MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL SUCCESORAL

(Ciclul I)

AUTORI:

Iulia Bănărescu

mg. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

CUPRINS

1. NOŢIUNEA ŞI FELURILE MOŞTENIRII

2. DESCHIDEREA SUCCESIUNII. MOMENTUL Şl LOCUL DESCHIDERII

SUCCESIUNII

3. CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU A MOŞTENI

4. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ

5. MOŞTENIREA LEGALĂ

6. OPŢIUNEA SUCCESORALA

7. RESPONSABILITATEA MOŞTENITORILOR DE PASIVUL

SUCCESORAL

8. CONFIRMAREA DREPTULUI LA MOŞTENIRE Şl ÎMPĂRŢIREA

MOŞTENIRII

3

NOŢIUNEA Şl FELURILE MOŞTENIRII

Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către una sau mai multe persoane

(succesorii).

Ca instituţie a dreptului civil, moştenirea are o legătură Indisolubila cu

dreptul de proprietate. Moştenirea este unul din modurile de cIoIiAikIim *

dreptului de proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care

lasă moştenirea (defunct, de cujus?) şi cel care primeşte moştenirea, denumit

succesor sau moştenitor. Spre deosebire de alte moduri de transmitere a

drepturilor şi obligaţiilor, moştenirea are anumite particularităţi, menţionate în

art. 1432, alin. 2 CC. Ea se caracterizează prin următoarele:

Este o transmisiune mortis causa, ori, prin moştenire se poate transmite

doar patrimoniul unei persoane fizice decedate. Decesul poate fi constatat

nemijlocit sau declarat de Instanţa de judecată. Faptul morţii persoanei fizice

determina dispariţia acesteia ca subiect de drept, iar instituţia moştenirii este

chemata sa asigure transmiterea patrimoniului defunctului,care continuă sa existe,

succesorilor săi.

Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor juridice

inter vivos, care sunt guvernate de dreptul obligaţional, iar transmisiunea prin

moştenire poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, nu şi al

persoanelor juridice. Dizolvarea persoanelor juridice nu poate fi identificată cu

moartea persoanelor fizice, iar patrimoniul persoanelor juridice dizolvate se

transmit altor persoane, prin diverse acte juridice, altele decât succesiunea.

Normele care reglementează transmisiunea succesorală sunt aplicabile

persoanelor juridice şi statului doar în cazul în care aceştia dobândesc calitatea de

moştenitori.

Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucât are ca obiect o

universalitate juridică, un patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o totalitate

4

de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă fără titular, fiind o

universalitate juridică, patrimoniul este independent de elementele sale

componente şi din acest considerent, drepturile şi obligaţiile unei persoane

decedate se transmit către succesori nu privite izolat, ci ca părţi a acestei

universalităţi juridice. Prin moştenire nu se transmit drepturile şi obligaţiile

nepatrimoniale, precum şi drepturile patrimoniale care au un caracter personal,

sau care sunt valabile doar pe durata vieţii celuia care a lăsat moştenirea

(contractate sau prevăzute de lege intuitu personae, cum ar fi dreptul de uzufruct,

uz sau abitaţie, creanţa de întreţinere etc.).

Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin

succesiune se supune unui regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice,

indiferent de natura (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.)

şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală (moştenite sau

achiziţionate).

Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că acceptarea

moştenirii sau renunţarea la ea are caracter indivizibil. Fiecare moştenitor trebuie

să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea, fără a fi

posibilă acceptarea sau renunţare parţială a moştenirii. Prin derogare,

moştenitorul chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în temeiuri

diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta (art. 1528 CC). Caracterul

indivizibil al moştenirii explică de ce, în cazul renunţării la moştenire,

nedemnitate succesorală sau ineficacitate a testamentelor, partea din moştenire

care li se cuvenea va reveni moştenitorilor care au acceptat succesiunea în temeiul

dreptului de acrescămînt.

Felurile moştenirii

În funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimo-

niul persoanei decedate, moştenirea poate fi în temeiul legii (succesiune legală)

sau testamentară (succesiune testamentară) (art. 1432, alin. 3 CC).

5

De fiecare dată când o persoană decedează fără a lăsa un testament prin

care să dispună de bunurile sale după moarte, transmiterea patrimoniului

succesoral se va face persoanelor, în modul, ordinea şi în cotele determinate de

lege. Regulile succesiunii legale se vor aplica şi în cazul în care defunctul a

dispus prin testament doar de o parte din bunurile sale, dacă testamentul nu este

valabil, precum şi atunci când defunctul a lăsat testament, însă acesta nu se referă

la transmiterea patrimoniului succesoral, ci la alte dispoziţii (numirea

executorului testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire etc.)

Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori

universali, cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, atunci

când există mai mulţi moştenitori, ei beneficiază numai de o fracţiune din

moştenire. Moştenitorii legali nu pot avea vocaţie numai la bunuri singulare,

privite izolat, adică nu pot exista moştenitori legali cu titlu particular.

Moştenirea testamentară are loc în virtutea voinţei persoanei decedate,

manifestate de acesta în timpul viaţă, prin una din formele de testament prevăzute

de lege. Cel care lasă moştenirea în acest mod este numit testator, iar cei chemaţi

să moştenească - moştenitori testamentari, care pot fi:

- universali, atunci când culeg întreg patrimoniul defunctului;

- cu titlu universal, când dobândesc doar o fracţiune din patrimoniul

succesoral;

- cu titlu particular, când culeg doar un bun sau anumite bunuri deter-

minate.

Moştenirea testamentară şi cea legală pot coexista. Astfel, dacă testatorul

nu a testat întregul său patrimoniu sau dacă există moştenitori rezervatari, care

beneficiază de dreptul la o parte din moştenire chiar şi împotriva voinţei

testatorului, partea rămasă şi rezerva succesorală se va atribui corespunzător

moştenitorilor legali şi moştenitorilor rezervatari.

6

2. DESCHIDEREA SUCCESIUNII. MOMENTUL Şl LOCUL

DESCHIDERII SUCCESIUNII

Prin deschiderea succesiunii înţelegem faptul juridic care dă naştere

transmisiunii succesorale şi care, implicit, determină momentul în care încep să se

aplice normele legale cu privire la moştenire. Potrivit art.1440 CC,acest fapt

reprezintă decesul sau declararea morţii persoanei fizic de către instanţa de

judecată. Doar moartea naturală, constatată direct, sau declararea morţii printr-o

hotărâre judecătorească, care instituie o prezumţie in acest sens, declanşează

deschiderea succesiunii, or, o persoană în viaţă nu pont transmită o moştenire.

Până la momentul deschiderii succesiunii nu putem vorbi despre moştenitori sau

patrimoniu succesoral, titular al patrimonii fiind persoana în viaţă.

Deschiderea succesiunii prezintă interes sub aspectul momentului şi locului

producerii. Astfel, momentul deschiderii succesiunii are importanţă, întrucât:

în raport cu momentul deschiderii succesiunii se determină persoanele care au

vocaţie succesorală (în temeiul legii sau testamentului),

Pornind de la acest moment se determină componenţa şi valoarea

patrimoniului succesoral;

Din acest moment se calculează termenul de 6 luni, necesar pun acceptarea

moştenirii;

Acceptarea sau renunţarea la moştenire produce efecte din montul

deschiderii succesiunii;

Din acest moment începe scurgerea termenului de prescripţie pentru

declararea nulităţii testamentului;

După momentul deschiderii succesiunii se va determina legea aplicabilă în

cazul unui conflict de legi în timp, fiind aplicabilă legea in vigoare la momentul

deschiderii succesiunii.

În conformitate cu art. 1440, alin. 2 CC, momentul deschiderii succesiunii

se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii

7

definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii lui. Moştenitorii

legali sau testamentari vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau

momentul morţii celui care a lăsat moştenirea. Potrivit art.54, al Legii privind

actele de stare civilă din 26.04.2001, data morţii se probeayăfi prin actul de deces,

întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o

unitate sanitară, sau hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii persoanei.

Uneori poate avea importanţă juridică nu doar stabilirea datei calendaristice a

decesului, ci şi a momentului exact al survenirii lui. Este vorba de cazul

decesului persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă (tatăl şi fiul). Dacă se

poate stabili supravieţuirea unuia celuilalt, oricât de scurtă, persoana care a

supravieţuit va culege moştenirea de la cel care a decedat primul.Imposibilitatea

determinării dacă una din persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau

unilaterală a supravieţuit alteia, are drept efect aplicarea regimului succesiunii

comorienţilor sau codecedaţilor (art. 1441 CC).

Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea

organelor competente din punct de vedere teritorial să rezolve diferite probleme

privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de competenţa notarului de

la locul deschiderii succesiunii (art. 35, alin. 3 al Legii cu privire la notariat din

08.11.2002). Drept consecinţă, cererea de acceptare sau renunţare la succesiune

se depune la acest notar, care este împuternicit si a măsuri pentru paza averii

succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1552 şi art. 1556 CC).

Potrivit art. 1443 CC, locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al

celui care a lăsat moştenirea. Regula ultimului domiciliu se impune şi din

considerente de ordin practic, deoarece la ultimul domiciliu se află, de obicei,

înscrisurile defunctului şi tot acolo se pot culege informaţiile despre moştenitorii

defunctului şi despre masa succesorală. Domiciliul persoanei x determină potrivit

prevederilor art. 30-31 CC. De regulă, domiciliul persoanei este indicat în actul

de identitate. în cazul în care domiciliul real nu corespunde cu cel trecut în actele

8

de identitate, cel interesat va putea face dovada domiciliului defunctului prin

orice mijloace de probă.

Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut, locul deschiderii succesiuni va fi

considerat locul aflării bunurilor succesorale. în cazul în care acestea se afla în

locuri diferite, deschiderea succesiunii se va produce la locul de aflare a părţii

celei mai valoroase din bunurile imobile, iar în lipsă de imobile - la localul unde

se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.

3. CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar să fie întrunite cumu-

lativ următoarele condiţii:

- persoana să dispună de capacitate succesorală;

- să aibă vocaţie succesorală;

- persoana să nu fie nedemnă de a moşteni.

Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la mo-

mentul deschiderii succesiunii. Potrivit art. 1433 CC, se consideră că există, adică

au aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat:

• În cazul succesiunii testamentare - persoanele care se aflau în viaţă la

momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost

concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent

de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au

capacitate juridică la momentul deschiderii succesiunii;

• în cazul succesiunii legale - persoanele care se aflau în viaţă la momentul

decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi în timpul

vieţii şi născuţi după decesul acestuia.

Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capa-

citate succesorală asupra patrimoniului succesoral vacant.

9

Observăm că existenţa moştenitorului la momentul deschiderii succesiunii

este o condiţie indispensabilă pentru a putea moşteni. Oricât de puţin

supravieţuieşte o persoană celui decedat, ea are capacitate succesorală. Existenţa

persoanei la momentul deschiderii succesiunii poate fi dovedită de moştenitorul

în cauză sau de succesorul său atunci când primul a decedat după deschiderea

succesiunii. Dovada existenţei persoanei fizice se face cu actele de stare civilă, iar

în caz de deces al moştenitorului care se afla în viaţă la momentul deschiderii

succesiunii, cu actul de deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care reiese

că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii. Capacitatea

succesorală nu este condiţionată de durata vieţii moştenitorului, astfel, dacă

moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale

succesorale vor trece la moştenitorii săi.

Dacă persoana fizică dispărută este considerată a fi în viaţă, aceasta are

capacitate succesorală. Dacă însă se constată printr-o hotărâre declarativă de

moarte că la data deschiderii succesiunii aceasta nu mai era în viaţă, capacitatea ei

succesorală se desfiinţează retroactiv, iar ceea ce a fost cules dintr-o moştenire în

numele persoanei dispărute, va trebui să fie restituit.

Se consideră cu capacitate succesorală şi persoanele concepute, dar nenăs-

cute la momentul deschiderii succesiunii. Aceştia vor putea moşteni cu condiţia

de a se naşte vii, indiferent de durata vieţii după naştere. Cel care pretinde

moştenirea în numele copilului, va trebui să dovedească prin orice mijloace de

probă admise de lege data conceperii copilului, situarea acestei date anterior

momentului deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.

Nu dispun de capacitate succesorală persoanele juridice care nu existau la

momentul deschiderii succesiunii şi nici persoanele fizice predecedate (care au

decedat anterior deschiderii succesiunii). Potrivit art. 1441 CC, de asemenea nu

au capacitate succesorală comorienţii şi codecedaţii.

