MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

TEORIA PROBELOR

(Ciclul I)

AUTOR:

Alexandru Mariț

dr. în drept, conf. univ.

Mihail Nistor

drd., lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Introducere

Tema 1. Noțiuni introductive cu privire la probe

Tema 2. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele.

Tema 3. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.

Tema 4 . Obiectul probațiunii

Tema 5. Mijloace de probă și procedeie probatorii

Tema 6. Noțiunea și dispoziții generale privind admisibilitatea probelor

Tema 7. Regulile ce determină admisibilitatea probelor

Încheierea

Bibliografia

Tema 1. Noțiuni introductive cu privire la probe

În reglementarea probei în procesul penal sunt cunoscute următoarele sisteme:

a) sistemul primitiv sau empiric. Potrivit acestui sistem, totul este lăsat la aprecierea

judecătorilor. Ei îşi formează convingerea din orice probă, după mentalitatea sau

credulitatea lor. Cauza începe direct cu judecata, care este publică sau orală. Acuzatorul

îşi sprijină acuzarea cu orice probă, pe care o poate prezenta judecătorului, iar acuzatul îşi

dovedeşte nevinovăţia prin aceleaşi mijloace.

Sistemul empiric este caracteristic sclavagismului.

b) Sistemul religios sau teocratic. În conformitate cu acest sistem, întrucât ceea ce se

lezează prin infracţiune este însăşi divinitatea, judecata se face în numele divinităţii, iar

fundamentul pedepsei este expiaţiunea divină, motive pentru care divinitatea este aceea

care indică prin anumite probe (semne) cine este vinovat” Aceste probe pot fi:

- orariile (probele de încercare), cum sunt încercarea focului, a fierului

roşu, a apei etc. Cine rezistă acestor probe este nevinovat. Judecata

bazată pe aceste probe se numeşte „judecata lui Dumnezeu”;

- duelul judiciar sau proba prin luptă. Dreptatea este de partea celui mai

tare în luptă;

- jurământul religios al celui învinuit, precum şi a celor ce-l susţin

(conjurares).

Acest sistem a fost aplicat în feudalismul timpuriu.

c) Sistemul legal sau sistemul probelor legale. Potrivit acestui sistem probele sunt dinainte

stabilite, fiind evaluate şi ierarhizate de lege. Legea stabileşte în mod limitativ mijloacele

de probă, stabileşte felul probei necesare pentru invedirea unei anumite infracţiuni,

determină valoarea sau forţa probantă a fiecăreia şi stabileşte o anumită ierarhie a

probelor.

Judecătorul nu are alt rol decât să aplice legea, adică să constate dacă există proba

prestabilită de lege şi să-i acorde forţa probantă prestabilită.

Activitatea procesuală nu mai este la dispoziţia părţilor, ci se desfăşoară din oficiu, procedura

fiind scrisă şi secretă.

Mărturisirea inculpatului este cea dintâi probă „regina probelor” (probatio probatissima, regina

probationum), putând fi obţinută şi prin tortură.

De asemenea, o forţă probantă deosebită are şi corpul delict, precum şi înscrisurile.

Declaraţiile martorilor au o valoare mai mare sau mai mică după numărul lor (testis unus,

testis nullus).

Sistemul probelor legale este propriu sistemului probator inchizitorial, fiind aplicat în evul

mediu atât de procedura laică cât şi de cea canonică până la jumătatea sec.XIX-lea.

d) sistemul liberal sau sentimental.acest sistem se mai numeşteşi sistemul probelor libere,

fiind întemeiat pe principiile libertăţii probei, liberii aprecieri a probelor şi liberei sau

intimei convincţiuni a judecătorului. El a apărut ca o reacţie contra sistemului legal.

A fost intridus în Franţa printr-o lege din anul 1791, fiind apoi consacrat de codul francez de

instrucţiune criminală din 1808 care a stabilit că juraţii vor judeca după „l’intime conviction”.

e) Sistemul mixt. Acest sistem este format din îmbinarea sistemului leberal cu cel legal şi

este consacrat în majoritatea legislaţiilor procesual penale moderne, fiind adoptat şi de

codul nostru de procedură penală.

Legea stabileşte care sunt mijloacele de probă. Acestea nu au, însă, o valoare dinainte

stabilită. Ele sunt guvernate de principiul liberii aprecieri.

În procesul penal, proba trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:

- să fie pertinentă (să aibă legătură cu faptele ce trebuie dovedite). De

pildă, constituie o probă pertinentă cea care se referă la relaţiile dintre

autor şi victimă.;

- să fie concludentă (să contribuie în cauza penală, dată la aflarea

adevărului şi la aplicarea corectă a legii penale). De pildă, relatarea

părţii vătămate că s-a împăcat cu inculpatul este o probă concludentă în

cauzele privitoare la infracţiuni pentru care legea penală prevede că

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;

- să fie utilă (să fie necesară pentru utilizarea cauzei în conformitate cu

legea şi adevărul).

Concept. În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale,1 în care legea dădea diverselor

probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie

precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi

interesele promovate prin norma juridică. În cadrul acestei forme istorice de proces,

caracteristică mai ales pentru ultemele secole ale orânduirii feudale, în care puterea centralizată a

monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vârfurilor clerului reprezentau pârghiile cele mai de

seamă ale puterii destat, concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile

politice şi sociale. Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut

înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexului fiind

una dintre manifestările inegalităţii sociale) etc. în aceeaşi lumină trebuie înţeleasă ierarhizarea

probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba prabotissima), obţinută din cele mai

multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca şi cuantificarea numerică a unor

probe. Reguli de felul celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor

(testis unus testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei anterior

ascultaţi pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele româneşti din sec.XVII) se

înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ. Înainte de a trece la examinareaproblemei

“procesului probatic” aş vrea să dau o unică descriere a dezvoltării procesului pobatoriu

caracteristică ţărilor europene.

În societatea contemporană, factorul uman joacă un rol foarte important. Acest factor se

manifestă prin deciziile luate de către persoanele care li s-a delegat dreptul să decidă pentru toţi

ceilalţi. Hotărîrile adoptate, în mare măsură reflectă starea societăţii, adică gradul de dezvoltare

intelectual şi capacitatea de a percepe informaţii de către societate.

Referindu-ne la dezvoltarea intelectuală a societăţii putem spune că în materia procesual-

penală a făcut un pas enorm. Făcînd o mică comparaţie cu modalităţile cum se duceau procesele

pe parcursul secolelor şi cu modalitatea de înfăptuire a justiţiei actualmente, se vede că părţile în

proces se află pe poziţii de egalitate. Poziţia de egalitate presupune drepturi şi obligaţii din

ambele părţi. De aici, putem face o concluzie că probele administrate de către părţi au aceiaşi

valoare probantă. Dar ca părţile încadrate într-un proces să nu abuzeze de drepturile acordate, a

fost introdusă careva limitări pentru ele. Aceste limitări se referă la probele colectate de părţi. În

societatea contemporană, colectarea de probe se efectuează conform anumitor criterii prestabilite

şi consfinţite în acte normative. Altfel spus, admisibilitatea probelor reprezintă esenţa oricărui

proces.

1 Cunoscut şi sub denumirea de sistemul probelor legale (P.Bouzat şi J.Pinatel, op.cit., vol.II, p.918)

Cerinţele introduse în legislaţie cu privire la admisibilitatea probelor, este bine venită,

deoarece aceasta este ca o îngrădire pentru a nu fi admise probe, acele probe care nu au legătură

cu cauza dată.

Tema 2. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele.

Concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a probelor în procedura

judiciară au evoluat mult manifestându-se variat în istoria procesului penal.

În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi mistice, permiteau

organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber şi foarte arbitrar probe, având chiar o

esenţă sau explicaţie supranaturală, în care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori

pe seama „înţelepciunii şi autotputerniciei divinităţii.” Istoria universală şi românească a

dreptului are nenumărate referiri la probe de genul; ordaliilor, a duelului judiciar şi a

jurământului religios. Jurământul cu brazda pe cap sau instituţia cojurătorilor cunoscute şi

îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea

concepţii juridice.

În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale,2 în care legea dădea diverselor

probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie

precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi

interesele promovate prin norma juridică. În cadrul acestei forme istorice de proces,

caracteristică mai ales pentru ultemele secole ale orânduirii feudale, în care puterea centralizată a

monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vârfurilor clerului reprezentau pârghiile cele mai de

seamă ale puterii destat, concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile

politice şi sociale. Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut

înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexului fiind

una dintre manifestările inegalităţii sociale) etc. în aceeaşi lumină trebuie înţeleasă ierarhizarea

probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba prabotissima), obţinută din cele mai

multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca şi cuantificarea numerică a unor

probe. Reguli de felul celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor

(testis unus testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei anterior

ascultaţi pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele româneşti din sec.XVII) se

înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ. Înainte de a trece la examinareaproblemei

“procesului probatic” aş vrea să dau o unică descriere a dezvoltării procesului pobatoriu

caracteristică ţărilor europene.

Trebue de subliniat că ca rezultat al reformelor social economice şi politice , în diferite ţări, în

diferit timp, apăreau şi pe parcurs se schimbau unul pe altul procesul penal de învinuire,

incviziţie, contradictoriu şi amesticat. Dreptul probatoriu moldovenesc, fiind o parte componcută

a dreptului procesual penal , se dezvoltă împreună cu el şi ajută la executarea sarcinilor lui.

În tumpul existenţei formei de învinuire care a existat în secolele XI-XII procesului îl duceau

părţile. Ele strîngeau şi prezentau dovezile, în baza cărora judecata primea hotărîrea pe caz. Ca

dovezi serveau : depoziţiile martorilor ordalia, concursul judiciar, jurămîntul ritual. Pe martori îi

chemau în judecată partea civilă sau civilucute responsabilă, mai des pentru caracterizarea

părţilor sau pentru adeverirea mărturiilor lor, dar nu pentru stabilirea unui sau altui fapt. Ordaliile

– încercările judiciare cu lucrurile sfinte, fer, apă, în procesul cărora persoana ce a jurat trebuia

să ee în mînă o bucată de fier ferbinte (călit), sau să scoată din apă fierbinte lucrul ce a fost

întodus în ea. Cîştiga procesul acela mîna căruia are mai puţine liziuni. Concursul – lupta fizică

cu arma. Cîştiga procesul acela , care cîştiga lupta. Jurămîntul ritual – este o afirmare solemnă,

cuvîntată într-o formă specială de cître partea ce se socoate dreaptă în proces. Încălcarea

2 Cunoscut şi sub denumirea de sistemul probelor legale (P.Bouzat şi J.Pinatel, op.cit., vol.II, p.918)

jurămîntului formal aducea la pierderea cazului p-n partea ce a jurat.

Despre sistemul probatoriu ai procesului de învinuire putem vorbi doar cu unele cauze,

deoarece ca temei p-u hotărîrea judiciară serveau nu detele faptice, ce au apărut în urma unei

infracţiuni , ci acţiunile sfinte a ideologiei religioase, ce admitea folosirea rezultatelor obţinute

nu atît pentru stabilirea ninovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului, cît pentru cîştigul său pierderea

procesului.

Procesul de incviziţie îi erau caracteristice dovezile formale. Valoarea fiecărei probe era

stabilită dinainte de judecată. Judecata determina, care probe erau mai depline (ideale).

Proba cea mai valoroasă era recunoaşterea de către învinuit a vinovătici sale. Deasemenea

ca o probă deplină se socoteau mărturiile a doi martori despre unul şi acelaşi fapt. Valoarea

probei determina nu numai de conţinutul ei , dar şi de starea socială a persoanei, ce îşi găsea

expresia în ierarhia probelor în dependenţă de starea socială pe care o ocupă persoana. Mărturiile

unui martor de vază aveau prioritate faţă de mărturiile unui martor simplu , mărturiile unui

martor preot – faţă de mărturiile unui nobil, mărturiile bărbatului faţă de mărturiile femeici.

Rolul judecăţii era acela ca să ducă evidenţa numărului de probe pentru a determina sa primit în

fine (total) numarul, ce înseamnă proba deplină. În caz de existenţă a probei depline, judecata e

obligată să-l condoamne pe învinuit, iar în caz de neajunsul dovezilor să-l lase ca bănuit sau să-l

achite.

Procedura penală amesticată a ajuns în Moldova din Rusia care a fost pusă aloca în

aplicarea statutul procesual penal în 1864. În această procedură acţionează sistema de probe,

întemeiată de aprecierea liberă prin convingerea interioară a judecătorilor. Judecătorii trebuiau să

aprecieze dovezile în baza covingerii intime, nelimitate de cerinţele formale. Valoarea şi

însemnătatea probelor dependeau de impresia pe cere i le o lăsau la judecător.

Pe parcursul dezvoltării social economice şi politice a statului nostru noi vedem că

procesul penal din trecut aproape deloc nu se aseamănă cu cel de astăzi, astăzi la noi mult sînt

apărate drepturile omului, procedura penală este îndreptată spre stabilirea adevărului obiectiv,

dar nu spre apărarea intereselor cerlor persoane ce se află într-o stare socoată mai favorabilă.

Astăzi legislatotul a elaborat un sistem de norme de drept de care trebue şi e obligată să se

conducă persoana ce se ocupă cu dovedirea (persoana ce efectuiază cercetarea penală,

anchetatorul, procurorul, judecătorul). Anume despre aceasta ce este procesul probatoriu, care

este obiectul, scopul şi sarcinele lui, conducîndu-sede care legi agonul de cercetare penală,

anchetatorul, procurorul, judecătorul , petrec acest proces, şi în baza căror probe în privinţa

persoanelor se pronunţă, sentinţa se va vorbi în lucrarea dată. Pentru aceea ca citind această

lucrare, persoanelor ce se ocupă în activitatea sa profesională cu adunarea probelor.

În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dîndu-le o anumită putere

probatorie sau grad de credibilitate, aşa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuşi, în

legislaţiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi,

menţinîndu-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia

potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada pînă la înscrierea în fals

)3.

Dreptul procesual penal modern, descătuşînd organul judiciar de obligaţia respectării

ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor4 .

Teoria liberei aprecieri a probelor, deşi îşi găseşte recunoaştere atît în reglementările statelor

de tip totalitar sau autoritar cît şi în celelalte legislaţii, este concepută şi mai ales fundamentată

teoretic în mod diferit.

Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie intimei convingeri a

organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor, în majoritatea

reglementărilor această împrejurare este marcată expres prin normele legale care fac trimitere.la

intima convingere a celui care are obligaţia aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din 1936 în

3 Despre forţa probantă deosebită a proceselor verbale, vezi, R. GARRAUD, op. cit, p. 521. 4 În penal, libertatea probei reprezintă libertate în administrarea oricărei probe şi libertate în aprecierea acestora (E. FLORJAN, op. cit, p. 288)

art. 137 alin. 7 prevedea că judecătorii apreciază probele administrate şi hotărăsc după intima

convingere.

Aceeaşi idee se regăseşte în legislaţiile franceză, belgiană, elveţiană, italiană etc. Judecătorul

apreciază în toată libertatea valoarea probelor administrate şi condamnă sau achită pe inculpat

după conştiinţa sa şi numai după ce îşi formează convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat.

Organul judiciar nu trebuie să justifice forţa probantă pe саге о atribuie probelor reţinute (art.

353, 427 şi 536 c. pr. pen. francez). Dispoziţii similare se găsesc în art. 342 c. pr. pen. belgian,

precum şi în alte numeroase coduri.

Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care îşi formează o convingere să

nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile

organelor de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum

judecătorul din căile de atac nu este ţinut de convingerea celui care a judecat în primă instanţă ş.

a. m. d.

Libera apreciere a probelor şi-a găsit consacrare şi în dreptul procesual penal est-european,

inclusiv în cel din ţara noastră.

Ceea ce diferenţia atitudinea organului judiciar român ca şi a altor organe din statele totalitare,

era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decît în concordanţă cu o anumită poziţie

ideologică conformă cu cerinţele unei justiţii aservite unui scop social-politic, manifest exprimat

de lege.

Pentru a ne referi la normele române este semnificativ să evocăm dispoziţiile înscrise

anterior în art. 63 alin. 2 c. pr. pen., care obligau organul judiciar să-şi formeze convingerea

intimă, în aşa fel încît în aceasta să se contureze o conştiinţă juridică „socialistă”, respectiv

corespunzătoare intereselor "statului socialist".

Între convingerea unei persoane şi conştiinţa sa există neîndoielnic interferenţe. A

considera convingerea liberă, dara o subordona conştiinţei generale impuse din afară şi de o

factură exclusivistă presupune desigur o contradicţie, care anulează în mare parte posibilitatea

unei convingeri intime în adevăratul sens al cuvîntului, aşa cum gîndirea juridică democrată şi

liberă a conturat acest concept.

Nu întîmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu aşa-numita "conştiinţă

juridică socialistă" diverse precizări. Astfel, s-a arătat că în conştiinţa juridică socialistă se

cuprinde totalitatea ideilor, sentimentelor şi voliţiunilor oamenilor muncii cu privire la dreptul

socialist, cu privire la aprobarea şi conformarea la regulile acestuia, cu privire la fenomenul

judiciar în general, cuprinzînd ideile şi sentimentele de dreptate şi legalitate5 . Oglindire activă a

existenţei, conştiinţa juridică socialistă constituie un fenomen social cu funcţii creatoare, care se

manifestă în influenţa inversă pe care o exercită asupra existenţei reflectate de ea6 .

Consecinţele teoretico-principiale ale modului cum legislaţia şi practica judiciară occidentală

abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziţia diferenţiată pe care o impune

însăşi legea celor care îşi formează convingerea pe baza probelor.

în acest sens, există deosebire între modul liber în care funcţionează această apreciere în cazul

juraţilor de la instanţele criminale şi ceilalţi judecători de la instanţele corecţionale şi poliţieneşti.

Juraţii nu au obligaţia să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere

funcţionînd deplin şi modul în care probele au fost apreciate scăpînd căilor de atac şi oricărui

control superior7.

Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanţe, deşi au dreptul să aprecieze liber

probele, trebuie să motiveze hotărîrea adoptată indicînd faptele pe care se bazează concluziile lor

în aşa fel încît instanţele superioare în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea

deciziilor.

5 I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, Univ. Bucureşti, 1983, p. 93. 6 A. NASCHITZ, Conştiinţa juridică socialistă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 13. 7 Instrucţiunile afişate în Belgia în fiecare sală în care juraţii deliberează cuprind indicaţii exprese în acest sens. Astfel, se arată că legea nu le cere

să justifice pe ce se întemeiază convingerea lor şi nu le prescrie regulile de care depinde plenitudinea sau suficienţa unei probe; legea îi obligă numai de a se întreba fiecare, în liniştea reculegerii proprii, ce impresie au făcut probele asupra lor şi de a răspunde cu întreaga sinceritate.

Instrucţiunile se termină cu o expresie care subsumează obligaţia juraţilor de a alinia concluziile la propria conştiinţă şi care este formulată în

întrebarea "aveţi intimă convingere?" (P. HENRY, De l'intime convinction, Ed. Jeune Berreau de Liege, 1985, p. 201-238).

Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase

legislaţii unele restrîngeri în cazurile cînd pentru anumite situaţii se admite sistemul probelor

legale.

Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenţi

constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege şi să nu poată fi înlăturată decît prin

înscrierea în fals.

Exemplele de acest gen nu sînt prea numeroase în normele recente de cele mai multe ori avînd

caracter tradiţional şi fiind prevăzute în dispoziţii legale mai vechi8

În legislaţia franceză de pildă, fac dovadă pînă la înscrierea în fals procesele verbale încheiate

în domeniul vamal (art. 336 cod vamal) sau în materie de pescuit (art. 469 cod rural).

În plus, pot avea o asemenea tărie de dovadă procesele verbale încheiate de judecători în care

se constată împrejurări legate de desfăşurarea procesului penal, în mod constant, în practica

judiciară s-a statuat, că procesul verbal de şedinţă încheiat cu ocazia judecăţii şi subscris de

preşedintele completului nu poate fi combătut cu privire la constatările făcute decît prin

înscrierea în fals9 . Procesele verbale care fac dovadă pînă la înscrierea în fals se întîlnesc numai

în materie de contravenţii şi delicte, în general, înscrierea în fals nu apare în materie criminală şi

o asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa curţilor cu juri, intima

convingere a juraţilor neputînd fi încorsetată prin nici o probă, nici măcar prin anumite procese

verbale cu o putere prestabilită de lege10

.

8 De exemplu, în legislaţia belgiană referirile se fac la procesele verbale prevăzute de art. 137 şi 138 din Codul forestier sau la art. 5 dintr-un

Decret sanitar care datează încă din secolul trecut. 9 Vezi, Cass.belg., hot. Din 14 noiembrie 1979, Pasicrisie belge 1980, I, 345; Cass belgf., hot din 19 decembrie 1984, Pasicrisie belge 1985, I, 95

etc. 10 M. FRANCHIMONT, ş.a., op.cit., p.776.

Tema 3. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.

În desfăşurarea procesului penal invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor

constituie un fascicol de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu11

(art.99 CPPRM).

Legea reglementează în detaliu atît conţinutul cît şi mecanismul probatoriului, încît acesta

constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevărului în cauza penală şi soluţionarea

procesului.

Cel puţin trei sînt aspectele mari care se implică în probatoriul realizat în procesul penal şi acestea

răspund în principiu la următoarele întrebări:

- ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;

- cine trebuie să aducă aceste dovezi;

- cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice

corespunzătoare în urma reţinerii lor ca adevărate de către organele judiciare.

Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza a trei probleme de bază care se referă

la obiectul probaţiunii şi administrarea probelor.

Printr-o analiză comparativă asupra noţiunii de probă penală menţionăm că:

Noţiunea de probă ocupă unul din cele mai principale locuri, în ce priveşte importanţa lor, în teoria

probatorie şi dreptul probatoriu. Ea stă la baza rezolvării de către teorie şi lege a unor aşa întrebări ca

pretenenţa şi admiterea probelor, cercul şi conţinutul metodelor de stabilire, fixare, verificarea şi

aprecierea lor, regimul procesual de folosire a unor tipuri aparte de probe şi a ...

Conţinutul întrodus în noţiunea de probă, influenţează esenţial la stabilirea drepturilor şi

obligaţiunilor participanţilor procesului penal, ceea ce la rîndul său este legat organic vu realizarea în

procesul probatoriu a principiilor democratice a dreptului procesual penal.

Deci, determinarea corectă a noţiunii de probă, este condiţia necesară de stabilire, a adevărului,

asigurarea legalităţii şi temeinicei hotărîrii primite.

Pînă acum în lucrările despre teoria probatorie există cîteva concepţii care nu coincid în

întrebarea despre noţiunea probei.

În lucrarea dată este păstrată concepţia probei ca o unicitate a datelor faptice şi a surselor

procesuale a acestor date, care coincid mai precis cu determinarea acestei noţiuni în bazele procedurii

penale ai codului de procedură penală.

Sînt cunoscute şi alte concepţii. Prima din ele recunoştea probele identice cu faptele realităţii

obiective (fapte, evenimente, acţiuni din trecut, din care şi constituia acţiunea corectă).

A două dădea două determinări paralele a probelor : ca fapt ai realităţii obiective şi ce izvor al

datelor despre acest fapt.

Primul punct de vedere îl evedenţiativ, Celţov M.A ., care seria: faptele din care se scoate

existenţa faptului ce trebue dovedit, poartă denumirea de fapte probatorice sau probe ... Probe sînt fapte,

circumstanţe12

.

Despre sensul dublu a noţiunii de probă seria Strogovici M.S. „Termenul de probă” în procedura

penală se aplică în două snsuri , o proba ca sursă de primire de către anchetă sau judecată a datelor despre

unul sau alt fapt şi probă ca singurul fapt, circumstanţă, din care ancheta şi juridica îşi fac concluziidespre

alte fapte, ce sînt supuse stabilirii pe dosarul penal dat13

.

Determinările arătate cu toate că se deosebeau între ele, totuşi au ceva comun : datele faptice şi

sursele lor se examinau izolat unul de altul; din altă parte, îtr-un rînd de cazuri se punea semnul egalităţii

între informaţia faptică (datele despre fapte) şi singure faptele.

Tractării incorecte a noţiunii de probă în mare măsură îi favoriza părerea expusă de către

A.Ea.Vîşinschii. El scotea, că „Probele judiciare - sînt nişte fapte obişnuite, aceleaşi fenomene ce se

întîmplă în viaţă, aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, aceleaşi acţiuni ale oamenilor. Probele judiciare ele se

numesc doar deaceea, deoarece ele intră în orbita procesului penal, devin mijlocul de stabilire a

circumstanţelor ce le interesează pe anchetă şi judecată”14

.

11 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.173 12 М.А.Чельцов «Совецкий уголовный процесс» Mосква, 1986. с. 134-156 (Celiţov M.A. Procesul penal sovietic, Moscova, 1986. pag. 134-

156.) 13Белкин Р.С. Винберг А.И., и др. «Теория доказательств в совецком уголовном процессе», Москва, 1973, с.197-227.(Belchin R.S., Vinberg A.I., etc. Teoria probatorie în procedura penală sovietică, Moscova, 1973. pag. 197-227.) 14 Вырщинский А.Е. « Теория судебных доказательств в совецком уголовном процессе » Москва, 1950, с.223.), Vîrşinschii A.E. Teoria

probelor judiciare în dreptul procesual sovietic Moscova 1950. pag.223.)

Recunoscînd probele nu ca nişte date despre anumite fapte, ci însăşi faptele realităţii obiective,

A.Ia.Voloşinschii, în esenţă schimbată centrul de greutate a procesului probatoriu spre aprecierea

importanţei procesual penale a faptelor ce „au călcat pe orbita procesului penal”, ignorînd aceea că

anchetatorul şi judecata au de afacere cu datele şi informaţia despre date, autenticitatea cărora ei vor

trebuia să o verifice, numai după aceasta ei pot să-şi facă conluzii despre existenţa în trecut a faptei social

periculoase şi de a da ei o apreciere procesual penală.

Cu urmare ai acestea întrebările de bază a procesului probatoriu, alcătuesc specifica lui (ce anume

ne serveşte ca probă a faptei existente, cum de adunat aceste probe, a le verifica şi aprecia, cum de a

atinge cunoştinţele autentice ect.), în esenţă rămînînd în afara teoriei probatorice. Dezvoltînd această

conceptic, A.Ia.Voloşinschii a admis folosirea în calitate de probă a „faptelor”, ce au intrat în orbita

procedurii penale.

El ignora cerinţele directe a legii despre primirea datelor faptice din sursele stabilite de lege, cînd

seria: „Dreptul procesual sovetic nu stabileşte aici nici un hotar condiţionat”15

.

Analiza materialelor practicii judiciare ne permite să stabilim că judecătoria supremă a U.R.S.S.

în noţiunea de probă în procedura penală reeşea, necătînd la unicitatea termenologiei din cumulul datelor

faptice şi surselor lor.

În instrucţiile îndrumătoare a Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. „Despre sentinţa

judiciară” de la 28 iulie 1983 în particular, se spunea „Cu toate acestea trebue să fie arătate concret

probele alese de judecată ca temei de cauzare sau achitare a inculpatului, cu argumentarea motivelor, dece

judecata a primit aceste probe. Respingerea unor sau mai multe probe existente în dosar în folosul

acuzării inculpantului sau achitării lui, judecata trebue în sentinţă să arăte, dece anume aceste probe sînt

respuse de ea. Aşa, la emiterea sentinţei de învinuire în ultima trebue de arătat, dece de judecată sînt

respinse lămuririle inculpantului în apărarea sa, deasemenea şi alte dovezi ce îl achită pe al.

La emiterea sentinţei de achitare trebue să fie expuse circumstanţele, ce resping concluziile

rechizitorului şi dovezile arătate de el, pe care el este întemeiat16

.

Apropierea de noţiunea de probă ca de o unitate a formei procesuale şi conţinutului faptice este

petrecut şi întărit în art. 55 C.P.P. RM. „Sînt probe în procesul penal orice date concrete, pe baza cărora

organul de cercetare penală, anchetatorul penal şi instanţa de judecată constă în model prevăzut de lege,

dacă

s-a săvîrşit o faptă social periculoasă, vinovăţia persoanei care a comis această faptă şi te împrejurări ce

prezintă importanţa pentru justa soluţionare a cauzei.

Aceste date se stabilesc prin : declaraţiile materiale, declaraţiile păţilor vătămate, declaraţiile

învinuitului, concluziile expertului, copruri delicate, procese verbale privind actele de anchetă, judiciare şi

alte documente.”

Atrage atenţia asupra sa şi determinarea clară în lege a scopului binedeterminat a noţiunii

examinate : cu ajutorul probelor trebue să fie stabilite circumstanţele faptului săvîrşit în trecut.

Faptele, cu care legea leagă probele, formează două grupe relativ desinestătătoare. La prima se

referă circumstanţele, ce alcătuesc în cumului său obiectul dovedirii pe dosarul penal.

