ale speciei

Apartenenţa la specia comediei este susţinută de conflictul slab, care se rezolvă în final prin împăcarea tuturor personajelor. Acestea nu au nimic nobil sau eroic, ci aparţin burgheziei în ascensiune şi concretizează defecte sau ipostaze umane satirizate.

De asemenea, limbajul cu multe erori, neliterar, rizibil, precum şi finalul fericit susţin încadrarea în această specie.

Ca specie a genului dramatic, creată în Antichitate în opoziţie cu tragedia, comedia are la bază un concept estetic asociat cu procedee retorice ca satira, ironia, parodia, nonsensul şi implică un contrast între aparenţă şi esenţă, serios şi derizoriu, iluzie literară şi realitate, viaţă şi automatism. Definit şi ca placare a mecanicului asupra vieţii / viului, comicul vădeşte aceeaşi profunzime a viziunii asupra existenţei ca şi tragicul, confirmând observaţia lui Eugen Ionescu: comicul fiind intuiţie a absurdului mi separe mai deznădăjduitor decât tragicul.

Astfel, textul se înscrie în genul dramatic: - prin structura formală specifică, organizată în acte şi scene, - prin existenţa conflictului dramatic şi a didascaliilor, - prin utilizarea monologului şi a dialogului ca moduri de expunere prin care se dezvoltă conflictul şi se

caracterizează personajele.1

Fiind o comedie, uzează de procedee de realizare a comicului, cu scopul de a stârni râsul spectatorului, formă de ameliorare a moravurilor. Se pun în faţa cititorului/ spectatorului personaje plate, non-evolutive, care se încadrează prin defecte de caracter sau roluri de compoziţie în tipologii. Limbajul lor exprimă apartenenţa la clasa politică dornică de putere, dar neşlefuită încă. Indicaţiile scenice (didascaliile) şi dialogul sau aparte-urile oferă detalii asupra cadrului, asupra mişcării scenice, a relaţiilor dintre cei implicaţi în conflict

2.1. Evidenţierea trăsăturilor comediei şi ale realismului

2.1.1. Caracteristicile comediei

Alături de tragedie, dramă şi formele moderne ale teatrului, ea face parte din genul dramatic, apartenenţa la gen fiind determinată:

- de structurarea subiectului în acte şi scene, - de existenţa conflictului dramatic şi a didascaliilor, - de utilizarea monologului şi a dialogului ca moduri de expunere prin care se dezvoltă conflictul şi se

caracterizează personajele. - în comedie apare contrastul dintre aparenţă şi esenţă, - conflictul este slab, datorită deznodământului fericit,- limbajul apelează la termeni familiari, la pleonasme, la truisme, la nonsensuri şi la ticuri verbale, care

subliniază incultura personajelor care aparţin burgheziei în ascensiune, încă nu destul cizelată. - personajele sunt definite prin monomanii (demagogul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin roluri de compoziţie (amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul), dar, în ciuda schematizării implicate de tipologia comică, ele se individualizează prin detalii oferite de replici sau de didascalii.

O scrisoare pierdută este o comedie a cărei temă o constituie viaţa politica şi familială contemporană autorului.

Moravurile degradate sunt amendate de dramaturg prin atitudinea satirică, prin ridiculizarea acestora în manieră comică. Conform criticului V. Fanache, Caragiale dezaprobă, facându-se că simpatizează. Travestit, întocmai unui comediant, în roluri generate de vremuri, ce sunt şi vremurile lui, el se întreţine cu prezentul colocvial şi-i oferă o imagine în care acesta se bănuie, dacă nu chiar se recunoaşte la proporţii modeste, de multe ori comice [...] cu alte cuvinte, .îl invită să-'Şi observe mofturile, folosind un limbaj de o ipocrită curtenie.

Opera se înscrie în realism prin fixarea exactă a cronotopului, prin veridicitate, prin atitudinea critică, prin accentul pus asupra socialului, prin tipologii, şi este, ca specie literară, o comedie.

2.2.2. Trăsăturile realiste ale comediei

Comedia de moravuri O scrisoare pierdută exprimă vocaţia de scriitor realist a lui Caragiale:- nu numai prin spiritul de observaţie deosebit şi prin luciditatea cu care scrutează lumea, - ci şi prin preocuparea pentru social - fiinţa umană ca om al cetăţii. Veridicitatea realizată prin tehnica detaliilor, tipică acestui curent, fixarea exactă a acţiunii în timp şi în

spaţiu, dar şi caracterul de generalitate al situaţiilor sunt trăsături esenţiale, ale acestei capodopere a speciei.

Tipologiile sunt supuse ridiculizării, pentru că râsul a fost întotdeauna considerat un mijloc de ameliorare a moravurilor.

II. CUPRINS

2

1. Perspectiva narativă

Reprezentată pe scenă în 1884, opera literară O scrisoare pierdută de "I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883. Piesa este construită pe tema vieţii politice (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi a vieţii familiale (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc, fiind ilustrativă pentru varietatea tipurilor de comic.

O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri, inspirată din contemporaneitatea dramaturgului, în care conflictul se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor care aparţin burgheziei româneşti în ascensiune, ale cărei defecte şi imoralitate constituie obiectul satirei şi provoacă râsul prin intermediul comicului care îşi asociază procedee retorice precum satira, ironia, parodia, nonsensul şi implică un contrast între aparenţă şi esenţă, între serios şi derizoriu, între iluzie literară şi realitate, între viaţă şi automatism. Comicul vădeşte aceeaşi profunzime a viziunii asupra existenţei ca şi tragicul. Nu întâmplător E. Ionescu afirma: Comicul fiind intuiţie a absurdului mi se pare mai deznădăjduitor decât tragicul.

1.1. Elemente de structură şi de compoziţie (acte şi scene, tema, acţiunea, lait-motivul, conflictul, timp şi spaţiu)

1.1.1. Acte şi scene

Structurată în patru acte cu număr variabil de scene, O scrisoare pierdută este o comedie care înfăţişează aspecte din viaţa politică şi fami lială contemporane autorului , comicul fiind mijlocul prin care acesta îşi exprimă atitudinea, viziunea despre lumea căreia îi aparţine. Perioada electorală este aleasă pentru a pune în evidenţă contrastul dintre aparenţă şi esenţă, specific comediei.

1.1.2. Tema comediei reflectată prin două scene / situaţii ale conflictului

Comedia O scrisoare pierdută abordează tema politicului în paralel cu tema familiei în care îşi face simţită prezenţa erosul ilicit. Piesa este reprezentativă pentru ilustrarea ironiei dramaturgului şi a comicului de caracter, de limbaj, de situaţie şi de moravuri.

a). Negocierea la nivel local - expresie a moravurilor degradate

În primul act, scrisoarea prefectului utilizată ca armă politică de către Nae Caţavencu produce agitaţia, spaima şi indignarea cuplului amoros alcătuit din Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache.

De la început, Zoe se autocaracterizează drept nenorocită şi îi mărturiseşte prefectului că 1-a trimis pe Ghiţă Pristanda pentru a cumpăra scrisoarea cu orice preţ.

Ameninţarea devine şi mai puternică atunci când în Răcnetul Carpaţilor se publică ştirea că avocatul va fi susţinut de Trahanache şi de Tipătescu.

În aceste condiţii, după ce ordonă arestarea avocatului, Tipătescu, la insistenţele Zoei, negociază cu el. Prefectul abia îşi stăpâneşte furia, în timp ce Caţavencu se comportă fals politicos , cu ipocrizie la

începutul întrevederii, persuasiv atunci când îi cere sprijinul, arogant faţă de funcţiile oferite şi laş în finalul întâlnirii. După intervenţia Zoei, prefectul capitulează şi îi propune sprijinul în schimbul scrisorii care asigură liniştea femeii iubite.

Caţavencu acceptă şi promite returnarea obiectului scandalului. Întâlnirea devine derizorie în final, când, auzind vocea lui Trahanache, cei trei se ascund ca nişte copii care nu vor să fie prinşi cu pozna. Scenele oferă imaginea unor politicieni corupţi, imorali, vanitoşi, care îşi apără interesele şi poziţia sau profită de slăbiciunile adversarilor pentru a-şi realiza scopul.

Viziunea realistă este susţinută de didascalii, care surprind detaliat comportamentul personajelor, de veridicitatea situaţiilor, iar ironia trădează atitudinea critică a dramaturgului.

3

Tema este reflectată de moravurile politicienilor din oraşul de provincie:- prefectul abuzează de funcţia pe care o are, încearcă să-1 mulţumească pe Caţavencu fără să plătească

preţul susţinerii lui în alegeri,- avocatul, sigur pe poziţie, îl obligă să cedeze, dovedindu-se că relaţia cu Zoe este mai importantă decât

principiile şi animozităţile politice. Situaţia din judeţ este aceeaşi cu cea de la centru, unde fruntaşii politici îl consideră pe Dandanache inapt,

nemarcant din cauza vârstei şi a semnelor senilităţii, dar trebuie să se supună puterii şantajului.

b). Existenţa celei de-a doua scrisori, modalitate de accentuare a atitudinii ironice a dramaturgului

Relatarea cu inocenţă senilă a evenimentelor de către Dandanache este ilară, dar surprinde şi josnicia personajului, care pozează într-un bătrân naiv, tracasat şi obosit de drum, dar şiret, fără scrupule şi fără simţul realităţii.

Ajuns în provincie, viitorul posesor al scaunului de deputat este încă marcat de posibilitatea de a rămâne fără coledzi, situaţie în care ar întrerupe tradiţia familiei de lapatuzsopt în Cameră...

Dandanache profită de împrejurări ca şi Caţavencu şi şantajează o persoană importantă implicată, asemenea Zoei şi lui Tipătescu, într-o relaţie amoroasă adulteră.

Comicul rezidă în faptul că tocmai împricinaţilor li se confesează trimisul de la centru, iar ironia acidă rezultă din prevederea lui Dandanache de a pune scrisoarea la păstrare, pentru a o folosi şi în alte situaţii.

Ambele scene îmbină dimensiunea politică şi cea familială şi se bazează, simetric, pe acelaşi mijloc de şantaj, însă comportamentul lui Dandanache este mai perfid decât al lui Caţavencu, fapt sesizat imediat de Zoe, care îl caracterizează cu ironie şi dezgust, reluând cuvintele prefectului: E simplu, dar e un om onest! şi de Tipătescu într-un aparte: Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti. să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce lume! ce lume! ce lume!...

Atitudinea sarcastică pare a fi.a dramaturgului însuşi, din moment ce mărturisea că 1-a construit pe Dandanache mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.

Personajele plate, nonevolutive, monocorde implicate în acţiune sunt angrenate într-o serie de situaţii care dau naştere comicului.

Dramaturgul utilizează toate tipurile de comic de la cel de situaţie la comicul de caractere şi de limbaj, înfăţişând o lume caracterizată prin impostură şi dezvăluind atitudini belicoase, lipsite de principii morale.

1.1.3. Conflictul

Ca în orice operă dramatică, la baza textului se află un conflict principal, în acest caz de natură politică, între gruparea lui Trahanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu şi facţiunea lui Caţavencu, liderul dăscălimii, al aşa zisei intelectualităţi de provincie.

Astfel, conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două forţe opuse: - reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache - preşedintele

grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) - gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului

Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, dintre aparenţă şi

esenţă. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de trădarea

prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin lanţul de evenimente care conduc spre rezolvarea

conflictului, în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat.

4

Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări), menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.

Pierderea scrisorii (intriga) generează conflictul şi tulbură liniştea conducătorilor politici din oraşul de provincie, agitaţia atingând punctul culminant în scenele care prezintă adunarea electorală, pentru ca hazardul să refacă echilibrul prin găsirea scrisorii de către Cetăţeanul turmentat şi prin întoarcerea acesteia la destinatară.Conflictul principal este amplificat de cele secundare, tehnica scriitorului fiind aceea a bulgărelui de zăpadă.

Intriga este reprezentată de pierderea scrisorii buclucaşe, care prin încurcăturile provocate capătă statut de actant şi generează comicul de situaţie. Biletul tară prea mare importanţă, deoarece toată lumea din jur cunoaşte relaţiile dintre prefect şi tânăra soţie a venerabilului Trahanache devine motorul acţiunii şi mijlocul original de a înfăţişa umanitatea în ipostaza ei politică.

1.1.4. Acţiunea şi lait-motivul (scrisoarea)

Acţiunea comediei este simplă. În capitala unui judeţ de provincie, două tabere luptă pentru un loc în Parlament.

Caţavencu, directorul zia rului Răcnetul Carpaţilor şi Tipătescu, prefectul judeţului aparţin unor tabere adverse ale aceluiaşi partid.

Trahanache, liderul local al parti dului şi prietenul său, Tipătescu, susţin candidatura lui Farfuridi. Scopul lui Caţavencu este susţinerea sa, în detrimentul lui Farfuridi. Pentru a obţine candidatura, Caţavencu, ameninţă cu publicarea unei scrisori amoroase adre sată Zoei,

soţia lui Trahanache, de către Tipătescu, amantul ei. Lupta dintre cele două tabere politice constituie principalul conflict al comediei şi este amplificată de

suspiciunea cuplului comic Farfuridi şi Brânzovenescu. În cele din urmă, „centrul" impune un alt candidat, pe Agamemnon Dandanache. Acesta este ales, iar

Caţavencu devine un susţinător înfocat al prefectului, prezidând manifestaţia publică de după alegeri.

1.1.5. Construcţia subiectului

Subiectul, desfăşurat pe parcursul celor patru acte, respectă momentele specifice evoluţiei sale şi este determinat de pierderea scrisorii de dragoste a prefectului de către doamna Zoe Trahanache.

Scrisoarea în sine este un obiect banal, deoarece toată lumea din jur cunoaşte relaţia amoroasă dintre cei doi, dar perioada electorală, care inflamează orgoliile, face ca aceasta să capete importanţă covârşitoare şi cei implicaţi în şantaj să o vâneze pentru a-şi găsi liniştea.

Compoziţional, subiectul este organizat conform schemei epice a momentelor acţiunii. Expoziţiunea fixează exact cronotopul: capitala unui judeţ de munte; în zilele noastre, plasând acţiunea în contemporaneitatea autorului. Spaţiul este unul citadin cu instituţiile specifice: catedrala, tribunalul, telegraful, redacţia ziarului Răcnetul Carpaţilor, Hârdăul lui Petrache (închisoarea), Primăria în care se află sala dis-cursurilor electorale.

Intriga constă în pierderea unui bilet de dragoste adresat de prefectul Ştefan Tipătescu doamnei Trahanache, cei doi fiind implicaţi într-o relaţie adulteră de mai mulţi ani. Scrisoarea capătă importanţă deosebită datorită perioadei electorale şi ambiţiei politice a lui Nae Caţavencu. Acesta consideră oportună însuşirea scrisorii pentru a-i şantaja pe inamicii politici, în vederea susţinerii în alegeri.

