MTCS – Note de curs

Curs I - Introducere în metodele de cercetare – aspecte generale

Domeniul socio-uman, în care „obiectul” observației este ființa umană, societatea, în comparație cu alte discipline, pune probleme specifice atunci când se încearcă o abordare științifică deoarece, spre deosebire de științele fizice, natura umană are un caracter mult mai subtil, dinamic, fiind greu de surprins și, mai ales, de cuantificat. Din acest motiv, metodologia de investigare a fenomenelor sociale prezintă caracteristici comune cu metodele generale de cercetare științifică, dar și aspecte particulare, care o individualizează în acest context. Nu vom putea aborda metodele de cercetare științifică înainte de a clarifica o serie de elemente în ceea ce privește știința însăși.

Conceptul „știință” provine din latinescul scientia și înseamnă cunoaștere. Accepțiunile acestui concept au însă o variabilitate mult mai mare, cea mai frecventă fiind ideea conform căreia știința permite investigarea, studiul naturii prin observație și comportament și reprezintă suma tuturor cunoștințelor acumulate în urma acestei cercetări. Dacă vom accepta această idee ca o definiție a științei, nu putem să nu remarcăm imediat apelul la o metodă de bază – metoda observației. Într-adevăr, observația formează baza tuturor metodelor de cercetare științifică, toate acestea fiind forme mai mult sau mai puțin elaborate ale metodei observației.

În secolul nostru, majoritatea cunoașterii umane are o bază științifică. Totuși, dezvoltarea științei s-a realizat și continuă să se realizeze de-a lungul a două axe:

Axa pozitivism versus teorie – opune căutării precise, exacte, cuantificabile a informației, modelul teoretic ce încearcă să explice, să generalizeze faptele observate;

Axa natural, fizic versus social, uman – opune posibilității de investigare și măsurare directă, imediată, posibilitatea de investigare și măsurare indirectă, subtilă, specifică domeniului socio-uman.

Teorie, model, ipoteză

Fundamentul conceptual al unei științe rezidă în aceste trei elemente. Un model reprezintă o descriere a unui fenomen fizic sau social, a unui obiect sau a unui proces, descriere folosită pentru a efectua predicții verificabile prin experiment sau prin observație.

Nu doar în științele socio-umane lucrăm cu modele, ci și în domeniul științelor fizice. Modelul reprezintă fundația, fundamentul pe care se construiește orice demers de cercetare științifică. De cele mai

multe ori, fenomenele și procesele fizice ori sociale sunt prea complexe pentru a putea fi studiate exhaustiv și inaccesibile verificării directe. Modelarea acestora reprezintă prima și cea mai importantă etapă. Asigurăm astfel o reproducere teoretică a fenomenului studiat, reproducere care să fie suficient de simplă pentru a putea fi investigată, dar, în același timp, să respecte caracteristicile esențiale ale modelului. Astfel, concluziile rezultate în urma cercetării modelului pot fi apoi extinse, generalizate, la nivelul fenomenului studiat.

De exemplu, un geolog nu poate aduce muntele în laborator pentru a fi studiat. El va construi însă un model teoretic al muntelui sub aspectul elementelor de interes cum ar fi structura rocilor, perioada de formare etc. Analizând apoi doar câteva roci din acel munte el poate decide că întregul munte are o structură calcaroasă, a fost format acum un milion de ani etc. Fenomenele fizice și cele sociale, de cele mai multe ori nu pot fi studiate direct. Construind însă un model care poate fi studiat, devine comprehensibil prin observarea modelului și raționament, însăși fenomenul.

La fel, un cercetător în domeniul socio-uman nu poate studia direct infracționalitatea. Poate însă construi un model care să vizeze anumite aspecte ale infracționalității (de exemplu infracțiunile cu carduri bancare), va construi un

1

Experiment(Pozitivism) Teorie

Socio-uman

Natural, fizic

Axele determinante ale domeniilor științifice

eșantion reprezentativ, va investiga modelul folosind datele culese de la eșantion și apoi va extinde cunoștințele dobândite, prin raționament, la nivelul fenomenului general.

Ipoteza științifică reprezintă o afirmație care nu a fost încă nici confirmată, nici infirmată prin experiment sau observație. Nu este suficient să avem un model pentru a iniția o cercetare științifică. Trebuie să facem și o serie de supoziții referitoare la ce anume dormim să observăm și la ce ne așteptăm să obținem pentru a putea verifica modelul. Acest rol revine ipotezei științifice.

De exemplu, nu putem studia infracționalitatea doar construind modelul. Avem nevoie să stabilim ce anume vom observa, în ce condiții se manifestă fenomenul etc. Pentru a putea demara o cercetare, ne trebuie așadar o serie de ipoteze. Probabil că ne interesează să aflăm legătura între infracționalitatea electronică și mediul de proveniență al infractorilor. Vom putea acum formula o ipoteză de cercetare de genul „Există o relație între mediul de proveniență al infractorilor și frecvența infracțiunilor informatice cu carduri bancare”. Verificând această ipoteză vom putea, în final, verifica însăși modelul.

Teoria sau legea reprezintă o generalizare științifică bazată pe observații empirice. În urma demersului de cercetare vom căuta regularități, fapte repetabile în diferite condiții, elemente care ne permit să efectuăm prognoze. Iată că teoria științifică nu are aici sensul comun și oarecum peiorativ de idee care nu se bazează pe nicio dovadă, ci, din contra, înseamnă chiar opusul acestei concepții – regularitate și predicție. Poate cel mai important element al valorii unei teorii îl reprezintă factorul timp. O teorie este cu atât mai valoroasă cu cât rezistă în timp. Teoria atracției gravitaționale este un bun exemplu în acest caz, în timp ce teoria geocentrică, teorie conform căreia pământul este în centrul sistemului solar, deși a rezistat mult timp, s-a dovedit în final falsă. Acest lucru ne arată că o teorie nu este imuabilă, din contra, este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată dacă apar dovezi, fapte noi. Nu este obligatoriu ca apariția unor fapte noi să demonteze complet o teorie deja existentă, așa cum s-a întâmplat cu teoria geocentrică. Uneori faptele noi, deși formează baza unei alte teorii, pot completa o teorie existentă. Este cazul noii teorii a relativității generale care s-a constituit într-o teorie superioară mecanicii newtoniene, însă fără a o anula.

Plecând de la aceste elemente, scopul metodei științifice este acela de a acumula cunoștințe, de a porni de la ipoteze aplicate unui model științific și de a dezvolta teorii, generalități.

2

Principiile de bază ale cercetării științifice

Știința nu are un caracter dogmatic, nu are pretenția de a fi în posesia unui adevăr absolut. Orice rezultat al unei cercetări științifice este privit cu maximum de scepticism, fiind valabil până la contrazicerea lui de către o altă cercetare științifică. Așadar, demersul științific este unul falsificabil și verificabil. Știința nu răspunde niciodată „cert” în fața unui fapt studiat. De cele mai multe ori răspunsul este negativ, iar uneori știința spune „poate”. Această perspectivă sceptică este singura care oferă un caracter științific oricărui demers. Nu există o teorie științifică universal valabilă. Toate teoriile științifice expun situațiile în care sunt adevărate, dar și situațiile în care s-ar putea ca acestea să nu fie adevărate. De aceea, întotdeauna teoriile științifice au un caracter probabilistic și nu unul cert.

De exemplu, teoria mecanicii newtoniene nu este valabilă la viteze apropiate de viteza luminii, la acest nivel aplicându-se teoria relativității generale. Însă nici această teorie nu se poate aplica la dimensiuni foarte mici, la nivel cuantic, aici intervenind ceea ce numim mecanică cuantică.

Nu ne-ar folosi la nimic rezultatele unei cercetări științifice dacă le-am ține doar pentru noi. Ele trebuie făcute publice, astfel încât alți cercetători să le poată relua în alte condiții, astfel creându-se premisele construirii unei teorii. Un alt principiu fundamental al cercetării științifice, la care am mai făcut referire, este acela al scepticismului științific sau al interogației sceptice. Mediul științific nu este o scenă de teatru iar omul de știință nu este un actor care să primească laude. Știința nu este artă. Majoritatea cercetătorilor vor privi cu scepticism rezultatele unei cercetări, acestea putând fi validate doar în urma unui număr mare de repetări care toate conduc la rezultate comparabile, apropiate. De aceea rezultatele unei cercetări științifice trebuie minuțios documentate, pașii urmați pentru a ajunge la o concluzie trebuie explicați, detaliați. Din fericire există o serie de norme în acest domeniu, reguli care stipulează elementele și logica raportării cercetărilor (spre exemplu normele APA). De cele mai multe ori, lucrările de cercetare fac trimitere una la cealaltă pentru a susține, critica sau perfecționa o teorie existentă. De aceea specificarea tuturor surselor de documentare folosite și analiza stadiului actual al cunoașterii în domeniu reprezintă aspecte esențiale într-o cercetare științifică. Altminteri se riscă „descoperirea” unor fapte de altfel bine cunoscute.

Sintetizând, o teorie, pentru a avea un caracter științific, trebui să îndeplinească, concomitent, o serie de cerințe specifice:

3

Nu trebuie să prezinte afirmații care se conțin pe ele însele ca premisă . O teorie nu poate fi explicată prin ea însăși. Faptele care au condus la fundamentarea teoriei nu trebuie să intre în componenta operațională a acesteia. Nu putem explica infracționalitatea prin infracționalitate, delincvența prin delincvență etc.

Nu trebuie să existe contradicții în cadrul teoriei (principiul consistenței interne). Acest aspect este evident. O teorie care se contrazice prin ea însăși nu este o teorie.

Nu trebuie să existe contradicții cu alte teorii recunoscute (principiul consistenței externe). Nu putem accepta și teoria geocentrică, și teoria heliocentrică. Una dintre ele trebuie să dispară, lucru care s-a și întâmplat.

Trebuie să găsească soluții la probleme noi, să explice lucruri care nu au fost până acum explicate. O teorie nouă completează volumul de informații al omenirii și nu reinventează roata. O teorie care încearcă să explice ceva ce este deja explicat printr-o altă teorie nu este o teorie științifică. Teoria relativității generale nu anulează mecanica newtoniană ci o completează la viteze apropiate de viteza luminii și în câmpuri gravitaționale foarte mari.

Trebuie să poată fi verificată practic (principiul testabilității empirice). O teorie care nu se poate verifica în practică rămâne la stadiul de speculație teoretică, apropiindu-se mai mult de înțelesul comun al acestui concept. Este cazul teoriei vieții inteligente pe alte planete, al teoriei teleportării etc. Deocamdată asemenea abordări nu se pot constitui în teorii științifice viabile, lipsind exact această componentă.

Trebuie să ofere o explicație eficientă a faptelor, fenomenelor. Acest principiu nu necesită comentarii suplimentare. O teorie, intrinsec, are acest rol. Dacă nu poate explica eficient și plauzibil fenomenul care constituie obiectul său, atunci nu poate fi o teorie.

Falsificabilitatea. Criteriu asupra căruia ne-am expus deja punctul de vedere. Teoria trebuie să creeze posibilitatea infirmării ei prin experiment și observație. O teorie nefalsificabilă nu este o teorie științifică, intrând mai curând în categoria dogmelor religioase.

Latura instrumentală, practică, a oricărei științe o reprezintă setul de metode de cercetare pe care știința le are la dispoziție pentru construirea și verificarea teoriilor acesteia. Demersul de cercetare – numit și experiment științific, deși nu se

4

referă strict la metoda experimentală – prezintă o serie de caracteristici care-l individualizează și-l diferențiază de cunoașterea bazată pe simțul comun:

Un demers științific este în primul rând obiectiv (principiul verificabilității inter-subiective. Acest criteriu arată că o cercetare poate fi considerată obiectivă dacă diferiți cercetători, în condiții identice, ajung la aceleași rezultate finale. Aspectul se centrează pe latura de diseminare a rezultatelor. Nu putem avea pretenția de obiectivitate dacă ținem rezultatele în sertar și avem senzația că deținem adevărul absolut. Pentru a dobândi caracter științific, rezultatele trebuie expuse public și verificate de către alți cercetători.

Un demers științific trebuie să fie fidel. Repetarea cercetării științifice în aceleași condiții trebuie să conducă la rezultate identice sau foarte apropiate. Dacă am dori să testăm teoria gravitației, de fiecare dată când aruncăm o piatra de la un balcon, piatra se îndreaptă spre sol. Experimentul este fidel deoarece ori de câte ori am face acest lucru, rezultatul va fi identic. Nu sunt șanse ca piatra să plutească sau să se îndrepte spre cer.

O cercetare științifică trebuie să fie validă. Cercetarea trebuie să măsoare ceea ce-și propune să măsoare și nu altceva. De exemplu, dacă dorim să investigăm științific infracționalitatea, iar una dintre metode ar fi ancheta bazată pe chestionar, întrebările din chestionar vor trebui să se refere la infracționalitate și nu la preferințele pentru parfumuri.

O cercetare științifică trebuie să fie standardizată și comparabilă. Regulile de desfășurare ale acesteia trebuie să fie cât mai simple posibil, cât mai precise, astfel încât cercetarea să poată fi reprodusă în aceleași condiții, indiferent de cercetător.

Metodologie, metodă, procedeu, instrument

Etimologic, cuvântul metodologie provine din limba greacă prin asocierea cuvintelor odos (cale, drum) metha (către) și logos (cuvânt, știință), având sensul de știința căii de urmat în vederea realizării a ceva, drum care trebuie parcurs.

Dincolo de etimologie, înțelegem prin metodologie ansamblul metodelor utilizate de către o știință în vederea realizării cunoașterii științifice, împreună cu strategiile de investigare pe care le utilizează. Orice proces de cercetare științifică face apel la metodologia de cercetare a științei respective în vederea realizării obiectivelor.