Comorienţi sunt considerate două sau mai multe persoane cu vocaţie suc-

cesorală reciprocă sau unilaterală, decedate în aceeaşi împrejurare (accident în

10

transport, calamităţi naturale etc.), încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit

alteia şi prezumându-se că au murit concomitent. Vor fi recunoscuţi comorienţi şi

persoanele declarate moarte prin hotărârea instanţei de judecata drept urmare a

dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe (art. 1442 CC) în acest caz, nu are

importanţă momentul intrării în vigoare a hotărârii privind declararea morţii

acestor persoane.

Persoanele care au vocaţie reciprocă sau unilaterală şi care decedează in

acelaşi timp (nu şi în aceiaşi împrejurare), fără a se putea determina ordinea

deceselor, sunt numite codecedaţi şi se prezumă că au decedat concomitent.

Prezumţia morţii concomitente în cazul comorienţilor şi codecedaţilor face să

excludă moştenirea reciprocă a acestora, or, nesupravieţuind una alteia de alta, ei

sunt lipsiţi de capacitate succesorală. Potrivit art. 1441alin. 2 CC, moştenirea

lăsată de fiecare comorient sau codecedat va fi culeasa de moştenitorii proprii.

O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei

succesorale. Pentru ca o persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a

culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, in baza legii

sau a testamentului lăsat de defunct. în virtutea legii, vocaţie (chemare) la

moştenire au rudele defunctului (art. 1500 CC). Prin testament se poale conferi

vocaţie succesorală oricărei persoane cu capacitate succesorală.

O ultimă condiţie necesar pentru a putea moşteni este ca moştenitorul sa nu

fie nedemn. Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moştenitorului din

dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvârşirii unor fapte grave

(expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.

Nedemnitatea succesorală are un caracter de pedeapsă civilă, care se

bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoana

vinovată de fapte grave faţă de alta să o moştenească pe aceasta, şi se

caracterizează prin următoarele:

- se aplică doar în cazul săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de

lege;

11

- operează doar în temeiul hotărârii instanţei de judecată prin care se

constată circumstanţa care constituie temeiul nedemnităţii. Acţiunea în

constatare poate fi intentată de orice persoană pentru care decăderea

succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe

patrimoniale (art. 1435 CC), în termen de un an de la data deschiderii

succesiunii.

- se aplică şi produce efecte atât faţă de autorul faptei, cât şi fata de

moştenitorii lui. Astfel, potrivit art. 1504, alin. 3 CC, reprezentarea

nedemnului nu se admite.

- nedemnitatea se limitează la moştenirea persoanei faţă de care au fost

săvârşite faptele, fără a se extinde la alte moşteniri. Astfel, dacă fapta a

fost comisă faţă de un părinte, autorul faptei va putea moşteni celălalt

părinte.

- nedemnul trebuie să fi săvârşit faptele cu discernământ, deoarece nu se

poate vorbi de vinovăţie în lipsa discernământului.

- cel ce a lăsat moştenirea îl poate ierta pe moştenitorul nedemn. Potrivit

art. 1436 CC, persoana culpabilă de comiterea unor acţiuni ce atrag

decăderea din dreptul de succesiune poate fi chemată la moştenire dacă

cel ce a lăsat moştenirea o iartă, exprimând acest lucru în mod expres în

testament.

Cazurile de nedemnitate sunt stabilite expres şi limitativ de art, 1434 CC.

Astfel, nu poate fi succesor testamentar sau legal, persoana care:

- a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei

voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea;

- a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a

lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a

persoanelor apropiate sau la majorarea cotelor succesorale ale tuturor

acestora.

12

După cum reiese din prevederile art. 1434 CC, pentru ca un moştenitor să

fie înlăturat de la moştenire, faptele menţionate urmează a fi comise cu intenţie.

Tot la categoria succesorilor nedemni legea atribuie părinţii decăzuţi din

drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în

aceste drepturi şi părinţii (adoptatorii) şi copii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care

s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui care

a lăsat moştenirea (art. 1434, alin. 2 CC).

Fiind o pedeapsă civilă care operează în temeiul legii, nedemnitatea face ca

moştenitorul vinovat să fie înlăturat de la succesiunea persoanei faţă de care s-a

făcut vinovat. Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii

succesiunii, indiferent dacă condiţiile cerute de lege sunt întrunite de la această

dată sau dacă vor fi întrunite ulterior. Dacă la momentul constatării de către

instanţa de judecată drept succesor nedemn moştenitorul a intrat deja în posesia

bunurilor succesorale, acesta este obligat să restituie celor îndreptăţiţi tot ce a

primit ca moştenire, inclusiv fructele obţinute. Restituirea se va face în natură, cu

excepţia cazurilor în care bunurile succesorale au fost înstrăinate unor terţi care

nu pot fi obligaţi să le restituie către moştenitorii de drept (dobânditorii de bună-

credinţă). Fiind considerat un posesor de rea-credinţă, nedemnul este obligat sa

restituie fructele pe care le-a perceput sau pe care trebuia sa le perceapă. Conform

art. 585 CC, pentru sumele de bani primite în contul succesiunii nedemnul va

datora dobânzi din ziua primirii lor. Moştenitorul nedemn care a făcut cheltuieli

în temeiul calităţii sale de moştenitor are dreptul la restituirea atât a plăţilor pe

care le-a făcut în contul datoriilor succesiunii cât şi a cheltuielilor utile şi necesare

făcute cu bunurile succesorale.

4. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ

Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului

13

În conformitate cu art. 1449 CC, testamentul este un act juridic solemn, uni

lateral, revocabil şi personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru

momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.

Din noţiunea legală a testamentului desprindem următoarele caractere

juridice ale acestuia:

- Testamentul este un act juridic, ce cuprinde manifestarea de voinţă a

testatorului îndreptată spre a produce efecte juridice. Pentru a deveni

valabil, testamentul trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate a

actelor juridice (consimţământ neviciat, capacitate, obiect, cauză).

- Este un act juridic unilateral, întrucât ia naştere şi produce efecte

juridice exclusiv din voinţa testatorului. Testamentul produce efecte

indiferent de atitudinea moştenitorilor şi înainte de acceptarea de către

el a moştenirii. Evident, aceasta nu înseamnă că moştenitorul

testamentar desemnat este obligat să accepte moştenirea. Acceptarea

moştenirii reprezintă un alt act juridic unilateral, care produce propriile

efecte juridice. în caz de acceptare a moştenirii testamentare,

transmiterea drepturilor şi obligaţiilor de la testator la moştenitor se va

face în baza testamentului, cu efecte de la data deschiderii succesiunii, şi

nu în baza acordului de voinţă dintre testator şi moştenitor, de la data

realizării acestuia.

Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, or, în măsuri în care

o persoană are capacitatea de a testa, o poate face doar perso nai, nu şi prin

reprezentant.

Este un act juridic solemn, or, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să

îmbrace una din formele prevăzute de lege.

Testamentul este un act juridic mortis causa. El este conceput să producă

efecte juridice doar la decesul autorului său. Atâta timp cât testatorul este în viaţă,

moştenitorii nu dobândesc nici un drept asupra bunurilor de care primul dispune

prin testament.

14

Testamentul este un act revocabil. Oricând, până în ultima clipa a vieţii

sale, testatorul poate modifica sau revoca testamentul, în ordinea prevăzută de

lege.

b) Formele testamentului!

Pornind de la importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produce un tes-

tament, pentru protejarea voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni,

precum şi pentru a exclude orice dubiu referitor la existenţa şi sensul manifestării

de voinţă a testatorului, legea prevede, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite

forme testamentare pe care trebuie să le ia voinţa testatorului pentru a produce

efecte juridice. Potrivit art. 1458 CC, testamentul poate fi întocmit doar în una

din următoarele forme: olograf, autentic şi mistic. Legislaţia noastră nu

recunoaşte valabil testamentul verbal (nuncupativ), de aceea, indiferent de forma

concretă pentru care optează testatorul, testamentul urmează să fie întocmit în

scris, sub sancţiunea nulităţii.

Testamentul olograf este testamentul scris în întregime personal, datat şi

semnat de testator; Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale,

fiind întocmit ca înscris cu semnătură privată, testamentul olograf este un act

solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt

prevăzute de lege drept condiţii de valabilitate. Această formă de testament oferă

unele avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului

asupra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, el poate fi revocat oricând, fie

prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială de către

testator. Are şi unele dezavantaje deoarece poate fi uşor pierdut sau sustras. Unele

din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în

mai multe exemplare şi predarea lor spre păstrare unor persoane de încredere.

Un testament olograf este valabil atunci când este scris în întregime personal de

testator. Scrierea manuscrisă poartă întotdeauna amprenta personală a autorului,

astfel încât ea poate evidenţia cel mai bine identitatea autorului, garantând că

15

testamentul provine de la cel care l-a scris. Acest testament poate fi scris cu orice

instrument (toc, stilou, pix, pensulă etc.), cu orice substanţă care lasă urme

(cerneală, pastă, vopsea, sânge etc.), pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră

etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator. Ca scriere poate fi folosită atât

scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia. Nu se

admite, sub sancţiunea nulităţii, dactilografierea acestui testament, chiar dacă a

fost făcut personal de testator şi cuprinde menţiunea, că reprezintă ultima sa

voinţă.

La redactarea testamentului olograf, testatorul poate apela la ajutorul unui

persoane care posedă cunoştinţele necesare in privinţa formei actului (ruda,

prieten, avocat), testamentul fiind valabil în cazul în care colaborarea terţului nu

viciază consimţământul testatorului.

O altă condiţie de valabilitate pentru testamentul olograf, prevăzută de lege,

este datarea lui, prin indicarea zilei, lunii şi anului în care a fost întocmii, Data

este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea

permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la acea dată testatorul avea

capacitatea de a testa. în al doilea rând, în cazul în care există testamente cu

dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va

fi luat în considerare (testamentul posterior anulează sau modifica testamentul

anterior, art. 1465,1467 CC). Data întocmirii testamentului poate fi indicată atât

prin cifre, cât şi prin litere şi combinat. Se admite datarea testamentului olograf şi

prin referire la anumite evenimente care se pot stabili cu certitudine. Lipsa datei

întocmirii testamentului atrage nulitatea lui doar în cazul în care nu sunt înlăturate

dubiile referitoare la capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul

întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a

câtorva testamente (art. 1464 CC).

Semnătura testatorului reprezintă o altă formalitate cerută de lege pentru

validitatea testamentului, care atestă că dispoziţiile testamentare reprezintă

ultima sa voinţă/ Legea nu prevede unde şi cum trebuie semnat testamentul De

16

obicei, semnătura cuprinde numele şi prenumele testatorului, însă, condiţia va fi

îndeplinită dacă testatorul semnează cu semnătura pe care o folosea de obicei şi

care permite identificarea lui. Lipsa semnăturii testatorului atrage nulitatea

testamentului.

Testamentul autentic

Este autentic testamentul adeverit de autoritatea învestită în acest scop. Art,

1458 CC recunoaşte drept autentic testamentul notarial, precum si asimilat cu cel

autentificat notarial. Pornind de la prevederile art. 3 al Legii m 1453-XV Cu

privire la notariat din 08.11.2002, pe teritoriul Republicii Moldova testamentele

pot fi autentificate de către notarii de stat, notarii privaţi şi alte persoane abilitate

prin lege, iar testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în

străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. În conformitate cu art.

39, lit. q) al Legii nr. 436 privind administraţia publică locala din 28.12.2006 şi

art. 37 al Legii cu privire la notariat, secretarii consiliilor locale sunt abilitaţi să

autentifice testamente.

Deseori, necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări

care exclud posibilitatea prezentării testatorului la notar sau la alte persoane

abilitate să autentifice testamentul. Din acest considerent, legea asimilează cu cele

autentificate notarial testamentele autentificate de:

- medicul principal, şeful, adjuncţii lor in probleme medicale, medicul de

serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,

directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă

testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful

expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii

similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;

- căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau aero

navă;

17

- comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului

militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este

militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană

civilă sau membru al familiei acestuia;

- şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află in locuri

de privaţiune de libertate.

Testamentele autentificate de aceste persoane urmează a fi expediate, cel

tîrziu, a doua zi după autentificarea unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.

Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi per-

soanele care nu ştiu a scrie sau a citi, precum şi cele care, din cauza infirmităţii,a

bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna. În conformitate cu art. 1460 CC,

daca testatorul nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa

lui, precum şi în prezenţa a cel puţin doi martori şi a notarului, poate semna o alta

persoană. în acest caz, testamentul se va semna şi de martori şi se va indica mo-

tivul care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Testamentul persoanei

analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a

doi martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin

semnătură manifestarea lui de voinţă (art. 1461 CC). Martori testamentari, în

cazurile menţionate mai sus, nu pot fi persoanele care nu au atins majoratul, cele

lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie

ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.

Un alt avantaj al testamentului autentic constituie faptul că el se bucură de

forţa probantă a oricărui înscris autentic, posibilitatea de a fi contestat fiind

redusă. întrucât notarul păstrează un exemplar al testamentului autentificat,

pierderea sau distrugerea testamentului nu va avea impact negativ asupra

moştenitorului, deoarece se va putea solicita o copie de la notar.

Dintre dezavantaje menţionăm faptul că este mai costisitor şi ca necesită un

efort suplimentar pentru îndeplinirea formalităţilor.

18

Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului

autentic duce la nulitatea lui. Testamentul va putea fi valabil, în cazul în care va

îndeplini condiţiile unui testament olograf.

Testamentul mistic

Testamentul mistic este un testament secret, scris în întregime, datat si

semnat de testator, strâns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplica

inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Testamentul mistic se realizează în două etape:

Etapa redactării. Testamentul poate fi scris de mâna testatorului, dac-

tilografiat sau scris de o altă persoană sub îndrumarea testatorului, însă neapărat

semnat de ultimul. Semnătura testatorului este o condiţie de validitate a

testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolut. Hârtia pe care este scris

testamentul trebuie să fie împăturită şi introdusă într-un plic care se sigilează în

aşa mod, încât să nu poată fi deschis decât prin distrugerea plicului. Sigiliul

reprezintă garanţii că testamentul nu va fi sustras şi înlocuit fraudulos.

Suplimentar, testamentul trebuie datat de testator.

Etapa prezentării la notar. Plicul sigilat care conţine testamentul va fi

prezentat notarului pentru ca acesta să aplice inscripţia de autentificare pe plic şi

să semneze plicul, alături de testator. In faţa notarului, testatorul va declara că

testamentul cuprinde dispoziţiile sale de ultima voinţă, că a fost scris de el sau de

o altă persoană şi că a fost semnat de el. Notarul va indica în inscripţia de

autentificare data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi domiciliul testatorului

şi declaraţiile testatorului. Testatorul nu este obligat să dezvăluie notarului

conţinutul testamentului său, însă, dacă doreşte, o poate face. După efectuarea

inscripţiei de autentificare, testamentul este restituit testatorului daca ultimul nu

doreşte să-l transmită notarului spre păstrare.

19

Testamentul mistic asigură secretul dispoziţiilor testamentare şi poate fi

păstrat spre a fi ferit de falsificare sau distrugere. Dintre inconveniente, men-

ţionăm că necesită unele formalităţi care implică cheltuieli suplimentare.

În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul mistic va fi nul. El va

rămâne totuşi valabil dacă va întruni condiţiile testamentului olograf.

c) Dispoziţii testamentare

Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii

testamentare, în sensul că, testatorul este liber de a dispune prin testament de

întreg patrimoniul său sau o parte din el, de a testa bunurile sale unei sau mai

multor persoane, de a stabili cota-parte a fiecărui moştenitor sau de a determina

bunul care va trece în proprietatea moştenitorului. Libertatea testamentară nu este

însă absolută, legea stabilind anumite restricţii, în special cele care se referă la

rezerva succesorală care se cuvine anumitor moştenitori legali (art. 1505- 1514

CC).

Testamentul poate conţine o varietate de dispoziţii. Testatorul poate de-

semna una sau mai multe persoane care, la decesul lor urmează să dobîndească cu

titlu gratuit patrimoniul său. Indiferent câte persoane au fost desemnate în calitate

de moştenitori testamentari, testamentul urmează să cuprindă elemente cu ajutorul

cărora se vor identifica moştenitorii. Prin urmare, moştenitorul trebuie să fie o

persoană determinată sau cel puţin determinabil în momentul deschiderii

succesiunii. Persoana poate fi determinată prin indicarea numelui şi prenumelui,

precum şi a domiciliului acesteia. Testatorul ar putea utiliza pentru desemnarea

moştenitorului testamentar şi anumite caracteristici (diminutiv sau supranume dat

în legătură cu o trăsătură caracteristică a acesteia sau a aspectului său exterior,

psihic, sau unei profesiuni sub care este cunoscut). În cazul în care testatorul a

determinat persoana moştenitorului prin caracteristici care pot fi proprii mai

multor persoane şi nu se poate stabili pe care dintre ele a avut-o în vedere

20

testatorul, toate aceste persoane se consideră moştenitori cu drept la cote-părţi

egale (art. 1454 CC).

Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru

moştenitorii desemnaţi sau poate determina expres partea care-i revine fiecărui

moştenitor. Drept urmare, testamentul poate fi universal (când un moştenitor

culege întreaga moştenire), cu titlu universal (moştenitorului i se atribuie o cotă-

parte din moştenire) şi cu titlu particular (moştenitorului i se atribuie un bun sau

anumite bunuri determinate, privite izolat). în cazul in care testatorul a desemnat

câţiva moştenitori, fără a indica cota-parte a fiecărui, patrimoniul succesoral se

împarte egal între moştenitori. Potrivit art. 1450 alin. 2 CC, atunci când prin

testament este stabilită cota-parte numai a unuia dintre moştenitorii desemnaţi,

ceilalţi moştenitori testamentari moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas. Dacă

însă testamentul desemnează câţiva moştenitori, iar cota determinată a unuia din

ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii testamentari

moştenesc în cote egale (art. 1452 CC).

Prin testament se poate dispune doar de o parte din patrimoniul testatorului.

În acest caz, precum şi atunci când cotele-părţi determinate în testament nu includ

întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplica prevederile

succesiunii legale sau vacante. Moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte

din avere, la fel pot pretinde la o parte din averea netestată, în cazul in care

testamentul nu prevede altceva. Atunci când moştenitorii legali au fost

dezmoşteniţi, nu au acceptat moştenirea sau au renunţat la partea de moştenire

netestată, potrivit prevederilor art. 1515 CC, ea va trece în proprietatea statului ca

moştenire vacantă.

În conformitate cu art. 1451 CC testatorul este în drept să substituie

succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează până la deschiderea

succesiunii, nu acceptă sau renunţă la moştenire sau este privat de dreptul la

moştenire. Substituirea succesorală reprezintă o dispoziţie specială prin care

testatorul desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit,

21

care va primi bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi din motivele

menţionate mai sus.

Potrivit art. 1455 CC, testatorul poate înlătura de la moştenire (dezmoşteni)

pe unul, pe câţiva sau pe toţi moştenitorii legali de întreg patrimoniu sau numai

de o parte din el, fără a fi obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii. în

funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi directă şi

indirectă. Dezmoştenirea este directă atunci când testamentul conţine o clauză

expresă în acest sens. Moştenitorii înlăturaţi expres de la moştenire nu vor putea

pretinde la partea netestată din patrimoniu şi nici asupra cotelor-părţi la care au

renunţat moştenitorii testamentari (art. 1455, alin. 2 CC). Moştenitorul legal

dezmoştenit expres nu poate moşteni nici în cazul neacceptării succesiunii de

către moştenitorii testamentari, nici în cazul declarării nulităţii testamentului sau

recunoaşterii moştenitorilor testamentari drept nedemni de a moşteni.

Dezmoştenirea indirectă are loc atunci când testatorul, fără să menţioneze

expres înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, testează întregul său

patrimoniu unei sau mai multor persoane. Moştenitorii legali, dezmoşteniţi in-

direct, îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei vor

putea pretinde la moştenire şi în cazul decesului tuturor moştenitorilor testa-

mentari până la deschiderea succesiunii, în cazul în care nu au fost desemnaţi

substituitori, precum şi atunci când a fost declarat nulitatea testamentului sau a

fost recunoscută nedemnitatea succesorilor testamentari (art. 1456 CC).

d) Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea testamentului

O dată fiind întocmite în una din formele prevăzute de lege, testamentele îşi

produc efectele din momentul deschiderii succesiunii. În anumite cazuri însă,

testamentele sunt lipsite de eficacitate juridică, fiind desfiinţate cu efect

retroactiv. Astfel, ele pot fi declarate nule (atunci când nu au luat naştere in mod

valabil) sau, deşi au fost întocmite perfect valabile, ele vor fi desfiinţate, în tot sau

22

în parte, datorită unor cauze posterioare (modificarea, revocarea şi caducitatea

testamentelor).

Modificarea şi revocarea testamentului

Testamentul, fiind un act unilateral de ultimă voinţă a testatorului, este

revocabil prin definiţie. Revocarea poate fi făcută de testator, în tot sau în parte,

oricând până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta într-un

anumit fel. După modul de manifestare a voinţei, revocarea poate fi expresa sau

tacită şi este valabilă dacă testatorul avea capacitate şi consimţământul său nu a

fost viciat. În cazul în care testatorul revocă testamentul doar în parte, este vorba

despre modificarea lui.

Revocarea este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formala

ulterioară a testatorului în acest sens. Potrivit art. 1465 CC ea se realizează prin

depunerea unei cereri de revocare la notar. Semnătura de pe cererea de revocare

sau modificare a testamentului se va autentifica notarial. Notarul sau persoana

abilitată să autentifice testamentul va face menţiunea respectiva pe exemplarul

testamentului modificat sau revocat.

Revocarea tacită se realizează fie prin întocmirea unui nou testament, care

conţine dispoziţii contrare testamentul anterior şi, respectiv, îl revocă total sau

parţial, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf. Întocmirea

unui nou testament reprezintă un caz de revocare tacită doar în cazul în care:

Testamentul nou a fost întocmit cu respectarea exigenţelor legale cu privire la

forma testamentului. Pentru a revoca prin testament, testatorul poate recurge la

orice formă de testament prevăzută de lege, indiferent de forma testamentului

revocat. Astfel, un testament autentic va putea fi revocat printr-un testament

olograf, iar unul mistic prin unul autentic. Dacă testamentul nou va fi declarat nul,

revocarea nu se va produce. În schimb, testamentul revocat printr-un testament

nou nu se restabileşte nici în cazul în care testamentul ulterior este revocat prin

depunerea unei cereri(art.1466 CC).

23

b) Testamentul nou conţine dispoziţii care sunt incompatibile sau contrarii

cu cele ale testamentului anterior, cum ar fi în cazul in care prin două testamente

succesive, testatorul lasă acelaşi bun la două persoane diferite. Dacă ultimul

testament conţine dispoziţii care exclud posibilitatea executării testamentului

anterior, operează revocarea totala a celui din urmă. În rezultatul în care testatorul

a întocmit câteva testamente, care se completează şi nu se substituie integral unul

pe altul, toate testamentele rămân în vigoare. În conformitate cu art. 1467 CC,

testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile lui nu

sunt modificate prin testamentele ulterioare.

Distrugerea tuturor exemplarelor de testament olograf (prin ardere, rupere,

ştergerea textului sau a unui element esenţial, cum ar fi data sau semnătura) are

semnificaţia revocării tacite, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii

distrugerea testamentului olograf să fie voluntară, efectuată de testator sau de un

terţ cu ştirea testatorului. Şi distrugerea fortuită va semnifica revocarea tacită a

testamentului olograf, dacă testatorul a cunoscut faptul distrugerii. Dacă

distrugerea s-a produs fără voinţa şi ştirea testatorului, ea nu va avea semnificaţia

revocării tacite.

Distrugerea testamentului să fie efectivă, materializată. Dacă, spre

exemplu, ordinul dat de testator terţului de a distruge testamentul nu a fost

executat, testamentul nu va fi revocat (cu excepţia cazurilor în care ordinul

îmbracă forma unui nou testament care conţine expres revocarea).

Testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra

dispoziţiilor testamentare şi voinţa lui să fie neviciată.

Revocarea testamentului prin distrugere poate fi atât totală, cât şi parţiala

(ruperea unor foi din testamentul olograf). Dacă partea rămasă din testament

conţine elementele necesare pentru validitatea lui, situaţia va echivala cu o

revocare de testament, iar dispoziţiile testamentare rămase vor produce efecte

juridice.

24

Caducitatea testamentului

Testamentul întocmit, valabil şi nerevocat, poate deveni ineficace datorită

unor cauze intervenite ulterior întocmirii lui şi care fac imposibilă executarea

testamentului. în acest caz vorbim despre caducitatea testamentului. Caducitatea

se deosebeşte de revocare prin faptul că ultima se datorează voinţei unilaterale a

testatorului, pe când prima se datorează unei imposibilităţi de executare, străină

de orice manifestare de voinţă a testatorului sau culpă a moştenitorului.