Desfăşurarea acţiunii Agitaţia celor doi amanţi, negocierile care au loc între Tipătescu şi Caţavencu, contracararea şantajului de către Zaharia Trahanache prin alta mai boacănă şi impunerea de la centru a unui necunoscut constituie desfăşurarea acţiunii. Punctul culminant Conflictului principal i se adaugă suspiciunea lui Farfuridi şi Brânzovenescu, tensiunea creată între Tipătescu şi Zoe, toate conducând spre punctul culminant reprezentat de adunarea electorală în

5

care Caţavencu pierde candidatura în favoarea lui Agamemnon Dandanache şi, pentru ca eşecul să fie total, pălăria cu scrisoarea.

Deznodământul aduce scrisoarea la destinatar şi pe Caţavencu în rândul grupării inamice, spre bucuria tuturor.

Acţiunea are la bază evenimente reale ale societăţii româneşti, alegerile din 1883, demonstrând relaţia dintre realitate şi ficţiune precum şi veridicitatea, consecinţă a principiului realist al mimesis-ului.

1.1.6. Timpul şi spaţiul

Cronotopul este fixat exact capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre, iar perioada aleasă este una electorală (alegerile parlamentare din 1883), care inflamează spiritele şi acutizează relaţiile conflictuale, pentru a oferi spectatorului imaginea unei societăţi din care moralitatea a dispărut şi a unor personaje mânate de vanităţi şi ambiţii de cele mai multe ori deşarte.

Evenimentele se desfăşoară pe parcursul a trei zile, ilustrând unitatea clasică. Indicaţiile scenice (didascaliile) şi dialogul sau aparte-urile oferă detalii asupra cadrului, asupra, mişcării

scenice şi a relaţiilor dintre cei implicaţi în conflict, pentru că, aşa cum anticipează titlul, scrisoarea pierdută creează o situaţie de criză, amplificată treptat până în punctul culminant şi dezamorsată în final fără regrete majore din partea personajelor. În genul dramatic, timpul şi spaţiul sunt limitate. Acţiunea se petrece doar în trei locaţii:

- în biroul prefectului, - la primărie- acasă la Trahanache, pe parcursul a trei zile.

1.1.7. Explicarea titlului

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută" - pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, în capitală, dar cu acelaşi efect).

Titlul, O scrisoare pierdută, anticipează rolul unui obiect banal care creează o situaţie de criză, amplificată treptat până la punctul culminant pentru a fi dezamorsată în final fără regrete majore din partea personajelor, în stilul lui Caragiale, combatanţii politici se sărută ca semn de împăcare, în ritmul săltăreţ al muzicii militare. Structura formală a textului cuprinde patru acte cu număr variabil de scene pe parcursul cărora evoluează personajele.

1.2. Situaţiile / nucleele conflictuale

Scrisoarea de amor stă la baza tuturor situaţiilor conflictuale din piesă. Aceasta este amintită mai întâi de Ghiţă în conversaţia cu Tipătescu, însă numai ca element care stârneşte curiozitatea, de aceea Tipătescu îi va cere lui Ghiţă să afle despre ce fel de scrisoare este vorba.

Scrisoarea devine apoi factor declanşator al conflictului:

1.2.1. Caţavencu declanşează conflictul dintre Zaharia Trahanache şi Ştefan Tipătescu

Caţavencu îi cheamă la el pe Zaharia Trahanache şi, apoi, pe Zoe, soţia acestuia şi le propune înapoierea scrisorii în schimbul susţinerii candidaturii pentru Cameră.

6

Astfel construit, conflictul ar trebui să modifice relaţia dintre personajele angajate, respectiv Tipătescu (autorul scrisorii) şi Trahanache (soţul Zoei), aflat în situaţia de soţ înşelat. Nu se întâmplă însă aşa. Trahanache ştie pe dinafară conţinutul scrisorii pe care i-1 spune cu mult tact lui Tipătescu.

Pus în faţa faptului împlinit, Tipătescu adoptă un limbaj agresiv: [...] o să-i rup oasele mizerabilului [...], Îl împuşc! Ii dau foc! Trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. Situaţia conflictuală alternează între ameninţări şi injurii: Infamul! Canalia! Mizerabilul! Conflictul ameninţă să distrugă viaţa unor oameni.

Rafinat, puternic motivat în scopurile sale, Trahanache îl priveşte pe Tipătescu cu o compasiune mirată şi ironică totodată.

Departe de a fi un nătărău încornorat, Trahanache este lucid şi echilibrat. Faptul că el ştie de relaţia Zoei cu Tipătescu este sugerat mai ales prin didascalii. Trahanache urmăreşte cu atenţie reacţiile prefectului, mai ales în timp ce relatează cu umor conţinutul scrisorii: priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei; oprindu-se şi privind, pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi. În momente de criză el defineşte parametrii societăţii - amorală şi lipsită de valori existenţiale - şi găseşte calea de a rezolva conflictele.

Şi Tipătescu e lucid când este doar spectator, însă, când este implicat, îşi pierde calmul şi luciditatea. Atitudinea agresiv-vindicativă a lui Tipătescu, încadrabilă aproape în registrul dramatic, este menită să-i

mascheze imoralitatea. Dacă pentru el salvarea e Ghiţă, pentru Trahanache, salvarea este echivalentă cu ironia rafinat-cinică: diseară eu mă duc la întrunire. Trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întâlnire avem preferanţă... Ironia lui Trahanache surclasează agitaţia gratuită a lui Tipătescu.

1.2.2. Scrisoarea declanşează stare de conflict între Zoe (salvarea reputaţiei) şi Trahanache

După dialogul dintre Tipătescu şi Trahanache, tensiunea dramatică pare suspendată. Relaţia celor doi intră în parametrii anteriori - membri ai aceluiaşi partid şi prieteni de familie.

Amânarea conflictului deschis cu Caţavencu este numai o iluzie. Apariţia Zoei reia conflictul deschis şi explicit.

Dacă în prima secvenţă el viza numai imaginea publică, acum se transferă în sfera intimă. Zoe vrea să-şi salveze reputaţia, de aceea se hotărăşte să-1 susţină pe Caţavencu. Tensiunea dramatică atinge din nou un punct maxim, indus de Zoe: eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu, luptă cu mine... Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai ca mă iubeşti.

Situaţia conflictuală creată de Caţavencu prin şantaj, generează un conflict în cuplu, conflict care, prin ezitarea lui Tipătescu, tinde să modifice relaţiile dintre cei doi (Ştefan Tipătescu şi Zoe).

1.2.3. Apariţia unui nucleu conflictual în interiorul partidului

Un alt nucleu conflictual apare şi în interiorul partidului. El este adus în scenă prin intermediul lui Farfuridi şi al lui Brânzovenescu.

Cei doi sunt indignaţi de faptul că Zaharia, Zoe şi Ghiţă îl frecventează pe Caţavencu, situaţie care tinde să modifice relaţia dintre membrii grupării aflate la putere.

Nemulţumiţi de atitudinea ironic-evazivă a lui Tipătescu şi Trahanache, ei trimit la centru o telegramă în care îi acuză pe cei doi de trădare (telegrama nu va ajunge la centru, ea va fi oprită de Tipătescu).

Starea conflictuală din partid atinge punctul maxim în confruntarea electorală Farfuridi - Caţavencu.

1.2.4. Poliţa falsificată de Caţavencu dezamorsează starea conflictuală a celor 4 personaje implicate

7

Elementul surpriză care dezamorsează conflictul din familia Trahanache şi dintre Tipătescu şi Caţavencu este adus de Zaharia Trahanache: el găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu. Din nou, Trahanache este rafinat. El spune doar că 1-a prins cu una mai boacănă, fără să dea explicaţii.

Poliţa este amintită la finalul primului act, dar Trahanache amână rezolvarea conflictului din două motive: - unul este de natură politică - hotărârea Centrului va stinge oricum conflictul,- unul de natură personală - plăcerea de a-i privi pe ceilalţi, explicabilă prin filozofia sa de viaţă: răbdare

şi diplomaţie.Situaţia conflictuală din sfera publică este accentuată prin apariţia candidatului numit de Centru:

Agamemnon Dandanache. Anunţul făcut de Trahanache la sfârşitul adunării electorale stârneşte conflictul în partid. Conflictul este

dezamorsat de Ghiţă, prin mijloacele tipice poliţistului.

1.2.5. Evoluţia situaţiei conflictuale în interiorul cuplului

În cuplu, conflictul evoluează: Zoe îl susţine în continuare pe Caţavencu, fiindcă ea vrea scrisoarea. Prezenţa lui Dandanache este aiuritoare. El povesteşte cum a ajuns deputat ales: la fel cum ar fi vrut

Caţavencu, prin şantaj. Din acest moment, conflictul din interiorul orăşelului de provincie se generalizează. Exteriorul pătrunde în interiorul comunităţii cu aceleaşi practici. După alegeri, conflictul se stinge. Dandanache este ales, cetăţeanul turmentat, fost poştaş, aduce scrisoarea, Caţavencu, fugit de teamă să nu

plătească pentru fals, se întoarce şi conduce manifestaţia în cinstea noului ales.

1.3. Comicul. Aspectele / tipurile de comic

1.3.1. Personajul comic – absenţa dimensiunii psihologice

Personajele comediilor lui I.L. Caragiale nu au dimensiune psihologică (E. Lovinescu), sunt personaje plate, non-evolutive, realizate în manieră realistă prin utilizarea unor modalităţi de realizare a comicului. Ele se înscriu în tipologii, dezvăluind estetica unui realist lucid, care observă moravurile lumii de pe scena prezentului, dincolo de fardul iluzoriu (V. Fnache).

1.3.2. Mijloace de realizare a comicului de caracter şi moravuri

În O scrisoare pierdută apar mai multe tipuri de comic, între care cel de caracter şi cel de moravuri. a). Comicul de caracterComicul de caracter are în vedere definirea personajului- prin monomanie (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul),- prin rolul de compoziţie (amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul), aproape toate apărând în textul

caragialian. b). Comicul de moravuriComicul de moravuri are ca scop satirizarea moravurilor degradate în cele două dimensiuni ale vieţii

sociale: politica şi familia. În ceea ce priveşte viaţa politică, perioada alegerilor dezvăluie ipocrizia, lipsa de scrupule, corupţia şi

falsul. Triunghiul conjugal care luptă să-şi păstreze tihna şi avantajele înlocuieşte structura tradiţională a familiei,

ambele aducând în faţa spectatorului o lume pe dos, a imposturii şi a imoralităţii.c). Comicul de situaţieCriticul literar V. Fanache observă că natura, invariabil comică a politicianului constituie marea

performanţă estetică a scriitorului nostru. Propoziţia cu valoare de principiu a lui Caragiale este că insul atins de maladia politicului cade în ridicol. Ontologic damnat sa fie comic, el nu poate depăşi această

8

condiţie fixă. Este şi cazul personajelor din O scrisoare pierdută, care pun în evidenţă atât comicul de caracter, cât şi pe cel de limbaj şi de situaţie.

1. Îmbinarea comicului de situaţie cu cel de caracter şi de moravuriÎncurcăturile datorate drumului circular al scrisorii care, în final, se întoarce la destinatar, dau naştere

unor scene comice în care protagonist este Cetăţeanul turmentat. În primul act, acesta vine conştiincios (a fost poştaş) să aducă scrisoarea andrisantului şi constată cu

stupefacţie că nu o mai are şi că satisfacţia de a-1 bate pe Caţavencu este falsă, deoarece a fost păcălit de acesta. Scena creează şi emoţia cuplului amoros implicat, care se simte iniţial agasat de prezenţa Cetăţeanului, apoi trăieşte emoţia că s-ar putea să scape de tortura şantajului - în fază incipientă şi în cele din urmă deziluzia că totul este o speranţă deşartă.

Simetric, apare în actul al patrulea din nou Cetăţeanul, de data aceasta având scrisoarea pe care o şi înmânează Zoei, năruind ultimele speranţe ale lui Caţavencu, a cărui ambiţie politică stă la baza situaţiei de criză care agită lumea politică a oraşului de munte: CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughiţe şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul!

Scrisoarea, devenită armă de şantaj, prilejuieşte inflamarea orgoliului avocatului, care crede că prin ea poate să îşi atingă scopul şi aspiraţiile - postul în Camera Deputaţilor.

Evoluţia scenică a lui Caţavencu dezvoltă motivul roţii norocului şi ilustrează îmbinarea comicului de situaţie cu cel de caracter şi de moravuri.

Posesorul scrisorii, pe care şi-o însuşeşte fără scrupule, trăieşte mirajul puterii pentru care nu este încă pregătit, deoarece nu ţine cont de toate necunoscutele jocului politic: nu ia în seamă poziţia centrului, nu îi cunoaşte suficient pe Trahanache şi Tipătescu şi nu ascunde scrisoarea în loc sigur pentru ca ea să devină paşaportul etern pentru Parlament, ca în cazul lui Dandanache.

În acest sens, deşi senil, peltic, nemarcant, Dandanache dovedeşte o experienţă şi o viclenie superioare lui Caţavencu, deşi ambii exclud criteriul valorilor morale. Scopul scuză mijloacele este deviza acestor luptători pentru putere şi Caţavencu o spune explicit.

Câtă vreme deţine obiectul incriminator şi ameninţă cu publicarea în ziar a scrisorii, Caţavencu îşi permite să fie ironic, arogant şi, într-o oarecare măsură, onest, pentru că promite returnarea biletului de dragoste. El trăieşte clipa cea mare a poziţiei celui puternic: In sfârşit, capitulează! Se putea altfel?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz diseară proclamându-mă candidat al colegiului, urmată de crunta deziluzie, pentru că pierde scrisoarea, se simte ameninţat de poliţa falsificată găsită de Trahanache şi trebuie" să se supună inamicilor şi să ceară scuze vampirului în public.

2. Rolul scrisorii în crearea situaţilor de comicScrisoarea, doar pomenită în scena întâi a comediei de către Pristanda, poliţistul care se ocupă de

inamicii politici ai prefectului, capătă treptat importanţă, odată cu agitaţia celor implicaţi. După ce amicul Zaharia îi reproduce conţinutul biletului de dragoste, prefectul ameţit şi împleticindu-se se

lamentează, iar Zoe este nenorocită, jeleşte şi leşină în faţa soţului, cerându-i astfel protecţia. Ulterior aplică arta seducţiei asupra lui Tipătescu, în dorinţa de a-1 convinge să îl susţină pe Caţavencu.

Pentru ea, lupta politică se înscrie în categoria nimicurilor în comparaţie cu riscul de imagine la care se expune. De aceea, îi insuflă prefectului sentimentul culpei, insinuând că nu o iubeşte, iar când constată că toate încercările dau greş, declară că îl susţine ea pe Caţavencu, devenind în această calitate inamica lui Tipătescu: cine luptă cu Caţavencu, luptă cu mine...