5

După Roman și Simionescu (Roman, și alții, 1993), metodologia înseamnă mai mult decât suma metodelor unei științe, presupunând și:

Principiile care ghidează cercetarea problematicii științifice; Cadrele prin care se garantează validitatea și fidelitatea demersului de

cercetare; Normele de folosire a metodelor, tehnicilor și procedeelor de cercetare

științifică; Valoarea și limitele fiecărui tip de metodă;

Reunind metodele și propunând cadrul general și strategiile de cercetare, conceptul de metodologie se află la nivelul cel mai înalt de abstractizare. Chelcea (Chelcea, 1992) ierarhizează componentele metodologice ale unei științe pe o axă ale cărei extreme sunt reprezentate de nivelul teoretic și nivelul empiric al cercetării, astfel:

Remarcăm faptul că metodologia se află, ca și concept, la un nivel teoretic, în timp ce latura empirică, concretă, practică este reprezentată de instrumentele de cercetare.

Metoda, având aceeași etimologie grecească menționată mai sus, reprezintă „modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și transformare a realității obiective” (Chelcea, și alții, 1998). Subordonată metodologiei, metoda nu este altceva decât o înlănțuire ordonată a mai multor tehnici, care, la rândul lor, vor fi operaționalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare (G. Friedman, P. Naville, Traité du sociologie du travail apud Stăiculescu Brezeanu, 2001). Metodele conțin tehnici, procedee și instrumente de cercetare, elemente concrete care fac posibil demersul de cercetare științifică.

Tehnica provine din cuvântul grecesc tekne (procedeu) și se definește ca „ansamblu de prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune

6

Nivel teoretic Nivel empiric

Metodologia Instrumente de cercetare

Metode Tehnici Procedee

Relația dintre componentele metodologice ale unei științe (adaptat după (Chelcea, 1992))

eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera producției spirituale (tehnici de cunoaștere, de creație etc.) precum și în cadrul unor acțiuni umane (tehnici de luptă, sportive etc.)” (Academia Română. Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”, 1998).

Fiecare metodă de cercetare presupune mai multe tehnici, iar fiecare tehnică se poate aplica în mai multe feluri. Din cauză că în domeniul științelor socio-umane nu există o delimitare netă și certă între metode și tehnici, cei mai mulți autori preferă să trateze aceste două aspecte împreună, acesta fiind și motivul pentru care cele mai multe lucrări de specialitate conțin sintagma „metode și tehnici”, nediferențiind între aceste două concepte.

Procedeul de cercetare are o semnificație mult mai clară și se referă la modalitatea de utilizare a instrumentelor de cercetare. Acesta conține specificații clare referitoare la cum trebuie și cum nu trebuie folosit un instrument, insistându-se asupra regularităților, condițiilor de administrare, vizând modalitatea de colectare a datelor, modalitatea de scorare etc.

Instrumentul de cercetare reprezintă latura instrumentală a oricărei investigații științifice și se referă la materialele concrete pe care le folosește cercetătorul în vederea cunoașterii științifice a fenomenelor. Foaia unui chestionar, foaia de înregistrare a răspunsurilor, aparatul de monitorizare a tensiunii arteriale sunt tot atâtea exemple de instrumente de cercetare.

Sintetizând principalele concepte ale metodologiei de cercetare, putem afirma că în domeniul socio-uman și juridic uzităm de o metodologie adaptată științelor sociale. Această metodologie conține un ansamblu de metode și tehnici (metoda observației, metoda anchetei, metoda convorbirii etc.), fiecare metodă dispunând de un set de procedee distincte (chestionarul, analiza de conținut, focus-grupul etc.), procedee care presupun utilizarea unor instrumente de cercetare (foi de răspuns, mijloace de înregistrare audio –video etc.).

Clasificări ale metodelor de cercetare

Cercetarea științifică are un număr impresionant de metode și tehnici, fiecare metodă dispunând de procedee și instrumente specifice. Se impune, așadar, o încercare de clasificare și sistematizare a acestor metode, după o serie de criterii. Astfel, Plano (Plano, 1993) propune o clasificare după criteriul temporal și distinge între:

7

Metode longitudinale care presupun investigarea unui fenomen în evoluție, perspectivă pe care o denumește „viziune în lungime”. În această categorie putem include metoda biografică, studiile de caz, studiile de tip panel etc. Specificul metodelor longitudinale de cercetare constă în faptul că acestea nu se rezumă la a efectua o „radiografie seacă” a fenomenului investigat, la constatarea stării de moment a acestuia, ci se concentrează pe aflarea modului în care fenomenul evoluează în timp.

Metode transversale care presupun investigarea stării actuale a fenomenului, perspectivă denumită „viziune în lățime”. Ca metode, putem menționa observația, ancheta, testele, unele experimente etc. De această dată, evoluția în timp a fenomenului nu interesează, accentul punându-se pe diagnosticul stării actuale.

După demersul investigației științifice se poate distinge între:

Metode calitative având o orientare fenomenologică, axată pe descrierea fenomenului. Aceste metode sunt implicate în cercetări de tip idiografic, cu accent pe cazul individual, particular. Posibilitățile de utilizare a metodelor statistice de analiză a datelor sunt limitate, studiile sunt mai mult descriptive și nu-și propun crearea de regularități, de legi. Ca exemple de metode din această categorie putem menționa interviul biografic (anamneza), interviu nestructurat, studiul de caz, anumite forme ale observației etc.

Metode calitative având o puternică orientare pozitivistă, axată pe explicarea fenomenului, pe stabilirea de regularități, legi funcționale, determinând cercetări de tip nomotetic. Rolul metodelor statistice de analiză a datelor este foarte important, asemenea cercetări urmărind inferențe logice, extinderea rezultatelor obținute la nivelul întregii populații, efectuarea de predicții. Ca exemple de metode din această categorie putem menționa ancheta, interviul structurat, experimentul etc.

După criteriul locului ocupat în procesul investigativ, putem discuta despre următoarele categorii de metode:

Metode de proiectare a cercetării – intervin în etapa construirii modelului de cercetare, a stabilirii planului de investigație și a formulării ipotezelor. Putem recunoaște metode de eșantionare, metode de operaționalizare a conceptului, planuri de cercetare etc.

8

Metode de recoltare a datelor – intervin în etapa activității de teren, moment în care are loc culegerea datelor brute necesare studiului științific. Putem menționa metoda anchetei, metoda experimentului, metoda observației etc.

Metode de analiză și prelucrare a datelor – intervin după etapa colectării datelor și presupun, de obicei, operații statistico-matematice prin intermediul cărora se trece de la datele brute, nesistematizate, la un model matematic comprehensibil al fenomenului studiat. Remarcăm metode bazate pe comparații și corelații, analiza factorială, analiza de structură, etc.

Metode de interpretare – presupun operații și raționamente logice prin intermediul cărora modelul matematico-statistic este transformat într-un cadru explicativ al fenomenului investigat. În această etapă cercetătorul poate folosi metode inductive, metode deductive, metode comparative sau explicații cauzale.

Nu avem pretenția epuizării tuturor criteriilor de clasificare a metodelor de cercetare în științele socio-umane și juridice. O asemenea abordare ar face mai curând obiectul unei enciclopedii. Ne-am rezumat doar la prezentarea celor mai importante categorii, oferind astfel un cadru conceptual adecvat și o bază solidă a înțelegerii noțiunilor ulterioare.

Curs 2 - Etapele cercetării științifice

Demersul de cercetare științifică nu este și nici nu poate fi un demers haotic. Ar intra în conflict cu însăși ideea de cercetare științifică, încălcând grav principiile sale. El reprezintă o succesiune organizată și sistematizată de faze, fiecare etapă având un specific propriu. În literatura de specialitate se pot remarca mai multe puncte de vedere, începând de la cele extrem de analitice, până la cele foarte sintetice, toate tratând însă aceleași aspecte.

Definirea problemei

Este prima etapă a oricărei cercetări științifice. Volumul de cunoștințe al umanității este foarte mare și, din această cauză, este improbabilă ideea unei cercetări absolut originale. Totodată, la fel de improbabilă este și posibilitatea unei investigații exhaustive a unui fenomen. De aceea, definirea problemei se referă la două aspecte esențiale: (a) delimitarea aspectelor particulare ale fenomenului studiat și (b) investigarea altor cercetări efectuate pe aceeași temă.

9

Pentru ca o cercetare să aibă un caracter științific este necesar să îndeplinească cel puțin criteriul noutății și criteriul posibilității empirice. O cercetare științifică este un proces laborios, mare consumator de timp și de resurse financiare. Nu are niciun sens investiția într-un asemenea demers dacă nu aduce un plus de cunoștințe în domeniu sau dacă este improbabil să poată fi realizată.

De exemplu, putem concepe o cercetare în care ne propunem să construim un dispozitiv de teleportare sau o cercetare în care să descoperim o modalitate prin care un obiect greu să poată fi deplasat mai ușor pe sol. În primul caz nivelul tehnologic al omenirii nu permite implementarea unei asemenea soluții, cercetarea rămânând la stadiul de speculație teoretică, iar în al doilea caz, cercetarea ar fi inutilă, deoarece problema a fost rezolvată cu mult timp în urmă prin inventarea roții.

Din aceste motive, orice investigație științifică debutează cu studiul cercetărilor efectuate, relevante în domeniul de interes. În orice universitate există acces la bazele de date internaționale care indexează publicații în domeniu. Acestea sunt, de obicei, tematice, și conțin un volum imens de informații relevante. Selecția și prelucrarea articolelor de specialitate se face în baza unei metode specifice – meta-analiza. În urma acestor cercetări rezultă o sinteză informativă care prezintă, condensat, stadiul cercetărilor în domeniu. Pe baza acestor date se poate decide asupra relevanței și importanței cercetării care urmează să fie efectuată și, de asemenea, furnizează un cadru conceptual în vederea elaborării obiectivelor.

Definirea problemei și documentarea poate dura de la câteva luni la câțiva ani în funcție de tenacitatea cercetătorului, accesul la informații și complexitatea problemei.

Un alt element care ține de această etapă se referă la aspectele fenomenului investigat. Nu putem studia direct infracționalitatea, de exemplu, deoarece complexitatea fenomenului este foarte mare. Va trebui să specificăm clar la ce componentă particulară a infracționalității ne referim. Avem în vedere infracționalitatea informatică? Cea economică? Cea împotriva vieții umane? Fenomenele sociale sunt, în marea lor majoritate, mult prea complexe pentru a putea fi studiate exhaustiv. Cercetările se realizează pe aspecte particulare ale unui fenomen social și nu pe fenomenul social în ansamblu.

Etapa definirii problemei se finalizează, din punct de vedere practic, cu un raport-sinteză al studiilor referitoare la domeniul investigat și cu o definiție clară a

10

aspectelor particulare care vizează fenomenul cercetat. În funcție de rezultatele acestei etape se decide continuarea sau abandonarea cercetării și se poate trece la următoarea etapă.

Proiectarea cercetării

Este o etapă complexă, de importanță critică pentru cercetare și care are în vedere mai multe faze: (a) stabilirea obiectivelor cercetării, (b) stabilirea planului de cercetare și a ipotezelor cercetării, (c) stabilirea eșantionului sau a lotului de cercetare, (d) stabilirea metodelor și a tehnicilor de cercetare și (e) stabilirea modalității de colectare și înregistrare a datelor, instruirea operatorilor.

Indiferent de calitatea metodelor folosite, de experiența operatorilor sau de gradul de rafinare al metodelor de analiză a datelor, o cercetare proiectată greșit va conduce la rezultate irelevante. În acest domeniu se poate aplica perfect justificat principiul GIGO (Garbage In Garbage Out). Dacă avem date invalide, nu putem obține decât rezultate invalide. Problema este că în urma unei cercetări greșit proiectate, ne putem aștepta, în cel mai bun caz, la remarci ironice din partea altor cercetători și la o scădere drastică a prestigiului științific. În cel mai rău caz, rezultatele unei cercetări eronate pot conduce la decizii greșite, disfuncționalități sociale sau chiar catastrofe ori tragedii. Imaginați-vă doar ce-ar însemna o cercetare greșit proiectată în domeniul farmaceutic sau în cel medical pentru a avea imaginea implicațiilor posibile ale unei astfel de erori.

Stabilirea obiectivelor unei cercetări se realizează în baza informațiilor dobândite în etapa anterioară. Orice cercetare științifică prezintă două categorii de obiective: generale și specifice.

Obiectivele generale ghidează cercetarea în ansamblul ei. Un studiu științific are unul, maximum două obiective generale. Nu ne putem concentra eforturile pe mai multe planuri; or, planurile sunt ghidate exact de modul de formulare al obiectivelor generale. (Opariuc-Dan, 2009).

Obiectivele generale ale unei cercetări sunt formulate în urma unui cumul de observații și, recomandat, în urma unui studiu meta-analitic. În ultima situație, este necesară prezentarea rezultatelor studiului meta-analitic care a ghidat formularea obiectivului general și prin care se demonstrează lipsa de abordare sau abordarea nepertinentă a problemei studiate. Spre exemplu, constatăm că, pe măsură ce crește numărul de kilometri parcurși cu un automobil, crește și riscul de apariție al

11

unui accident și ne propunem să studiem științific această problemă. În mod normal, ar trebui să începem prin a analiza cercetările existente în acest domeniu și să desfășurăm un studiu meta-analitic. În urma acestui studiu, putem preciza obiectivul general al cercetării, de forma: „Obiectivul general al cercetării îl reprezintă stabilirea relației existente între numărul de kilometri parcurși și probabilitatea de apariție a unui accident rutier”. Observăm că enunțarea problemei ce urmează a fi studiată s-a făcut extrem de clar și explicit, astfel încât se pot defini termenii și condițiile proiectării unui studiu experimental sau a unei cercetări bazate pe sondaj.

Obiectivele specifice reprezintă aspecte detaliate ale investigației științifice, derivă din obiectivul general și creează baza formulării ipotezelor de cercetare (alternative). În funcție de dimensiunile cercetării și de resursele pe care le are la dispoziție cercetătorul, se pot formula unul, două, trei… douăzeci de obiective specifice, aflate în legătură cu obiectivul general. (Opariuc-Dan, 2009).