La a doiă grupă se atribue faptele, ce nu intră în obiectul probatoriu. Pe ele pute numai „de

interval”, ajutătoare, colaterale ect. Ele apăreau pe parcursul evenementului cercetat, pînă şi după el.

Această grupă de fapte, atît variată după caracterul său, cît şi după modul de apariţie a faptelor.

Proprietatea generală a acestor fapte, ce permite ca ele să fie unite într-un grup, constă că circumstanţele

ce intră în obiectul probatoriu, îsnt diferite legături obiective. Cunoaţterea faptelor numite şi legăturii lor

cu circumstanţele obiectului de dovedire, permite să formăm tabloul infracţiunii săvîrşite.

După cum s-a mai supus, cunoaşterea faptelor realităţii, obiective, ca fapte ce intră în obiectul

probatoriu, atît şi celea ce formează grupa faptelor de interval şi a altor fapte ajutătoare, poate să se

petreacă în două forme – raţională şi senzorială. Ca şi la cunoaşterea diferitor fenomene, cunoaşterea

faptelor în procedura penală prezintă în sins procesul, în care unele forme aparte (scării) de cunoaştere se

află într-o strînsă legătură între ele, interpătrundere şi nu pot exista una fără alta. Fiecare formă de

cunoaştere conţine în sine elemente ai alte forme şi nu poate exista fără de ea. În particular cunoaşterea

senzorică totdeauna prezintă în sine unicitatea simţurilor şi gîndurii.

Cele menţionate mai sus trebue de avut în vedere şi la rezolvarea întrebării despre posibilitatea

folosirii în procedura penală a două forme de cunoaştere : imediată (iniţială) şi de procedure (pe parcurs).

15 Vîrşinschii A.E.op.cit., pag.232. 16 Постановление и определение по уголовным делам Вепховного суда РСФСР 1981-1988, Mосква, 1989, с.380-437 (Ordonanţa şi

deciziile Judecătoriei supreme a RSSFR pe dosare penale 1981-1988, Moscova, 1989. pag.380-437.)

Anchetatorul şi judecătorul studiază evenimentele săvîrşite în trecut. Deaceea cunoaşterea acestui

fapt de obicei poate fi primită pe calea informaţiei, pe calea o poartă în sine probele. Probele devin

legătură de interval între cunoştinţa anchetatorului, judecătorului şi infracţiunea ce trebue cunoscută.

„Procesul probatoriu este o cunoştinţă determinată despre vinovăţie”.

Apare întrebarea, e accesibilă oare anchetatorul şi judecătorul perceperea mijlocită a unelor fapte,

ce intră în obiectul probatoriu.

Mulţi autori la această întrebare răspund negativ. Aşa Gradzinschii M.M. scria : „Cea mai simplă

metodă de stabilire a unui sau altui fapt este urmărirea nemijlocită a lui. Dar în procedure penală această

metodă e exclusă. Infracşiunea, ce alcătueşte obiectul cercetării, prezintă un fapt al trecutului faţă de

momentul examinării faptei, şi deci, urmărirea nemijlocită de către anchetator şi judecător a faptei date nu

poate avea loc”17

.

Întradevăr acea sistemă de fapte ce a format eveniment infracţional unic, la momentul cercetării

dosarului se referă deja la trecut şi deaceea a devenit neaccesibilă, pentru percepţia nemijlocită de către

anchetator sau judecător. Evenimentul infracţional „sa fărămiţat” într-un rînd de fapte, din care unele au

îcetat să mai existe (de pildă : cazarea loviturii, comportarea pătimaşului în momentul săvîrşirii

infracţiunii act), iar altele şi-au pierdut calităţile sale iniţiale, care îl interesează pe anchetator şi judecată.

Despre cunoaşterea nemijlocită a faptelor de acest gen se poate vorbi, de aculării acestor fapte (martor,

pătimaş), dar nu de anchetator şi judecător.

În fapta infracţională intră şi alte fapte, care după ce s-a săvîrşit infracţiunea, continuă în anumite

cazuri să existe în mod neschimbat, sau schimbat, dar nu şi-au pierdut calităţile sale importante pentru

dosar.

La această grupă de fapte putem referi :

1) Unele fapte, ce se referă la consecinţele materiale a infracţiunii săvîrşite

(casă arsă, faţă desfigurată a pătimaşului ect.)

2) Productele păstrate a activităţii criminale (document fals ect.)

3) Lucrurile găsite ale atentatului criminal (costumul furat, inel ect.)

4) Împrejurările la faţa loculu

5) Unele fapte ce caracterizează aspectul exterior al infractorului (îfăţişorarea, înălţimea,

culoarea părului, ochilor ect.)

Faptele numite mai sus sînt accesibile perceperii nemijlocite de către

anchetator, judecată, participanţii procesului, deaceea că ele există în realitate şi au păstrat calităţile pînă

la momentul cercetării şi examinării cazului, care le fac pe esenţial şi necesara pentru dosar.

Percepţia nemijlocită de către anchetator şi judecată a circumstanţelor faptei, sau a uno fapte

aparte ca formă a cunoaşterii poate fi admisă şi va juca un anumit rol, dacă ea se petrece în condiţiile

stabilite de dreptul probatoriuce garantează cunoaşterea corectă. Aşa condiţii trebue să le socotim formale

de petrecere a acţiunii de anchetă şi judiciare, şi fixarea lor procesuală pe procesele verbale

corespunzătoare, care îşi ocupă apoi locul său în materialele probatorii ale dosarului. Legislatorul în

particular a arătat, că procesele verbale trebue să reflecte toate acţiunile anchetatorului, şi deasemenea

toate celea stabilite în aşa ordine, în care s-a petrecut acţiunea de anchetă, în aspectul în care cele stabilite

erau la momentul cercetării, examinării corporale ect.

În timpul petrecerii acţiunilor arătate mai sus martorii asistenţi nu participă, deaceea

corespunderea percepţiei nemijlocite se asigură de ordenea procesualăa şedinţei judiciare (componenţa

colegială).

Procesele verbale a acţiunilor de anchetă sînt pentru judecată o formă în care judecata percepe informaţia

despre faptele care nemijlocit au fost percepute de către martorii asistenţi şi anchetator. Ele conţin

informaţia faptică, importanţa pentru aceea ca să se facă concluzia despre aceste fapte de către persoanele

care însuşi nu le-au urmărit. Tot aşa procesul şi rezultatul cercetării, recunoaşterii, examinării corporale,

experimentului se întroduc în procesul verbal al şedinşei judiciare pentru aceea, că apoi să fie posibil de

controlat (instanţa de supraveghere sau cassaţionare) corectitudinea percepţie nemijlocite de către

judecată a faptelor cercetate temeinică sentinţei.

Majoritatea faptelor, ce le interesează pe anchetator şi judecată, se cunosc prin intermediul datelor

despre ele, primite din diferite tipuri de surse. Probele pot servi ca un mijloc de stabilire a

circumstanţelor, ce au importanţa pentru realizarea corectă a dosarului, dacă ele conţin informaţia

obiectivă despre ele. Astfel nici nu poate fi, deoarece în faţa judecăţii stă scopul de stabilire a adevărului.

Adevărul poate fi stabilit, dacă va fi construit corect procesul cunoaşterii „Nu numai rezultatul cercetării,

17 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M.

Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.)

dar şi calea ce duce spre el trebue să fie corectă. Cercetarea adevărului singură trebue să fie adevărată,

cercetarea adevărată aceasta este adevărul desfăşurat, verigele dezunite ale căruia se unesc în momentul

final”18

.

Faptele ce formează evenimentul infracţional, se reflectă şi se fixează în constituţia viitorilor

martori, învinuiţi, pătimaşi, deasemenea în forma schimbării materiale a obiectelor ect.

Pentru aceea ca să devină probă, datele faptice trebue să fie partinente la dosar. Datele ce nu

adeveresc şi resping faptele, ce au importanţă pentru dosar nu pot fi examinate ca probă. Particularitatea

permanenţei datelor faptice – este semnul obligatoriu a probei.

Un alt semn obligatoriu al probei este „admiterea”. Datele faptice pertenente trebue să corespundă

tuturor cerinţelor prevăzute de lege în ce priveşte ordinea şi condiţiile de strîngere a probelor de anumit

gen.

Forma procesual penală de docedire are o mare importanţă, deoarece calitatea bună a probei în

multe depinde nu numai de calităţile obiective a faptei cercetate dar şi de calitatea surselor, deasemenea şi

alţi factori obiective şi subiective, care influenţează la formarea şi producerea probei, deoarece legea

stabileşte că datele faptice pertinente la dosar pot fi admise în calitate de probe în acel caz, dacă ele se

conţin într-o sursă concretă, faţă de care sunt garantaţ relativ necesare, ce permite în sfîrşit de a folosi

numai datele faptice autentice ce se conţin în ea. Ca surse pot servi depoziţiile martorilor, pătimaşului,

bănuitului, învinuitului, concluzia expertului, corpurile deliete, procesele verbale ale acţiunilor de

anchetă, judiciare şi alte documente (alb.2 art.55 C.P.P.RM).

Enumerarea precisă în lege a surselor de date şi fapte ce trebue dovedite este necesară, ca să nu

admitem folosirea surselor necalitative. Admiterea în procedura penală a datelor faptice, ce se conţin în

sursele legale, trebue să corespundă ordenii procesuale stabilite în privinţa fiecărui tip de probă.

Cerinţele înaintate faţă de forma de dovedire alcătuesc garanţiile importante a stabilirii autentice a

circumstanţelor ce trebue dovedite ; temeinicirea hotărîrilor privite ; combinarea organică a cerinţei de

descoperire a infracţiunii, demascarea şi pedepsirea dreaptă a vinovaţilor şi apărarea drepturilor

participanţilor la proces.

Aceste cerinţe permit, în particular să asigure :

a) controlul după plinătatea şi precizia reflectării a evenimentului cercetat la acele etape de

formare a probelor, care se aflau în afara sferei procesual penale;

b) plinătatea şi precizia reflectării la cele etape de formare a probelor, ce intră în sfera activităţii

procesual penale (primire mărturiilor, examinarea obiectelor ect.), deasemenea şi corectudinea folosirii de

mai departe a probelor primite.

Calităţile şi semnele numite mai sus sunt specifice pentru noţiunea de probă în procedura penală

rees art.55 C.P.P. al R.M. Cu aceste particularităţi ce le sunt caracteristice numai lor, probele în procedura

penală se deosebesc de alte date şi fapte, aplicate în calitate de probă în alte domenii de activitate

proctică, deasemenea şi în timpul cercetării ştiinţifice, cît şi de la înformaţia faptică ajutătoare, folosită în

procesul penal pentru construirea versiunilor ect.

Probele în procedura penală, prezentînd în sine unitatea conţinutului faptic şi formei legislative în

întregime, servesc ca “mijloace de dovedire” a faptelor căutate pe dosar. Termenul de “mijloc de

dovedire” folosit uneori în literatură nu exprimă o noţiune oarecare aparte. De el se folosesc uneori pentru

a însemna sursa datelor faptice. Însă după sensul prescris “mijlocul de probă” înseamnă aceea cu ajutorul

căreea se efectuiază dovedirea, adică procesul probatoriu. Noi şi vom folosi acest termen ca egal

termenului de “probă”, ce înseamnă unitatea datelor faptice şi a surselor procesuale.

Probă se numeşte : orice date faptice ce se conţin în izvoarele date de lege, în baza cărora în

ordinea stabilită de lege organele de cercetare penală, anchetatorul şi judecata stabilesc existenţa sau

inexistenţa faptei social periculoase, vinovăţia persoanei, se a săvîrşit această acţiune şi alte circumstanţe

ce au importanţa pentru rezolvarea corectă a cazului19

.

Noţiunea de probă formulată de lege este o regulă obligatorie pentru toţi, de care trebue să ne

conducem în timpul stabilirii şi fixării faptice, în timpul verificării şi aprecierii probelor.

Noţiunea de probă, arătată de lege, include numai semnele esenţiale, caracteristice pentru probe în

întreaga procedură penală şi fiecare tip desinestătător de probă. La rîndul său noţiunea tipurilor de probă

se determină în lege, reeşind din semnele generale, caracteristice unor grupe şi specii aparte ect.

Enumerarea tuturor semnelor mai ales în noţiuni generale e posibilă nu numai din cauza numărului lor

mare, dar şi deaceea, că ea perde importanţa caracterului general.

18 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.206. 19 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.209.

Noţiunea de probă, semnele ce caracterizează conţinutul şi forma ei, interacţionează cu noţiunile

ce se referă la condiţiile şi ordinea strîngerii, verificării şi aprecierii probelor. Legea reese din realitatea

generalului, cînd se stabilesc cerinţele căruia trebue să-i corespundă altă probă, cînd determină natura de

drept a unor tipuri aparte de probe, regimul procesual de formarea şi verificarea lor.

a) Admiterea probelor

Noţiunea admiterii şi pertenenţei sînt temelia pentru rezolvarea întrebării despre utilitatea sau

inutilitatea datelor faptice pentru folosirea în calitate de probă pe dosarele penale.

Fiind în relaţii de reciprocitate şi condiţionare reciprocă a calităţilor semnela probelor, admiterea

şi pertinenţa caracterizează diferite părţi ale ultimilor.

Admiterea este utilitatea probei din punct de vedere a legalităţii surselor, metodelor şi procedeelor

de primire a probelor.

Prin pertenenţa probelor înţelegem existenţa legăturii după conţinut cu obiectul probatoriu sau

fapte ajutătoare ce servesc pentru stabilirea lor.

Desigur, controlul pertenenţei şi admiterea datelor faptice pe dosarul penal se află într-o strînsă

legătură. Şi nu numai deaceea că rezolvarea întrebării despre admiterea probelor nu rar trebue adăugător

să adunăm datele ce se referă la această întrebare (despre starea sănătăţii, autenticitatea documentelor

ect.), dar şi de aceea că anume legalitatea surselor, metodelor şi procedeelor garantează plinătatea

strîngerii probelor ce se referă la dosar, ca şi stabilirea oportună a nepertenităţii a unui părţi a datelor

faptice deja existente.

În acelaşi timp trebue permanent de avut în vedere deosebirea acestor două calităţi ai probelor.

Stabilirea de fiecare dată a unei sau altei calităţi, este una din condiţiile necesare de asigurare

multelateralităţii, plinătudinei şi obiectul cercetării circumstanţelor cauzei.

Să examinăm mai amănunţit noţiunea de admitere a probelor. Cum a fost deja remarcat, merge

vorba despre o aşa calitate necesară a probei, ca corespunderea ei cerinţelor legii procesual penale

referitor de sursă, condiţiile, metodele de primire şi fixarea procesuală a datelor faptice despre

circumstanţele esenţiale a cazului.

Sarcinile ce stau în faţa justiţiei condiţionează necesitatea garanţiilor corespunzătoare a

autenticităţii şi plinătudinei materialului probatoriu şi convingerii lui, şi deasemenea corespunderea

caracterului lui conştiinţei de drept şi morale a cetăţenilor. Regulile de strîngere a datelor faptice despre

circumstanţele esenţiale a cazului, întocmai prezintă în sine argumentarea teoretică şi practică, garanţiile

sigure ai bunei calităţi a dosarelor, primite pe calea corespunzătoare. Astfel, cerinţele referitoare la forma

procesuală a probelor, regimul procesual de dovedire în întregime servesc acelui fapt, ca să stabilească

adevărul, realizarea întregului cumul a sarcenilor procesual penale.

Dacă regulile procesuale de strîngere a probelor se încalcă, atunci sub ameninţare se află

plinătatea şi autenticitatea materialului probatoriu, deoarece stabilirea admiterii probelor este condiţia

necesară de folosirea lor pe dosar.

Regulile de admitere limitează mai întîi de toate informaţia, ce poate avea importanţa probatorie,

de la informaţia primită fără respectarea acestor reguli. Aceste reguli condiţionează mai departe,

posibilitatea folosului informaţiei primite în calitate de probă de un anumit timp. La ambele aceste etape,

cînd se stabileşte conţinutul sau informaţia dată, calitatea de admitere se analizează, de la ea recurge şi

cine o stînge, conţinutul şi ordinea acţiunilor efectuate (metode de strîngere), caracterul şi rezultatul

fixării informaţiei strînse (păstrarea ei şi transmiterea în procesul cercetării probatorice).

Putem evedenţia următoarele condiţii a informaţiei faptice pe dosar:

a) cunoaşterea şi posibilitatea controlului apariţiei ei (provenenţei);

b) competenţa şi erudiţia persoanelor de la care ea provine şi care o

strîng;

c) respectarea regulilor generale de dovedire;

d) respecterea regulilor de strîngere a datelor de un anumit timp, ce

arată de la neplinătate şi stîlcire;

e) respectarea regulilor ce garantează plinătatea, precizia şi fixarea

informaţiei strînse pe dosar;

f) refuzul de întroducere în ea a versiunilor.

Determinînd semnele caracteristice a fiecărui tip de probă legea,

reglamentează întrebarea despre admiterea parţială a formei negative, adică pe calea interzicerii folosirii

în calitate de probă unele sau altele materiale. Aşa codul personal penal al R.M. prevede că nu pot fi

admise în calitate de probă datele faptice, ce se conţin în mărturiile martorilor şi pătimaşilor, dacă aceste

persoane nu sunt în stare să indice izvorul din care a luat datele pe care le-a spus.

Cu alte cuvinte, mărturiile martorilor şi a pătimaşilor au importanţa probatorie, cînd ele conţin

date faptice urmărite sau stabilite de persoanele arătate mai sus nemijlocit sau aflate de ei din cuvintele

altor persoane stabilite exact. Pînă atunci, cînd sursa de cunoaştere a persoanei rămîne nestabilită,

informaţia primită de la el, poate fi folosită doar pentru prelucrarea versiunilor de cercetare ect.

Din regulile ce reglează admiterea probelor, recuge în particular că:

a) În calitate de probă pot fi folosite doar datele faptice, fixate pe

dosar şi examinate în procesul petrecerii anchetei pe el. Sunt neadmisibile de pildă, în calitate de probă

materialele, care nu sunt anexate la el, dar nu examinate de pildă în şedinţa judiciară.

b) Informaţia operativă, ca şi alte date faptice, ce nu au formă

procesuală necesară probelor de anumit tip, nu poate înlocui informaţia probatorie.

Obiectele şi documentele, descoperite pe cale operativă, pot fi examinate ca probe doar deaceea,

deoarece după stabilirealor fizică a urmat strîngerea lor procesuală, pe parcursul căruia faţă de ele a fost

aplicată regimul, ce determină admiterea corpurilor deliete sau probelor scrise. Cele supuse se referă la

cazurile descoperirii şi prezentării organului de cercetare şi judecată a diferitor obiecte şi documente, ce

pot avea importanţa probatorie, de cetăţeni, reprezentanţii societăţii persoanele cu funcţii de răspundere.

c) În calitate de probă sînt admisibile doar acele date faptice, forma cărora corespunde cu ceea

prevăzută de lege, de tipul corespunzător, în toate semnele esenţiale a ei ci nu în unele părţi ale lor.

De pildă, nu pot fi folosite în procesul probatoriu datele faptice, aduse la cunoştinţe prin scrisori

şi declaraţii anonime, deoarece anchetatorul şi judecata sunt lipsite de posibilitatea de a le controla.

d) În cazurile, cînd legea prevede obligativitatea folosirii unui anumit mod de dovedire, sau un

anumit complex de probe pentru stabilirea unui sau altui fapt sau circumstanţă, corespunzător se lărgeşte

şi cercul condiţiilor de admitere. Aşa, este admisibil pentru procesul penal recunoaşterea în calitate de

învinuit, dacă acest fapt nu este confirmat de probe (art.61 C.P.P. R.M.), sînt inadmisibile în procsul

probatoriu depoziţiile martorului, referitor de capacitatea căruia de a petrece corect circumstanţă ce au

importanţă pe dosar, există îndoieli, ce nu sînt răsturnate de concluzia expertului ect.

e) În cazurile cînd legea din numărul integral a modurilor de strîngere şi verificare a probelor

evedenţiază modurile, pe care le pot folosi nu toate organele, ce efectuiază cercetarea pe dosarul penal,

condiţia necesară a admiterii unui anumit tip de probe şi existenţa la organul care le-a strîns a competenţei

de petrecere a acţiunii de anchetă, de pildă interogarea învinuitului;

i) Admiterea probelor – depoziţiilor, proceselor verbale şi a altor

documente, concluzii, presupune că conţinutul lor fixează şi sursa de primire a informaţiei, de către

persoana ce dă deoziţii, şi deasemenea a celui ce îndeplineşte documentul, alcătuit nu în legătură cu

activitatea de servicii sau socială, fixează sursa de informaţie şi competenţa executorului ei.

Legea nu formulează hotărîrea unică pentru toate cazurile de admitere a rezultatelor acţiunilor de

anchetă, efectuate cu încălcarea regulelor procesuale. Întrebarea este despre aceea cum de apropiat la

aprecierea consecinţelor încălcărilor admise, este prelucrat nu de ajuns în legătura procesuală.

b) Pertenenţa probelor.

Prin pertenenţa probelor înţelegem legătura între conţinutul ultimelor şi circumstanţele ce intră în

obiectul probatoriu, dau cu alte importanţa pentru cercetarea corectă şi examinarea judiciară. Existenţa

unei aşa legături determină posibilitatea procedurii în baza probelor tabloului faptic a eveninentului

cercetat20

.

Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor presupune cercetarea a două momente. Mai întîi

de toate, intră oare faptul pentru stabilirea căruia se atrage proba dată, în obiectul probatoriu sau în

numărul faptelor de interval sau altor fapte ajutătoare, stabilirea cărora este necesară în timpul verificării

probelor şi a versiunilor. În al doilea rînd, este capabilă oare proba, cu evidenţa conţinutului său să

stabilească acest fapt.

Aceste momente arătate sînt strîns legate între ele, cu toate ecestea ele pot fi examinate ca două

părţi a pertenenţei probelor, fiecare din care trebue stabilită. Analiza practicii de anchetă şi judiciare arată,

că greşelele la rezolvarea întrebării despre pretenţia probelor în anumite dosare concrete nu deseori sînt

legate cu nitrarea acestor circumstanţe. În particular, din importanţa faptei, psre stabilirea căruia e

îndreptată activitatea anchetatorului, judecata deseori automat îşi face concluzia despre pertenenţa

probelor prezentate (fără controlul legpturii cu faptul ce trebue dovedit).

20 Арсеньев В.Д. «Доказывания фактических обстоятельств дела в отдельных стадиях Совецкого уголовного процесса», Иркутск, 1970,

с.77-78 (Arseniev V.D. Dovedirea circumstanţelor de facto pe dosar în compartimentele Dreptului procesual Sovietic Ircutsc. – 1970 pag.77-78)

O altă greşală, rezolvarea întrebării despre pertenenţă se reduce exclusiv la stabilirea legăturii

între probă şi faptul în confirmarea căruia ea se atrage, fără stabilirea acelia, se referă oare faptul dat la

numărul celor esenţiali.

Pevenirea acestor greşeli este posibilă, dacă în fiecare caz concret pertenenţă informaţiei faptice

adunate se va examina din poziţia locului posibil al acestei informaţii în sensul de probe pe dosar, adică

posibilitatea de folosire a ei, măcar pentru unul din următoarele scopuri:

a) Stabilirea circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoriu;

b) Descoperirea altor probe (date despre locul de aflare, conţinutul,

obstacolele posibile la centrul cu purtătorul informaţiei, pe care va trebui să le avem în vedere la

strîngerea probelor lorespunzătoare).

c) Stabilirea faptelor de interval, cumulul cărora permite în sfîrşit

să stabilim circumstanţele, ce intră în obiectul probatoriu;

d) Stabilirea dublă a faptelor şi circustanţelor, deja stabilite de altă

probă în scopul verificării şi întrării siguranţei sistemelor de probe a versiunii date;

e) Răsturnarea faptelor, ce se referă la alte versiuni înaintate pe

dosar.

f) Verificarea plinătudinei şi autenticităţii datelor faptice adunate

pe calea cercetării condiţiilor de formare, transmitere şi păstrarea lor.

Pentru a descoperi caracterul adevărat a evenimentului cercetat, nu rar o mare importanţă are lipsa

unui rînd de factori, care puteau fi descoperite pe parcursul mersului natural al evenimentului, în

conformitate cu versiunea dată (de pildă lipsa urmelor pe pămîntul moale de sub fereastră, dacă se

presupune că infractorul a pătruns în încăpere anume pe această cale). Merge vorba despre aşa numitele

circumstanţe negative, ce vin în contradicţia cu versiunea înaintată a petrecerii evenimentului, ne

mărturiseşte despre aceea că versiunea dată deplin sau parţial e incorectă. Probele ce conţin datele faptice

despre circumstanţele negative, neîndoielnic sînt pertinente.

Este nevoie deasemenea de a avea vedere, că pentru aceea ca să stabilim anume componenţa

infracţiunii date, ci nu a celei învecinate, e necesar în procesul probatoriu nu numai de stabilit toate

circumstanţele, ce sînt baza faptică pentru concluzia despre existenţa componenţei înfracţiunii

incriminate, dar şi să lichidăm posibilitatea existenţei semnelor, se sînt caracteristice componenţei

migieşe în cumulul cu semnele cumune pentru componenţa unei sau altei infracţiuni. De pildă legea

determină semnele furtului, în acelaş timp în partea 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. se aduc semne suplimentare,

săvîrşite în timpul circumstanţelor calificate. E evidient că pentru concluzia despre existenţa componenţei

de infracţiune, prevăzute de al p1 a art.119 al R.M., trebue de dovedit nu numai faptul însuşirii pe asens a

avutului proprietarului, dar şi osenţa semnelor care iar dădea furtului caracterului acţiunii prevăzute de

alineatele 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. Deaceea probele, ce stabilesc lipsa circumstanţelor, care ar adeveri

existenţa componenţei date nu a celei migieşe deasemenea se atribue la dosar.

În lămuririle Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. această poziţie nu o dată s-a subliniat,

aplicabilă la practica judiciară pe dosarele despre tipuri de infracţiuni, de pildă: despre necesitatea de a

strînge tot cercul de probe, care ar permite să deosebim atentatul vial de alte atentate criminale, ce ating

onoarea, demnitatea şi inviolabilitatea persoanei, omorul intenţionat, prevăzut de un anumit punct al

art.88 C.P. al R.M. de la acţiunile prevăzute de alte puncte ai acestui articol; omor intenţionat de la

cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave, ce au adus la desenul pătimaşului ect.

Să examinăm mai detaliat întrebările pertinenţei probelor, importanţa cărora pe dosar este legată,

exclusiv cu ferificarea (directă sau indirectă), a preciziei şi plinătudinei informaţiei probatorice deja

strînsepe dosar – cercetarea comunicărilor ei (condiţiile formărei, transmiterii, păstrării). Merge vorba în

particular, despre datele faptice, ce stabilesc condiţiile contradicţiilorîntre probe, existenţa sau lipsa

relaţiilor speciale între martori şi învinuiţi, particularităţile organelor de simţ, ce încurcă percepţiei precise

a evenimentului, schimbările probelor ca rezultat al păstrării necorespunzătoare ect. Necesitatea strîngerii

datelor corespunzătoare este direct prevăzută de lege. Aşa ert. 60 C.P.P.R.M. prevede posibilitatea

interogării martorului despre relaţiile lui cu învinuitul, legate de probele ce sînt în dosar art.64 C.P.P.

R.M.-petrecerea expertizei pentru determinerea stării psihice sau fizice a martorului şi pătimaşului, dacă

apare îndoilea în capacitatea lor de a percepe corect unele sau altele circumstanţe, ce au importanţa

esenţială pentru dosar ect.

În timpu anchetării odsarului despre învinuirea d-lui S în jaf, pătimaşa M. după un rînd de semne

la recunoscut categoric pe S. ca persoană care a jefuito. La dezbaterile judiciare pătimaşa şi-a schimbat

mărturiile sale şi a declarat, că nu poate spune prescris, este oare învinuitul acea persoană care a jefuit-o.

Ca rezultat ai anchetei suplimentare s-a stabilit. Că la m. acsă a venit mama învinuitului şi a

rugat-o pe ea să-şi schimbe mărturiile. Probele, în baza cărora s-a stabilit cauza schimbării depoziţiilor a

lui M. sînt alcătuite la dosar, deşi ele nu se află într-o legătură directă cu fapta săvîrşirii infracţiunii de

învinuitul S.

Ignorarea de către organele de cercetare sau de judecată a pertinenţei probelor grupei arătate este

întemeiat, examinată în practică de supravegherea de către procuratură şi judecată, unelateralitatea sau

neplinătudinea cercetării prealabile sau examinării judiciare cu toate urmările ce recurg de aici. Această şi

e clar, deoarece ca rezultat poate apărea îndoială nelichidabilă în autenticitatea probelor pe care sînt

întemeiate concluziile finale pe dosar.

