MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

(Ciclul I)

AUTORI:

Aurel Băeșu

dr. hab.în drept, conf. univ.

Angela Cibuc

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Cursul de Dreptul ComerțuluiInternational pe care-1 prezentăm în continuare, este destinat studențilorFacultății de Drept a USEM. Cursul are о alcătuire unitară fund prezentat sub forma unui manual în care sunt tratate toate aspectele legate de această disciplină. Dreptul Comerțului Internațional înglobează multitudinea raporturilor juridice care au ca obiect schimburile comerciale, cooperarea economică și tehnico-ştiinţifică internațională, aspecte deosebit de importante în epoca modernă. Denumire curs: Dreptul Comerțului Internațional Titular curs: Lect. Univ. Angela Ciubuc Orar prelegeri, durată:

Obiectivele cursului: Dobândirea de către studenți a conceptelor fundamentale, principiile care guvernează această materie pentru a înțelege modul în care contractele comerciale devin principalele instrumente juridice în vehicularea valorilor materiale, a schimburilor economice și tehnico-ştiinţifice Cerințe: Este necesară prezența studenților la cursuri pentru

asimilareacunoștințelor necesare transmise cu acest prilej, instructorul rezervându-și dreptul de a da lucrări de control. Se solicita, de asemenea, prezența studenților la seminare, având о conduită activă, și preocupare de a elabora și susține referate la temele cursului, care sunt indicate în manual. Pentru învățământ este necesar studierea prealabilă atât a sintezelor cât și a manualului cursului cât și a bibliografiei recomandate. Pentru studenții este necesară pe lângă studierea prealabilă a bibliografiei recomandate și participarea lor la lecțiile de sinteză și seminariile organizate cu acest prilej.

Teme și teste pentru autoevaluare: Pentru această activitate, studenții au teste de autoevaluare

pentru fiecare temă prezentate sub formă de grile, care trebuiesc rezolvate, după parcurgerea și aprofundarea lecțiilor corespunzătoare. Testele de autoevaluare sunt obligatorii, iar rezultatul acestora va contribui la evaluarea finală.

Tema 1. Caracteristica generală a DCI

1. Internaţionalizarea economiei şi tendinţele în evoluţia relaţiilor

economice.

2. Noţiuni generale a Dreptului Comerţului Internaţional.

3. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional. Metoda reglementării

juridice.

4. Locul DCI în sistemul dreptului contemporan.

1.Modalitatea esenţială de realizare a circuitului de valori şi cunoştinţe

mondiale, care se concretizează în ansamblul operaţiunilor şi activităţilor ce au ca

obiect schimbul de produse şi servicii la scară mondială, constituie Comerţul

Internaţional.

Un stat oricât de bogat şi înzestrat tehnic ar fi, nu poate să producă tot ceea ce

îi este necesar pentru dezvoltarea sa continuă, şi să consume singur tot ceea ce este

în măsură să producă. Indiferent de mărimea lor şi potenţialul economic şi tehnico-

ştinţific, au ceva de dat dar şi ceva de primit din circuitul mondial de valori şi de

cunoştinţe. Această circulaţie implică un cadru juridic bazat pe principiile

înţelegerii şi încrederii indiferent de nivelul de dezvoltare a popoarelor.

Cadrul juridic este strict reglementat de norme juridice care consacră

naşterea, executarea, modificarea şi stingerea raporturilor jridice de comerţ

internaţional.

Afirmarea RM ca subiect al dreptului internaţional, integrarea în circuitul

mondial de valori materiale şi spirituale, determină necesitatea studierii

fenomenelor ce se petrec în economia mondială contemporană, inclusiv celor ce ţin

de cadrul jurdic al relaţiilor economice internaţionale.

Republica Moldova a amplificat raporturi cu aşa organisme internaţionale ca

Uniunea Europeană, Organizaţia Mondială a Comerţului, ce ne oferă noi

posibilităţi de a diversifica gama de activităţi economice internaţionale.

Cunoscând principalele reglementări în acest domeniu, consacrate de

convenţiile internaţionale, legislaţia RM, precum şi legislaţia ţărilor străine cu care

ţara noastră întreţine relaţii de cooperare economică, constituie o condiţie esenţială

a desfăşurării acestor relaţii.

Asimilarea experienţei internaţionale, realizarea tehnicii legislative a ţărilor

cu o economie avansată, contribuie la crearea şi ajustarea cadrului legislativ

naţional, la standardele europene, la eliminarea lacunelor care persistă în

dispoziţiile normative ce reglementează domeniul comerţului.

2. Noţiunea DCI Importanţa majoră pe care o prezintă CI în general în cooperarea tehnico-

ştiinţifică în special, determină cadrul legal de desfăşurare a comerţului şi definirea

grupării de norme juridice în acest domeniu.

Conform regulilor ce guvernează desfăşurarea comerţului internaţional, se

impune ca toate statele să colaboreze pentru crearea condiţiilor proprii de

desfăşurare a comerţului internaţional.

În doctrina şi practica comerţului internaţional au fost propuse mai multe

definiţii şi anume: într-o primă concepţie

– Dreptul comerţului internaţional este constituit din ansamblul normelor care

reglementează relaţiile comerciale de drept privat.

-DCI este ştiinţa care cuprinde şi cercetează normele de drept şi uzanţele ce

reglementează instituţiile şi raporturile juridice ce iau naştere în sfera relaţiilor de

schimb şi cooperare economică internaţională;

-DCI reprezintă ansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale

internaţinale;

-DCI este constituit din ansamblul normelor care reglementează raporturile

patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între

persoane fizice şi persoane juridice, care întrunesc calitatea de subiecte de drept

pentru operaţiunea de export- import, inclusiv între asemenea persoane şi stat-

raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.

Ansamblul normelor juridice ce alcătuiesc dreptul comerţului internaţional ca

ramură de drept se plasează în punctele de tangenţă dintre ordinea de drept

naţională şi cea internaţională, răsfrângându-se concomitent cu ambele.

Procesul organizării şi desfăşurării comerţului internaţional, are o diversitate

de raporturi juridice care pot fi grupate în următoarele categorii:

-raporturi dintre state ce sunt guvernate de normele dreptului internaţional

public;

-raporturi dintre state ca titulare ale suveranităţii şi subiecte de drept, persoane

fizice şi persoane juridice din diferite state, pe bază de egalitate juridică şi sunt

reglementate de normele dreptului civil, dreptului comercial, dreptului

internaţional privat. Dintre cele expuse, dreptul comerţului internaţional, trebuie

privit ca o materie juridică interdisciplinară, reunind norme juridice din diferite

ramuri de drept: dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat, dreptul

civil, derptul administrativ, ponderea cea mai mare oa au normele dreptului privat.

În concluzie dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor

de drept prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de

cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la comerţul

internaţional.

Elementul de extranietate este materia studiată de dreptul internaţional privat.

El se prezintă ca un element de structură al raportului juridic, ce îi atribuie

calificativul de internaţional, este o împrejurare de fapt, un semn calificativ al

obiectului, subiectului sau conţinutului raportului juridic internaţional.

Elementul de extranietate poate îmbrăca forma cetăţeniei sau naţionalităţii,

subiect care participă în raportul juridic. Elementul de extranietate al obiectului

este locul unde se află acest obiect sau locul încheierii tranzacţiei.

Din cele menţionate putem spune că obiectul comerţului internaţional îl

constituie raporturile comerciale internaţionale în sens larg, precum şi acelea care

decurg din colaborarea şi cooperarea economică, orice alte raaporturi juridice care

aparţin domeniului de reglementare a altor ramuri de drept, au tangenţă cu

operaţiunile de comerţ internaţional.

>>Metoda reglementării juridice.

Orice ramură de drept se caracterizează printr-un anumit cerc de relaţii

sociale, ce sunt reglementate de normele unor ramuri de drept şi alcătuiesc obiectul

de reglementare al acesteia.

Totalitatea procedeelor şi modalităţilor folosite la reglementarea raporturilor

juridice constituie metoda de reglementare juridică.

Sunt folosite la reglementarea raporturilor dreptului comerţului internaţional

două metode:

-conflictualistă;

-materialistă;

Conflictualistă- presupune folosirea normelor conflictuale, care indică numai

legea competentă pentru a cârmui raportul juridic

3.Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi

tehnico-ştiinţifică rezultă din noţiunea dreptului comerţului internaţional. Aceste

raporturi se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor şi prin echivalenţa

prestaţiilor la care acestea se obligă şi sunt raporturi patrimoniale. Nu toate

rapoartele juridice patrimoniale care se formează în sfera relaţiilor comerciale

internaţionale sunt obiect al dreptului comercial internaţional, ci numai acelea ce se

caracterizează prin 2 atribute coexistente: comercialitatea şi internaţionalitatea

Comercialitatea desemnează calitatea unui raport juridic de a fi comercial.

Există două criterii de determinare al acestuia:

1.criteriul obiectiv-adoptat de dreptul Franţei, Spaniei

2.criteriul subiectiv-adoptat de dreptul german

Potrivit criteriului obiectiv, toate acţiunile îndreptate la apariţia, modificarea,

stingerea drepturilor şi obligaţiilor care au conţinut obiectiv îndreptat spre

obţinerea de beneficiu (cîştig, profit, folos) sunt acte comerciale.

Subiectiv- toate actele efectuate de comercianţi, în scopul desfăşurăriii

activităţii întreprinderii lor. Adică calitatea de cmerciant al celui care efectuează un

act juridic determină însă-şi caracterul comercial al unui act.

Calificativul de internaţionalitate al raporturilor juridice sunt prezente într-un

raport juridic intern, atribuindu-i celui din urmă caracter internaţional,

transformându-l într-un raport juridic cu element de extranietate.

Caracterul internaţional al raportului de drept al comerţului internaţional este

determinat de prezenţa în cadrul acestor raporturi a unuia sau mai multor elemente

de extranietate.

Sunt formulate unele critici împotriva metodei conflictualiste de reglementare

a raporturilor juridice cu element de extranietate, deoarece presupune

impreviziune, unele norme conflictualiste nu sunt stabilite pe cale legislativă, nu

ţine seama de specificul raportului juridic cu element de extranietate.

Metoda conflictualistă presupune aplicarea legii cre are cea mai

strânsălegătură cu raporturile juridice cu element de extranietate şi ea se diversifică

pentru a corespunde mai bine cerinţelor vieţii sociale.

Metoda materială, presupune aplicarea faţă de raportul juridic cu element de

extranietate a normelor materiale de drept. Ea este superioară metodei

conflictualiste şi constă în faptulcă normele materiale reglementează raporturi de

drept al comerţului internaţional, fapt ce corespunde exigenţelor comerţului

internaţional.

4.Locul DCI în sistemul dreptului contemporan

DCI este o ramură de drept, normele căreia formează un cadru juridic, pentru

reglementarea relaţiilor comerciale internaţionale de colaborare şi cooperare

economică.

În raporturile stabilite între state, ca subiecte de drept internaţional public şi

cele dintre persoanele fizice sau juridice, fiecare stat participă la schimbul

internaţional de valori materiale şi spirituale.

Metodele dreptului comerţului internaţional contribuie la dezvoltarea

relaţiilor internaţionale. Acest fapt ne dovedeşte importanţa DCI şi locul în

sistemul dreptului contemporan.

DCI în materi juridică stă la joncţiunea dintre multe ramuri de drept,

conţinând şi unele norme de drept administrativ, fiscal, etc, este influenţat

considerabil şi de practică.

Corelaţia DCI cu Dr. Civil> prin aceea că dr. Civil constituie dreptul comun

faţă de dreptul comerţului internaţional.

DCI este influenţat de dreptul comercial> reglementează ansamblul de

operaţiuni care implică activitatea de antreprenoriat. Raporturile juridice

comerciale şi DCI prezintă caracter patrimonial şi comercial.

DCI este dependent de DI public deoarece relaţiile comerciale internaţionale

pun în cauză aplicarea convenţiilor internaţionale ce conţin norme materiale şi

norme conflictuale.

DCI are legătură cu DI Privat> este privit ca o subramură a dr. int.privat, au

multe elemente comune.

DCI este influenţat şi de drepztul comparat> legislaţia naţională joacă rolul

principal la reglementarea raporturilor comerciale internaţionale-elaborarea

convenţiilor.

O problemă importantă a dreptului comerţului internaţional ca ştiinţă juridică

constă în determinarea tendinţelor generale a acestei materii, caracteristice pentru

toate statele, indiferent de deosebirile existente între sistemele de drept ale acestor

state.

Tema 2: Subiectele de drept al comerţului internaţional

1.Clasificarea subiectelor de drept a Comerţului Internaţional

2.Persoanele fizice- subiecte de drept a Comerţului Internaţional

3.Statele-subiecte de drept a CI

4.Organizaţiile guvernamentale – subiecte de drept a CI

5.Societăţile comerciale- subiecte de drept a CI

1.Multitudinea şi diversitatea raprturilor juridice care se stabilesc în procesul

de desfăşurare a Comerţului Internaţional, între participanţii la aceste raporturi

presupune o multitudine de subiecte.

În doctrina juridică, diversitatea de participanţi la raporturile de comerţ

exterior implică o grupare şi clasificare a lor, pentru a facilita procesul de studiere

a activităţii lor.

Un criteriu esenţial, de bază, folosit la clasificarea subiectelor dreptului

comerţului internaţional ar fi ordnea juridică de apartenenţă a lor. În funcţie de

acest criteriu, participanţii la raporturile de drept al comerţului internaţional se

clasifică în:

-subiecte de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale;

-subiecte de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale;

-societăţi transnaţionale.

Din prima categorie fac parte agenţii economici şi uniunile economice

internaţionale. Aceşti subiecţi formează categoria tradiţională de participanţi şi

sunt prezenţi în majoritatea raporturilor de comerţ internaţional, iar calitatea lor

juridică le este dată de dreptul naţional al ţării de origine.

Cei din grupa 2 sunt statele şi organizaţiile internaţionale. Implicarea lor în

raport de comerţ internaţional este determinată de extinderea arealului comerţului

internaţional şi la activitatea de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică dintre

state şi naţiuni.

Cea de-a treia categorie de subiecţi de drept, prin statutul lor juridic, ocupă un

loc aparte între participanţii la raporturile de comerţ internaţional- societăţi

transnaţionale sau multinaţionale. Ele nu pot fi integrate în celelalte categorii. De

ex. Banca Internaţională pentru Reconstrucţii şi Dezvolatre are calitate de subiect

de drept internaţional, iar altele precum de exemplu: Scandinavian Air Sistem, nu

au nici calitatea de subiect de drept naţional, fiind concepute şi organizate să evite

incidenţa legislaţiei naţionale, cât şi impactul jurisdicţiei naţionale. Statutul juridic

al acestor societăţi este statornicit prin actele lor constitutive.

Majoritatea participanţilor la raporturile de drept a CI sunt întruniţi sub

genericul “comerciant”. La stabilirea acestei calităţi, legislaţia şi doctrina cunoaşte

două concepţii principale:

-concepţia subiectivă;

-concepţia obiectivă;

Prin concepţie subiectivă de influenţă germană calitatea de comerciant este

dobândtă prin înregistrarea firmei în registrul de comerţ, care are un caracter

constitutiv.

În virtutea concepţiei obiective de inspiraţie franceză, calitatea de comerciant

se stabileşte prin extinderea şi exercitarea profesională a unor acte şi fapte de

comerţ, determinate de lege. Pentru calificarea persoanei drept comerciant, se cere

ca aceasta să acţioneze în nume propriu şi pe cont propriu, trebuie să posede un

fond de comerţ- bunuri necesare activităţii comerciale. Aceste condiţii sunt

valabile atât pentru comercianţii persoane fizice cât şi pentru societăţile

comerciale.

2. Persoanele fizice- subiecte de drept a CI

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi prevede: pentru ca o

persoană fizică să fie subiect de drept al CI, trebuie să înfiinţeze o întreprindere

individuală şi să practice activitate de antreprenor (comerciant) şi poate să fie agent

al relaţiilor economice externe, redacţia Legii Nr.672-XIII din 28.11.95.

O persoană fizică pentru dobândirea calităţii de comerciant, trebuie să

întrunească cumulativa careva condiţii:

1. Persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică deplină, (capacitate de

exerciţiu şi de folosinţă).

Capacitatea juridică de folosinţă este condiţia de fond în baza căreia şi în

prezenţa unor fapte şi acte juridice la persoane apare un drept subiectiv, concret.

Aceasta condiţionează posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii prevăzute de

lgislaţia în vigoare. (Din cod civil definiţiile, art 18, 19).

Conţinutul capacităţii juridice de exerciţiu este în stânsă legătură cu conţinutul

capacităţii juridice de folosinţă a persoanei.

