O facile de pasti

În “O făclie de Paşte” tema nuvelei este transformarea în demenţă a sentimentului de frică ajuns la paroxism. Leiba Zibal, hangiu în satul Podeni, este ameninţat de argatul său Gheorghe cu jaful, în noaptea învierii. Podenii sunt într-o regiune bântuită de paludism şi Zibal suferă de malarie. Atacat într-adevăr în noaptea hotărâtă, Zibal se salvează ţintuind şi carbonizând la flacăra lămpii mâna criminală introdusă printr-o gaură tăiată în uşă, dar echilibrul său sufletesc, pus la o încercare aşa de grea, cedează. În această nuvelă pregătirea momentului de maxima tensiune nu se mai face ca în dramă, prin dialog, ci prin naraţia directă, care indică antecedentele, toată existenţa lui Zibal. Autorul relatează acţiunea sub aparenţa unor scrieri grăbite dar sub care se ascund exact procesele şi elemntele care duc spre drumul de demenţă al personajului.

Crescendo-ul spaimei personajului principal se face dintr-o perspectivă a detaliului de fiziologie şi al gestului: “o sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi şi încet încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce- şi pleacă sub lovitura din urmă grumazul…” Un alt gest aparent simplu a lui Leiba Zibal: de a opri limba ceasornicului are o semnificaţie foarte importantă: “ Ceasornicul ţăcănea în perete. Zgmotul acesta monoton supăra pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna şi-i stinse mişcarea. Gura lui era uscată. Îi era sete.” Este un prim simptom mai lămurit nu doar al începutului ieşirii din mint, ci şi din timp, din spaţiu, dintr-o societate care, prin discriminarea rasială şi brutalităţile îndurate încă din copilărie, care pas cu pas l-au scos în afara ei. Împrejurări “naturale” ca “întâmplarea”care a decis strămutarea timpurie de la Iaşi în singurătatea şi climatul nesănătos din mlaştinile Podenilor, au reprezentat factori secundari, completivi, pentru condiţia celui scos de sub scutul legilor. De aceea când se convinge definitv că pentru el nu există judecători care să-i ofere protecţie faţă de Gheorghe căruia îi sosise momentul de aşi pune în practică ameninţarea, Leiba Zibal apelează la propria-i justiţie fiind ca un fel de “arbitrar” al propriei sale fiinţe.

Totuşi pe Leiba Zibal chiar autorul însuşi îl judecă aspru şi îl osândeşte ca pe “o hienă fricoasă deşi crudă, în societatea leilor bravi şi incapabili de laşitate.”[necesită citare]

După cum am observat mai sus stilul nuvelelor lui Caragiale este sumar, redus, aparent stenografic. Totuşi ele prezintă fapte revelatoare; sunt rezultatul unei extreme concentrări de semnificaţii. Propoziţiile se înşiră calm dar cuvintele sunt pline, sunt incărcate cu imagini şi miresme, frazele sunt scurte ; toate acestea ducând spre un final tragic.

Tipologia nuvelelor lui Caragiale realizează portretizarea personajelor într-o manieră indirectă. Descrierea fizică a eroilor este extrem de lapidară. Astfel reuşim să vedem aievea făptura frântă, expresia rătăcită, halucinantă a maladivului Zibal.

George Călinescu a susţinut în “Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent” teza potrivit căreia Ion Luca Caragiale ar fi un “naturalist” şi chiar un naturalist “radical”: “Caragiale este după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă…Naturalismul lui Caragiale e radical şi e de mirare că n-a fost luat în serios.”[necesită citare] Însă prin investigaţiile în patologia şi fiziologia eroilor din anumite nuvele ale lui Caragiale, explicaţia printr-un determinism fiziologic sau cazuistica de tipul pozitivismului naturalist (cu suprasolicitarea rolului “eredităţi” şi “mediului” bio- fizic) nu pot fi substituite determinismului social în studiul conformaţiei şi reacţiei particulare ale indivizilor.

“Teroarea” sub care e desfăşurată existenţa lui Zibal nu este studiată doar sub unghiul unui “caz” şi dintr-o perspectivă unilateral fiziologică, ci apare ca o dramă cu reale implicaţii sociale: traumatismele lui Zibal nu pot fi disociate de condiţia generală a evreului într-o orânduire socială care genera şi stimula primitivismul urii rasiale.

Finalul nuvelei lasă loc unei interpretări libere: “Leiba Zibal a devenit sau nu goi?”