Toate acele supuse aduc la concluzia, cî cumulul normelor formulate în legea procesual penală

despre obiectul dovedirii şi despre alte circumstanţe ce au importanţa pentru cercetarea corectă şi

examinarea judiciară a dosarului penal, este în acelaş timp baza normativă pentru hotărîrea în cazurile

concrete a întrebării despre pertenenţa datelor faptice adunate.

Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor prezintă în sine la un rînd cu hotărîrea înrebării

despre admiterea părţii componente a aprecierii lor şi etapa ei iniţială. Precum, că şi aprecierea probelor

în întregime, acest proces este prelungit şi pe parcursul lui hotărîrile prealabile se schimbă, nu cele

finalizatoare.

Aprecierea probelor din punct de vedere a pertenenţei lor este prevăzută de lege pentru toate

fazele fără excepţie.

Tema 4. Obiectul probațiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii. In vederea soluţionării juste a cauzei penale este necesar să

existe o delimitare a faptelor şi împrejurărilor care urmează a se dovedi. Pentru limitarea lor în activitatea

de dovedire o mare importanţă are conceptul de obiect al probaţiunii (thema probandum)21

.

Intră în noţiunea de obiect al probaţiunii toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în

scopul rezolvării cauzei penale. Prin fapte, în sens de obiect al probaţiunii, se înţeleg fenomenele lumii

materiale; normele legale nu constituie obiect al probaţiunii, deoarece organele judiciare sînt obligate să

cunoască legea22

. La această regulă se pot ivi excepţii în privinţa aplicării unor

norme legale străine.

Conţinutul obiectului probaţiunii nu trebuie confundat cu conţinutul probei. Conţinutul probei este

ceea ce dă în vileag proba, adică datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba

(substantia probationis, factum probans). Conţinutul probei urmează să corespundă obiectului probaţiunii,

trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. în caz contrar

nu există probe, ci numai aparenţa unei probe (de exemplu, un martor declară că nu ştie nimic despre

faptul asupra căruia este întrebat)23

.

Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sînt de două feluri: fapte principale (res

probandae) şi fapte probatorii (res probantes).

Cerinţa de bază legalităţii, aplicabilă la răspunderea judiciară, constă într-aceea că răspunderea e

admisibilă doar pentru o acţiune ilegală şi numai în limitele determinate de lege, aplicată faţă de persoana

vinovată – şi ea trebue întemeiată pe cerecetarea penală şi examinarea juridiciară a cazului concret în

ordinea şi forma stabilită de lege24

.

O garanţie importantă de realizare a răspunderii penale constă în stabilirea obiectului determinat

ai procesului probatoriu pe fiecare dosar penal în parte.

Obiectul procesului probatoriu este – sistemul circumstanţelor, se exprimă calităţile şi legăturile

cazului cercetat, esenţiale pentru rezolvarea corectă a dosarului penal şi realizarea în fiecare caz concret a

sarcenilor procedurii penale25

.

Aceste circumstanţe se stabilesc pe calea dovedirii procesuale, adică cu ajutorul mijloacelor şi

metodelor arătate în legal. Determinarea obiectului procesului probatoriu condiţionează direcţia şi limitele

cercetării. Stabilirea corectă a obiectului probatoriu pe dosarul penal concret – este condiţia stabilirii

corecte a scopului spre tinderea căruia trebuie să activeze organele de cercetare penală, anchetă,

procuratură şi a judecăţii, asigurarea plinătudinei, multelateralităţii şi obiectivităţii cercetării

circumstanţelor cazului dat.

Legea procesual penală detaliat determină obiectul procesului probatoriu: „Împrejurările, care urmează

să fie dovedite într-un proces penal” (acest termen se foloseşte în noţiunea „Obiectul dovedirii”) în tezele

iniţiale a bazelor legii procesual penale, legislatorul încă odată a subliniat importanţa obiectului de

dovedire în procedura penală, atît pentru determinarea direcţiei şi limitelor cercetării pe dosar, cît şi

pentru perfecţionarea tacticii şi metodicii particulare, de cercetarea şi examinarea judiciară, elaborarea

corectă, îndreptată spre un scop binedeterminat a versiunilor şi acţiunilor de anchetă26

.

În legătura procesuală uneori se arată la existenţa în procedura penală în afară de obiectul

dovedirii, a „obiectului cercetării” sau „obiectului”, ce este mai larg după volum. Aceste noţiuni nu sînt

arătate în lege. Desigur, nu toate circumstanţele stabilite pe dosarul penal cu ajutorul probelor, întră în

obiectul dovedirii. Pe parcursul procesului probatoriu apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte

ajutătoare, ce nu intră în circumstanţele, supuse dovedirii pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloace de

stabilire a circumstanţelor, ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar.

Dar faptele date nu formează un alt obiect ai dovedirii, ele prezintă în sine „fapte de interval” ce ajută

pentru stabilirea circumstanţelor, ce întră în obiectul dovedirii.

21Arseniev V.D., op.cit., p.210 22 I. NEAGU, op. cit, p. 256. 23 R. M. CORNESCU, Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal, Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1963, p. 485 24 Самошенко И.С. Юридическая ответственность, Mосква, 1971, с.19-22. (Samoşenco I.S. Răspunderea juridică Moscova, 1971.- pag.19-

22.) 25 Belchin R.S., Vinberg A.I.,op.cit., pag.113. 26 Карнеева Л.М. «Доказательства в совецком уголовном процессе », Волгоград, 1988, с.11-20 (Carneeva L.M. Probele în procesul penal

sovietic Volgograd, 1988. pag.11-20)

Nu toate circumstanţele, stabilite pe un anumit dosar penal cu ajutorul probelor întră în obiectul

dovedirii. În procesul de dovedire apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte ajutătoare, ce nu întră în

circumstanţele ce trebue dovedite pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloc de stabilire a

circumstanţelor ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar.

Faptele date prezintă în sine „Tezele de interval” pentru stabilirea circumstanţelorce întră în obiectul de

dovedire, sau a altor date ajutătoare.

De pildă despre omorul domnului A martorul B. a arătat, că ucigaşul a fost persoană necunoscută lui,

dar ştie că pe soţia lui o cheamă Maria, care în trecut a fost vecina lui. Ultima a arătat cum bărbatul său a

săvîrşit un omor.

Pe dosar sau petrecut un rînd de acţiuni de anchetă pentru aceea, ca să fie stabilit cum le cheamă pe

soţiile persoanelor bănuite în săvîrşirea omorului domnului A.. Rezolvarea acestei probleme a jucat un

mare rol în descoperirea omorului. Faptul - numele soţiei învinuitului – nu poate fi revenit la obiectul

dovedirii pe dosar. Însă acest fapt la o etapă determinată a cercetării a fost obiectul atenţiei anchetatorului,

nu ş-ia pierdut el importanţa şi mai apoi, în timpul verificării şi aprecierii mărturiilor domnului C.

Aşa fapte ajutătoare, stabilite pe dosarul penal, în literatura juridică se numesc în marea majoritate a

cazurilor „Fapte de dovedire”.

Însă diferiţi autori folosesc termen în diferite sensuri. Unii au în vedere faptele, ce servesc ca temei de

stabilire a faptului principal27

. Alţii includ în acest termen un sens mai larg, referind la faptele, ce ne dau

posibilitatea de a stabili adevărul pe dosar28

. Există determinarea faptelor de dovedire ca nişte fapte

aparte, din care cunoaştem obiectul dovedirii29

. Şi în sfîrşit uneori termenul faptele de dovedire este legat

de dovezile indirecte30

.

Multidudinea de opinii a termenului dat şi posibilitatea confuziilor terminologice legate cu aceasta a

condiţionat hotărîrea de a numi în lucrarea dată „faptele de interval”, ce przintă tezele de interval, tezele

relative de finalizare a dovedirii pe dosarele penale.

Astfel, rpin fapte de interval trebue să înţelegem faptele, cu ajutorul cărorase stabilesc (sau se

resping) circumstanţele, ce sînt supuse dovedirii pe dosar. Cum reese din cele spuse, faptele de aşa natură

nu intră în obiectul probator în sensul art.C.P.P.RM, deoarece stabilirea lor nu alcătueşte scopul dovedirii,

ele sînt doar mijlocul, cu ajutorul căruia acest scop în cauzele necesare se atinge.

Dacă de rereferit la obiectul probatoriu circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi în rînd cu

ele faptele de interval (ajutătoare) aceasta poate aduce la dezvoltarea scopurilor fonale ai procedurii

penale în activitatea de strîngere a acestor fapte, transformarea ultimilor într-un auto scop.

Apreciind incorect importanţa pe un dosar despre omorul domnului X., a unui aşa fapt de interval

(legătură), cum este ameninţarea cu omorul din partea d-lui D., anchetatorul stabilind, că o aşa ameninţare a

avut loc, şi-a făcut o concluzie neîntemeiată despre vinovăţia d-lui D., în omorul d-lui X., iar în reslitate faptul

ameninţării cu omor ne mărturiseşte doar de posibilitatea vinovăţiei d-lui D.

Uneori pe un caz concret noi ne întîlnim cu aşa fenomene, cînd faptul – partea componentă a unei

circumstanţe determinate, supuse dovedirii – în acelaş timp serveşte ca un mijloc de stabilire a altei

circumstanţe. Astfel, putem spune că metoda de săvîrşire infracţiunii – este partea componentă a faptei

infracţionale. Şi cu toate acestea metoda de săvîrşire a infracţiunii poate în acelaş timp servi pentru

stabilirea vinovăţiei unei persoane (adică a juca rolul faptei ajutătoare).

Însă semnificaţia multelaterală a unor şi aceleaşi fapte ai realităţii obiective, nici într-o măsură nu

agitează situaţia principală despre necesitatea delimitării stricte a faptelor, ce întră în obiectul procesului

probatoriu, de la faptele de interval (ajutorare). Circumstanţele, supuse dovedirii rămîn acelaşi

independent de aceea, că ele în acelaşi timp pot fi mijloace ajutătoare de stabilire a altor circumstanţe

importante. Aceasta exprimă legătură dialectică a fenomenelor de viaţă31

.

Evedenţierea de către legislator a obiectului procesual probatoriu anume ca o sistemă de teze de

finalizare se confirmă chiar şi cu aceea, că în lege la un rînd cu noţiunea de „circumstanţă ce trebue

dovedită” (obiect) se foloseşte şi o noţiune mai largă „Circumstanţele ce au importanţă pe dosar” (art.14;

52-54 C.P.P.RM.). În art 14 C.P.P. RM. se spune că persoana care efectuiază corectarea penală,

27 Строгович М.С. «Курс совецкого уголовного процесса » Mосква, 1977. т.1 с.366 (Strogovici M.S. Curs de drept procesual sovietic

Moscova, 1977. vol.1 pag.366). 28 Шаламов М.П. «Теория улик», Mосква, 1960, с.9 (Şalamov M.P. Teoria probelor Moscova, 1960. pag.9)

29Колицов М.А. «Совецкий уголовный процесс », Mосква, 1971, с.138. (Coliţov M.A. Dreptul procesual sovietic Moscova, 1971, pag.138.) 30 Арсеньев В.Д. «Основы теории доказательств в совецком уголовном процессе », Mосква, 1965, с. 23-24 (Arsenev V.D. Baza teoriei

probelor în dreptul procesual sovietic Moscova, 1965, pag. 23-24) 31 Dacă să ne adresăm la logică, atunci legătura între sircumstanţe ce se atribue la obiectul procesului probatoriu şi fapta de interval putem egala la

legătura între teză şi argument. Una din regulile procesului probatoriu spune că argumentele aduse la confirmare tezisului trebue să fie adevărate

(reale).

anchetatorul procurorul au obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege, pentru corectarea sub toate

aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a scoate la iveală atît circumstanţele care

dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi

circumstanţele care îi atenuiază sau agravează răspunderea. Prin „cercetarea sub toate speciile” trebue să

înţelegem aceea cî anchetatorul ..., trebue sî stabilească toate celelalte circumstanţe, stabilirea cărora poate

avea importanţa pentru anchetarea corectă a dosarului32

. Astfel în numărul circumstanţelor ce au importanţa

pe dosar întră:

a)Circumstanţele supuse dovedirii (obiectului procesului probatoriu).

b)Faptele de interval şi ajutătoare.

Întroducerea de către legislator a noţiunii desinestătătoare a circumstanţelor ce au importanţă pentru

dosar, mai largă decît noţiunea obiectului procesului probatoric, este îndreptată spre asigurarea plinătudinei,

multelateralităţii, obiectivităţii cercetării obiectului procesului probatoriu, autenticităţii materialului

probatoriu, care va fi pus la baza hatărîrii de finalizare.

Toate cele supuse ne permite să deosebim obiectul procesului probatoriu de la noţiunea

circumstanţelor ce au importanţă pentru dosar, deoarece ea este mai largă (include în sine circumstanţele

de interval şi ajutorare, cîtşi circumstanţele ce servesc ca obiect ai procesului probatoriu).

În legea procesual penal a R.M. direct se arată circumstanţele care servesc ca obiect al procedurii

probatorice, ele sînt (art. 52 C.P.P. RM):

1.Faptul infracţiunii (cînd unele, cum şi în ce împrejurări a fost săvîrşită infracţiunea);

2.Vinovăţia celui învinuit de săvîrşirea infracţiunii;

3.Împrejurările, care înrîuresc asupra gradului şi caracterului răspunderii învinuitului.

4.Caracterul şi mărimea pagubei, pricinite prin infracţiune.

Realizarea importanşei procesualea obiectului procesului probatoriu presupune deasemenea şi:

a) Toate circumstanţele, ce se referă la conţinutul lui, trebue să fie stabilite

pe fiecare dosar penal.

b) Obiectul dovedirii pe dosarul penal este pentru toate fazele procedurii

penale.

c) Concluziile, ca rezultat al dovedirii, la o anumită fază, referitor la

existenţa circumstanţelor determinate, ce intră în obiectul procesului probatoriu şi cumulul lor nu

anulează necesitatea cercetării de sinestătătoare tot acestor circumstanţe la următoarele faze în baza

probelor adunate mai demult şi probelor noi.

Pe parcursul procesului probatoriu trebue de examinat încă două întrebări importante :

1.Nu pot oare unele circumstanţe, ce intră în obiectul procesual probatoriu, să se stabilească în

anumite cazuri pe cale neprocesuală, ci pe altă cale.

2.Înseamnă oare stabilirea autentică a sistemului de circumstanţe, ce intră în obiectul procesului

probatoriu, că cu toate acestea automat se rezolvă întrebare calificării şi pronunţarea sentinţei. Cu alte

cuvinte sînt acelaşi prevederile art. 52 şi 212 P.P. al RM., sau ele fixează scopurile a diferitor puncte de

vedere a cercetare a cazului.

La prima din întrebările puse, practica judiciară şi de anchetă ne dă un răspuns pozitiv. Unele

circumstanţe, prevăzute de art. 52 C.P.P.RM ca supuse dovedirii şi care intră în obiectul procesului

probatoriu, pot fi stabilite nu pe calea dovedirii în sens procesual. Merge vorba, în particular despre

următoarele circumstanţe :

- posibilitatea de aşi da seama în acţiunile sale şi de a conduce cu ele ;

- unele circumstanţe, ce ajută la stabilirea gradului şi caracterului răspunderii ;

- unele circumstanţe ce întră în faptul infracţional ;

- caracterul şi mărimra daunei cauzate ;

- unele circumstanţe, din numărul celora ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii.

Forma de stabilire a acestor circumstanţe, poate fi legată mai întîi de toate cu constatarea celor

ştiute de toţi33

.(de pildă , capacitatea omului martur şi sănătos de aşi da seama în acţiunile sale şi de o

conducere cu ele ect.)

Să exprimăm a doua întrebare : înseamnă oare stabilirea adecvată a datelor faptice a

circumstanţelor faptei, ce alcătuesc obiectul procesului probatoriu, în acelaşi timp deasemenea şi

calificarea infracţiunii şi alegerea ştiinţei, sau a doua prezintă în sine o altă parte a cercetării

32Analogic se caracterizează circumstanţele ce au importanţă la dezbaterile judiciare (art. 213 C.P.P. RM.). 33 Arsenev V.D., op.cit., pag.20.- Faptele ştiute de toţi, fiind circumstanţele unor anumite dosare penale, nu sînt supuse dovedirii, deoarece sînt

deja stabilite de toţi.

circumstanţelor cauzei. Altfel de spus, se efectuiază oare calificarea şi stabilirea sentinţei pe calea

dovedirii (în sens procesual) a faptelor corespunzătoare, sau nu se reduc la ele, cerînd alte operaţiuni... .

Se pare că cu ajutorul procesului probatoriu (primirea depoziţiilor, efectuarea examinării şi

precheziţiilor ect.) se stabilesc anume circumstanţele faptice a cazului. Deoarece aceste sînt stabilite şi

tabloul celor întîmplate s-a clarificat, el se contrapune cu discutarea corespunzătoare în legea penală.

Concluzia despre conformitatea sau lipsei conformităţii faptele stabilite şi semnele ce se conţin în formele

legii, prezintă rezultatul gîndirii logice, ce se efectuiază de anchetator sau judecată. Anume deaceasta

legislatorul nu a inclus în numărul elementelor obiectului probatoriu aşa noţiune ca componenţa de

infracţiune. Ci dimpotrivă îi obligă pe judecător să stabilească , „conţine oare această acţiune o

componenţă de infracţiune şu de care lege penală ea este prevăzută”.

Putem spune şi că conţinutul circumstanţelor ce trebue să fie dovedite pe dosarul penal, şi

concretizează de dispoziţia articolului codului penal în conformitate cu care se califică învinuirea

persoanei ce se atrage la răspunderea penală.

Astfel latura faptică a acţiunii infracţionale, ce ne servea ca o teză a dovedirii procesuale, devine

argumentul actului de calificare, ce stabileşte existenţa sau lipsa componenţei de înfracţiune.

Caracteristica obiectului procesului probatoriu dată mai sus ne permite să trecem la analiza

structurii lui – ordinea de aşezare a elementelor sistemei şi legătura lor, deasemenea şi conţinutul

elementelor34

.

Unul din cele mai de bază acte normative se determină circustanţele ce trebue dovedite este codul

de procedură penală al Republicii Moldova şi anume după cum am arătat mai sus art. 52, care ne arată

care circustanţe trebue de dovedit pe parcursul petrecerii cercetării penale, anchetei preliminare şi

dezbaterilor judiciare.

În afară de circustanţele arătate în art. 52 C.P.P. RM legea prevede determinarea obligatorie încă

a unui grup de circustanţe ce trebue dovedite – circustanţele ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii (art.

54 C.P.P. RM), cu

scopul de a le înlătura în măsura posibilă, cu aceasta prevenind un şir de infracţiuni, care ar putea fi

săvîrşite în caz de înlăturarea acestor circustanţe.

Fapta concretă şi circustanţele legate de ea, care sînt supuse dovedirii, prezintă în sine cumulul

faptelor ce au avut loc în realitate. Aceste fapte întodeauna sînt concrete, deaceea obiectul dovedirii în

fiecare căz aparte este îndividuală, şi persoana ce a săvîrşit infracţiunea35

. Cu toate acestea fiecare din

circustanţele revăzute de lege de obicei se exprimă nu întru-n fapt concret, ci în cumulul lor. În acelaşi

timp existenţa schemei generale a obiectului procesului probatoriu îndreaptă activitatea de stabilire a

circustanţelor în aşa fel, şi ca nu să.-l umple cu detale neexistente sau de prisos.

Prin ce se determină structura obiectului de dovedire, cum ele descris în legea penală ? Se pare că

ordinea aşezării, ca şi grupul de circustanţe, ce sînt supuse dovedirii, este efectuată de legislator mai întîi

de toate reeşind din urmările legate de stabilire a circustanţelor necesare. Întrdevăr primele două puncte

(art. 52 C.P.P. RM) în care se arată circustanţele, ce intră în obiectul procesului probatoric, şi o parte din

al treilea punct prevăd temeiurile faptice pentru aşi putea face concluzia despre existenţa infracţiunii şi

vinovăţiei persoanei, şi deci, pentru aplicarea calificăţii penal legale (fapta infracţională ca rezultat al

acţiunilor vinovate a persoanei).

În sfîrşit ultimul grup de circumstanţe ce întă în obiectul procesual probatoriu – circustanţele ce au

favorizat săvîrşirea infracţiunii – prevede stabilirea datelor faptice, ce au importanţă pentru aplicarea

normelor dreptului procesual, ce reglamentează lucrul profilactic pe materialul dosarului.

Ordinea descrierii în lege a fiecîrei di grupele numite a circustanţelor corespunde ordenii, în care

ele se folosesc în timpul procedurii penale şi dezbaterilor judiciare. La început se rezolvă întrebările

despre existenţa infracţiunii, vinovăţiei persoanei, calificării, după aceasta – pedeapsa apoi acţiunea civilă

şi în sfîrşit înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii.

Mai sus decum nu odată s-a subliniat legătura dreptului procesual penal la legarea şi descrierea

obiectului procesului probatoriu. De aici şi analiza conţinutului şi importanţa noţiunilor, termenilor, ce

desfăşoară conţinutul obiectului procesului probatoriu, la necesitate cere stabilirea legăturii lor cu

noţiunile şi termenile legii procesual penale, ce descriu elementele infracţiunii. Cu aceea ca pe viitor să se

evite nedeterminarea şi polisemanticitatea limbajului şi să se asigure ordinea examinării legăturilor

amentite să primim următoarele semnificaţii a noţiunilor penal – relevante şi a termenilor ce le determină.

Toată multitudinea elementelor ce se află în strînsă legătură între ele, şi ce caracterizează

infracţiunea poate fi împărţită în trei grupe :

34 Belchin R.S. op.cit., pag.150-151. 35 Carneeva L.M. op.cit., pag.11-20

1. Elementele componenţei de infracţiune, ce determină existenţa temeiului

răspunderii penale. La numărul lor se atribue particularităţile acţiunilor, descrise în dispoziţie, în partea

specială a codului penal, incluzînd indicaţia la obiectul de atentare. Tot aici se atribue deasemenea toate

acelea ce se conţin în partea generală a codului penal şi completează dispoziţia, deasemenea fiind

temeiurile răspunderii penale.

Printre aceste particularităţi pot fi evedenţiate cele universale, adică cele ce

se referă la toate infracţiunile, aşa ce de pildă vinovăţia, atingerea vîrstei de la care survine răspunderea

penală. O altă grupă de particularităţi speciale, se referă doar la unele infracţiuni. De pildă, unele forme

concrete de acţiuni (acţiuni, infracţiune), formrle vinovăţiei (intenţie, imprudenţă) particularităţilespeciale

a subiectului (militar, persoană cu funcţii de răspundere ect.).

2. Particularităţile, ce exprimă trimiterile răspunderii penale, ele sînt prescripţia, corespunderea

sferei teritoriale a acţiunii, codului penal, unele particularităţi speciale a subiectului (de pildă

cumunitetul diplomatic), existenţa sau lipsa schimbării situaţiei şi personalităţii, arătate în

legea penală. Trimiterile determină posibilitatea realizării răsounderii penale.

3. Circumstanţele ce influenţează la gradul şi caracterul răspunderii penale,

deoarece ele nu întră în calitate de particularităţi a unei dispoziţii concrete sau a unei părţi a ei. De la

aceste particularităţi nu depinde existenţa sau lipsa răspunderii penale şi posibilitatea realizării ei, ci

numai realizarea întrebării despre pedeapsa în limitele sarcinii articolului codului penal.

Descrierea în lege a obiectului procesului probatoriu apare odată cu indicarea la fapta

infracţională (timpul, metoda şi alte circustanţe de săvîrşire a infracţiunii). În sens larg merge vorba

despre noţiunea ce exprimă cumulul tuturor particularităţilor acţiunii legale, social periculoase, vinovate

şi condamnabile.

Însă legea procesual penală determină circustanţele ce trebue supuse dovedirii pe dosar, înţelege

fapta infracţională mai îngust. Aparte fapta infracţională se vorbeşte despre vinovăţia vinovatului,

caracterul şi mărirea pagubei. În legătură cu aceasta este nevoie să precizăm regiunea aplicării şi

conţinutului termenilor conjugalmente, aplicabile în teoria procesuală şi penală de drept cu aceea ca să

asigure semnificarea a acelaş noţiuni, cu acelaşi termene în ultimul caz de a stabili dinainte caracterul

condiţionat a unora din ele (strict vorbind „Faptul infracţional” = „infracţiune faptică”= „infracţiune”).

Stabilirea conţinutului şi a caracterului faptei (acţiune, inacţiune), participanţilor ei, presupune

stabilirea circumstanţelor, ce determină obiectul infracţiunii şi obiectul de atentare, sau caracterul autentic

a faptei cercetate fără aceasta ea nu poate fi descoperită. Stabilirea obiectului nemijlocit şi a obiectului de

atentare – este una din condiţia necesară a calificării corecte a infracţiunii săvîrşite.

A stabili obiectul infracţiunii, practic înseamnă a găsi pe parcursul procesului probatoriu răspunsul la

următoarele întrebări :

1. Cui ia fost căuzată paguba prin infracţiuni.

2. Spre ce a fost îndreptată atentarea.

Cu toate acestea răspunsul la prima întrebare este legat cu cercetarea

circumstanţelor ce alcătuesc faptul infracţional. Stabilirea întrebării a doua este legată de stabilirea

circumstanţelor, ce se referă la vinovăţia învinuitului (la partea subiectivă a infracţiunii).

Deasemenea cu obiectul dovedirii este strîns şi o altă noţiune, care deasemenea serveşte ca un

instrument pentru asigurarea cercetării multelaterale, depline şi obiective a circumstanţelor penale. Merge

vorba despre aşa hotare a cercetării care asigură stabilirea deplină şi atentică a tuturor circumstanţelor, ce

pot avea importanţa în dosar. Cu alte cuvinte limitele procesului probatoriu – aceacta un cumul de probe

necesare şi suficiente, care fiind adunate pe dosar, asigură rezolvarea corectă a lui pe calea stabilirii

„Complexului căutat”36

de circumstanţe ce trebue dovedite.

Noţiunea obiectului şi limitelor procesului probatoriu sînt strîns legate între ele şi interdependente

: prima exprimă scopul a două mijloace de atingere a lui.

Noţiunea limitelor procesului probatoriu, dintr-o parte include cerinţa de asigurare a plinătudinei

necesare şi depline a cunoaşterii fenomenelor existente şi legătura dintre ele, din altă parte ea exprimă

cerinţa siguranţei rezultatelor cunoscute. Cu alte cuvinte limitele procesului probatoriu presupun stabilirea

pe un dosar concret a hotarelor strîngerii probelor în aşa fel, ca cumului de probe adunate din partea

calitativă să asigure stabilirea fiecărui element a obiectului, procedurii probatorie. Din partea cantitativă

ele trebue să garanteze autencititatea stabilirii acestor circumstanţe pentru destinarul procesului probatoriu

şi tuturor persoanelor, către care este adresată acţiunea judiciară de educare şi prevenire. Astfel, dacă

obiectul procesului probatoriu cuprinde circumstanţele, ce sînt supuse dovedirii pe dosar, ca temei faptic

36Алексеева Н.С., Лукашевич В.З., Элкинд П.С. « Уголовный процесс », Mосква, 1972. (Alexeeva N.S., Lucaşevici V.Z., Ălchind P.S.

Procesul penal), Moscova, 1972)

pentru rezolvarea întrebării de atrage la răspundere, pedepsire, atunci limitele procesului probatoriu

cuprind materialul probatoric, ce se referă la circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi permit să

se facă despre ele concluzii autentice (Temeiurile faptice pentru stabilirea obiectului probatoriu).Astfel,

pe materialul procesual şi cu mijloace procesuale se rezolvă problema generală pentru teoria informativă,

se crează sisteme sigure cu folosirea elementelor relativ sigure, transformare cunoştinţei probatorie în

autentică. Merge vorba atît despre probe, conţinutul cărora sînt datele faptice cît şi despre elementele

obiectului procesului probatoriu, aşa şi despre faptele de interval şi alte fapte ajutătoare37

.

Limitele procesului probatoriu depind mai întîi de toate de obiectul probatoriu : anume în acestă

bază se hotărăşte pe fiecare dosar întrebarea, ce date faotice se referă la dosar şi trebue adunate, verificate,

apreciate, deci care acţiuni procesuale şi în ce fel trebue să se petrecă. Cu alte cuvinte limitele procesului

probatoriu se determină cu folosirea calităţii pertenenţiei probelor, deşi în cazul concret o parte a

informaţiei pertenente poate fi excedentă38

.

Trebue de asemenea de subliniat, că în limitele procesului probatoriu intră numai probele

admisibile (datele faptice întroduse greşit, ce nu dispun de ecestă calitate, se înlătură din cumulul

probelor).