Dacă conţinutul capacităţii de folosinţă prezintă în sine drepturile şi obligaţiile

persoanei, atunci capacitatea de exerciţiu, se caracterizeazăprin aptitudinea ,

posibilitatea persoanei de a-şi dobândi şi realiza dreptul prin propriile acţiuni. A

doua condiţie ţine de natura juridiccă a actelor săvârşite. Conform codului francez-

art.1 sunt comercianţi cei care exercită acte de comerţ şi fac din aceasta

profesiunea lor obişnuită. Codul comercial german enumără profesiunile

considerate drept comerciale calităţii de comerciant rezultând din exercitarea

acelor profesiuni. A treia condiţie: Înscrierea în registrul de comerţ necesară

persoanelor fizice pentru a fi comerciant şi subiect de drept al CI.

Conform art.2 din Legea cu privire la antrepr…. “ antreprenorul devine

subiect de drept la data înregistrării de stat a întreprinderii pe care a înfiinţat-ş sau a

înscrisului ce confirmă aportul la patrimoniul întreprinderii”. Indiferent de sistemul

de drept al statului, trăsăturile caracteristice cmerciantului sunt:

-înregistrarea în registru de comerţ al ţării sale;

-ducerea cărţilor comerciale, registru contabil;

-activitatea sub denumirea de firmă;

-deţinerea de sine stătător a contului bancar;

-deţinerea licenţei- autorizaţiei pentru genurile de activitate;

- supunerea unei proceduri speciale în cazul încetării de plăţi numite faliment.

- supunerea unei proceduri speciale în cazul încetării de plăţi numite faliment.

3.Statul- subiect de drept al comerţului internaţional

Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate

şi se manifestă ca subiect de drept internaţional. Statul nu are calitatea de

comerciant, deoarece având capacitatea juridică el poate să se implice în orice

operaţiune economică străină.

Uneori statul participă la raporturile de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică. În cadrul acestor raporturi statul apare în dubla sa calitate de titular de

suveranitate şi de subiect de drept civil.

Statul este persoană juridică. Republica Moldova participă rareori în nume

propriu la raporturile juridice internaţionale şi acţiuni prin intermediul

Ministerului finanţelor.

Personalitatea juridică a statului are caracter complex, raporturile juridice în

care se implică statul sunt de natură diferită. Stabilind raporturi în calitate de titular

de suveranitate acestea sunt de drept internaţional public. Raporturile la care statul

participă în calitate de titular al propriului patrimoniu sunt de drept al comerţului

internaţional.

Calitatea statului de subiect al dreptului CI se manifestă în materie

contractuală.

Principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului

comerţului internaţional sunt:

-încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine;

-emiterea de garanţii pentru împrumututri;

-emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe;

-acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale.

4. Organizaţiile guvernamentale- subiecte de drept a CI.

Oragnizaţiile guvernamentale sunt entităţi politico- juridice, create prin

acordul de voinţă al statelor interesate în fiinţarea lor. Apariţia, existenţa,

derularea activităţii lor, precum şi desfiinţarea decurge dintr-o convenţie

internaţională multilaterală, încheiată între mai multe state ca titulare de

suveranitate.

Chiar de la constituire ele au statut juridic propriu, care le stabileşte

competenţa, genurile de activitate pentru atingerea scopurilor de către statele

fondatoare. Organizaţiile sunt entităţi internaţionale lipsite de suveranitate, de

teritoriu propriu şi de o popilaţie asupra căreia să se exercite atribuţii de putere.

Organizaţiile guvernamentale formează grupuri de subiecte atipice de drept al

CI. Aceasta se datorează faptului că activănd ele presupun o particularitate

specifică numai lor şi anume:desfăşoară o activitate ce prezintă interes pentru mai

multe state.

5.Societăţile comerciale –subiecte de drept a CI.

Cea mai tradiţională categorie de subiecte de drept al CI, care ca şi

persoanele fizice aparţin ordinii juridice naţionale, societăţile comerciale sunt

subiecte de drept al comerţului internaţional.

Societatea comercială ca atribut de identificare are o denumire (firma socială),

un domiciliu (sediu social), o naţionalitate.

Societăţile comerciale de regulă se constituie ca persoane juridice şi

presupune participarea ei în nume propriu la activităţile comerciale şi răspunderea

patrimonială proprie.

Legislaţia Republici Moldova, prevede că persoanele juridice, organizaţiile

care dispun de un patrimoniu distinct, pot dobândi în nume propriu drepturi

patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale, pot să-şi asume obligaţii, să

figureze ca reclamanţi şi pârâţi într-o instanţă de judecată competentă.

Toate sistemele de drept naţional recunosc societăţilor comerciale calitatea de

comerciant, însă statutul lor juridic diferă de la un sistem de drept la altul.

Numai legislaţia naţională poate stabili condiţiile de organizare, înregistrare,

funcţionare şi dizolvare a societăţii comerciale.

Dezvoltarea REI implică participarea societăţilor comerciale înregistrate pe

teritoriul unui stat în relaţii de comerţ pe teritoriul altui stat.

Acest fapt impune problema efectuării unei distincţii între participanţii la

raporturile de comerţ în funcţie de naţionalitate.

Apartenenţa la un anumit stat este temeiul în baza căruia se determină legea

naţională a societăţii comerciale şi naţionalitatea acesteia.

Naţionalitatea persoanei juridice prezintă importanţă din mai multe

consderente:

-orice persoană juridică, are un satutu personal, cîrmuit de legea naţională;

-regimul străinilor-există deosebiri între persoanele juridice naţionale şi cele

străine: deosebirea se face cu ajutorul naţionalităţii acestora. Deci, se pune

problema recunoaşterii extrateritoriale;

-Naţionalitatea persoanei juridice serveşte la determinarea domeniului de

aplicare a tratatului internaţional.

Sunt cunoscute următoarele criterii de determinare a naţionalităţii societăţii

comerciale:

-criteriul sediului social- organele de conducere ale sociatăţii comerciale

trebuie plasate la sediul social real stabilit pe teritoriul acestui stat.Acest criteriu

este admis în practica statelor Belgia, Franţa,germania, Polonia.

-locul înregistrării statutului- locul unde au fost perfectate formalităţile

necesare la constituirea societăţii şi permite societăţii comerciale să fie supusă legii

statului conform înregistrării ei. Se practică în statele Olanda, Anglia, SUA.

-criteriul locului plasării centrului activităţii economice al societăţii

comerciale.

În prezent este complicat de determinat locul activităţii economice principale

a întreprinderii când statutul ei prevede diferite domenii de activitate desfăşurate în

diferite state.

-criteriul voinţei fondatorilor persoanelor juridice. Fondatorii pot

determina naţionalitatea societăţii comerciale prin actul de constituire şi statut.

Principiul libertăţii voinţei stă la baza oricăror raporturi contractuale- fondatorii au

posibilitatea de a localiza viitoarea întreprindere.

-criteriul controlului

S-a constatat că în unele cazuri persoana juridică poate avea o naţionalitate

aparentă şi criteriile de dterminare nu pot fi folosite pentru descoperirea

caracterului real al ei- s-a recurs la criteriul controlului.

Distingem următoarele forme juridice de societăţi comerciale:

-societatea în nume colectiv;

-societatea în comandită;

-SRL;

-SA;

-societăţi transnaţionale

În prezent tot mai des se implică în raporturile de coemrţ exterior o altă grupă

de subiecte de drept, societăţi transnaţionale, cum sunt: Banca Euoropeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare.

Societăţi transnaţionale –acele societăţi comerciale ce nu au nici o legătură

juridică cu un anumit stat fiind constituite fără element cu caracter naţional.

Statutul juridic le permite să ocupe un loc aparte între participanţii la

raporturile juridice reglementate de dreptul CI.

Lipsa legăturilor cu sistemele de drept nu permite aplicarea directă a

legislaţiei naţionale sau a convenţiilor internaţionale.

Regimul juridic al societăţilor este determinat de statutele lor proprii, ceia ce

le permite a evita orice referire la sistemele naţionale.

Tema 3. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1.Cinceptul de bază. Izvoarele internaţionale şi naţionale a DCI

2.Uzanţele şi cutumele comerciale internaţionale

3.Practica judiciară şi arbitrală-izvoare DCI

1.Forma juridică de exprimare a normelor juridice în baza axiomei că pentru

ca o regulă de comportare să devină o normă juridică este necesar ca ea să capete o

formă în literatura juridică, au căpătat denumire de izvoare ale dreptului.

Referitor la izvorul de drept, putem menţiona că prin izvoare ale dreptului

înţelegem forma de exprimare a normelor juridice în cadrul unui sistem de drept.

Totalitatea normelor juridice ce formează dreptul CI parţin atât ordinii

juridice naţionale cât şi celei internaţionale.

DCI prezintă în sine totalitatea normelor juridice prin care sunt reglementate

raporturile juridice comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţională şi ne permite să presupunem că izvoarele internaţionale ocupă un loc

mai pronunţat în ceia ce priveşte reglementarea raporturilor juridice a dreptului CI

Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al DCI şi

posedând caracter de internaţionalitate al raportului juridic, constituie obiecctul său

de reglementare. Ele desemnează înţelegerea sau acordula două sau mai multe state

ori organizaţii internaţionale vzând anumite probleme internaţionale.

Convenţiile internaţionale primesc în practica internaţională diferite denumiri

şi anume: tratate, protocoale, acorduri, pacte, memorandumuri. Varietatea

convenţiilor internaţionale ne permite să efectuăm o anumită clasificare:

-convenţii bilaterale;

-convenţii multilaterale.

Convenţii bilateerale sunt convenţiile perfectate între două state titulare de

suveranitate. Ele vizează diferite aspecte ale raporturilor dintre statele semnatare

reglementându-le prin normele sale juridice.

Ele îndeplinesc funcţia de uniformizare a normelor juridice, aparţinând

sistemelor de drept a statelor semnatare.

Acordurile sau convenţiile internaţionale bilaterale pot rezolva probleme şi de

ordin jurisdicţional ca ex:

Tratatul între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală 1993, Moscova.

Convenţiile bilaterale urmăresc ca scop final reglementarea colaborării în

domeniul comercial, financiar-valutar al cooperării de producţie, transfer de

tehnologie… ca ex: Acordul privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea

evaziunii fiscale, cu privire la impoztul pe venit şi pe capital semnat RM cu 12

state la nivel de Ministru de finanţe.

Convenţiile internaţionale multilaterale se realizează cu participarea mai

multor state şi reglementează raporturi ce interesează dezvoltarea relaţiilor dintre

statele semnatare. Când aceste convenţii se realizează cu partciparea majorităţii

statelor, ele prezintă importanţă la scară mondială: de ex. Carta ONU, acordurile

GATT.Dacă în cadrul convenţiilor internaţionale multilaterale participă numai

state situate într-o anumită zonă geografică ele prezintă interes numai la scară

regională. Ex. Tratat de la Roma din 1957, Convenţia de la Stockholm din 1959,

prin care a fost constituită Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.Un criteriu ce

se referă la convenţiile multilateralele clasifică:

-convenţia prin care se formează normele de drept materiale uniform;

-convenţia prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.

Convenţia multilaterală ca izvor de drept internaţional prezintă o importanţă

deosebită, deoarece prin intermediul lor se instituie reguli cu aplicabilitate mai

largă în care se regăsesc interesele mai multor state şi care dobândesc semnificaţia

de elemente definitorii ale ordinii juridice naţionale.

Izvoarele naţionale pot fi clasate în 2 categorii:

-izvoare tipice;

-izvoare atipice.

Tipice –în care prevalează norme ce sunt destinate reglementării raporturilor

comerciale intrnaţionale.

Atipice –constau din acte normative ce interesează alte ramuri de drept, ci

care conţin şi norme de drept caracteristice CI şi colaborării economice şi tehnico-

ştiinţifice.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale în RM n-a cunoscut o

dezvoltare virtiginoasă şi a condiţionat sistematizarea şi crearea unui cadru juridic

bine conturat. Din acest motiv în legislaţia naţională predomină izvoare atipice de

drept CI.În RM au fost întreprinse nişte măsuri în vederea corectării relaţiilor de

cooperare şi colaborare economică, elaborând acte normative tipice acestei

categorii de relaţii. Ex: Legea cu prvire la baza activităţii economice externe în

RM, cu privire la reglementarea importului şi exportului de mărfuri şi servicii,

privind investiţiile străine.

Majoritatea organelor de stat înfăptuiesc o activitate normativă. Menţionăm

următoarele acte subordonate legii:

-decretele preşedintelui RM;

-hotărârile Guvernului RM;

-acte normative ale ministerelor şi departamentelor.

2. Uzanţele şi cutumele

Un loc important în cadrul relaţiilor de colaborare şi cooperare economică

internaţională îl ocupă uzanţele comerciale, care diferă de la un sistem de drept la

altul. DCI îşi are originea în dreptul cutumiar-lex mercatoria, constituit în baza

regulilor profesionale în interiorul corporaţiilor negustoreşti.

Conceptul de uzanţă include în sine întreaga varietate de acte juridice.

Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli utilizate de către părţile

contractuale- parteneri în afacerile comerciale. Ele reprezintă o conduită a părţilor.

Ea este rezultatul atitudinii exprese ori tacite a părţilor participante la raporturile

comerciale internaţionale.

Uzanţa comercială implică ideea de uniformitate şi continuitate a unei

conduite. Comportarea partenerilor de afaceri într-un anumit mod, o anumită

perioadă, în relaţiile lor comerciale devine astfel o uzanţă comercială.

I.P.Filipescu menţionează: uzanţa comercială presupune o anumită practică,

regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un anumit număr de parteneri,

comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta sau chiar în

privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente. Ele dispun de unele

caractere esenţiale;

- au un caracter obiectiv, adică se aplică între un număr nedeterminat de

parteneri şi pe un anumit teritoriu;

- sunt generale şi impersonale, adică se deosebesc de cele din urmă, prin

faptul că legile sunt expresia autorităţilor statale, iar uzanţele- manifestarea voinţei

participanţilor la relaţiile comerciale.

Din cele menţionate rezultă că uzanţele comerciale sunt practici care prezintă

un grad de vechime, se caracterizează prin stabilitate şi se aplică între un număr

nedeterminat de parteneri comerciali.

Cele mai importante uzanţe comerciale internaţionale au fost standartizate sub

egida Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris fiind cunoscute sub denumirea

de INCOTERMS- reguli internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ..

Ele au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare- cumpărare. Cele mai

cunoscute uzanţe şi frecvent inserate în contractele comerciale internaţionale cel

puţin în zona europeană sunt uzanţele INCOTERMS.Scopul este de a oferi un set

de reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni comerciali

din CI. Necunoaşterea părţilor contractante a practicii comerciale poate duce la

neînţelegeri, dispute şi procese. În 1936 Camera Internaţională pentru Comerţ de la

Paris a publicat un set de reguli pentru interpretarea termenilor comerciali. Ele au

fost modificate în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990, 2000 pentru a fi puse de acord cu

practica comercială curentă. Anexa nr.1 INCOTERMS 2000.

În privinţa cutumei, doctrina DCIface diferenţiere şi u le foloseşte în acelaşi

timp. Cutumele se clasifică în:

- cutume la care nu trimit normele juridice şi care respectiv nu au valoare de

izvor;

- cutume la care trimit în mod expres dispoziţiile legii.

Cutuma presupune două elemente: obiectiv şi subiectiv. Elementul obiectiv se

manifestă în conduita cese aplică îndelung raporturilor comerciale, ca o deprindere,

iar subiectiv, constă în convingerea că in anumit comportament în atare raport este

obligatoriu şi are valoare juridică.

3.Practica judiciară şi arbitrală

Prin practica judiciară şi arbitrală înţelegem opinia sau poziţia instanţelor de

resort prezentă în hotărârile arbitrale şi judecătoreşti privind problemele juridice,

poziţie ce stă la baza soluţionării de către instanţe a problemelor apărute.

Practica judiciară mai este numită şi jurisprudenţă, ce a avut un rol important

ca izvor formal al dreptului. Existenţa acestui izvor se constată din antichitate. Ex.

Ne seveşte dreptul pretorian care cuprindea norme întroduse de pretori pentru

adoptarea, completarea dreptului roman. Pretorii aveau dreptul să stabilească reguli

cu caracter obligatoriu, care exprimau interesele guvernatorilor.

În Anglia funcţionează sistemul precedentului judiciar –hotărârile

judecătoreşti sau arbitrale emise pentru evidenţierea legislaţiei în vigoare.

Există opini că sistemul de precedent este mai util când apare ca izvor de

drept al CI, deoarece este posibil mai uşor de atins scopurile şi anume

reglementarea mai operativă a raporturilor de comerţ internaţional. Ele se

adaptează mai uşor relaţiilor comerciale internaţionale. Nu subapreciem importanţa

practicii judiciare şi arbitrale în reglementarea raporturilor de CI. Ea este un izvor

de drept şi ocupă un loc important în sistemul izvoarelor de drept al CI.

Tema 4. Contractul comercial internaţional

1.Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea contractului comercial

internaţional.