Planul de cercetare reprezintă un design care permite atribuirea subiecților în diferite condiții experimentale, împreună cu modalitățile de analiză a datelor rezultate (Kirk, 1995). Același autor stipulează o serie de etape care presupun crearea unui design de cercetare (Kirk, 1995):

Formularea ipotezelor statistice derivate din ipotezele științifice; Determinarea condițiilor de cercetare; Specificarea numărului de subiecți care urmează să participe la cercetare,

precum și populația din care vor fi extrași; Specificarea procedurii de atribuire a subiecților în diferitele condiții de

cercetare; Precizarea tehnicilor ce vor fi folosite pentru analiza datelor.

Planul de cercetare nu este altceva decât rezultatul finit al acestei etape și reprezintă instrumentul de bază al oricărei cercetări științifice. Deși planurile de cercetare se referă strict la aspecte care privesc în mod direct cercetarea științifică, ele intră în componența unui concept mai larg, numit proiect de cercetare. Acesta conține, alături de planul de cercetare, și alte elemente care contribuie la buna desfășurare și care asigură succesul demersului științific, cum ar fi alocarea resurselor umane și materiale, bugetul, strategiile de diseminare și promovare a rezultatelor cercetării, sustenabilitatea cercetării, impactul rezultatelor cercetării pe plan social etc.

12

Formularea ipotezelor de cercetare. O ipoteză reprezintă o prezumție clară, explicită și verificabilă referitoare la relațiile sau diferențele existente între două sau mai multe variabile identificate de planul de cercetare. Plecând de la definiția menționată mai sus, rezultă faptul că o ipoteză de cercetare este legată, evident, de obiectivele cercetării. Deoarece o ipoteză urmează să fie testată statistic, formularea acesteia trebuie făcută în termeni de claritate maximă, fără ambiguități, demersul testării ipotezelor fiind unul logic și demonstrabil prin procedee statistice specifice (Opariuc-Dan, 2009).

O primă distincție se poate face între ipoteze unilaterale (unidirecționale) și ipoteze bilaterale (bidirecționale) (Clocotici, și alții, 2000).

Ipotezele unilaterale se utilizează în momentul în care avem o idee despre sensul, direcția în care evoluează variabilele. Aceste ipoteze sunt mai precise și permit dezvoltarea unor studii pertinente, existând șanse mai mari să fie susținute de analiza datelor. O ipoteză unilaterală se recunoaște după modul de formulare, deoarece în enunțul acesteia regăsim direcția de evoluție a variabilelor. De exemplu, dacă desfășurăm o cercetare care are ca scop analiza legăturii dintre anxietate și depresie, am putea formula o ipoteză unidirecțională de tipul: „există o legătură pozitivă între nivelul anxietății și nivelul depresiei”. În această situație, ipoteza va fi susținută numai în cazul în care legătura dintre anxietate și depresie este pozitivă, adică în situația în care subiecții cu anxietate mare manifestă și puternice simptome depresive sau subiecții cu anxietate mică nu prezintă simptome depresive. Ipoteza nu se susține dacă, de exemplu, subiecții cu anxietate mică manifestă puternice simptome depresive (cazul unei corelații negative). Deși mult mai precisă, există în permanență riscul să nu putem susține ipoteza, în condițiile în care sensul formulat nu este reprezentat de datele cercetării, chiar dacă, în urma analizei, pot rezulta și alte sensuri specifice;

Ipotezele bilaterale nu impun direcția de evoluție a variabilelor. Deși mai puțin precise în comparație cu cele unilaterale, ipotezele bilaterale oferă o mai mare libertate cercetătorului. O formulare de genul „există o legătură între nivelul de anxietate și predominanța simptomelor depresive” poate fi susținută atât în cazul în care corelația este pozitivă, cât și în situația unei corelații negative. Ipoteza nu este susținută doar în condițiile în care, cu o mare probabilitate, se demonstrează inexistența unei asemenea relații.

Totuși, în cercetarea științifică testarea unei ipoteze nu se face prin formularea menționată mai sus – denumită și ipoteză alternativă –, ci printr-un fel de „invers”

13

al acesteia, pe care îl numim ipoteza nulă sau ipoteza statistică. Testarea unei ipoteze înseamnă, de fapt, testarea ipotezei nule în vederea respingerii sau a nerespingerii acesteia.

Reluând exemplul de mai sus, ipoteza alternativă se notează, de obicei, cu H 1 și poate fi enunțată astfel:

„H1: Presupunem că există o legătură între nivelul de anxietate și nivelul de depresie.”

Din punct de vedere statistic, nu putem verifica direct această ipoteză. Singura modalitate prin care putem sprijini ipoteza alternativă este să enunțăm și apoi să testăm ipoteza nulă. De obicei, ipoteza nulă – notată cu H0 – este o negare logică a ipotezei alternative și poate fi formulată astfel:

„H0: Nu există nicio legătură între nivelul de anxietate și nivelul de depresie.”

Într-o cercetare, există o singură ipoteză nulă și una sau mai multe ipoteze alternative. Ipoteza nulă este cea care orientează planul (designul) cercetării. Dacă în urma analizei datelor, respingem ipoteza nulă, înseamnă că datele noastre susțin una dintre ipotezele alternative. Dacă ipoteza nulă nu este respinsă, datele nu sprijină ipoteza alternativă.

Acesta este singura modalitate prin care se poate testa o ipoteză. Rețineți că nu putem confirma sau infirma ipoteza alternativă și nici ipoteza nulă. Singurul lucru pe care îl putem face este să respingem sau să nu respingem ipoteza de nul. Pentru ca acest lucru să devină clar, vom explica puțin, prin exemplu, logica testării ipotezei de mai sus. Cum ați proceda pentru a studia legătura dintre anxietate și depresie? Vom lua cazul cel mai simplu, în care dispunem de două chestionare, unul care măsoară anxietatea și un al doilea care măsoară depresia. Administrăm apoi cele două chestionare unui lot de cercetare de, să zicem, 30 de subiecți. După colectarea datelor, plecăm de la ideea că nu există nicio legătură între nivelul de anxietate și nivelul depresiei (conform principiului scepticismului științific).

Nu trebuie să uităm faptul că scopul acestei cercetări îl reprezintă extragerea unei concluzii valabile la nivelul întregii populații, pe baza studiului unui eșantion. Chiar dacă observăm o relație între cele două variabile, întotdeauna există o probabilitate – mai mare sau mai mică – ca rezultatul să fie obținut pe baza unei erori de eșantionare. Ipoteza nulă ne indică, de fapt, probabilitatea de a obține aceste date în condițiile în care ar fi adevărată, adică în condițiile în care datele se

14

obțin în urma unei erori de eșantionare. Practic, în momentul în care calculăm relația dintre cele două variabile, calculăm probabilitatea de obținere a acestei relații ca rezultat al unei erori de eșantionare. Oricând există posibilitatea ca relația constatată la nivelul eșantionului să nu se regăsească într-adevăr la nivelul populației, deoarece datele colectate la nivelul eșantionului sunt rezultate în urma unei erori de eșantionare.

În exemplul nostru, să presupunem că găsim o relație între anxietate și depresie, în sensul că persoanele anxioase prezintă și simptome depresive. Am lucrat, totuși, pe un eșantion și nu cu întreaga populație. Înainte de a face această afirmație valabilă pentru întreaga populație, ne putem pune problema care ar fi probabilitatea ca relația pe care am descoperit-o să nu existe de fapt (ipoteza nulă), adică relația să fie rezultatul unor erori de eșantionare. Dacă această probabilitate este suficient de mică, să spunem 5%, atunci putem concluziona că relația descoperită nu este rodul unor erori de eșantionare, ci o putem regăsi la nivelul populației. Acest procent de 5% nu înseamnă altceva decât că, la doar 5 subiecți dintr-o sută de subiecți, relația s-ar putea să nu se verifice. În acest caz, probabilitatea ca ipoteza nulă să fie adevărată este foarte mică și o putem respinge. Respingând ipoteza nulă, putem sprijini ipoteza alternativă. Nu am spus că o confirmăm sau că o acceptăm. În realitate, ipoteza alternativă nu poate fi confirmată sau acceptată, deoarece în permanență apare excepția (cele 5 persoane dintr-o sută) pentru care ipoteza alternativă nu este adevărată.

Dacă ar fi să concluzionăm, am putea spune că logica testării ipotezelor cuprinde patru etape (Dancey, și alții, 2002):

Formularea ipotezei; Măsurarea variabilelor implicate și stabilirea relațiilor dintre variabile; Calcularea probabilității de obținere a acestor relații în condițiile în care

relațiile de fapt nu există la nivelul populației; Dacă probabilitatea calculată în etapa anterioară este destul de mică,

atunci există o probabilitate foarte mare ca relația descoperită să se regăsească la nivelul populației.

O ultimă mențiune referitoare la ipoteza nulă. În general, unii consideră ipoteza nulă o ipoteză a absenței. (Sava, 2004). Această abordare este o abordare eronată. Ipoteza nulă nu înseamnă lipsa unei corelaţii sau lipsa unei diferenţe, ci probabili -tatea ca diferenţa sau corelaţia să fie obţinută ca rezultat al unei erori de eşan-tionare. O legătură între două variabile, chiar foarte scăzută, există totuşi, doar că

15

probabilitatea ca această relaţie să fie rezultatul unor erori de eşantionare este foarte mare şi nu trebuie ignorată. Prin urmare, ipoteza nulă nu afirmă de fapt că nu există o legătură, ci trebuie privită mai degrabă ca o ipoteza ce urmează să fie anulată şi nu ca ipoteza absenţei.

Stabilirea eșantionului sau a lotului de cercetare reprezintă o altă fază a proiectării unei cercetări științifice. Sunt foarte rare cazurile în care desfășurăm o cercetare pe întreaga populație. Metodele care urmăresc investigarea întregii populații se numesc metode exhaustive de cercetare, în timp ce metodele care folosesc eșan-tioane sau loturi de cercetare poartă numele de metode selective. Iată o nouă clasificare a metodelor de cercetare după criteriul volumului populației implicate în cercetare.

Stabilirea eșantionului presupune precizarea regulilor și a procedeelor statistico-matematice după care vor fi selectați subiecții (prin subiecți înțelegând elementele din universul de cercetare asupra cărora se poate manifesta fenomenul studiat) și/sau identificarea explicită a acestora. Dacă subiecții sunt selectați din populație pe criterii aleatorii, caracteristicile grupului selectat fiind identice sau apropiindu-se foarte mult de caracteristicile populației, vorbim de un eșantion. Folosind eșan-tioane putem îndeplini obiectivul esențial al unei cercetări științifice – cel predictiv și nomotetic. Concluziile extrase în urma studierii unui eșantion vor putea fi extinse la nivelul întregii populații. În cazul în care subiecții nu sunt selectați aleatoriu și nu putem decide dacă grupul selectat îndeplinește caracteristicile generale ale popu-lației, atunci vorbim depre lot de cercetare. Folosind loturi de cercetare, ne aflăm mai degrabă într-o perspectivă idiografică a cercetării științifice, perspectiva cazurilor individuale, rezultatele neavând forță predictivă, neconstituindu-se în legi și regularități valabile universal.

Stabilirea metodelor și a tehnicilor de cercetare precizează modalitatea concretă de desfășurare a cercetării științifice. În această fază sunt alese sau sunt construite instrumentele de cercetare, se stabilesc modalitatea și instrucțiunile de adminis-trare, se procedează la pretestarea și elaborarea acestora, astfel încât să fie îndepli -nite cerințele metodei pozitive (experimentale).

Stabilirea modalității de colectare și înregistrare a datelor stipulează forma în care vor fi înregistrate datele de către operatori și implică proiectarea materialelor nece-sare cercetării (chestionare , foi de răspuns, baze de date etc.)

16

Instruirea operatorilor. Este o etapă pe cât de importantă, pe atât de bagatelizată de către unii cercetători. Prin operator înțelegem o persoană instruită și calificată pentru a administra instrumentele de cercetare în vederea colectării datelor. Nu întâmplător am accentuat asupra instruirii și calificării, deoarece, de multe ori, op-eratorii sunt reprezentați de studenți sau de persoane obișnuite, în general submo-tivate, trimise să recolteze datele. Riscul utilizării personalului necalificat și nein-struit este imens. Chiar dacă cercetarea este bine proiectată, metodele sunt bine alese, cercetătorii sunt genii în știință, totul decurge perfect, folosirea operatorilor inadecvați poate conduce la un fiasco total. Nu trebuie să uităm că aceștia co-letează datele, reprezentând sursa primară de informație a unei cercetări științifice. Dacă procesul de colectare al datelor este un proces defectuos, întreaga cercetare este compromisă.

Există o mare diferență între un operator motivat, calificat și instruit, care înțelege responsabilitatea sarcinii pe care o are și un operator care lucrează nemotivat, care nu înțelege nimic din scopul cercetării, obligat să aplice o serie de chestionare pe care preferă să le completeze el singur acasă pentru a se achita de sarcină.

Majoritatea cercetătorilor serioși acordă o atenție deosebită problematicii formării, motivării și controlului operatorilor, astfel încât datele recoltate să fie de cea mai bună calitate, în concordanță cu specificațiile planului de cercetare.

Colectarea datelor

Procesul de colectare a datelor se realizează de către operatorii de cercetare prin administrarea efectivă a instrumentelor de cercetare subiecților din eșantionul sta-bilit. Deși la prima vedere pare un proces simplu, trebuie acordată o atenție de-osebită acestei faze, de buna ei realizare depinzând calitatea datelor obținute.

După Curwin și Slater (Curwin, și alții, 1996), datele pot proveni din surse principale și/sau din surse secundare.