Spre deosebire de nulitatea testamentului, care se datorează unor cauze

existente la momentul întocmirii lui, caducitatea reprezintă efect al unor

împrejurări ulterioare.

Potrivit art. 1468 CC, testamentul îşi pierde puterea legală, adică devine

caduc în cazul în care:

- unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează

înaintea testatorului. În asemenea caz, testamentul nu va putea fi

executat din lipsa capacităţii succesorale a moştenitorului;

- unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;

- averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de

acesta. Pentru ca testamentul să devină caduc, averea testată trebuie să

dispară în întregime. Dacă dispare doar o parte din bunuri, testamentul

îşi menţine puterea legală, deoarece în acest caz se va reduce doar

valoarea masei succesorale. Legea prevede caducitatea testamentului şi

în cazul înstrăinării averii testate de către testator. Din considerentul că

înstrăinarea averii reprezintă rezultatul voinţei testatorului ar fi corect ca

ea să fie recunoscută drept caz de revocare tacită a testamentului, şi nu

motiv de caducitate.

- dispoziţiile testamentare încalcă rezerva succesorală. Dreptul

testatorului de a dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său este

limitat în favoarea moştenitorilor legali care au dreptul la rezerva

succesorală. Dacă testatorul a testat întreg patrimoniul moştenitorilor

25

testamentari, ignorând prevederile legale cu privire la rezerva

succesorală, testamentul devine caduc în partea în care încalcă rezerva

succesorală.

Nulitatea testamentului

Nulitatea absolută sau relativă intervine în cazul în care testamentul sau

anumite dispoziţii testamentare nu întrunesc condiţiile de valabilitate, de fond sau

formă prevăzute pentru actele juridice în general şi pentru testamente în special.

Testamentul este nul dacă sunt prezente condiţiile de nulitate a actelor ju-

ridice, precum şi dacă nu s-a respectat forma stabilită de lege.

Nulitatea poate privi atât testamentul în întregime sau doar anumite dis-

poziţii testamentare. Potrivit art. 1469 şi 1470 CC sunt nule dispoziţiile testa-

mentare care:

a) contravin legii sau intereselor publice,

b) nu sunt clare sau contravin una alteia;

c) prin care se testează un bun care nu face parte din patrimoniul succe-

soral;

d) care nu pot fi executate din motiv de sănătate sau din alte motive

obective.

Dacă una din câteva dispoziţii testamentare este nulă, celelalte rămân

valabile în cazul în care testatorul nu a lăsat alte dispoziţii (art. 1471 CC).

Deseori testamentul se declară nul pentru lipsa discernământului

testatorului la momentul întocmirii lui. în asemenea cazuri, instanţa de judecată,

pentru constatarea faptului dacă avea sau nu discernământ testatorul, la cererea

părţii interesate, va dispune efectuarea expertizei psihiatrice post-mortem,

concluziile căreia urmează a fi apreciate în cumul cu alte probe (pct. 29 al

Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din

03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei in examinarea cauzelor despre succesiune).

26

Indiferent care ar fi temeiul, declararea nulităţii testamentului sau a

dispoziţiilor testamentare se pronunţă de instanţa de judecată. În conformitate cu

art. 1473 CC, valabilitatea testamentului poate fi contestată de către, moştenitorii

legali sau alte persoane interesate. Acţiunea privind declararea nulităţii

testamentului poate fi intentată în termen de un an din momentul deschiderii

succesiunii cu excepţia cazurilor în care prin testament a fost testat din greşeală o

avere străină, referitor la care se aplică termenul general de prescripţie (art. 1474

CC).

e) Executarea testamentului

Executarea testamentului este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care

testatorul desemnează una sau mai multe persoane conferindu-le împuternicirea

necesară pentru a putea asigura executarea dispoyitiilor testamentare33

Desemnarea executorului nu este obligatorie, astfel, în lipsa indicaţiilor în

testament, executarea lui se pune în sarcina moştenitorilor testamentari, care, la

rândul lor, pot încredinţa prin contract executarea testamentului unuia dintre ei

sau altor persoane (art. 1475 CC).

Executorul sau executorii testamentari pot fi desemnaţi de testator atit dintre

moştenitorii testamentari, cât şi dintre alte persoane. In ultimul caz, este nevoie de

acordul executorului testamentar, exprimat în scris pe testament sau în cererea

anexată acestuia. Testatorul poate încredinţa desemnarea executorului unui terţ,

care, după deschiderea succesiunii va numi imediat executorul prin depunerea

unei cereri la notarul de la locul deschiderii succesiunii şi va înştiinţa

moştenitorii. Dacă acceptă sarcina de a executa testamentul,executorul va depune

o cerere notarului de la locul deschiderii succesiunii. În caz contrar el este obligat

să înştiinţeze imediat moştenitorii.

Executor testamentar poate fi doar o persoană care la momentul deschiderii

succesiunii să fie înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu.

27

Deşi legea nu prevede expres, notarul care desfăşoară procedura succeso-

rală va elibera executorului testamentar un certificat constatator, în care se vor

menţiona drepturile şi obligaţiile lui.

Deoarece executorul testamentar exercită anumite puteri nu pentru sine, ci

pentru altul, în mod obişnuit executării testamentului i se recunoaşte natura

juridică a unui mandat35

. Executorul testamentar este mandatarul defunctului şi nu

al moştenitorilor, aducând la îndeplinire voinţa primului. Executarea testamentară

are în comun cu mandatul următoarele:

Este intuitu personae;

Ca şi mandatarul, executorul testamentar realizează însărcinarea gratuit şi

doar în cazurile prevăzute de testament urmează a fi remunerat (art. 1482 CC);

Asemeni mandatarului, executorul testamentar, cu excepţia când este moştenitor

testamentar şi acceptă moştenirea, este în drept să refuze executarea

testamentului, comunicând în prealabil moştenitorilor.

Executorul testamentar este obligat să dea o dare de seamă despre exe-

cutarea testamentului (art. 1483 CC).

În pofida tuturor asemănărilor cu mandatul, executarea testamentului re-

prezintă un mandat special. Astfel, între executarea testamentului şi mandatul

obişnuit există mai multe deosebiri:

Desemnarea executorului se face printr-un act unilateral, spre deosebire de

contractul de mandat. Acceptarea împuternicirilor nu are semnificaţia unui acord

de voinţă de natură contractuală, ci una identică celei de acceptare a moştenirii;

Mandatul are ca obiect exclusiv încheierea de acte juridice, pe când

executarea testamentului, de cele mai dese ori sau în exclusivitate, îndeplinirea de

acte materiale;

Mandatul încetează prin moartea mandantului atunci când executarea

testamentară începe să producă efecte juridice de la decesul testatorului, fiind un

act juridic pentru cauză de moarte;

28

In timp ce mandatul poate fi revocat oricând, executarea testamentară reprezintă

un act irevocabil. Persoana interesată are doar dreptul de a cere instanţei de

judecată înlăturarea executorului, în cazul deţinerii unor motive întemeiate (art.

1484 CC);

e) Limitele împuternicirilor mandatarului se determină de către mandant,

iar atribuţiile executorului sunt stabilite de lege imperativ.

Testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea integrală a

testamentului sau doar a anumitor dispoziţii testamentare. Atribuţiile executorului

testamentar sunt prevăzute în art. 1480 CC, conform căruia, el este obligat ca, din

momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi administrarea patrimoniului

succesoral. Executorul este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare

executării testamentului, cum ar fi: inventarierea patrimoniului succesoral,

administrarea patrimoniului succesoral prin intrarea în posesie, urmărirea debitorilor

succesiunii şi întreprinderea acţiunilor de încasare a creanţelor, înştiinţarea

moştenitorilor despre deschiderea succesiunii, executarea legatului, predarea

bunurilor moştenitorilor, obligarea moştenitorii testamentari care au acceptat

succesiunea să execute dispoziţiile testamentare sub condiţie etc. Dacă există mai

mulţi executori testamentari desemnaţi, fiecare poate acţiona individual doar pentru

a asigura paza patrimoniului succesoral, pentru celelalte cazuri fiind necesar acordul

dintre ei (art. 1481 CC).

Executorul testamentar este în drept să solicite restituirea din contul averii

succesorale a cheltuielilor suportate în legătură cu păstrarea şi administrarea

patrimoniului succesoral. Dacă executorul testamentar nu este unul din moştenitori,

el nu este în drept să facă alte cheltuieli din averea succesorală decât cele prevăzute

la art. 1551 CC şi anume: cheltuieli utile efectuate în legătură cu ultima boală a

defunctului, cheltuieli de înmormântare, de obţinere a averii succesorale, de

executare a testamentului şi de plată a custodelui.

29

Potrivit art. 1483 CC, după executarea testamentului, la cererea

moştenitorilor, executorul testamentar este obligat să prezinte o dare de seamă

despre activitatea sa.

Atribuţiile executorului urmează a fi realizate până la acceptarea succesiunii

de către toţi moştenitorii şi încetează prin: decesul sau incapacitatea executorului,

renunţarea executorului de a executa împuternicirile, declararea nulităţii, caducităţii

sau revocării testamentului.

f) Legatul

Pornind de la prevederile art. 1486 CC, testatorul poate oferi prin testament unei

persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moştenitor.

Legatul reprezintă o dispoziţie testamentară, prin care testatorul pune în sarcina

moştenitorilor testamentari obligaţia de a efectua o prestaţie în folosul unor terţi,

care dobândesc dreptul de a cere executarea ei.

Legatul trebuie să (ie prevăzut expres în testament, indiferent de forma

acestuia. Persoana in favoarea cărei este instituit legatul se numeşte legatar şi nu

are calitatea de moştenitor testamentar. Legatar poate fi orice persoană, inclusiv

una doar concepută şi care se va naşte vie. Legatele pot fi instituite şi în favoarea

moştenitorilor legali sau testamentari însă de fiecare dată sunt puse doar în

sarcina moştenitorilor testamentari, deoarece succesorii legali primesc moştenirea

necondiţionat.

Legatarul se deosebeşte de moştenitorul testamentar prin următoarele:

a) avantajul patrimonial i se oferă legatarului fără ca acesta din urmă să fie

desemnat moştenitor;

b) moştenitorilor, de regulă, li se transmite universalitatea patrimoniului

succesoral sau o cotă-parte din această universalitate, legatarul, de fiecare dată,

obţine unul sau mai multe bunuri concrete;

c) spre deosebire de moştenitori, legatarul nu răspunde pentru datoriile

testatorului cu bunul primit.

30

Potrivit art. 1487 CC, obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar

în proprietate, folosinţă sau cu alt drept real a bunurilor care fac parte din

patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea către acesta a bunurilor care nu

fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii şi

altele.

Legatul instituit dă naştere unui raport juridic între legatar, care are calita-

tea de creditor, şi persoana obligată să execute legatul, adică debitorul. Obligaţia

de a executa legatul este pusă în sarcina moştenitorului testamentar, menţionat în

testament, care a acceptat moştenirea. Dacă executarea legatului este pusă în

sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută obligaţia proporţional cotei sale

succesorale. Decesul moştenitorului care este însărcinat să execute legatul, până

la deschiderea succesiunii sau renunţarea acestuia la moştenire face, să treacă

obligaţia de executare a legatului la comoştenitorii care au primit cota lui (art.

1491 CC).

Creanţa legatarului se naşte din momentul deschiderii succesiunii, el fiind

în drept să accepte sau să renunţe la legat. Dacă acceptă, legatarul va solicita

executarea legatului în termen de 6 luni din momentul deschiderii succesiunii, în

cazul în care testamentul nu prevede altfel. Nerespectarea termenului de solicitare

a executării legatului, de rând cu predecesul legatarului, până la deschiderea

succesiunii, face să înceteze legatul (art. 1493 CC). Atunci când legatarul va

beneficia de dreptul de a renunţa la legat, potrivit art. 1496 CC, moştenitorul

însărcinat cu executarea legatului va fi degrevat, cota succesorală respectivă

atribuindu-se lui. Decesul legatarului după deschiderea succesiunii,care nu a

reuşit să accepte sau să renunţe legatul, reprezintă temei de a transmite dreptul

oferit moştenitorilor săi, cu excepţia cazurilor când legatul ţine de persoana

legatarului (art. 1497 CC).