2.Elementele constitutive a contractului comercial internaţional

3.Forma şi limba contractului comercial internaţional

4.Principiul libertăţii de voinţă şi domeniul de aplicare a legii

contractului CI

1.Contractul CI este acordul de voinţă realizat între 2 sau mai mulţi subiecţi

ai DCI din state diferite în scopul de a crea, modifica, sau stinge raporturile

juridice de comerţ.

Contractul comercial internaţional este principalul instrument juridic de

realizare a schimburilor economice şi comerciale internaţionale.

Sfera contractului de CI cuprinde orice contract comercial convenit în raport

cu străinătatea.

Specifice contractului comercial internaţional îi sunt 2 elemente:

comercialitatea şi internaţionalitatea. Aceste atribute trebuie să existe cumulativ,

deoarece absenţa lor face ca acest contract să se situeze în sfera contractelor civile

sau comerciale a drepturlui naţional.

În plan terminologic se utilizează diferite expresii: contracte externe,

contracte de CI, contracte comerciale internaţionale.

>>Caracterele juridice ale contractelor comerciale

Multitudinea şi diversitatea contractelor comerciale internaţionale existente ne

impune un set de caractere juridice prin care este exprimată specificitatea lor.

Deci, contractele comerciale internaţionale :

sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele comerciale internaţionale

urmăresc ca finalitate obţinerea unui profit. Şi părţile urmăresc scopul

obţinerii unui profit.

Sunt contracte sinalagmatice. Crează obligaţii reciproce, fiecare parte

având şi drepturi şi obligaţii.

Sunt contracte comutative >existenţa prestaţiilor asumate de părţi sunt

certe şi determinate chiar din momentul încheierii contractului.

Sunt contracte consensuale > se încheie în mod valabil, prin simplu acord

de voinţă a părţilor. Contractele comerciale internaţionale se încheie deci,

prin manifestarea de voinţă a părţilor, fără a fi necesară vre-un fel de formă

pentru formarea valabilă a contractelor.

>>Clasificarea CCI

CCI sunt succeptibile de a fi clasificate în funcţie de criterii de natură

generală sau civilă, adică criterii nespecifice de clasificare a CCI şi în funcţie de

criterii specifice, clasificări ale DCI.

Clasificări de drept civil

Scopul urmărit de orice comerciant în urma încheierii şi realizării unei

tranzacţii este obţinerea unui beneficiu, în funcţie de scopul urmărit de participanţii

la raporturile juridice comerciale. Toate CCI fac parte din actele de comerţ cu titlu

oneros. Părţile contractante în CCI urmăresc un singur scop şi anume de a-şi

procura un avantaj.

În funcţie de conţinut CCI în principiu sunt bilaterale, prevăd drepturi şi

obligaţii reciproce, corelative fiecărei părţi contractante.

În funcţie de existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de către părţi, CCI fac

parte din categori celor comutative, deoarece existenţa prestaţiilor şi întinderea

acestora sunt certe şi prestabilite de la început.

Clasificări ale DCI

În funcţie de obiect a CCI deosebim următoarele grupe principale de

contracte:

-contracte ce reglementează raporturile juridice;

-contracte ce vizează executarea de lucrări (contr. de antrepriză);

-contracte ce vizează prestări de servicii (comision).

În funcţie de subectele de drept participante la raporturile CI deosebim 2

grupe:

cele ce se perfectează între subiecte, aparţinând ordinii de drept intern;

contracte între subiecte ce aparţin ordinii internaţionale de drept.

2.Elementele constitutive ale CCI

Condiţiile de validitate a CCI sunt cele de drept comun şi anume:

-capacitatea juridică a părţilor;

-consimţământul părţilor;

-obiectul contractului;

-cauza contractului.

Capacitatea juridică a părţilor.

Capacitatea comercială a persoanei fizice, participante la contractele de CI

este reglementată de lex personalis. Orice persoană este capabilă de a

contracta,atât timp cât legea nu o declară incapabilă. Deci, capacitatea de a

contracta este regula, iar incapacitatea este excepţia. S-a menţionat că potrivit

legii personale ar trebui să existe următoarele consecinţe:

-dacă o persoană este capabilă după legea sa personală va fi considerată

capabilă peste tot.

-dacă o persoană este considerată incapabilă, ea va fi considerată astfel în

orice altă ţară.

Capacitatea de a contracta a persoanei juridice, subiecţi de drept naţional,

este determinată de lex societatis. Statul ca parte contractantă dobândeşte un

statut juridic special. Capacitatea statului suportă impactul atât a normelor de

drept naţional, cât şi a unor norme de drept internaţional.

Consimţământul părţilor> reprezintă voinţa internă de a încheia contracte.

Este un acord de voinţă între două sau mai multe persoane, care încheie un

contract sau act juridic bilateral. Condiţiile de valabilitate ale

consimţământului sunt următoarele:

-să provină de la o persoană cu discernământ;

-să fie exprimat cu intenţie de a produce efecte juridice;

-să fie manifestat în exterior;

-să nu fie alterat de vre-un viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţa)

Un contract viciat de eroare, dol sau violenţa este considerat nul, iar nulitatea

este relativă şi nu absolută.

Viciile de consimţământ

Eroarea prezintă o închipuire falsă a realităţii obiective,existente la

momentul încheierii contractului. Cunoaştem două aspecte:

-eroarea de fapt;

-eroarea de drept;

Eroarea de fapt>situaţia când una din părţile contractante are o închipuire

greşită despre realitatea obiectivă, o reprezentare falsă a situaţiei de fapt. În

practică ea nu se întâlneşte ca viciu de consimţământ la încheierea

contractelor comerciale internaţionale. Există un raţionament dedus, având la

bază axioma că un comerciant care practică activitatea cu titlu de profesionist

nu s-ar putea înşela în privinţa însuşirilor bunurilor, ce ar constitui obiecte

materiale ale tranzacţiei, identităţii acestora sau persoanelor contractante. În

concluzie, eroarea de fapt, indiferent de forma pe care o îmbracă, obstacol sau

viciu- nu este percepută ca viciu de consimţământ contractual.

Eroarea de drept> este o reprezentare denaturată a realităţii obiective, există

prezumţia de cunoaştere a legii şi nimeni nu se poate apăra invocând

necunoaşterea legii.

Dolul este un viciu, care întruneşte anumite circumstanţe, condiţii ce

modifică acordul de voinţă între părţile contractante. Presupune inducerea

în eroare a unei părţi contractante sau o persoană terţă, având scop

determinarea primei să încheie un contract.

În cazul erorii se atrage atenţia asupra persoanei induse în eroare, asupra

calităţii psihice morale, pe când în cazul dolului atenţia legiuitorului este atrasă

asupra comportamentului inadecvat al celeilalte părţi, comportament care

contribuie la denaturarea reprezentări realităţii obiective.

Dolul în formă inocentă se manifestă nu atât prin acţiuni frauduloase, cât prin

punerea la dispoziţia celeilalte părţi la tranzacţie a unei informaţii eronate despre

calitatea substanţială a obiectului contractului.

Dolul în formă intenţionată, presupune acţiuni frauduloase întreprinse de către

una din părţile contractante şi a determinării încheierii unui contract.

Dolul în forma sa negligentă presupune unele acţiuni frauduloase întreprinse

de una din părţile contractante. În acest caz, partea care acţionează cu rea credinţă,

nu-şi dă seama că acţiunile sale sunt dolosive şi pot fi cruciale, în vederea formării

consimţământului contractual viciat al celeilalte părţi şi dterminării ei la încheierea

contractului, cu toate că este obligat în acest sens şi are posibilitatea să prevadă

acest fapt.

Violenţa

Ca şi în cazul dolului, unde consimţământul contractual al unei părţi (debitor)

este viciat nu de acţiuni frauduloase ale celeilalte părţi creditor, ci de greşeala

rezultată din dol a primei. În cazul violenţei- nu este viciat de violenţa propriu

zisă, ci de frica sau temerea inspirată a unei părţi contractante prn intermediul

constrângerii.

Violenţa ca viciu de consimţământ constă în constrângerea sau ameninţarea

cu rău a unei persoane –acţiune de a natura insuflării unei temeri şi determinării

acestei persoane de a încheia un act juridic pe care persoana nnu l-ar încheia în alte

circumstanţe

Violenţa pesupune existenţa a 2 elemente:

-ameninţarea cu un rău injust;

-insuflarea unei temeri;

În cazul constrângerii sau ameninţării partea supusă violenţei acţionează sub o

presiune ilegală şi acest fapt serveşte drept temei pentru anularea contractului

încheiat în atare circumstanţe.

Volenţa este totalmente independentă de cele 2 vici de consimţământ. Ea se

explică prin faptul că vilenţei îi lipseşte baza comună pe care o are eroarea şi dolul

şi anume, greşeala.

Obiectul contractului este acela la care părţile sau numai una dintre ele se

obligă, cu alte cuvinte, obiectul contractului determină prestaţia la care se obligă

prin contract părţile contractante.

Obiectul contractului, adică prestaţia la care se obligă părţile contractante,

poate fi pozitivă(oblgaţia de a face sau da), ori negativă( obligaţia de a nu face).

Pentru a fi valabil un contract un contract nu necesită să aibă un obiect.

Obiectul trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Contractul fără obiect sau cu

obiect ce nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi valid este nul.

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie licit;

- să fie determinat sau determinabil;

- să prezinte interes pentru părţi;

- să fie posibil

Obiectul licit. Obiectul contractului trebuie să fie licit, să nu contravină

dispoziţiilor legii, ordinii publice.

Determinarea obiectului. Obiectul contractului trebuie să fie determinat la

momentul încheierii contractului sau determinabil în viitor.

Interesul părţilor. Pentru ca obiectul contractului să fie licit, este necesar ca

interesul părţilor faţă de acesta să fie moral

Posibilitatea obiectului. Obiectul este posibil atât din punct de vedere material

cât şi fizic, juridic. Un obiect imposibil, atrage după sine nulitatea contractului,

deoarece nimeni nu se poate obliga la imposibil.

>Cauza

Principalele elemente pentru formarea contractelor este consimţământul.

Cauza ca element ce ţine de formarea contractului presupune existenţa unui

element anterior, din care urmează să decurgă întregul mecanism al obligaţiei.

Cauza este scopul final pe care părţile l-au avut în vedere când s-au obligat, în

vederea căruia părţile contractante şi-au dat consimţământul.

Pentru a asigura validitatea contractul comercial internaţional, cauza trebuie

să fie licită şi morală.

O particularitate a operaţiunilor de CI este că acestea se realizează nu numai

prin acte juridice cauzale, ci şi prin acte juridice abstracte, care sunt valabile

independent de cauza lor precum: cambia, biletul la ordin, cecul, conosamentul.

3.Forma şi limba CCI

CCI pot fi încheiate verbal sau în formă scrisă. Forma scrisă nu constituie o

condiţie de validitate a CCI ci doar o cerinţă de ordin probator. Perfectarea CCI în

formă scrisă prezintă multiple şi importnte avantaje:

-crează pentru părţi posibilitatea de a preciza în termeni clari conţinutul

contractului;

-delimitează obligaţiile precontractuale de cele contractuale

-precizează conţinutul contractului, fapt ce permite reducerea riscului de

apariţie a unor divirgenţe între părţile contractante.

Forma scrisă a contractului comercial internaţional nu constituie o condiţie de

validitate a acestora.

Contractele încheiate între prezenţi de obicei au forma unui înscris unic, iar

cele perfectate între absenţi se formează prin două înscrisuri separate: oferta şi

acceptarea(îmbracă forma de scrisori, telegrame, comunicări).

Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale având conţinut

identic, dar fiind redactate în limbi diferite. De obicei părţile preferă limba care

conţine noţiuni, formule şi expresii adecvate tehnicii comerciale.

Alegerea limbii contractuale de către ărţi prezintă interes atăt la momentul

întrocmirii documentelor iniţiale cât şi ulterior acelui moment.

De regulă limba contractului este limba corespondenţei comerciale, precum şi

limba în care se va desfăşura procedura de soluţionare a litigiilor.

Există o tendinţă de a folosi contracte tip elaborate, ţinânduse seama de

uzanţele comerciale din domeniul contractual respectiv.

>>4.Principiul libertăţii de voinţă

Elementele cât şi titlurile de valoare, manifestă voinţa subiectelor de drept,

depind de întinderea puterii de decizie care o determină pe aceasta.

În cazul principiului libertăţii de exprimare a voinţei, instanţa se conduce de

intenţia direct exprimată a părţilor ce au încheiat un contract.

Denumirea de autonomie de voinţă- este un principiu esenţial, este voinţa

persoanelor ce au încheiat tranzacţia. Acest princioiu stă la baza soluţionării

problemelor conflictuale cu privire la tranzacţia ce conţine unul sau mai multe

elemente de extranietate.

CI implică posibilitatea apariţiei unor conflicte între dispoziţiile normelor

comerciale ale diferitor state sau între uzanţele comerciale ale acestora.

Prin elementul de extranietate CCI prezintă inevitabile legături cu mai multe

legislaţii. Ex: dacă raportul juridic a fost stabilit între o firmă din RM şi Belgia,

operaţia încheiată va avea legături cu dispoziţiile normelor din cele două state.

Orice contract este o manifestare a voinţei din partea părţilor contractante.

Sunt convingătoare argumentele precum că părţile sunt libere să aleagă dreptul

aplicabil contractului, dar libertatea nelimitată de a alege poate facilita frauda la

lege. Aceste sugestii sunt luate în consideraţie de instanţa de fond atunci când apar

litigii.

Cunoaşterea legii aplicabile a unui contract este necesară nu numai în cazul

existenţei unui litigiu, ci şi în scopul de a evita un eventual litigiu. Părţile

participante la contract trebuie să ţină cont de legea ţării lor, cât şi de legile altor

ţări terţe.

Determinrea dreptului aplicabil contractual poate fi efectuat în două moduri:

-subiectiv, se subânţelege determinarea acestuia conform voinţei părţilor

contractante;

-obiectiv, se au în vedere criteriile obiectului de localizare a contractelor în

spaţiu unui anumit sistem de drept.

O relaţie de CI este reglementată de legea aleasă de părţi, iar când aceasta

lipseşte, se aplică norma conflictuală, ce desemnează soluţionarea conflictului de

legi. Aceste principii au fost constatate de jurisprudenţă în diferite convenţii

internaţionale.

-Convenţia de la Viena,1980 asupra contractului de vânzare internaţională de

mărfuri;

Convenţia de la Roma, 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

-Convenţia de la Haga 1955 legii aplicabile a vânzării cu caracter

internaţional de bunuri mobile

O soluţie diferită de cele evocate anterior în materia determinării legii

aplicabile este consemnată de legislaţia RM, în lipsa alegerii dreptului aplicabil de

către părţile contractante de comerţ exterior, drepturile şi obligaţiile lor sunt

guvernate de legea ţării unde a fost încheiat contractul. Acest principiu de

localizare a CCI este consacrar şi în legislaţia altor ţări.

Tema 5. Formarea contractului comercial internaţional

1.Acordul prealabil al părţilor contractante

2.Oferta de a contracta

3.Acceptarea ofertei

4.Momentul şi locul perfectării contractului comercial internaţional şi

mportanţa determinării lor.

>1.Contractul coemrcial reprezintă opera voinţei părţilor care le încheie, iar

formarea lor o putem analiza doar ca formare a acordului de voinţă a părţilor

contractante.

Formarea CCI se referă la momentul încheierii şi la forma acestora, pe când

încheierea priveşte condiţiile de validitate. Înainte de a şti dacă un contract a fost

executat, trebuie să se vadă dacă acesta s-a încheiat în mod valabil şi la ce moment

s-a format.

Ca bază juridică pentru Comerţul Internaţional serveşte CCI. Un moment

important reprezintă acordul prealabil al părţilor contractante de a intra în raporturi

legale. Pâna la încheierea contractului coemrcial internaţional, părţile intră în

raporturi precontractuale. Aceste raporturi se aleg cu încheierea unui contract

prealabil ( cu titlu de interim agreement).

Sistemul de drept Comon Law şi practica judiciară, susţin ideea că până la

momentul încheierii contractului, părţile nu sunt obligate una faţă de alta,şi nu

poartă nici un fel de răspundere.

Determinând locul şi rolul contractului prealabil în procesul de formare a

CCI, trebuie să ţinem cont de faptul, că formarea presupune negocieri îndelungate

decât cele civile, comerciale.

Importanţa contractului prealabil este majoră, în cazurile când o parte face

comanda de bunuri, lucrări sau servicii, cantităţi sau proporţii mari, pe o perioadă

îndelungată.

>2. Oferta de a contracta

Oferta este o propunere pe care o persoană fizică, sau societate comercială, o

adresează altcuiva în vederea încheierii unui contract şi care dă expresie unei

manifestări unilaterale de voinţă, ce prin natura sa poate produce efecte specifice în

măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului. Oferta se poate materializa prin

scrisoare comercială, telegramă, telefon.

Propunerea de contractare pentru a pute fi considerată drept ofertă, trebuie să

întrunească un cumul de condiţii:

- oferta trebuie să fie adrestaă unei persoane determinate sau unui cerc

determinat de persoane. Dacă propunerea de contract nu îndeplineşte

această conţiţie atunci aceasta nu este ofertă, ci o publicitate comercială.