Prefectul se lasă convins de Zoe, îi promite avocatului sprijinul, dar apoi, cum trebuie să respecte indicaţiile de la centru şi cum se simte în afara pericolului, îl declară candidat pe Dandanache. Astfel, Caţavencu pierde teren până la eşecul total provocat de pierderea pălăriei cu scrisoarea.

3. Triunghiul conjugalTriunghiul conjugal, alcătuit din soţii Trahanache şi din Ştefan Tipătescu, se află în centrul unor scene

comice care susţin şi ele comicul de situaţie. In faţa şantajului, cei trei acţionează şi se comportă diferit. Soţul înşelat, care mărturiseşte că Fănică nu i-a greşit în cei opt ani de când convie ţuiesc şi care o consideră

pe tânăra soţie fragilă şi sensibilă, afirmă de la început că scrisoarea este un fals şi Caţavencu un plastograf, pentru a detensiona atmosfera. Chemat la avocat pentru a i se pune în faţă documentul care atestă relaţiile

9

extraconjugale ale Zoei, Trahanache este indignat de comportamentul lui Caţavencu, şi nu de posibilitatea de a se dezvălui situaţia ridicolă şi periculoasă pentru viitorul său politic, de soţ înşelat.

El consideră şantajul mişelie, infamie (contextul ambiguu permite însă şi relaţionarea acestor cuvinte cu legătura amoroasă dintre Zoe şi Fănică), îl informează pe prefect şi îi urmăreşte cu şiretenie reacţia. Afectat sau nu, Trahanache nu lasă să se vadă acest lucru, ci acţionează „diplomatic", salvând situaţia şi pe Tipătescu însuşi, pe care îl avertizează: Ei, astâmpăr ă-te, omule, şi las' odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Pentru el, lucrurile serioase sunt treburile politice, dar cu toate acestea cunoaşte scrisoarea pe de rost, stabileşte clar poziţia fiecăruia în cadrul triunghiului erotic atunci când reproduce conţinutul biletului în faţa lui Tipătescu, făcându-1 pe acesta ridicol: Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri-seară). Eu (adică tu) trebuie să stau acasă pentru că aştept depeşi dela Bucureşti, la care trebuie să raspunz pe dată; [...] nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu), care te adoră, ca totdeauna. Scrisoarea însăşi este hilară prin amestecul sferei politicului cu cea a intimităţii şi prin ipostaza de cocoşel a lui Tipătescu, însuşită de Trahanache atunci când îl portretizează drept iute, fără cumpăt şi fără diplomaţie.

Comicul scenei este generat de schimbarea rolurilor şi a atitudinii, soţul înşelat fiind calm, echilibrat, chiar placid, în timp ce amantul este tulburat, emoţionat, agitat, înfuriat, şi totul culminează cu invitaţia lui Trahanache pe un ton sigur, hotărât ca Fănică să-i ţină de urât Zoei.

Trahanache întrevede pericolul schimbării obiceiurilor şi, cum pentru el politica este cea care contează, pentru că acolo simte puterea, consideră indignarea şi spaima prefectului un moft, la fel ca refuzul acestuia de a mai merge la soţii Trahanache.

Comicul de situaţie este amplificat de prezenţa cuplului comic Farfuridi şi Brânzovenescu, suspicioşi şi acuzatori, manifestându-şi spaima de trădare şi animozitatea faţă de Caţaverîcu, precum şi faţă de Dandanache. Acesta din. urmă, confuz, îl consideră pe Tipătescu soţ al Zoei, după ce le povesteşte celor doi cum şi-a obţinut candidatura.

Îmbinarea comicului de situaţie cu cel de limbaj are un rol important în definirea caracterelor. Politicienii din oraşul de provincie, deşi sunt stâlpi ai puterii locale, nu stăpânesc arta cuvântului, retorica fiind poticnită, greoaie în cazul lui Farfuridi şi inexistentă în cazul alesului.

Discursurile electorale susţin încadrarea personajelor în categoria demagogilor, dar denotă şi insuficienţă culturală sau mai rău, pe cea mentală. Farfuridi, desemnat de Partid, este primul care urcă la tribună şi rostirea pare uneori pentru el un efort peşte puteri, mai ales că este întrerupt şi ironizat de susţinătorii lui Caţavencu.

Dacă didascaliile notează detaliat emoţia, truda, oboseala, discursul prolix se încheie cu o contradicţie în termeni: Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar atunci să nu se schimbe nimica: ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele... esenţiale. Această contradicţie trădează confuzia interioară şi indică o fiinţă care funcţionează pe baza automatismelor. Construcţia discursului însuşi, după un şablon cunoscut de ascultători, întăreşte această imagine, depăşită însă de Dandanache, pentru că, rugat să ţină un discurs în faţa alegătorilor care şi-au făcut datoria şi l-au votat, nu reuşeşte să rostească nicio frază, amestecând familia, alegătorii, patriotismul într-un talmeş-balmeş absurd In sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte)... asta... Cum să zic, de!... zi-i pe nume, de!??? Sufradzele lor: eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră, şi eu ca românul, imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască!

d). Comicul de limbajCaţavencu se distinge prin tehnica punerii în scenă a discursului, prin preferinţa pentru cuvinte mari,

folosite în orice împrejurare (o altă sursă a comicului de limbaj prin inadecvarea acestuia la situaţie) prin arta persuasiunii, însă şi intervenţia sa este un nonsens: industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

Caţavencu se exprimă sentenţios, grav, cu aplomb, chiar dacă rosteşte truisme - un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi - sau expresii latineşti stâlcite oneste bibere. Ticurile verbale contribuie şi la realizarea comicului de limbaj, ca şi cuvintele pronunţate greşit, care fac deliciul cititorului de azi: docoment, cestiuni, scrofuloşi, familie. Lor li se alătură cacofoniile - vazazică că nu le are, precum şi stereotipiile - zece fa, unsprezece fix, douăsprezece fix.

10

d). ConcluziiÎmbinarea tipurilor de comic oferă cititorului dimensiunea omului politic caragialian, infatuat, suficient,

oportunist, demagog, identificat cu rolul pe care îl joacă, ajungând astfel o marionetă.

1.3.3. Construcţia şi caracterizarea personajelor. Modalităţi de caracterizare

Personajele comediilor lui I.L. Caragiale nu au dimensiune psiho logică (E. Lovinescu), sunt personaje plate, nonevolutive, realizate în manieră realistă şi prin mijloacele comicului. Ele se înscriu în tipologii, dezvăluind estetica unui realist lucid care observă moravurile lumii de pe scena prezentului, dincolo de fardul iluzoriu (V. Fanache). Tipologia ersonajelor dezvăluie estetica unui realist lucid: Precum există categorii individuale, există şi tipuri sociologice. [....] Situaţiile sunt eterne şi se rezolvă în limbaj (G. Călinescu). În plus, Caragiale are o dublă intuiţie a individului: a categoriei sociale şi sufleteşti. Comedia de moravuri se împleteşte cu aceea de caracte (Pompiliu Constantinescu).

O scrisoare pierdută, piesă construită pe tema politicului şi a vieţii familiale în care îşi face simţită prezenţa erosul ilicit, este ilustrativă pentru ironia acidă a dramaturgului şi pentru varietatea tipurilor de comic.

O scrisoare pierdută este o comedie prin conflictul care, oricât se amplifică, se dovedeşte slab datorită finalului fericit în care toată lumea se împacă, prin încadrarea personajelor în tipologii comice (amorezul, soţul înşelat, demagogul, servilul, cocheta), prin limbajul ce susţine extracţia joasă a personajelor, apartenenţa lor la burghezia românească în ascensiune, şi prin formele comicului.

Definit şi ca placare a mecanicului asupra vieţii/ viului, comicul vădeşte aceeaşi profunzime a viziunii asupra existenţei ca şi tragicul, opinie formulată de celebrul promotor al teatrului absurdului, E. lonescu: Comicul fiind intuiţie a absurdului, mi se pare mai deznădăjduitor decât tragicul.

Textul se înscrie în realism prin veridicitatea dată de excepţionala capacitate de observaţie a dramaturgului, prin încadrarea exactă în timp şi spaţiu, permiţând totodată generalizarea situaţiei înfăţişate, prin tipologii realiste, între care politicianul vremii care de cele mai multe ori este un arivist orgolios şi fără substanţă, prin atitudinea critică a dramaturgului materializată în ironie, prin tehnica detaliilor vizibilă în didascalii.

Personajele se înscriu în tipologii comice: demagogul, cocheta, soţul înşelat, amorezul, servilul, raisonneur-ul, cetăţeanul (după P. Constanti-nescu). Dramaturgul înfăţişează, prin intermediul comicului, o lume veridică, dominată de impostură şi ameninţată de o presă cu titluri sunătoare: Răcnetul Carpaţilor, Răsboiul. Sunt sugerate atitudini belicoase, lipsite de principii morale şi preferinţa eroilor caragialieni de a se manifesta preponderent prin limbaj. Lumea personajelor se mişcă firesc în topografia oraşului de provincie între casa prefectului, cea a lui Trahanache şi sala mare a Primăriei, punând în valoare veridicitatea specifică realismului.

Personajele întruchipează omul politic al secolului al XIX-lea, a cărui natură este comică: Natura, invariabil comică a politicianului constituie marea performanţă estetică a scriitorului nostru. (V. Fanache). Alegerile oferă imaginea lumii pe dos în care candidaţii, alegătorii şi alesul sunt atinşi de maladia vanităţii şi a puterii.

Construcţia personajelor permite încadrarea lor în tipurile comice stabilite de Pompiliu Constantinescu: - încornoratul - Zaharia Trahanache; - amorezul - Tipătescu; - cocheta şi adulterina - Zoe; - demagogul - Caţavencu, Farfuridi, Dandanache; - cetăţeanul - Cetăţeanul turmentat; - raisonneur-ul - Brânzovenescu; - servitorul - Pristanda. Ele reprezintă şi categoria oamenilor politici infatuaţi, suficienţi, oportunişti, vanitoşi, care apelează la

orice mijloace şi tertipuri pentru a parveni sau pentru a păstra o poziţie câştigată anterior. De aceea:- ei nu au moralitate, ci doar discursuri despre morală - unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate

fără prinţi-puri, va să zică că nu le are... (Trahanache),

11

- nu au sentimente autentice, ci le mimează pentru impresionarea auditoriului: Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne (de-abia se mai stăpâneşte)... mă gândesc... la ţărişoara mea {plânsul l~a biruit de tot)... la România (Caţavencu),

- nu au principii şi nu sunt capabili de formularea unei opinii pertinente: Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica: ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... (Farfuridi despre revizuirea Constituţiei).

Personajele capătă astfel aspectul unor marionete ale propriilor vicii şi obsesii, ale golului interior.Dintre personaje, se remarcă:- onorabilul nenea Zaharia, prin dubla sa apartenenţă la tipul comic al încornoratului şi la cel al omului

politic - Nae Caţavencu, avocatul dornic de putere, care tulbură prin ambiţia sa liniştea oraşului de provincie.Simetria dată de intervenţiile Cetăţeanului turmentatCetăţeanul turmentat, singurul personaj anonim, reprezintă masa alegătorilor derutaţi care vor să se implice

în actul alegerilor, pentru că în acest fel au impresia că participă la luarea deciziilor, că sunt alături de cei din sfera înaltă a puterii. Confuz şi fără opinie, Cetăţeanul provoacă râsul prin propoziţia cu valoare de tic verbal: Eu cu cine votez? Ca şi Caţavencu, el se înscrie în categoria păcălitorului păcălit, cel puţin în prima parte a piesei, dar hazardul îl ajută şi găseşte scrisoarea pentru a doua oară. Intervenţiile lui în fiecare act au rol important în structura compoziţională, fiind primul care găseşte scrisoarea şi cel care o regăseşte o aduce destinatarei în virtutea obişnuinţei create de meseria de poştaş. Drumul scrisorii este, prin intermediul lui, unul circular.

Prima apariţie a Cetăţeanului marchează implicarea lui în drumul scrisorii pierdute şi trezeşte sentimente din cele mai diverse cuplului amoros: agasare, speranţa că s-ar putea să scape de tortura şantajului în faza lui incipientă şi în cele din urmă deziluzia că nimic nu s-a schimbat. Simetric cu această scenă, în actul al patrulea, apare din nou Cetăţeanul, de data aceasta având scrisoarea pe care o şi înmânează Zoei, năruind ultimele speranţe ale lui Caţavencu, a cărui ambiţie politică stă la baza situaţiei de criză care agită lumea politică a oraşului de munte: CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughiţe şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! Aducând scrisoarea, Cetăţeanul îi întrerupe pe moment ascensiunea politică.

Rolul lui Caţavencu în dezvoltarea conflictelorNae Caţavencu este demagogul, dar şi arivistul politic. Ca demagog, el concretizează dispoziţia

personajului caragialian de a se manifesta prin cuvinte care s-au golit de sens şi acoperă doar vidul. Ambiţios, ipocrit, teatral, plin de sine, Caţavencu dezvoltă, prin evoluţia, lui, scenică motivul roţii norocului şi ilustrează îmbinarea comicului de situaţie cu cel de caracter, moravuri şi limbaj. In structura compoziţională a textului, Caţavencu este motorul acţiunii, deoarece vanitatea lui generează întreaga acţiune şi dezvoltă conflictele secundare. Alături de Farfuridi, Caţavencu întruchipează candidatul, cel care aspiră în politică la o funcţie. Conflictul secundar între cei doi politicieni locali dezvăluie trăsături de caracter şi temperamente diferite. Farfuridi este rigid, nespectaculos, obedient, dar suspicios şi fudul. Nae Caţavencu este maleabil, histrionic, naiv şi mai orgolios decât rivalul său pentru că se consideră cel dintâi între oamenii politici locali.

Posesor al scrisorii, pe care şi-o însuşeşte fără scrupule, trăieşte mirajul puterii pentru care nu este încă pregătit, deoarece nu ţine cont de toate necunoscutele jocului politic şi nu ascunde scrisoarea în loc sigur pentru ca ea să devină paşaportul etern al Parlamentului. De aceea, deşi senil, peltic, nemarcant, Dandanache, prin experienţă şi viclenie superioare lui Caţavencu, ambii excluzând criteriul valorilor morale, reuşeşte să obţină locul mult râvnit, iar. Caţavencu, deşi se crede cel mai indicat pentru post (vreau ceea ce merit), pierde.

Alegătorii, candidaţii alesul sunt imagini veridice ale politicienilor vremii şi, în acelaşi timp, personaje care se înscriu în tipologii. Arivismul politic este o problematică a realismului şi acţiunea piesei îl pune în valoare prin dialog şi prin relaţiile care se stabilesc între politicienii oraşului de provincie.

Impunerea lui Dandanache – lovitura de teatru şi modalitate de realizare a simetrieiDandanache este soluţia conflictului local, el fiind un străin, un personaj exterior lumii oraşului de munte.