Moştenitorul însărcinat este obligat să execute legatul în limitele valorii

patrimoniului testat, cu excepţia acelei părţi din datoriile testamentului a cărei

stingere a fost pusă în sarcina moştenitorului, în cazul în care testamentul nu

31

prevede altfel. Astfel, moştenitorul va achita primordial datoriile puse în sarcina

sa şi, ulterior, va executa legatul. Până la executarea legatului, moştenitorul mai

este dator să satisfacă din contul patrimoniului succesoral creanţele prevăzute de

art. 1551 CC, care constituie o prioritare faţă de oricare alte creanţe succesorale,

iar în cazul în care a fost testat întreg patrimoniul şi există moştenitori rezervatari,

legatul va fi executat din patrimoniul care excedează rezerva succesorală. Dacă în

calitate de persoană obligată să execute legatul a fost desemnat moştenitorul

testamentar care are dreptul şi la rezerva succesorală, legatul se va executa în

limita averii moştenite ce depăşeşte rezerva succesorală (art. 1494 CC).

Potrivit art. 1488 CC, testatorul este în drept să pună în sarcina

moştenitorului căruia a testat casa, apartamentul sau orice locuinţă obligaţia de a

transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o

anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei porţiuni din ea. Dreptul de

abitaţie dobândit astfel este unul personal, care nu poate fi înstrăinat sau transmis

moştenitorilor legatarului şi nici nu se modifică şi nu se stinge prin schimbarea

proprietarului locuinţei respective. Prin derogare de la regulile de drept comun în

materie de abitaţie, dreptul legatarului de folosinţă asupra locuinţei nu oferă

posibilitate membrilor familiei acestuia de a locui în ea, în cazul în care

testamentul nu prevede altfel.

Testatorul poate institui legatul şi în scopuri general-utile, obligând

moştenitorii să săvârşească anumite acţiuni cu caracter patrimonial sau nepa-

trimonial. Una dintre acestea poate fi obligarea moştenitorilor de a constitui o

fundaţie, care, potrivit art. 182 CC poate fi constituită şi prin testament.

Pornind de la prevederile art. 1498 CC, dreptul de a solicita moştenitorului

care are în sarcina sa executarea legatului în scopuri general-utile, prin inter-

mediul instanţei de judecată este rezervat executorului testamentar, iar în lipsa

acestora - moştenitorilor, precum şi altor persoane interesate. Determinarea

cercului de persoane interesate se va face în dependenţă de scopul care urmează a

32

fi realizat. Asemenea persoane pot fi autorităţile publice locale, organizaţiile

necomerciale sau anumite grupuri de persoane.

5. MOŞTENIREA LEGALĂ

d) Noţiunea şi principiile moştenirii legale. Clasele de moştenitori

Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc

în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Potrivit

art. 1499 CC, moştenirea legală intervine de fiecare dată în cazul în care:

a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;

b) testamentul întocmit de testator a fost declarat nul;

c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;

d) succesorul testamentar este nedemn.

În afară de situaţiile menţionate mai sus moştenirea legală intervine şi

atunci când testamentul lăsat nu conţine dispoziţii testamentare cu privire la

dispunerea de patrimoniu, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (desemnarea exe-

cutorului testamentar, dispoziţii cu privire la funeralii, dispoziţii cu privire la

dezmoştenire etc.). În fine, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Astfel, în cazul în care există moştenitori rezervatari, testatorul poate testa doar

partea din patrimoniu care depăşeşte rezerva succesorală, care, potrivit normelor

cu privire la moştenirea legală se va atribui moştenitorului rezervatar. De

asemenea, dacă testatorul nu a testat întregul său patrimoniu, partea rămasă se va

deferi celor care au dreptul la el potrivit regulilor moştenirii legale.

Moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie. Pornind de la

concepţia necesităţii conservării bunurilor în familie, dreptul nostru atribuie

moştenirea legală familiei defunctului, iar în caz de vacanţă succesorală - statului.

Noţiunea de familie are un înţeles larg, incluzând rudele de sânge, soţii şi afinii.

Moştenitori legali însă sunt doar cei care formează familia în sens restrâns -

rudele defunctului şi soţul supravieţuitor, nu şi afinii lui. Rudenia, potrivit art. 45

33

al Codului familiei aprobat prin Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000’8, rudenia

este legătura de sânge bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană

(rudenie în linie dreaptă, care poate fi ascendentă şi descendentă, cum ar fi în

cazul părinţilor şi copiilor) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent

comun (rudenie în linie colaterală - fraţii şi surorile). întrucât legăturile de rudenie

pot fi foarte îndepărtate, chemarea tuturor rudelor la moştenire ar necesita eforturi

considerabile şi va avea drept efect pulverizarea patrimoniului succesoral.

Datorită acestui fapt, legea limitează chemarea la moştenire şi stabileşte o

anumită ordine de preferinţă, în care rudele defunctului sunt chemate la

moştenirea legală. Determinarea moştenitorilor concreţi dintre rudele cu vocaţie

generală legală se face în baza a trei principii:

e) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de

moştenitori;

f) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de

aceiaşi clasă;

g) Principiul egalităţii între rudele de aceiaşi clasă chemate la moştenire.

e) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte-

nitori

Potrivit art. 1500 CC, rudele defunctului sunt ierarhizate în trei clase de

moştenitori, fiind chemaţi la moştenire în următoarea ordine:

• Clasa întâi de moştenitori, constituită din descendenţi, soţul supravieţuitor

şi ascendenţii privilegiaţi celui ce a lăsat moştenirea. Din categoria descendenţilor

fac parte copii celui care a lăsat moştenirea. Copiii pot fi din aceeaşi căsătorie, din

căsătorii diferite sau din afara căsătoriei, cu singura condiţie ca filiaţia să fie

stabilită potrivit legii. Copiii înfiaţi tot fac parte din această clasă, or, adoptatul şi

descendenţii lui prin efectul adopţiei, dobândesc, aceleaşi drepturi pe care le au

copii din căsătorie faţă de părinţii lor. Tot la clasa întâi de moştenitori se atribuie

ascendenţii privilegiaţi ai defunctului - părinţii lui (tatăl şi mama), din căsătorie,

din afara căsătoriei sau adoptivi. Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude

34

de sânge pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sânge nu moştenesc

după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui. Soţul supravieţuitor, deşi nu

este rudă cu defunctul, este chemat la moştenire ca moştenitor de clasa întâi.

Unica condiţie impusă de lege este ca, la momentul deschiderii succesiunii, acesta

să se fi aflat în căsătorie legală. Sunt asimilate căsătoriei înregistrate la organele

de stare civilă căsătoriile încheiate prin ritual religios înainte de înfiinţarea

organelor de stare civilă, precum şi raporturile conjugale de fapt, apărute până la

8 iulie 1944. Căsătoria declarată nulă nu produce efecte succesorale. Potrivit art.

1503 CC, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive

pentru declararea nulităţii căsătoriei şi a fost intentată o acţiune în acest sens.

Soţul supravieţuitor poate fi privat de dreptul la succesiune legală, dacă printr-o

hotărâre judecătorească definitivă se va constata că defacto căsătoria cu defunctul

a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.

h) Clasa a doua de moştenitori, constituită din colateralii privilegiaţi (fraţii şi

surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii din partea tatălui şi al mamei). Sunt fraţi

şi surori persoanele care au aceiaşi părinţi sau cel puţin un părinte comun. Fraţii şi

surorile pot fi atât din căsătorie, din afara căsătoriei, cât şi din adopţie.

i) Clasa a treia de moştenitori, formată din colateralii ordinari (unchii şi

mătuşile) ai defunctului.

Principiul analizat prevede că atunci când există moştenitori cu vocaţie

succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire criteriul este

esenţial ordinului clasei. Conform art. 1501 CC, moştenitorii din clasa

posterioară sunt chemaţi la succesiunea legală doar în cazul în care lipsesc

moştenitorii din clasele precedente, dacă aceştia nu acceptă sau refuză moştenirea

sau dacă au fost decăzuţi din dreptul la succesiune. Astfel, în prezenţa cel puţin a

unui reprezentant al primei clase de moştenitori, rudele din clasele subsecvente nu

mai sunt chemate la moştenire legală. Moştenitorii de clasa a doua vor fi chemaţi

la moştenire în cazul în care nu există moştenitori de clasa întâi şi aşa mai

departe.

35

f) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de aceeaşi

clasă

Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul

proximităţii gradului de rudenie. Gradul de rudenie reprezintă intervalul ce

desparte două naşteri (art. 45 al Codului familiei din 26.10.2000) şi se stabileşte

în felul următor:

- în linie dreaptă, după numărul naşterilor ce separă pe defunct de moştenitor

(de exemplu fiul şi tatăl sunt rude de gradul unu, nepotul şi bunelul - de gradul

doi etc.);

- în linie colaterală, după numărul naşterilor care separă pe defunct de

moştenitorii săi, urcând de la defunct la ascendentul comun şi coborând de la

acesta la ruda chemată la moştenire (fraţii sunt rude de gradul doi, unchiul şi

nepotul de frate, de gradul trei, iar verii - de gradul patru).

Principiul proximităţii gradului de rudenie este aplicabil doar ascendenţilor

ordinari (care sunt moştenitori de clasa a doua) şi nu se aplică în cazul

moştenitorilor din alte clase. Potrivit art. 1500, alin. 2 CC, ascendenţii ordinari de

un grad de rudenie mai apropiat înlătură de la moştenire ascendenţii mai

îndepărtaţi în grad. De exemplu, bunicii îi înlătură pe străbunici etc., indiferent de

sex şi linia de rudenie.

j) Principiul egalităţii intre rudele de aceeaşi clasă chemate la moştenire

Principiul analizat este stabilit de art. 1500, alin. 1 CC, care proclamă

moştenitorii legali cu drept de cotă egală. în cazul în care la moştenire vin mai

mulţi moştenitori din aceeaşi clasă de moştenitori, succesiunea se împarte în mod

egal (pe capete), adică în atâtea părţi, câţi moştenitori sunt. Astfel, dacă

moştenitorii defunctului sunt doi copii ai săi, fiecăruia i se cuvine câte 1/2 din

moştenire, iar dacă la moştenire vin trei moştenitori - aceştia vor împărţi

moştenirea în trei părţi egale. în cazurile reprezentării succesorale, indiferent câţi

reprezentanţi sunt, aceştia vor primi doar cota care i se cuvine potrivit principiului

egalităţii între rudele de aceeaşi clasă. (în cazul predecesului unuia din copiii

36

defunctului, care la rândul lui are doi copii, ultimii vor culege, prin intermediul

reprezentării succesorale, partea ce i s-ar fi cuvenit tatălui lor şi nu vor putea

pretinde fiecare la câte 1/3 din patrimoniul succesoral).

g) Reprezentarea succesorală

Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori

legali să urce în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii suc-

cesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea de moştenire ci i s-ar fi cuvenit,

dacă ar fi fost în viaţă. Potrivit art. 1504 CC, dacă moştenitorul moare înaintea

celui care a lăsat moştenirea, succesorii prevăzuţi în art. 1500, alin. 3 CC culeg,

prin intermediul instituţiei reprezentării, partea de moştenire care i s-ar fi cuvenit

moştenitorului decedat. Reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în

locul şi dreptul reprezentatului. Astfel, dacă defunctul avea doi copii, dintre care

unul a predecedat, lăsând un copil, ultimul va moşteni şi din patrimoniul

succesoral al defunctului, alături de unchiul său. Dacă nu era prevăzută instituţia

reprezentării, potrivit principiului chemării rudelor la moştenire în ordinea

claselor de moştenitori, întreaga avere a defunctului avea să fie atribuită

feciorului defunctului, care este moştenitor din clasa întâi de moştenitori. O astfel

de soluţie ar fi injustă, deoarece dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard

(predeces sau supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părintelui nu

trebuie să dăuneze unor copii în detrimentul altora.

Ascendentul predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine

la moştenire prin reprezentare - reprezentant.

Beneficiari ai reprezentării succesorale pot fi:

- descendenţii reprezentatului - până la infinit;

- colateralilor - până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colaterali

privilegiaţi-nepoţi şi strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari - veri

primari).

Pentru ca reprezentarea succesorală să poată opera sunt necesare următoarele

condiţii:

37

k) persoana reprezentată să fi decedat către momentul deschiderii succesiunii.