- Oferta trebuie să conţină condiţiile de bază ale contractului(obiect,

cantitatea mărfii, calitatea, preţul).

- Oferta trebuie să conţină intenţia ofertantului de a intra în raport juridic cu

destinatarul ofertei în cazul acceptării ultimei.

Pentru a răspunde cerinţelor care prevăd forma scrisă pentru contracte şi

pentru ofertă prin convenţia în cauză s-a dispus că principiul libertăţii formei de a

contracta nu se aplică în cazul când una din părţile contractante îşi are centrul

afacerilor sale într-un stat care a făcut o declaraţie în acest sens.

>>Revocarea ofertei. Problema revocării ofertei nu se pune între persoanele prezente, deoarece cei

doi potenţiali parteneri contractanţi fiind prezenţi, acceptarea trebuie exprimată

imediat. Ofertantul poate acorda celeilalte părţi un termen de reflecţie, situaţie în

care oferta devine irevovabilă pănâ la termenul indicat.

Revocarea ofertei impune anumite probleme în cazul contractelor încheiate

între absenţi, deoarece presupune scurgerea unei anumite perioade de timp între

momentul emiterii ofertei şi cel al acceptării la cunoştinţa ofertantului.

Regula generală este: atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o

poate revoca fără nici o motivare.

O ofertă nu poate fi revocată în următoarele cazuri:

-dacă prevede prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt

fel: că aste irevocabilă;

- dacă era rezinabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi

dacă a acţionat în consecinţă.

În contractele sinalagmatice, revocarea ofertei, produce două efecte principale

şi anume:

a) răspunderea ofertantului pentru daune interese, fundamentate pe

răspundere civilă în cazurile când beneficiarul era de bună credinţă şi a

început executarea contractului. În cazul când beneficiarul se dovedeşte a

fi de rea credinţă, deşi a prevăzut la momentul respectiv posibilitatea

revocării, ofertantul nu poartă nici un fel de răspundere.

b) Împedicarea perfectării contractului; Se produce numai în cazurile când

oferta se revocă înainte ca destinatarul s-o fi acceptat, chiar dacă

ofertantul a trimis actul de revocare şi destinatarul a acceptat oferta înainte

de a primi acest act.

Putem menţiona că refuzul propunerii de contractare în cazul când ajunge la

cunoştinţa ofertantului, produce încetarea efectelor ofertei, chiar dacă ultima este

irevocabilă.

>3. Acceptarea ofertei

Acceptarea constituie o declaraţie sau altă manifestare a destinatarului, care

exprimă acordul său la o ofertă. Acceptarea ofertei prezintă în sine o manifestare

de voinţă prin care o persoană acceptant- îşi asumă o obligaţie într-un raport juridic

ce va avea loc. Acceptarea ofertei constituie a doua latură a consimţământului şi

împreună cu oferta de a contracta, formează acordul de voinţă al părţilor

contractante.

Din punctul de vedere a CI acceptarea ofertei prezintă manifestarea voinţei de

a contracta, concretizată într-o declaraţie a destinatarului ofertei, exprimând

acordul acestuia în legătură cu conţinutul ofertei.

Acceptarea ofertei poate fi de 2 feluri: expresă şi tacită. Acceptarea expresă

este atunci când se prezintă destinatarului ofertei un răspuns pozitiv.

Acceptarea tacită este de două forme:

-când aceasta se prezintă sub forma aricărui alt fapt juridic;

-acceptarea tacită (forma tăcerii simple), neechivalentă acceptării exprese.

Pentru ca acceptarea tacită să producă efecte juridice trebuie să existe

următoarele condiţii:

1.Oferta trebuie să presupună executarea imediată a contractului;

2.Oferta nu trebuie să conţină cerinţa cu privire la vre-un răspuns prealabil;

3.Din natura contractului trebuie să rezulte necesitatea unui răspuns

Există excepţii când simpla tăcere poate valora cu acceptarea.

a.cazurile când părţile au conferit tăcerii forţa juridică;

b.cazurile când legea însăşi recunoaşte tăcerii anumite efecte juridice.

c. cazurile când tăcerea are forţă juridică în baza uzanţelor comerciale

internaţioanle.

Pentru a produce efectele specifice, acceptarea trebuie să emane numai de la

destinatarul ofertei sau de la reprezentarea acestuia. În al II rând, pentru a avea

drept efect încheierea contractului, acceptarea trebuie să fie concordată cu

conţinutul ofertei. III rând, acceptarea trebuie să ajungă la cunoştinţa ofertantului

în termenul de acceptare.

Acceptarea expresă a ofertei în cazul când ajunge la cunoştinţa ofertantului,

după expirarea termenului legal este tardivă. Acceptarea tardivă este lipsită de

efecte juridice, în sens că împedică totalmente încheierea contractului. Când

acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, împedică totalmente încheierea

contratului. Şi când acceptarea tardivă este lipsită de efectele juridice, specifice

unei acceptări ofertantul o poate considera drept ofertă nouă. Ofertantul are dreptul

să o acepte sau nu.

Privind oferta retragerii acceptării, există divergenţe între diferite sisteme de

drept. Acceptarea poate fi revocată numai în cazurile când acesta ajunge la ofertant

mai înainte sau în acelaşi timp cu acceptarea.

>4. Momentul şi locul perfectării CCI şi importanţa determinării lor

Pefectarea contractelor CI constituie finalzarea procedurii de formare a

acestui contract. Determinarea momentului încheierii contractului este una din cele

mai controversate probleme în doctrina juridică. Contractul se încheie în

momentul şi la locul în care prin întâlnirea ofertei cu acceptarea se formează

consimţământul.

Contractul comercial internaţional poate fi încheiat între partenerii care se

află în prezenţa sau separaţi de mari distanţe.

CCI se formează în momentul în care se întâlnesc voinţele liber exprimate ale

părţilor contractante, prin care se realizează consimţământul comun al lor.

Determinarea momentului perfectării CCI prezintă interes din următoarele

considerente:

-după încheierea contractului, revocarea ofertei sau acceptării nu produce

efecte juridice.

-în funcţie de momentul formării contractului putem aprecia dacă revocarea

ofertei sau acceptarea a fost tardivă.

-în cazul când o ofertă a fost făcută mai multor persoane, ultemele acceptând-

o în mod succesiv în dependenţă de momentul formării contractului se determină

care din contracte a fost încheiat primul, fiind singurul valabil.

-existenţa viciilor de consimţământ se apreciază la momentul formării

contractului, se determină care din contract a fost încheiat I, fiind singur valabil.

existenţa viciilor de consimţământ se apreciază la momentul formăriicontractului.

-în funcţie de momentul perfectării contractului este determinat locul unde s-

a produs actul juridic.

-momentul perfectării contractului determină începutul preţului în contrcat

soluţionarea conflictelor de legi în tmp se face în funcţie de momentulformării

contractului

-capacitatea părţilor ca elemente ce ţine de formarea contractului se apreciază

la momentul încheierii acestuia.

Locul perfectării contractului este acel unde se întâlnesc voinţele juridice ale

părţilor contractante. Determinarea locului încheierii contractului este strâns legată

de determinarea momentului perfectării acestuia.

Determinarea locului perfetării contractului prezintă interes din următoarele

aspecte:

-locul încheierii contractului ajută la stabilirea uzanţelor în funcţie de care

sunt interpretate clauza contractuală;

-în funcţie de aceasta se determină competenţa teritorială a instanţelor

jurisdicţionale în litigiile ce reies din raportul juridic cu element de extranietate.

-locul încheierii contractului determină legea aplicabilă acestuia după

principiul “locus regit actum”.

Prin urmare, contractul comercial internaţional comportă realizarea acordului

de voinţă între contraagenţi, care pot fi absenţi sau prezenţi la momentul perfectări

acestuia.

-perfectarea contractelor comerciale internaţionale între absenţi

-perfectarea contractelor comerciale internaţionale între prezenţi.

Tema 6. Soluţionarea litigiilor ce apar din contractele comerciale

internaţionale

1.Modaltăţile de soluţionare a litigiilor în CI.Arbitrajul CI.

2.Convenţia de arbitraj

3.procedura arbitrală de soluţionare a litigiilor.

4.Arbitrajul comercial internaţional în RM

<1. Desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale presupune crearea şi

utilizarea unor mijloace juridice de soluţionare a diferendelor ce apar în legătură

cu executarea contractelor de CI. Părţile contractuale convin ca eventualele

neînţelegeri, conflicte, litigii să fie soluţionate prin negocieri.

Există 2 căi de soluţionare a litigiilor:

1.soluţionarea pe cale amiabilă;

2.soluţionarea pe calea arbitrajului comercial internaţional.

Instanţele judiciare intervin în reglarea conflictelor ce se nasc din raporturile

comerciale internaţionale în următoarele cazuri:

a) dacă părţile au atribuit expres în contractul lor, competenţa de a soluţiona

litigiul revine jurisdicţiei naţionale a unei ţări.

b) Modalităţile de soluţionare a litigiilor rezultă din normele unei convenţii

bilaterale;

c) Când părţile în genere nu au prevăzut în contract modul de soluţionare a

litigiilor.

Marea majoritate a litigiilor comerciale este soluţionată pe calea arbitrajului.

Avantajele:

1.procedura arbitrală este mai simplă,se derulează mai rapid;

2.părţile pot alege arbitrii care vor tranşa litigiul, persoanele calificate în

domeniu raporturilor contractuale, care vor examina cauza luând în considerare

normele şi uzanţele CI. Arbitrajul comercial internaţional are următoarele caractere

juridice- arbitral şi comercial –internaţional.

3.Dezbaterile în arbitraj nu sunt publice, ci secrete ceea ce corespunde

intereselor comercianţilor.

Arbitrajul este cea mai echitabilă şi eficientă modalitate de reglementare a

litigiilor ce se nasc în raporturile de comerţ internaţional.

Arbitrajul este o modalitate de reglementare a litigiilor în care judecătorul

numit arbitru, deţine puterea jurisdicţională.

Caracterul arbitral al reglementării litigiului rezultă din faptul că părţile

convin să supună litigiul unor persoane particulare pe care le desemnează în acest

scop şi acceptă hotărârea adoptată.

În CI calea arbitrală de soluţionare a litigiilor are o istorie veche şi explică

existenţa mai multor izvoare internaţionale

-Convenţia europeană de la Geneva 1961, cu privire la arbitrajul comercial

internaţional;

-Convenţia de la New-Iork din 1958 din 1958 cu privire la Arbitrajul CI.

Arbitrajele comerciale se pot clasifica după mai multe criterii:

Deosebeşte arbitrajele ad-hoc (ocazional) pe deoparte şi arbitrajul

instituţionalizat(permanent) pe de alra.

Ad-hoc apare în cazul când părţile convin să aleagă arbitru pentru

soluţionarea unui anumit litigiu. La pronunţarea sentinţei ad-hoc îşi încetează

existenţa

Arbitrajul instituţionalizat există în mod permanent pentru soluţionarea

diferitor litigii, având forma sa organizaţională şi activând pe baza unui regulament

propriu. Ele se instituie pe lângă camera de comerţ naţională sau internaţională.

La rândul lor arbitrajele instituţionale în funcţie de componenţa teritorială se

clasifică în 3 categorii

- De tip bilateral ex. Canadian- american

- De tip regional ex.Comisia Scandinavă de arbitri

- De tip universal ex.Curtea Arbitrală pe lângă Camera de CI de la Paris

În funcţie de regulile urmate de soluţionarea litigiilor există:

-arbitraj de drept strict- litigiul se examinează cu respectarea strictă a

normelor procedurale

-arbitraj în echitate- arbitrii nu sunt obligaţi să respecte regulile procedurale,

conducânduse în soluţionarea ltigiilor de principiile echităţii potrivit regulilor,

uzanţelor CI.

În ce priveşte problema conflictuală în materia arbitrajului CI este important

să menţionăm că legea aplicabilă Arbitrajelor CI nu trebuie confundată cu legea

aplicabilă fondului litigiului.

>2. Convenţia de arbitraj

La baza Arbitrajului CI stă convenţia de arbitraj, care este definită ca un

acord între părţile contractante de CI de a supune litigiile apărute între ele în

legătură cu executarea contractului.

Convenţia de arbitraj poate avea forma unei clauze sau a unui acord întocmit

separat, poate să rezulte din săvârşirea unor acte procedurale.

Este un contrac CI şi este autonomă:

-legea aplicabilă Convenţieie de Arbitraj poate fi diferită de legea contractului

principal.

-rezilierea contractului principal nu produce efecte asupra existenţei

convenţiei de arbitraj;

-nulitatea contractului principal nu atrage după sine nulitatea convenţiei.

Convenţia arbitrlă poate îmbrăca 2 forme:

Compromisul şi clauza compromisorie

Compromisul este acordul prin care părţile convin să supună arbitrajului un

litigiu deja existent

Clauza compromisorie este aceea prin care se stipulează că eventualele litigii

se vor rezolva pe clea arbitrajului.

Convenţia de arbitraj trebuie să conţină următoarele elemente esenţiale:

-desemnarea arbitrului;

-reglementarea procedurii pe care trebuie să o respecte instanţa de arbitraj sau

referirea la o lege de procedură sau un regulament care va determina procedura de

soluţionare a litigiului.

Conţinutul convenţiei de arbitraj este determinat de tipul de arbitraj la care

recurg părţile.

Pe lângă cele menţionate Convenţia va conţine menţiunile ca: legea aplicabilă

procedurii şi fondului litigiului, locul arbitrajului, limba arbitrajului. Părţile pot

alege o formulă mai simplă în cazul alegerii arbitrajului instituţionalizat sau

formule mai detaliate în cazul arbitrajului ad-hoc.

>3. Procedura arbitrală de soluţionare a litigiului Constituie totalitatea regulilor pe baza cărora Arbitrajul comercial intern îşi

desfăşoară activitatea de soluţionare a litigiilor. Desfăşurarea arbitrajului are loc

după caz, în conformitate cu regulile legii procedurale aplicabile, dispoziţiile

regulilor de arbitraj, prevederea convenţiei de arbitraj. Acestor reguli pot să se

adauge uzanţele CI.

Procedura arbitrală asigură dezbaterilor un caracter confedenţial. Dacă se

publică sentinţele, nu se divulgă numele sau denumirea părţilor.

Declanşarea procedurii se face printr-o cerere scrisă. Cererea trebuie să

cuprindă următoarea informaţie:

-denumirea şi sediul persoanei juridice, precum şi a persoanei care se

angajează să reprezinte părţile în litigiu;

-obiectul şi valoarea cererii;

-indicarea temeiului juridic, probele pe care se întemeiază cererea;

-numele arbitrilor.

-motivele de fapt şi de drept;

-semnătura reclamantului.

La cerere se anexează dovada achitării plăţii taxei arbitrale.

Exemplare de copii de pe crerea de arbitrare vor fi expediate părâtului şi

arbitrilor. Pîrîtul este invitat să depună întâmpinare > este documentul ce conţine

răspuns pîrîtului în fapt şi în drept la cererea de arbitrare, probele în apărarea sa.

Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului al poate face cerere

reconvenţională.

Procedura se desfăşoară în conformitate cu reglementarea de drept prevăzută

în codul de procedură civilă, legile în materia arbitrajului, asigurându-se părţilor

egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi contradictorialitatea

dezbaterilor.

Procedura se închei prin pronunţarea sentinţei. Sentinţele sunt definitive şi

executorii, nu pot fi atacate decât în anulare.

>4.În Republica Moldova a fost creată în 1994 Curtea de Arbitraj CI pe lângâ

Camera de Comerţ şi Industrie a RM. Este o instituţie permanentă de arbitraj,

neguvernamentală menită să soluţioneze litigiile patrimoniale ce decurg din

raporturile internaţionale, precum şi cele interne. Baza juridică a arbitrajului

comercial internaţional în Moldova o constituie Legea RM cu privire la arbitraj,

129-XIII,din 31 mai 1994.

Tema 7. Conţinutul şi interpretarea contractului comercial internaţional

1. Clauze necesare în contractele comerciale internaţionale. Caracteristica

generală.

2. Clauze esenţiale ale CCI

3. Clauze de menţinere a valorii contractului CI

4. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări

5. Interpretarea contractului. Executarea CCI. Rezoluţiunea şi

rezilierea CCI.

>1.Conţinutul CCI îl alcătuiesc totalitatea prevederilor lui ce stabilesc

drepturile şi obligaţiile părţilor contractante şi sunt materializate în clauze

contractuale.

În funcţie de importanţa lor asupra existenţei contractului se dsting clauze

esenţiale numite şi necesare şi clauze facultative-opţionale.