Sursele principale de date permit colectarea directă de observații noi. Metodele prin care putem efectua un asemenea demers includ observația, discuțiile individuale sau de grup, experimentele, anchetele, testele, utilizarea unor aparate specifice etc. Colectarea datelor la acest nivel poate fi costisitoare atât din punct de vedere financiar, cât și sub aspectul duratei, însă avem certitudinea unor date reale și valide. La nivelul elementelor de populație, cercetarea poate presupune o explorare exhaustivă, ca în cazul recensământului, sau poate implica utilizarea

17

eșantioanelor. În mod curent, cercetările folosesc, de cele mai multe ori, surse principale de date.

Sursele secundare de date se referă la informații obținute din cercetări deja efectuate. Costurile necesare procurării acestor date sunt semnificativ mai reduse, uneori informațiile sunt de o înaltă valoare științifică, însă dezavantajul principal este acela că nu putem avea controlul asupra veridicității și validității acestora. Astfel, datele pot proveni din anuarele statistice ale unor țări sau teritorii, din rapoartele unor organizații sau instituții, din cercetări existente sau din baze de date publice ori private. Meta-analiza, ca metodă științifică, utilizează predominant asemenea surse de date.

Colectarea datelor se face strict în concordanță cu specificațiile planului de cerc-etare, utilizându-se instrumentele și mijloacele de înregistrare stabilite. Planul de cercetare este acela care precizează instrucțiunile de administrare ale instru-mentelor de cercetare, limitele de intervenție ale operatorilor și anticipează modul de soluționare a eventualelor probleme apărute (cum ar fi cazurile în care un subiect nu poate fi contactat sau nu dorește să răspundă).

Reiterăm importanța instruirii operatorilor înainte de recoltarea datelor. Doar folosind operatori calificați, motivați și bine instruiți se pot obține date relevante.

De cele mai mult ori, această etapă se finalizează cu o bază de date în care sunt sto-cate informațiile culese, bază de date care va forma materialul brut pentru urmă-toarea fază a cercetării.

Analiza și interpretarea datelor

Este etapa pe parcursul căreia datele colectate dobândesc sens și semnificație. În marea majoritate a cazurilor, analiza datelor presupune operațiuni statistico-matematice realizate cu ajutorul unor programe informatice specializate (PASW, SPSS, Statistica, SAS, Minitab, AMOS, Orange Data Mining etc.).

Analizele sunt ghidate tot de către planul de cercetare și presupun o succesiune logică de operații:

Sistematizarea și organizarea datelor, proces în urma căruia din setul de date brut, neorganizat se ajunge la o primă viziune generală, elementară asupra tendinței acestora. Condensarea în tabele, reprezentările grafice sunt procedee specifice acestei etape;

18

Stabilirea tendinței centrale și a împrăștierii permit calculul unor indicatori statistici (media, mediana, abaterea standard etc.) care, la rândul lor, pot da o imagine asupra modului în care se distribuie datele;

Analiza relațiilor sau a diferențelor dintre variabilele cercetării, în funcție de specifi-cul acesteia, prin procedee de analiză corelațională sau inferențială, ori prin alte tehnici de analiză avansată a datelor.

Analiza datelor se află la un nivel mai abstract, folosește intens concepte statistice și, prin urmare, este mai greu „digerabilă” de către cercetătorii debutanți. Inter-pretarea datelor transformă exprimarea statistico-matematică într-o formă mai apropiată de limbajul comun, deși nu poate lipsi componenta științifică. Se ac-centuează asupra semnificației legăturilor sau a diferențelor obținute, se caută ex-plicații ale fenomenelor observate, se analizează concordanța cu alte cercetări exis -tente, se propun noi direcții de dezvoltare.

Analiza și interpretarea rezultatelor formează baza ultimei etape a oricărei cercetări științifice: redactarea raportului de cercetare.

Redactarea raportului de cercetare

Raportul de cercetare este un document științific ce conține, într-o formă sistemati-zată și sintetică, exprimarea rezultatelor unei investigații științifice. În majoritatea cazurilor raportul de cercetare stă la baza unui articol științific publicat în jurnalele de specialitate.

Există numeroase standarde internaționale care discută despre forma și conținutul unui raport de cercetare, inclusiv detalii legate de aranjarea în pagină și tipul carac-terelor utilizate. Fiecare jurnal științific pune la dispoziția autorilor un șablon care trebuie respectat pentru ca documentul să fie admis spre publicare.

Fără a intra acum în detalii, menționăm structura generală a unui raport de cerc-etare, urmând ca spre final să revenim asupra acestor elemente:

Raportul de ceretare debutează cu un cadru general în care sunt prezentate teoriile care au ghidat cercetarea, rezumatul cercetărilor existente, locul și rolul cercetării actuale în contextul cunoașterii, elementele de originalitate și noutate ale cercetării existente;

19

Urmează detalierea scopurilor și a obiectivelor cercetării, în termeni de obiective generale și specifice, urmate fiind de planul de cercetare;

Detalierea planului de cercetare cu specificarea ipotezelor, a variabilelor de cerc-etare, a modului de realizare a eșantionului sau a lotului de cercetare, explicarea metodelor și a instrumentelor folosite, inclusiv informații despre construcția sau adaptarea acestora și studiile pilot;

Descrierea eșantionului de cercetare sub aspectul variabilelor demografice și modalitatea de construire a variabilelor independente (de obicei variabile de grup);

Descrierea modalității de colectare a datelor, inclusiv operatorii utilizați, foma de instruire efectuată, calificarea acestora, aspecte legate de desfășurarea recoltării datelor, probleme apărute și abateri de la eșantionul teoretic stabilit;

Analzia și interpretarea datelor curprinzând instrumentele folosite pentru analiză, tehnicile utilizate, rezultatele statistice și interpretarea acestora;

Concluziile vor încheia raportul de cercetare și se vor referi la elementele de nou-tate descoperite, limitele cercetării, posibilitățile de dezvoltare a altor studii, sis-tematizând și argumentând întreaga idee a investigației științifice;

Bibliografia conține toate sursele consultate și citate în raportul de cercetare fiind prezentată într-o formă concordantă cu un standard internațional.

Pe baza raportului de cercetare se realizează, așa cum am arătat mai sus, un articol științific. Totuși, demersul științific nu se poate opri aici, nu putem îndosaria pur și simplu articolul și să avem sentimentul bifării unei activități. Acesta va fi înaintat unui jurnal științific spre publicare, va fi prezentat la conferințe, workshop-uri etc. intrând în etapa de diseminare a rezultatelor cercetării. Astfel facem cunoscute co-munității științifice rezultatele cercetărilor și permitem altora reluarea și dez-voltarea propriului nostru demers, contribuind la îmbogățirea cunoștințelor în domeniu.

Curs 3 - Metoda observației

Observația reprezintă, în mod cert, cea mai veche metodă de cunoaștere. Chiar în lipsa unui demers științific, ființa umană este permanent implicată în procesul ob-servațional, pe baza căruia formulăm ipoteze, presupuneri, efectuăm inferențe, re-laționăm social. Dacă observăm că este înnorat afară, probabil vom presupune că

20

va ploua (formulăm o ipoteză) și ne vom lua umbrela. Observăm noaptea un geam spart la un magazin și mișcare în interior, presupunem că asistăm la un furt și anunțăm poliția. Întreaga noastră viață se bazează pe observație. În fiecare zi ob-servăm, evaluăm și luăm decizii. Totuși, această observație comună nu are un car-acter științific, deși poate face parte din procesul de cercetare științifică. Indiferent de metoda de cercetare folosită, inevitabil, desfășurăm și un proces de observație comună. Într-o anchetă bazată pe chestionar putem observa gestica, mimica, pos-tura subiecților. La fel vom proceda dacă folosim interviul, focus-grupul etc. De aceea, observația este considerată a fi metoda de bază în științe, toate celelalte metode derivând, într-o formă sau alta, din observație (Reber, 1985).

Esențialmente, observația este o metodă calitativă de cercetare. Cu alte cuvinte, este orientată către problemele din viața reală, reflectând lucrurile așa cum sunt, fi-ind, de aceea, mult mai sensibilă la obținerea de rezultate neprevăzute. Etimologic, cuvântul provine din limba latină și înseamnă a privi, a fi atent la ceva. Există mai multe definiții ale acestei metode, majoritatea fiind adaptări, în funcție de specifi-cul disciplinei, a definiției dată de dicționarele universale. Astfel, observația este o urmărire atentă și precisă și o notare fidelă a fenomenelor, așa cum apar acestea în natură, în vederea stabilirii relațiilor cauzale sau a altor tipuri de relații care se manifestă la nivelul fenomenelor urmărite (Oxford English Dictionary, 1989).

Deși observația este implicată în toate metodele de cercetare științifică, trebuie să distingem între cercetările bazate pe folosirea observației naturale și cercetările bazate pe manipularea unor variabile independente (Reber, 1985). Primele au o predominanță calitativă, cele din urmă sunt metode puterninc cantitative.

Alți autori (Marshall, și alții, 1989) definesc observația ca fiind „o descriere sistem-atică a evenimentelor, comportamentelor și a obiectelor din câmpul social supus analizei științifice”. Definiția pune atfel accent și particularizează metoda în sfera ceretărilor din domeniul socio-uman. Aceeași abordare o au și autorii români. Ast-fel, Albu (Albu, 2000) definește observația ca „o urmărire atentă, prin toate simțurile, conform unui plan, și înregistrarea corectă, sistematică, a caracteristi-cilor și transformărilor unui obiect (persoană, lucru, fenomen) ori a diferitelor manifestări de comportament ale unui individ sau ale unui grup de persoane, îm-preună cu contextul în care au loc.” Deși destul de lungă, această definiție are mer-itul de a surprinde toate caracteristicile esențiale ale metodei, fiind aplicabilă de la sfera științelor fizice până la domeniul socio-uman și psihologic.

21

Plecând de la definițiile de mai sus, ne putem pune problema ce anume diferenți -ază observația comună, întâmplătoare, de observația științifică. Reuchlin (Reuchlin 1969, Les methodes en psychologie apud Albu, 2000) identifică patru elemente definitorii ale observației științifice:

Observația științifică este orientată către un scop. În timp ce observația comună nu are un scop în sine, observând un comportament sau un fenomen care se im-pune în câmpul conștiinței, ne atrage atenția, observația științifică presupune ur-mărirea atentă a acelui comportament sau fenomen în cele mai subtile și variate forme ale sale. De exemplu, în sensul comun, putem observa enervarea unui profe-sor în momentul în care ridică tonul, lovește catedra cu mâna sau aruncă bucata de cretă spre un elev impertinent. Dacă ne propunem să observăm științific nervozi-tatea profesorilor, atunci vom urmări atent orice reacție a acestora pentru a de-scoperi semnele verbale, non-verbale și para-verbale ale nervozității. Poate profe-sorul are un autocontrol ridicat și nu începe să tragă de urechi elevii (un comporta -ment agresiv evident, pe care nu avem cum să nu-l observăm), însă orientarea către scop a observației științifice poate remarca unități de comportament precum tremurul buzelor, al mâinilor, dinamica globilor oculari, modificarea tonalității, mișcări repetate ale picioarelor etc., posibile semne ale enervării într-un anumit context.

Observația științifică este bazată pe un plan conceput în prealabil. În mod curent, observația nu se face planificat. Observăm ceea ce ne atrage atenția, ce core-spunde cu interesele imediate. Probabil că nu am observa că afară a început să plouă dacă nu ar trebui să plecăm imediat. În realitate, complexitatea informațion-ală din jurul nostru este enormă. Dacă am observa absolut tot ce se întâmplă, prob-abil că nu am rezista nici măcar o secundă. Observăm ce ne interesează la un mo-ment dat, ce este relevant pentru activitatea noastră, filtrând toate celelalte infor-mații ne-esențiale. Observația științifică nu funcționează pe baza acestui principiu. Deși avem un scop al observației bine definit, de cele mai multe ori obiectul obser-vației este prea complex pentru a-l sesiza imediat. De aceea avem nevoie de un plan al observației. Planurile de observație pot varia de la cele nestructurate, la cele puternic structurate, cum ar fi grila de observație, însă toate se referă la același lu-cru: ce unități ale comportamentului vom observa, în ce condiții le vom observa și cum le vom observa. De exemplu, observarea efectelor consumului de plante et-nobotanice poate face obiectul unui plan de observație nestructurat. Vom observa și consemna anumite efecte comportamentale, fizice sau fiziologice, deoarece nu avem o idee precisă asupra acestora, în timp ce observarea dinamicii atenției unui

22

muncitor la strung pe măsură ce trece timpul și apare oboseala poate fi realizată în baza unei grile de observație, deoarece știm din literatura de specialitate care este tipologia comportamentelor pe care le vom observa. De obicei, planurile nestruc-turate se folosesc atunci când avem prea puține informații despre fenomenul pe care îl investigăm, acestea având un caracter exploratoriu, iar cele structurate in-tervin în momentul în care fenomenul este bine cunoscut sub aspectul indicatorilor de interes, având mai mult un caracter confirmatoriu.

Observația științifică presupune notarea, înregistrarea sistematică a aspectelor urmărite. Chiar dacă ați avea memoria lui Nicolae Iorga, nu veți putea reține prea mult timp elementele observate. Motivele sunt complexe, începând de la limitele fiziologice ale ființei umane și terminând cu fenomenele de interferență mnezică, prin care, după un timp, anumite amintiri difuze au tendința de a se amestecta, de a interfera unele cu altele, în plus, intervenind, natural, și uitarea. La nivelul obser-vației comune, acest lucru este perfect normal. Observăm ceea ce ne interesează acum, ceea ce are valoare în acest moment, ceea ce corespunde scopurilor noastre imediate. După ce un fenomen încetează să mai prezinte importanță, îl uităm sau îl eliminăm din câmpul conștiinței. În observația științifică, datele sunt analizate la mult timp după ce au fost colectate. Ar fi imposibil să ne reamintim detalii legate de procesul de observație după ce acesta s-a încheiat, mai ales dacă cercetarea se întinde pe parcursul unui număr de săptămâni sau luni. Așadar, datele observate se înregistrează chiar în momentul observației sau imediat după acest moment. Înreg-istrarea se face prin notarea datelor observate sau folosindu-se echipamente mod-erne audio-video, fiecare tehnică având avantajele și dezavantajele sale, după cum vom putea constata.