Impunerea lui reprezintă lovitura de teatru care amplifică situaţia comică pe de o parte, iar pe de altă parte introduce un nou element de simetrie - a doua scrisoare, similară celei dintâi în ceea ce priveşte conţinutul şi rolul său. Ca şi, Caţavencu, trimisul de la centru consideră şantajul un mijloc eficace în obţinerea locului în

12

Cameră, însă este varianta cea mai ilară a demagogului, deoarece nu este capabil să rostească un enuriţ logic, indiferent cât de simplu ar-părea: în sănătatea alegătorilor... cari mi-au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte) asta... cum să zic, de!... a! sufradzele lor. Alesul este soluţia grotescă, marcă a degradării umanului care sugerează tragicul şi condiţia de marionetă a personajelor caragialiene.

Imaginea conducătorilor localiNu lipsesc nici conducătorii locali: prefectul şi Zaharia Trahanache, prieteni de opt ani, dar şi membri ai

triunghiului conjugal prin doamna Trahanache. Tipătescu este un om educat, tânăr şi mulţumit de situaţia lui până în momentul şantajului. Prin Pristanda, omul de credinţă, urmăreşte discret manifestările lui Caţavencu pentru a nu fi luat prin surprindere, cenzurează depeşele trimise la centru şi se manifestă ironic şi dispreţuitor la adresa celor care încă nu au ajuns în vârf şi fac eforturi disperate pentru a parveni. Ameninţarea directorului ziarului local îi dezvăluie impulsivitatea, lipsa de calm şi diplomaţie, opunându-1 din acest punct de vedere lui Trahanache, a cărui eficienţă este dublată de detaşare. Scopul lui pare a fi acela de a-şi păstra poziţia de lider, lăsândLo pe Zoe în compania prietenului său mai tânăr. De aceea, el reprezintă nu numai soţul înşelat, ci şi politicianul abil capabil de machiaverlâcuri, ancorat în concretul unei realităţi pe care. o cunoaşte foarte bine şi la care este perfect adaptat. Atât Trahanache, cât şi Tipătescu se detaşează de ceilalţi prin manifestarea unei superiorităţi reale sau imaginare. Prefectul este capabil de ironie şi demonstrează că este avizat în ceea ce priveşte blestemata politică, iar prezidentul adoptă de cele mai multe ori masca bonomiei şi a echilibrului, în spatele cărora îşi ascunde interesele.

Limbajul – mijloc de ancorare a evenimentelor într-o perioadă istorică bine determinatăLimbajul este mijloc de caracterizare a personajelor, dar şi indiciu al unei anumite perioade istorice, bine

determinate, în cazul Scrisorii pierdute ultima parte a secolului al XIX-lea. Avocaţi, prezident, politicieni ilustrează prin lexic o societate românească "în plin proces de occidentalizare, în care au pătruns influenţele limbii franceze, dar se păstrează, la generaţia vârstnică, şi cele greceşti sau turceşti dominante cu câteva decenii înainte.

Discursul lui Caţavencu este împânzit de neologisme care îi susţin atitudinea de ultraprogresist, chiar dacă nu le cunoaşte bine sensul. Astfel, faliţi, travaliu, opiniune, devin indicii ale dorinţei burgheziei româneşti, reprezentate de membrii Societăţii Enciclopedice Cooperative Aurora Economică Română, de a prospera, de a se afirma cu orice preţ şi prin orice mijloace, făcând palpabilă şi credibilă deviza Scopul scuză mijloacele. Infatuarea şi magia limbajului de tribună îl caracterizează pe Caţavencu. Nu pierde nicio ocazie să ţină discursuri, să se scalde în propriile fraze despre progres: Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi luminai Ieri bigotismul, azi liber-pansismull ieri întristarea, azi veselia!... lată avantajele progresului!

În operele dramatice, personajele sunt caracterizate prin acţiune, limbaj, didascalii sau de către celelalte personaje.

a). Onomastica – mijloc de caracterizare indirectă (comic de caracter)În comedie se adaugă onomastica, modalitate indirectă de caracterizare. Astfel, Agamemnon Dandanache, personaj ridicol, chiar grotesc, este caracterizat prin acţiune ca fiind

un maniac al puterii, dar şi un şantajist perfid şi josnic. Limbajul dezvăluie un bătrân senil, incoerent, dar abil în virtutea experienţei politice şi vanitos ca urmaş al unei familii de politicieni. Didascaliile surprind mereu o fiinţă confuză, dezorientată. Este cel mai caricatural personaj al comediei, condiţie anticipată de nume, care asociază un prenume cu rezonanţă eroică, diminutival în Agamiţă, sau chiar Gagamiţă, sugestie a antieroului şi expresie a contrastului dintre aparenţă şi esenţă, cu un nume care pune în valoare rolul său în desfăşurarea conflictului.Personajele lui Caragiale se caracterizează mai întâi prin nume.

Mijloc de caracterizare indirectă, onomastica ilustrează trăsături dominante de caracter: - Caţavencu este - după cum sugerează numele - tipul politicianului care se agită şi vorbeşte foarte mult, enervant şi fără rost;

- Trahanache provine de la trahana - cocă moale, anticipând caracterul maleabil, diplomaţia în viaţa publică şi privată, personajul putându-se adapta perfect cerinţelor societăţii fără moral şi fără prinţip.

b). Caracterizarea directă

13

Configuraţia generală a personajului Zaharia Trahanache este stabilită de autor în mod direct, în prima pagină a textului dramatic: este prezidentul unui număr impresionant de comitete şi comiţii, care amuză prin asocieri ridicole: prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii.

c). Didascaliile – mijloc de caracterizare a personajelorDintre personaje, se remarcă onorabilul nenea Zaharia prin dubla sa apartenenţă la tipul comic al

încornoratului şi la cel al omului politic de la sfârşitul secolului al XIX-lea.Configuraţia generală a personajului Zaharia Trahanache este stabilită de autor în mod direct, prin

didascalii, în prima pagină a textului dramatic: este prezidentul unei liste impresionante de comitete şi comiţii, ce se poate prelungi la nesfârşit şi care amuză prin asocieri ridicole: prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii.

d). Faptele ca mijloc de realizare a portretuluiO altă modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă faptele personajelor. Trahanache este calculat şi eficient, gestionează calm situaţiile de criză pe care le rezolvă fără panică, chiar

dacă are nevoie de timp, nevoie exprimată şi de ticul verbal aveţi puţintică răbdare. În timp ce Zoe şi Tipătescu se agită şi îi promit lui Caţavencu susţinerea, Trahanache rămâne consecvent în atitudinea sa faţă de avocat, pe care îl consideră mişel. Evident că nu viciul de caracter îl împiedică pe prezident în susţinerea candidaturii lui Caţavencu, ci faptul că, din punctul lui de vedere, nu este destul de versat.

e). Caracterizarea prin limbajCum în genul dramatic personajele se înfăţişează singure cititorului / spectatorului, limbajul este un mijloc

important de caracterizare. În cazul lui Trahanache, el dezvăluie incultura, prin cacofonii — va să zică că nu le are sau prin

pronunţarea greşită a unor cuvinte - cestiune, docoment, dar şi încercarea de adaptare la nou, de a ţine pasul cu vremea prin utilizarea cuvintelor din arsenalul politicianului, care îi susţin stima de sine: prinţip, moral, corupţie, soţietate.

Conul Zaharia este un om eminamente politic şi îşi doreşte să confirme şi să perpetueze această condiţie inclusiv prin limbaj.

Pe de altă parte, ca şi în cazul altor personaje, el are aspectul unei marionete conduse din umbră de propriile slăbiciuni (enteres şi mania notorietăţii, a puterii), provocând râsul şi îndreptăţind afirmaţia lui P. Zarifopol: Caragiale a fost un demon al veseliei. Cu toate acestea, veselia ascunde tristeţea, deoarece, golite de sens, personajele caragialiene sunt doar feţe ale nimicului, măşti goale care se agită în van.

Contrastele de la nivelul societăţii se regăsesc şi înTimbaj, unde alături de franţuzisme (pansismul) sau neologisme uneori stâlcite bampir, renumeraţie, cestiuni apar diminutive ridicole neicusorule, sau cuvinte pe provenienţă turcă - becher, neneacă.

Pe de altă parte, limbajul diferenţiază personajele din punct de vedere comportamental. Ticurile verbale sugerează:

- răbdarea şi diplomaţia lui Trahanache - Aveţi puţintică răbdare, - sevilimul lui.Pristanda - curat mişel, curat murdar, - deruta Cetăţeanului - Eu cu cine votez? Societatea românească în tranziţie produce oameni cu instrucţie deficitară, dar care au mania notorietăţii şi a

parvenirii politice. Demagogia discursurilor sau limbajul uzual sunt edificatoare şi pentru incultura clasei politice a vremii:

- Trahanache îşi exprimă indignarea prin fraza stereotipă unde nu e moral acolo e corupţie şi o soţietate Jară prinţipuri, va să zică că nu le are,

- Caţavencu încurcă numele lui Machiavelli cu nemuritorul Gambetta, stâlceşte maxima latină, oneste bibere, şi construieşte propoziţii incompatibile, Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire şi truisme un popor care nu merge înainte stă pe loc,

- Farfuridi dezamorsează propria indignare politică prin nonsens: Trebuie să ai curaj, ca mine, trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă.

f). Concluzii

14

În concluzie, într-o capodoperă precum O scrisoare pierdută, personajele oferă cititorului imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a automatismelor, ambiţiilor şi orgoliilor nejustificate sau exacerbate. Puterea se află în mâna unor indivizi care trădează, prin comportament şi limbaj, vidul interior, dar care, datorită geniului caragialian, evocă prin limbaj, comportament şi fapte o lume concretă, construită în toate detaliile ei. Zaharia Trahanache nu face excepţie şi, dacă nu are dimensiune psihologică sau morală, are caracteristicile personajului comic şi ale celui realist evocat exact prin tehnica observaţiei şi a detaliilor. El rămâne un simbol al politicianului contemporan dramaturgului, dar şi al politicianului ipocrit, dar zelos din toate timpurile, demonstrând perenitatea operei caragialiene.

1.3.3.1. Caracterizarea lui Trahanache (tipologia, relaţiile cu alte personaje, dominante caracterologice, limbajul)

Potrivit tipologiei personajelor din studiul Comediile lui Caragiale de criticul literar Pompiliu Constantinescu, Zaharia Trahanache reprezintă tipul încornoratului şi tipul politic. Personajul este implicat în conflictul dramatic, alături de Zoe şi Tipătescu (în triunghiul conjugal) şi împreună cu aceştia, împotriva şantajistului Caţavencu.

Caracterizarea personajului se realizează în mod direct, de alte personaje sau în notaţiile autorului, şi în mod indirect, prin fapte, limbaj, nume, atitudini, gesturi, relaţii cu alte personaje. Modalităţi specifice textului dramatic sunt: replicile/ limbajul, didascaliile, situaţiile. .

Pentru portretizarea personajului, se apelează la diverse tipuri de comic (de caracter, de moravuri, de situaţie, de limbaj, de nume, de intenţie), care îngroaşă caracterul, prin acumularea detaliilor.

Dorinţa de putere politică a lui Zaharia Trahanache este sugerată de statutul personajului, precizat de autor în mod direct, prin didascalii, în prima pagină a textului dramatic: este prezidentul unei liste impresionante de comitete şi-comiţii, care amuză prin asocieri ridicole.

Mijloc de caracterizare indirectă, onomastica ilustrează trăsături dominante de caracter. Numele lui Trahanache provine de la trahana - o cocă moale, anticipând caracterul maleabil, diplomaţia în viaţa publică şi privată, iar Zaharia sugerează ramolismentul venerabilului, zahariseala.

În genul dramatic, limbajul este un mijloc important de caracterizare. Incultura lui Trahanache este sugerată prin cacofonii - va să zică că nu le are sau prin pronunţarea greşită a unor cuvinte - cestiune, docoment, iar utilizarea cuvintelor din arsenalul politicianului îi susţin stima de sine: prinţip, moral, corupţie, soţietate. Conul Zaharia este prin excelenţă un om politic, aşadar îşi doreşte să confirme această condiţie şi prin limbaj.

Faptele sunt un mijloc de caracterizare indirectă. In cazul lui Trahanache, ele denota viclenia, eficienţa în rezolvarea situaţiei de criză. în condiţiile în care atât Zoe, cât şi Tipătescu îşi pierd capul, cel din urmă făcând mai multe greşeli politice, Zaharia, omul politic versat şi soţul cu experienţă (se află la a doua căsătorie), îl îndeamnă la calm pe prietenul de opt ani care nu i-a greşit cu nimic de atâta timp şi acţionează tăcut, fără grabă sau furie.

El reuşeşte să anihileze importanţa scrisorii prin intrarea în posesie a poliţei falsificate de Caţavencu, periculoasă juridic, dar şi ca imagine, pentru că face credibilă acuzaţia de plastografie. Viclean, dovedind strategie în relaţiile interumane şi o bună cunoaştere a tehnicii manipulării, onorabilul este versat în jocurile politice şi nu se sfieşte să încalce legea în alcătuirea listelor electorale, în interesul partidului.

Ceea ce îl singularizează în lumea eroilor caragialieni este dubla sa apartenenţă la tipul comic al încornoratului ridicol, naiv şi ticăit şi la cel al omului politic abil, adaptat societăţii în care trăieşte, întrucât sub masca naivităţii şi a ramolismentului, acceptă din enteres adulterul soţiei cu prefectul pentru a-şi păstra puterea în judeţ.

a). Trahanache ca om politic

Trahanache este un politician vârstnic, obişnuit să fie în fruntea mişcării politice, din care pare a-şi face un scop în viaţă. El este un stâlp al puterii locale, prieten al prefectului şi consort al Zoei, cea de a doua soţie a sa. Poziţia şa în oraşul de munte, rolul său pe parcursul evenimentelor, el fiind mintea clară care temperează

15

agitaţia celor din jur, cel ce stabileşte strategia pentru combaterea şantajului, fac din Trahanache singurul bărbat politic tare din judeţ.

Importanţa lui în acţiunea piesei este anticipată de locul ocupat în lista personajelor, între care ocupă a doua poziţie.

În viaţa familială, Trahanache o protejează pe Zoe, considerând-o fragilă, dar şi pe Tipătescu, ale cărui defecte sunt, din punctul lui de vedere, incompatibile cu viaţa politică. Desigur, această atitudine care-i scuteşte pe cei doi de explicaţii (Trahanache chiar afirmă că ştie tot, dar nu crede nimic) nu este una dezinteresată, pentru că prietenia prefectului îi aduce beneficii şi venerabilul se simte perfect în poziţia sa de conducător al vieţii politice din oraşul de provincie, poziţie pe care intenţionează să o păstreze, ca şi Dandanache, până la adânci bătrâneţi.