În particular, datele faptice adunate pe parcursul controlului tuturor activităţilor persoanelor cu

funcţie de răspundere, revizional de control, vamale şi a altor organe, intră în sistemul probatoriu doar

deaceea, deoarece satisface cerinţelor, pe care legea procesuală le determină la documente, nu formează

ele şi o sistemă desinestătătoare a datelor faptice întrun rînd cu probele procesuale. Deaceea concluziile

făcute de către persoanele cu funcţii de răspundere ce le-au adunat despre existenţa (inexistenţa)

circumstanţelor, ce intră în obiectul procesului probatoriu, nu influenţează la limitele acestuia.

Luînd în consideraţie cele spuse mai sus trebue să deosebim limitele procesului probatoriu de la o

noţiune mai largă „Limitele strîngerii probelor” şi operare cu datele faptice pe calea anchetării dosarului.

Ultima noţiune include în sine şi diferite tipuri de informaţie ajutătoare, ce nu au însemnătate probatorie,

dar se folosesc pentru strîngerea lor. Neîndeplinirea cerinţelor legii referitor la limitele probelor vaste

greşeli de gen triplu.

În primul rînd anchetatorul şi judecata pot neîntemeiat să îngusteze limitele procesul probatoriu,

în rezultatul căruia datele faptice, de care va dispune judecata la momentul emiterii sentiaţei, vor fi de

ajuns pentru răspunsul corect la toate întrebările ce stau în faţa judecăţii. Cu alte cuvinte, unele elemente a

procesului probatoriu vor rămîne cercetate nedestul din cauza neajunsurilor în materialele probatorice.

Ca exemplu a unei determinări incorecte a limitelor procesului probatoriu poate servi dosarul

despre învinuirea d-lui L, R şi alţii. Inculpaţii se învinuiau în furtul vatei şi a salteilor, ce au fost făcute

din materialul ce nu a fost luat la evidienţă. În rechizitoriu se arată că mărfurile furate au fost desfăcute pe

cale comercială (prin magazin). La dezbaterile judiciare însă, s-a stabilit că pe dosar nu au fost adunate

dovezile, ce trebuiau să stabilească o parte importantă a circumstanţelor, ce se referă la fapta

infracţională, în acelaşi fel şi sucsele de unde a apărut materialul pentru confecţionarea mărfurii

neevedenţiate, corespunderea cantităţii materiei prime, producţiei confecţionate. Deoarece a stabili aceste

circumstanţe pe parcursul dezbaterii judiciare na s-a putut, judecata a îndreptat dosarul la reanchetare.

În al doilea rînd, ancheta şi judecata pot întemeiat să îngusteze limitele, negînd datele, ce asigură

fermitatea concluziilor, deşi în principiu de cercetare au fost cuprise toate elementele obiectului

probatoriu. Ca rezultat al cercetării neminuţioase nu toate din ele pot fi recunoscute ca stabilite.

Ca exemplu poate servi cazul despre învinuirea d-lui Z, P, R şi alţii în luarea mitei. La dezbaterile

judiciare sa stabilit, că învinuirea inculpaţilor este întemeiată numai pe mărturiile martorilor, care erau

mituitorii. Îndreptănd dosarul la reanchetare, judecata a arătat, că organele de anchetă trebue să

stabilească caracterul relaţiilor între învinuiţi şi martori, deoarece sînt date, că la lucru aceşti martori sînt

nedesciplinaţi, au multe pedepse, şi fiind cu aceasta nemulţumiţi ei îi ponegresc pe inculpaţi. Judecata a

propus organelor de anchetă să stabilească cauza dovedirilor în mărturiile învinuiţilor şi a martorilor39

.

Astfel, din cauza îngustării limitelor procesului probatoriu o parte a circumstanţelor esenţiale

rămîn în afara viziunii anchetatorului şi judecăţii. Aceasta subliniază convngerea şi temeinicea hotărîrii

primite şi ameninţă cu comiterea greşelelor.

În al treilea rînd, pot fi comise greşeli legate de surplusul desfacerii limitelor procesului

probatoriu. Cu toate acestea trebue de a tracta corect noţiunea de „surplus”.

37 Ларин А.М. «Расследование по уголовному делу», Mосква, 1970, с.64. (Larin A.M. Cercetarea pe dosarul penal, Moscova, 1970 pag.64) 38 Belchin R.S., Vinberg A.I.. şi alţii, op.cit., pag.246. 39Ларин А.М. «Работа следователя с доказательствами», Mосква, 1966,. С.134 (Larin A.M. Analiza probelor de către anchetator, Moscova,

1966, pag.134)

În timpul formării cumulului necesar şi suficient al probelor pe un dosar concret se folosesc

criteriile calitative şi cantitative a siguranţei în cumulul lor. Odată cu mărimea cantităţii probelor, cu

corespunderea obiectivă sau parţială a conţinutului lor – creşte şi siguranţa lor, deci prin urmare şi

siguranţa stabilirii circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoric. Deaceea în timpul determinării

limitelor procesului probatoriu pe un caz concret, trebue de avut în vedere importanţa probelor

corespunzătoare (acţiuni cu ajutorul cărora ele pot fi adunate) nu numai pentru stabilirea circumstanţelor,

ce intră în obiectul brocesului probatoriu, dar şi pentru verificarea datelor deja adunate, pentru

îndeplinirea scăpărilor şi lichidarea contradicţiilor ce au apărut în materialul probatoriu. În particular se

poate de petrecut cîteva acţiuni de anchetă penru stabilirea unei şi aceiaşi circumstanţe. Primirea în

procesul probatoriu a datelor, despre unele şi aceleaşi fapte dinn diferite surse şi intradepartamente unul

de altul sau canale de informaţie este o rezervare sau legătură paralelă a subsitemelor informaţiilor, ce

ifluenţează efectiv la mărirea siguranţei a tuturor sisteme în întregime.

Limitele partea mari ai procesului probatoriu în mod nedeterminat întinde (în timp) ancheta

prealabilă şi dezbaterile judiciare. Merge vorba nu despre orice surplus al probelor, informaţiei

probatorice, dar anume despre acel surplus ce nu se îndreptăţeşte pe sine însuşi, adică despre întroducerea

în limitele dovedirii a datelor faptice :

a) ce nu se referă la circumstanţelor cazului

b) ce stabilesc circumstanţele deja stabilite

c) stabilirea circumstanţelor cărora pe dosarul penal dat nu se cere dovedirea

procesuală

d) ce fixează posibilitatea ştiută dinainte de formare a probelor de un anumit

timp

e) inadmisibilitatea în limitele regulilor procesuale a dovedirii

În acelaşi timp surplusul probelor pe dosar practic e inevitabil în legătura cu cerinţa siguranţei sistemei

lor.

La momentul trecerii dintr-o fază în alta, „volumul faptice al probelor” totdeauna se cercetează în

direcţia apropierii maximale la limitele necesare a dovedirii. Cu toate acestea se analizează cumulul

adunat de probe, ce permite tot cu mai mare precizie să prezentăm aceste limite. Cu alte cuvinte,

determinarea limitelor procesului probatoriu (ca şi a obiectului) nu poate fi examinată ca o noţiune unică.

De căderea, apariţia, schimbarea versiunilor, primirea lămuririlor, cererilor de la participanţii procesului,

rezultatul aorecierii prealabile a probelor adunate – toate acestea duc la scimbarea concluziilor făcute

anterior.

Cele spuse nu permite să găsim răspunsul corect la întrebarea apărută procesuală, practica de

anchetă şi judiciară despre raportul limitelor procesului probatoriu în fazele cercetării prealabile şi

dezbaterilor judiciare. Din această circumstanţa inconstentabilă nu funcţionează în majoritatea cazurilor

procesual probatoriu, uneori se face concluzia despre limitele mai înguste a procesului probatoriu în

timpul cercetării prealabilă. Alţi lucrători practici şi ştiinţifici, dimpotrivă socot că limitele procesului

probatoriu la cercetares prealabilă sînt mai larg în examinarea judiciară, deoarece ancheta prealabilă este

chemată să pregătească materialul probatoriu de valoare nominală pentru examinarea lui judiciară tot

volumul său, deoarece limitele procesului probatoriu – sînt unele şi aceleaşi în timpul cercetării prealabile

şi în judecată.

În timpul cercetării prealabile şi la dezbaterile judiciare se cercetează la un rînd cu circumstanţele,

ce intră în obiectul probatoriu, faptele ajutoare cît şi faptele necesare pentru luarea hotărîrilor procesuale,

în particular pentru apărarea drepturilor cetăţenilor.

Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului penal, adică infracţiunea care

constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului40

. Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de

infracţiunea de furt împrejurarea că a fost prins noaptea de proprietar încercînd să scoată din locuinţă

lucrurile furate constituie un fapt principal. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluţionarea

cauzei penale, chiar dacă în obiectul probaţiunii din acea cauză nu se conturează şi alte aspecte de fapt.

Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sînt cuprinse în faptul principal, dar a

căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. In cazul exemplului anterior

pentru infracţiunea de furt numai împrejurarea sustragerii săvîrşite în condiţiile legii penale constituie un

fapt principal, nu bunăoară şi faptul că inculpatul a fost găsit asupra sa cu bunuri a căror provenienţă nu o

putea explica sau că a fost văzut de anumite persoane în noaptea infracţiunii, la o oră nepotrivită, cărînd

în mod suspect, un sac în preajma locuinţei victimei. Aceste situaţii intră în obiectul probaţiunii avînd

40 GR. THEODORU, op. cit., voi. II, p. 67.

legătură strînsă cu cauza respectivă însă ele constituie fapte probatorii a căror dovedire şi reţinere ca

adevărate permit să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.

Conţinutul obiectului probaţiunii. Cu privire la obiectul probaţiunii

doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul specific sau concret41

Primul are caracter

general şi trebuie dovedit în orice proces; al doilea reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces

determinat, respectiv în fiecare caz concret42

.

Obiectul generic sau abstract al probaţiunii poate fi determinat în componentele sale generale, pentru că

oricît de variate ar fi cauzele şi deci obiectul concret al probaţiunii anumite elemente generice sînt

prezente în orice activitate de dovedire. Astfel, fac parte din obiectul generic al probaţiunii de regulă,

următoarele împrejurări:

a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest sens urmează a se stabili în primul

rînd faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii;

b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de

responsabilitate al făptuitorului;

c) mobilul infracţiunii, chiar cînd nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii; acesta poate constitui un

element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei;

d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelate părţi; pentru justa soluţionare a cauzei

trebuie să se cunoască profilul lor moral şi atitudinea generală în societate;

e) urmările infracţiunii atît sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cît şi referitor la

rezolvarea corectă a laturii penale; în numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracţiunii se face

avîndu-se în vedere consecinţele faptei (de ex. la infracţiunile de lovire şi vătămare corporală - art.

151,152, 153 c. pen., avort - art. 159 c. pen., tîlhărie - art. 188, infracţiuni de delapidare a averii străine

art. 191 alin. 2 şi 3 c. pen. etc.;

f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii (de ex. în cazul unei

infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat prin indicator

corespunzător). Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozităţii sociale a făptuitorului şi au o

importanţă în special în activitatea de prevenire a infracţiunilor prin luarea măsurilor de înlăturare a

situaţiilor respective. Art. 279 c. pr. pen. prevede că organele de urmărire (obligaţia revine şi instanţelor)

trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvîrşirea

infracţiunii.

Datorită varietăţii sale infinite obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina decît

în raport cu cazul particular dat. De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmează a se analiza

alte aspecte, cum ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura în

саге о probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori

există piedici în probarea acestora etc.

Analiza conţinutului pe care îl are obiectul probaţiunii s-a referit în cele de mai sus la latura penală a

cauzei. Există însă fapte şi împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă ori cu alte aspecte

determinate de incidenţa unor instituţii procesuale.

Cît priveşte despăgubirile civile intră în obiectul probaţiunii faptele din care rezultă că paguba a fost

produsă prin infracţiunea formînd obiectul cauzei penale, natura şi întinderea prejudiciului, valoarea sa,

modalitatea de reparare a pagubei, în cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la

inculpat aparţin părţii civile pentru a putea fi restituite; în cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta

trebuie exact determinată prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească

dacă este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic.

In privinţa rezolvării laturii civile a cauzei sînt incidente toate implicaţiile şi aspectele de drept civil

propriu obiectului probaţiunii într-o cauză civilă.

Oficialitatea acţiunii civile poate atrage pentru obiectul probaţiunii incidenţe neobişnuite în genere pentru

materia civilă. De exemplu, obiectul probaţiunii este circumscris de regulă limitelor acţiunii civile aşa

cum este determinat prin principiul disponibilităţii. Partea civilă trebuie să demonstreze prin probe că

prejudiciul suferit este egal sau mai mare decît valoarea pretinsă prin acţiune. Or, în cazul exercitării din

oficiu a acţiunii civile, organul judiciar este obligat să stabilească prin probe întinderea reală a

prejudiciului şi să nu oprească probatoriul cînd dovezile au atins limita cuantumului valoric pretins de

partea civilă.

41 E. FLORIAN, op. cit., p. 282. 42 TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p. 170.

Nu orice problemă care trebuie dovedită în cursul unui proces penal urmează a se include în obiectul

probaţiunii, ci numai împrejurările avînd legătură cu rezolvarea litigiului şi deci cu săvîrşirea faptei

penale.

Pentru rezolvarea procesului (şi nu a cauzei) organul judiciar trebuie să administreze numeroase alte

probe adiacente. De pildă, pentru a putea obliga părţile să suporte cheltuielile judiciare potrivit cu

dispoziţiile legii, întinderea acestor cheltuieli trebuie să fie dovedită. La fel, în cazul cînd organul de

urmărire penală sau instanţa va dispune suspendarea urmăririi penale ori a procesului penal trebuie să

existe dovezi (în cazul acesta administrate exclusiv prin intermediul unei expertize medico-legale) că

învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă.

Faptele auxiliare, similare şi negative. Există fapte care nu intră direct în obiectul probaţiunii

dintr-o anumită cauză, pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuşi sînt

importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate (de exemplu, faptele care

probează falsitatea unui înscris cu care s-a dovedit ceva sau împrejurările care atestă reaua credinţă din

depoziţiile unui martor audiat în cauză). Acestea poartă denumirea de fapte auxiliare.

Fapte similare se numesc faptele care sînt asemănătoare celor care formează obiectul probaţiunii

într-o cauză, dar nu se află cu ele într-un raport de cauzalitate43

Faptele negative sînt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sînt inexistente, şi ele nu

pot fi probate desigur în această modalitate, decît dacă sînt convertite în fapte pozitive.

Faptele negative pot fi dovedite dacă sînt limitate şi determinate, aceasta permiţînd transformarea lor în

fapte pozitive. De exemplu, se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o

acţiune, prin dovedirea unui alibi, (situaţia prin care se demonstrează prezenţa cuiva într-un loc Ia un

anumit moment). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate

cu împrejurarea negativă determinată.

Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastităţii lor44

pentru că nu dau

posibilitatea unor corelaţii de referinţă. Astfel, este imposibil a se dovedi că cineva nu a folosit niciodată o

armă de foc, că nu a condus vreodată un anumit vehicul, că nu a fost într-o anumită localitate etc. Faptele

negative nedeterminate se exclud din obiectul probaţiunii. Cu cît gradul de determinare a situaţiei

negative creşte, cu atît sporeşte şi posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedită şi să intre în

anumite condiţii în obiectul probaţiunii într-o cauză.

Admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea probelor, în orice proces penal se pune

problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată In vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul

probei, are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi întîmplările

concrete a căror dovedire se solicită sînt de natură a ajuta soluţionarea cauzei. Această corelaţie se

examinează din diferite puncte de vedere ridicînd problema admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi

utilităţii probelor.

In materie penală, în principiu este admisibilă orice probă , legea ne-precizînd măsura în care probele sînt

sau nu admisibile.

Art. 93 alin.4 c. pr. pen. prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste cereri

neputînd fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă

este necesară pentru soluţionarea cauzei.

In procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă pe de o parte

sub aspectul libertăţii de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de

altă parte sub aspectul aprecierii acestora45

. Din punct de vedere al producerii probelor principiul

cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale46

. Dacă

intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.

O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu, proba verităţii în

cazul calomniei este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui

interes legitim47

. în celelalte cazuri proba verităţii este inadmisibilă.

43 Prin fapte similare se înţeleg faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvîrşită de învinuit sau inculpat anterior (GR. THEODORU, T.

PLĂESU, op. cit., p. 207). (De exemplu, împrejurarea că infracţiunea a fost săvîrşită după acelaşi modus operandi în care presupusul făptuitor a

comis anterior o infracţiune identică). 44 Non quis negativa şed quis indefinita (nu pentru că sînt negative ci pentru că sînt nedeterminate); vezi, V. DONGOROZ, op. cit, p. 211. 45 I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 611. 46 R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 729. 47 Veracitatea imputatei făcute în caz de calomnie se constată pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu judecarea unei asemenea fapte, prin

administrarea tuturor probelor admise de lege, fără a fi necesar ca acestea să se constate printr-o hotărîre judecătoreasca definitivă, obţinută pe

calea unei proceduri distincte. (Trib. Jud. Bihor, dec. pen. nr. 259/1981, R. R. D. nr. 3/1982, p. 62-63.

Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicţia ei cu cunoştinţele

ştiinţifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va admite de exemplu, dovedirea unor

împrejurări despre care s-аг susţine că sînt supranaturale, pentru că vin în contradicţie cu explicaţiile pe

care ştiinţa le dă fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului

moral al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice etc.

în orice alte situaţii respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greşită. Astfel, este

nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că

ar fi în duşmănie cu una din părţi. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea probei, ci ar

putea fi avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei 48

.

Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluţionării se numesc pertinente; cele care

nu sînt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă în speţă probe nepertinente. De pildă, nepertinentă

este încercarea inculpatului de a dovedi modul în care şi-a petrecut timpul înainte de săvîrşirea infracţiunii

şi în mod concret că nu a participat la o petrecere. Totuşi, chiar această împrejurare poate deveni

pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulaţie în care ar fi învinuit de conducere în

stare de ebrietate.

Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare

avînd o anumită concludentă. Sînt probe concludente49

acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează

asupra soluţionării procesului. Probele care nu sînt edificatoare, întrucît nu determină în nici un fel soluţia

se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă

şi concludentă50

De exemplu, relaţiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre inculpat şi persoana vătă-

mată sînt totdeauna pertinente avînd legătură cu cauza, dar nu sînt şi concludente în toate situaţiile. Ele

capătă însă o importanţă deosebită în rezolvarea unor cauze unde relaţia de rudenie ar putea determina

soluţionarea cauzei în ce priveşte calificarea faptei (omor intenţionat - art. t. c, c. pen., incest - art. 203 c.

pen., furt între rude - art. 210 c. pen. etc.).

448. O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar nu mai trebuie

dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante cunoscută de un număr foarte

mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deşi ar avea toată concludenta, prezintă

o anumită inutilitate. Constituie o probă utilă, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea

condiţii încît să formeze o convingere a organului judiciar. Invers, poate deveni inutilă o probă care deşi

concludentă a fost deja administrată.

Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă51

. Inutilitatea probei se manifestă

gradat fiind cu atît mai sporită cu cît proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară.

Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz.

Pentru activitatea procesuală prezintă importanţă dispoziţiile din art. 67 şi 68 c. pr. pen. potrivit cărora

cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă;

admiterea sau respingerea cererii se face numai motivat.

În practică s-a decis, că dacă instanţa a admis odată o probă, ea nu mai poate reveni asupra

dispoziţiei decît dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este

imposibilă52

. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decît cu arătarea cauzelor care o fac inutilă

în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului53

. Dacă din probele administrate rezultă că

inculpatul a săvîrşit infracţiunea imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge

probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă54

.

Deci, după cum am mai menţionat elementele de fapt şi de drept pe care trebuie să se bazeze hotărârea

judecătorească prin care se rezolvă conflictul de drept penal material adus în faţa justiţiei se dovedesc cu

ajutorul probaţiunii. Cum scopul final al procesului penal îl reprezintă însăţi judecata, adică această

hotărîre, iată deci căt de mare este importanţa probaţiunii în procesul penal. Ea reprezintă nervul central

al procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie

(faza probatorie a procesului penal).

Probaţiunea cuprinde două elemente indispensabile şi indesolubil legate între ele:

b) probele (probationes);

48 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1669/1971, R. R. D. nr. 1/1973, p. 168 49 Probe concludente sînt acelea care presupuse adevărate, sînt folositoare părţii care le invocă (R. GARRAUD, op. cit., p. 489). 50 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit, p. 119. 51 V. DONGOROZ, op. cit, p. 219. 52 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. m. 3180/1974, R. R. D. nr. 11/1975, p. 73; Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1182/1971, R. R. D. nr. 9/1971, p. 168. 53 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 527/1973, R. R. D. nr. 8/1973, p. 173. 54 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 5799/1970, R. R. D. nr. 6/1972, p. 169.

c) mijloacele de probă (media, instrumenta probanti).

Tema 5. MIJLOACE DE PROBĂ ŞI PROCEDEE PROBATORII

§ 1. Noţiuni preliminare

Probele sînt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.

Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.

Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.

Noţiunea trebuie delimitată ştiinţific cu precizie, împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de

vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută

sau demonstrată.

Mijloacele de probă nu se confundă cu subiectul probei. Subiect al probei este persoana care poate

procura elementul de informare care constituie proba (martor, expert, inculpat etc)55

.

În literatura de specialitate mai nouă se face deosebire între mijloacele de probă şi procedeele

probatorii. Acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă ci modul de a proceda în

folosirea mijloacelor de probă56

. Enumerarea mijloacelor de probă se face în art. 93 c. pr. pen. după cum

urmează: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză, etc.

În reglementarea procesual penală modernă există două sisteme de a înscrie în lege mijloacele de

probă.

Primul sistem, care este adoptat şi de codul nostru actual, enumera mijloacele de probă în mod

limitativ. Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate

de lege, dar nu prin alte mijloace neenunţate expres şi exhaustiv de norma juridică. Acesta constituie un

sistem riguros determinat la care nu se pot adăuga modalităţi neenumerate de lege.

Există numeroase reglementări în care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunţiativ57

.

Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exempli-ficativ, organul judiciar putând adăuga la

mijloacele enumerate în lege şi altele, care nu sunt prevăzute expres. Sistemul astfel creat este mai elastic

dar în acelaşi timp şi mai puţin riguros.

Fiecare dintre cele două concepţii manifestă avantaje şi dezavantaje incontestabile, în analiza cărora

nu mai intrăm.

O reglementare cu rigiditate redusă prezenta şi codul de procedură penală român din 1936, care în art.

137 prevedea că proba în materie penală se face prin următoarele mijloace: procese-verbale, înscrisuri,

martori, informatori, expertize, constatări la faţa locului, indicii, prezumţii şi orice alte mijloace neoprite

de lege.

De remarcat, că în partea finală însăşi textul evocat permitea ca faptele care constituie probe să poată

fi deduse în faţa organului judiciar prin orice modalitate de natură a forma convingerea intimă a

acestuia.

Folosirea oricăror mijloace neoprite de lege pentru determinarea convingerii organelor judiciare se

întâlneşte îndeosebi în procedurile care cunosc judecarea cauzelor cu juraţi, întrucât aceştia nu sunt de

regulă încorsetaţi de un sistem de mijloace probatorii fixat într-un tipar juridic formîndu-şi opinia despre

vinovăţia acuzatului în modul cel mai liber.

Libertatea mijloacelor de probă. Regula admisibilităţii generale a probelor în materie penală (cu

excepţiile minime învederate), atestă teza că în principiu este posibilă şi permisă dovedirea oricărei

împrejurări de fapt care constituie probă în rezolvarea cauzei penale. La această libertate a probelor

trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor

judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă, în

materie penală există regula generală că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din mijloacele

de probă prevăzute de lege. Libertatea acordată organelor judiciare înlătură piedicile ce s-ar putea ivi în

stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare58

.

Deşi mult mai largă decât în procedura civilă libertatea mijloacelor de probă poate fi uneori limitată în

condiţii restrânse şi în materie penală. Astfel:

55

V. DONGOROZ, op. cit, p. 212. 56

V. DONGOROZ ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 170. 57

M. FRANCHIMONT. s. a.. op. cit. n. 755. 58

Gr.Teodoru, op., cit., vol.II, p.93

- dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit de grav impune stabilirea

acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii (art. 117 alin. l c. pr. pen.);

- stabilirea morţii violente nu se poate face cu eludarea dispoziţiei din art. 114 c. pr. pen. care prevede că

în asemenea situaţie se va dispune o constatare medico-legală;

- probarea adulterului este admisă numai prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau

prin scrisori care emană de la soţul vinovat (art. 304 alin. 4 c. pen.);

- administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei căreia îi

aparţine acea chestiune (art. 44 alin. 2 c. pr. pen.).

464. Procedeele probatorii. Modalităţile concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă

sînt foarte variate. Este posibil ca prin acelaşi procedeu probator să se ajungă la administrarea unor

mijloace de probă diferite (de exemplu, ascultarea unor persoane poate constitui un procedeu probator atât

în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în cazul declaraţiei oricărei altei părţi ori a martorului). De

asemenea, este posibil ca acelaşi mijloc de probă să comporte modalităţi concrete de administrare diferită,

ducând la procedee probatorii deosebite (spre pildă, în cazul unui înscris procedeele de cunoaştere a

conţinutului acestuia pot fi foarte variate: cercetarea directă, traducerea sau descifrarea în cazul redactării

într-o limbă străină sau formă criptografică, compararea cu alte scripte în cadrul prezentării acestora spre

comparaţie în condiţiile art. 127 c. pr. pen., ridicarea lor sau găsirea în cadrul unei percheziţii ori cercetări

Ia faţa locului etc.

465. Reglementarea mijloacelor de probă este detaliată în art. 69-132 c. pr. pen. Cu privire la concepţia

legiuitorului asupra sistematizării acestora este de reţinut că în dispoziţiile respective au fost cuprinse atât

prevederile ţinând de normarea propriu-zisă a mijloacelor de probă enumerate prin art. 64 c. pr. pen. cât şi

dispoziţiile referitoare la procedeele probatorii.

Unele dispoziţii privitoare la mijloacele de probă au fost prevăzute în acelaşi cadru cu procedeele

corespunzătoare mai adecvate. De pildă, în secţiunea intitulată "Declaraţiile învinuitului sau ale

inculpatului" (art.103 ) se cuprind dispoziţii atât cu privire la această declaraţie ca mijloc de probă cât şi

la procedeul probator al ascultării cu toate aspectele care ţin de metodologia audierii (importante în tactica

cercetării criminalistice) şi care au evidente implicaţii juridice.

în afara acestui mod de a proceda, care se regăseşte şi la alte mijloace de probă în cadrul capitolului

respectiv, în cod au fost incluse şi secţiuni în care sunt reglementate de sine stătător anumite procedee

probatorii cum ar fi: confruntarea (Secţiunea IV, art. 87-88), ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea

percheziţiei (Secţiunea VIII, art. 96-111), cercetarea la faţa locului şi reconstituirea (Secţiunea XII, art.

129-131).

§ 2. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului. Se consideră învinuit, persoana împotriva căreia este desfăţurată procedura de urmărire penală, în

legislaţie acest titlu este atribuit făptuitorului odată cu declanşarea procesului penal – art.229 CPP potrivit

legii persoana faţă de care se efectuiază urmărirea penală se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în

mişcare acţiunea penală împotriva sa. Actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de

învinuit sunt: rezoluţia şi procesul-verbal (ele fiind cele două acte prin care începe urmărirea penală)59

.

Nimeni nu cunoaşte mai bine cum a avut loc fapta penală decât infractorul.

Deşi învinuitul sau inculpatul nu are deseori interesul să dezvăluie adevărul, declaraţiile lui - chiar

în varianta expusă de acesta - cuprind aspecte a căror importanţă e incontestabilă în soluţionarea

procesului. In plus, declaraţiile celui în cauză reprezintă primul element prin care acesta îşi exercită

personal dreptul de apărare, aducând la cunoştinţa organului judiciar faptele şi împrejurările de natură a-1

dezvinovăţi sau de a reduce din vinovăţie. Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu excepţia

cazului când se sustrage de la desfăşurarea procesului penal. Nerespectarea obligaţiei constituie un motiv

de nulitate a hotărârii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de

apărare60

.

Învinuitul sau inculpatul nu este însă obligat să relateze faptele pentru că darea declaraţiei este un drept

al său şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se).

59

I.Pitulescu, P.Abraham, E.Derţitan, I.Ranete, Dicţionar de termini juridici uzuali, explicativ-practic, Naţional

1997, pag.42 60

Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 399/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 57

Procedura de ascultare este prevăzută în art. 70-74 c. pr. pen. La început, învinuitul sau inculpatul este

întrebat cu privire la datele de identitate, la locul de muncă, ocupaţie, antecedente penale şi orice alte date

necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale61

. Învinuitul sau inculpatul este informat despre fapta

care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce cunoaşte în legătură cu aceasta62

. El

nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie sau să nu denatureze adevărul, pentru că învinuitul are dreptul şi

nu obligaţia de a da declaraţii.