Pentru clauzele esenţiale sunt caracteristice acele prevederi, existenţa cărora

este determinată pentru oricare contract şi de prezenţa cărora în contract depinde

însăşi valabilitatea lui: identificarea părţilor, obiect, preţ, etc. Cele facultative nu

afectează valabilitatea contractului. Ele sunt destinate să concretizeze prevederile

esenţiale ale contractului, să confere o anumită certitudine şi siguranţă juridică în

ce priveşte executarea bligaţiilor contractuale.

CCI conform altei clasificări conţine şi clauze de drept comun pe care le

întâlnimîn contractele civile şi comerciale, cât şi clauze specifice proprii

contractului CI, care sunt determinate de particularităţile acestui gen de contracte.

Referindune la această categorie putem atribui următoarele

– Clauza pactum de lege utenda- beneficiază de principiul autonomiei de

voinţă şi desemnează legea aplicabilă raporturilor lor.

– Clauza de arbitraj> părâile convin să supună litigiile ivite nuor judecători

aleşi.

– Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile operaţiunilor

comerciale internaţionale. Clauzele asiguratorii grupează o varietate de

stipulaţii contractuale, scopul cărora este evitarea, sau minimalizarea

riscurilor ce pot surveni:- riscuri social politice, războae, greve, riscuri

politico administrative, riscuri economice, evenimente naturale.

Majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt de durată medie sau

lungă. Pe parcursul executării lor pot surveni diferite evenimente sau circumstanţe

imprevizibile la momentul încheierii contractului, ce pot avea un impact negativ

asupra executării contractelor, pot deregla echilibrul economic între părţi. Din

practica comerţului internaţional au fost elaborate diferite mijloace juridice cu

scopul de a menţine valoarea contractului şi adaptarea contractului la noile condiţii

(clauza de hardşip), forţă majoră, oferta concurentă, clientul cel mai favorizat).

2>. Părţile contractante au facultatea de a decide care clauze sunt necesare

pentru a încheia acordul de voinţă şi a da naştere raporturilor juridice contractante.

1.Identificarea părţilor contractante este clauza în care se indică numele,

domiciliul, forma juridică şi alte atribute de identificare a contractului cu

specificarea împuternicirilor, statutul societăţii, procura, etc.

2.Clauze referitoare la obiectul contractului sunt acele prevederi care definesc

prestaţia ce trebuie să le efectueze părţile. Dacă obiectul contractului îl constituie o

marfă în contract se înserează următoarele stipulaţii:

- denumirea şi alte semne de individualizare a produsului,

- clauze referitoare la cantitatea mărfii,

- clauze referitoare la calitatea mărfii(documente de certificare a calităţii

mărfii),

- clauze referitoare la modul şi termenul privind cantitatea şi calitatea

mărfii,

- clauze referitoare la ambalare, marcare şi etichetare.

3.Clauze referitoare la preţ>se stablesc criteriile de determinare a

contraechivalentului bănesc al diferitor prestaţii, care poate îmbrăca forme variate,

în funcţie de natura contractului, preţul mărfii,navlul,primele de asigurare,

comisionul, dobânda bancară..

4.Clauze referitoare la executarea obligaţiilor contractuale care determină

condiţiile, modul termenul, locul efectuării prestaţiei.

În ce priveşte momentul executării obligaţiilor, orice obligaţie neafectată de

un termen sau o condiţie, trebuie executate la momentul naşterii raportului juridic

obligaţional.

Principiile UNIDROIT propun următoarele soluţii în materia determinării

momentului şi locului executăriii obligaţiei, dacă o dată este fixată în contract sau

este determinabilă şi pentru obligaţiile de plată a unei sume de bani- în locul unde

îşi are sediul creditorul, pentru orice altă obligaţie – în locul unde îşi are sediul

debitorul.

5.Clauze referitoare la efectele neexecutorii, sau cu întârziere a obligaţiilor

contractuale. Doctrina nu le socoate clauze esenţiale, deoarece lipsa lor nu duce la

ineficienţa contractului dar reprezintă o importanţă primordială la acest capitol.

a. Excepţia de neexecutare este stipulaţia ce prevede dreptul creditorului de a

refuza îndeplinirea propriei sale prestaţii, dacă debitorul nu îndeplineşte

prestaţia la care s-a angajat.

b. Acordarea unui termen suplimentar pentru executare

c. Desfacerea contractului

d. Daune interese. Neexecutarea unei obligaţii contractuale dă creditorului

dreptul la daune- interese pentru a compensa prejudiciile.

3. Prin clauze de menţinere a valorii contractului comercial internaţional

înţelegem stipulaţiile contractuale care permit repartizarea resurselor monetare

între părţile tranzacţiei internaţionale.

Dacă aceste clauze lipsesc, furnizorul dintr-un contract de vânzare –

cumpărare internaţional riscă să primească o valoare bănească mai redusă decăt cea

la care a contat la momentul încheierii contractului- dacă între data când a fost

perfectat contractul şi data plăţii, moneda asupra căreia s-a convenit şi-a pierdut

din valoarea sa iniţială şi invers, când se înregistrează o creştere a cursului de

schimb, atunci suferă cumpărătorul, deoarece plăteşte un preţ mai mare decât cel

preconizat.

a. Clauza valutară- are menirea să protejeze părţile dintr-un CCI împotriva

riscului ce poate rezulta din variaţia monedei de plată cu cea de cont.

Moneda de cont- este aleasă de părţi şi arată valoarea obligaţiei monetare.

Moneda de plată- permite determinarea cantităţii şi naturii semnelor

monetare- debitorul se liberează de obligaţia sa. Între ele se diferă. Ex: Un

vânzător moldovean vinde unui cumpărător american o marfă al cărei preţ

este evaluat în SUA pe baza parităţii determinate 1&=4.8. În ziua

executării contractului & valora 4,3 lei. Vânzătorul are o pierdere de 0,5

pentru fiecare & adică 11%. Şi invers.

b. Clauza de revizuire a preţului - se prezintă ca o clauză de protecţie

economică pentru asigurarea menţinerii valorii prestaţiei în funcţie de

evoluţia economică a ramurilor de producţie de care este legat contractul.

c. Clauza de opţiune a monedei liberatorii. Li se acordă dreptul să aleagă

moneda de plată a preţului. Toate monedele prevăzute în contract sunt

unit. de cont.

d. Clauza de opţiune a locului de plată. Oferă creditorului dreptul să încaseze

valoarea creanţei în locul pe care creditorul îl alege.

4. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări, care se referă la

contractele de lungă durată.

a. Clauza ofertei concurente. Cumpărătorul beneficiază de o ofertă mai

favorabilă, asupra obiectului contractat.

b. Clauza clinetului cel mai favorizat. Stipulaţia contractuală în baza căreia

vânzătorul se obligă faţă de cumpărător să-i acorde cele mai favorabile

condiţii pe care le-ar acorda pe parcursul executării contractului. Această

clauză are ca scop adaptarea contractului pe termen lung la condiţiile de

piaţă. Din momentul când unui terţ i-au fost acordate condiţii mai

favorabile, aceleaşi condiţii urmează a fi aplicate şi partenerului din

contractul iniţial.

c. Clauza de hardship (impreviziune). Situaţia în care, în perioada de acţiune

a unui contract încheiat pe termen lung, se produc unele evenimente care

schimbă stipulaţiile pe care părţile le-au avut în vedere la momentul

încheierii contractului. Impreviziunea capătă forţă juridică directă, când

există două condiţii:

1.pe de o parte, evenimentele se produc fără nici o culpă din partea

contractanţilor

2.evenimentele respective schimbă în mod substanţial elementele contractului

pe care părţle le-au avut în vedere la momentul încheierii acestuia.

Folosirea de către părţi a unei clauze harship denotă tendinţa de a asigura

stabilitatea contractului comercial cu ajutorul unui mecanism juridic de adaptare a

acestora la condiţiile pieţii.

d. Clauza de forţă majoră- este o împrejurare de fapt care este imprevizibilă

la momentul încheierii contractului. Indiferent de specificul contractului

împrejurările ce constituie forţa majoră se caracterizează prin următoarele

particularităţi comune:

-prezintă caracter imprevizibil;

-prezintă exteriorul celui care o invocă;

-împedică ori fac imposibilă executarea contractului;

-intervenţia împrejurărilor ce constituie forţa majoră se produce fără culpă

din partea debitorului.

5. Interpretarea contractului a fost definită ca fiind operaţiunea concretizată

într-o activitate intelectuală specifică, prin care organele de jstiţie ( arbitraj) cu

prilejul soluţionării unui litigiu izvorât dintr-un contract încearcă să determine

conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a

obligaţiilor cărora le-a dat naştere. Interpretarea contractului se analizează ca fiind

o operaţiune logico- juridică. Situaţiile conflictuale între părţi apar în timpul şi în

legătură cu executarea contractului, interpretarea diferită dată de părţi anumitor

stipulaţii contractuale.

Adeseori unele clauze ale contractului conţin formulări confuze sau

inadecvate în raport cu specificul contractului încheiat între părţi. De aici decurge

necesitatea interpretării CCI. Interpretarea contractului se face conform

principiului priorităţii voinţei reale a părţilor contractante faţă de voinţa lor

declarată.

Dacă intenţia comună a părţilor nu poate fi stabilită, manifestarea de voinţă

trebuie interpretată după un criteriu obiectiv şi principiul bunei credinţe. La

interpretarea contractului se va ţine seama şi de negocierile ce au avut loc între

părţi, de comportarea părţilor, ulterior încheierii contractului, precum şi de uzanţele

comerciale internaţionale.

Executarea de bună voie la termen şi în strictă conformitate cu prevederile

contractuale, constituie o cerinţă vădită în relaţiile CI.

Executarea CCI este dominată de principiul executării în natură a obligaţiei

asumate. Obligaţiile asumate prin contract trebuie executate în natura lor specifică.

Dacă executarea în natură a obligaţiilor nu este posibilă, creditorul are dreptul la

executarea obligaţiei, sau la dezdăunări care reprezintă echivalentul prejudiciar

suportat, datorită neexecutării, sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor.

Se deosebesc două forme de desfacere a contractului rezoluţiunea şi

rezilierea. Distincţia se face în funcţie de efectele pe care le comportă desfacerea

contractului. Termenul de reziliere este utilizat în cazul când desfacerea

contractului produce efecte numai pentru viitor şi nu vizează ceea ce s-a executat

până la moment.

Desfacerea contractului eliberează părţile pentru viitor de executarea

obligaţiei. După desfacrea contractului fiecare din părţi poate cere restituirea celor

furnizate, cu condiţia că ea procedează simultan la restituirea celor primite. Când

executarea contractului se prelungeşte în timp şi când contractul este divizibil,

restituirea nu poate avea loc decât pentru perioada desfacerii contractului

Tema 8. Contracte comerciale de intermediere în CI.

1.Intermedierea în CI

2.Contractul internaţional comercial de mandat

3.Contractul internaţional de comision

4.Contractul internaţional comercial de agent

5.Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere

1. Intermedierea cuprinde o varietate mare de agenţi şi reprezentanţi

comerciali al căror regim juridic şi tehnică coemrcială este diferită. Ontermedierea

constituie o necesitate vitală pentru realizarea schimbului de mărfuri dintre

comercianţii din diferite ţări. În circuitul comercial mai mult de 50% din mărfuri

sunt exportate- importate cu participarea intermediarilor.

CC ce formează instituţia intermedierii pe plan internaţional în comerţul

internaţional sunt reglementate de Convenţia de la Geneva elaborată de

UNIDROIT şi adoptată 17.11.83 şi convenţia asupra legii aplicabile contractelor

de inetermediere şi reprezentare adoptată la 16.06.1977. RM nu este parte la

aceste convenţii.

Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de

către intermediari a persoanelor pentru care acţionează. Reprezentarea este

convenţia în virtutea căreiea o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice

cu terţe persoane în numele şi contul altei persoane numite reprezentat.

Reprezentarea implică existenţa a 3 persoane- reprezentat, reprezentant şi terţa

persoană. Reprezentatntul trebuie să acţioneze în numele şi contul reprezentatului.

Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

-să existe împuternicirea reprezentantului;

-raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor, pe calea declaraţiei

exprese;

-reprezentantul să lucreze în limitele împuterniciri primite;

-reprezentanzul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.

Reprezentarea poate fi generală, când reprezentantul este abilitat să încheie

toate actele necesare reprezentatului sau numai o anumită categorie a acestora, şi

specială, când împuternicirea se eliberează pentru încheierea unui act determinat pe

contul reprezentatului.

Reprezentantul trebuie să-l informeze pe partenerul reprezentat cu

dispoziţiile privind reglementarea comerţului exterior în ţara respectivă.

În relaţiile de reprezentanţă se poate prevedea clauza de exclusivitate, prin

care firma exportatoare se obligă să acorde unui singur reprezentant dreptul de a

plasa produsele sale.

Se mai poate prevedea clauza prin care agentul reprezentant este obligat să nu

primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi exportatori.

2. Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană

numită mandatar se obligă în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei

persoane numită mandant o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ în

ceea ce priveşte pe mandant.

CM reprezintă acordul de voinţă dintre două părţi, dintre care una numită

mandatar se angajează să exercite acte de comerţ internaţional în numele şi pe

contul altei părţi numite mandant contra unui comision stabilit. Este un contract

sinalagmatic, oneros, consensual.

CM urmează a fi deosebit de reprezentarea comercială. CM apare între doi

comercianţi care îşi au sediile în state diferite, sau în acelaşi stat, dar acţiunile

mandatarului vor fi executate pe teritoriul altui stat.

Mandatul comercial are următoarele deosebiri esenţiale:

-CM comercial este încheiat între doi comercianţi

-mandatarul exercită fapte de comerţ sau alte fapte în interesul mandatarului

contra unui comision şi nu gratuit cum se presupune a fi în contractul de mandat

civil.

-CM comercial nu poate fi reziliat unilateral de către mandant.

Mandatul comercial include:

-numele şi adresa mandatului şi mandatarului;

-acţiunile necesare de executare din numele mandantului

-drepturile şi obligaţiile părţilor

-procedura de comunicare, de dare de seamă, de cerere a împuternicirilor

suplimentare etc.

-determinarea teritoriului în cadrul căruia mandantul îşi va executa obligaţiile

-durata de valabilitatea contractului

--comisionul mandatarului şi modul de stabilire a lui

-soluţionarea litigiilor de către părţi.

Drepturile şi obligaţiile părţilor:

Obligaţiile mandatarului:

-să execute în strictă conformitate cu instrucţiunile mandantului acţiunile ce

constituie obiectul contractului;

-să-şi prezinte darea de seamă;

-să transmită mandantului tot ce a primit în urma executării obligaţiilor;

-să ceară întru tot acordul mandantului;

-în cazul imposibilităţii de a cere permis de a proceda numai în interesul

mandantului.

Drepturile mandatarului:

-să primească comisionul stabilit de contract;

-să primească toate despăgubirile care constau din cheltuielile suportate

pentru îndeplinirea acţiunilor ce au constituit obiectul contractului.

Mandantul are următoarele obligaţii:

-de a achita comisionul stabilit de contract;

-de a se pronunţa asupra necesităţii acordării atribuţiilor suplimentare

Drepturile mandantului:

-de a cere de la mandatar darea de seamă privind acţiunile săvârşite;

-de a cere transmiterea a tot ceea ce a primit mandatarul în urma executării

obligaţiilor sale.

Ca subiecte ale acestui contract apar întreprinderile specializate în controlul

calităţii mărfurilor în calitate de mandatar şi întreprinderile de export import care

sunt interesate de a proba calitatea mărfii.

Obieectul prezentului contract constituie serviciile în domeniul efectuarii

verificării calităţii mărfurilor.

3. CIC de comision reprezintă acordul de voinţă între două părţi, dintre care

una comisionarul se angajează să efectueze anumite acte juridice în numele său, pe

contul altei părţi comitent contra unui comision.

Ccomision se poate prezenta sub două forme:

a.prima formă comisionarul acţionează în nume propriu şi pe socoteala

comitentului. El este parte în contractul încheiat cu terţul şi rămâne pînâ la

executarea definitivă

b.a doua formă comisionarul tratează în numele comitentului şi este supus la

toate regulile mandatului.

Are 2 varietăţi: contractul pentru vânzare şi contractul pentru cumpărare şi

pot îmbrăca forma contractului de vânzare –cumpărare de mărfuri sau servicii.

Obligaţiile comitentului:

-întocmirea cererilor de ofertă sau arătarea indicilor pentru întocmirea ei.

-întocmirea ofertei sau indicarea indicilor pentru întocmirea ei;

-punerea la dispoziţia comisionarului a documentaţiei marfa sau serviciile,

certificate de calitate, tehnica etc.

-indicaţia condiţiilor dorite de comercializare a mărfii;

-pronunţarea asupra proiectului de contract elaborate de comisionar;

-participarea la soluţionarea reclamaţiilor parvenite de la participanţi;

-să achite comisionul stabilit.

Obligaţiile comisionarului;

-să întocmească cererea de ofertă sau proiectul viiorului contract şi să le

transmită comitentului spre aprobare;

-să negocieze şi să semneze în nume propriu contractul de vânzare cumpărare

de mărfuri sau prestaţiile de servicii;

-să obţină în cazurile necesare licenţe, permise şi alte învoiri, să efectueze

procedura vamală, să asigure marfa.