Aşadar, Trahanache se înscrie în tipologia omului politic, pe de o parte, şi se dovedeşte bine adaptat soţietăţii fără moral şi fără prinţipuri, acţionând eficient.

Strategia sa este împărtăşită şi în jur, statutul său de mentor politic fiind evidenţiat şi în raport cu Farfuridi şi Brânzovenescu, pe care-i mustră părinteşte: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Nu... Zavragii? Nu... Cauzaşi? Nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii.

A avea putere înseamnă pentru Trahanache a fi onorabil şi aceasta este o cauză pentru care merită să lupte şi să ia apărarea prietenului Tipătescu, acuzat de cei doi politicieni suspicioşi.

E vizibilă totodată şi arta persuasiunii, prin implicarea nemulţumiţilor în sfera înaltă a conducerii (mai ales noi trei suntem stâlpii puterii), care oferă satisfacţii pentru păstrarea cărora Trahanache nu precupeţeşte niciun efort. De altfel, el reuşeşte să găsească poliţa falsificată de Caţavencu, prin care demonstrează că acesta nu are credibilitate, şi ca atare scrisoarea de amor nu poate fi decât un fals.

Ca om politic respectat de toţi în virtutea vârstei şi a experienţei şi ca preşedinte al Comitetului electoral, Trahanache este cel care conduce adunarea din sala Primăriei cu bonomie, plăcere şi răbdare - formă a diplomaţiei pe care o afişează declarativ: într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie.

Se comportă aproape patern cu Farfuridi, pe care îl încurajează în efortul de a încheia un discurs prolix, ce pare a fi o sarcină peste puterile lui, deşi personajul face parte din categoria demagogilor, iar cu Nae Caţavencu este în general afabil, dovedind că este capabil de disimulare.

Iritarea din finalul întâlnirii, după ce rosteşte conştiincios numele lui Gagamiţă ala drept candidat al partidului, când Caţavencu se simte trădat are o dimensiune autentică, nenea Zaharia simţindu-se atacat în onorabilitatea lui, dar şi una intenţionată, pentru că îl numeşte public pe Caţavencu un plastograf patentat, contracarând astfel efectul scrisorii în cazul publicării ei în Răcnetul Carpaţilor.

b). Relevarea principalei trăsături a personajului, ilustrată de două scene / secvenţe / situaţii

Principala sa carateristică este ticăiala, fapt sugerat de formula stereotipă A veţi puţintică răbdare, rostită în rarele momente de enervare şi de prenumele Zaharia (zahariseala/ ramolismentul). Pentru politicianul abil, ticăiala poate fi doar o mască sub care ascunde cu diplomaţie viclenia, tehnica manipulării şi mania puterii.

Venerabilul este calm, imperturbabil, de o viclenie rudimentară, dar eficientă. Ştie să disimuleze şi sa manevreze intrigi politice. Când este şantajat, nu se agită, ci răspunde cu un contraşantaj, descoperind poliţa falsificată de Caţavencu. Cu aceeaşi abilitate îi combate şi pe Farfuridi şi Brânzovenescu care îl suspectau pe prefect de trădare (actul al II-lea). Recunoaşte existenţa corupţiei la nivelul societăţii, o soţietate fără moral şi fără prinţip va să zică că nu le are, dar practică frauda, falsificând listele de alegeri (actul al II-lea).

c). Trahanache ca soţ înşelat

Nu acceptă imoralitatea în familie (sau se preface a nu crede în ea), susţinând senin, faţă de Caţavencu, dar şi de Tipătescu, că scrisoarea de amor este o plastografie (actul I), ceea ce îl plasează în categoria încornoratului

16

simpatic. Credulitatea exagerată poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi. considerată un act de diplomaţie, prin care să păstreze onoarea familiei şi bunele relaţii cu prefectul.

Ca soţ înşelat, Trahanache adoptă masca inocenţei în privinţa relaţiilor dintre Zoe şi prefect. Ideea naivităţii intenţionate este susţinută de comportamentul din scena în care îi relatează lui Tipătescu întâlnirea cu Nae Caţavencu. Mai întâi el creează orizontul de aşteptare al interlocutorului: Ai puţintică răbdare, apoi recită conţinutul scrisorii ştiut pe de rost şi îl priveşte lung şi atent pe amorez, urmărindu-i reacţiile.

Sfaturile pe care soţul înşelat, placid, imperturbabil, le dă amantului fixează încadrarea lui Tipătescu în categoria politicienilor fără experienţă şi fără diplomaţie, deşi are calităţi pe care ceilalţi nu le au: bun băiat, deştept, cu carte.

Trahanache ştie conţinutul scrisorii pe de rost şi îl priveşte lung şi atent pe Tipătescu, urmărindu-i reacţiile. Soţul înşelat nu mai are nimic din comicul facil al altor piese, atitudinea sa este una subtilă, plină de

tact, chiar prevenitoare, răspunzând cel mai bine şantajului: - Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul! - îi cere el calm lui Caţavencu.

În condiţiile în care atât Zoe, cât şi Tipătescu îşi pierd capul, omul politic versat şi soţul cu experienţă (se află la a doua căsătorie) îndeamnă la calm şi chiar îl admonestează pe prietenul de opt ani, care nu i-a greşit cu nimic de atâta timp: Ei, astâmpără-te omule, şi las' odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit.

Acesta începe să facă greşeli una după alta (arestarea lui Caţavencu, profitabilă pentru acesta deoarece îi construieşte imaginea de martir, negocierile cu acelaşi, manifestarea violentă a furiei şi a frustrării când se repede cu bastonul la el confirmând apelativul vampir), Zaharia, omul politic versat şi soţul cu experienţă îndeamnă la calm şi chiar îl admonestează pe prietenul familiei sale: Ei, astâmpără-te omule, şi las' odată mofturile, . avem lucruri mai serioase de vorbit. Deci, pentru Trahanache, ameninţarea lui Caţavencu este doar un moft în comparaţie cu alegerile, cu viaţa politică în care vrea să rămână cel dintâi.

d). Carcterizarea în funcţie de situaţii. Scene semnificative

1. Scena adunării electorale: mania puterii şi abilitatea politică (Actul al III-lea)In scena adunării electorale, trăsăturile venerabilului se evidenţiază prin gesturi, limbaj şi prin

comportamentul faţă de cei din jur.Ca om politic respectat de toţi în virtutea vârstei şi a experienţei şi ca preşedinte al Comitetului electoral,

Trahanache este cel care conduce adunarea din sala Primăriei (în actul al III-lea) cu bonomie şi răbdare - formă a diplomaţiei, comportându-se aproape patern cu Farfuridi, pe care îl încurajează în efortul de a încheia un discurs prolix: Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul... dorinţa adunăti stimabile...,

Iritarea din finalul întâlnirii, după ce rosteşte conştiincios numele lui Gagamiţă ăla drept candidat al partidului, când Caţavencu se simte trădat, are o dimensiune autentică, nenea Zaharia simţindu-se atacat în onorabilitatea lui, dar şi una intenţionată, pentru că îl numeşte public pe Caţavencu un plastograf patentat, contracarând astfel efectul scrisorii în cazul publicării ei în Răcnetul Carpaţilor.

Situat în fruntea conducerii locale a partidului şi având conştiinţa autorităţii sale, Trahanache îşi permite să fie detaşat, binevoitor prin ton şi gesturi, calm prin limbaj, conducând şedinţa cu autoritate şi reuşind să menţină echilibrul până spre finalul ei - momentul declarării candidatului, miza întâlnirii.. Ca om politic el este obedient faţă de centru din interes, dezvăluindu-şi concepţia de politician abil în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu: Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru... Fără discursuri sforăitoare, nenea Zaharia demonstrează că are în fond aceeaşi atitudine patriotardă ca şi Caţavencu şi aceeaşi deviză - scopul scuză mijloacele - în lupta contra inamicilor.

2. Scena în care îl informează pe Tipătescu despre şantaj

Scena în care îl informează pe Tipătescu despre şantaj este edificatoare pentru comportamentul şi atitudinea lui Trahanache.

17

Mai întâi, el creează orizontul de aşteptare al interlocutorului (Aipuţintică răbdare), relatând cu lux de amănunte întâlnirea cu Nae Caţavencu, apoi recită scrisoarea pe care o ştie pe de rost, dar despre care afirmă că este falsificată. Îşi defineşte atitudinea faţă de avocat (vede mişelul că n-are încotro şi-mi scoate o scrisorică), stabileşte exact relaţiile din cadrul triunghiului-conjugal, când reproduce conţinutul scrisorii pentru a nu lăsa niciun dubiu, după care exclamă Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!

Observând agitaţia prefectului, schimbă tactica încurajându-1 şi accentuând mişelia inamicului politic. Lectura şi interpretarea scrisorii pâr a-1 face ridicol pe Tipătescu (cocoşel) care, spre deosebire de Trahanache, amestecă planul vieţii intime cu cel al politicii şi, prin comportamentul belicos - // împuşc! îi dau foc! -, se poartă asemenea unui cocoş. Totodată, sfaturile pe care soţul înşelat, placid, imperturbabil le dă amantului fixează încadrarea lui Tipătescu în categoria politicienilor fără diplomaţie, deşi are calităţi pe care ceilalţi nu le au - bun băiat, deştept, cu carte şi pe care Trahanache le recunoaşte. În final, este mulţumit pentru că situaţia de criză este dezamorsată şi lucrurile intră pe făgaşul lor şi chiar reuşeşte.

Viclean, dovedind strategie în relaţiile interumane şi o bună cunoaştere a tehnicii manipulării, onorabilul profită de împăcarea generală pentru a-şi manifesta simpatia faţă de oportunismul lui Caţavencu - formă a diplomaţiei mult lăudate, şi mai ales ca să accentueze relaţia de prietenie cu Fănică în mod public: eu n-am prefect! eu am prieten! In sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietenilor lui!

Didascaliile, care notează gestul personajului de a-i săruta pe Zoe şi pe Tipătescu, au rolul de a sugera continuitatea triunghiului care, scăpat de ameninţare, poate să-şi reia viaţa liniştită din perioada preelectorală.

e). Concluzii

În concluzie, într-o capodoperă cum este O scrisoare pierdută personajele oferă cititorului imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a automatismelor, a ambiţiilor şi a orgoliilor nejustificate. Puterea se află în mâna unor indivizi care trădează prin comportament şi prin limbaj vidul interior. Zaharia Trahanache nu face excepţie şi, dacă nu are dimensiune psihologică sau morală, are caracteristicile personajului comic şi ale celui realist evocat prin tehnica observaţiei şi a detaliilor. Puterea politică este mania lui Trahanache şi pentru a o păstra e obligat să fie diplomat atât în relaţiile de familie, cât şi în cele publice, să transforme dezavantajele bătrâneţii în avantaje şi să se impună prin calm, prin atitudinea părintească faţă de ceilalţi politicieni şi faţă de Zoe.

Construcţia personajului Zaharia Trahanache reflectă atitudinea critică a dramaturgului faţă de moravurile politice şi familiale ale vremii lui, dar şi spiritul de observaţie al scriitorului realist, care creează iluzia vieţii. Aparţinând unei tipologii realiste (tipul politic), se poate spune că Trahanache are şi comportamentul unei marionete conduse din umbră de propriile slăbiciuni (enteresul şi mania notorietăţii, a puterii), provocând râsul şi susţinând afirmaţia lui P. Zarifopol: Caragiale a fost un demon al veseliei.

1.3.3.2. Caracterizarea lui Caţavencu (tipologia, relaţiile cu alte personaje, dominante caracterologice, limbajul)

Un alt personaj interesant, cu dublă încadrare, este Nae Caţavencu, a cărui prezenţă în desfăşurarea acţiunii este esenţială. El reprezintă categoria demagogului, dar şi păcălitorul păcălit pentru că încercarea sa eşuează şi rămâne doar cu promisiunea Zoei că vor fi şi alte alegeri.

Modalităţi de caracterizare a personajului

1. Didascaliile

Configuraţia generală a personajului este stabilită de autor în mod direct, prin didascalii, în lista de personaje: este avocat, director al unei reviste, Răcnetul Carpaţilor, al cărei nume sugerează demagogia

18

patriotardă, prezident al societăţii Aurora Economică Română, nume cu rezonanţe, de asemenea, demagogice. El este lider al grupului de independenţi, aspirant perpetuu la funcţia de deputat.

Deşi luptă cu arme mârşave împotriva grupului Trahanache-Tipătescu-Zoe, în plan concret pare a duce lupta împotriva lui Farfuridi, candidat susţinut de partid. Mai puternic pare să fie Caţavencu, a cărui prezenţă în desfăşurarea acţiunii este mai importantă.

Dimensiunea demagogică este însă foarte bine reliefată şi în cazul lui Farfuridi, mai ales în scena discursurilor electorale ale celor-doi. Totul anticipează victoria în alegeri a lui Caţavencu. Finalul, însă, invalidează orice predicţie: hotărârea vine de la centru şi lupta dintre Caţavencu şi Farfuridi este nulă.

Caţavencu, în calitatea lui de simbol al demagogiei se caracterizează cel mai bine prin discurs. El ilustrează preferinţa eroilor caragialieni de a se manifesta prin cuvinte goale, lipsite de substanţă. Lider al aripii progresiste, al dăscălimii din localitate, Caţavencu îşi modelează discursul după împrejurări, însă întotdeauna vorbeşte ca un orator la tribună şi are nevoie de un public, datorită caracterului histrionic care însoţeşte- ambiţia lui politică. în dialogul cu Pristanda, după eliberarea din închisoare, într-o discuţie privată, demagogia generează comicul. Avocatul i se adresează poliţaiului cu apelativul cetăţene, simulând o situaţie oficială şi condiţia de martir al unei cauze nobile în opoziţie cu realitatea (condiţia de şantaj ist) şi rosteşte cuvinte mari despre statul constituţional şi condiţia de instrument a lui Ghiţă, fixându-i clar coordonatele (marionetă a puterii), făcând aluzie la autoritatea discreţionară a prefectului. Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină... se exprimă sentenţios, provocând admiraţia funcţionarului care-1 caracterizează direct şi înţelege teatralismul drept cajitate a politicianului: Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!

2. OnomasticaCaţavencu este - după cum sugerează numele - tipul politicianului care se agită şi-vorbeşte foarte mult,

enervant şi fără rost, în vreme ce Farfuridi, contracandidatul său nu numai în alegeri, ci şi la absolutism demagogic, are un nume cu rezonanţă culinară, care trimite spre ideea de inferioritate, de vulgaritate.

3. Faptele personajuluiCaţavencu este un intrigant, lipsit de coloană vertebrală, capabil de orice pentru a-şi atinge scopurile. O

demonstrează mai întâi felul în care complotează, prin şantaj, pentru obţinerea victoriei politice. Dar mobilitatea caracterului acestuia este subliniată de scena finală, când, învins fiind, conduce manifestaţiile de glorificare a victoriei lui Dandanache. Farfuridi în schimb este un laş, incapabil să îşi asume răspunderi, fapt relevat de refuzul semnării telegramei prin care anunţă trădarea.