Pentru ascultarea sa învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar. Dacă

învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta, organul îl ascultă la locul unde se

află. în faza de urmărire penală, înainte de ascultare, organul cere învinuitului sau inculpatului să dea o

declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, învinuiţii sau inculpaţii sunt ascultaţi

separat.

Învinuitul sau inculpatul este lăsat la început să declare tot ce ştie în cauză. Ascultarea nu poate

începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor date anterior. Nu se permite prezentarea sau citirea

declaraţiilor scrise mai înainte, fiind însă admisă folosirea de însemnări pentru redarea amănuntelor greu

de reţinut.

Declaraţiile orale se consemnează în scris, citindu-se conţinutul sau permi-ţîndu-se lectura, învinuitul sau

inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină şi la sfârşit. în caz de nesemnare (imposibilitate,

necunoaşterea scrisului, refuz) aceasta se menţionează în declaraţia scrisă. Declaraţia se semnează şi de

organul de urmărire, respectiv preşedintele completului de judecată şi grefier.

Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixată în art. 69 c. pr. pen. care dispune că

declaraţia învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este

coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă (se poate reţine numai ceea ce se confirmă

prin alte probe) şi retractabilă (organul apreciind asupra valorii retractării)63

. Posibilitatea retractării

subzistă în orice fază a procesului şi în căile de atac extraordinare64

Recunoaşterea faptei nu constituie o

piedică în revizuirea ulterioară a hotărârii65

.

Organul judiciar este îndreptăţit să înlăture declaraţiile date înainte asupra cărora inculpatul a revenit,

dar numai în măsura în care retractarea e temeinic motivată şi de natură să formeze convingerea că

relatările anterioare nu reprezintă adevărul66

.

în dreptul modern declaraţia învinuitului sau inculpatului nu mai este considerată „regina probelor”.

Totuşi, în unele sisteme de drept, în special cel de tip anglo-saxon, concepţiile tradiţionale au lăsat urme.

Astfel, dacă inculpatul declară de la început că se recunoaşte vinovat, procedura se simplifică (de

exemplu, se exclude participarea juriilor), de unde importanţa de a şti iniţial dacă apărarea pledează cu

recunoaşterea sau nerecunoaşterea vinovăţiei (guilty or not guilty)67

. De asemenea, inculpatul nu poate fi

audiat în timpul urmăririi penale, dacă se declară not guilty (non coupable)68

.

Doctrina modernă se referă la folosirea în practică a unor mijloace tehnice de apreciere a

declaraţiilor inculpatului. De exemplu, tehnicile criminalistice de cercetare occidentale pun mare accent

pe anumite probe psihometrice (se măsoară ritmul respiraţiei, a pulsului, presiunea arterială etc., în timp

ce se pun inculpatului diverse întrebări - unele neutre altele socotite critice). Pentru înregistrare se

folosesc aparate cunoscute sub diverse denumiri (cardio-pneo-psihograf, poligraf, Keller, "detector de

minciuni", detector de stress emoţional în voce sau scris etc.)69

Aparatele de tipul detectorului de minciuni ("Lie detector", "Lugendetektor") sunt impropiu denumite

astfel deoarece acestea nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în

timpul variatelor stări emoţinale, care se concentrează în diverşi parametri funcţionali, ce urmează a fi

interpretaţi în vederea aprecierii existenţei unor simulări în formularea răspunsurilor70

.

61

Vezi, EUGEN LAZĂR, Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana infractorului, R.R.D. nr.

11/1969, p. 71-78. 62

Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1966 R.R.D. nr. 1/1967, p. 116. 63

V. DONGOROZ, op. cit, p. 221. 64

R, MERLE, A. VITU, op. cit, p. 756. 65

R. GARRAUD, op. cit, voi. II, p. 76. 66

Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 63/1980, R.R.D. nr. 3/1981, p. 65. 67

R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 752. 68

G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 362. 69

EMILIAN STANCU Criminalistica, voi. II, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 115-116. 70

A. CIOPRAGA, Criminalistica, Tactica, Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, 1986, p. 206.

Literatura română de specialitate este unanimă în a aprecia că testarea sincerităţii declaraţiilor cu ajutorul

unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoţiei, deşi are un fundament ştiinţific, nu poate încă

produce consecinţe juridice concludente şi nu poate fi folosită decât cel mult ca mijloc de investigaţie

extrajudiciară, fără a fi considerată mijloc de probă sau procedeu probatoriu admis de lege.

§ 3. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile În afara făptuitorului, pot furniza date legate de infracţiunea săvârşită şi celelalte părţi, în primul rând

cel vătămat prin fapta penală. De aceea, organul judiciar are obligaţia să cheme şi să asculte persoana

vătămată precum şi partea responsabilă civilmente (art. 76 c. pr. pen.). Neaudierea părţii vătămate duce la

desfiinţarea sentinţei, deoarece potrivit art. 75 declaraţia, în măsura coroborării cu alte probe în cauză,

constituie mijloc de probă71

.

Cel vătămat trebuie lămurit înainte de ascultare că poate participa în cauza penală în calitate de parte

vătămată sau parte civilă, după caz, precizându-se .

Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile, responsabile civilmente – fiind una din părţile

procesului penal, aceştia au şi ei dreptul de a face declaraţii – art.75-77 CPP. Pentru ca o persoană să

participe în cadrul unui proces penal în calitate de parte vătămată, sau una dintre cele indicate, este

necesar ca ea să se prezinte în faţa autorităţilor competente, unde i se pune în vedere că poate participa în

această calitate.

Conform art.76 CPP organul judiciar are obligaţia de a asculta persoana vătămată precum şi

persoana responsabilă civilmente. Ca o condiţie sine-qua-non apare iminenţa informării părţii vătămate,

înaintea începerii ascultării cu drepturile şi efectele ce apar ca rezultat al participării la proces.

Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face după aceleaşi

reguli ca şi cele aplicate la ascultarea învinuitului sau a inculpatului fără depunerea de jurământ, aceasta

se datorează faptului că este deasemenea parte cointeresată în cauză.

Importanţa deosebită a declaraţiilor părţii vătămate constă şi în faptul că ele reprezintă prima sursă

de informare a organelor de drept asupra faptei comise şi poate contribui esenţial la început acumulării

datelor referitoare la fapta şi făptuitor72

. În acest sens organele judiciare au anumite obligaţii pe care

trebuie să le îndeplinească faţă de persoana vătămată73

.

La aprecierea valorii probante a declaraţiilor părţii vătămate va trebui să se manifeste o firească

suspiciune, deoarece persoana dată este preocupată de apărarea intereselor sale ţi ea ar putea să exagereze

faptele inculpatului spre a se justifica pedepsirea mai aspră a acestuia74

.

§ 4. Declaraţiile martorilor – este imposibil a ne imagina desfăşurarea unui proces penal fără

participarea a cel puţin unui sau doi martori.

Legislaţia în vigoare a României a făcut unele excepţiifaţă de persoanele care pot participa în cadrul

procesului penal ca martor75

, stabilindu-se unele restricţii în această privinţă. Un moment esenţial,

careţine mai mult de practică, este cerinţa de participare a cel puţin doi martori. Anume această

împrejurare de participare a unei persoane în rolul dat permite persoanei împuternicite de a percepe modul

în care s-au desfăşurat careva acţiuni, prin care fapt permite înţelegerea ordinii de desfăşurare a faptelor

cenecesită vereficare şi apreciere juridică.

Ascultarea martorilor se face cu respectarea următoarelor cerinţe:

- obligaţia de a se prezenta la chemare;

- obligaţia de a depune declaraţii;

- obligaţia relatării adevărului;

Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, etate, adresă, ocupaţie. Este întrebat

asupra rudeniei cu părţile din proces şi relaţiile cu ele. Dacă este rudă apropiată, i se pune în vedere că nu

are obligaţia de a face declaraţii. După aceasta martorul depune jurământul prevăzut de art.85 CPP.

§ 5. Înscrisurile – reprezintă încă un mijloc de probă, prevăzut de către legislaţia procesual penală a

României. Conform art.89 Cod de procedură penală, înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în

71

Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 351/1970, R.R.D. nr. 8/1971, p. 161. 72

Grigore Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1972,

pag.133 73

N.Volonciu “Tratat de procedură penală. Partea generală,” PAIDEIA, ediţia a III-ea, pag.183. 74

I.Pitulescu, P.Abraham, E.Derţidan, I.Raneti, Dicţionar de termini juridici uzuali, explicativ-practic, Naţional,

1997, pag.42. 75

Elena Dinisu Crişu, Ştefan Crişu “Cereri penale în justiţie”, AGRESSIS, 1999, pag.76.

conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să constituie la aflarea adevărului. În acest act

normativ este dată o noţiune generală, aceasta fiind desfăşurată mai deteliat în literatura de specialitate.

Drept exemple de asemenea lucruri pot servi diferite registre de evidenţă, chitanţe sau alte obiecte

care păstrează pe suprafaţa lor diferite date sau imprimări, corespondenţa.76

În multe cazuri un ănscris

poate servi şi ca mijloc material de probă şi mai pot fi divizate în înscrisuri necaracterizate şi

caracterizate.

O trăsătură esenţială pe care trebuie să le posede înscrisurile, este fsptul că pe ele trebuie să fie

marcate semnele scrierii fonetice.77

Cu această ideie este imposibil de a nu fi de acord, deoarece anume

prin fixareacuvintelor omul îşi redă ideile într-o careva limbă, iar dacă să luăm ca exemplu tabloul unui

pictor, el nu poate avea nici o valoare probantă, cu excepţia cazului când este pregătit pentru a fi realizat

drept având o careva valoare istorică sau artistică falsă. De exemplu o persoană realizează un tablou al

său, spunând că este lucrarea uni pictor vestit. În acest caz consider că acesta este un mijloc de probă

material.

§ 6. Înregistrările audio sau video şi fotografiile. Despre rolul şi importanţa fotografiei s-au scris foarte

multe articole, monografii, lucrări atât de specialiştii în dreptul procesual, cât şi de către specialiştii în

criminologie. Aş vrea numai să menţionez faptul că datorită fotografiei s-a reuşit faptul de a prezenta

careva momente sau obiecte în mod real, cum ele s-au întâlplat, iar prin intermediul fotografiei color-

chiar şi culorile nemijlocit. Ultimul tip de fotografii permite spre exemplu prezentarea mai realăa locului

unui omor, unde petele de sânge vor fi văzute în modul corespunzător.

§ 7. Mijloacele materiale de probă. – Sunt prevăzute de secţiunea VII a Codului de procedură penală, în

art.94-95. în conformitate cu art.94 obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi

alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, constituie mijloace materiale de probă.

Aceste mijloace de probămai sunt numite „martori muţi”,78

aceasta are loc din cauza că materialele

date pot „vorbi” numai cu ajutorul omului – în urma analizei minuţioase a urmelor lăsate pe obiectele

date. Aceste mijloace de probă în cele mai multe cazuri dovedesc declaraţiile unor martori obişnuiţi.

Conform opiniei unor savanţi în materia dată – obiectele respective nu se ridică suspiciunea relei-credinţe

de care pot da dovadă unii martori.79

§ 8. Metodele de strîngere şi verificare a probelor

Reglamentarea de către lege a obiectului şi limitelor procesului probatoriu, condiţiilor cărora

trebue să corespundă probele, scopul cărora e de a asigura plinătatea, multelateralitatea şi obiectivitatea

cercetării circumstanţeloresenţiale a fiecărui dosar, se îmbină cu cerinţele înaintate metodelor de strîngere

şi verificare a probelor. Fiecare obiect al cunoaşterii cere o tehnologie specială de cercetare a lui, o

metodă specială de studiere şi prelucrare a materialului.

Deaceea în sistema noţiunilor iniţiale a dreptului şi teoriei probatorice se includ la un rînd cu

caracteristica scopului, obiectului, limitele şi mijloacele procesului probatoriu, deasemenea şi

caracteristica metodelor de strîngere şi verificare a probelor. Cu toate acestea apare un rînd de întrebări,

legate de sistema şi caracterul metodelor de dovedire, condiţiile de admitere a lor, particularităţile de

folosire a lor, aplicabile la unele faze aparte a procedurii penale în împuternicirile diferitor participanţi ai

procesului. Examinarea acestor întrebări cu atît mai mult e necesară, că spre deosebirea de alte noţiuni de

bază ai dreptului şi teoriei probatorice, metodelor de dovedire îi este acordată cu mult mai puţină atenţie

în literatura procesuală.

Metodele de strîngere şi de verificare a probelor – este o sistemă de procedee şi operaţiuni

realizate în acţiunile prevăzute de legea procesuală penală, a anchetatorului, judecătorului şi altor

persoane ce au aşa împuterniciri, ce sunr îndreptate spre căutarea, stabilirea, primirea, fixarea şi

cercetarea datelor de un anumit tip. Nu se poate, cu aceasta se face uneori, să limităm noţiunea procesuală

de strîngere şi verificarea probelor nu mai da ordinea formei de producere a acţiunilor corespunzătoare.

Deoarece reglamentarea procesuală, să razăm pe legitatea cunoaşterii ce există real, impune să activezi în

strictă conformitate cu ele, deoarece ea cuprinde strîngerea şi ferificarea probelor nu numai din exterior,

dar şi din interior, singurul conţinut a acţiunilor corespunzătoare. Conţinutul de bază ai metodelor de

76

Elena Dinisu Crişu, Ştefan Crişu, op.cit., pag.76 77

Idem

strîngere şi verificare a probelor, sînt procedeele şi operaţiile de dovedire, prin mijlocirea cărora se

efectuiază primirea informaţiei necesare şi transmiterea ei adresaţilor de dovedire. Existenţa regulilor

formale, executarea cărora trebue să adeverească mersul şi rezultaele aplicării procedeelor şi operaţiunilor

corespunzătoare de aflare a adevărului, alcătuesc specificul metodei procesuale de strîngere şi verificare a

probelor, dar să nu epueze conţinutul şi scopul reglamentării legislative.

Putem evedenţia următoarele elemente obligatorii a caracteristicii în lege a fiecărei metode

procesuale de strîngere şi verificare a probelor, ca o îmbinare specială a procedeelor şi operaţiilor

destinate pentru primirea şi transmiterea informaţiei probatorice:

1) stabilirea tipului de informaţie, spre primirea cărora e îndreptat

procedeul dat;

2) enumerarea participanţilor;

3) descrierea esenţei procedeelor şi operaţiilor îndreptate spre

strîngerea şi verificarea probelor;

4) locul şi tipul de apreciere a acestor procedee şi operaţiuni;

5) condiţiile de admitere a lor;

6) măsurile de asigurare a multelateralităţii strîngerii şi verificării

probelor;

7) măsurile de prevenire a infuziunei în sfera intereselor personale

a cetăţenilor, asigurarea securităţii şi îngrădirea demnităţii persoanelor, la care, sau cu ajutorul cărora pot

fi primite datele corespunzătoare;

8) determinarea detalizată specială a procedeelor şi operaţiunulor

de fixare a datelor adunate şi a rezultatelor de verificare a lor, atît şi a datelor ce adeveresc corespunderea

acţiunilor de adunare şi verificare a probelor cerinţelor legii;

Astfel sistema de reglamentare a fiecărei metode de adunare şi verificării metodelor de adunare şi

verificare a probelor, reflectă trăsăturile caracteristice a procesului probatoriu în întregime. Procedeele şi

operaţiunile de aflare a adevărului se înfrăţesc şi se combină cu procedeele şi operaţiunile îndreptate spre

asigurarea şi convingerea corectitudinei de primire a datelor, cu scopul de a asigura plinătatea şi precizia

fixării şi transmiterii acestor date, asigurării drepturilor şi intereselor legale, a persoanelor, ce se află în

sfera activităţii de strîngere şi verificării a probelor. Ca şi procedeele de aflare a adevărului, măsurile de

acest gen sînt întruchipate în formă legală, ce se manifestă ca o sistemă de prescrieri şi interzicerii.

Sistemele metodelor de strîngere a probelor sînt diferite, reeşind din caracterul obiectelor –

purtători de informaţie, natura semnelor ce transmit informaţia, metoda de cadre a ei, strucruraobiectului

reflectat, obstacolele aşteptate, tipice, oentru strîngerea şi transmiterea informaţiei de acest tip.

Comunicări verbale în scris – aceasta este una din formele de informare…

Materialele şi detaliile deasemenea ne servesc ca mijloace de informare. Practic orice formă ai

operaţiunilor pe care le putem urmări şi înregistra, alcătueşte o informaţie potenţială a surselor

comunicabile80

.

Aceste legităţi generale a teoriei informative pot fi complect răspîndite în ramura procesului

probatoriu, ca şi bazele despre necesitatea asigurării maximale a preciziei datelor transmise şi eficacitatea

lor. Metodele de strîngere şi verificare a probelor de fiecare tip sînt destinate pentru aceea, ca să asigure

siguranţa necesară a informaţiei primite în forma ei concretă.

Articolul 56 al C.P.P. al R.M. clar evedenţiază metodele de strîngere şi verificare a probelor,

reeşid anume din specificul existenţei şi transmiterii diferitor tipuri de informaţie.

Interogării, percheziţiei, ridicării, cererii (de a prirmi de la cetăţeni şi persoane cu funcţii de

răspundere a documentelor) ca metode de primire a comunicăţiilor verbale şi scrise de la persoanele în

conştiinţa cărora sînt întipărite anumite date;

Examinările, cercetările, ridicări, experimente, cerinţa prezentării obiectelor ca metoda de primire

a informaţiei probatorice, ce se conţine în elementele faptei urmărite nemijlocit.

Expertiza ca metodă de primire a informaţiei. Ce se cere pentru efectuarea ei, primirea sau

transmiterea cunoştinţelor speciali.

Astfel deosebirea metodelor de strîngere a informaţiei şi verificare a probelor în esenţă produce

deosebirea tipurilor utemilor, ceea ce corespunde subordonării scopurilor şi metodelor numite mai sus, de

strîngere şi verificare a probelor nu poartă un caracter obişnuit. De pildă, percheziţia şi ridicarea cu scopul

80

Соловьев А.Б. Использование доказаткльств при допросе, Москва, 1981, с.20-50 (Soloviov A.B. Folosirea

probelor la interogatoriu, Moscova, 1981 pag.20-50)

strîngerii obiectelor, lucrărilor, ca cerinţă de a prezenta probe de un fel sau altul, au multe comune. Dar şi

strîngerea şi verificarea informaţiei ce se conţine în semnele obiectelor, ce necesitate includ strîngerea şi

verificarea comunicăţiilor persoanelor referitor la originea apariţiei informaţieidate. Cu toate acestea

această împărţire are o temeinicie rwală, ce permite în mare măsură să evedenţieze particularităţile

existenţei şi transmiterii formelor concrete a informaţiei faptice lacăutarea ei, stabilirea, primirea, fixarea

şi examinarea.

Metodele de strîngere şi apreciere a probelor sînt:

1) acţiunile de anchetă şi judecată de strîngere şi păstrare a

probelor;

2) alte metode de adunare şi verificare a probelor;

a) acţiunile de verificare în faza de intentare a dosarului penal

(primirea declaraţiilor şi comunicaţiilor, cererea lămuririlor şi a altor materiale);

b) cererea prezentării documentelor şi obiectelor de la cetăţeni, de

către organul ce efectuiază cercetarea pe dosar:

I) cererea de a prezenta obiecte şi documente ce deacum sînt;

II) cererea de a petrece revizia şi a prezenta rezultatele ei;

III) cererea de a alcătui şi prezenta documentele (certificate, caracteristici ect.)

c) primirea comunicaţiilor (în acelaş rînd a documentelor şi

obiectelor din iniţiativă) de la;

I) participanţii la proces;

II) organizaţii şi instituţii;

III) cetăţeni;

IV) alte persoane.

Tuturor acestor metode (nu numai acţiunilor de anchetă şi judiciare

în sens restrîns) le sînt caracteristice toate elementele, despre care s-a vorbit mai sus, deşi ele sînt descrise

nu cu acelaş grad de detalizare. Tote ele au o formă procesuală în unitate cu conţinutul său. Deaceea ar fi

greşit să socotim alte metode, în afara acţiunilor de anchetă şi judiciare, ca metode procesuale de strîngere

şi verificare a probelor. Forma lor procesuală e alta, decît la acţiunile de anchetă, e mai puţin detalizată,

dar că există.

Astfel, cercul metodelor admisibile de strîngere şi verificare a probelor sînt corelate de legislator

cu sarcinile concrete a fiecărei faze a procedurii penale, prezentînd fiecare dată posibilitatea necesară şi

suficienţa pentru realizarea acestor sarcini şi cu toate acestea împiedicînd eşirea după limitele scesteia.

Dar nu trebue să excludem că pe parcursul dezvoltării procesului penal pot apărea şi metode noi de

strîngere şi verificare a probelor.

După alte concepţii doctrinare probele pot fi clasificate după diverse criterii în literatura juridică

neexistînd un punct de vedere unitar în această privinţă. Probele pot fi împărţite în două după cum vin sau

nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul lor cu obiectul probaţiunii

şi deci faptul principal care urmează a se dovedi etc.

Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină se vor analiza în continuare următoarele:

probele în acuzare şi apărare, probele principale, secundare si incidentale, probele preexistente şi

survenite, probele imediate şi mediate, probele directe şi indirecte81

.

Astfel, revenit la desfăşurarea înşelesurilor susmenţionate.

- Probele în acuzare sînt acelea prin care se face dovada vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a

unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sînt în defavoarea

inculpatului sau învinuitului ele fiind administrate în vederea susţinerii acuzării.

- Probele în apărare sînt cele care dovedesc nevinovăţia inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare

care survine în favoarea acestuia. Probele în apărare sînt administrate în genere de apărare, dar pot fi

administrate şi de organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei aflării adevărului în cauză; aceste

probe trebuie strînse, administrate şi verificate din oficiu de către organele judiciare, independent de

poziţia apărării.

Calificarea după acest criteriu nu prezintă o rigurozitate ştiinţifică fiind pozibil ca demarcaţia dintre

aceste categorii să nu fie totdeauna netă, iar pe de altă parte o anumită categorie să se transforme în

81

Probele se mat clasifică de exemplu, în probe materiale şi personale, judiciare §i extrajudiciare etc. I.

STOENESCU, şi GR. PORUMB, Drept procesual civil român. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1966, p. 151-152; de

asemenea, sînt amintite categorii ca de pildă: probe precise, probe conjuncturale, probe dubioase, probe sigure etc.

(V. DONGOROZ, ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 169).

contrariul ei. Totuşi clasificarea este menţinută şi amintită în mod constant în literatura de specialitate82

,

datorită importanţei sale din punct de vedere practic.

După obiect83

, probele se clasifică în principale, secundare şi incidentale. - Probele principale

se referă la existenţa faptului imputat.

- Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului.

- Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de ex. temeinicia

motivelor de recuzare invocate de către parte).

În raport de realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în: preexistente şi survenite84

.

Constituie o probă preexistentă o împrejurare de fapt care este anterioară săvîrşirii infracţiunii cum ar fi

de exemplu faptul că bigamul celei de-a doua căsătorii a mai fost legal căsătorit sau că funcţionarul care a

primit mită în legătură cu activitatea sa prestează această activitatre în virtutea unui contract de muncă

anterior încheiat etc.

Dimpotrivă, proba este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul

comiterii infracţiunii sau chiar ulterior. De pildă, decesul victimei într-o cauză de omor constituie o

asemenea probă întrucît împrejurarea a survenit cu ocazia săvîrşirii faptei, rezultatul putîndu-se produce

chiar ulterior.

- Probele imediate (nemijlocite sau primare) sînt probe nederivate obţinute din sursa originală.

Constituie o probă imediată declaraţia unui martor ocular care relatează faptele înregistrate prin simţuri

proprii; originalul unui înscris este de asemenea o probă imediată.

- Probele mediate (mijlocite sau secundare) nu provin direct de la izvorul probei, fiind obţinute dintr-o

sursă mai îndepărtată (din a doua mînă sau uneori chiar pe o filieră mai lungă).

Clasificarea are în vedere gradul în care se aplică principiul nemijlocirii. Importanţa practică constă în

determinarea folosirii pe cît posibil a probelor imediate şi în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar fi

impietat asupra nemijlocirii.

- Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale,

demonstrînd ele singure vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în

flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoaşterea coroborată cu alte probe etc.

- Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăţia sau nevinovăţia, reprezentînd numai

împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Sînt probe indirecte de

exemplu: faptul că între infractor şi victimă exista anterior o duşmănie, faptul că infractorul a fost văzut în

apropierea locului săvîrşirii infracţiunii, faptul că persoana bănuită nu are alibi etc.

Probele indirecte, denumite şi indicii, luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe cînd o

singură probă directă dovedeşte vinovăţia cuiva.

în practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, pentru că modul ocult de săvîrşire a

infracţiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe. Cînd în cauză există numai probe indirecte,

acestea trebuie mînuite cu multă circumspecţie şi pricepere profesională, încît concluzia desprinsă să aibă

putere de certitudine, iar legătura şi armonia din lanţul indiciilor să excludă posibilitatea fundamentării

altei versiuni.

Conform art.93 alin. (2) CPP al R.Moldova prevede că:

În calitate de probe în procesul penal e admit elemete de fapt constatate prin intermediul următoarelor

mijloace:

1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii

civile, părţii civilmente responsabile, martorului;

2) raportul de expertiză;

3) corpurile delicte;

4) procesele –verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării

judecătoreşti;

5) documentele (inclusiv cele oficiale);

6) înregistrările audio sai video, fotografiile;

7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

82

P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 914; clasificări după acest criteriu se fac şi de către majoritatea

autorilor români (vezi, TRAIAN POP, I. TANOVICEANU, V. DONGOROZ, S. KAHANE, GR.

THEODORU, MATREI BASARAB, I. NEAGU) 83

V. DONGOROZ, op. cit, p. 215. 84

V. DONGOROZ, ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 171.

La aprecierea probelor în Codul de Procedură Penală a R.Moldova, în dependenţă de cel al

României este inclus art.101, care dispune că:

(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei,

utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al

colaborării lor.

(2) Reprezenantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform

propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi

în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată.

(4) Instanţa pune la baza hotărârii sale numai acele probe la cercetarea cărora au avut acces

toate părţile în egală măsură.

§ 9. Subiecţii procesului probatoriu. Subiecţii procesului probatoriu – aceasta este organele şi persoanele, ce joacă în procesul

probatoriu nu un rol epizodic (de o singură dată) sau unic, ci permanent, rol îndelungat (măcar în limitele

unei faze), adică:

a) ce efectuiază dovedirea (adunarea, verificarea, cercetarea şi

aprecierea probelor) şi răspunderea pentru fapta social periculoasă;

b) ce au dreptul la participarea activă şi îndelungată în procesul

probatoriu pentru apărarea intereselor sale sau a persoanelor pe care îi prezintă, interesele care sînt

apărate de lege;

Alţi subiecţi ai drepturilor şi obligaţiilor procesuale (nu subiecţii

procesului penal ) pot juca în procesul probatoric un rol ajutător sau epizodic, neavînd cu toate aceste

interese procesuale personale. Aceasta sînt persoanele, ce joacă rol ajutător, tehnic în procesul probatoriu

(traducere, acordarea ajutorul tehnic anchetatorului la ridicarea la ridicarea corpurilor delicte, adeverirea

procesului verbal ect.), persoanele ce sînt sursele datelor despre faptele, probe petrecute de ei sau stabilite

în baza cunoştinţelor speciale, organele şi persoanele la care sînt îndreptate cerinţele procesuale de o

singură dată a anchetatorului, procurorului şi judecătorului îndreptate spre primirea probelor, sau care

efectuiază prezentarea lor de o singură dată din proprie iniţiativă.

Tema 6. NOŢIUNEA ŞI DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND ADMISIBILITATEA PROBELOR

1.1. Noţiunea, scopul şi importanţa probaţiunii în procesul penal

a. Noţiunea probaţiunii. Concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a

probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestîndu-se variat în istoria procesului penal.

În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi mistice permiteau organului

judiciar să interpreteze în modul cel mai liber şi foarte arbitrar anumitor probe, avînd chiar o esenţă sau

explicaţie supranaturală, în care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori pe seama

„înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţi”.

Istoria universală şi românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul ordaliilor, a

duelului judiciar şi a jurămîntului religios.

Jurămîntul cu brazda pe cap sau instituţia cojurătorilor cunoscute şi îndelung folosite în vechiul

drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepţii juridice.

În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale (cunoscut şi sub denumirea de sistemul

probelor legate), în care legea dădea diverselor probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale

cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în

conformitate cu concepţiile şi interesele promovate prin norma juridică.