Observația științifică presupune posibilitatea repetării sale, eventual în alte condiții – în alte momente, folosind alți subiecți, alți observatori etc. Desigur, această cerință corespunde cu principiile generale ale științei. Posibilitatea de repetare a unei cercetări creează premisele inferențelor logice, ale generalizării și legiferării unui asemenea demers. Pentru ca o cercetare bazată pe observație să poată fi repetată, este necesară diseminarea cunoștințelor dobândite la nivelul co-munității știiințifice.

În concluzie, observația este o metodă de urmărire a subiecților în mediul lor natu-ral, într-un mod cât mai non-invaziv posibil și consemnarea exactă a aspectelor semnalate, fiind, de cele mai multe ori, o tehnică de cercetare de teren, întrând însă în componența tuturor celorlalte metode de cercetare.

23

Tipologia, clasificări ale observației

Deși aparent simplă, metoda observației presupune o multitudine de forme și tehnici, fiecare adecvată unui context specific de cercetare.

După gradul de structurare, putem distinge între observația puternic structurată, bazată pe grila de observație, un protocol prin care faptele observate se înreg-istrează precis, exact, intervenția și subiectivismul observatorului fiind reduse la minimum și observația puternic nestructurată, difuză, în care planul de observație este abia schițat, libertatea observatorului de a consemna fenomenele fiind aproape nelimitată. Orice tehnică de observație se poate situa undeva pe acest continuum.

După prezența observatorului, se poate distinge între observația directă, în care observatorul este prezent printre subiecții observați, aceștia fiind conștineți de prezența sa; observația cu observator ignorat, în care observatorul este prezent printre subiecții observați, însă aceștia, fiind obișnuiți cu prezența sa, îl ignoră și ob-servația indirectă în care observatorul nu este prezent printre subiecții observați, fiind situat în spatele unor geamuri tip oglindă, cu vedere unilaterală sau beneficiind de televiziune cu circuit închis.

După implicarea observatorului se poate vorbi despre observația externă în care observatorul este situat în afara sistemului observat, nu este implicat în ansamblul de statusuri și roluri ale acestuia; observația participativă pasivă atunci când observatorul este parte a sistemului observat, însă se rezumă doar la înregistrarea faptelor și nu influențează în niciun fel funcționarea acestuia și observația participativă activă când observatorul este parte a sistemului observat și influențează desfășurarea evenimentelor în cadrul acestuia.

După locul de desfășurare avem observația de laborator, acel proces de observație care însoțește celelalte metode de cercetare și observația de teren, observația științifică propriu-zisă.

După feedback-ul dat subiecților observați se poate vorbi despre observația complet transparentă atunci când toate datele rezultate în urma observației, precum și interpretările acestora sunt furnizate subiecților, până la observația complet netransparentă când datele și interpretările reprezintă apanajul exclusiv al cercetătorului.

24

După durata observării fenomenelor avem observația continuă, atunci când aceasta se desfășoară pe o durată de timp mai lungă și observația fracționată desfășurată de mai multe ori și având o durată de timp relativ mică.

După amplitudinea obiectivelor urmărite se poate vorbi despre observația integrală în care se încearcă surprinderea a cât mai multor aspecte ale fenomenului observat, fără ca aceste aspecte să fie sesizate în detaliu și observația selectivă, concentrată pe descrierea amănunțită a unui detaliu al fenomenului observat.

Nu am epuizat, și nu aveam cum, toate clasificările posibile ale observației. Le-am remarcat doar pe cele adecvate specificului socio-juridic. Una dintre cele mai importante axe în tipologia observației rămâne axa gradului de structurare, aceasta fiind cea care ghidează nivelul de elaborare al tehnicii folosite.

Desfășurarea observației

Proiectarea unei cercetări bazată pe observație urmează pașii generali ai oricărei cercetări științifice.

În primul rând trebuie să răspundem la întrebarea „de ce efectuăm cercetarea”. Motivele care pot conduce la un asemenea demers rezultă din observația comună, din solicitările altora, din alte cercetări, din analiza literaturii de specialitate și se pot concretiza în termeni de ipoteze, algoritmul fiind prezentat în detaliu în capitolul anterior.

Apoi, suntem interesați să aflăm „pe cine observăm”. Răspunsul la această întrebare nu cuprinde doar eșantionul sau lotul de cercetare, ci vizează, de asemenea, locul în care se va desfășura observația, perioada de timp etc. Totodată, este important să găsim răspunsuri legate de informațiile pe care le putem dezvălui și de forma în care desfășurăm observația, această metodă fiind foarte sensibilă la aspectele etice și deontologice ale unei cercetări științifice.

„Ce și cât observăm” este întrebarea care ne va preocupa în continuare. Vorbim despre o observație unică de lungă durată sau mai multe eșantioane scurte de observație? Înregistrăm toate comportamentele folosind mijloace de înregistrare sau ne concentrăm pe anumite comportamente bine definite?

De multe ori, în această fază se preferă efectuarea unui studiu pilot, redus ca dimensiuni, în urma căruia se încearcă stabilirea unităților de comportament care urmează să fie observate.

25

De obicei, înregistrările audio-video prezintă informații detaliate, însă acestea sunt limitate de zona de focalizare a aparatului. De asemenea, subiecții știindu-se filmați, nu se mai comportă natural. Pe de altă parte, filmările cu camere ascunse pot pune probleme etice sub aspectul metodei folosite.

De cele mai multe ori observațiile se efectuează independent de către cel puțin doi observatori, apoi rezultatele sunt comparate pentru a se putea urmări fidelitatea înregistrării datelor.

Notițele se iau în momentul efectuării observațiilor sau, dacă nu este posibil, imediat după aceea. Deși acestea pot include reflecții, păreri personale, presupuneri și speculații ale observatorului, ele trebuie clar diferențiate de observațiile propriu zise care vor fi menționate exact așa cum apar. Descrierile și alte elemente subiective vor ajuta mai târziu cercetătorul să-și amintească informațiile observate, chiar și la câteva luni de la efectuarea acestora, însă nu pot interfera cu datele observate are trebuie să aibă un caracter obiectiv.

După luarea notițelor se procedează la efectuarea unei copii, păstrându-se originalul, copia fiind materialul de bază cu ajutorul căruia se vor efectua analizele.

Problemele etice pe care le poate pune o cercetare de acest tip sunt mai sensibile în comparație cu alte metode. Observația în condiții naturale se realizează, de cele mai multe ori, fără ca participanții să știe acest lucru, tocmai din dorința de a le surprinde comportamentele naturale, nealterate. Se impune, așadar, condiția esențială ca participanții să nu poată fi identificați în raportul de cercetare, iar publicarea rezultatelor cercetării să nu le aducă niciun fel de prejudiciu de imagine sau material. În general, asemenea cercetări nu vor fi efectuate dacă cercetătorul suspectează existența vreunui motiv pentru care subiecții observați să nu accepte acest lucru. Ignorarea regulii poate conduce la importante consecințe morale și juridice.

Unii autori (Dawson, 2002) consideră observația mai curând o metodologie decât o metodă, deoarece reprezintă aproape unicul instrument de cercetare în discipline științifice precum antropologia, etologia, etnologia. Deși acest lucru este, în mod evident, o exagerare, nu putem să nu constatăm că observația, ca metodă de cercetare, poate lua forme variate, de obicei ea situându-se pe un continuum între axa observației puternic nestructurate și a observației puternic structurate. De aceea va fi suficientă descrierea procedurilor necesare pentru desfășurarea unei observații nestructurate participative și a procedurilor necesare construcției unei

26

observații bazată pe grila de observație pentru a avea perspectiva întregului domeniu.

Observația nestructurată participativă

Folosită intens în antropologie, etnologie și etologie, observația nestructurată aduce informații despre stilul de viață al grupurilor, comportamentul indivizilor în grup, indiferent că vorbim despre animale sau ființe umane, fiind totodată reglată în special de aspectele etice și de rolul cercetătorului în cadrul grupului.

Observația participativă, indiferent dacă este activă sau pasivă, se poate realiza în orice cultură, comunitate, grup sau context diferit de contextul propriu al cercetătorului. De exemplu, cercetarea grupurilor de țigani nomazi, în condițiile în care cercetătorul se află în cadrul acestor grupuri se realizează printr-o astfel de metodă. La fel, cercetarea familiilor de lei cu cercetători aflați și acceptați în teritoriul acestora se bazează pe aceeași metodă.

Elementul cheie este tocmai faptul că cercetătorul se află în grupul cercetat sau în comunitatea studiată, acțiunea fiind expresia voinței acestuia de a o cunoaște. O astfel de metodă presupune o observație de lungă durată, cercetătorul observând comunitatea 24 de ore pe zi. De cele mai multe ori, aceștia preferă să aibă un simplu rol de observator – observație participativ pasivă – în loc să desfășoare activități în cadrul comunității, tocmai pentru a nu influența comportamentul lor natural.

Poate cea mai dificilă problemă pe care o are de rezolvat cercetătorul este aceea a obținerii accesului în comunitatea studiată. Fără acces la subiecți nu există cercetare. Accesul la subiecți ține de modul în care un cercetător poate negocia și își poate afirma punctul de vedere. Va fi mai ușor accesul în comunitățile deschise, familiare cercetătorului, cu care acesta a mai avut eventual contacte, spre deosebire de comunitățile rezervate, suspicioase. Probabil că accesul într-un liceu pentru a observa comportamentul profesorilor la ore va fi mai ușor de asigurat în comparație cu accesul într-un grup de țigani nomazi.

În această direcție există mai multe recomandări pe care le fac cercetătorii cu experiență, majoritatea lor ținând mai degrabă de arta negocierii și de influența socială decât de cercetarea propriu-zisă:

Împrietenirea cu un membru al comunității țintă pentru ca acesta să poată discuta în interior solicitările cercetătorului și să faciliteze accesul și acceptarea. Este

27

necesar să se acorde suficient timp pentru stabilizarea relației de încredere și prietenie, astfel încât, dacă societatea respectivă este una suspicioasă, să nu existe elemente care să genereze reacții de respingere;

Dacă nu există posibilitatea unor relații directe cu membrii comunității, se recomandă trimiterea unei scrisori de intenție membrilor importanți ai comunității, înainte de contactul direct, personal. Scrisoarea trebuie să fie suficient de convingătoare pentru ca întâlnirea personală să poată avea loc.

Întotdeauna prima impresie are un rol decisiv, astfel încât ținuta, îmbrăcămintea și atitudinea cercetătorului joacă un rol decisiv. Atitudinile sfidătoare și amenințătoare, presiunile de orice fel nu sunt indicate. Orice comunitate devine suspicioasă la prezența unor necunoscuți, chiar dacă li se comunică scopul vizitei. În absența încrederii nu se pot obține decât frustrare și comportamente dezirabile. Pasul esențial îl reprezintă transformarea observatorului în observator ignorat, iar ca acest lucru să se poată realiza, comunitatea trebuie să-l perceapă ca pe o prezență comună, banală.

În etapa primelor contacte este important să se răspundă sincer la orice întrebări sau suspiciuni. Sinceritatea este mult mai bună în comparație cu evitarea sau falsificarea răspunsurilor.

Dawson oferă o listă de nouă probleme și subiecte de meditație la care se poate gândi cercetătorul în momentul în care devine observator participativ într-o comunitate (Dawson, 2002):

Unele persoane pur și simplu nu vă acceptă. Sunteți pregătit și puteți gestiona cazul în care veți fi respins? Puteți depăși anxietatea și frustrarea pe care o generează această respingere?

Sunteți pregătit să studiați luni întregi alte persoane fără a fi tentat să vorbiți despre dumneavoastră sau despre rezultatele studiilor dumneavoastră? Unii cercetători mai entuziaști rezolvă această problemă discutând periodic cu o altă persoană (un coleg, un prieten) din afara comunității studiate.

Relațiile cu comunitatea pot deveni traumatice, supărătoare? Sunteți pregătit să gestionați acest lucru?

În cazul în care întâlniți persoane cu opinii, credințe religioase, politice diferite de ale dumneavoastră sau cu convingeri rasiale ori xenofobe, veți putea rămâne

28

neutru? Unii cercetători pot cădea în capcana argumentării opiniilor pe are le au, în vederea obținerii de noi informații. Din păcate acest lucru le poate compromite iremediabil poziția și pot fi respinși de grup.

Sunteți pregătit pentru a face față unor efecte emoționale încă necunoscute? S-ar putea ca acest proces să vă influențeze și pe dumneavoastră, să vă schimbe radical concepțiile sau prejudecățile pe care le aveți.

Sunteți pregătit să fiți folosit ca „țap ispășitor” în cazul în care se întâmplă ceva rău în comunitatea pe care o studiați? Se cunoaște faptul că străinii sunt primii pe care se dă vina în asemenea situații. Puteți face față?

Puteți depăși sentimentul de vinovăție care v-ar putea încerca din cauza unui anumit rol pe care trebuie să-l jucați în comunitate, mai ales când scopurile declarate sunt diferite de scopurile reale ale cercetării?

Sunteți pregătit să manifestați sentimente pe care nu le aveți în mod real? Unele situații pot presupune o asemenea abordare.

Vă puteți detașa de ceea ce agreați sau nu agreați? Puteți lăsa deoparte toate prejudecățile și toate stereotipurile sociale?

În cazul în care răspunsul la aceste probleme este unul afirmativ, cercetătorul este pregătit și poate desfășura un asemenea demers. Noi am preluat integral această listă de probleme din lucrarea menționată, fiind una dintre cele mai pertinente expuneri ale calităților unui observator participativ.