-să întocmească documentele necesare pentru ca comitentul să încaseze suma

necesară;

-să fie ca parte în cazurile necesare pentru soluţionarea litigiilor.

Drepturile comitentului:

-să examineze cererile de ofertă;

-să avizeze proiectul de contract

-să înainteze reclamaţiile necesare faţă de expeditor;

-să achite comisionul stabilit.

Drepturile comisionarului:

-să negocieze şi să încheie contract de cumpărare a mărfurilor sau serviciilor;

-să prezinte pentru aviz proiectul acestui contract;

-să asigure marfa;

-să transmită instrucţiunile de vămuire comitentului;

-să acorde asistenţă comitentului pentru soluţionarea reclamaţiilor şi apărarea

intereselor.

4. CIC de agenţie reprezintă acordul de voinţă dintre două părţi care una

numită agent se angajează să acţioneze din împuternicire în numele sau pe contul

celei dea doua părţi, în scopul încheierii de acte juridice, sau îndeplinirea de

prestaţii materiale.

Asemănătoare cu contractul de mandat şi de comision se explică prin faptul

faptul că că în baza

Contractele de transport internaţional

• evidenţierea rolului pe care acestea Tl joacă în derularea raporturilor comerciale internaţionale • prezentarea principalelor contracte de transport internaţional • cunoaşterea principalelor acte normative cu vocaţie internaţională care reglementează acest segment important din sfera Dreptului Comerţului Internaţional Concepte cheie - Contractele de transport internaţional Caz fortuit - Tmprejurare de fapt imprevizibilă şi de nelnlăturat care Tmpiedică executarea obligaţiei contractuale din partea debitorului fără culpa acestuia, exonerându-1 de răspundere Rise asigurat - eveniment cu urmări păgubitoare posibil să se producă în viitor Tmpotriva căruia comerciantul se asigură prin luare de măsuri de protecţie materială prin Tncheierea unui raport juridic de asigurare Riscul pieirii fortuite a lucrului - suportarea consecinţelor pieirii unui lucru din cauză de forta majoră sau caz fortuit. Acesta revine persoanei care în momentul pieirii lucrului avea calitatea de proprietar sau de titular al unui alt drept real principal. in cazul dobândirii unui drept real sub condiţie suspensivă, până la Tndeplinirea condiţiei, riscul lucrului rămâne în sarcina Tnstrăinătorului, a cărui obligaţie se stinge în cazul pieirii fortuite a lucrului. Dobânditorul sub condiţie rezolutorie suportă el Tnsuşi riscul pieirii fortuite a lucrului. Scrisoarea de transport feroviar - contract de transport feroviar reglementat de Convenţia Internaţionlă Feroviară (CM) care se Tncheie Tntre predătorul mărfurilor şi staţia de primire a mărfurilor pe căile ferate din ţara de expediţie care acţionează ca unic reprezentant al căilor ferate participante la transports în cauză Scrisoare de transport fluvial - contract de transport Tncheiat Tntre expeditor şi cărăuş prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile pentru a fi transportate până Tntr-un anumit port fluvial şi să le predea destinatarului Scrisoare de transport internaţional rutier - contract de transport internaţional rutier de tip CMR Scrisoare de transport maritim - este un document de transport Tncheiat Tntre tranzitar şi cărăuş, care Inlocuieşte conosamentul negociabil, care oferă posibilitatea livrării mărfii către destinatar fără prezentarea documentelor comerciale şi a documentelor de transport certificate de bancă pe baza platii efectuate Contractele de transport internaţional Transports internaţional poate fi definit ca un sistem bine articulat ce permite vehicularea de pasagerii, produse şi servicii dincolo de graniţele statale în baza unui contract de transport internaţional. 1. Elementele specifice ale contractelor de transport internaţional Acest tip de contract se Tncheie Tntre expeditor, persoană fizică ori juridică, care Tnsărcinează pentru transportul unor persoane, bunuri sau servicii şi un întreprinzător, care se obligă a efectua transportul în numele său propriu şi pe socoteala lui ori Tntre unul dintre aceştia şi cărăuşul, care se Tnsărcinează a-1 face

In aceleaşi scopuri. Drepturile şi obligaţiile expeditorului sunt corelate cu cele ale cărăuşului, ambii găsindu-se Tntr-un raport comercial de cooperare. a) Drepturile, obligaţiile şi răspunderea expeditorului. Acesta are obligaţia să Tnmâneze cărăuşului, concomitent cu bunurile ce vor fi transportate, şi scrisoarea de trăsură (care poate fi la ordin sau la purtător),pentru Tndeplinirea clauzelor contractuale, cu precizarea că, în baza Codului Comercial Român , expeditorul se poate desemna el Tnsuşi ca destinatar. Odată cu scrisoarea de trăsură, expeditorul va Tncredinţa cărăuşului actele vamale ori celelalte acte necesare, de ale căror cuprins şi legalitate este răspunzător. Expeditorul are dreptul să ceară suspendarea transportului şi restituirea bunurilor transportate sau să pretindă predarea lor altor persoane decât celei indicate în scrisoarea de trăsură, Tnsă plătind cărăuşului cheltuielile efectuate de acesta şi pagubele directe şi imediate suferite. b) Scrisoarea de trăsură (scrisoarea de cărat) ori conosamentul. Scrisoarea de trăsură pentru bunurile transportate pe calea ferată ori conosamentul, în cazul transportului pe mare, trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, referiri concrete la natura, greutatea, măsura ori numărul bunurilor ce vor fi transportate, calitatea, sigiliile şi mărcile aplicate alături de numele şi adresa expeditorului, precum şi numele şi adresa cărăuşului. Pe de altă parte, aceste documente vor cuprinde locul de destinaţie a mărfurilor, persoana destinatarului, preţul transportului şi sumele datorate cărăuşului pentru prestaţia sa cu precizarea necesară că, în acest document care poate fi la ordin sau la purtător se menţionează timpul în care trebuie efectuat transportul sdau, pentru eel făcut pe cale ferată, viteza de deplasare. c) Drepturile, obligaţiile şi răspunderea cărăuşului. Acesta are obligaţia de a expedia lucrurile în bună şi cuvenită formă, după ordinea în care le-a primit. in cazul în care forţa majoră ori cazul fortuit Tl Tmpiedică pe cărăuş ori Tl fac să Tntârzie, el are obligaţia de a-1 Tncunoştinţa de Tndată pe expeditor. Acesta din urmă poate rezilia contractul de transport, plătind numai cheltuielile făcute de către cărăuş, iar dacă Tmpiedicarea are loc în timpul transportului, cărăuşul are dreptul şi la plată în raport cu drumul făcut. Cărăuşul răspunde de pierderea sau deteriorarea bunurilor transportate şi tot el va răspunde pentru întârziere, putând chiar pierde Tntregul preţ al transportului dacă Întârzierea sa a dublat timpul stabilit pentru transport, obligaţia transportatorului Tncetează când lucrurile au ajuns la destinaţie, iar destinatarul poate dispune de ele. d) Drepturile, obligatiile şi responsabilitatea destinatarului. in momentul în care cărăuşul predă bunurile, el are dreptul să verifice starea lor, şi obligaţia să plătească contravaloarea transportului, conform scrisorii de trăsură, alături de toate celelalte cheltuieli. Drepturile şi obligaţiile expeditorului, cărăuşului şi ale destinatarului bunurilor transportate nu fac numai obiectul clauzelor stipulate de părţi în contractele încheiate, ci şi a normelor elaborate la nivel naţional şi internaţional privind elementele esenţiale ale contractelor de transport din fiecare ramură în parte (rutier, feroviar, maritim, aerian sau combinat), care reglementează termenele, condiţiile şi modalitatile în care se efectuează transportul respectiv. 2 Soluţionarea litigiilor privind derularea contractelor de transport internaţional a) Contractul de transport rutier internaţional de mărfuri pe şosele, efectuat cu titlu

oneros, cu vehicule, cu precizarea că locul primirii bunurilor de la expeditor şi locul predării acestora destinatarului se află în tari diferite, dintre care eel puţin una este ţară contractantă. Se prezumă că mărfurile au fost predate în conformitate cu cele consemnate în scrisoarea de trăsură, dacă destinatarul nu a constatat starea lor în momentul predării ori în eel mult 7 zile, când pierderile sau avariile nu sunt aparente. Soluţionarea litigiilor este de competenţa organului de jurisdicţie: -dintr-o ţară contractantă asupra căreia părţile contractante au căzut de comun acord; -organului de jurisdicţie de la reşedinţa sau sediul pârâtului (sucursalei, agenţiei); -organului de jurisdicţie de la locul preluării mărfurilor sau de la locul prevăzut pentru predarea mărfurilor. Acţiunile care decurg din raporturile contractuale se prescriu în termen de un an, iar în cazul dolului sau a unei culpe grave, în trei ani. b) Contractele de transport feroviar de mărfuri. Regimul reclamaţiilor administrative care pot fi adresate căii ferate, ca şi modalitatile prin care se pot intenta acţiuni judecătoreşti Tmpotriva acesteia, sunt stipulate în mod amănunţit în „Regulile Uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al mărfurilor” (СЖ). Aceleaşi reguli reglementează şi termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii judecătoreşti care poate fi intentată precum şi circumstanţele în care sunt admise derogări temporare de la regimul uzual al transporturilor pe cale ferată . Primirea mărfurilor de către destinatar stinge orice acţiune care poate fin Tndreptată Tmpotriva căii ferate în baza CIM care reglementează că termenul de prescripţie este de un an. Termenele, condiţiile şi modalitatile menite să garanteze transportul feroviar sunt stipulate în reglementări regionale, care trebuie obligatoriu consultate. c) Contractele de transport fluvial internaţional. Destinatarul are dreptul, la data predării mărfii, să reclame transportatorului pierderile şi avarierea aparentă a mărfurilor. in situaţia pierderilor şi avarierilor neaparente, destinatarul trebuie să le reclame transportatorului în 48 ore de la primirea mărfii, sub sancţiunea decăderii. Transports este obligat să examineze reclamaţiile şi pretenţiile reclamantului în termen de 3 luni de la data primirii lor. in cazul acţiunii arbitrary termenul de prescripţie este de un an, iar competenţa revine organului de arbitraj de la sediul pârâtului, dacă părţile nu au convenit altfel. in situaţia avariei comune, pagubele se supun repartizării Tntre navă, navlu şi marfă, proporţional cu valoarea pagubelor, în baza legii din ţara transportatorului. d) Contractele de transport internaţional pe mare. Dacă eel mai târziu în ziua următoare zilei în care mărfurile i-au fost predate, destinatarul nu transmite cărăuşului о notificare privind pierderile sau avarierile, se prezumă că mărfurile au fost predate aşa cum se specifică în documentul de transport. Această prezumţie operează până la proba contrară. in cazul în care pierderea sau avarierea nu sunt aparente, notificarea de către destinatar trebuie

făcută cărăuşului în 15 zile consecutive, Tncepând cu ziua următoare celei în care mărfurile au fost predate destinatarului. Dacă în 60 zile din ziua lucrătoare următoare celei în care au fost predate mărfurile destinatarului nu a fost notificat în scris cărăuşul, nu va fi datorată nici о despăgubire pentru prejudiciul rezultat din Tntârzierea în livrare. Dacă în termen de 90 zile consecutive de la Tmprejurarea care a provocat о pierdere sau avariere cărăuşul sau cărăuşul efectiv nu a notificat Tncărcătorului acest lucru, se consideră că nu s-a suportat de către cărăuş ori de cărăuşul efectiv nici о pierdere sau avariere din culpa sau neglijenţa Tncărcătorului, a prepuşilor sau a mandatarilor săi. Orice acţiune care priveşte transportul mărfurilor pe cale maritimă se prescrie în cazul în care în termen de 2 ani nu a fost introdusă nici о procedură judiciară sau arbitrară. О acţiune în despăgubire poate fi exercitată chiar şi după expirarea termenului de prescripţie, dacă este exercitată în termenul fixat de legea statului unde a fost Tncepută procedura. e) Contractul de transport internaţional aerian. Prin transport internaţional aerian se Inţelege orice transport în care , potrivit contractului Tncheiat Tntre părţi, locul de plecare şi locul de destinaţie, indiferent de Intreruperi, sunt situate în interiorul a două părţi contractante. in conformitate cu prevederile convenţiilor internaţional în materie, orice acţiune intentată privind transportul efectuat de către transportatorul de fapt poate fi exercitată Tmpotriva acestuia sau Tmpotriva transportatorului contractual ori Tmpotriva ambilor. in cazul în care acţiunea a fost Tndreptată numai Tmpotriva unuia din cei doi transportatori, acesta are dreptul să introduce In cauză pe celălalt transportator. Absenţa, neregularitatea sau pierderea documentelor de Insoţire a rnărfii nu afectează existenţa şi valabilitatea contractului de transport, Tnsă în cazul în care transportatorul acceptă bunurile fără acest document limitează răspunderea sa. Cărăuşul nu este tras la răspundere dacă el şi agenţii săi au luat măsurile necesare să evite pierderile ori dacă el sau agenţii săi au fost în imposibilitatea sîă ia asemenea măsuri. in cazul în care transportul este efectuat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare dintre transportatori care a acceptat pasageri, bagaje şi mărfuri acţionarea în despăgubire este indreptată contra cărăuşului care In timpul transportului căruia s-a produs accidentul sau intârzierea cu excepţia situaţiei In care, primul cărăuş şi.a asumat toată răspunderea pentru intregul transport, printr-un acord expres. Contractele de transport multinaţional Prin contractul de transport multinaţional se inţelege un contract unitar pentru transports de mărfuri prin eel puţin două moduli diferite de transport. in acest context putem vorbi despre operatorul de transport multinaţional (M.T.O) care

poate fi о persoană fizică sau juridică ce Tncheie un astfel de contract şi Tsi asumă responsabilitatea efectuării unui astfel de transport. La rândul său cărăuşul este о persoană care efectuează sau se angazează să efectueze un transport ori о parte a acestuia, indiferent dacă este identic cu operatorul de transport multinaţional în timp ce expeditorul este persoana care Tncheie contractul cu operatorul de transport multinaţional de la care destinatarul va primi în baza Tndrituirii sale, bunurile respective. Responsabilitatea expeditorului Acesta are obligaţia de a garanta în faţa operatorului de transport multinational exactitatea tuturor aspectelor legate de natura generală a mărfurilor, numărui , greutatea, volumul şi cantitatea, semnele4 distinctive, caracterul periculos al mărfurilor. Pentru orice pierdere rezultată din inexactitatea ori imprecizia datelor referitoare la mărfurile predate spre a fi transportate expeditorul va trebui să Tl despăgubească pe operatorul de transport multinaţional, el rămânând de asemnea, răspunzător prin datele din documentul de transport transmis printr-o altă persoană. Responsabilitatea operatorului de transport multinaţional Operatorul de transport multinaţional este obligat să efectueze livrarea la timp şi în bune condiţiuni către destinatar a mărfurilor. El este răspunzător pentru pierderile sau dprovocate mărfurilor în perioda de la preluare până la livrarea lor, aşa cum această perioadă este definite în contract. Totdată operatorul de transport nmultinaţional poate beneficia de о limitare a răspunderii sale, similară cu cele prevăzute pentru transportatori în celelalte coontracte de transport internaţional. Astfel, operatorul de transport multinaţional nu este răspunzător pentru pierderea sau daunele provocate bunurilor care totalizează о sumă mai mare de 666,67 dreăpturi speciale de tragere pentru fiecare pachet sau unitate de transport ori mai mult de 2 SDR fără a ţine cont de faptul că pierderea sau dauna provocată ar putea valora mai mult. in situaţia în care operatorul de transport internaţional este răspunzător în ceea ce priveşte pierderile datorate Tntârzierii livrării mărfurilor prin consecinta, pentru alte pierderi sau daune decât cele privind mărfurile, răspunderea sa va trebui limitată la о sumă care să nu depasească costul transportului, în baza contractului de tranport multinaţional, pentru un transport de marfă în sistem multinaţional.

Util!!!!!!!!!!!!!!!!!

Obligațiile părților la contractul de vânzare-cumpărare internațională

conform regulilor INCOTERMS 2010

1. Necesitatea elaborării INCOTERMS

INCOTERMS este un acronim pentru INternational COmmercial TERMS, ceea ce

înseamnă Termeni de Comerț Internațional.

În orice contract de vânzare se pune problema stabilirii modalităților de livrare, a transferului

riscurilor și a repartizării între vânzător și cumpărător a cheltuielilor aferente transportului

mărfurilor (cheltuieli privind asigurarea mărfii, contravaloarea transportului). Este anevoioasă

rezolvarea acestor formalități de fiecare dată prin inserarea în contract a clauzelor detaliate

cuprinzînd reglementarea tuturor acestor aspecte. De aceea, practica a imaginat o metodă de a

scurta drumul până la încheierea contractului, recurgînd la termeni comerciali ce condensează

într-o formă cât mai simplificată posibil situațiile cele mai uzuale.