O persoană în viaţă nu poate fi reprezentată nici în cazul în care renunţă la

moştenire (art. 1504, alin. 3 CC). Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la

data deschiderii succesiunii mai are drept efect imposibilitatea operării

reprezentării persaltum, adică sărind peste un grad intermediar;

l) locul persoanei reprezentate să fie util. Reprezentarea se admite doar în

cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost viu la momentul deschiderii

succesiunii, ar fi putut moşteni. Astfel, locul nu este util în cazul comorienţilor şi

codecedaţilor (art. 1441 CC), precum şi în cazul nedemnităţii succesorale (art.

1504, alin. 3 CC).

m) reprezentantul să întrunească toate condiţiile necesare pentru a culege

moştenirea lăsată de defunct, adică să aibă capacitate succesorală (să fie în viaţă

sau cel puţin conceput la momentul deschiderii succesiunii), să nu fie nedemn faţă

de cel ce a lăsat moştenirea, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu fi fost

dezmoştenit de defunct.

h) Rezerva succesorală

Deşi Codul civil al Republicii Moldova consacră libertatea testamentară, în

anumite cazuri, prevăzute expres de lege, dreptul testatorului de a dispune de

întreg patrimoniul său este limitat. Potrivit art. 1505 CC, succesorii de clasa întâi

inapţi de muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului,

cel puţin o cotă-parte ce s-ar fi cuvenit fiecărui în caz de succesiune legală

(rezerva succesorală). Deci rezerva succesorală reprezintă acea parte din

patrimoniul succesoral, care va reveni în temeiul prevederilor legale

moştenitorilor de clasa întâi inapţi de muncă chiar şi atunci când testamentul

prevede altfel. Partea din patrimoniul succesoral care excedează rezerva şi care

poate fi testată liber se numeşte cotitate disponibilă.

Prin instituirea rezervei succesorale, legiuitorul urmăreşte atribuirea unui

minim necesar pentru cele mai apropiate persoane ale defunctului, care nu sunt

apţi de muncă şi nu se pot întreţine independent. Faptul că cercul moştenitorilor

38

rezervatari este limitat Ia moştenitorii de clasa întâi inapţi de muncă este chemat

să asigure principiul libertăţii testamentare, conform căruia, titularul pa-

trimoniului poate decide personal prin testament soarta acestuia.

Rezerva succesorală se caracterizează prin următoarele:

n) Rezerva succesorală este o parte a moştenirii, deci are caracter succesoral,

legea atribuind-o în mod imperativ moştenitorilor rezervatari, chiar împotriva

ultimei dorinţe a defunctului. Având un caracter succesoral, ea va putea fi

pretinsă doar dacă moştenitorii rezervatari îndeplinesc condiţiile necesare pentru a

moşteni (dispun de capacitate succesorală şi nu sunt nedemni);

o) Rezerva succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică). Astfel,

categoriile de moştenitori rezervatari şi cuantumul rezervei ce li se cuvine sunt

stabilite în mod imperativ prin lege, fără a putea fi schimbate nici de cel ce lasă

moştenirea şi nici de moştenitorii rezervatari.

p) Dreptul la rezerva succesorală este un drept propriu, născut în persoana

moştenitorilor rezervatari în temeiul legii, iar nu unul dobândit de la defunct

împreună cu patrimoniul succesoral.

q) Dreptul moştenitorilor rezervatari asupra rezervei se naşte din momentul

deschiderii succesiunii (art. 1506 CC).

Moştenitorii rezervatari au dreptul la 1/2 din cota-parte ce i s-ar fi cuvenit

fiecărui moştenitor legal în cazul în care era chemat la succesiune legală. Calculul

rezervei se face din întregul patrimoniu succesoral, inclusiv din averea atribuită

pentru îndeplinirea legatului. Nu se includ în valoarea patrimoniului succesoral la

determinarea rezervei depunerile băneşti testate sau în privinţa căror există o

dispoziţie a deponentului dată băncii. La determinarea cotei din rezerva

succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar se iau în considerare toţi

moştenitorii legali care erau să fie chemaţi la succesiune dacă nu era să existe

testamentul (art. 1508 CC).

39

Potrivit art. 1509 CC, dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi

legatar, el va putea pretinde la rezervă doar în cazul în care renunţă la legat, altfel,

pierzând dreptul la rezerva succesorală în mărimea legatului.

Dacă testatorul a dispus prin testament doar de o parte din patrimoniul său,

rezerva succesorală se separă, în primul rând, din averea netestată şi doar în cazul

insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.

În cazurile în care moştenitorii rezervatari sunt şi moştenitori testamentari,

iar patrimoniul testat lor este mai mic decât rezerva, aceştia, potrivit art. 1511 CC

sunt în drept să solicite completarea acestei cote din averea testată altor persoane.

Moştenitorii rezervatari pot accepta sau renunţa la rezervă în termenul stabilit

pentru opţiunea succesorală. Dacă a renunţat la rezervă, cota moştenitorului

rezervatar se împarte între moştenitorii testamentari, proporţional cotelor testate

lor, neadmiţându-se renunţarea la rezervă în favoarea altor persoane (art. 1512

CC).

Potrivit art. 1513 CC, privarea de dreptul la rezerva succesorală are loc

pentru aceleaşi temeiuri ca şi privarea de dreptul de a moşteni în general. Tes-

tatorul poate priva moştenitorul rezervatar de rezerva succesorală în timpul vieţii

sale, intentând o acţiune în instanţă în acest sens, hotărârea cărei se va aplica din

momentul deschiderii succesiunii. Cota moştenitorului rezervatar privat de

dreptul la ea trece moştenitorilor testamentari.

6. OPŢIUNEA SUCCESORALĂ

Spre deosebire de dreptul roman, unde moştenitorii dobândeau imediat şi

imperativ moştenirea, or, se considera că dreptul lor era întemeiat pe co-

proprietatea familială, în dreptul nostru moştenirea nu este impusă, fiecare

moştenitor, legal sau testamentar, fiind în drept să opteze pentru acceptare sau

renunţarea la moştenire. Dreptul succesorului de a alege între acceptare sau re-

nunţare la succesiune se numeşte opţiune succesorală şi reprezintă prerogativa

40

juridică ce permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de voinţă, să

modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi previzibilă.

Succesorul, prin opţiunea sa, are dreptul de a alege între confirmarea titlului de

moştenitor prin acceptarea succesiunii şi desfiinţarea acestui titlu prin renunţarea

la moştenire. Potrivit art.1516 CC, succesiunea este acceptată de succesor

indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.

Dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie

succesorală, indiferent dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără

deosebire, după cum vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau cu titlu

particular.

r) Acceptarea succesiunii

Acceptarea succesiunii reprezintă opţiunea succesorului, prin care acesta îşi

consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând transmisiunea

succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii49

. Succesiunea urmează a

fi acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor

legal (art. 1516, alin. 2 CC).

Opţiunea de acceptare a succesiunii reprezintă un act de dispoziţie şi poate

fi realizată în această calitate doar de persoanele cu capacitate deplină de

exerciţiu. Persoanele lipsite sau restrânse în capacitatea de exerciţiu acceptă

succesiunea doar prin intermediul reprezentanţilor legali.

Acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral, deoarece produce

efecte juridice prin manifestarea de voinţă doar a succesorului. În situaţiile în

care există mai mulţi moştenitori, aceştia nu pot accepta succesiunea în mod

colectiv, fiecare urmând a se pronunţa individual. Mai mult ca atât, opţiunea

făcută de un succesor nu afectează opţiunea celorlalţi. Spre deosebire de testa-

ment însă, acceptarea poate fi făcută şi prin reprezentant. Dacă moştenitorul, în

dauna creditorului, refuză sau omite să accepte succesiunea, aceasta poate fi

acceptată şi de creditorul succesorului pe calea acţiunii oblice.

41

Art. 1528 CC proclamă caracterul indivizibil al actului juridic de acceptare

a succesiunii. Moştenitorul nu poate accepta doar o parte din moştenire, fie că e

vorba de o cotă sau de un anumit bun, aceasta fiind o consecinţă a unităţii

patrimoniului şi a succesiunii. Ca excepţie, succesorul chemat să moştenească

mai multe cote în temeiuri diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta.

Dacă chemarea la moştenire se face în baza aceluiaşi temei, acceptarea unei cote

are drept efect şi acceptarea celorlalte. Chemarea la moştenire are acelaşi temei şi

în cazul în care dispoziţia se conţine în testamente diferite. Potrivit art. 1528,

alin. 3 CC, dacă testatorul a testat moştenitorului câteva cote, el poate să-l

autorizeze să accepte o cotă şi să renunţe la alta.

Acceptarea succesiunii este un act juridic nesusceptibil de modalităţi. Por-

nind de la prevederile art. 1527 CC, succesorul nu poate accepta succesiunea cu o

anumită condiţie sau pe un termen anumit, or, soarta patrimoniului defunctului nu

poate depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un termen. Dacă acceptarea

ar fi afectată de modalităţi, ea nu va produce efecte juridice, fiind lovită de

nulitate absolută.

Actul juridic de acceptare a succesiunii are un caracter declarativ de drep-

turi, care produce efecte retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, şi nu

din momentul manifestării de voinţă (art. 1539 CC). Drepturile şi obligaţiile

dobândite din momentul deschiderii succesiunii se consolidează retroactiv, astfel,

patrimoniul succesoral nu rămâne nici o clipă fără titular.

În fine, acceptarea succesiunii este irevocabilă, deoarece, o dată făcută,

moştenitorul nu mai poate reveni asupra opţiunii sale succesorale.

Potrivit art. 1516, alin. 3 CC, moştenirea poate fi acceptată fie pe calea depunerii

la notarul de la locul deschiderii succesiunii a unei declaraţii de acceptare, fie prin

acceptarea de facto, intrând în posesia patrimoniului succesoral.

Intrarea în posesia patrimoniului succesoral presupune întreprinderea

acţiunilor de administrare, asigurare şi utilizare a patrimoniului succesoral,

achitarea impozitelor şi altor plăţi, încasarea chiriei de la locatari, efectuarea

42

reparaţiilor etc. Acţiunile respective urmează a fi întreprinse de moştenitor sau de

reprezentanţii săi în termen de 6 luni din momentul deschiderii succesiunii. Dacă

a intrat în posesia unei părţi din patrimoniu, succesorul se consideră că a acceptat

întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi indiferent din ce ar consta (ort. 1516, alin.

4 CC). Potrivit art. 1520 CC, moştenitorul care a intrat în posesia patrimoniului

succesoral nu poate dispune de el până la expirarea termenului de opţiune

succesorală şi până la primirea certificatului de moştenitor. Pentru obţinerea

certificatului de moştenitor, succesorii care au acceptat succesiunea prin intrare în

posesie urmează să prezinte notarului de la locul deschiderii succesiunii probe

care să ateste acest fapt, iar în cazul în care acesta refuză, acceptarea defacto a

succesiunii se constată pe cale judiciară, în procedura specială.

Indiferent pe ce cale, conform art. 1517 CC, succesiunea trebuie acceptată

în termen de 6 luni din momentul deschiderii ei. Termeni speciali de acceptare a

succesiunii sunt prevăzuţi pentru persoanele care sunt chemate la succesiune în

cazul neacceptării ei de către ceilalţi moştenitori. Dacă dreptul de a accepta

succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie

acceptată în partea rămasă din termenul de 6 luni, iar dacă această parte este mai

mică de 3 luni - termenul se prelungeşte până la 3 luni (art. 1518 CC). Suc-

cesibilul, care timp de 6 luni, a neglijat să ia o hotărâre cu privire la acceptare este

considerat definitiv şi irevocabil ca fiind străin de moştenirea ce îi fusese atribuită

în virtutea vocaţiei sale legale, întocmai ca şi cum ar fi renunţat.

Termenul de acceptare a succesiunii poate fi prelungit de instanţa de jude-

cată cu cel mult 6 luni, dacă se constată că acest termen a fost omis din motive

întemeiate. Pot constitui motive întemeiate boala moştenitorului, îngrijirea unui

membru bolnav al familiei, confirmată prin concluzia medicului, aflarea în

rândurile armatei, ascunderea faptului deschiderii succesiunii de către alţi

moştenitori (pct. 56 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din

03.10.2005). Totodată, nu constituie motive temeinice de admitere a cererii de

prelungire a termenului necunoaşterea prevederilor legale, lipsa de timp pentru

43

depunerea cererii, necunoaşterea componenţei patrimoniului succesoral şi alte

motive similare. Dacă există acordul celorlalţi succesori, care au acceptat suc-

cesiunea, persoana care a omis termenul de acceptare poate fi inclusă în cercul

moştenitorilor şi fără a se adresa instanţei de judecată. In asemenea caz, succe-

sorului omitent i se acordă în natură partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar

dacă este imposibil, echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.