Într-un proces de observație de acest tip totul contează, toate au valențe importante. Se pune problema colectării și analizei informațiilor obținute. De multe ori, un aspect considerat irelevant devine foarte important mai târziu, abia în faza de analiză și interpretare. De aceea notarea tuturor aspectelor observate este foarte importantă. Cercetătorul, pe lângă o bună memorie – deoarece nu se poate nota de fiecare dată imediat – va avea în permanență un carnet de notițe și un instrument de scris.

La începutul perioadei de cercetare nu se recomandă să se pună multe întrebări, ci se preferă căutarea informațiilor în mediu. În primul rând, cercetătorul încă nu știe pe cine să întrebe, ce să întrebe și, în al doilea rând, nivelul de încredere nu este unul consolidat, întrebările riscând să genereze suspiciuni.

29

Notițele luate reprezintă principalele surse de date ale cercetătorului. Ele vor conține aspecte practice referitoare la evenimente, momentul producerii, locul producerii etc. Uneori se pot completa cu informații metodologice legate de rolul cercetătorului, influențele pe care le-a exercitat, relațiile cu subiecții observați. De obicei, aceste notițe iau forma unui jurnal zilnic, fiind folosite, în general, abrevieri sau o scriere codificată de tip stenografic. Alături de notițe se vor păstra toate transcrierile interviurilor, fotografiile sau filmele efectuate, diagramele, planurile, tot materialul acumulat în perioada cercetării. Totul va fi înregistrat, stocat, sistematizat în vederea analizelor ulterioare. Abilitățile organizatorice ale unui cercetător sunt absolut esențiale.

La fel cum acceptarea în grup poate fi dificilă, finalizarea observațiilor și părăsirea grupului poate fi la fel de dificilă. Se cunosc cazuri, într-adevăr rare, în care cercetătorii nu au mai dorit să părăsească grupul observat, preferând să-și continue viața alături de acesta. De cele mai multe ori, cercetătorul realizează că trebuie să plece și să analizeze ceea ce a observat. În acel moment, comunitatea trebuie lăsată în condițiile inițiale, contactul cu membrii acesteia putându-se păstra cel puțin din două motive: (a) membrii comunității vor dori să știe ce s-a scris despre ei, astfel încât va trebui lăsată deschisă o variantă de comunicare și (b) este posibil ca, în viitor, să se reia observațiile, ca parte dintr-un studiu longitudinal.

Curs 4 - Observația structurată

Spre deosebire de observația nestructurată, în care, s-a constatat, libertatea cercetătorului este deplină, gradul de organizare al observațiilor fiind foarte redus, iar planul de cercetare doar schițat la un nivel foarte general, observația structurată necesită o planificare atentă și precisă a observațiilor, sub diferite aspecte.

Etapa definirii și a operaționalizării elementelor care vor fi observate

Dacă în cazul observației nestructurate clasificarea și sistematizarea observațiilor se face, de obicei, după colectarea datelor, în observația structurată fenomenele sau comportamentele observate se planifică înainte de debutul cercetării. Astfel, cercetătorul se va limita la un număr relativ redus de manifestări observate, grupate în categorii de comportamente. Dacă ne interesează comportamentul profesorilor la ore, ne putem limita la comportamentele agresive sau la comportamentele suportive. Nu putem observa întregul comportament al

30

profesorului. Trebuie să ne limităm la una dintre aceste categorii de comportamente.

Chiar dacă s-au stabilit categoriile de comportamente care constituie domeniul de interes al cercetării, acestea sunt prea largi și prea ambigui pentru a fi observate direct. Fiecare categorie de comportamente va trebui să conțină unitățile de comportament care vor fi observate – o listă a comportamentelor efective. De exemplu, „profesorul ridică tonul”, „profesorul lovește catedra”, „profesorul balansează repetat un picior” etc., manifestări directe care ar putea avea legătură cu domeniul categorial investigat.

Unitățile de comportament pot fi împărțite în două clase (Albu, 2000):

Unități moleculare - reprezintă mici segmente de comportament, ușor de definit și de măsurat, însă semnificația lor este legată direct de contextul în care se manifestă (fraze scurte, gesturi etc.). Exemplele de unități de comportament prezentate mai sus sunt, toate, unități moleculare.

Unități molare – sunt segmente mai lungi de comportament, cu o durată de câteva minute. De exemplu, susținerea unei explicații pe un ton răstit, apostrofări la adresa unui elev, etc.

După inventarierea unităților de comportament care vor trebui observate, urmează definirea operațională a acestora. Nu este suficient doar să prezentăm unitatea de comportament care va fi observată, vom oferi și o definiție completă, clară și cât mai simplă a acesteia pentru ca diferiți observatori să poată înregistra același lucru. De exemplu, „ridică tonul” ar putea însemna orice modificare bruscă de tonalitate din partea profesorului ca reacție la lipsa de atenție sau la alte activități ale unor elevi. Nu vor fi incluse ridicările de ton care punctează anumite explicații sau unele noțiuni importante.

De obicei, definirea operațională a conceptelor se realizează înaintea desfășurării observației propriu-zise. În cazul în care observația este înregistrată audio-video, este posibilă definirea conceptelor (sau, după caz, completarea unităților de comportament și a definițiilor acestora) pe parcursul analizei înregistrărilor, după colectarea datelor.

Etapa instruirii observatorilor

31

Vizează explicarea clară și înțelegerea unităților care vor fi observate. Se va insista asupra eliminării ambiguităților din definițiile operaționale și înregistrarea cât mai exactă a comportamentelor, astfel încât să se asigure o bună fidelitate a observațiilor. De obicei, observația se realizează de către mai mulți observatori care evaluează, la aceiași subiecți, aceleași unități de comportament, în final comparându-se observațiile. Procesul de observație poate fi susținut de înregistrări video și audio care vor contribui de îmbogățirea și rafinarea datelor obținute. Dacă resursele nu permit, se poate folosi un singur observator care să urmărească aceleași unități de comportament, la aceiași subiecți, în diferite momente de timp, comparându-se apoi informațiile. Totuși, a doua modalitate are o precizie științifică mai redusă, deoarece intervine subiectivitatea observatorului.

Efectuarea observațiilor

Observațiile se efectuează, în cele mai multe cazuri, în mediul natural al subiecților. Astfel, validitatea datelor obținute este maximă în condițiile utilizării unei bune tehnici de observație. Se preferă evitarea observațiilor directe și efectuarea observațiilor cu observator ignorat sau chiar a observațiilor indirecte, dacă situația o permite. Prezența observatorului conduce, de cele mai multe ori, la modificarea comportamentului celor observați.

În funcție de frecvența naturală cu care apar unitățile de comportament, există mai multe metode de efectuare a observațiilor (Albu, 2000):

Eșantionarea temporară – se poate aplica atunci când frecvența naturală a comportamentelor observate este destul de mare. Se stabilesc anumite intervale de timp de lungime fixă în care se efectuează observațiile. De exemplu, putem observa comportamentul profesorului, timp de 40 de minute, în fiecare zi, pe o durată de o lună;

Eșantionarea evenimentelor – se aplică atunci când frecvența naturală a comportamentelor observate este mică și sunt puține șanse să observăm aceste comportamente în condițiile unei eșantionări temporare. În acest caz vom aștepta ca evenimentul să se producă și vom înregistra unitățile de comportament atunci când se produce. De exemplu, dacă dorim să observăm comportamentul agresiv al profesorului la răspunsurile greșite ale elevilor, avem nevoie de observații în situația de examinare a acestora. Vom aștepta ca profesorul să înceapă să asculte elevii și atunci vom înregistra manifestările sale comportamentale;

32

Situațiile simulate – pot fi utilizate atunci când probabilitatea de apariție a comportamentului observat este foarte rară și impredictibilă. În acest caz, se va crea o situație artificială care poate provoca apariția comportamentelor și se vor înregistra unitățile de comportament. Cea mai mare problemă în acest caz este aceea că nu se poate garanta veridicitatea comportamentelor în situații simulate; nu avem nicio certitudine că aceste comportamente vor avea loc într-o situație reală. Spre exemplu, dorim să observăm comportamentul agresiv al studenților de la drept în situația în care ar fi magistrați. Probabilitatea ca toți studenții de la drept să devină magistrați este foarte mică și, în plus, acest lucru s-ar putea întâmpla într-un viitor nedefinit. Putem însă simula un proces la care studenții să aibă diferite roluri și putem înregistra astfel eventualele unități de comportament de care suntem interesați. Dar nu avem nicio garanție că ei se vor comporta la fel în condiții reale.

Înregistrarea observațiilor

În cazul observației structurate, înregistrarea datelor se realizează prin intermediul unui instrument de cercetare numit grilă de observare. O grilă de observare este o listă sau un tabel care conține unitățile de comportament și definițiile operaționale ale acestora, însoțite de modalitatea standardizată sau semi-standardizată de înregistrare a comportamentelor. Grila de observare se completează, la fel ca și la observația nestructurată, cu aprecierile relevante ale observatorului, precum și cu orice alte materiale rezultate din procesul de observație (casete video sau audio, jurnale etc.).

Înregistrarea comportamentelor se face în scris, în ordinea în care acestea apar, obiectiv, fără a fi amestecate cu impresii, reflecții sau păreri profesionale, în momentul în care apar sau, dacă nu este posibil, imediat după. Notarea comportamentelor în grila de observație se poate face în mai multe feluri, în funcție de sistemul de marcaj prezent în instrument (Albu, 2000):

Comportamentele scurte, clare, bine definite sunt evaluate prin marcarea numărului de apariții în timpul în care se efectuează observația.

„Ridică tonul”Orice modificare bruscă de tonalitate din partea profesorului ca reacție la lipsa de atenție sau la alte activități ale unor elevi. Nu vor fi incluse ridicările de ton care punctează anumite explicații sau unele

IIIIIIIIII IIIIIIIIII III23 apariții

33

noțiuni importante.Comportamentele lungi, însă identificabile se pot marca prin precizarea momentului de început și de sfârșit al acestora.

„Apostrofează un elev pentru indisciplină” minutul 12 – minutul 23Anumite aspecte comportamentale pot fi evaluate calitativ, folosindu-se o scală de evaluare sau anumite calificative.

„Frecvență ticuri nervoase la stres” Deloc, Uneori, Deseori, Întotdeauna

Un cercetător cu experiență și talent poate găsi multe formule de construcție a unei grile de observație. Totuși, din cauza limitărilor la care este supusă ființa umană, un observator nu poate urmări mai mult de 12 comportamente în același timp. În asemenea cazuri vom folosi mai mulți observatori, fiecare observator urmărind anumite comportamente, unele dintre acestea fiind însă urmărite în comun de mai mulți observatori. Astfel se poate asigura monitorizarea unui număr mai mare de comportamente și, în același timp, fidelitatea observațiilor.

Raportul de observație

Orice proces de observație științifică se finalizează cu un document-sinteză numit raport de observație sau protocol de observație. Nu există un standard unanim acceptat pentru elaborarea unui asemenea document, ideea centrală a acestuia fiind aceea a replicabilității; protocolul trebuie să fie suficient de detaliat pentru permite altora să urmărească ușor expunerea și să permită, dacă se dorește, reluarea studiului. Banister identifică o serie de elemente importante care trebuie să ghideze construcția unui protocol de observație (Banister, și alții, 1994):

Descrierea contextului în care s-a realizat observația, inclusiv aspectele fizice ale acestuia precum data și ora, starea vremii, ambianța, nivelul de iluminare etc., date care se pot dovedi ulterior de mare importanță;

Descrierea participanților sub aspectul datelor demografice precum vârstă, gen biologic, etnie, prezență fizică, etc. Uneori aceste date pot fi obținute cu precizie, alteori pot fi doar presupuse (de exemplu vârsta);

Descrierea observatorului vizând informații legate de datele sale demografice sau alte date care ar putea influența, din perspectivă subiectivă, elementele observate;

34

Descrierea acțiunilor și a comportamentului participanților, verbal, para-verbal și non-verbal;

Interpretarea situației, prin care observatorul încearcă să explice sensul și semnificația acesteia, atât pentru subiecți, cât și pentru observatori. Explicațiile trebuie furnizate la modul cel mai clar posibil și pot să provină direct din observații, din experiența proprie a observatorului, din așteptările sale etc.

Posibilele interpretări alternative ale situației motivându-se concluziile extrase. În cazul în care o altă persoană privește situația dintr-o altă perspectivă, acest lucru poate sau nu poate afecta concluziile deja expuse;

Trăirile și sentimentele observatorului pe parcursul observației inclusiv experiențele proprii rezultate din interacțiunea cu subiecții, dacă a fost cazul.

Avantaje și limite ale observației

Aparent o metodă simplă și la îndemâna oricui, metoda observației presupune totuși o foarte bună organizare și planificare, un pronunțat spirit analitic, multă răbdare și talent din partea cercetătorului. Generând un volum important de date, chiar dacă unele pot fi obținute semi-standardizat prin grila de observare, metoda rămâne una calitativă.

Un avantaj principal al metodei observației este accesibilitatea. Presupunând costuri mici și materiale reduse, observația poate fi aplicată în cercetări indiferent de nivelul la care se situează. Chiar dacă înregistrarea fidelă a datelor poate fi dificilă și nu întotdeauna disponibilă imediat, iar interpretarea datelor poate fi marcată de subiectivism, cercetătorul interacționează foarte puțin cu situația, și, în general, prezența acestuia nu generează reacții deosebite. Astfel, observația surprinde manifestări comportamentale firești, naturale, în condiții obișnuite de viață.

Metoda generează date și informații la un nivel suficient de detaliat pentru ca alții să poată trage propriile lor concluzii și să ofere propriile lor interpretări. De asemenea, ne spune nu numai ce s-a întâmplat, ci și cine a fost implicat, când și unde au avut loc evenimentele. Ea nu se bazează pe memoria participanților și surprinde evenimentele așa cum au loc.