Uzanțele comerciale au fost la origine, proprii vânzarilor maritime iar înțelesul lor era diferit in

funcție de loc, de port (maritim sau fluvial), sau de țară. Acest fapt crea dificultăți în ceea ce

privește cunoașterea lor de către părți, care nu știau exact întinderea obligațiilor lor, deoarece

uzanțele cunoșteau accepțiuni variate în funcție de portul în care se aplicau. De exmplu, o

vânzare FOB implica într-un port obligația vânzătorului de a încărca marfa la bordul navei, în

timp ce într-un alt port, se impunea numai să aducă marfa la chei, lângă navă. Ori aceste

diferențe erau stânjenitoare și erau surse de neîntelegeri între părți, fiind extrem de dificil de

stabilit care a fost intenția initială a părților

Pentru a înlătura aceste inconveniente Camera Internațională de Comerț de la Paris , începînd cu

anul 1920 a avut inițiativa și a întreprins codificarea termenilor comerciali cei mai uzuali. Prima

codificare a avut loc în anul 1936, a fost revizuită în anul 1953, completată în 1967, 1976, 1980,

1990, 2000. Varianta cea mai recentă datează din anul 2010 sub titlul de Incoterms 2010.

Incoterms au fost create cu scopul de a oferi un set de reguli internaționale pentru interpretarea

termenilor comerciali cel mai frecvent utilizați în comerțul exterior. De atunci, avocații experți și

practicienii comerciali ICC au actualizat ei de șase ori pentru a ține pasul cu dezvoltarea

comerțului internațional.

Limba este unul dintre instrumentele cele mai complexe și importante de comerț internațional.

Ca în orice afacere complexă și sofisticată, mici schimbări în modul de redactare pot avea un

impact major asupra tuturor aspectelor legate de un acord de afaceri. Definițiile termenilor

deseori diferă de la o industrie la alta. Acest lucru este valabil mai ales în comerțul global, în

cazul în care astfel de noțiuni fundamentale ca "livrarea" pot avea, într-un stat, un sens total

diferit de restul lumii. Pentru ca terminologia de afaceri să fie eficientă, frazele trebuie să

însemne același lucru în întreaga industrie.

Revizuirea INCOTERMS

Cu cât practicile comerciale, tipurile de bunuri și transporturi, și legile internaționale evoluează,

cu atât normele Incoterms trebuie să fie actualizate în mod regulat de către experți cu experiență

internațională.

1980-FCA (franco transportator) a fost introdus cu scopul de a oferi o regulă care se ocupa cu

situațiile frecvente în care punctul de recepție, în comerțul maritim nu se mai afla pe traseul

navei (tradiționalul punct FOB-franco la bord), ci mai degrabă un punct de pe teren, înainte de

încărcare la bordul unui navei, în cazul în care mărfurile au fost depozitate într-un container

pentru transportul ulterior pe mare sau prin diferite mijloace de transport în asociere.

1990 - clauzele care se ocupă cu obligația vânzătorului de a furniza dovada de livrare a permis o

înlocuire a documentației pe hârtie prin EDI-mesaje, cu condiția ca părțile au convenit să

comunice electronic.

2000 - (1) transmiterea plăților pentru export vânzătorului (anterior aparținînd cumpărătorului) în

FAS (franco de-a lungul vasului); (2) specificarea obligației vânzătorului de a încărca mărfurile

în vehiculul de colectare al cumpărătorului, precum și obligația cumpărătorului de a primi

vehiculul descărcat în FCA (franco transportator).

Revizuirea regulilor Incoterms este inițial încredințată unui Grup de Elaborare restrâns dar

global. Grupul este format din experți de diverse naționalități selectați datorită contribuției lor

extraordinare în dreptul comercial internațional și la Camera Internațională de Comerț de-a

lungul anilor. Proiectele revizuite sunt apoi transmise în alte țări prin intermediul Comitetelor

Naționale ale ICC, cu comentariile rezultate și sugestiile direcționate înapoi Grupului de

Elaborare. Proiectul definitiv, odată aprobat de Comisia privind Dreptul Comercial și Practica a

ICC, este prezentat în vederea adoptării de către Comitetul executiv ICC. Amplele consultări

internaționale au drept scop să asigure ca produsele oficiale ale ICC să posede o autoritate ca

reprezentînd adevăratul punct de vedere consensual al comunității de afaceri din întreaga lume.

2. Efectele termenilor INCOTERMS

Incoterms conțin un preambul în care se arată că prevederile acestor reguli nu se impun voinței

părților (nu au deci caracter obligatoriu), partenerii având libertatea să insereze în cuprinsul

contractului alte dispoziții speciale. Cele două părți se pot referi la Incoterms ca bază a

contractului lor dar pot prevedea anumite modificări sau adăugiri în funcție de natura mărfurilor

care fac obiectul contractului. Aplicarea Incoterms fiind facultativă, este dependentă de voința

părților. Adoptarea de către ele a condițiilor de livrare reglementate prin aceste uzanțe nu

comportă alte formalități precizări decât simpla înscriere in contractul de vânzare internațională a

clauzei alese, urmată de indicarea denumirii prescurtate a regulii.

INCOTERMS sunt concepute de Camera Internațională de Comerț pentru a crea o punte de

legătură între diferiți membri ai industriei, acționînd ca o limbă unitară care ei o pot folosi.

INCOTERMS au fost create în primul rând pentru oamenii din interiorul activității de comerț

mondial. Persoanele din exteriorul domeniului dat, le găsesc greu de înțeles. Aparent cuvinte

comune, cum ar fi "responsabilitate" și "livrare" au semnificații diferite în comerțul internațional

decât în alte circumstanțe.

În comerțul mondial, "livrarea" se referă la îndeplinirea de către vânzător a obligației

contractuale principale. "Livrarea" poate fi îndeplinită în timp ce marfa se află pe o navă în

largul mării și părțile implicate sunt la mii de kilometri de mărfuri.

Este esențial ca transportatorii să cunoască situația exactă a transferurilor lor în ceea ce privește

dreptul de proprietate și responsabilitatea. De asemenea, este vital pentru vânzători și

cumpărători de a asigura bunurile în timp ce se află în posesia legală a lor. Lipsa de asigurare

poate duce la timp pierdut, procese de judecată, precum și stoparea relațiilor de afaceri.

INCOTERMS pot avea astfel un impact financiar direct asupra activității unei companii. Nu atât

acronimele sunt importante, cât rezultatele în business. Adesea companiilor le place să dețină

controlul asupra încărcăturii lor. În acest caz, vânzătorii de bunuri ar putea alege să-și vândă CIF

(cost, asigurare și navlu), ceea ce le permite inspectarea transferurilor care se deplasează spre

exteriorul țării lor, și cumpărătorii preferă să cumpere FOB (franco la bord), ceea ce le conferă

un control mai strict asupra bunurilor transportate în statul lor.

3. Domenii de reglementare ale regulilor INCOTERMS

INCOTERMS definesc contractul de vânzare, și anume: obligațiile, costurile și riscurile

implicate în livrarea de bunuri de la vânzător la cumpărător. Fiecare INCOTERM se referă la un

tip de acord pentru achiziționarea de bunuri și de transport maritim internațional. Există 11

termeni diferiți, fiecare dintre care ajută utilizatorii să se ocupe cu diverse situații care implică

circulația mărfurilor. INCOTERMS, de asemenea, se referă la documentația necesară pentru

comerțul global, precizînd care parte e responsabilă pentru un anumit document. Determinarea

actelor necesare pentru a realiza o expediere este un lucru important, dat fiind faptul că cerințele

variază atât de mult între diferite țări. Două elemente, cu toate acestea, sunt standard: factura

comercială și lista de ambalare. În general, termenii se reduc la câteva particularități de bază:

• Plăți: cine este responsabil pentru cheltuielile implicate într-un transfer la un moment

dat al transportării bunului?

• Control: cine e proprietar al mărfurilor la un moment dat al livrării?

• Răspundere: cine este responsabil pentru plata de deteriorare a mărfurilor la un

moment dat al transferului?

Totodată, e de menționat faptul că INCOTERMS:

o nu constituie un contract,

o nu substituie legea aplicabilă contractului,

o nu definește momentul în care se transferă titlul de proprietate,

o nu abordează condițiile de preț, moneda de plată sau termenele creditului.

Aceste elemente sunt reglementate expres în contractul de vânzare și de legea care guvernează

contractul.

Cei 11 termeni sunt divizați în 2 grupuri: - termeni pentru orice mijloc de transport (EXW,

FCA, CPT, CIP, DAT, DAP, DDP)

-termeni pentru mijloace de transport maritim (FAS, FOB, CFR, CIF).

4. Obligațiile vânzătorului conform INCOTERMS 2010

EXW (Ex Works) (Franco fabrica)

Regula dată poate fi utilizată indiferent de modul de transport selectat şi poate fi, de asemenea,

utilizată în cazul în care mai mult de un mod de transport este angajat. Ex Works” înseamnă că

vânzătorul livrează atunci când plasează mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la sediul

vânzătorului sau în alt loc numit (de exemplu: lucrări, fabrica, depozit etc). Părţile trebuie să

precizeze cât mai clar posibil locul de livrare, pentru că riscurile şi costurile, în acest caz, sunt în

contul vânzătorului. EXW reprezintă obligaţia minimă pentru vânzător, regulă ce ar trebui

folosită cu grijă. vânzătorul nu are nicio obligaţie faţă de cumpărător pentru a încărca mărfuri,

chiar dacă, în practică, vânzătorul poate fi într-o poziţie mai bună să facă acest lucru. În cazul în

care vânzătorul încarcă bunuri, o face pe riscul şi pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul are

obligaţia de a furniza asistenţă dacă cumpărătorul solicită.

Vânzătorul are obligația de livrare a mărfurilor în conformitate cu contractul, adică să transmită

factura sau un mesaj electronic echivalent și orice altă dovadă de conformitate prevăzută în

contract. El va acorda cumpărătorului, la cerere, e riscul și pe cheltuiala acestuia toată asistența

în obținerea oricărei licențe de export sau a altei autorizații oficiale necesare pentru exportul

mărfurilor. Livrarea va fi realizată în locul numit iar mărfurile se vor pune la dispoziția

cumărătorului la data sau în perioada prevăzută. Vânzătorul suportă toate riscurile de pierdere

sau avariere a mărfurilor pînă în momentul în care ele au fost puse la dispoziția cumpărătorului.

Acesta e obligat să plătească toate costurile în legătură cu mărfurile până în momentul în care

acestea sunt puse la dispoziția cumpărătorului. Vânzătorul va oferi toate informațiile cu privire la

locul și timpul când îi vor fi transmise mărfurile. Totodată, există obligația de verficare a

cantității și caliății, ambalare și marcare, dar și furnizarea informațiilor necesare pentru importul

sau asigurarea mărfurilor.

FCA (Free Carrier) (Franco transportator)

Regula respectivă poate fi utilizată indiferent de modul de transport selectat şi poate fi, de

asemenea, utilizată în cazul în care mai mult de un tip de transport este angajat. Vânzătorul

livrează bunurile către transportator sau către o altă persoană nominalizată de către cumpărător la

sediul vânzătorului sau în alt loc numit. Vânzătorul are obligația de livrare a mărfurilor, care are

loc odată cu predarea acestora cu formalitățile pentru export împlinite. El trebuie să obțină, cu

riscuri și cheltuieli proprii, orice licență de export sau altă autorizație oficială. Livrarea se

consideră îndeplinită:

-În cazul transportului feroviar, atunci cînd vagonul sau containerul sunt preluate de calea ferată

sau de o altă persoană acționînd în numele ei.

-În cazul transportului rutier, cînd încărcarea are loc în localul vînzâtorului,

livrarea este îndeplinită atunci, cînd mărfurile au fost încărcate în

vehiculul pus la dispoziţie de cumpărător. Cînd mărfurile sunt livrate la

localurile cărăuşului livrarea este îndeplinită atunci, cînd ele au fost

predate cărăuşului rutier sau unei persoane acţionînd în numele lui.

- În cazul transportului pe cale navigabilă internă, cînd încărcarea are loc

în localurile vînzâtorului, livrarea este îndeplinită atunci, cînd mărfurile

au fost încărcate pe vasul de transport pus la dispoziţie de cumpărător.

Cînd mărfurile sunt livrate la localurile cărăuşului, livrarea este

îndeplinită atunci, cînd ele au fost predate cărăuşului pe cale navigabilă

internă sau unei alte persoane acționînd în numele lui.

- În cazul transportului maritim, cînd mărfurile constituie un container

complet (FCL), livrarea este îndeplinită atunci cînd containerul încărcat

este preluat de cărăuşul maritim. Cînd containerul a fost transportat la un

operator de terminal de transport acţionînd în numele cărăuşului,

mărfurile vor fi considerate ca preluate atunci cînd containerul a intrat în

spaţiile acelui terminal. Cînd mărfurile nu constituie un container

complet (LCL) sau nu pot fi containerizate, vînzătorul trebuie să le

transporte la terminalul de transport. Livrarea este îndeplinită atunci cînd

mărfurile au fost predate cărăuşul maritim sau unei alte peroane

acţionînd în numele lui.

-În cazul transportului aerian, livrarea este îndeplinită atunci cînd

mărfurile au fost predate cărăuşului aerian sau unei alte persoane

acţionînd în numele lui.

- În cazul transportului nedenumit, livrarea este îndeplinită atunci cînd

mărfurile au fost predate cărăuşului sau unei alte persoane acţionînd în

numele lui.

- În cazul transportului multimodal, livrarea este îndeplinită atunci cînd

mărfurile au fost predate aşa cum este specificat mai sus, după caz.

Vînzătorul, de asemenea, suportă toate riscurile de pierdere sau

avariere a mărfurilor, pînă la momentul în care acestea sunt livrate,

plătește toate costurile vamale, impozitele, alte costuri generate de

mărfuri, dar și va aviza cumpărătorul cu referire la transmiterea

mărfii cărăușului.

CPT (Carriage paid to) (Transport plătit până la)

Regula înseamnă că vânzătorul livrează bunurile către transportator sau altă persoană

nominalizată de către vânzător într-un loc convenit (în cazul în care orice astfel de loc este

convenit între părţi). (CPT; CIF; CFR; CIF)Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de a livrare

atunci când predă bunurile spre transportator şi nu atunci când mărfurile ajung la locul de

destinaţie. CPT şi CIF implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export acolo

unde este cazul. Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie clară a mărfurilor de import, a

plăţii taxelor la import sau efectuarea de orice formalităţi vamale de import. vînzătorul

plăteşte navlul pentru transportul mărfurilor pînă la destinaţia

numită. Riscul de pierdere sau avariere a mărfurilor, precum şi

orice costuri suplimentare datorate unor evenimente ulterioare

livrării mărfurilor la cărăuş, sunt transferate de la vînzător la

cumpărător atunci cînd mărfurile au fost livrate în custodia

cărăuşului.

"Cărăuş " înseamnă orice persoană, care într-un contract de

transport, ia asupra sa sarcine de a executa sau de a procura

transportul, pe cale ferată. Condiţia CPT cere ca vînzătorul să

îndeplinească formalităţile pentru export. Această condiţia poate fi

folosită pentru orice modalitate de transport, inclusiv transport

multimodal.

CIP (Carriage and insurance paid to) (Transport și asigurare plătite până la)

Regula înseamnă că vânzătorul livrează bunurile către transportator sau o altă persoană

nominalizată de către vânzător într-un loc convenit (în cazul în care orice astfel de loc este

convenit între părţi) şi că vânzătorul trebuie să contracteze pentru orice plată a cheltuielilor de

transport necesare pentru a aduce bunurile la locul de destinaţie numit. Vânzătorul este obligat să

obţină o asigurare cu minimă acoperire. Vînzătorul contractează asigurarea şi

plăteşte prima de asigurare. Condiţia CIP cere vînzătorului să

îndeplinească formalităţile de export. Această condiţia poate fi folosită

pentru orice modalitate de transport, inclusiv transport multimodal.

Vânzătorul trebuie să suporte și cheltuielile de descărcare, dar și

impozitele, taxele vamale; de asemenea va oferi informațiile necesare

cumpărătorului pentru importul sau tranzitul mărfii.

DAT (Delivered At Terminal) (Livrat la terminal)

Vânzătorul livrează mărfurile, odată descărcate din mijloacele de transport ce au sosit, sunt puse

la dispoziţia cumpărătorului la terminalul numit, la portul sau la locul de destinaţie. „Terminal”

include orice loc, indiferent dacă este acoperit sau nu, cum ar fi un cheu, depozit, container de

curte sau rutier, feroviar sau terminal aerian de marfă. Vânzătorul suportă toate riscurile

implicate în aducerea bunurilor şi descărcarea acestora la terminalul de la portul sau locul de

destinaţie.