În cadrul acestei forme istorice de proces, caracteristică mai ales pentru ultimele secole ale

orînduirii feudale, în care puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vîrfurilor

clerului reprezentau pîrghiile cele mai de seamă ale puterii în stat, concepţiile juridice despre probe erau

în concordanţă cu concepţiile politice şi sociale.

Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul

înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalităţii

sociale), etc85

.

În aceeaşi lumină trebuie înţeleasă ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor

(proba probatissima), obţinută de cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee de constrîngere ca şi

cuantificarea numerică a unor probe.

Reguli de felul celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor (testis unus

testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei anteriori ascultaţi pentru a se

dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele româneşti din secolul XVII) se înscriau ca certe aspecte ale

formalismului cantitativ.

În proesul penal modern legea nu tarifează în general probele dîndu-le o anumită putere

probatorie sau grad de credibilitate, aşa cum era tipic în teoria probelor formale.

Totuşi, în legislaţiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi,

menţinîndu-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe.

În scopul adoptării unei hotărîri într-o cauză penală, e necesar: a stabili dacă a avut loc fapta

ilicită în baza căreia a fost internat dosarul penal; cine a săvîrşit acţiunile (inacţiunile) infracţionale;

vinovăţia inculpatului şi motivele infracţiunii, de asemenea şi alte împrejurări, care caracterizează

evenimentele din trecut şi identitatea învinuitului.

În urma investigaţiilor asupra cazului penal, putem stabili, că faptele n-au avut loc şi făptuitorul

nu are nimic comun cu infracţiunea.

85

N. Volonciu. Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I. – Bucureşti: ed.Paideia, 1996, pag.155

Caracteristicul stabilirii acestor fapte constă în aceea că ele au avut loc în trecut prin restabilirea

tabloului faptei prin prisma acelor informaţii despre acţiunile din trecut, care au rămas în lumea obiectivă.

Aceste informaţii a evenimentului din trecut poate da martorul ocular, pot să se conţină în

documente, să se păstreze în forma unor urme lăsate de om, mijlocul de transport, etc.

Specificul cunoaşterii în procesul penal constă în aceea că, în comparaţie, de exemplu cu

examinarea istorică, ea are loc numai cu folosirea mijloacelor legale.

Stabilirea stării de fapt este nucleul activităţii procesual-penale, de aceea o mare parte din

normele procesual-penale reglementează modalităţile de acumulare, verificare şi apreciere a informaţiilor

despre faptele săvîrşite în trecut.

Normele dreptului procesual-penal, care stabilesc ce poate servi drept probe într-o cauză penală

cercul faptelor, care urmează a fi dovedite, modalităţile de acumulare, verificare şi apreciere a probelor –

se numeşte dreptul probant86

.

Organele judiciare desfăşoară o bogată activitate de probaţiune în vederea constatării existenţei

faptelor şi împrejurărilor de fapt care formează obiectul probaţiunii procesual-penale. În activitatea de

probaţiune, organele judiciare se servesc de probe, obţinute prin mijloacele de probă.

Probă – element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la

identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a

cauzei87

.

O altă definiţie ne evidenţiază că se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea

existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei88

.

Noţiunea de probă se conţine în legea procesual-penală şi anume în dispoziţia art.93 al CP RM

„sunt probe elementele de fapt dobîndite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea

existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi

la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei”.

Normele dreptului procesual-penal, care determină care sunt mijloacele de probă într-o cauză

penală, cercul de împrejurări, care ţin să fie demonstrate, cine este obligat de a acumula probe, ordinea de

acumulare, verificare şi apreciere a probelor sunt numite dreptul probator.

Normele despre probe şi probaţiune nemijlocit sunt legate cu toate normele dreptului procesual-

penal care determină sarcinile proesului şi principiile procesului penal, împuternicirile organelor de stat

competente, drepturile, obligaţiunile şi garanţia drepturilor participanţilor în proces, ordinea îndeplinirii

acţiunilor de anchetă şi de judecată, conformarea lor cu hotărîrile luate în procesul penal.

Teoria probaţiunii ca parte componentă a întregii ştiinţei dreptului procesual-penal are ca obiect

studierea bazelor metodologice şi de drept al cunoaşterii în procesul penal, descoperă natura faptică şi

logică a probelor, obiectul şi limitele probaţiunii, procesul probaţiunii ca activitate practică şi logică,

cercetează teoretic bazele şi însemnătatea practică a clasificării probelor, natura anumitor tipuri de probe,

particularităţile probaţiunii în diferite faze ale procesului penal şi căile de asigurare a certitudinii

concluziilor făcute.

Noţiunea de probă şi probaţiune se folosesc în teoria probelor sub diferite aspecte. Proba, în

înţeles procesual este o sursă despre o oarecare împrejurare de fapt ale cazului, obţinute în ordinea

stabilită de lege.

Probaţiunea este un anumit procedeu de gîndire logică, cînd pe baza circumstanţelor stabilite se

confirmă sau se respinge însemnătatea unei oarecare împrejurări.

86

П.А. Лупинская. Уголовно-процессуальное право российской федерации. – Москва: 1997, с. 132-133 87

Dicţionar de procedură penală. – Bucureşti, 1988, pag.220 88

G. Theodorescu, L. Moldovan. Drept procesual penal. – Bucureşti, pag.53

Ca atare, anume de la denumirea acestui procedeu logic îşi ia începutul întrebuinţării noţiunii de

probă în procesul penal, pentru că aici pe baza determinării împrejurărilor are loc cunoaşterea treptată a

circumstanţelor faptei săvîrşite89

.

În proceul penal, sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de

judecată.

Acestea pot obliga orice persoană care cunoaşte vre-o probă sau deţine vre-un mijloc de probă să

le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. În cursul procesului penal, părţile pot propune probe şi cere

administrarea lor.

O asemenea cerere nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă sau utilă. Admiterea sau

respingerea probei trebuie întotdeauna motivată.

Între probe şi mijloace de probă există o legătură foarte strînsă, probe judiciare fiind obţinute

numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege. De aceea, în practică se foloseşte uneori denumirea de

probă şi pentru a determina mjlocul de probă din care provine (proba cu martori, cu acte).

b. Scopul probaţiunii ca formă a cunoaşterii în procesul penal este atingerea adevărului obiectiv.

Sub adevăr obiectiv se înţelege conţinutul cunoştinţelor omului, care corect reflectă realitatea obiectivă şi

nu depinde de subiect, nu depinde nici de om şi nici de omenire.

A stabili adevărul în procesul penal înseamnă a cunoaşte faptele săvîrşite şi toate circumstanţele

care urmează a fi stabilite într-o cauză penală în conformitate cu aceea cum ele au avut loc în realitate90

.

Stabilirea faptelor cum ele au avut loc în realitate, este conţinutul adevărului obiectiv în procesul

penal.

Adevărul se consideră acele concluzii a organelor de cercetare penală şi a judecăţii, care

corespunde faptului care a avut loc în realitate.

Caracterul obiectiv acestor afirmaţii se lămureşte prin faptul că ele oglindesc corect realitatea

obiectivă, dar nu a închipuirilor subiective, rupte de la realitate91

.

Deci, adevărul, ca scop al probării în procesul penal, se consideră în general o reliefare obiectivă

a realităţii – existenţa sau lipsa faptelor infracţionale, şi altor circumstanţe de fapt, care au o careva

importanţă pentru procesul penal.

La stabilirea adevărului ajută însuşi delimitarea funcţiilor subiecţilor procesului penal.

Pentru examinarea multilaterală, deplină un rol esenţial îl joacă trecerea dosarului prin mai multe

faze, fiecare subiect avînd un rol în colectarea, verificarea şi apreciere a probelor.

Un rol deosebit între toate stadiile procesului penal ocupă examinarea în instanţa de fond a

cauzei.

În numărul garanţiilor stabilirii adevărului pe dosar, un rol important îl ocupă şi activitatea

organelor de judecată ierarhic superioare, care verifică, dacă a fost respectată procedura legală la

examinarea şi soluţionarea cauzei.

Încălcarea regulilor a activităţii probatorii dă naştere la un şir de situaţii dubioase privind

exactitatea concluziilor, care în fine duce după sine la un şir de urmări de drept (probele obţinute cu

încălcarea prevederilor Codului procesual penal sau neexaminarea în modul stabilit în şedinţa judiciară nu

pot constitui temeiul sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti şi documente procesuale (art.55 al.3 CPP)).

c. Importanţa probaţiunii. Pentru a evita orice abuz, legea de procedură nu admite trimiterea în

judecată şi condamnarea unei persoane pe baza cunoştinţelor personale ale organelor de urmărire penală

sau de judecată, în hotărîrea lor, organele judiciare trebuie să se întemeieze pe probele obţinute prin

mijoacele de probă prevăzute de lege.

89

Д.С. Карева. Советский уголовный процесс, с.121 90

П.А. Лупинская. Уголовно-процессуальное право российской федерации. – Москва: 1997, с. 132-133 91

Р.Х. Якупов. Уголовный процесс. – Москва, 1998, с.161-162

În acest sens se prevede că, urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire

la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora fără de care

procurorul nu poate dispune trimiterea lor în judecată.

Prima instanţă îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză şi nu poate

condamna inculpatul dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăţia sa.

Instanţa de recurs are obligaţia de a examina dacă în cauză au fost administrate toate probele

necesare pentru aflarea adevărului şi dacă faptele corespund probelor administrate şi reprezintă adevărul.

Aşadar, cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată

administrării tuturor probelor necesare, aprecierile lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor

sub toate aspectele.

Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care

consacra problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, de

criminalistică, de medicină legală.

d. Obiectul probaţiunii. Împrejurările, care urmează a fi dovedite pe dosarul penal, se numeşte în

literatura de specialitate obiectul probaţiunii, care e necesar de a stabili pentru rezolvarea faptului penal.

Împrejurările acestea sunt date în art.96 CPP. Nu e greu de observat că aceste împrejurări sunt

bazate pe noţiunea de infracţiune (art.14 CP), temeiurile răspunderii penale sau eliberării de la

răspunderea penală, generalităţilor asupra stabilirii sancţiunii, elementele unor componenţe de infracţiuni

concrete.

Fără stabilirea împrejurărilor faptice a acţiunii trecute, acţiunea subiectului, motivele acţiunii şi a

urmărilor, nu se poate rezolva întrebările despre aceea, a avut loc infracţiunea, e vinovată persoana în

ceva, care ar fi necesare de a fi pedepsite.

În art.96 CPP sunt enumărate acele împrejurări faptice, care la rezolvarea oricărui dosar penal au

o importanţă de drept. Acestea-s împrejurări care caracterizează faptul infracţiunii (cînd, unde, cum şi în

ce împrejurări a fost săvîrşită infracţiunea); vinovăţia celui învinuit de săvîrşirea infracţiunii;

împrejurările, care înrîuresc asupra gradului şi caracterului răspunderii învinuitului; caracterul şi mărimea

pagubei, pricinuite prin infracţiune92

.

Din cercul împrejurărilor, care urmează a fi dovedite, se evidenţiază aşa-numitul „faptul

principal” sau mai bine zis totalitatea împrejurărilor care se referă la faptul infracţiunii, acţiunii

(inacţiunii) a unei persoane concrete, vina lui93

.

Acest „fapt principal” este exprimat în trei întrebări principale, care stau în faţa judecătorului:

- e dovedită oare că acţiunea dată a avut loc;

- e dovedită oare că această acţiune a săvîrşit-o învinuitul;

- e vinovat oare învinuitul în săvîrşirea acestei acţiuni infracţionale.

Răspunsurile la aceste întrebări sunt date de judecători la stabilirea sentinţei.

În art.96 CPP obiectul probaţiunii e formulat în aşa fel, ca şi cînd totul e îndreptat spre stabilirea

împrejurărilor, care dau bază pentru învinuire şi sancţionare. E firesc şi faptul că în timpul dovedirii se pot

stabili împrejurările care mărturisesc aceea că, însuşi evenimentul, pe faptul căruia a fost intentat dosar

penal, n-a fost sau că învinuitul nu a săvîrşit acţiunile, de care este învinuit.

De aceea urmează procesului probării împrejurările, care mărturisesc prezenţa sau lipsa

împrejurărilor, în baza cărora se pot stabili răspunderea penală; stabilirii vinovăţiei persoanei.

92

П.А. Лупинская. Уголовно-процессуальное право российской федерации. – Москва, 1997, с.136 93

М.С. Строгович. Теория судебных доказательств. – Москва, 1991, с.83

Obiectul probaţiunii, ceea ce trebuie dovedit (factum probandum) pentru a fi soluţionată o

anumită cauză penală. Obiectul probaţiunii arată totodată limitele cercetării judiciare şi a efectelor

probatorii94

.

Obiectul probaţiunii îl constituie constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii (a tuturor

elementelor care constituie conţinutul infracţiunii), identificarea persoanei care a săvîrşit-o, cunoaşterea

persoanei care a săvîrşit-o, cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În comparaţie obiectul probei este elementul de fapt care servesc la aflarea adevărului cu privire

la obiectul probaţiunii. Obiectul probei este ceea ce proba dă în vileag (fapt, întîmplare, împrejurare, date,

etc) şi este de natură a constitui o probă95

.

Obiectul probaţiunii stabileşte cercul unor fapte, care urmează a fi dovedite în ancheta

preliminară, în examinarea judiciară. În felul tipizat, socotit pentru orice dosar penal.

Obiectul probaţiunii prezintă importanţă pentru organele judiciare, întrucît, pe de o parte, le

orientează activitatea spre dovedirea numai a acelor fapte şi împrejurări care sunt strict necesare justei

soluţionare a cauzei, iar pe de altă parte, le obligă să strîngă probele care stabilesc toate faptele şi

împrejurările ce trebuie cunoscute.

În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii, teoria procesuală distinge

fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei, la infracţiune, la făptuitor, la răspunderea acestuia – şi

fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (împrejurările care atrag

suspendarea procesului, care justifică absenţa părţilor de la judecată, etc.)

În ceea ce priveşte faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei – cele mai importante

pentru probaţiunea judiciară – deosebim faptul principal şi faptul probator.

Faptul principal al probaţiunii (res probanda) îl constituie însuşi obiectul procesului penal:

comiterea cu vinovăţie de către învinuit sau inculpat a faptei prevăzute de legea penală pentru care este

urmărit sau judecat.

Faptele probatorii (res probantes) sunt acele fapte şi împrejurări care, deşi nu se cuprind în faptul

principal, prin existenţa sau inexistenţa lor asigură constatarea existenţei sau inexistenţei faptului

principal.

Dacă nu se poate dovedi faptul principal – sustragerea săvîrşită ia o anumită latură, dintr-o

locuinţă, a unor lucruri - se pot dovedi faptele probatorii: lipsa acelor lucruri din locuinţa, vînzarea

acestora de către o persoană, fără a putea justifica provenienţa lor, prezenţa acestei persoane în locuinţa

cu o anumită ocazie, etc.; din aceste fapte, care pot forma obiect al probaţiunii, se poate trage concluzia că

persoana care a vîndut lucrurile, lipsa din locuinţă, le-a furat anterior, cu ocazia prezenţei sale în locuinţa.

Faptele şi împrejurările care formează faptul principal şi faptele probatorii se pot prezenta sub

forma existenţei sau inexistenţei lor. Alibiul înseamnă absenţa persoanei învinuite de la locul faptei în

momentul săvîrşirii cît şi lipsa discernămîntului înseamnă inexistenţa vinovăţiei96

.

În literatura de specialitate se discută dacă faptele similare şi cele auxiliare pot constitui obiect al

probaţiunii. Prin fapte similare se înţeleg faptele de aceeaşi natură săvîrşite anterior de învinuit, iar prin

cele auxiliare, faptele care ajută la aprecierea unor probe.

Cînd faptul similar face parte din faptul principal sau din faptele probatorii (fapta comisă prin

acelaşi modus operandi), trebuie să fie dovedit; de asemenea şi faptul auxiliar prin care se dovedeşte

inexactitatea unei probe, deoarece prin aceasta se contribuie la dovedirea faptului principal de la cel

probator.

94

Р.Х. Якупов. Уголовный процесс. –Москва, 1998, с.161-162 95

М.С. Строгович. Теория судебных доказательств. – Москва, 1991, с.84-85 96

М.С. Строгович. Теория судебных доказательств. – Москва, 1991, с.87

În materie penală este consacrată regula admisibilităţii dovedirii oricăror împrejurări necesare

lămuririi cauzei. Sunt însă şi fapte inadmisibile de dovedit, care contrazic dispoziţiile legale sau sunt

contrare concepţiei noastre despre drept şi societate.

Nu pot forma obiect al probaţiunii faptele nedefinite, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative,

deoarece nu pot fi dovedite; este astfel imposibil de dovedit că o persoană nu a fost niciodată într-o

anumită localitate, fiindcă nu se poate stabili ce a făcut această persoană în fiecare moment al vieţii sale.

Faptele negative determinate pot fi dovedite printr-un fapt negativ concret (o persoană nu a luat

parte la constituirea unei organizaţii subversive) sau printr-un fapt pozitiv concret (în momentul şedinţei

de constituire se afla în altă parte - alibiul).

Într-o cauză penală sunt un şir de fapte şi împrejurări care trebuie a fi dovedite, aceste fapte se pot

referi la latura penală, la latura civilă.

Obiectul probaţiunii în latura penală, în momentul în care se formulează o învinuire împotriva

unei persoane, trebuie dovedite faptele şi împrejurările de fapt care o confirmă, anume existenţa tuturor

elementelor constitutive ale infracţiunii: faptele şi împrejurările care alcătuiesc latura obiectivă a

infracţiunii sau a infracţiunilor imputate: acţiunea sau inacţiunea, care a avut loc, urmările socialmente

periculoase produse şi legătura cauzală între faptă şi urmări; împrejurările de loc, timp, de mod, mijloace

în care a fost săvîrşită fapta, acestea avînd repercusiuni asupra încadrării juridice a faptei într-o formă

agravantă sau calificarea trebuie dovedită cine este autorul faptei, precum şi toate persoanele care au

participat la comiterea ei şi rolul pe care l-au avut în activitatea infracţională; forma de vinovăţie cu care a

fost săvîrşită fapta, premeditară, scopul sau mobilul, dacă constituie elemente constitutive ale infracţiunii

sau ale formei sale agravante97

.

Fără dovedirea tuturor acestor fapte şi împrejurări nu se confirma învinuirea sau nu se dovedeşte

infracţiunea reală care a fost săvîrşită.

Învinuirea formulată împotriva unei persoane poate fi neîntemeiată; la cererea învinuitului sau din

oficiu trebuie dovedite, în acest caz, faptele care duc la existenţa unuia din cazurile care, constatînd

inexistenţa infracţiunii, infirmă învinuirea.

În cazul în care învinuirea formulată este mai gravă decît cea reală, trebuie dovedite faptele care

atrag încadrarea juridică corectă (forma simplă în loc de cea agravantă, culpa în loc de intenţie,

inexistenţa premeditării, etc).

Dacă învinuirea este întemeiată, este necesar să se dovedească faptele şi împrejurările de natură a

asigura o justă individualizare a sancţiunilor penale: starea de recidivă, împrejurările care constituie

circumstanţe agravante, împrejurările care constituie circumstanţe atenuante – obligatorii sau facultative.

Întotdeauna trebuie stabilite împrejurările care caracterizează persoana învinuitului, de care poate

depinde caracterul penal al faptei sau individualizarea răspunderii penale. Trebuie dovedite, de asemenea,

datele referitoare la celelalte părţi din proces, precum şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau

favorizat săvîrşirea infracţiunii.

Obiectul probaţiunii în latura civilă a cauzei, întrucît existenţa faptei şi săvîrşirea ei cu vinovăţie a

format obiectul probaţiunii în latura penală, pentru dovedirea pretenţiilor civile este necesar să se

stabilească împrejurările, care rezultă că paguba a fost produsă prin infracţiunea pentru care este judecat

inculpatul, natura şi întinderea prejudiciului, valoarea sa, modalitatea potrivită de reparare a pagubei

(suma globală sau plătibilă periodic).

În cazul în care repararea pagubei se poate face în natură, trebuie dovedit care din lucrurile găsite

la inculpat aparţin victimei, pentru a fi restituite, care a fost situaţia de fapt anterioară, pentru a fi

restabilită, etc. Dacă inculpatul şi partea responsabilă civilmente invocă inexistenţa prejudiciului, o cauză

97

Conescu Rodica. Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal. – Cluj-Napoca, 1963, pag.170

de înlăturare a răspunderii civile, cuantumul mai redus al pagubei, constituie obiect al probaţiunii şi aceste

fapte trebuie dovedite, iar cheltuielile judiciare efectuate.

De la obiect depinde limitele probaţiunii, deoarece folosirea obiectivelor formulate se

concretizează cercul probelor care se referă la cazul penal dat.

e. Limitele probaţiunii. Pentru stabilirea obiectului probaţiunii cît şi a altor împrejurări care au

importanţă pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor,

cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sunt determinate de persoana

competentă de a gestiona cauzele penale.

Limitele probaţiunii reprezintă prin sine totalitatea probelor necesare şi în de-ajuns cu ajutorul

cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.

Limitele probaţiunii în comparaţie cu obiectul probaţiunii, determină graniţele cercetării „în

adîncime”98

.

În această corespundere ele prezintă nişte cerinţi de drept în atingerea unor anumite dovediri a

cazului faptic, necesare şi în de-ajuns pentru primirea unuia sau alteia hotărîri procesuale.

Întrebarea despre limitele probaţiunii sau procedeul dovedirii este bazat pe deosebirile între

concordanţa înţelegerii probabilităţii şi adevărului.

În unele cazuri legea permite primirea unor hotărîri procesuale pe baza unor concluzii despre

existenţa evenimentului infracţional vinovăţiei persoanei în săvîrşirea infracţiunii, etc (despre intentarea

unui dosar penal, reţinere, percheziţie şi altele).

Limitele probaţiunii trebuie de a fi deosebite de la volumul faptic al probării pe cazul penal, care

uneori sunt unite în literatura procesual-penală99

.

Printre altele, limitele probaţiunii, ca şi obiectul probaţiunii, sunt caracteristici calificative, dar nu

cantitative a probaţiunii, normative stabilite de legislaţie (norme materiale penale şi procesual penale).

Limitele probaţiunii diferă nu numai în dependenţă de specificul cauzei penale, persoana care o

instrumentează, dar şi de etapa procesului penal.

Ne putem convinge de acest adevăr comparînd fundamentul probator necesar pentru aplicarea

faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi fundamentul probator necesar pentru punerea sub învinuire.

Determinarea corectă a graniţelor, limitelor probaţiunii are deosebită importanţă pentru

soluţionarea justă a cauzelor penale, la aceasta contribuind verificarea amănunţită sub toate aspectele şi

obiectivă a probelor.

1.2. Regulile admisibilităţii şi verificarea admisibilităţii probelor

În secţiunea precedentă am amintit de aprecierea admisibilităţii probelor ca noţiune distinctă faţă

de concentul de apreciere a probelor, aşa cum este el privit în doctrina judiciară. Prima are loc întotdeauna

înainte de administrarea propriu-zisă a probelor, fiind condiţia pe care judecătorul trebuie să o

îndeplinească, pentru a putea decide dacă se poate trece (sau nu) la respectiva administrare. Cît priveşte

aprecierea probelor, ea nu poate avea loc decît după operaţiunea administrării.

Evaluarea admisibilităţii probelor, odată ce acestea au fost găsite de către autoritatea judiciară, de-

a lungul întregului proces, rezidă bineînţeles, în verificarea faptului dacă sunt îndeplinite cele trei cerinţe:

pertinenţa, concludenţa şi utilitatea fiecărei probe în parte.

98

Р.Х. Якупов. Уголовный процесс. – Москва, 1998, с.164 99

П.А. Лупинская. Решения в уголовном судопроизводстве. – Москва, 1976, с.81

Aceste două tipuri de apreciere se află în strînsă interdependenţă: nu va putea fi apreciată decît

proba admisă, dar nu se justifică evaluarea admisibilităţii decît prin ideea că, ulterior, va avea loc o

apreciere a întregului material probator.

Se poate vorbi, de asemenea, despre faptul că, neoficial, părţile din proces fac, la rîndul lor,

personal şi (sau) prin apărător, o verificare a admisibilităţii probelor. Ele apreciază mai întîi dacă probele

care le sunt accesibile vor fi folositoare cauzei lor, apoi evaluează care dintre acestea au şanse mari de a fi

admise de către instanţă.

Un moment extrem de important în desfăşurarea procesului penal este acela al confruntării, în

acest sens, al punctelor de vedere ale părţilor cu interese diferite, pe de o parte, şi ale acestora cu opinia

autorităţii judiciare, pe de altă parte.

Părţile (eventual prin avocat) vor trebui să convingă instanţa că aprecierea lor, asupra

admisibilităţii, este cea corectă, instanţa este cea care are ultimul cuvînt, decide dacă şi în ce măsură este

de acord cu poziţia lor faţă de aptitudinea probei de a contribui la lămurirea diverselor aspecte ale cauzei.

Importanţa momentului este dată de consecinţa că nu vor fi supuse operaţiunii finale de apreciere

decît probele reţinute la dosar. Cu această ocazie, este în interesul părţilor să insiste ca în cazul respingerii

probei, judecătorul (sau ofiţerul de urmărire, în faza de urmărire) să consemneze – prin intermediul

grefierului – că proba a fost propusă, faptul respingerii ei şi, eventual, motivaţia acestei decizii.

Insistenţa părţilor pentru o corectă şi completă consemnare de către grefier a cererilor lor şi în

general, a modului de desfăşurare a tuturor actelor procesuale este importantă şi datorită faptului că

judecătorii din căile de atac îşi vor forma convingerea şi după probele administrate în prima instanţă, la

care administrare ei însă nu au fost prezenţi (principiul nemijlocirii, în mare parte, nu mai este incident);

cum în apel sau recurs, de exemplu, nu i se poate lua o nouă depoziţie martorului care a depus în primă

instanţă, cu privire la aceleaşi aspecte, judecătorii din calea de atac nu vor avea la dispoziţie decît

consemnările grefierului din primă instanţă.

În măsura în care aceste consemnări vor fi corecte şi complete (fapt care, repetăm, uneori depinde

de gradul de insistenţă al părţilor), vor creşte şi şansele unei aprecieri a probelor de la dosar cît mai

conformă cu realitatea, combinată cu formarea unei convingeri corecte a judecătorului din apel sau recurs.

Nu trebuie uitat că judecătorul din primă instanţă poate greşi, ori poate trece cu vederea o consemnare şi

din cauza oboselii (sau a unei enervări conjuncturale) generate de numărul mare de cauze care sunt pe

rolul şedinţei, în schimb, părţile, în afară de faptul că au un interes mult mai mare (interesul personal este,

orice s-ar spune, prioritar) într-o judecată riguros desfăşurată, nu sunt atît de obosite psihic încît să nu-şi

îndrepte atenţia spre orice amănunt al propriei cauze (chiar şi avocaţii care le asistă, nu au mai mult de

cîteva cauze pe zi, comparativ cu judecătorii, care trebuie să-şi distribuie atenţia, în mod egal, la cîteva

zeci).

Din păcate, în practică se poate întîmpla ca o corectă distribuire a justiţiei să atîrne de curajul pe

care, de pildă, un avocat stagiar îl va avea ca să ceară preşedintelui de complet (în mod repetat dacă se

impune, chiar cu riscul suportării unei amenzi judiciare, din partea unui judecător ostil sau nervos)

consemnarea unei cereri sau a unei fraze (sau cuvînt) dintr-o declaraţie de martor, etc.

Interesant de remarcat este faptul că, spre deosebire de domeniul penal, în dreptul civil activitatea

de apreciere a admisibilităţii probelor este complicată de incidenţa – atunci cînd este necesar – a unei

operaţii de interpretare a normei de drept, a textului legii civile, pentru a decela intenţia reală a

legiuitorului, cu finalitatea de a releva măsura în care articolul respectiv de lege „se pliază” pe situaţia de

fapt, care face obiectul procesului, în doctrina civilă sunt expuse mai multe tipuri de interpretări şi diferite

metode pe care cel care interpretează le are la dispoziţie, în general, această operaţiune este anterioară

oricărei referiri la mijloacele de probă, însă de-a lungul procesului problema poate fi reiterată, ea ajungînd

uneori să fie discutată în paralel cu cea a admiterii diferitelor mijloace de probă.

Desigur că şi în această situaţie, părţile – reclamat şi pîrît – pot veni cu variante proprii ale

interpretării porţiunilor ambigue din textul legii, pe care judecătorul le poate accepta sau nu, după cum la

fel de bine poate să-şi impună propria interpretare. Numai că această interpretare nu este a probelor, ci a

textului legii, deci nu are legătură directă cu obiectul lucrării de faţă.

Dispoziţiile privind neadmisibilitatea probelor sunt consfinţite în Constituţie şi în Codul de

Procedură Penală, art.94 şi art.93 al.4.