Pornind de la datele obținute prin observație se pot efectua inferențe cauzale, se poate explica de ce a avut loc un fenomen într-un context specific. În același timp,

35

metoda ne poate da informații despre fenomene de obicei inaccesibile altor metode de cercetare (cu ar fi, de exemplu, comportamentul non-verbal) și imposibil de abordat prin metode experimentale (cum ar fi întâlnirile politice, comportamentul în bar, căsătoria, comportamentul în închisoare etc.). Nu se distorsionează informațiile și poate avea ca subiecți persoane incapabile de comunicare (persoane cu handicap fizic, intelectual, copii mici) sau chiar animale.

Observația oferă o excelentă perspectivă cronologică asupra faptelor și evenimentelor, perspectivă care poate fi extinsă de-a lungul anilor și reprodusă de diferiți cercetători prin studii longitudinale. Înregistrările efectuate cu echipamente moderne pot fi analizate și reanalizate, stocate și puse la dispoziție generațiilor de cercetători, lucruri care pot asigura o anumită fidelitate a interpretărilor.

Nu în ultimul rând, observația este o metodă suport pentru toate celelalte metode de cercetare, îmbunătățindu-le cu majoritatea avantajelor proprii.

Fiind o metodă calitativă și cu un grad redus de structurare, metoda observației prezintă și multiple dezavantaje. În primul rând, rezultatele au un caracter puternic subiectiv, depinzând mai mult de persoana cercetătorului decât de situația observată. Această problemă de validitate externă arată că observațiile efectuate de diferiți cercetători asupra acelorași situații cercetate diferă semnificativ, fapt care poate pune probleme deosebite. Chiar utilizând observatori antrenați și bine instruiți și folosind grile de observație această problemă se atenuează, însă nu la un nivel suficient pentru a se putea considera observația o metodă obiectivă de cercetare.

Cercetătorul, mai ales în situația observației directe, poate genera comportamente nerealiste, dezirabile, diferite de comportamentele naturale ale subiecților. Chiar dacă subiecților li se spune că nu vor fi afectați de nimic, acest lucru nu este suficient pentru a manifesta un comportament natural față de un străin prezent în grupul lor. O soluție ar fi transformarea observatorului direct în observator ignorat, însă acest lucru necesită foarte mult timp, în condițiile în care este cu adevărat posibil. La fel, observația indirectă nu este posibilă de fiecare dată. Acest fenomen de modificare a comportamentului unei persoane în momentul în care se știe observată sau înregistrată poartă numele de reactivitate, iar efectele sale pot duce chiar la invalidarea rezultatelor obținute prin observație (Albu, 2000).

Însuși observatorul poate fi influențat de situația observată, caz în care, chiar dacă s-au obținut comportamente normale, naturale, interpretarea acestora de către

36

observator poate fi influențată de impresiile pe care le-a avut situația asupra sa . Fiind, la fel ca și subiecții, parte a situației observate, cercetătorului îi este foarte greu să adopte o poziție complet neutră, să se detașeze și să fie obiectiv. Pentru a realiza acest lucru, are nevoie de o mare experiență și de un control de sine desăvârșit.

Probleme pot să apară chiar în etapa de proiectare a observației. Stabilirea aspectelor de observat se face pe baza experiențe și a cunoștințelor cercetătorului. Dacă domeniul este puțin abordat, se riscă proiectarea unor observații axate pe aspecte neesențiale, neimportante, în timp ce aspectele fundamentale pot să rămână nesesizate.

Condițiile în care se efectuează observația pot avea un rol decisiv în colectarea datelor utile. Alegerea unor subiecți inadecvați sau a unui moment de timp nereprezentativ poate aduce date inutile cercetării.

Deși unii autori sugerează că cele mai bune observații se realizează cu observatori care nu cunosc, nu sunt familiari cu problema observată, pentru a evita fenomenul de distorsiune a observatorului – explicat mai sus – totuși, în unele cazuri chiar acest lucru poate genera probleme, mai ales în condiții de multiculturalitate. Necunoscând o anumită cultură, este aproape sigur că unele gesturi și manifestări absolut semnificative nu vor fi sesizate.

Toate aceste elemente pot conduce la o problemă de validitate internă pe care o are metoda observației. Observatorul, din diferite motive, poate să nu sesizeze anumite aspecte importante, poate să nu le înțeleagă sau poate fi influențat conștient sau inconștient de diferiți factori.

Chiar folosirea camerelor de luat vederi pentru înregistrarea observațiilor nu asigură preluarea completă a informației. Ele sunt selective, preluând cel mai fine cadrele focalizate, în timp ce zona periferică rămâne într-un „con de umbră”, fapt care poate influența extrem de mult interpretarea.

Dacă de cele mai multe ori observația nu presupune cheltuieli financiare exagerate, ea rămâne totuși un proces mare consumator de timp și stresant prin volumul enorm de date pe care îl generează, presupunând apoi organizarea, clasificarea, sistematizarea acestora.

Ca un ultim aspect situat la limita seriozității, observația, alături de celelalte metode, pleacă de la presupunerea că oamenii înțeleg în permanență lumea socială

37

în care se află, și acționează pe cale de consecință, neglijând aproape complet latura inconștientă a ființei umane. În mod real, destul de puține comportamente ale ființei umane, în situații normale, au un caracter rațional. Cele mai multe sunt generate afectiv de condiții conjuncturale.

În ciuda dezavantajelor pe care le are, metoda observației produce un volum bogat și valoros de date științifice care pot modifica percepțiile asupra vieții sociale, și care pot genera noi direcții de dezvoltare a cercetărilor.

Curs 5 - Convorbirea și interviul

Sensul comun al convorbirii este acela al unui schimb verbal dintre două sau mai multe persoane în scopul informării reciproce. În comunicarea umană, un rol deosebit de important îl are convorbirea, deși comunicarea nu se rezumă doar la forma verbală, ci presupune și componente nonverbale (gestica, mimica etc.) și paraverbale (intonația, etc.).

Convorbirea, ca metodă de cercetare, constă dintr-un schimb de cuvinte între cercetător și subiect, urmărind un scop fixat (Albu, 2000). Se observă faptul că elementul esențial al convorbirii ca metodă științifică este reprezentat, la fel ca la metoda observației, de orientarea către un scop bine definit. Este o metodă esențialmente calitativă și presupune un proces de introspecție din partea subiectului, acesta autoanalizându-se în vederea elaborării unor răspunsuri.

În linii generale, convorbirea se aseamănă cu un interviu nestructurat, singura diferență dintre cele două tehnici constând în reciprocitatea schimbului de informații. Dacă un interviu nestructurat presupune o comunicare oarecum unilaterală – cercetătorul pune întrebări la care subiectul răspunde – convorbirea implică ambii parteneri, fiecare punând întrebări și primind răspunsuri, deși rolul cercetătorului este oarecum limitat la acela de a provoca, stimula subiectul să vorbească, intervenind destul de rar, mai ales atunci când subiectul tinde să se abată de la tema stabilită.

Prin intermediul convorbirii se poate obține o gamă variată de informații, majoritatea constând în (Sima, 1999):

Cunoștințe, preocupări și interese ale subiectului; Concepțiile sale despre lume și viață; Aptitudinile generale ale subiectului; Temperamentul și caracterul subiectului;

38

Acțiunile și faptele subiectului; Sinceritatea și deschiderea subiectului.

Calitatea unei convorbiri depinde foarte mult de sinceritatea și disponibilitatea subiectului de a oferi informații. De aceea, orice convorbire debutează cu discuții referitoare la teme de o importanță redusă, gradual abordându-se teme mai sensibile, pe măsură ce se consolidează încrederea și atmosfera de cooperare. Astfel, primele întrebări vizează, în general, date referitoare la biografia subiectului, la activitatea profesională, statusul social etc. Se vor evita întrebările la care se poate răspunde prin „Da” sau „Nu” și întrebările care încep cu „De ce”. Primele nu aduc informații relevante, iar celelalte pot pune subiectul în situația de a se justifica față de cercetător, element care poate destabiliza atmosfera de încredere și colaborare. Din același motiv nu este permisă critica, ci se recomandă aprobarea, din când în când, precum și întrebări care să arate că cercetătorul este interesat de ceea ce spune subiectul (Cosmovici, 1998).

Metoda convorbirii stă la baza tehnicilor de intervievare. Există mai multe forme de interviu în domeniul științelor socio-umane și juridice, cea mai importantă clasificare distingând între interviul nestructurat, semi-structurat și structurat.

Interviul nestructurat

Interviul nestructurat (numit uneori și interviu biografic) face parte, de obicei, din tehnica anamnezei. În cadrul aceste abordări, cercetătorul (numit și intervievator) urmărește să obțină o perspectivă completă asupra punctelor de vedere pe care le are subiectul (intervievat) în legătură cu temele de interes. Această metodă se folosește atunci când cercetătorul știe prea puține lucruri referitoare la tema investigată și, din acest motiv, interviul nestructurat poate fi o tehnică utilă în etapa de definire a problemei sau de operaționalizare a conceptelor. Participanții sunt liberi să vorbească despre orice cred aceștia că ar fi important, influența cercetătorului fiind redusă la minimum. De exemplu, dacă profesorii sunt interesați să afle opiniile studenților referitoare la modalitățile de desfășurare a cursurilor, interviul nestructurat poate să fie o bună tehnică de abordare. Puternic ancorați în stilul clasic de predare, profesorii, de cele mai multe ori, țin prea puțin cont de dorințele și ideile studenților. Un interviu nestructurat poate furniza date valoroase privind aceste elemente, date care vor contribui la ajustarea metodelor de predare în vederea susținerii, de exemplu, a unor cursuri interactive sau la distanță.

39

O formă particulară a interviului nestructurat este interogatoriul judiciar. Deși tehnica este identică, prin interogatoriu intervievatorul urmărește să obțină informații referitoare la faptele comise de interogat, la sinceritatea declarațiilor, și folosește, de obicei, metode logice pentru a forța direct sau indirect interogatul să dezvăluie aceste informații.

Interviul nestructurat este o tehnică esențialmente calitativă. Deoarece intervievatorul va pune cât mai puține întrebări și lasă o libertate deplină subiectului, mulți consideră interviul nestructurat ca fiind cea mai simplă tehnică de cercetare. Partea complicată este aceea a stabilirii unei relații de încredere cu subiectul, astfel încât acesta să fie capabil să dezvolte informații intime referitoare la viața sa, la opiniile și la credințele sale, lucru de multe ori dificil de realizat, pentru că presupune mult tact, diplomație, perseverență, experiență și talent din partea cercetătorului. Obținerea de informații relevante folosind această tehnică ține mai mult de artă decât de știință. Avem, de obicei, tendința de a valoriza, de a evalua, de a exprima opiniile, astfel încât este destul de dificil să rămânem tăcuți în timp ce altcineva vorbește și, mai ales, să nu ne exprimăm – verbal sau nonverbal – aprobarea și, mai ales dezaprobarea atunci când spusele altuia intră în contradicție cu părerile proprii. În același timp, este dificil să rămânem tot timpul atenți pentru a recunoaște și reține informațiile importante. Pe lângă toate aceste lucruri, interviul nestructurat generează un volum foarte mare de date, analiza și interpretarea acestora fiind un proces laborios.

Interviul semi-structurat

Este cea mai utilizată formă de interviu în cercetările de tip calitativ. De obicei se colectează informații specifice, care vor fi comparate cu informațiile obținute prin alte metode ce cercetare. Presupune construirea unui set de întrebări care vor fi puse intervievaților, deși nu se exclude posibilitatea de apariție a unor opinii proprii ale acestora. De obicei, întrebările sunt sintetizate sub forma unei fișe de interviu, o listă cu întrebările specifice sau cu subiectele care vor fi abordate. Această listă se reactualizează cu teme noi după fiecare interviu, aspect care generează caracterul semi-structurat al metodei.

Interviul structurat

Este o tehnică predominant cantitativă, care se apropie de tehnica chestionarului, utilizată intens în cercetările de marketing sau în sondajele de opinie. Intervievatorul are o listă de întrebări, întotdeauna aceeași, pe care le adresează

40

subiectului, răspunsurile acestuia fiind marcate de către cercetător pe foaia de răspuns. Intervievatorii (numiți și operatori de interviu) sunt persoane instruite în acest scop, de obicei cu pregătire economică, sociologică sau psihologică și având cunoștințe referitoare la metode de cercetare. Probabil că fiecare dintre noi am fost, la un moment dat, subiect al unei asemenea forme de interviu. Ni s-a întâmplat, de multe ori, să fim opriți pe stradă de către o persoană care ne pune întrebări (și notează răspunsurile) referitoare la un produs nou, la un serviciu sau la opiniile politice pe care la avem. Uneori putem fi sunați la telefon în același scop (formă a interviului structurat numită interviu structurat telefonic sau teleinterviu). Toate acestea reprezintă variante și exemple practice ale interviului structurat. Mulți confundă această tehnică și o numesc chestionar. Într-adevăr, ele se aseamănă foarte mult. Ceea ce diferențiază interviul structurat de chestionar este tocmai comunicarea directă între intervievat și intervievator.

Realizarea și conducerea unei cercetări bazată pe interviu

Indiferent de forma de interviu folosită, trebuie acordată o atenție deosebită clarificării unor elemente preliminare, astfel încât interviul să devină o metodă de cercetare științifică și să producă informații utile. Trebuie să stabilim, încă de la început, ce metode de înregistrare a răspunsurilor folosim, care este lista de întrebări sau subiecte abordate, cum construim relația de colaborare cu intervievatul și cum verificăm răspunsurile acestuia.

Metodele de înregistrare a răspunsurilor

Convorbirea, în general, și interviul, în particular, permit două mari clase de metode de înregistrare a răspunsurilor: notarea folosind creion și hârtie și înregistrarea electronică. Indiferent de forma aleasă, trebuie reținut că pe parcursul intervievării, contactul vizual între intervievat și intervievator va trebui menținut în permanență. Motivele sunt evidente și nu mai trebuie menționate. Fiecare formă de înregistrare are avantaje și dezavantaje, alegerea ținând de experiența cercetătorului și de dotarea tehnică de care acesta dispune.