Faptele lui Caţavencu susţin deviza Scopul scuză mijloacele!, ambiţia parvenirii, ipocrizia, şiretenia. Adaptabil ca şi Trahanache la lumea fără morală ale cărei tactici şi strategii le stăpâneşte destul de bine, Caţavencu nu ezită să apeleze la şantaj, dar şi să simuleze umilinţa atunci când se vede pierdut. Eşecul nu îl demobilizează şi personajul se dovedeşte zelos în organizarea manifestaţiei de simpatie în cinstea alesului, renunţând la opoziţie şi aderând la tabăra inamică fără scrupule sau remuşcări, motivându-şi opţiunea prin însemnătatea momentului electoral: în împrejurări ca acestea, micile pasiuni trebuie să dispară. Pentru a-şi asigura succesul, viitor îi cere iertare lui Tipătescu şi ţine un ultim discurs laudativ la adresa progresului, care exprimă indirect ironia scriitorului la adresa corupţiei, a imposturii şi a precarităţii morale a vieţii politice.

4. Caracterizarea directă în funcţie de situaţiiO scenă semnificativă în acest sens o reprezintă momentul în care Trahanache relatează întâlnirea cu

Caţavencu: ...După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!", vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui către cine? Frag-mentul citat este, formal, un dialog şi, sub acest aspect, el este specific genului dramatic. Punctual, textul redă un dialog anterior pe care cititorul îl poate credita sau nu. Singurul personaj care ştie adevărul despre dialog rămâne Trahanache. Cele două apelative adresate lui Caţavencu notifică diplomaţia lui Trahanache. În prezenţa lui i se adresează cu apelativul stimabile, substantiv care nuanţează şi îndulceşte imperativul verbal ia ascultă, dar care se înscrie şi într-un cod al eleganţei discursului politic. In absenţa lui, îl caracterizează cu substantivul mişel, prin care sugerează fără dubiu părerea lui despre Caţavencu, dar şi forţa de convingere pe care a avut-o asupra acestuia: vede că n-are încotro, îmi scoate o scrisorică.

19

5. Mijloacele de caracterizare indirectă: limbajul şi gesticulaţia. Scena discursurilor electorale

Demagogia lui Caţavencu, dar şi a lui Farfuridi, transpare elocvent din discursuri, situaţie în care limbajul şi gesticulaţia devin mijloace de caracterizare indirectă.

În acest context, discursurile electorale sunt semnificative pentru imaginea celor două personaje. Discursurile sunt circumscrise situaţiei de comunicare de tip electoral. Niciunul, însă, nu presupune un program electoral, niciunul nu identifică probleme sociale, economice, niciunul nu aduce soluţii. Grupurile ţintă nu sunt bine precizate: Ionescu, Popescu sunt nişte persoane cu identitate proprie, iar „alţii” - public, alegători, cetăţeni, reprezintă apelativele unor oameni oarecare, a căror identitate nu este importantă.

Citite din perspectivă retorică, discursurile evidenţiază caracteristica fundamentală a personajelor, demagogia politică, pe care o plasează în registrul comic.

Scena discursurilor electorale se desfăşoară în actul al treilea, în sala cea mare a pretoriului primăriei.Faţă de Farfuridi, Caţavencu pare mai rafinat în structurarea unui discurs menit să convingă. După discursul

lui Farfuridi, Caţavencu se adresează mai întâi grupului său de simpatizanţi. El începe cu inventio - argumentele împotriva adversarului politic. Ordinea în care le aşează este intens

studiată: mai întâi ipoteza, sub forma unei interogaţii retorice - în ce măsură Farfuridi este competent pentru Cameră, apoi lauda adversarului dintr-o perspectivă culturală (are idei) şi o perspectivă democratică . {respect la orice opiniune), ca să demoleze totul printr-un acelaşi argument: dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge. Persuasiunea se realizează, ca şi la Farfuridi, prin.folosirea, în adresare, a persoanei a doua singular.

Absurdul se naşte în această secvenţă din faptul că personajele par să înţeleagă aserţiunile lui Farfuridi, aserţiuni pe care cititorul nu le înţelege. Personajele folosesc acelaşi cod, mai mult sau mai puţin rafinat din punct de vedere al construcţiei argumentării.

Caţavencu, însă, rămâne mai persuasiv şi mai spontan. Discursul lui este practic un dialog cu Farfuridi. De fapt, el reordonează - demagogic şi patetic - discursul lui Farfuridi. Ideea istoriei ca sursă de învăţăminte este exemplificată printr-o tautologie stilistică: un popor care nu merge înainte stă pe loc, dar este persuasivă - fapt susţinut şi prin actio {un ton retoric). Caţavencu îşi combate adversarul prin aceleaşi aserţiuni vide de informaţie politică, dar mai bine articulate semantic: Europa d-tale/ România mea, sub. specia patriotismului devotat-şi a sincerităţii indignate: în zadar veniţi cu gogoriţe, şi invenţii antipatriotice, cu Europa, ca să* amăgiţi opinia publică. Elocinţa rafinată este punctual îndreptată împotriva adversarului, în vederea diferenţierii şi a competiţiei. In acest sens, oratorul este mai întâi victimă: nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme..., ca apoi să devină acuzator - de ce te revolţi contra adevărului?, referindu-se la dreptul democratic de a candida şi la funcţia democratică a luptei electorale.

Pregătirea discursului pentru întreaga adunare este centrată pe actio, tehnica rostirii discursului, care se referă la gestică, mimică, vestimentaţie, ţinută, voce.

6. Elemente de caracterizare directă

Personajul ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună. Din acest moment, gesticulaţia sa are o tentă vădită de impresionare a auditoriului, fiind pusă sub semnul preţiozităţii: îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Autorul îi surprinde şi gesticulaţia interioară, pe care o pune sub semnul artificialităţii: Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat.

Discursul propriu-zis în faţa adunării este marcat de teatralism, personajul mizând pe forţa persuasivă a emoţiei disimulate. Emoţia pe care o mimează vizează patriotismul său, ataşamentul faţă de valorile ţării sale, interesul pentru progresul acesteia: Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente splemne... mă gândesc... la ţărişoara mea... la România... la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei!

20

Conţinutul patriotard al discursului este dublat de o falsă dramatizare a trăirilor interioare, manifestată ostentativ: plânsul îl îneacă; plânsul îl îneacă mai tare; de abia se mai stăpâneşte; plânsul l-a biruit de tot; plânge. Aplauze în grup; acelaşi joc de amândouă părţile; asemenea crescendo; plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.

Discursul se centrează apoi asupra evidenţierii valorilor progresiste ale grupului său (Da, suntem ultra-progresişti, da, suntem liber-schimbişti), asupra negării puterii centrale {nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor), asupra stabilirii unor priorităţi naţionale (Soţietatea noastră are de scop sa încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău). Exemplificarea stării de fapt este din nou aiuritoare, bazată pe o flagrantă incompatibilitate de termeni: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

Finalul discursului este furtunos, menit să aprofundeze ideea unei nevoi urgente de schimbare: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...

Situaţia conflictuală din sfera politicului este accentuată prin apariţia candidatului numit de Centru: Agamemnon Dandanache. Anunţul făcut de Trahanache la sfârşitul adunării electorale stârneşte conflictul în Partid. Conflictul este dezamorsat de Ghiţa, prin mijloacele tipice poliţistului. Prezenţa lui Dandanache este năucitoare. El povesteşte cum a ajuns deputat ales: la fel cum ar fi vrut Caţavencu, prin şantaj. După alegeri, conflictul se stinge. Dandanache este ales, iar Caţavencu, care, de frică să nu plătească pentru fals, a fugit, se întoarce şi conduce manifestaţia în cinstea noului deputat.

7. Concluzii

Caţavencu reprezintă tipul demagogului, al parvenitului politic, incult dar abil, hotărât să recurgă la orice, mijloace pentru a-şi atinge scopul. Dimensiunea sa comică este dată de caracterul său - transparent prin tipizare.

Caţavencu este serios în aspiraţiile sale, hotărât să câştige lupta politică indiferent de preţul acesteia, este convins că „deţine adevărul" social şi politic, dar devine rizibil când îşi expune convingerile.

Caţavencu este liderul aripii tinere, progresiste, discursul său cuprinzând o autocaracterizare în relaţie cu valorile pe care le susţine: Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liberschimbist... că voi progresul cu orice preţ [,..] Da, da, da, de trei ori da!

Om politic local, Caţavencu îşi doreşte să parvină, socotind că merită postul de deputat, că este cel îndreptăţit să îl ocupe: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme;, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici.

El nu pare însă pregătit pentru acest post, prin faptul că nu este destul de canalie şi are urme de onestitate atunci când promite returnarea scrisorii.

Caţavencu vrea succes, socotind că e timpul să îl aibă, mai ales că îşi cunoaşte adversarii locali şi se apreciază în funcţie de ei, adică de o realitate care îl îndreptăţeşte să se considere superior. In aceeaşi discuţie cu prefectul, el dovedeşte stăpânirea artei persuasiunii prin tonul cald, insinuant, descris în didascalii, prin tehnica gradării şi prin apelul la sensibilitatea interlocutorului: Te rog!... nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută, în momentul acela vei avea scrisoarea.

Intervenţia sa nu este un discurs în sine ca cel de la sala mare a primăriei, dar e bine construită şi demonstrează cunoaşterea adversarului, impulsivitatea lui, mai ales că avocatul îşi dă seama că arestarea lui este o greşeală politică pe care o poate specula în avantajul sau.

Dispreţuitor şi condescendent la adresa lui Farfuridi, Caţavencu se pripeşte, crede în promisiunea prefectului şi a Zoei, dar nu are viziunea de ansamblu a eşichierului politic şi deja se vede deputat: Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz diseară proclamându-mă candidat al colegiului. Monologul este semnificativ pentru încrederea în sine şi pentru lipsa de prevedere a personajului, mai ales că el trage aceste concluzii în momentul în care este scos din închisoare de Zoe şi chiar prefectul nu este încă pregătit sa accepte hotărârea doamnei Trahanache. Chiar şi atunci când, în prezenţa lui, Tipătescu primeşte

21

depeşa de la centru, avocatul nu realizează în totalitate pericolul şi, alături de Zoe, afirmă belicos: Da, vom lupta contra guvernului.

Comportamentul arogant, siguranţa din şedinţa electorală demonstrează neatenţia, chiar credulitatea, pentru că în culise i se decide soarta.

Discursul, formă de caracterizare a personajelor prin limbaj, dezvăluie histrionismul lui Caţavencu, dorinţa de a-şi impresiona suporterii şi orgoliul de a arăta tuturor că este superior lui Farfuridi . Totul este exagerat, gesturi, ton şi limbaj, pentru că totul este un rol asumat. Alta este atitudinea când se vede înfrânt în public. El devine impulsiv, violent, acid, manifestându-şi astfel dezamăgirea şi frustrarea: (sărind în loc şi răcnind) Trădare!

Faptele, comportamentul, limbajul demonstrează că avocatul este un demagog, dar şi un păcălitor păcălit.

După anunţarea candidaturii lui Dandanache, Caţavencu dispare, amplificând spaima Zoei, care nu ştie că avocatul nu mai reprezintă un pericol, dar nici că prin pierderea din nou a scrisorii situaţia ei se înrăutăţeşte, ameninţarea putând veni de oriunde. Învinsul spăşit şi supus i se adresează tot ei, considerând-o încă de la început mai cuminte decât toţi, îşi recunoaşte greşeala, suportă cu stoicism ameninţările şi, când Cetăţeanul aduce scrisoarea, îşi constată cu amărăciune eşecul.

Zoe este însă salvatoarea lui, sfătuindu-1 să fie zelos, şi să conducă manifestaţia de simpatie în cinstea alesului, ceea ce avocatul acceptă cu recunoştinţă şi îşi îndeplineşte scrupulos sarcina, provocând prin oportunismul sau aprecierea lui Trahanache: d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur.

O altă modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă faptele personajelor, care contribuie la realizarea comicului de moravuri şi de caracter.

Caţavencu este un intrigant, lipsit de coloană vertebrală, capabil de şantaj, pe care îl motivează cu deviza machiavelica scopul scuză mijloacele.

Trahanache este în schimb calculat şi eficient, gestionează calm situaţiile de criză pe care le rezolvă fără panică, solicitând doar puţintică răbdare.

1.3.3.3. Relaţia dintre Caţavencu şi Farfuridi

a). Construcţia personajelor

Configuraţia generală a celor două personaje este stabilită de autor în mod direct, prin didascalii, şi indică doi indivizi cu asemănări şi deosebiri:

- Caţavencu este avocat, director al unei reviste, Răcnetul Carpaţilor, al cărei nume sugerează demagogia patriotardă, prezident al societăţii Aurora Economică Română, nume cu rezonanţe, de asemenea, demagogice.

- Farfuridi este şi el avocat, membru de frunte al partidului. Caţavencu este lider al grupului de independenţi, aspirant perpetuu la funcţia de deputat, tânăr încă faţă de

Farfuridi, care aspiră la aceeaşi funcţie. Deşi Caţavencu luptă cu arme mârşave împotriva grupului Trahanache-Tipătescu-Zoe, în plan concret pare a

duce lupta împotriva lui Farfuridi, candidat susţinut de partid. Mai puternic pare să fie Caţavencu, a cărui prezenţă în desfăşurarea acţiunii este mai importantă.

Dimensiunea demagogică este foarte bine reliefată în cazul ambelor personaje, mai ales în scena discursurilor electorale. Totul anticipează victoria în alegeri a lui Caţavencu. Finalul, însă, invalidează orice predicţie: hotărârea vine de la centru şi lupta dintre Caţavencu şi Farfuridi este nulă.

b). Modalităţi de caracterizare

1. Onomastica

Personajele lui Caragiale se caracterizează mai întâi prin nume. Mijloc de caracterizare indirectă, onomastica ilustrează trăsături dominante de caracter.

22

- Caţavencu este - după cum sugerează numele - tipul politicianului care se agită şi vorbeşte foarte mult, enervant şi fără rost,

- Farfuridi, contracandidatul său nu numai în alegeri, ci şi la absolutism demagogic, are un nume cu rezonanţă culinară, care trimite spre ideea de inferioritate, de vulgaritate.

2. Caracterizarea indirectă

O altă modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă faptele personajelor, care contribuie la realizarea comicului de situaţie şi de caracter.

- Caţavencu este un intrigant, lipsit de coloană vertebrală, capabil de orice pentru a-şi atinge scopurile. O demonstrează mai întâi felul în care complotează, prin şantaj, pentru obţinerea victoriei politice. Dar mobilitatea caracterului acestuia este subliniată de scena finală, când, învins fiind, conduce manifestaţiile de glorificare a victoriei lui Dandanache.