Potrivit art. 1523 CC, dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii

şi până la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cota succesorală trece la

moştenitorii săi (transmisia succesorală). Succesorul moştenitorului decedat

trebuie să întreprindă acţiuni pentru acceptarea succesiunii, în partea rămasă din

termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de trei luni,

termenul de acceptare a succesiunii se prelungeşte până la trei luni.

Transmisia succesorală operează atât în cazul succesiunii legale, cât şi in

cazul celei testamentare. Dacă moştenitorul decedat a lăsat testament, de trans

misie vor beneficia moştenitorii testamentari. în celelalte cazuri, dreptul de a

accepta cota moştenitorului decedat aparţine moştenitorilor legali ai acestuia.

Nu poate fi transmis prin transmisie succesorală dreptul moştenitorului re-

zervatar decedat asupra rezervei succesorale, care nu a reuşit să fie acceptată, or,

rezerva succesorală reprezintă un drept intuitu personae, care încetează o dată cu

decesul titularului său51

. Potrivit art. 1524, alin. 2 CC, refuzul de a accepta

moştenirea prin transmisie succesorală are drept efect trecerea cotei respective la

persoanele chemate să accepte moştenirea de rând cu moştenitorul decedat.

s) Renunţarea la succesiune

Renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin

care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de

opţiune succesorală, că renunţă la titlul de moştenitor, desfiinţând, cu efect

retroactiv vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire.

Dreptul de a renunţa la succesiune aparţine tuturor moştenitorilor, legali

sau testamentari. Fiind un act de dispoziţie, renunţarea poate fi făcută doar de o

44

persoană înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu. Dacă moştenitorul este o

persoană cu capacitate restrânsă, lipsită sau limitată în capacitatea de exerciţiu,

renunţarea la succesiune se face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (art.

1536 CC).

Spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi făcută şi prin in-

trarea în posesia patrimoniului succesoral, renunţarea nu poate fi dedusă din

anumite împrejurări şi nu produce efecte decât dacă este expresă. Renunţarea la

succesiune se face prin depunerea unei cereri notarului de la locul deschiderii

succesiunii. Potrivit art. 1535 Cod civil, renunţarea nu se admite după ce

moştenitorul a depus la notarul de Ia locul deschiderii succesiunii o cerere cu

privire la acceptarea succesiunii. Dacă acceptarea a avut loc defacto, prin intrare

în posesie, moştenitorul poate renunţa la succesiune.

O dată renunţând la succesiune, moştenitorul nu mai poate reveni asupra

opţiunii succesorale (art. 1536 CC). Ca şi acceptarea succesiunii, renunţarea nu

poate fi parţială sau cu anumite condiţii. în cazul în care moştenitorul este chemat

la moştenirea mai multor cote în baza diferitor temeiuri, el poate renunţa la o

cotă. Potrivit art. 1529 CC, moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din

cota care îi aparţine cu drept de acrescământ, indiferent de partea rămasă din

moştenire. Transmisia succesorală operează atât în cazul succesiunii legale, cât şi

in cazul celei testamentare. Dacă moştenitorul decedat a lăsat testament, de trans

misie vor beneficia moştenitorii testamentari. în celelalte cazuri, dreptul de a

accepta cota moştenitorului decedat aparţine moştenitorilor legali ai acestuia.

Nu poate fi transmis prin transmisie succesorală dreptul moştenitorului re-

zervatar decedat asupra rezervei succesorale, care nu a reuşit să fie acceptată, or,

rezerva succesorală reprezintă un drept intuitu personae, care încetează o dată cu

decesul titularului său51

. Potrivit art. 1524, alin. 2 CC, refuzul de a accepta

moştenirea prin transmisie succesorală are drept efect trecerea cotei respective la

persoanele chemate să accepte moştenirea de rând cu moştenitorul decedat.

t) Renunţarea la succesiune

45

Renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin

care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de

opţiune succesorală, că renunţă la titlul de moştenitor, desfiinţând, cu efect

retroactiv vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire.

Dreptul de a renunţa la succesiune aparţine tuturor moştenitorilor, legali

sau testamentari. Fiind un act de dispoziţie, renunţarea poate fi făcută doar de o

persoană înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu. Dacă moştenitorul este o

persoană cu capacitate restrânsă, lipsită sau limitată în capacitatea de exerciţiu,

renunţarea la succesiune se face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (art.

1536 CC).

Spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi făcută şi prin in-

trarea în posesia patrimoniului succesoral, renunţarea nu poate fi dedusă din

anumite împrejurări şi nu produce efecte decât dacă este expresă. Renunţarea la

succesiune se face prin depunerea unei cereri notarului de la locul deschiderii

succesiunii. Potrivit art. 1535 Cod civil, renunţarea nu se admite după ce

moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii o cerere cu

privire la acceptarea succesiunii. Dacă acceptarea a avut loc defacto, prin intrare

în posesie, moştenitorul poate renunţa la succesiune.

O dată renunţând la succesiune, moştenitorul nu mai poate reveni asupra

opţiunii succesorale (art. 1536 CC). Ca şi acceptarea succesiunii, renunţarea nu

poate fi parţială sau cu anumite condiţii. în cazul în care moştenitorul este chemat

la moştenirea mai multor cote în baza diferitor temeiuri, el poate renunţa la o

cotă. Potrivit art. 1529 CC, moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din

cota care îi aparţine cu drept de acrescământ, indiferent de partea rămasă din

moştenire. Ca şi dreptul de acceptare a succesiunii, dreptul de a renunţa la

succesiunea moştenitorului care a decedat se transmite propriilor moştenitori.

Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa doar la partea sa din

succesiune (art. 1537, alin. 3 CC).

46

Renunţarea la succesiune se admite cu indicarea persoanei în favoarea că-

reia se renunţă. Aceasta din urmă trebuie să fie unul din moştenitorii legali sau

testamentari. Nu se admite renunţarea în folosul unui moştenitor nedemn sau

dezmoştenit prin testament. Deoarece rezerva succesorală reprezintă un drept

personal, nu se admite renunţarea la rezerva succesorală în folosul altui

moştenitor. Dacă renunţă la succesiune în favoarea mai multor persoane,

moştenitorul poate desemna cota fiecăreia din ele, în caz contrar, cota renun-

ţătorului împărţindu-se egal între succesorii în favoarea cărora s-a renunţat.

Moştenitorul este în drept să renunţe la succesiune şi fără a specifica vreo

persoană în folosul cărei renunţă. In asemenea caz, potrivit art. 1530 CC, cota sa

majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiunea legală (acrescămînt), iar

dacă tot patrimoniul este împărţit prin testament, cota sa se transmite

moştenitorilor testamentari proporţional cotelor acestora, dacă testamentul nu

prevede altceva.

Ca urmare a renunţării la succesiune, renunţătorul nu va beneficia de nici

un drept succesoral, dar nici nu va fi obligat să suporte datoriile şi sarcinile

moştenirii.

Dacă există temeiuri, renunţarea la succesiune, ca şi acceptarea, poate fi

contestată de persoanele interesate. In conformitate cu art. 1538 CC, contestarea

renunţării poate fi făcută în termen de 3 luni din momentul în care persoana

interesată a aflat despre existenţa motivului care-i permite să conteste renunţarea.

Recunoscând nevalabilitatea renunţării la succesiune, instanţa de judecată va

soluţiona chestiunea cu privire la recunoaşterea nulităţii totale sau parţiale a

certificatului de moştenitor, eliberat de notar persoanei in favoarea cărei s-a

renunţat (p. 20 al Hotăririi Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 10.06.1998).

47

7. RESPONSABILITATEA MOŞTENITORILOR DE PASIVUL

SUCCESORAL

Pasivul succesoral cuprinde datoriile moştenirii, adică acele obligaţii pa-

trimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor, există în patrimoniul

succesoral la data deschiderii succesiunii. în pasivul succesoral nu se includ

obligaţiile personale ale defunctului, care se sting prin deces (obligaţii legale de

întreţinere sau obligaţii contractate intuitu personae).

Pasivul succesoral se divide de drept din momentul deschiderii succesiunii,

moştenitorii fiind obligaţi la plata datoriilor proporţional cu partea ce le revine din

moştenire (art. 1540 CC). în cazul în care patrimoniul succesoral trece statului, el

va răspunde pentru pasivul succesoral ca şi ceilalţi moştenitori.

Moştenitorii sunt responsabili de pasivul succesoral, proporţional cotei

fiecăruia, în limita activului patrimonial. Defunctul poate schimba prin testament

responsabilitatea moştenitorilor de pasivul succesoral, obligând unul sau mai

mulţi moştenitori să achite integral sau parţial datoriile sale. Dacă pasivul

patrimonial depăşeşte activul, moştenitorul va trebui, potrivit art. 1541 CC să

facă dovada acestui fapt, cu excepţia cazurilor în care notarul a întocmit un

inventar al patrimoniului succesoral.

Pornind de la prevederile art. 1543 CC, moştenitorii sunt obligaţi să

înştiinţeze creditorii celui ce a lăsat succesiunea despre deschiderea succesiunii,

dacă au cunoştinţă despre datoriile defunctului.

Creditorii defunctului, sub sancţiunea pierderii dreptului, urmează să îna-

inteze pretenţiile sale moştenitorilor care au acceptat succesiunea în termen de 6

luni din momentul în care au aflat despre deschiderea succesiunii. Dacă nu a ştiut

despre deschiderea succesiunii, termenul de înaintare a pretenţiilor este de 1 an de

la deschiderea succesiunii. Termenul de înaintare a pretenţiilor este termen de

perimare, omiterea lui producând efectul pierderii dreptului de a înainta pretenţii.

Asupra acestui termen nu se extind regulile de suspendare şi întrerupere a

48

termenului de prescripţie. El nu poate fi prelungit nici atunci când a fost omis din

motive întemeiate (p. 65 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din

03.10.2005).

Creditorii pot înainta pretenţii chiar dacă obligaţia nu a ajuns la scadenţă.

Potrivit art. 1546 CC, în acest caz, moştenitorii sunt în drept de a amâna exe-

cutarea până la scadenţă.

Termenul de 6 luni, în conformitate cu art. 1545 CC, nu se extinde asupra

pretenţiilor privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a

defunctului, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormântare, de pază şi

administrare a patrimoniului succesoral, precum şi asupra cererilor terţilor de

recunoaştere a dreptului de proprietate şi solicitarea averii deţinute cu titlu de

proprietate. Aceste pretenţii pot fi înaintate în cadrul termenului general de

prescripţie.

Pretenţiile creditorilor se satisfac printr-o plată unică, dacă acordul dintre

moştenitori şi creditori nu prevede altceva.

8. CONFIRMAREA DREPTULUI LA MOŞTENIRE Şl ÎMPĂRŢIREA

MOŞTENIRII

Confirmarea dreptului la moştenire se face prin certificatul de moştenitor,

care, potrivit art. 1556 CC se eliberează de notarul de la locul deschiderii succesi-

unii, în baza cererii depuse de moştenitor. Certificatul de moştenitor reprezintă

înscrisul oficial, întocmit de notar, prin care se concretizează încheierea proce-

durii notariale şi prin care se constată atât calitatea de succesor a celor care şi - au

consolidat vocaţia succesorală prin acceptarea moştenirii, cât şi componenţa

masei succesorale şi întinderea drepturilor succesorale a fiecărui moştenitor.

Notarul va elibera certificatul de moştenitor după 6 luni din ziua deschiderii

succesiunii. Dacă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afara persoanelor

care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori, el va putea elibera

49

certificatul de moştenitor şi anterior scurgerii termenului de 6 luni (art. 1557,

alin. 2 CC).

Certificatul de moştenitor trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul care îl

eliberează; numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea

dacă moştenirea este legală sau testamentară; numele, calitatea şi domiciliul

moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre

moştenitori. Până la eliberarea certificatului, notarul va verifica faptul decesului

celui ce a lăsat moştenirea, data şi locul deschiderii succesiunii, faptul acceptării

succesiunii, raporturile de rudenie, existenţa sau lipsa testamentului, componenţa

masei succesorale şi costul ei. Moştenitorii legali lipsiţi de posibilitatea de a

prezenta documentele care confirmă raporturile de rudenie sau de căsătorie cu cel

care a lăsat moştenirea, pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu acordul în

scris al tuturor celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea.

Certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate cu privire la

bunurile din componenţa masei succesorale, însă face dovada deplină a calităţii

de moştenitor şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.