Pentru prima dată pe teritoriul actualei RM dispoziţiile privind neadmisibilitatea probelor au fost

menţionate şi totodată întărite în declaraţia privind drepturile omului şi a cetăţeanului, adoptată de către

Sovetul Suprem al U.R.S.S. la 22 noiembrie 1991.

Vorbind despre conţinutul acestui act pot menţiona următoarele că în articolul 34 se stipulează: se

declară datele neadmise ca probe şi totodată neavînd valoare juridică, care au fost dobîndite cu încălcarea

legii. Apoi acest punct a fost introdus şi în Constituţia U.R.S.S. adoptată în 1978, care stipula: probele

dobîndite cu încălcarea legii nu au valoare juridică.

La etapa actuală, pe lîngă legea supremă a RM, mai există un alt act normativ în care se vorbeşte

despre neadmisibilitatea probelor, acest act este Codul de Procedură Penală.

Caracteristic pentru legislaţia procesual penală din RM este acel fapt ca modul de dobîndire a

probelor este strict reglementat de Codul de Procedură Penală, cît şi organele cu competenţa lor în

procedura de strîngere a acestor materiale100

.

În legislaţia procesual penală este menţionat acel fapt că procesul penal se reglementează de

prevederile Constituţiei RM, de tratatele internaţionale la care Moldova este parte şi de Codul de

procedură penală.

Principiile generale şi normele dreptului internaţional, cît şi acordurile internaţionale ale RM

constituie o bună parte din tot sistemul de drept autohton, aceste norme pot fi regăsite în toată legislaţia.

În acest sens Codul de procedură penală menţionează în art.2, al.2: principiile generale şi normele

dreptului internaţional deasemenea tratatele internaţionale la care Moldova este parte constituie elemente

integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în

procesul penal.

Actualmente în sfera drepturilor omului funcţionează un sistem complex de acte internaţionale.

Multitudinea acestor documente au fost condiţionate de următorii factori: interdependenţa cît şi

integritatea comunităţii internaţionale. Anume din acest motiv a apărut, după care a urmat o lărgire vădită

a principiilor ce ţin de drepturile şi libertăţile oamenilor, cît şi principiile de desfăşurare a unui proces.

Comunitatea internaţională a elaborat şi adoptat o serie de acte care conţin drepturile

fundamentale şi libertăţile omului, garanţiile lor procesuale, principiile unui proces echitabil. Cele mai

importante acte din acest domeniu sunt:

- Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la New York, la 10 decembrie 1948 de Adunarea

generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948

- Pact internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York

şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în

vigoare la 23 martie 1967, conform art.49, pentru dispoziţiile cu excepţia celor de la art.41; la 28

martie pentru dispoziţiile de la art.41. În vigoare pentru RM din 26 aprilie 1993.

- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4

noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. În vigoare pentru Republica Moldova din 1

februarie 1998.

100

Bercheşan V., Dumitraşcu I.N. Probele şi mijloacele de probă. – Bucureşti: Ed. Ministerului de Interne, 1994,

pag.75

- Convenţie împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,

adoptată la New York la 10 decembrie 1984 şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a

Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987,

conform dispoziţiilor art.27(1). În vigoare pentru RM din 28 septembrie 1995.

În continuare ne vom referi la aceste acte internaţionale, evident numai în acele părţi ce ţin de

admisibilitatea probelor.

Tema 7. REGULILE CE DETERMINĂ ADMISIBILITATEA PROBELOR

2.1. Regulile ce determină admisibilitatea probelor privind subiectul

Probele trebuie să fie dobîndite de către subiecţi competenţi. Toţi subiecţii care sunt împuterniciţi

să strîngă probe într-un caz penal sunt enumeraţi în articolul 253 din Codul de procedură penală care

menţionează că „Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite

conform legii” în cadrul:

- Ministerul Afacerilor de Interne;

- Serviciului Vamal;

- Centrul Naţional Anticorupţie.

Totodată organele de urmărire penală sunt reprezentate de ofiţerii de urmărire penală care sunt

desemnaţi în cadrul instituţiilor sus menţionate şi sunt subordonaţi organizaţional conducătorului

instituţiei respective.

De asemenea în lege se menţionează că ofiţerii de urmărire penală sunt independenţi şi se supun

legii şi indicaţiilor scrise conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului.

Acum să examinăm cazuri concrete cînd probele ar trebui să fie declarate neadmisibile din motiv

că au fost obţinute nu de către subiectul competent101

.

Potrivit Codului de procedură penală, în competenţa organului de urmărire penală al Ministerului

de Interne, fac parte orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire

penală sau este dată lui prin ordonanţa procurorului.

De competenţa organului de urmărire penală al Serviciului de Informaţie şi Securitate ţin

infracţiunele contra păcii şi securităţii omenirii (articolele 135-144 CP al RM), infracţiuni contra

securităţii statului (articolele 337-347 CP).

De competenţa organului de urmărire penală al Serviciului Vamal ţin infracţiunea de contrabandă

prevăzută de art.248 CP, cît şi infracţiunea cu privire la eschivarea de la achitarea plăţilor vamale

prevăzută de art.249 din Codul Penal al RM.

De competenţa organului de urmărire penală al Centrul Naţional Anticorupţie ţin infracţiunile

prevăzute în articolul 191 – delapidarea averii străine, articolul 195 – însuşirea în proporţii şi deosebit de

mari, infracţiunile prevăzute la art.236-261, 324-336 din CP al RM.

Totodată în competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale stă următoarele

infracţiuni săvîrşite de:

- Preşedintele ţării;

- Deputaţi;

- Membrii de guvern;

- Judecători;

- Procurori;

- Generali;

- Ofiţeri de urmărire penală;

- Infracţiuni săvîrşite de către Procurorul General.

Cît şi atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor,

judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea acestora. Pe lîngă

competenţa organelor sus menţionate mai sunt obligate să procedeze la luare de declaraţii de la martori

oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete ale

săvîrşirii acesteia102

:

- organele de stat abilitate cu funcţii de control potrivit legii, pentru infracţiunile care constituie

încălcări ale activităţii pe care o controlează;

- comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvîrşite pe acestea în timpul cît navele

sau aeronavele pe care le comandă se află în afara portului sau aeroportului;

- instanţa de judecată sau, după caz, judecătorul de instrucţie, pentru infracţiunile de audienţă.

Toate aceste organe menţionate mai sus au dreptul să reţină făptuitorul, să ridice corpuri delicte,

să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni, dacă legea prevede aceasta.

Toate procesele-verbale întocmite de către aceşti subiecţi constituie mijloace de probă şi ele

trebuie să fie înaintate procurorului cu toate materialele în decurs de 24 ore, iar comandanţii de nave sau

101

Mancevschii O. Правила допустимости докозательств. – Chişinău, 2002, pag.30 102

Dabu V. Despre dreptul şi arta apărării. – Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2000

aeronave predau procesele verbale cu privire la acţiunile efectuate imediat după ancorarea navei sau

aterizarea aeronavei pe teritoriul ţării. Referindu-ne la admisibilitatea probelor dobîndite după expirarea

termenului fixat de către procuror printr-o rezoluţie, aceste probe nu au valoare probantă.

Pentru a evita neadmisibilitatea probelor dobîndite în afara termenului urmăririi penale, ofiţerului

de urmărire penală i se oferă posibilitatea de a prelungi în caz de necesitate termenul respectiv conform

art.259 CPP care prevede că termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul

de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia. În cazul cînd este necesar de a prelungi

termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl

prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.

În literatura juridică de specialitate se menţionează şi se aduce ca exemplu neadmisibilitatea

peoceselor verbale ca probe a urmăririi penale, care au fost luate după expirarea termenului.

Dacă ne referim la acţiunile procesuale efectuate de către ofiţerul de urmărire penală, aceste

acţiuni trebuie să fie motivate printr-o rezoluţie. Însă dacă ofiţerul de urmărire penală întreprinde acţiuni

procesuale care conform legislaţiei procesuale penale trebuie să conţină încuviinţarea sau confirmarea

procurorului, ori după caz, a judecătorului de instrucţie, aceste acţiuni procesuale nu vor fi considerate ca

admisibile dacă nu vor conţine autorizaţia subiecţilor sus-menţionaţi.

Un alt motiv pentru a fi neadmise probele aduse de către ofiţerul de urmărire penală este acela că

el nu este inclus în lista ofiţerilor împuterniciţi să efectueze urmărirea penală103

.

Conform prevederilor CPP şi în special art.256, în cazul unor cauze complicate sau de mari

proporţii, conducătorul organului de urmărire penală cu încuviinţarea procurorului dispune efectuarea

urmărirea penală de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. De asemenea procurorul poate dispune

efectuarea urmăririi penale, în unele cazuri, în dependenţă de complicitatea cazului, mai multor ofiţeri de

urmărire penală din diferite organe de urmărire penală.

Procurorul, la rîndul său, emite o ordonanţă cu privire la efectuarea urmăririi penale de către mai

mulţi ofiţeri, în care se indică ofiţerul care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri. Această ordonanţă se

aduce la cunoştinţă bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabilă şi

reprezentanţilor lor, totodată explicîndu-li-se dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţeri.

Pentru admisibilitatea actelor procedurale în acţiunile penale care conţin anumite modificări,

corectări cît şi erorile materiale, conform CPP orice modificare, adăugire, corectare, suprimare făcută în

cuprinsul unui act este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris în cuprinsul sau la sfîrşitul actului, de

către persoanele care au introdus aceste modificări cu semnătura respectivă.

Modificările introduse, dar care nu au fost confirmate şi la rîndul său nu schimbă sensul frazei,

rămîn valabile. De asemenea CPP prevede că locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie

barate, astfel încît să nu se poată face adăugiri.

Vorbind despre corectarea erorilor materiale putem spune că se corectează de însuşi organul de

urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul la cererea

celui interesat ori din oficiu. La corectarea erorilor materiale subiecţii stipulaţi anterior pot chema părţile

spre a da explicaţii. Actul care confirmă efectuarea modificărilor este procesul verbal în cazul corectărilor

efectuate de către organul de urmărire penală şi închidere în care judecătorul de instrucţie sau instanţa de

judecată a efectuat aceste corectări, totodată făcîndu-se menţiune la sfîrşitul actului corectat104

.

Un alt motiv pentru a fi neadmisibile probele îl constituie supunerea spre recuzare a subiectului

care a colectat probele.

Potrivit CPP recuzarea procurorului se soluţionează în cursul urmăririi penale de către un

procuror ierarhic superior, iar în privinţa Procurorului General, de către un judecător al Curţii Supreme de

Justiţie.

În cazul în care recuzarea are loc în cursul judecării cauzei, recuzarea se înfăptuieşte de către

instanţa respectivă.

Ofiţerul de urmărire penală, procurorul nu pot participa la judecarea cauzei dacă:

- ei personal, soţul sau ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copii acestora,

afinii şi persoanele devenite prin înfiere potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale

lui, sunt direct sau indirect interesate în proces;

- dacă el este partea vătămată sau reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente

responsabilă, soţ sau rudă cu vre-una din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau

rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;

103

Oleg Mancevschii. Правила допустимости доказательств. – Chişinău, 2002. 104

Лушшская П.А. Адвокат в уголовном процессе. – Москва: Новый Юрист, 1997

- dacă a participa în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret, traducător,

grefier, persoana care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător,

reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau

civilmente responsabile;

- dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a

participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de

stat;

- dacă a participat în calitate de judecător.

Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale a condus sau a controlat acţiuni de

procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie o piedică pentru

participarea lui ulterioară la judecarea aceleeaşi cauze penale (art.54, al.2).

În literatura juridică se aduc ca exemple şi alte cazuri privind neadmisibilitatea probelor care au

fost strînse de o persoană supusă recuzării. În aşa fel au fost declarate ca neadmisibile procesele verbale

de interogare a doi martori care au fost interogaţi la însărcinarea anchetatorului (ofiţer de urmărire penală)

de către un inspector de poliţie, care a fost declarat ca victimă în acelaşi proces105

.

Un alt exemplu este atunci cînd procesele verbale de interogare a învinuitului, părţii vătămate şi a

martorilor au fost traduse chiar de anchetator (ofiţer de urmărire penală), simultan îndeplinind două

funcţii: ofiţer de urmărire penală şi traducător.

Referindu-ne la subiecţii care au dreptul să îndeplinească apărarea într-un proces penal, legislaţia

RM conţine anumite prevederi în acest sens. Deci, potrivit Constituţiei şi în special al art.26 „dreptul la

apărare este garantat”. De asemenea se mai menţionează că fiecare om are dreptul să reacţioneze

independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale, cît şi pe tot parcursul

procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Potrivit art.13 al Legii cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999, avocatului îi este

încredinţat dreptul de a colecta probele în folosul clientului său. În special, el are dreptul:

- să ceară de la organele puterii de stat, întreprinderi, localuri, organizaţii, certificate,

caracteristici şi alte documente;

- să ceară concluzia specialiştilor sau a experţilor, referitoare la întrebările care necesită

cunoştinţe speciale;

- să strîngă şi să prezinte probe în conformitate cu normele legislaţiei procesual-penale şi în

aceste scopuri să ceară efectuarea suplimentară a cercetării la faţa locului, a expertizei,

ridicarea de obiecte şi documente, interogarea martorilor, cît şi a altor acţiuni procesuale;

- a folosi aparate moderne, tehnică (computer, aparatură video, audio);

Reieşind din toate acestea, avocatul poate fotografia locul săvîrşirii infracţiunii sau strînge probe

implicînd în această acţiune specialişti calificaţi.

Mai are dreptul de a efectua înregistrări video, să discute cu experţi referitor la faptul ca aceştia să

efectueze expertiza (conform art.66, p.14), p.15) CPP), să primească în formă scrisă concluzia experţilor,

să discute cu medicii instituţiilor medicale unde se află sau s-a aflat clientul său (chiar şi în instituţiile

medicale ale penitenciarelor şi a spitalelor pentru bolnavii psihici) să discute cu persoane oficiale care au

răspuns pozitiv sau negativ la cererea oficială a avocatului, să atragă în lucrul privind colectarea probelor

pe detectivi particulari, să întreprindă căutarea şi pregătirea martorilor apărării şi alte acţiuni procesuale.

Posibilitatea de a atrage la răspundere penală a avocatului pentru determinarea martorului, părţii

vătămate la darea de declaraţii false este sancţionat conform legislaţiei penale. Acest procedeu este

demult folosit în practica de avocat care în mare măsură pătează reputaţia lor.

Referindu-mă la spusele lui Oleg Mancevschii, avocat practician care spune că „noi, avocaţii

putem şi trebuie să creăm un procedeu de căutare şi pregătire a martorilor apărării”. Pe cineva poate să-

l şocheze expresia „pregătire a martorului”, dar în realitate aceasta nu este o încercare a avocatului de a

cumpăra martorul pentru darea unei informaţii false. Prin pregătirea martorului se are în vedere

informarea acestuia referitor la careva aspecte din cadrul procedurii de interogare106

.

Dacă apărătorul este cinstit şi cumsecade, nimeni nu-l va învinui pentru activitate foarte activă în

cadrul apărării, nimeni nu va putea arunca o umbră neagră asupra scopurilor sale care sunt corecte din

punct de vedere legal.

În ultimul timp avocaţii au posibilitatea de a primi nişte probe suplimentare care sunt favorabile

pentru partea apărării cu implicarea în dobîndirea acestor probe a detectivilor particulari.

105

Громов Т.А., Полунин С.А. Санкции в уголовно-процессуальном процессе. – Москва: Городец, 1998, с.52 106

Oleg Mancevschii. Правила допустимости доказательств. – Chişinău, 2002, pag.52

În conformitate cu art.4 al Legii nr.47-XIII din 12.04.1994 cu privire la activitatea de detectiv şi

pază, detectivilor particulari li se permite colectarea informaţiei cu privire la dosarele penale.

Pentru admisibilitatea probelor (informaţiei) care au fost colectate de către detectivii particulari,

avocatul trebuie să respecte următoarele condiţii:

- să primească de la acesta o copie a licenţei care va confirma activitatea lui legală;

- să primească în formă scrisă darea de seamă a detectivului particular cu privire la acţiunile pe

care le-a înfăptuit în favoarea părţii apărării;

- a contribui la adăugarea acestor documente la materialele procesului, cît şi a obiectelor

dobîndite de către detectivii particulari şi înfăptuirea acestor sau a altor acţiuni procesuale în

procesul căruia se va verifica mărturiile conţinute în materialele indicate.

În aşa fel şi alte materiale care au fost colectate de partea apărării vor fi admisibile ca probe într-

un proces penal. Dacă în procesul luării cunoştinţei cu materialele cauzei avocatul va descoperi careva

încălcări cu privire la căutarea, adăugarea anumitor probe, el trebuie să întreprindă toate măsurile legale

pentru a nu le admite în cadrul procesului.

În aşa mod sunt admise ca probe, materialele prezentate de către partea apărării.

2.2. Regulile ce determină admisibilitatea probelor privind mijlocul de probă

Probele în procesul penal trebuie să corespundă anumitor cerinţe care sunt indicate în lege, aceste

cerinţe se referă la sursa din care se dobîndeşte anumite facte107

.

În Codul de Procedură Penală şi mai precis în art.93, al.2 sunt enumerate un şir de elemente de

fapt care se admit ca probe şi sunt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:

- declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii

civilmente responsabile, martorului;

- raportul de expertiză;

- corpurile delicte;

- procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;

- documentele (inclusiv cele oficiale);

- înregistrările audio sau video, fotografiile;

- constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;

Dobîndirea de probe din alte surse decît cele indicate în legislaţie duc nemijlocit la

neadmisibilitatea acestor probe. În continuare ne vom referi la dobîndirea de probe din sursele neindicate

de lege.

Vorbind despre neadmisibilitatea declaraţiilor martorilor putem spune că ele constituie o relatare

a unor împrejurări care au o importanţă majoră pentru proces, care la rîndul său a fost făcut în urma

interogării şi înregistrat în conformitate cu legislaţia procesual-penală a RM. În calitate de martor poate fi

citată orice persoană, care ar putea cunoaşte careva cunoştinţe referitoare la cauză (art.90, al.1).

Neadmisibile sunt considerate acele declaraţii obţinute de la martori care în conformitate cu

prevederile art.90, al.3 nu pot fi citaţi şi ascultaţi:

- persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă just

împrejurările care au o importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi

juste;

- apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au devenit

cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu

acordarea acesteia;

- persoanele care cunosc o anumită informaţie la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a

atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;

- judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul, cu privire la

circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor

lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a

probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în

cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizuire sau de restabilire a dosarului

pierdut;

- jurnalistul, pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i

divulga numele, cu excepţia cazului cînd persoana benevol doreşte să depună mărturii;

107

Bercheşan V., Dumitraşcu I.N. Probele şi mijloacele de probă. – Bucureşti: Ed. Ministerului de Interne, 1994

- slujitorii cultelor, referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu

exercitarea atribuţiilor lor;

- medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa

privată a persoanelor pe care le deservesc;

- copilul minor, în lipsa profesorului sau a apărătorului. În art.28, al.5 al Legii nr.338-XIII din

15.12.1994 cu privire la drepturile copilului se indică că: în procesul unde figurează un copil

este obligatoriu participarea apărătorului şi profesorului. În acelaşi timp, în conformitate cu

art.1, al.2 al aceleiaşi legi, copil se consideră persoana care nu a îndeplinit vîrsta de 18 ani;

- notarul, notarul stagiar – cu privire la actele de notariat efectuate de aceştia.

În conformitate cu Legea cu privire la notariat – notarul este obligat să respecte secretul actelor

notariale efectuate. Informaţia cu privire la actele notariale efectuate se dau în exclusivitate doar la

persoanele fizice sau juridice la indicaţia cărora sau pentru care a fost făcut acest act.

De altfel, informaţia cu privire la actele notariale efectuate se mai dau la cererea instanţei de

judecată, a procurorului sau a ofiţerului de urmărire penală în legătură cu aflarea pe rol la aceste dosare

penale sau civile care au legătură cu aceste acte108

.

Obligativitatea păstrării tainei actelor notariale persistă şi după încetarea activităţii notarului, cu

excepţia atunci cînd legea sau părţile interesate îl eliberează de aceasta.

- persoana a cărei identitate nu a fost stabilită.

Neadmisibilitatea declaraţiilor părţii vătămate

Partea vătămată ca subiect al procesului penal este persoana în privinţa căreia organul de urmărire

penală a emis o ordonanţă de recunoaştere a acestei calităţi. Partea vătămată este considerată acea

persoană fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material109

.

Neadmisibile ca probe trebuie să fie recunoscute acele acte (procese verbale de interogare) a

părţii vătămate în care sunt interogaţi:

- copilul – partea vătămată în lipsa profesorului şi avocatului, conform CPP şi Legii cu privire

la drepturile copilului;

- partea vătămată, în lipsa traducătorului, în conformitate cu art.85 din CPP.

Neadmisibilitatea declaraţiilor bănuitului

Declaraţiile bănuitului sunt nişte informaţii cu privire la circumstanţele cunoscute de el, care au

fost dobîndite în urma interogării şi au fost fixate în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Neadmisibile trebuie să fie considerate procesele verbale ale interogării bănuitului în care sunt

interogaţi:

- persoane, care nu sunt declarate în modul anunţat mai sus;

- persoanele, la care nu li s-au comunicat drepturile lor şi nu li s-au asigurat îndeplinirea

acestor drepturi, inclusiv şi dreptul de a nu fi forţaţi să dea declaraţii împotriva sa sau să nu

fie impus să se recunoască vinovat.

Organele de urmărire penală care efectuează urmărirea penală sunt obligate să explice persoanelor

implicate în proces drepturile lor şi posibilitatea de a-şi realiza aceste drepturi. Reieşind din aceasta,

partea învinuirii este obligată să explice persoanei care este interogată în calitate de bănuit, drepturile lor

care sunt enumerate în art.64, ele fiind:

- să ştie de ce este bănuit şi în legătură cu aceasta imediat după reţinere sau după ce i s-a adus

la cunoştinţă hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate de

bănuit, să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege despre conţinutul

bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvîrşirea cărora este

suspectat;

- imediat după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit, să primească de la

persoana care l-a reţinut informaţii în scris despre drepturile de care dispune. Conform CPP,

bănuitul are inclusiv dreptul de a tăcea şi nu a mărturisi nimic împotriva sa.

- imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii

preventive ori de recunoaştere în calitate de bănuit să primească de la organul de urmărire

penală copia de pe hotărîrea respectivă sau copia de pe procesul verbal privitor la reţinerea sa;

108

Mancevschii O. Правила допустимости доказательств. – Chişinău, 2002, pag.32 109

Викторский С.И. Русский уголовный процесс: Учебное пособие. – Москва: Юридическое бюро.

Reieşind din aceasta reprezentanţii părţii învinuirii sunt obligaţi să explice persoanei care este

interogată în calitate de bănuit drepturile sale. Însă în practică făcînd cunoştinţă cu procesele verbale a

interogatoriului bănuitului, se observă foarte des că în ele nu se conţin anume faptul că bănuitului i-a fost

dat citirii toate drepturile prevăzute de legislaţia procesual-penală sau doar li se explică în ce fel de

infracţiuni ei sunt bănuiţi. Totodată se consideră că aşa tip de procese verbale de interogare a bănuitului

cu o aşa formulare de explicare a drepturilor bănuitului, în toate cazurile trebuie să fie recunoscute ca

probe neadmisibile procesului penal în cauză.

În art.26 din Constituţia RM se indică că dreptul la apărare este garantat şi fiecare om în parte are

dreptul să recurgă la aceasta numai în urma încălcării drepturilor sale.

Se mai menţionează că pe parcursul întregului proces părţile au dreptul să se folosească de

serviciile unui avocat ales la libera dorinţă a părţilor sau numit din oficiu. Această normă constituţională

şi-a găsit reflectarea şi în CPP.

Apărătorul ales sau numit din oficiu este admis să participe în cauza dată din momentul

recunoaşterii persoanei în calitate de bănuit sau îl interoghează în calitate de bănuit, în caz de reţinere sau

arestare a bănuitului.

Primul interogatoriu al bănuitului se efectuează numai în prezenţa apărătorului ales de sinestătător

sau numit din oficiu. Persoana care efectuează interogarea, adică ofiţerul de urmărire penală este obligat

să îi facă cunoştinţă bănuitului cu dreptul lui de a avea un apărător, în urma căruia în procesul verbal de

interogare se face o menţiune cu privire la anunţarea bănuitului despre aceasta şi în cazurile prevăzute de

lege să-i asigure un avocat numit din oficiu dacă el nu are posibilitatea să-i plătească serviciile110

.

Declaraţiile obţinute de la bănuit sau învinuit cu încălcarea dreptului la apărare nu au valoare

juridică şi din acest motiv ele nu pot fi folosite ca probe într-o cauză penală. Deci ele vor fi considerate

probe neadmisibile într-un proces penal. Copilul ca bănuit, interogat în lipsa profesorului şi a

apărătorului.

Necesitatea folosirii profesorilor în faza interogării unui minor constă în aceea că este foarte

complicat de a audia un bănuit minor. În urma acestui proces în cadrul interogării se folosesc tactici din

domeniul pedagogiei cît şi a psihologiei ca procedeu de colectare şi fixare a declaraţiilor. Lipsa

profesorului în cazul interogării unui bănuit minor trebuie consemnate în procesele verbale ale acestor

acţiuni procesuale şi considerate ca probe neadmisibile într-un proces penal.

În practică au existat cazuri în care nu se ducea cont de înscriirile legii şi bănuiţii minori erau

interogaţi după metoda prestabilită de interogare.

Bănuitul nu posedă limba în care se duce procesul şi lipseşte traducătorul şi apărătorul.

Tuturor persoanelor participante într-un proces penal care nu posedă limba de comunicare în care

se desfăşoară procesul, îi sunt garantate dreptul de a se folosi de serviciile traducătorului. În RM procesul

(şedinţa de judecată) se duce în limba română (oficial moldovenească) sau în limba acceptată de

majoritatea participanţilor într-un proces.

Se consideră că, într-un proces penal, persoana care nu posedă limba sau o posedă foarte rău, se

are în vedere prin aceasta limba vorbită, adică nivelul de comunicare – persoanele care nu pot liber să-şi

expună gîndurile în limba dată. În literatura de specialitate se menţionează cazuri cînd se încalcă dreptul

la interpret şi ca rezultat duceau la recunoaşterea acturilor procesuale ca probe neadmisibile într-un proces

penal.

Ca exemple pot fi aduse două cazuri din practica judiciară a Curţii de Apel:

1. Conform CPP, persoanelor care participă la proces şi nu cunosc limba în care se desfăşoară

procedura judiciară, li se asigură dreptul de a face declaraţii, demersuri, de a lua cunoştinţă de

toate materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată în limba maternă şi de a beneficia de

serviciile interpretului.

Prin sentinţa Judecătoriei sectorului Centru, mun.Chişinău, din 09.12.1996, P. a fost condamnat,

în baza art.119, al.4 CP, la 6 ani privaţiune de libertate, fără confiscarea averii, cu ispăşirea

pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu regim special.

Nefiind de acord cu sentinţa instanţei de fond, P. a declarat apel invocînd o examinare mai

obiectivă a cauzei.

Prin decizia Tribunalului mun. Chişinău din 15.05.1997, sentinţa instanţei de fond a fost

menţinută, iar apelul inculpatului – respins ca nefondat. Inculpatul P. a declarat recurs împotriva

deciziei instanţei de apel, invocînd motivul arătat în cererea de apel şi faptul că apelul a fost

examinat în lipsa interpretului. Judecînd recursul, Colegiul penal al Curţii de Apel a stabilit:

110

Строгович М.С. Теория судебных доказательств. – Москва: 1991, с.41

După cum rezultă din materialele cauzei, la examinarea apelului P. n-a fost asigurat cu traducător,

deşi nu cunoştea limba în care se desfăşura procedura judiciară.

Colegiul Penal al Curţii de Apel, luînd în consideraţie că inculpatul nu cunoştea limba în care se

desfăşura şedinţa judiciară, iar conform CPP, persoanelor care participă la proces şi nu cunosc

limba în care se desfăşoară procedura judiciară li se asigură dreptul de a face declaraţii,

demersuri, de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată, în

limba maternă şi de a beneficia de serviciile interpretului, a admis recursul inculpatului, casînd

decizia instanţei de apel şi dispunînd rejudecarea apelului lui P. de către Tribunalul Chişinău în

alt complet de judecată. (Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel nr.lr-291/97 din 13.11.1997)

2. Conform CPP, persoanelor care participă şi nu cunosc limba în care se desfăşoară procedura

judiciară, li se asigură dreptul de a face declaraţii, demersuri, de a lua cunoştinţă de toate

materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată în limba maternă şi de a beneficia de

serviciile interpretului în modul stablilit de CPP.