- Farfuridi în schimb esteun laş, incapabil să îşi asume răspunderi, fapt relevat de refuzul semnării telegramei prin care anunţă trădarea.

3. Caracterizarea directă situaţionale

Situaţiile în care personajele se caracterizează direct unele pe altele au şi ele relevanţă în conturarea caracterului acestora.

Scena întâlnirii lui Trahanache cu Caţavencu

O scenă semnificativă" în acest sens o reprezintă momentul în care Trahanache relatează întâlnirea cu Caţavencu: ...După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul! vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui către cine? Fragmentul citat este, formal, un dialog şi, sub acest aspect, el este specific genului dramatic. Punctual, textul redă un dialog anterior pe care cititorul îl poate credita sau nu. Singurul personaj care ştie adevărul despre dialog rămâne Trahanache.

Cele două apelative adresate lui Caţavencu notifică diplomaţia lui Trahanache. In prezenţa lui i se adresează cu apelativul stimabile, substantiv care nuanţează şi îndulceşte imperativul verbal ia ascultă, dar care se înscrie şi într-un cod al eleganţei discursului politic. în absenţa lui, îl caracterizează cu substantivul mişel, prin care sugerează fără dubiu părerea lui despre Caţavencu, dar şi forţa de convingere pe care a avut-o asupra acestuia: vede că n-are încotro, îmi scoate o scrisorică.

4. Limbajul şi gesticulaţia

Demagogia lui Caţavencu, dar şi a lui Farfuridi, transpare elocvent din discursuri, situaţie în care limbajul, alături de gesticulaţie, devine mijloc de caracterizare indirectă.

În acest context, discursurile electorale sunt semnificative pentru imaginea celor două personaje. Discursu-rile sunt circumscrise situaţiei de comunicare de tip electoral. Nici unul, însă, nu presupune un program electoral, nici unul nu identifică probleme sociale, economice, niciunul nu aduce soluţii. Grupurile ţintă sunt indistincte: Ionescu, Popescu identifică indivizi distincţi, chiar dacă sunt banali, iar alţii — public, alegători, cetăţeni, sunt apelative comune care, din perspectivă politică, nu fac decât să propulseze categoria indistinctului. Citite din perspectivă retorică, discursurile evidenţiază caracteristica fundamentală a personajelor, demagogia politică, pe care o plasează în registrul comic.

Scena discursurilor electorale

Scena discursurilor electorale se desfăşoară în actul al treilea, în sala cea mare a pretoriului primăriei.

23

Faţă de Farfuridi, Caţavencu pare mai rafinat în structurarea unui discurs, menit să convingă. După discursul lui Farfuridi, Caţavencu se adresează mai întâi grupului său de simpatizanţi. El începe cu inventio - argumentele împotriva adversarului politic. Ordinea în care le aşază este intens studiată: mai întâi ipoteza, sub forma unei interogaţii retorice - în ce măsură Farfuridi este competent pentru Cameră, apoi lauda adversarului dintr-o perspectivă culturală {are idei) şi o perspectivă democratică (respect la orice opiniune), ca să demoleze totul printr-un acelaşi argument: dar să-ţi vie stimabilul ca idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge. Persuasiunea se realizează, ca şi la Farfuridi, prin folosirea, în adresare, a persoanei a doua singular.

Absurdul se naşte în această secvenţă din faptul că personajele par să înţeleagă aserţiunile lui Farfuridi, aserţiuni pe care cititorul nu le înţelege. Personajele folosesc acelaşi cod, mai mult sau mai puţin rafinat din punct de vedere al construcţiei argumentării.

Prestaţia lui Farfuridi este centrată pe actio: gustă din paharul cu apă, soarbe o dată şi cu aerul resignat, întorcăndu-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident, luând vânt, discutând cu Caţavencu, cu energică convingere, asudă, bea apă şi se şterge mereu cu basmaua etc. Didascaliile înregistrează efortul personajului de a se face ascultat, fiindcă toate gesturile numite mai sus sunt însoţite, în plan verbal, de invocaţii de tip captatio benevolentiae: daţi-mi voie, rog, nu mă-ntrerupeţi, adresate unui public zgomotos şi aflat în opoziţie neîntreruptă, sau de invocaţii pentru ajutor adresate lui Trahanache: dar, domnule prezident.

Memoria înscrie discursul în cunoştinţele care se referă la istoria politică a României: 1821, 1864, plebiscitul, subiecte neinteresante pentru grupul ţintă, care de altfel nu pare interesat de nimic — fapt care induce farsa absurdă. Farfuridi vorbeşte despre nimic în faţa unui public care nu este interesat de nimic.

Ordinea argumentaţiei pare logică: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate de scurt. Subiectele discursului - istoric/ juridic/ politic, nu trezesc nemulţumirea publicului din punct de vedere logic. Locutorul şi ascultătorii trăiesc în acelaşi sistem de referinţă închis şi vid. Ceea ce deranjează este. actul spunerii, aşa încât textul primeşte dimensiunea absurdului. Replicile imperative în registrul amabilităţii politice {Stimabile) sunt spuse conform codului propriu: pentru adunare - aveţi puţintică răbdare, iar pentru orator - dacă mă iubeşti stimabile, fă-mi hatârul ...dorinţa adunării. Dorinţa oratorului de a-şi educa publicul: ...să vedem însă mai-nainte ...să ne dăm seama bine-de ce va să zică ...de ce este plebicist... şi, implicit, de a-i impresiona, este un eşec: Ştim ce e plebicistul! Mersi de explicaţie!

Discursului retoric, în care domină comicul de limbaj, se încheie magistral prin enunţul absurd despre constituţie, ...ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele ...esenţiale.

Marginile ultimei părţi a discursului electoral stau sub semnul lui ars dicendi (componentă a caracterului elocutiv, ars bene dicendi este arta de a vorbi frumos): iată ce zic eu, am zis.

Între limitele amintite se înscriu o serie de aserţiuni care ar fi putut constitui foarte bine un program electoral. Este vorba despre extremism/ moderaţie, infuzie de europenism/ conservatorism, exemplaritatea naţiunii române şi constituţie. Subiectele sunt tratate însă într-o manieră superficială. Termenii iniţiali sunt numiţi, într-o primă accepţie, prin raportare la sine, zic eu şi împreună cu mine toţi şi, apoi, printr-o serie de sintagme tautologice explicative, care nu vor să cază în extremitate..., ca să fie moderaţi, adică nu exageratiuni, sa fie ori prea, prea ori foarte, foarte, construcţii anacolut, într-o chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... Fără să expliciteze termenii, oratorul trece, în acelaşi stil, la al doilea subiect: Europa/ România. Aici anacolutul, tautologia şi ilogicul sunt în expansiune: dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi...idei subversive... şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... ţara în sfârşit ...cu bun simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice.

Nu se realizează corelaţia logică predicat / subiect, nu există logică a coordonării sau subordonării şi lipseşte sensul discursului.

Actio este atât de puternică aici - emoţionat asudând, se îneacă mereu, se încurcă, asude şi înghite, asudă şi se rătăceşte din ce în ce etc. - încât se creează impresia unei căderi iminente. Oratorul ajunge aproape în

24

transă, interlocutorii s-au transformat într-unui singur, mă înţelegi, finalul însă îl readuce la punctul de pornire: zic/ am zis.

Caţavencu, însă, rămâne mai persuasiv şi mai spontan. Discursul lui este practic un dialog cu Farfuridi. De fapt, el reordonează - demagogic şi patetic - discursul lui Farfuridi.

Ideea istoriei ca sursă de învăţăminte este exemplificată printr-o tautologie stilistică: un popor care nu merge înainte stă pe loc, dar este persuasivă - fapt susţinut şi prin actio {un ton retoric).

Caţavencu îşi combate adversarul prin aceleaşi aserţiuni vide de informaţie politică, dar mai bine articulate semantic: Europa d-tale/ România mea, sub specia patriotismului devotat şi a sincerităţii indignate: în zadar veniţi cu gogoriţe, şi invenţii antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică. Elocinţa rafinată este punctual îndreptată împotriva adversarului, în vederea diferenţierii şi a competiţiei.

În acest sens, oratorul este mai întâi victimă: nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme..., ca apoi să devină acuzator - de ce te revolţi contra adevărului?, referindu-se la dreptul democratic de a candida şi la funcţia democratică a luptei electorale.

Pregătirea discursului pentru întreaga adunare este centrată pe actio, tehnica rostirii discursului, care se referă la gestică, mimică, vestimentaţie, ţinută, voce. Această secvenţă este redată prin didascalii, situaţie în care elementele de caracterizare directă realizată de autor se inserează printre elementele de caracterizare indirectă. Personajul ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună.

Din acest moment, gesticulaţia sa are o tentă vădită de impresionare a auditoriului, fiind pusă sub semnul preţiozităţii: îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Autorul surprinde şi gesticulaţia interioară pe care o pune sub semnul artificialităţii: Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat.

Discursul propriu-zis în faţa adunării este marcat de teatralism, personajul mizând pe forţa persuasivă a emoţiei disimulate. Emoţia pe care o mimează vizează patriotismul său, ataşamentul faţă de valorile ţării sale, interesul pentru progresul acesteia: Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... mă gândesc... la ţărişoara mea... la România... la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei!

Conţinutul patriotard al discursului este dublat de o falsă dramatizare a trăirilor interioare, mani-festată ostentativ: plânsul îl îneacă; plânsul îl îneacă mai tare; de abia se mai stăpâneşte; plânsul l-a biruit de tot; plânge. Aplauze în grup; acelaşi joc de amândouă părţile; asemenea crescendo; plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.

Discursul se centrează apoi asupra evidenţierii valorilor progresiste ale grupului său (Da, suntem ultra-progresişti, da, suntem liber-schimbişti), asupra negării puterii centrale {nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor), asupra stabilirii unor priorităţi naţionale (Societatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi~mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău).

Exemplificarea stării de fapt este-din nou aiuritoare, bazată pe o flagrantă incompatibilitate de termeni: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Finalul discursului este furtunos, menit să aprofundeze ideea unei nevoi urgente de schimbare: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...

Situaţia conflictuală din sfera politicului este accentuată prin apariţia candidatului numit de Centru: Agamemnon Dandanache. Anunţul făcut de Trahanache la sfârşitul adunării electorale stârneşte conflictul în Partid. Conflictul este dezamorsat de Ghiţă, prin mijloacele tipice poliţistului. Prezenţa lui Dandanache este năucitoare. El povesteşte cum a ajuns deputat ales: la fel cum ar fi vrut Caţavencu, prin şantaj. După alegeri, conflictul se stinge. Dandanache este ales, iar Caţavencu, care, de frică să nu plătească pentru fals, fugise, se întoarce şi conduce manifestaţia în cinstea noului deputat.

Caţavencu şi Farfuridi reprezintă aşadar, tipul demagogului, al parvenitului politic, incult, dar abil, hotărât să recurgă la orice mijloace pentru a-şi atinge scopul.

25

Dimensiunea lor comică este dată de caracterul acestora - transparent prin tipizare. Serioşi în aspiraţiile lor, hotărâţi să câştige lupta politică indiferent de preţul acesteia, sunt convinşi că deţin adevărul social şi politic, dar devin rizibili când îşi expun convingerile.

1.3.3.4. Relaţia dintre Tipătescu şi Zoe

Tipătescu este prefectul judeţului, aşa cum notează autorul în lista cu Persoanele de la începutul piesei. Faptul că prefectul este primul dintre personajele menţionate în această listă evidenţiază importanţa lui în acţiune. Stâlp al puterii, Tipătescu întruchipează, în acelaşi timp, tipul donjuanului, al primului amorez.

Zoe, singurul personaj feminin al comediei apare ultima pe lista cu Persoanele de la începutul piesei. Autorul îi fixează încă de la început statutul social prin raportare la soţul ei, Zaharia Trahanache, cel mai important om politic al judeţului. Astfel ni se aduce la cunoştinţă că Zoe este soţia celui de sus. În ciuda faptului că femeile nu aveau drept de vot la acea epocă, Zoe este aceea care conduce în realitate viaţa politică a judeţului. Ea îi manipulează pe toţi, folosindu-se de poziţia de primă doamnă a micului orăşel de provincie.

În comparaţie cu celelalte personaje ale piesei, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind, spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat.

De remarcat faptul că atât Zoe cât şi Tipătescu nu fac greşeli de exprimare, spre deosebire de celelalte personaje ale comediei.

Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele cu carte (Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache) sunt ironizate pentru legătura amoroasă extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de alint (Fănică şi Joiţica).

Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe - femeia cochetă - încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neică Zaharia, aşa cum bărbatul „încornorat" observă cu aparentă naivitate - pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.

Principala trăsătură a prefectului este impulsivitatea, aşa cu remarcă şi Trahanache: E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.

În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei, pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nii stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi a faptului că e considerată o damă simţitoare, (toţi o protejează în virtutea acestei aparente sensibilităţi) este în realitate femeia bărbată, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el (Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit totul pentru tine..., îi reproşează ea prefectului, încercând să-1 determine să susţină candidatura lui Caţavencu), în fapt ea n-a jertfit nimic altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, singurul sacrificiu notabil venind, cum am mai spus, din partea lui Tipătescu (Ştefan Cazimir, Caragiale — universul comic, Editura pentru literatură, 1967).

Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, femeia este polul raţional, puternic şi care deţine controlul asupra relaţiei. Fiind un om căruia îi place să joace pe faţă (autocaracterizare), după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se gata să renunţe la tot de dragul ei: Să fugim împreună... Ea intervine însă energic şi refuză nebunia, nevrând să renunţe cu niciun preţ la poziţia de primă doamnă a oraşului de provincie. De aceea îi răspunde ferm prefectului: Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?... Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să rază!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta... In orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv...şi ce motiv, Fănicăl... Ce vuieţi... ce

26

scandal! ce cronică infernală!... Replica ei la întrebarea lui Tipătescu stârneşte râsul spectatorilor şi al cititorilor, cu toate că ascunde o ironie amară: Zoe! Zoe! mă iubeşti.../ Te iubesc, dar scapă-mă.

În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: In sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Intâmple-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatid Zoii, eşti candidatul lui nenea Zahăr ia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...

Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine la sfârşitul piesei, când orice motiv de îngrijorare dispare, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui. Caţavencu: Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.

Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca, o adevărată doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi (Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!, i se adresează lui Caţavencu), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi înainte în umbra ei.

Cele mai multe dintre personajele comediei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale trăiesc natural şi fără mustrări de conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea aparenţelor, a imaginii publice, pentru că lumea oraşului de provincie are o singură pasiune, bârfa, devenită un inamic de temut pentru Zoe, pe care farsa electorală o pune în pericol.