DAP (Delivered At Place) (Livrat la locul convenit)

Vânzătorul livrează în cazul în care bunurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului cu privire la

mijloacele de transport care sosesc gata pentru descărcare la locul de destinaţie numit.

Vânzătorul suportă toate riscurile implicate in aducerea bunurilor la locul numit. DAP necesită

ca vânzătorul să vămuiască bunurile pentru export acolo unde este cazul. Cu toate acestea,

vânzătorul nu are nicio obligaţie de vămuire a bunurilor pentru import, să plătească orice taxă de

import sau să completeze formalităţile vamale de import.

DDP (Delivered Duty Paid) Livrat cu taxele plătite

Vânzătorul livrează mărfuri atunci când bunurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, vămuite

pentru import la sosirea mijloaceor de transport pregătite pentru descărcare la locul de destinaţie

numit. Vânzătorul suportă toate riscurile implicate în aducerea bunurilor la locul de destinaţie

numit şi are obligaţia de vămuire a mărfurilor nu numai pentru export, dar şi pentru import, să

plătească orice taxă atât pentru export, cât şi pentru import, şi să efectueze toate formalităţile

vamale. Vânzătorul trebuie să vămuiască mărfurile pentru import, acestea trebuie să plătească

taxele de import şi să efectueze orice formalitate vamală. Vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de

livrare atunci cînd mărfurile au fost puse la dispoziţie la locul numit în ţara importatoare.

Vînzătorul este obligat să suporte toate riscurile şi costurile, inclusiv taxele, impozitele şi alte

cheltuieli generate de livrarea mărfurilor pînă în acel loc cu formalităţile pentru import

îndeplinite. În timp ce condiţia EXW reprezintă minimum de obligaţii pentru vînzător, DDP

reprezintă maximum de obligaţii. Această condiţie nu trebuie folosită dacă vînzătorul nu poate să

obţină direct sau indirect licenţa de import.

FAS (Free Alongside Ship) (Liber lângă vas)

Regula dată înseamnă că vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare

atunci cînd mărfurile au fost depuse de-a lungul navei pe chei sau în

barje în portul de expediere numit. El se obligă: să livreze mărfurile şi

factura comercială, sau un mesaj electronic echivalent, în

conformitate cu contractul de vînzare, şi orice altă dovadă de

conformitate prevăzută în contract; să acorde cumpărătorului, la

cererea, pe riscul şi cheltuiala acestuia, toată asistenţa în obţinerea

oricărei licenţe de export sau a altei autorizaţii oficiale necesară

pentru exportul mărfurilor. Acesta, de asemenea, trebuie: să livreze

mărfurile de-a lungul vasului numit, la locul de încărcare numit de cumpărător, în portul de

expediere, la data sau în perioada stipulată şi conform uzanţei portului; să suporte toate riscurile

de pierdere sau avariere a mărfurilor pînă la momentul în care acestea au fost livrate; să dea

cumpărătorului suficiente informaţii că mărfurile au fost livrate de-a lungul vasului numit; să

asigure cumpărătorului, pe cheltuiala vînzătorului, documentul uzual care dovedeşte livrarea

mărfurilor.

Înafară de cazul în care documentul la care se referă paragraful precedent este documentul de

transport, vînzătorul va rebui să acorde cumpărătorului, la cererea, pe riscul şi cheltuiala

acestuia, toată asistenţa în obţinerea unui document de transport pentru contractul de cărăuşie

(de exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim nenegociabilă, un document

de transport pe cale navigabilă internă, un fraht aerian, o scrisoare de trăsură feroviară, o

scrisoare de trăsură rutieră, sau un document de transport multimodal). Cînd vînzătorul şi

cumpărătorul au convenit să comunice electronic, documentul la care se referă paragraful

precedent poate fi înlocuit cu un mesaj electronic de schimb de date (EDI) echivalent.Vânzătorul

mai e impus să plătească costurile operaţiilor de verificare (precum verificarea calităţii,

măsurarea, cîntărirea, numărarea) care sunt necesare punerii mărfurilor la dispoziţia

cumpărătorului; să execute, pe propria cheltuială, ambalarea cerută pentru transportul mărfurilor,

în măsura în care împrejurările cu privire la transport (de ex. modalităţi, destinaţie) au fost făcute

cunoscute vînzătorului înainte de încheierea contractului de vînzare.

FOB (Free On Board) (Liber la bord)

Conform acestei reguli, vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare atunci cînd mărfurile au trecut peste

balustrada vasului în portul de expediere numit. Această condiţie poate f i folosită numai pentru transport

pe mare sau pe cale navigabilă internă. Vânzătorul are obligațiile următoare: livrarea mărfurilor în

conformitate cu contractul, obținerea pe riscul său a licențelor, autorizațiilor și altor acte, avizarea

cumpărătorului despre livrarea mărfurilor la bord, asigurarea cumpărătorului cu documentul de transport

sau să-l asiste în obținerea acestuia (de exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim

nenegociabilă, un document de transport pe cale navigabilă internă, un fraht aerian, o scrisoare de trăsură

feroviară, o scrisoare de trăsură rutieră, sau un document de transport multimodal), verificarea, ambalarea

și marcarea mărfurilor din contul său, dar și alte obligații de suport între părți.

CFR (Cost and Freight) (Cost și transport)

Vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei sau achiziţionează bunurile livrate deja, astfel

riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor este ridicat atunci când bunurile sunt la bordul

navei. Vânzătorul trebuie să încheie contracte de transport care se potrivesc exact pentru această

alegere. În cazul în care vânzătorul suportă costurile în baza unui contract de transport referitor

la descărcarea la punctul de destinaţie specificat, vânzătorul nu are dreptul de a recupera

costurile respective de la cumpărător, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel între părţi.

Vînzătorul trebuie să plătească costurile şi navlul necesare pentru a aduce mărfurile în portul de

destinaţie numit, dar riscul de pierdere sau avariere a mărfurilor, precum şi orice costuri

suplimentare datorate unor evenimente ulterioare livrării mărfurilor la bordul navei, se transferă de la

vînzător la cumpărător atunci cînd mărfurile trec balustrada vasului în portul de expediere. Condiţia CFR

obligă vînzătorul la îndeplinirea obligaţiilor pentru export. Această condiţie poate fi folosită numai pentru

transport pe mare sau pe cale navigabilă internă. Livrarea mărfurilor și facturilor comerciale, verificarea

și marcarea fac de asemenea parte din obligațiile vânzătorului. El va mai trebui să contracteze,

conform uzanţelor, pe propria cheltuială, transportul mărfurilor, la

portul de destinaţie numit, pe ruta obişnuită, într-un vas destinat

navigaţiei pe mare (sau destinat navigaţiei pe cale navigabilă

internă, după caz) de tipul folosit în mod normal pentru transportul

mărfurilor descrise în contract. Informațiile necesare pentru

asigurarea ulterioara a mărfii va fi furnizată, la cerere, dar și alte

informații necesare.

CIF (Cost, Insurance and Freight) (Cost, asigurare și transport)

Regula înseamnă că vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei sau achiziţionează bunurile

astfel livrate deja. Vânzătorul încheie contracte de asigurare pentru acoperirea riscului de

pierdere sau deteriorare a bunurilor în timpul transportului. Vânzătorul este nevoit să obţină

asigurări numai pe acoperirea minimă. Această condiție poate fi folosită numai pentru transportul

pe mare sau pe cale navigabilă internă. Obligațiile constau în: livrarea mărfii și facturilor

conform contractului, indeplinirea formalităților de export, contractarea transportului și a

asigurării pe propria cheltuială, costurile de încărcare și descărcare, informarea cumpărătorului

privitor la preluarea de către acesta a mărfurilor. Polița de asigurare va fi transmisă

cumpărătorului, iar ssigurarea trebuie contractată cu subscriitorii sau cu o

companie de asigurări cu bună reputaţie şi, în lipsa unei înţelegeri

exprese contrare, să fie în concordanţă cu acoperirea minimă a

institutului pentru clauze privind încărcăturile (Institutul

Subscriitorilor din Londra) sau cu orice set de clauze similar. Cînd

cumpărătorul o cere, vînzătorul va furniza, pe cheltuiala

cumpărătorului, asigurarea contra riscurilor de război, greve,

răscoale şi mişcări civile, dacă este posibil. Asigurarea minimă

acoperă preţul convenit în contract plus 10 %, adică 110 %, şi va fi

furnizată în moneda prevăzută în contract. Documentul obişnuit de transport

pentru portul de destinaţie convenit (de exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim

nenegociabilă sau un document de transport pe cale navigabilă internă), trebuie să cuprindă mărfurile din

contract, să fie datat în perioada convenită pentru expediere, să permită cumpărătorului să reclame

mărfurile de la cărăuş la destinaţie şi, dacă nu s-a convenit altfel, să permită cumpărătorului să vîndă

mărfurile în tranzit prin transferul documentului către un alt cumpărător (conosamentul negociabil) sau

prin avizarea cărăuşului.

5. Obligațiile cumpărătorului conform INCOTERMS 2010

EXW

Cumpărătorul suportă toate costurile şi riscurile rezultate din preluarea mărfurilor de la

localurile vânzătorului și până la destinația dorită. Astfel, acesta va plăti prețul prevăzut în

contract, va obține orice licență de export și import sau alte autorizații oficiale, va îndeplini

formalitățile vamale. Atunci când i se pun la dispoziție mărfurile, cumpărătorul trebuie să preia

mărfurile iar apoi să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere, inclusiv și în cazul când

întîrzie preluarea. În plus, cumpărătorul rambursează vânzătorului cheltuielile suportate pentru

asistența oferită, dar și asigură o dovadă privind preluarea mărfurilor.

FCA

Cumpărătorul se obligă: să plătească preţul prevăzut în contractul de

vînzare; să obţină, pe riscul şi cheltuiala sa, orice licenţă de import sau

altă autorizaţie oficială şi să îndeplinească toate formalităţile vamale

pentru importul mărfurilor şi, dacă este cazul pentru tranzitul acestora

printr-o altă ţară. În plus, acesta trebuie să contracteze pe cheltuiala sa

transportul mărfurilor de la locul numit, să suporte toate riscurile de

pierdere sau avariere a mărfurilor din momentul în care acestea au fost

livrate iar dacă un cărăuş numit de el nu preia mărfurile, să suporte toate

riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor de la data convenită sau de

la data de expirare a oricărei perioade fixate pentru livrarea mărfurilor,

cu condiţia, totuşi, ca mărfurile să fi fost livrate corespunzător

contractului, adică rezervate sau altfel identificate ca mărfuri contractate.

Cumpărătorul e impus să plătească toate costurile generate de mărfuri din

momentul în care acestea au fost livrate; să plătească orice costuri

suplimentare rezultate fie din omiterea numirii unui cărăuş, fie din

nepreluarea mărfurilor de către un cărăuş numit de el la data convenită,

sau fiindcă nu a avizat vînzătorul. Acesta va mai plăti toate impozitele,

taxele şi alte costuri oficiale, precum şi costurile pentru îndeplinirea

formalităţilor vamale plătibile pentru importul mărfurilor şi, dacă

este cazul, pentru tranzitul acestora printr-o altă ţară.El mai are

obligația să dea vînzătorului suficiente informaţii despre numele

cărăuşului şi, dacă e cazul, să specifice modalitatea de transport,

precum şi data sau perioada pentru livrarea mărfurilor şi, eventual,

punctul în cadrul locului unde mărfurile trebuie livrate cărăuşului.

Cumpărătorul nu trebuie să uite de acceptarea dovezii livrării, dar

și să plătească, dacă nu este convenit altfel, costurile inspecţiei

înainte de expediere cu excepţia cazului în care aceasta este

mandatată de autorităţile din ţara exportatoare; el plătește toate

costurile şi taxele rezultate din obţinerea documentelor sau

mesajelor electronice echivalente şi rambursează pe cele plătite de

vînzător în acordarea de asistenţă şi în contractarea transportului.

CPT

În baza respectivei reguli, cumpărătorul se consideră obligat să realizeze: plata prețului;

obținerea licențelor pentru export, tranzit și import; primirea și preluarea mărfurilor de la cărăuș

în portul de destinație numit; suportarea tuturor riscurilor sau pierderilor din acel moment;

suportarea riscurilor de descărcare; îndeplinirea formalităților vamale; acceptarea documentului

de transport; costurile inspecției înainte de expediere.

CIP

Cumpărătorul deține obligaţia de a solicita de la vânzător asigurarea împotriva riscului său de

pierdere sau avariere a mărfurilor în timpul transportului. Se includ și celelalte obligații precum

primirea autorizațiilor , licențelor de import, riscurile de pierdere sau avariere, inclusiv când nu

avizează vânzătorul când e nevoie, acceptarea documentului de transport ș.a.

DAT

Cumpărătorul are doar obligația de a prelua marfa la momentul stabilit, de a aviza vânzătorul în

situații excepționale, sau pentru asistență. Fiindu-i rambursate cheltuielile. După preluarea

mărfii, acesta suportă orice resicuri sau pierderi.

DAP

Cumpărătorul trebuie să suporte toate riscurile şi costurile de clearance-ul de import, adică să

realizeze formalitățile de import și să achite taxele vamale și impozitele, totodată el asigură

descărcarea și riscurile ce urmează după preluare.

DDP

Cumpărătorul e obligat: să acorde vînzătorului, la cererea, riscul şi cheltuiala acestuia, toată

asistenţa pentru obţinerea oricărei licenţă de import şi altă autorizaţie oficiali necesare pentru

importul mărfii; să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor dia momentul în

care acestea i-au fost puse la dispoziţie; să accepte ordinul de livrare sau documentul de

transport. În plus, el trebuie să plătească, dacă nu este altfel convenit, costurile inspecţiei

efectuate înainte de expediere, cu excepţia cazului în care aceasta este mandatată de

autorităţile din ţara exportatoare; dar și să acorde vânzătorului, pe cheltuiala acestuia,

orice asistență cerută.

FAS

Cumpărătorul e obligat: să plătească prețul; să obțină, cu riscuri și cheltuieli proprii, orice licență

de export și import sau alte autorizații oficiale și să îndeplinească toate formalitățile vamale

pentru export și import, eventual pentru tranzit; să contracteze pe propria cheltuială transportul

mărfurilor din portul de expediere numit; să preia mărfurile; să suporte toate riscurile de pierdere

sau avariere a mărfurilor din momentul în care acestea au fost livrate. El are și obligația de

avizare a vânzătorului cu suficiente informații despre numele vasului, locul de încărcare și data

cerută pentru livrare. De asemenea, va plăti costurile inspecției efectuate înainte de expediere.

FOB

Regula dată impune obligaţia cumpărătorului de a suporta toate costurile pentru riscurile de pierdere sau

avariere a mărfurilor, din punctul de predare de către vânzător. Plata prețului stabilit, obținerea licențelor

de import sau tranzit, transportul mărfurilor din portul numit, preluarea mărfurilor și suportarea

eventualelor riscuri din acel moment sunt alte obligații ale cumpărătorului. În cazul dacă transportul a

întârziat să ia marfa sau în general nu se prezintă, sau dacă vânzătorul nu a fost avizat, cumpărătorul

suportă orice costuri suplimentare. În plus, acesta trebuie să primească dovada livrării și să achite

inspecția înainte de expediție, să ramburseze cheltuielile vânzătorului pentru transmiterea documentelor și

mesajelor de asistență

CFR

Cumpărătorul plătește prețul stabilit, achită cheltuielile de import sau tranzit, primește mărfurile

și apoi suportă riscurile, suportă și cheltuielile de descărcare inclusiv cele de barje și cheiaj,

avizează vânzătorul, primește documentul de transport, își asumă cheltuielile pentru obținerea

mesajelor și documentelor, plătește inspecția mărfii înainte de expediție.

CIF

Cumpărătorul se obligă să: plătească prețul; să obțină licențele de export și import și să

îndeplinească formalitățile de import; să primească marfa de la cărăuș și să o preia în modul

convenit, să suporte riscurile în caz contrar; să plătească verificarea calității și cantității

mărfurilor, descărcarea lor; să ofere informațiile cerute de vânzător; să-și asume inspectarea

mărfii și cheltuielile pentru asistența solicitată de el.

6. Concluzii

Intenţia principală în intervenţiile operate în cadrul regulilor INCOTERMS, a fost cea de a

clarifica unele aspecte de la bun început, adică din faza negocierii şi încheierii contractului de

vânzare internaţională, contractul fiind cel care de fapt declanşează modul de desfăşurare a

tuturor operaţiunilor ulterioare cum sunt: ambalarea, individualizarea, transportul, asigurarea,

vămuirea, circuitul documentelor, plata, încasarea etc. În acest fel, regulile INCOTERMS au

reuşit să depăşească toate frontierele, constituindu-se într-un limbaj comun al oamenilor de

afaceri, indiferent de ţară (piaţă) pe care sunt folosite, având implicaţii directe asupra anumitor

cutume care aduc o notă discordantă în relaţiile comerciale dintre Europa - Orient, Europa şi

Continentul American, Continentul American şi Continentul African etc.