Conform CPP, inculpatului i se înmînează actele instanţelor de judecată traduse în limba lui

maternă sau în altă limbă pe care o cunoaşte.

Prin sentinţa Judecătoriei sect. Râşcani, mun.Chişinău, din 11.05.1998, A.C. a fost condamnat, în

baza art.225/5, al.2 şi art.227, al.1 CP, la 2 ani privaţiune de libertate, în baza art.59 CP, lui A.C.

i-a fost aplicat tratamentul medical forţat contra narcomanie.

Inculpatul A.C. a declarat apel, solicitînd o pedeapsă non-privativă de libertate. Colegiul penal al

Tribunalului mun.Chişinău, prin decizia din 18.08.1998, a menţinut sentinţa instanţei de fond.

Nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, inculpatul A.C. a declarat recurs, invocînd că la

examinarea apelului i-au fost încălcate drepturile şi a cerut aplicarea unei pedepse mai blînde.

Judecînd recursul, Colegiul Penal al Curţii de Apel a stabilit:

Potrivit CPP, persoanelor care participă la proces şi nu cunosc limba în care se desfăşoară

procedura judiciară, li se asigură dreptul de a face declaraţii, demersuri, de a lua cunoştinţă de

toate materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată în limba maternă şi de a beneficia

de serviciile interpretului.

Inculpatul A.C. este de naţionalitate rus şi nu posedă limba de stat a RM. După cum rezultă din

procesul verbal, examinarea apelului în instanţa de judecată s-a desfăşurat fără interpret.

Potrivit CPP abrogat actele instanţelor de judecată se înmînează inculpatului fiind traduse în

limba lui maternă sau în altă limbă pe care o cunoaşte.

După cum rezultă din materialele cauzei, copia deciziei i-a fost înmînată inculpatului în limba de

stat a RM.

În temeiul celor expuse, Colegiul Penal al Curţii de Apel a arătat că, deşi A.C. a depus recursul

peste termen, recursul lui urmează să fie repus în termen, deoarece A.C. n-a ştiut că are dreptul de a

declara recurs în perioada de timp prevăzută de CPP.

Colegiul Penal al Curţii de Apel a decis repunerea recursului în termen şi casarea deciziei

instanţei de apel în cauza lui A.C., cu remiterea la rejudecare în aceeaşi instanţă de apel, în alt complet de

judecată.

Persoanele cu deficienţe umane care în mod normal nu îşi pot apăra de sinestătător interesele.

În catergoria persoanelor care din cauza anumitor deficienţe fizice sau psihice nu îşi pot realiza

dreptul la apărare, trebuie de înţeles acele persoane care, de fapt sunt responsabile, dar care totodată

suferă permanent sau vremelnic de tulburări sufleteşti, au un grad mare de defect în vorbirea lui, cît şi alte

deficienţe.

Toate probele dobîndite de către organele de urmărire penală cu folosirea de situaţia dată duc la

neadmisibilitatea lor în cadrul procesului penal.

Chiar dacă o asemenea categorie de oameni săvîrşesc rar infracţiuni, atenţia faţă de ei ar trebui să

fie mai sporită.

Neadmisibilitatea declaraţiilor învinuitului

Declaraţiile învinuitului – acestea sunt relatările lui cu privire la întrebările ce ţin de învinuirea

prealabilă, cu şi despre alte circumstanţe care au o importanţă pentru cauză şi despre toate probele care

sunt în cauza dată ca fiind admise, care au fost obţinute şi fixate în conformitate cu procedura stabilită de

legislaţia procesual-penală a RM111

.

Neadmisibile trebuie să fie recunoscute procesele verbale a învinuitului în care sunt interogaţi:

111

Власова Н.А. Уголовный процесс: Курс лекции. – Москва: изд. Щит-М, 2001

- persoane care nu au calitatea de învinuit. Învinuit este acea persoană în urma căreia, în

conformitate cu CPP, a fost emisă o ordonanţă de punere sub învinuire. Decizia de punere sub

învinuire o ia organul de urmărire penală în rezultatul constatării că sunt suficiente probe că

persoana a săvîrşit această infracţiune. În caz de neemitere a ordonanţei de punere sub

învinuire, persoana nu poate să fie interogată în calitate de învinuit şi logic ar fi ca un proces

verbal a unui asemenea interogatoriu să fie neadmis ca probă la cauza dată.

- Persoanele cărora nu le-au fost explicate drepturile lor şi nu le-au fost asigurate posibilitatea

de a-şi realiza aceste drepturi inclusiv şi dreptul să nu fie impus să dea declaraţii împotriva sa

sau să nu fie impus să se declare vinovat de comiterea infracţiunii.

Organele de urmărire penală sunt obligate să explice persoanelor participante în proces drepturile

lor şi să le comunice despre posibilitatea realizării acestor drepturi. În cazul învinuirii, învinuitului îi sunt

explicate drepturile prevăzute de art.66, al.2:

- să ştie pentru ce faptă este învinuit;

- să primească imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire de la organul de urmărire

penală informaţia în scris despre drepturile de care dispune conform CPP, etc.

În practică de foarte multe ori se întîlnesc procese verbale în conţinutul cărora nu se conţine

remarcări cu privire la explicarea şi anunţarea drepturilor învinuitului. Consider că asemenea procese

verbale în conţinutul cărora lipseşte o asemenea stipulaţie sau sunt puşi să depună declaraţii contra sa, în

toate cazurile, aceste acte procesuale trebuie declarate ca probe neadmisibile într-un proces penal. Copilul

– învinuit, în lipsa profesorului, apărătorului şi unul din părinţi sau a unui înfiitor sau reprezentant legal.

În cazul minorilor în procesul de interogare este obligatoriu participarea apărătorului conform

art.69 şi în conformitate cu prevederile legii cu privire la drepturile copilului.

Învinuitul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă liba în care se desfăşoară procesul penal.

Prezenţa în aceste cazuri a traducătorului şi a apărătorului este obligatorie. Participarea este obligatorie a

apărătorului la înfăptuirea urmăririi penale pentru persoanele care nu posedă limba de comunicare li se

garantează dreptul să se folosească de serviciile prestate de un interpret.

Şedinţa se ţine de limba română sau în limba în care majoritatea participanţilor o vor alege ca

limbă de comunicare.

În practică au existat cazuri cînd se recunoşteau ca neadmisibile probele scrise de mîna persoanei

în care era evident că această persoană avea nevoie de un interpret.

Neadmisibilitatea concluziilor expertului

Expertiza judiciară este un act procesual care constă în cercetarea de către expert a obiectelor

materiale, organismului uman, evenimente şi procese, care ar putea conţine informaţie importantă

referitor la cauza dată (art.1, al.1 al Legii RM nr.1086-XIV din 23.01.2000 cu privire la expertiza

judiciară).

Concluzia expertului reprezintă un act în care sunt relatate în formă scrisă rezultatele cercetării

efectuate şi concluziile expertului asupra întrebărilor care i-au fost puse.

Expertiza judiciară se numeşte atunci cînd este necesitatea de a constata circumstanţele care au o

importanţă pentru cauza dată şi necesită anumite cunoştinţe speciale în ştiinţă, tehnică, artă sau într-un alt

domeniu112

.

Recunoscînd necesitatea efectuării expertizei, organul de urmărire penală cît şi alţi subiecţi

implicaţi în proces emit o ordonanţă în care se indică temeiurile de efectuare a expertizei, instituţia care

va efectua expertiza sau numele, prenumele expertului, întrebările la care trebuie expertul să răspundă.

Întrebările adresate expertului nu pot ieşi din ramurile cunoştinţelor speciale pe care le posedă el. În

calitate de expert poate fi chemat orice persoană care posedă cunoştinţe suficiente pentru a face concluzii

ştiinţifice, tehnice şi de alte tipuri asupra întrebărilor puse în faţa lor.

Expertul face concluzii în numele său, bazîndu-se pe criteriile obiective de apreciere a tuturor

întrebărilor puse în faţa lui. Ca expert nu poate fi:

- dacă el este partea vătămată şi reprezentantul său este partea civilă;

- dacă a participat în cazul dat ca martor, traducător, secretar, ofiţer de urmărire penală,

procuror, apărător, reprezentantul legal al intereselor părţii vătămate;

- dacă a participat în cauza dată în calitate de judecător;

- dacă se află sau s-a aflat într-o dependenţă de serviciu faţă de învinuit sau partea vătămată;

- în cazul cînd se va descoperi necompetenţa lui în acest domeniu;

112

Безлепкин Б.Т. Уголовный процесс России в вопросах и ответах: Учебное пособие. – Москва: Юристь,

2000, с.154

- dacă a participat în calitate de specialist.

În literatura de specialitate se menţionează cazul cînd a fost recunoscut ca neadmisibilă expertiza

dactiloscopică a amprentelor palmare care a fost efectuată de către expertul superior criminalist, care

anterior a participat în calitate de specialist în cadrul examinării la locul faptei, etc.

Neadmisibilitatea corpurilor delicte

Corpurile delicte sunt recunoscute obiecte în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele

au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit

obiectivul acestor acţiuni, precum şi banii sau alte valori, obiecte şi documente care pot servi ca mijloace

pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru

respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Din categoria de obiecte care se presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii sunt: cuţitul,

pistolul, topor, etc.

Din categoria de obiecte pe care s-au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale fac parte:

haina cu urme de sînge, un safeu spart, obiecte deformate în urma aplicării armei de foc, etc.

O altă categorie de obiecte în cazul în care există temeiul de a presupune că au constituit obiectul

acţiunilor criminale sunt: anticvariatul, bijuterii, banii şi lucrurile furate, transportul auto, etc.

Deci, cum a fost menţionat mai sus, la corpuri delicte se atribuie nu toate obiectele purtătoare de

informaţie probantă, dar numai acelea care au fost descoperite, dobîndite şi ataşate la dosar conform

procedurii legale prevăzută de legislaţia procesual-penală113

.

Toate obiectele – corpuri delicte se anexează la dosar şi se păstrează în dosar sau se păstrează

într-un alt mod prevăzut de lege. Acele corpuri delicte care din cauza volumului sau din alte motive nu

pot fi păstrate împreună cu dosarul, trebuie să fie fotografiate. Fotografiile date se vor anexa la procesul

verbal respectiv. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare

persoanelor juridice sau fizice. În acest caz în dosar se va face o atare menţiune.

În literatura juridică se aduc ca exemple excluderea din dosar a gloanţelor, scoase din cadavre,

deoarece nu era procesul verbal de examinare a acestuia, cît şi gloanţele menţionate au fost cercetate după

un an de cînd au fost anexate la dosar în calitate de corpuri delicte.

Necesitatea de a obţine probe din anumite surse stipulate în lege

Probele pot fi dobîndite din orice sursă care sunt indicate în lege şi mai precis în art.93, al.2 din

CPP. Dar în anumite cazuri în legislaţie se conţin indicaţii referitor la o anumită sursă din care pot fi

obţinute probele.

Aşadar, potrivit art.143 din CPP, numai în cazul efectuării expertizei pot fi dobîndite informaţii:

- cu privire la cauza morţii;

- cu privire la gradul de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

- cu privire la starea psihică şi fizică a bănuitului, învinuitului, inculpatului, atunci cînd apare

îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de

sinestătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

- cu privire la constatarea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate în

cazuri în care această circumstanţă are o importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce

confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubii;

- cu privire la starea psihică sau fizică a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în

privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi

de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi supuse în mod exclusiv sau

în principal în baza hotărîrii în cauza dată.

De asemenea, practica judiciară consideră ca obligatorie efectuarea expertizei şi în cazurile care

nu sunt enumerate în art.143. Aceste cazuri sunt:

- ce ţin de tipul substanţelor narcotice cît şi substanţelor toxice şi de otravă, denumirea lor,

proprietăţile lor (p.1 din Hotărîrea Plenumului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la

aplicarea legii de către instanţe la infracţiunile legate de substanţe narcotice);

- cu privire la apartenenţa obiectelor la armele de foc sau a armelor albe, a muniţiilor şi

substanţelor explozibile (p.3 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la

practica judiciară în cazurile penale în legătură cu procurarea, purtarea, păstrarea,

transportarea, răpirea, fabricarea, vînzarea ilegală, păstrarea necuviincioasă a armelor de foc

şi a muniţiilor, cît şi a substanţelor explozibile).

113

Predescu O., Popescu Slăniceanu L., Dinulescu R. Curs de drept procesual penal. – Bucureşti: Bravo Press, 1998,

pag.156

1.3. Regulile ce determină admisibilitatea probelor privind procedura

Probele trebuie să fie dobîndite cu respectarea unei proceduri prestabilite. Nerespectarea acestei

reguli duce la neadmisibilitatea probelor. În caz cînd probele sunt dobîndite printr-o metodă care nu este

prevăzută de legislaţia procesual-penală, ea din start se va considera ca neadmisibilă114

.

Conţinutul regulei 3 cu privire la procedură, ne arată că pe lîngă respectarea procedurei de

înfăptuire a acţiunilor procesuale mai trebuie respectate cerinţele legale referitor la: procedura de

înfăptuire a acţiunilor procesuale; procedura de fixare cu privire la mersul ei; procedura de fixare a

rezultatelor.

Regulile generale ce determină admisibilitatea probelor privind procedura se conţin în Titlul IV al

Codului de Procedură Penală.

Vorbind despre timpul efectuării acţiunilor penale putem spune că în conformitate cu prevederile

art.279, al.1 organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu

prevederile CPP şi numai după pornirea urmăririi penale, excepţie făcînd cercetarea la faţa locului

(art.118) şi percheziţia corporală (art.130) care pot fi efectuate şi pînă la pornirea procesului.

De aici putem face concluzia că materialele dobîndite înaintea intentării urmăririi penale vor fi

neadmisibile, excepţie făcînd cercetarea la faţa locului şi percheziţia corporală.

Un alt caz cînd probele vor fi considerate ca neadmisibile avînd la bază regula privind procedura,

este atunci cînd se încalcă ordinea legală de fixare a rezultatelor efectuării audierii bănuitului şi

învinuitului.

La fiecare audiere a bănuitului sau a învinuitului persoana care înfăptuieşte urmărirea penală

întocmeşte un proces-verbal (conform art.104 din CPP).

La întocmirea procesului verbal al audierii legea prevede pentru acest act o formă care nu trebuie

să fie încălcată. Această formă este prevăzută în art.260 care conţine următoarele puncte:

- locul şi data efectuării acţiunilor de urmărire penală;

- funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul verbal;

- numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire

penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

- data şi ora începerii şi finisării acţiunii de urmărire penală;

- descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării

acţiunii de urmărire penală.

La citirea procesului verbal care a fost înfăptuit după efectuarea audierii, învinuitul sau bănuitul

trebuie să confirme cu semnătura sa cele expuse în act. Dacă procesul verbal este scris pe cîteva pagini

atunci, în conformitate cu art.260, al.5, fiecare pagină a procesului verbal se semnează de persoana care îl

întocmeşte, precum şi de persoanele care au fost audiate.

Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesul verbal, despre

aceasta se face menţiune în acest act. Un alt moment este că toate adăugirile şi modificările aduse la acest

act trebuie să fie semnate de către persoana care întocmeşte şi bănuitul sau învinuitul. În practica judiciară

a apărut o întrebare cu privire la admisibilitatea procesului verbal de audiere a bănuitului sau învinuitului

în cazurile cînd aceştia refuzau să semneze acest act şi la rîndul său el era semnat de către persoana care a

efectuat acest act sau uneori de către alte persoane care confirmau faptul că bănuitul sau învinuitul a

refuzat semnarea procesului verbal.

În caz cînd audierea bănuitului sau învinuitului se efectuează cu participarea traducătorului atunci

procesul verbal al audierii trebuie să conţină menţiunea că traducătorului i-au fost explicate obligaţiile şi a

fost preîntîmpinat despre răspunderea penală pe care o poartă pentru traducere necorespunzătoare şi

traducătorul trebuie să semneze în procesul verbal. Traducătorul trebuie să semneze fiecare pagină a

procesului verbal şi actul în întregime.

Vorbind despre acţiunile care sunt interzise în timpul efectuării audierii putem spune că, în

conformitate cu Constituţia RM, CPP şi a unor acte internaţionale, ca de exemplu: Declaraţia Universală

privind Drepturile Omului, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului – nimeni nu poate fi supus

torturii, violenţei sau al altor acţiuni care înjosesc demnitatea omului pentru a obţine declaraţii din partea

bănuitului sau învinuitului.

114

Золотых В.В. Проверка допустимости доказательств в уголовном процессе. – Ростов-на-Дону: Феникс,

1999, с.84

Forţarea bănuitului sau învinuitului la darea unor declaraţii cu folosirea forţei, torturii,

ameninţării, şantajului sau al altor acţiuni ilegale din partea persoanei care înfăptuieşte urmărirea penală

duce la răspunderea penală conform Codului Penal al RM. Ca rezultat al aplicării metodelor ilegale în

timpul audierii bănuitului sau învinuitului este acel fapt că procesul verbal al audierii se consideră ca

probă neadmisibilă.

Vorbind despre încălcările efectuate de către persoanele care efectuează urmărirea penală în

acţiunile de audiere a martorului sau a părţii vătămate putem spune că înaintea audierii persoana care

înfăptuieşte urmărirea penală trebuie să se asigure în identitatea martorului sau a părţii vătămate, să-i

explice atît drepturile procesuale cît şi obligaţiile, să-l preîntîmpine despre răspunderea pe care o poartă în

caz de refuz de a face declaraţii sau de a face declaraţii false, referitor la acestea se face o remarcă în

procesul verbal care este confirmată prin semnătura martorului sau a părţii vătămate115

.

Persoana care înfăptuieşte urmărirea penală are obligaţia să explice martorului sau părţii vătămate

cazurile cînd aceştia au dreptul să nu depună declaraţii, la rîndul său persoana care înfăptuieşte urmărirea

penală trebuie să facă o remarcă în procesul verbal.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să preîntîmpine partea vătămată sau martorul că, în caz de

refuz de a depune declaraţii sau de declaraţii false, ei poartă răspundere penală conform legislaţiei în

vigoare.

Referindu-ne la greşelile care pot fi înfăptuite în urma fixării rezultatelor audierii martorului sau a

părţii vătămate putem spune că la sfîrşitul audierii procesul verbal este dat spre citire martorului sau părţii

vătămate sau la rugămintea părţii vătămate sau a martorului să fie citit de către persoana care l-a întocmit.

Martorul sau partea vătămată au dreptul să ceară introducerea unor adăugiri sau a unor modificări

în procesul verbal. Aceste adăugiri sau modificări sunt introduse obligatoriu în procesul verbal. La

finisarea citirii procesului verbal de către martor sau partea vătămată aceştia confirmă veridicitatea celor

expuse în act şi se face o remarcă corespunzătoare în procesul verbal înainte de semnarea lui de către

martor sau partea vătămată.

În caz că audierea se efectuează cu participarea traducătorului procesul verbal al audierii trebuie

să conţină menţiunea că traducătorului i-au fost comunicate obligaţiile şi a fost avertizat despre

răspunderea care o poartă pentru traducerea necorespunzătoare, care se confirmă prin semnătura

traducătorului.

Traducătorul semnează fiecare pagină a procesului şi procesul în întregime. Semnătura martorului

sau a părţii vătămate confirmă veridicitatea spuselor traducătorului cu cele expuse în procesul verbal.

Dacă procesul verbal a fost tradus în formă scrisă atunci textul integru al procesului verbal trebuie să fie

semnat de către traducător şi martor sau partea vătămată.

Referindu-ne la prezentarea spre recunoaştere putem spune că aceasta contituie o acţiune

procesuală care constă din recunoaşterea a unui obiect sau a unei persoane pentru constatarea

asemănărilor, diferenţelor cu acea persoană sau obiect care a fost supus prezentării anterior116

.

Potrivit practicii judiciare, prezentarea spre recunoaştere poate fi făcută nu numai potrivit

caracteristicilor exterioare, dar şi după glas, după miros, după mers. Însă teoreticianul Paşin S.A.

consideră că dacă legislaţia procesual-penală indică faptul că spre recunoaştere pot fi supuse numai

persoanele şi obiectele, rezultă că în caz de efectuare a unei asemenea acţiuni de recunoaştere a vocii, a

mirosului sau a mersului – trebuie să fie recunoscute ca probe neadmisibile117

.

Pentru ca această acţiune procesuală să fie considerată ca o probă admisibilă, atunci persoana care

înfăptuieşte urmărirea penală trebuie să îndeplinească următoarele acţiuni:

- să prevină despre răspunderea penală prevăzută de art.313 Codul Penal pentru refuzul de a

face declaraţii, în art.312 din Codul Penal, pentru declaraţii mincinoase, precum şi despre

dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate;

- persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara

spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi de

acelaşi sex, asemănători la exterior;

- înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care

urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte între asistenţii procedurali, făcînd

despre aceasta o menţiune în procesul verbal.

115

Лупинская П.А. Уголовно-процессуальное право Российской Федерации. – Москва: 1997 116

Лубшев Ю.Ф. Адвокат в уголовном деле. – Москва: Манускрипт, 1999, с.34 117

Золотых В.В. Проверка допустимости доказательств в уголовном процессе. – Ростов-на Дону: Феникс,

1999, с.128

În legătură cu prezentare spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un proces verbal conform

prevederilor art.260 şi 261, cu excepţia că cel recunoscut nu ia cunoştinţă la moment de procesul verbal

de recunoaştere şi nu îl semnează.

Aceeaşi procedură este valabilă şi la prezentarea obiectelor spre recunoaştere, doar că obiectul ce

urmează a fi recunoscut se prezintă împreună cu cel puţin 2 obiecte omogene şi persoana care recunoaşte

obiectul este obligată să explice după care semne sau particularităţi l-a cunoscut.

În cazul cînd se prezintă spre recunoaştere un cadavru sau a unor părţi de-ale lui, sau a obiectelor

de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul, atunci

recunoaşterea se efectuează după un singur exemplar.

Vorbind despre o altă acţiune procesuală care dacă nu se va efectua conform prevederilor legale

se va considera ca o probă neadmisibilă, este vorba de expertiză. Considerînd că este necesară expertiza,

organul de urmărire penală sau instanţa, dispune de efectuarea ei. Actul care îl emite organul de urmărire

penală pentru dispunerea efectuării expertizei este ordonanţa, iar instanţa – încheierea. Ordonanţa sau

încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată să efectueze

expertize.

În urma efectuării investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte un raport în formă scrisă pe care îl

confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.

Acest raport trebuie să conţină următoarele puncte obligatorii:

- numele, prenumele expertului;

- studiile, specialitatea expertului;

- vechimea în muncă de specialitate;

- titlul şi gradul ştiinţific al expertului;

- funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază a efectuat-o;

- cine a asistat la expertiză;

- ce materiale a utilizat, ce investigaţii s-au efectuat.

Ca şi martorul sau partea vătămată, expertul este preîntîmpinat despre răspunderea penală pe care

o poartă în caz cînd falsifică cu bună ştiinţă concluziile sale. O altă nuanţă a efectuării expertizei este că

dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza

penală, dar cu privire la care nu s-a pus întrebări, atunci el are dreptul să le menţioneze în raportul său.

Se întîmplă situaţii cînd raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea

cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare ori a apărut necesitatea de a prezenta metodele aplicate

şi necesită o explicaţie de vigoare. În acest caz, în conformitate cu art.153 din CPP, organul de urmărire

penală este în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 cu privire la locul, timpul,

durata şi modul de audiere a expertului.

În acest punct al capitolului am menţionat cele mai importante acţiuni procedurale care trebuie să

le îndeplinească organele de urmărire penală pentru ca probele colectate de ei să nu fie declarate în

instanţă ca probe neadmisibile.

Încheiere.

În lucrarea în cauză ca o sinteză asupra celor menţionate conchidem:

Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.

Noţiunea trebuie delimitată ştiinţific cu precizie, împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de

vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută

sau demonstrată.

Mijloacele de probă nu se confundă cu subiectul probei. Subiect al probei este persoana care poate

procura elementul de informare care constituie proba (martor, expert, inculpat etc)118

.

În literatura de specialitate mai nouă se face deosebire între mijloacele de probă şi procedeele

probatorii. Acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă ci modul de a proceda în

folosirea mijloacelor de probă119

. Enumerarea mijloacelor de probă se face în art. 93 c. pr. pen. după cum

urmează: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză, etc.

În reglementarea procesual penală modernă există două sisteme de a înscrie în lege mijloacele de

probă.

Primul sistem, care este adoptat şi de codul nostru actual, enumera mijloacele de probă în mod

limitativ. Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate

de lege, dar nu prin alte mijloace neenunţate expres şi exhaustiv de norma juridică. Acesta constituie un

sistem riguros determinat la care nu se pot adăuga modalităţi neenumerate de lege.

Există numeroase reglementări în care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunţiativ120

.

Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exempli-ficativ, organul judiciar putând adăuga la

mijloacele enumerate în lege şi altele, care nu sunt prevăzute expres. Sistemul astfel creat este mai elastic

dar în acelaşi timp şi mai puţin riguros.

Fiecare dintre cele două concepţii manifestă avantaje şi dezavantaje incontestabile, în analiza cărora

nu mai intrăm.

O reglementare cu rigiditate redusă prezenta şi codul de procedură penală român din 1936, care în

art. 137 prevedea că proba în materie penală se face prin următoarele mijloace: procese-verbale,

înscrisuri, martori, informatori, expertize, constatări la faţa locului, indicii, prezumţii şi orice alte mijloace

neoprite de lege.

De remarcat, că în partea finală însăşi textul evocat permitea ca faptele care constituie probe să

poată fi deduse în faţa organului judiciar prin orice modalitate de natură a forma convingerea intimă a

acestuia.

Folosirea oricăror mijloace neoprite de lege pentru determinarea convingerii organelor judiciare se

întâlneşte îndeosebi în procedurile care cunosc judecarea cauzelor cu juraţi, întrucât aceştia nu sunt de

regulă încorsetaţi de un sistem de mijloace probatorii fixat într-un tipar juridic formîndu-şi opinia despre

vinovăţia acuzatului în modul cel mai liber.

Metodele de strîngere şi de verificare a probelor – este o sistemă de procedee şi operaţiuni realizate

în acţiunile prevăzute de legea procesuală penală, a anchetatorului, judecătorului şi altor persoane ce au

aşa împuterniciri, ce sunr îndreptate spre căutarea, stabilirea, primirea, fixarea şi cercetarea datelor de un

anumit tip. Nu se poate, cu aceasta se face uneori, să limităm noţiunea procesuală de strîngere şi

verificarea probelor nu mai da ordinea formei de producere a acţiunilor corespunzătoare. Deoarece

reglamentarea procesuală, să razăm pe legitatea cunoaşterii ce există real, impune să activezi în strictă

conformitate cu ele, deoarece ea cuprinde strîngerea şi ferificarea probelor nu numai din exterior, dar şi

din interior, singurul conţinut a acţiunilor corespunzătoare. Conţinutul de bază ai metodelor de strîngere şi

verificare a probelor, sînt procedeele şi operaţiile de dovedire, prin mijlocirea cărora se efectuiază

primirea informaţiei necesare şi transmiterea ei adresaţilor de dovedire. Existenţa regulilor formale,

executarea cărora trebue să adeverească mersul şi rezultaele aplicării procedeelor şi operaţiunilor

corespunzătoare de aflare a adevărului, alcătuesc specificul metodei procesuale de strîngere şi verificare a

probelor, dar să nu epueze conţinutul şi scopul reglamentării legislative.

118

V. DONGOROZ, op. cit, p. 212. 119

V. DONGOROZ ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 170. 120

M. FRANCHIMONT. s. a.. op. cit. p. 755.

Putem evedenţia următoarele elemente obligatorii a caracteristicii în lege a fiecărei metode

procesuale de strîngere şi verificare a probelor, ca o îmbinare specială a procedeelor şi operaţiilor

destinate pentru primirea şi transmiterea informaţiei probatorice:

1) stabilirea tipului de informaţie, spre primirea cărora e îndreptat

procedeul dat;

2) enumerarea participanţilor;

3) descrierea esenţei procedeelor şi operaţiilor îndreptate spre

strîngerea şi verificarea probelor;

4) locul şi tipul de apreciere a acestor procedee şi operaţiuni;

5) condiţiile de admitere a lor;

6) măsurile de asigurare a multelateralităţii strîngerii şi verificării

probelor;

7) măsurile de prevenire a infuziunei în sfera intereselor personale

a cetăţenilor, asigurarea securităţii şi îngrădirea demnităţii persoanelor, la care, sau cu ajutorul cărora pot

fi primite datele corespunzătoare;

8) determinarea detalizată specială a procedeelor şi operaţiunulor

de fixare a datelor adunate şi a rezultatelor de verificare a lor, atît şi a datelor ce adeveresc corespunderea

acţiunilor de adunare şi verificare a probelor cerinţelor legii.