Intervenţiile ei dezvăluie o altă faţetă a universului caragialian: puterea pe care o are femeia voluntară. Cocheta acţionează pentru propria salvare, conduce din umbră şi toţi îi recunosc poziţia. Astfel, imoralitatea casnică (triunghiul conjugal vechi de opt ani are deja un aspect casnic) se îmbină cu cea politică.

Caracterizarea lui Agamita Dandanache

Agamemnon Dandanache, „vechi luptator de la 48", este, de fapt, un batran ramolit, peltic si sasait, care izbuteste sa obtina candidatura partidului de guvernamant in capitala unui judet de munte printr-un santaj ordinar. Dupa cum marturiseste insusi autorul, Dandanache este „mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu ".

Purtand numele unui celebru razboinic grec, asociat cu Dandanache (provenit din dandana si sufixul - ache), personajul creeaza tot felul de incurcaturi din cauza amneziei (o considera pe Zoe nevasta lui Tipatescu), dar marturiseste ca nu a dat inapoi scrisoarea de amor, cu care 1-a santajat pe „becher", pentru ca „la un caz, iar - pac ! - la Razboiul". El este mandru de cameleonismul („cu toate partidele ca rumanul impartial"), si de „machiaverlacurile" sale (,Asa e, puicusorule, c-am intors-o cu politica" ?), convins ca in politica vremii se poate razbate doar daca nu-ti respecti cuvantul dat. Trahanache il caracterizeaza astfel: „Destept ...dar mi se pare ca e cam siret!" George Calinescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, il caracteriza sintetic: "Agamita Dandanache e mai mult un balbait si un marginit mintal, simbol trist al necesitatilor electorale si lamentabil exponent de clasa. El comite nedelicatetea de a se sluji la infinit de o scrisoare compromitatoare, cazuta in mainile sale, dar se pune intrebarea daca personal are destul proces mintal pentru a-si da seama de natura morala a faptelor". Este, asadar, greu de presupus la Dandanache o tehnica a disimularii, asa cum crede Trahanache, desi invocarea permanenta a oboselii drumului, clopoteii etc. dovedesc ca este constient de stupoarea pe care o produc remarcile sale („cu birza tinti postii hodoronc - hodoronczdronca -zdronca...(...)... si clopotei (gest)...z>m tiuie urechile... " Discursul din final ii caracterizeaza incultura: Jn sanatatea alegatorilor... care au probat patriotism si mi-au acordat (nu nimereste)... as ta...cum sa zic, de!... zi-i pe nume, de !...a ! sufradzele lor; cu care, familia mea, de la patruzsopt in Camera, si eu ca rumanul, impartial, care va sa zica...cum am zite...in sfarsit, sa traiasca !"

Dandanache face parte dintr-o galerie de personaje caragialiene tipice, in care Trahanache este ticaitul; Zoe, femeia voluntara, Catavencu, demagogul ambitios; Farfuridi, prostul fudul; Pristanda, slugarnicul; Cetateanul turmentat, naivul, credulul. El, Dandanache, este prostul ticalos, desi Zoe, cu ironie parca, spune: „E simplu, dar e un om onest".

27

Agamemnon Dandanache, "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu", este candidatul trimis de la centru pentru a fi ales deputat in judetul X si intruchipeaza tipul demagogului. Structura morala reiese, in mod indirect, prin comicul de caracter realizat din atitudinea, faptele si vorbele lui Dandanache, iar in mod direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind conturat prin intreaga varietate a comicului.

Dandanache apare in piesa abia in ultimul act si se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor de pana atunci. Trasaturile dominante sunt caricaturale, dar comice, ramolismentul si degradarea fiind evidente inca de la sosirea "cu birza tinti postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca [...] si clopotei... imi tiuie urechile". Personajul este ridicol, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului de caracter, care defineste contradictia dintre esenta si aparenta. Agamita vrea sa dea impresia unui politician abil, convins ca solutia santajului este inteligenta si se mandreste cu faptul ca i-a venit in gand aceasta idee ("Aminteri daca nu-mi dedea in gand asta, nu m-aledzeam") insa, in esenta, personajul este o canalie senila, decrepit si peltic, de o josnicie fara seaman.

Printr-un comic de situatie magistral construit, Caragiale creeaza un personaj grotesc: santajul exercitat de Catavencu pare nevinovat in comparatie cu gestul abject al lui Dandanache, de a nu inapoia scrisoarea de amor.

El fusese respins de comitetul central pentru orice fel de candidatura, deoarece, spune el indignat, se considera ca nu este "marcant". Intr-o seara, cineva, "persoana insemnata... da' becher" (becher - celibatar, necasatorit - n.n.), jucase carti acasa la Dandanache si isi uitase paltonul. Cautandu-l in buzunare, el gasise o scrisorica de amor adresata becherului din partea sotiei unui politician influent ("catre becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui tine... persoana insemnata"). Dandanache il santajase pe "becher" cu scrisoarea gasita, amenintandu-l ca daca nu-i asigura alegerea in Camera Deputatilor, o s-o publice in ziarul de scandal "Razboiul". Cu toate ca "becherul" ii asigurase postul de deputat, Dandanache nu-i inapoiaza scrisoarea, ci o pastreaza, pentru ca "mai trebuie s-aldata... La un caz iar... pac! la "Rasboiul". Caracterizarea directa facuta de Tipatescu evidentiaza ticalosia lui Dandanache, prefectul gandindu-se ca ar trebui sa-i ceara iertare lui Catavencu, deoarece Agamita este un santajist mult mai perfid, pastrand scrisoarea de amor, si un politician mult mai abject, fiind foarte mandru pentru ideea care o avusese pentru a fi ales.

Dandanache, inconstient de josnicia gestului sau, repeta mereu intamplarea: "Cand i-am pus pitorul in prag - ori coledzi, ori «Razboiul», ma-nteledzi - tranc! depesa aiti...". ,Daca Nae Catavencu exercitase santajul cu discretie, Dandanache este mandru de ideea care-i venise: "Asa e, puicusorule, c-am intors-o cu politica? Aud? te era de facut? Aminteri daca nu-mi dedea in gand asta, nu m-aledzeam... si nu merdzea deloc, neicusorule".

Singurul argument pe care-l aduce in sprijinul meritelor sale politice este ridicol: "familia mea de la patuzsopt ...si eu in toate Camerele, cu toate partidele, ca rumanul impartial... si sa raman fara coledzi!". Prost, demagog, peltic, amnezic si senil, incurca mereu pe prefect cu Trahanache, spunandu-i lui Tipatescu: "Eu la masa o sa stau ori langa d-ta, ori langa consoarta d-tale...", spre disperarea Zoei, care-l caracterizeaza direct: "A! Idiot!". Povesteste mereu "istoria cu scrisoarea", desi Zoe il rugase sa nu o faca publica, pentru ca ar face impresie proasta alegatorilor. Spiritul sau machiavelic, miselia sunt relevate printr-o replica ce contureaza magistral personajul, dramaturgul scriind in paranteza "(aparte)", sugerand astfel imbecilitatea lui: "E slab de tot prefectul, ii spui de doua ori o istorie si tot nu pritepe", referindu-se, bineinteles, la Trahanache.

Personajul este grotesc, ingrosat, trasaturile fiind amplificate cu ostentatie. Dupa "inchiderea urnelor", la festivitatea inchinata candidatului si condusa de Catavencu,-Dandanache, indemnat de Zoe si Tipatescu sa rosteasca discursul politic prin care sa se adreseze alegatorilor, este incapabil sa rosteasca ceva inteligibil, fluent sau logic, uitand chiar motivul pentru care se afla aici si pentru care luptase -"si da-i si lupta, si lupta si da-i"- cu atata sarg. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: "In sanatatea alegatorilor... care au probat patriotism si mi-au acordat (nu nemereste)... asta...cum sa zic, de!...zi-i pe nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt in Camera, si eu ca rumanul impartial, care va sa zica...cum am zitc.in sfarsit sa traiasca!". Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convingatoare si sugestiva ilustrare a incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.

28

"Agamita Dandanache e mai mult un balbait si un marginit mintal, simbol trist al necesitatilor electorale si lamentabii exponent de clasa" (G.Calinescu).

Comicul de nume este un mijloc de caracterizare indirecta si consta in alaturarea absurda a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si strateg abil - Agamemnon - cu Dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana, belea.

Caracterizarea lui Dandanache se face atat in mod indirect, prin vorbele, faptele si gandurile lui, precum si direct de catre celelalte personaje. Pe langa dialog si monolog, o modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale, cuprinse in didascalii (parantezele autorului), ca indicatii scenice, prin care autorul isi "misca" personajele, le da viata. Didascaliile sunt, la Caragiale, adevarate fise de caracterizare directa. Dandanache este foarte precis caracterizat prin didascalii: "(vorbeste peltic si sssait) ", "(aducandu-si in sfarsit aminte) ", "(Dandanache face gestul cu clopoteii) ".

In comediile sale, I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii, conform careia cuvantul este cea mai sincera exprimare a gandirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia si fariseismul: "Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat vorba, cand aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca rasul".

1.3.3.5. Concluzii. Personajele ca forme ale degradării condiţiei umane

Personajele care populează arena politică a oraşului de munte, reduse la scheme morale abstracte, cu simplă funcţionalitate comică, au şi dimensiunea unor marionete, datorită caricaturizării. Ironia autorului surprinde artificialitatea, teatralismul, grotescul. Mania notorietăţii face din Trahanache şi din Caţavencu astfel de păpuşi mecanice, care se manifestă prin expresii stereotipe - Trahanache: Aveţi puţintică răbdare! sau printr-un limbaj găunos, desemantizat - Caţavencu.

În concluzie, într-o capodoperă cum este O scrisoare pierdută, comicul de caractere şi cel de moravuri, alături de celelalte forme ale sale, oferă cititorului imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a automatismelor, a ambiţiilor şi a orgoliilor nejustificate sau exacerbate. Alegerile nu mai sunt alegeri, ci înfruntări ale orgoliilor şi forţelor în culise, politicienii sunt oameni fără scrupule, inculţi, imorali, care vor să parvină sau să menţină un statut câştigat anterior. Puterea se află în mâna unor indivizi care trădează prin comportament şi limbaj vidul interior, iar scandalul ameninţă şi poate câştiga o funcţie politică pe viaţă, ca în cazul lui Dandanache, care nu înapoiază scrisoarea folosită pentru a-şi câştiga locul în Cameră deoarece Mai trebuie ş-altdată. Nu întâmplător, comedia se încheie cu replica lui Pristanda, poate cea mai ironică din toata piesa, Curat constituţional! Muzica! Muzica!

III. ÎNCHEIERE

Comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale îşi construieşte su biectul printr-o aglomerare de situaţii conflictuale. Personajele ajung în situaţii care riscă să le strice prestigiul, relaţiile cu ceilalţi şi imaginea pu - blică. Toate situaţiile se dezamorsează însă datorită unor elemente-surpriză. Personajele nu trăiesc drama conflictului, fiindcă fiecare dintre ele are o modalitate de a-1 suspenda, dar conflictul în sine este alcătuit dintr-o succesiune de situaţii dramatice. Dacă dramatismul sfârşeşte mereu în derizoriu, generând comicul, el există totuşi ca generator de confruntări polemice, confirmând astfel teoria lui Adrian Marino, conform căreia polemica, lupta, confruntarea stau la baza naşterii tensiunii dramatice. Viziunea critică a dramaturgului vizează atât condiţia umană la modul general - degradarea acesteia fiind evidenţiată de automatisme şi de vorbăria goală care ascunde vidul existenţial - cât şi aspectele concrete ale societăţii vremii sale, caracterizată prin lipsa criteriilor morale, idee sugerată de machiavelica deviză Scopul scuză mijloacele, care indică acceptarea tuturor compromisurilor.

Condiţia umană în ipostaza ei politică populează un univers de marionete, grotesc, carnavalesc, absurd, care îndreptăţeşte definirea sa ca lume pe dos. Personajele trăiesc natural şi fără mustrări de conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea aparenţelor, a imaginii publice, pentru că lumea oraşului de provincie are o singură pasiune, bârfa. Aceasta poate deveni un inamic de temut, cum se întâmplă în cazul lui Zoe, pe care

29

farsa electorală o pune în pericol. Intervenţiile ei dezvăluie altă faţetă a universului caragialian: puterea pe care o are femeia voluntară. Cocheta acţionează pentru propria salvare, conduce din umbră şi toţi îi recunosc poziţia. Astfel, imoralitatea casnică (triunghiul conjugal vechi de opt ani are deja un aspect casnic) se îmbină cu cea politică.

Tema este ilustrativă pentru viziunea autorului, care satirizează impostura, orgoliul unor politicieni corupţi, demagogi, lipsiţi de sentimente autentice, adevărate expresii ale formelor fără fond, reprezentativi pentru o societate pe care Maiorescu o caracteriza prin neadevăr. În concluzie, într-o capodoperă precum O scrisoare pierdută apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a automatismelor, ambiţiilor şi orgoliilor nejustificate şi exacerbate. Totuşi, personajele configurează, prin tehnica realismului, un univers care dă iluzia vieţii. Pe de o parte, atât.Trahanache cât şi Caţavencu sunt personaje încadrate în tipologii comice şi această ipostază îndreptăţeşte afirmaţia comedia constituie poate cea mai «universală» compunere literară, pentru că ele într-adevăr sunt surprinse în situaţii invariabil tipizate. Ca demagog, Caţavencu are drept semn distinctiv limbajul de tribună, utilizat în toate împrejurările, fraza rostită pe un ton îngroşat, răsunător, iar Trahanache, în calitate de soţ înşelat, pozează naivitatea, credulitatea, încrederea excesivă în Zoe şi Tipătescu, chiar şi în finalul piesei când îi sărută pe amândoi. Ca imagini ale clasei politice, cele două personaje se aseamănă prin lipsa moralităţii, prin obstinaţia cu care îşi urmăresc scopurile, prin mania puterii şi a parvenirii.

Deosebirea constă în experienţa şi abilitatea lui Trahanache vizavi de Caţavencu şi de scopurile diferite: primul vrea să păstreze o situaţie care îi este favorabilă, al doilea vrea să construiască o situaţie în care să fie în avantaj. Dacă nu reuşeşte, Caţavencu nu se dă bătut şi va încerca în viitor să-şi atingă ţelul cu sprijinul adversarilor din trecut, aceasta fiind motivaţia comportamentului său din final, când venerabilul îi apreciază trecerea de partea celor puternici.

Aşadar, acţiunea piesei plasată veridic în capitala judeţului de munte, conflictele şi relaţiile dintre personaje, parodia alegerilor, imaginea politicienilor, limbajul înscriu piesa în universul clişeelor specifice perioadei contemporane autorului şi susţin valabilitatea afirmaţiei conform căreia comedia proclamă valoarea actualităţii. Veridicitatea, tehnica observaţiei şi a detaliului, cronotopul exact, tipologiile, atitudinea critică a dramaturgului o înscriu în realism.

30