Persoanele care se consideră lezate în drepturi prin eliberarea certificatului de

moştenitor pot cere anularea lui intentând o acţiune în instanţă. în baza unei

hotărâri judecătoreşti definitive, notarul va elibera un nou certificat de moştenitor.

Potrivit art. 1558 CC, dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în pa-

trimoniul defunctului sau determinarea acestuia necesită operaţiuni de durată,

notarul, la cererea moştenitorilor, eliberează certificat de calitate de moştenitor,

care atestă doar calitatea de moştenitor şi nu are valoarea unui certificat de

moştenitor. Acest document oferă posibilitatea titularului de a dobândi toate

documentele necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor succesorale.

În cazul în care nu există moştenitori legali sau testamentari, la cererea

reprezentantului statului, notarul va constata succesiunea vacantă şi va elibera

certificat de succesiune vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a

succesiunii (art. 1559 CC).

50

Împărţirea moştenirii

Moştenitorii care au acceptat succesiunea devin coproprietari ai patri-

moniului succesoral indiviz, fiecare din ei deţinând dreptul la o cotă-parte ideală

din patrimoniu. Cu excepţia cazurilor în care moştenitorul este cu titlu particular

şi a moştenit un bun concret, nici unul dintre moştenitori nu este titular al

bunurilor incluse în masa succesorală. Coproprietatea succesorală se supune

regimului juridic aplicabil coproprietăţii în general.

Determinarea bunurilor concrete care trec în proprietatea fiecărui

moştenitor se face prin partajul averii succesorale, care reprezintă operaţiunea

juridică prin care se încetează coproprietatea prin împărţirea în natură sau prin

echivalent bănesc a bunurilor aflate în coproprietate. Potrivit art. 1560 CC,

partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea

certificatului de moştenitor. Dacă locul de aflare a unui moştenitor nu este

cunoscut, moştenitorii sunt obligaţi să întreprindă măsuri raţionale pentru a-l găsi

şi a-l chema la partaj. în cazurile în care moştenitorul este conceput, partajul

averii se va face doar după naşterea lui sau anterior naşterii, însă, separând cota ce

i se cuvine moştenitorului conceput (art. 1568 CC). Partajul se efectuează prin

separarea în natură a cotei fiecărui moştenitor, dacă o astfel de separare este

posibilă, nu afectează destinaţia economică şi nu este interzisă. Atunci când este

imposibil de a împărţi bunul în natură, partajul se va face potrivit regulilor

instituite de art. 361 CC. Potrivit art. 1564 CC, averea al cărei partaj în natură va

avea drept consecinţă pierderea sau diminuarea destinaţiei sale economice se

consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate comună pe cote-

părţi ideale, dacă prin acordul moştenitorilor care acceptă moştenirea nu se

stabileşte altfel.

Cel care lasă moştenirea poate stabili prin testament modul de partajare a

averii succesorale sau poate încredinţa partajul unui executor testamentar. în acest

caz împărţirea averii succesorale nu se va mai face prin acordul moştenitorilor.

Decizia executorului testamentar cu privire la partaj nu este obligatorie pentru

51

moştenitori doar în cazurile în care este evident inechitabilă. Moştenitorii care

consideră modul de partaj propus de executor inechitabil, ca şi moştenitorii care

nu pot ajunge la un acord referitor la partajul averii succesorale, pot cere

partajarea averii de către instanţa de judecată, care va realiza partajul, ţinînd cont

de caracterul averii, activitatea fiecărui moştenitor şi alte circumstanţe concrete

(art. 1571 CC).

În conformitate cu art. 1569 CC, moştenitorii pot stabili prin acordul lor

atribuirea unuia din ei a unei cote succesorale majorate, în schimbul satisfacerii

integrale de către acesta a tuturor creanţelor creditorilor.

Dacă la împărţirea moştenirii se constată că ansamblul cotelor stabilite prin

testament depăşeşte întregul patrimoniu succesoral, cota fiecărui moştenitor se

reduce proporţional.

Codul civil al Republicii Moldova instituie reguli deosebite referitoare la

partajul terenului agricol, lăsat moştenire. Pornind de la prevederile art. 1565 CC,

dacă terenul şi tehnica agricolă au fost lăsate moştenire mai multor moştenitori

(prin testament sau moştenire legală), acestea se vor împărţi între moştenitori doar

dacă partea de teren repartizată fiecăruia asigură existenţa unei gospodării viabile.

Dacă nici unul din moştenitori nu doreşte să întemeieze o gospodărie, terenul

împreună cu gospodăria ţărănească situată pe el, poate fi vândut, cu acordul

moştenitorilor, fiecare primind echivalentul în bani al cotei sale succesorale.

Terenul care nu poate fi împărţit în natură urmează a fi atribuit moştenitorului

care locuieşte în gospodăria ţărănească şi care, a administrat-o împreună cu cel

care a lăsat moştenirea. În lipsa unui astfel de moştenitor, terenul se atribuie

moştenitorului care poate şi doreşte să administreze gospodăria (ort. 1566 CC).

Moştenitorului care nu poate primi teren i se atribuie o cotă echivalentă din altă

avere, iar dacă aceasta nu este suficientă, primeşte o compensaţie bănească.

52

BIBLIOGRAFIA:

I. Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova din 24.07.1994, Monitorul Oficial nr.1

din 1994.

2. Codul civil al R.M. din 13.06.2002, Monitorul Oficial nr.82-86 din

22.06.2002.

3. Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial

nr.111-115/451 din 12. 06.2003.

4. Codul Civil Francez, din 1804, modificat Ed. “Dolloz” din 1999.

5. Codul Civil Român, adoptat la 25.06.2009, publicat în Monitorul Oficial

al României partea I, nr.511 din 24.07.2009 în vigoare de la 1.10.2011

prin legea nr.71-2011

6. Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08.11.2002, Monitorul

Oficial nr.154-157 din 21.11.2002.

7. Legea privind administraţia publică locală din 18.03.2003, Monitorul

Oficial nr. 49 din 2003.

8. Regulamentul “Cu privire la modul de îndeplinire a actelor notariale şi

completare a Registrelor notariale” aprobat prin Ordinul Ministrului

Justiţiei al RM din 28.02.2008, M. Oficial nr.63-65 din 28.03.2008.

9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica

aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea

cauzelor despre succesiune” nr.13 din 03.10.2005.

10. Culegere de practică judiciară a Colegiului Civil şi de Contencios

Administrativ a Curţii supreme de Justiţie a RM (2007), Editura “Cartier

Juridic”, Chişinău, 2008.

11. Analiza pieţei imobiliare în Republica Moldova, Monitorul Oficial

nr.32-33 din 15.02.2011.

53

II. Literatură de specialitate:

1. A. Pascari. Comentariul codului civil al Republicii Moldova. Vol.II,

Editura - Arc, Chişinău 2006.

2. A. Bloşenco.Drept civil: Parte specială.Ed. Norma, Chişinău 2003.

3. Bocşan M.D. Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul

roman.Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000.

4. Cantacuzino Matei B. Elementele dreptului civil. Ed. All Educaţional,

Bucureşti 1998.

5. C. Hamangiu, I. Rosseti-Băicoianu.Tratat de drept civil român. Vol. III,

Ed. ALL BECK, Bucureşti 1998.

6. D. Chirică. Drept civil. Succesiuni şi testamente. Ed. Rosseti, Bucureşti

2003.

7. D. Macovei. Succesiuni Drept civil. Ed. Ankarom, Iaşi 2002.

8. D. Florescu. Drept civil succesiuni. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001.

9. E. Safta-Romano. Dreptul la moştenire. Doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I,

Ed. Graphix, Iaşi 1995.

10. E. Cojocari, V. Cojocari. Drept civil (Partea general şi partea specială).

Întrebări şi răspunsuri, Ediţia I-a, Ed. Buissines-Elita, Chişinău 2004.

11. E. Constantinescu. Notariatul. Ed.Pontos, Chişinău 2001, pag.172-175.

12. E. Aramă. Istoria dreptului românesc. Ed. Carter Juridic, Chişinău 1996.

13. E. Cernea, E. Molcuţ. Istoria statului şi dreptului românesc. Ed. Press

Mihaela S.R.L., Bucureşti 1999.

14. Francisk Deak. Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, actualizată şi

completată. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2002.

15. Gh. Beliu. Drept civil roman. Întroducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil. Ed. Şansa, Bucureşti 1993.

16. Gh. Chibac, A. Băieşu, A. Rotari, O. Efrim. Drеpt civil. Contracte

speciale. Ediţia a II-a, vol. III, Ed. “Cartier Juridic”, Chişinău 2005.

54

17. Gh. Chibac, A. Băieşu, A. Rotari, O. Efrim. Drept civil Contracte şi

succesiuni Ediţia a III-a revăzută şi completată Vol.3. Ed.Cartier Juridic

2010.

18. I.Adam, A.Rusu. Drept civil. Succesiuni. Curs universitar. Ed.All Beck,

Bucureşti 2003.

19. I.Dogaru. Drept civil. Succesiunile. Ed. All Beck, Bucureşti 2003.

20. I.Bantuş, M.Bantuş. Istoria statului şi dreptului în Republica Moldova.

Tipografia Reclama, Chişinău 2001.

21. I.P.Marcu. Istoria dreptului românesc. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997

22. Stănciulescu. Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Atlas Lex, Bucureşti

1996.

23. Nichitiuc P. Dreptul succesoral al RSS Moldoveneşti, Ed. Cartea

Moldovenească, Chişinău 1973.

24. R.Petrescu. Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţiunea şi împărţeala.,

Ed. A II-a revăzută şi adăugită, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2003.

25. S.Băieşu. N.Roşca. Drept civil. Partea general. Persoana fizică. Persoana

juridică. Ediţia a II-a, Ed. Tipografia centrală, Chişinău 2005.

26. Turuianu C. Probleme speciale de drept civil. Ed. Fundaţiei România de

mâine, Bucureşti 2000.

27. Лупашку З. История ромынского государства и права. Изд.

Cartdidact, Кишинэу, 2003

28. Бондарев Н.И., Ильина Т.Н. Шимелевич С.Я. Удостоверение и

исполнение завещаний, Изд. Юридическая литература, Москва, 1965

29. Бондарев Н.И., Зидинова Э.Б. Завещания приравненииые к

нотариальным и их исполнение, Изд. Юридическая литература,

Москва, 1975

30. Эйдинова Э.Б. Наследование по закону завещанию, Изд.

Юридическая литература, Москва, 1985.

55

31. Bănărescu Iulia. Aspecte generale privind noţiunea, caracterele juridice

şi conţinutul testamentului. În: Revista Naţională de Drept, (Chişinău), nr.6

2006, p.79-82 . – categaria C

32. Bănărescu Iulia. Felurile moştenirii. Coexistenţa moştenirii legale cu

cea testamentară. În: Revista Naţională de Drept, Chişinău 2006, nr.11,

p.63-65. – categoria C.

33. Bănărescu Iulia. Forma testamentului conform Codului civil al

Republicii Moldova. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Ediţie jubiliară. Seria

,,Stiinţe socioumaniste”. Vol.1. Chişinău, 2006, p.278-290.

34. Bănărescu Iulia. Condiţiile de validitate a testamentului. Condiţiile

generale de formă a testamentului. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Ediţie

jubiliară. Seria ,,Ştiinţe socioumanistice". Vol.1. Chişinău, 2006, p.291-

300.

35. Bănărescu Iulia. Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea

testamentului. În: Revista Naţională de Drept (Chişinău) nr.8 2007, p.75-

78. – categoria C.

36. Bănărescu Iulia. Clasificarea legatelor. În: Revista ,,Studia

Universitatis” Seria ,,Ştiinţe sociale” (Chişinău), 2008, nr.1 p.33-40.

37. Bănărescu Iulia. ,, Fundamentul dreptului de moştenire şi teoriile

doctrinare”. În: Studii juridice în onoarea prof. univ. dr. Gheorghe Chibac.

Ediţie Specială. Chişinău CEP USM, 2013, p.51-62.

38. Drept civil: Partea specială: Scheme, spețe, teste/ colectiv de aut.:

Bănărescu Iulia, Brumă Sorin, Chelaru Oleg (et al.) sub red.: Gheorghe

Chibac, Sergiu Baieș; Univ. de Stat din Moldova, Fac. de Drept, Catedra

Drept Civil. – Ed. A 2-a. – Ch.: S. n., 2013 ( Î. S. F. E. - P. ,, Tipografia

Centrală”). – 332 p. ISBN 978- 9975- 53- 185 -6. 347.4 ( 075.8)