Înregistrarea electronică

Presupune, în majoritatea cazurilor, utilizarea unui reportofon sau a unei camere video. Există pe piață nenumărate modele cu diferite caracteristici și la diferite prețuri. Un asemenea aparat trebuie să aibă câteva caracteristici care să poată asigura o bună calitate a informațiilor. În primul rând este nevoie de o capacitate

41

de stocare suficientă care să permită înregistrarea completă a interviurilor. Nimic nu este mai neplăcut decât să oprești intervievatul pentru că va trebui să schimbi caseta sau suportul de memorie, mai ales că se pot pierde informații esențiale. Un discurs, odată oprit, este mult mai greu de reluat și, astfel, are de suferit calitatea informațiilor. În al doilea rând, reportofonul este un instrument portabil. Trebuie să ne asigurăm că acumulatorii au suficientă energie care să permită susținerea interviului. Efectele epuizării acumulatorului sunt aceleași ca și efectele epuizării suportului de memorie. În al treilea rând, trebuie să ne asigurăm că reportofonul captează suficient de fidel răspunsurile subiectului. Un aparat care produce zgomot de fond sau care nu este suficient de sensibil la înregistrare poate cauza probleme foarte mari sub aspectul calității informațiilor. În fine, trebuie să ne asigurăm că locul în care luăm interviul nu presupune zgomote puternice sau elemente care să distragă intervievatul.

Unii autori propun o listă de probleme pe care trebuie să le aveți în vedere și să le rezolvați atunci când înregistrați electronic un interviu (Dawson, 2002):

Asigurați-vă că aparatul vă este familiar, că știți să lucrați cu el. Este bine să cunoașteți toate funcțiile aparatului înainte de a lua un interviu și să știți cum să rezolvați problemele care pot să apară. Ar fi penibil să întrebați la un moment dat intervievatul „cum se pornește aparatul acesta?”;

Asigurați-vă că aparatul funcționează. Testați-l înainte de a începe interviul. Ar fi păcat să constatați că după finalizarea interviului nu s-a înregistrat nimic;

Asigurați-vă că acumulatorii sunt încărcați complet și că aveți suficient spațiu de stocare. Nu puteți ști cât va dura un interviu. Unii subiecți sunt foarte selectivi, alții au tendința să divagheze. Nu puteți risca să rămâneți fără baterii sau fără memorie;

Asigurați-vă că aveți acumulatori și suport de memorie (card de memorie, casete) de rezervă. În cazul interviurilor lungi, este uneori imposibil să puteți stoca totul pe un singur suport de memorie, mai ales atunci când înregistrarea se va face la o calitate înaltă. În asemenea situații anunțați intervievatul că urmează să schimbați memoria sau acumulatorii. Este bine să faceți acest lucru în momentele dintre două subiecte și nu atunci când intervievatul vorbește. Urmăriți frecvent nivelul acumulatorilor și a spațiului de stocare pentru a nu avea surprize neplăcute;

Asigurați-vă că interviul se realizează într-o locație lipsită de zgomot. Nu puteți înregistra un interviu în sala preselor dintr-o uzină de mașini. Zgomotul este

42

infernal. Dacă nu se poate, va trebui să optați pentru cealaltă formă de înregistrare a răspunsurilor;

Asigurați-vă că reportofonul este situat pe o suprafață plană, fără vibrații. Nu ați dori să culegeți aparatul de sub birou sau să-l țineți cu mâna pentru a nu „dansa” pe masă;

Asigurați-vă că reportofonul este poziționat astfel încât să înregistreze atât vocea dumneavoastră, cât și vocea intervievatului.

Chiar dacă se preferă înregistrarea electronică, este important să aveți un pix și un blocnotes pentru cazuri neprevăzute. Pe de o parte veți putea desfășura interviul în cazul în care aveți probleme cu aparatura, pe de altă parte este posibil să notați unele aspecte importante sau unele idei care vă pot veni pe parcursul interviului. De asemenea, este posibil ca anumite aspecte să nu poată fi înregistrate. Uneori intervievatul este dispus să comunice informații, însă nu dorește să se știe înregistrat. În asemenea situații singura metodă rămâne notarea.

Notarea răspunsurilor

Este cea mai ieftină metodă de înregistrare și nu presupune decât un instrument de scris și un blocnotes. Din cauza diferenței dintre viteza de vorbire și viteza de scriere, majoritatea cercetătorilor sunt buni cunoscători ai tehnicilor stenografice sau își formează un sistem de coduri care permite o scriere rapidă, în ritmul vorbirii. Este important să se consemneze întregul interviu în momentul în care intervievatul vorbește, iar dacă nu este posibil, imediat după ce interviul a fost luat. În cazul în care interviul este prea lung, se recomandă împărțirea acestuia pe durata a 2-3 zile. Notarea răspunsurilor nu presupune eliminarea contactului vizual. Un cercetător este antrenat să scrie fără să se uite la carnetul de note. Lipsa contactului vizual pentru o perioadă mai lungă poate determina aprecierea unei lipse de interes, fapt care va afecta calitatea informațiilor.

Fiecare metodă de înregistrare are avantaje și dezavantaje. Dawson (Dawson, 2002) propune o listă a acestora, lisă cu o valoare practică deosebită. Înainte de a alege o metodă este bine să vă informați asupra modului în care metoda de înregistrare influențează calitatea datelor obținute:

Tabel 1 – Avantaje și dezavantaje ale metodelor de înregistrare

Metodă Avantaje Dezavantaje

43

Înregistrarea audio

Cercetătorul se poate concentra pe ceea ce spune subiectul;Se poate menține contactul vizual;Se obține o înregistrare completă a interviului;Se pot nota informații utile referitoare la desfășurarea interviului.

Dependența de echipament. Dacă nu funcționează, nu se poate realiza interviul;Generează o atitudine complezentă. Nu se ascultă atât de atent, bazându-se pe înregistrare;Intervievații pot dezvolta reacții de respingere a înregistrării.

Trebuie acordată atenție familiarizării cu aparatul și trebuie asigurată buna funcționare. Se pot nota informații importante pe parcursul înregistrării.

Înregistrare video

Generează o imagine completă și precisă a interviului;Pe lângă înregistrarea răspunsurilor se înregistrează și postura, elementele nonverbale și paraverbale.

Depinde de echipament, la fel ca și înregistrarea audio, echipamentele fiind, de obicei, mai scumpe;Poate genera reacții de respingere a înregistrării, mai puternice în comparație cu înregistrarea audio.

Pentru a obține o înregistrarea de calitate, uneori este necesară intervenția unui profesionist. Poate fi o metodă destul de costisitoare.

Notare

Nu presupune existența unor echipamente specifice;Este o metodă foarte ieftină;Intervievatorul se poate concentra și poate nota doar problemele importante;

Nu se poate menține tot timpul contactul vizual;Este dificilă concentrarea asupra a ceea ce spune subiectul și asupra notării;Poate fi extrem de obositoare;Poate ignora unele elemente importante ale interviului.

Sunt necesare deprinderi stenografice sau un sistem de coduri pentru a se putea înregistra fidel informațiile, precum și o scriere rapidă.

Bifare răspunsuri

Ușor de utilizat;Ușor de analizat;Ușor de comparat informațiile cu cele obținute prin alte metode.

Lipsă de flexibilitate. Se obțin strict informațiile solicitate;Obligă intervievații să răspundă strict la variantele permise;Lasă senzația că nu s-a epuizat subiectul propus.

Este necesară o proiectare atentă a întrebărilor și a variantelor de răspuns pentru a se obține cât mai multe informații.

Fișa de interviu

În cazul interviurilor semi-structurate și structurate este necesară proiectarea unei fișe de interviu. Interviul structurat presupune o listă de întrebări și o listă de variante de răspuns pentru fiecare întrebare, aplicată, în aceeași ordine, tuturor

44

intervievaților. În cazul interviului semi-structurat lista de întrebări nu presupune variante de răspuns, putându-se utiliza chiar o listă de subiecte mai generale.

Lista de subiecte apropie interviul semi-structurat de forma nestructurată a acestuia, permițând o flexibilitatea mai mare, însă există riscul ca intervievații să se repete, să genereze aceleași idei pentru subiecte diferite. Pentru a limita acest efect, se preferă construirea fișei de interviu folosindu-se, la început, o listă de întrebări la care subiectul poate răspunde într-o formă mai rigidă, iar apoi, după ce s-a construit atmosfera de cooperare, se poate aborda lista de subiecte generale.

Elaborarea unei liste de interviu ține de complexitatea temei și de experiența cercetătorului. Cu cât se acordă un timp mai mare acestei sarcini, cu atât interviul va fi mai logic iar informațiile obținute vor avea o calitate mai bună. O atenție deosebită în această fază trebuie acordată întrebărilor sensibile, delicate pentru subiect. Așa cum s-a menționat deja, se va începe cu întrebări ușoare, generale, la care subiectul poate răspunde fără probleme, întrebările delicate urmând a fi menționate spre sfârșit.

De multe ori, într-o cercetare se începe cu un interviu nestructurat, apoi, în baza elementelor obținute se construiesc întrebările sau subiectele pentru un interviu semi-structurat sau nestructurat. Dawson (Dawson, 2002) ne propune o listă logică de pași care trebuie urmați în construcția unei foi de interviu:

Etapa de brainstorming – echipa de cercetare propune subiecte referitoare la tema de cercetare, subiecte care vor fi notate așa cum sunt expuse, fără a fi analizate și fără a se efectua judecăți de valoare. Se generează astfel o listă brută de subiecte;

Se analizează lista brută obținută, eliminându-se subiectele irelevante și grupându-se subiectele redundante;

Se categorizează lista astfel obținută, încadrându-se fiecare subiect în categorii generale. Rezultă astfel un set de dimensiuni;

Se ordonează logic lista dimensiunilor lăsând la sfârșit categoriile sensibile sau controversate. Regula este aceea a ordonării pe primele poziții a elementelor care țin de experiență și comportament și pe ultimele poziții a celor care vizează opinii sau sentimente;

Se construiesc întrebări relevante pentru fiecare dimensiune luată în calcul. Întrebările vor trebui să aibă un caracter mai degrabă deschis, să fie formulate

45

neutru, scurt și la obiect. Se folosește un limbaj comun, inteligibil și se evită jargonul sau dubla negație;

Se pretesează lista de întrebări pe un număr mic de intervievați și, eventual, se refac întrebările care pun probleme;

Se efectuează instructajul operatorilor de interviu astfel încât fișa de interviu să devină familiară.

Stabilirea atmosferei de încredere și cooperare

S-a accentuat deja asupra acestui aspect, ca o condiție esențială a calității datelor obținute. În absența unei atmosfere de cooperare, respect și deschidere este puțin probabil ca un cercetător să achiziționeze informații utile folosind interviul. Nu există un algoritm pentru a se realiza acest deziderat, stabilirea unei atmosfere optime ținând de caracteristicile personale și de talentul intervievatorului. Se pot propune totuși o serie de repere, dintre care putem aminti, cu titlu informativ, câteva.

Respectul guvernează relația intervievator-intervievat. Acest lucru ține de bun simț. Dacă s-a stabilit o oră a interviului, va trebui să ajungeți la timp. Punctualitatea este baza respectului. Acceptați o cafea sau un ceai și abordați politicos problema.

Ținuta garantează succesul. „Haina face pe om” este un proverb perfect adecvat acestei situații. Ținuta trebuie adecvată specificului intervievatului. Dacă intervievați un om de afaceri, acesta se așteaptă să abordați o ținută business. Prezența în trening și bascheți poate duce la eșecul interviului. La fel de adevărat este și faptul că dacă intervievați un muncitor la strung, s-ar putea ca ținuta la costum să intimideze. Se preferă, în asemenea situații, o ținută comună. Indiferent de ținută, aspectul îngrijit trebuie să primeze. Nu cred ca se poate obține un interviu în condițiile în care tocmai ați venit de la un antrenament la sală și nu ați avut grijă să faceți un duș înainte.

Limbajul nonverbal este definitoriu. Nu se abordează atitudini exagerat de timide sau exagerat de agresive. O atitudine tonică este indicată, însă fără exagerări. Nu zâmbiți forțat și rețineți că zâmbetul și ochii sunt responsabili de aproximativ 50% din succesul contactului inițial. Privind încruntat sau distant, ori având o atitudine sobră determinați subiectul să-și activeze mecanismele defensive. La fel, râzând tot

46

timpul și fiind foarte degajat puteți genera o impresie de neseriozitate. Stabilind un contact vizual rapid și deschis veți genera încredere și cooperare.

Menținerea contactului vizual este definitorie pentru succesul interviului. Acest element indică onestitate, stimă de sine și respect. În condițiile în care ezitați să priviți intervievatul în ochi sau privirea dumneavoastră nu este stabilă, oscilează între intervievat și alte lucruri din cameră, veți fi perceput ca nesincer, indecis, timid sau fără stimă de sine, fapt care va genera răspunsuri evazive, irelevante sau chiar abandonul interviului.

Respectarea spațiului personal. Nu este recomandată poziția față în față cu intervievatul, preferându-se una la un unghi între 80 și 120 de grade față de acesta. De asemenea, nu trebuie să vă așezați lângă intervievat forțându-l (și forțându-vă) să întoarcă capul pentru a menține contactul vizual. Distanța față de intervievat este importantă și trebuie aleasă astfel încât să nu-i invadați spațiul personal, și, de asemenea, să nu trebuiască să folosiți un ton ridicat pentru a vă auzi.

Analizând privirea intervievatului și limbajul nonverbal se va putea decide momentul în care se va trece la întrebările delicate, sensibile. Dacă se observă un disconfort sau o ezitare a intervievatului, se poate reveni la întrebările generale până la refacerea atmosferei de încredere și cooperare. Niciodată nu se acceptă presiuni sau forțarea intervievatului pentru a răspunde la anumite întrebări.

O bună practică este aceea a negocierii unui interval de timp pe parcursul căruia să se desfășoare interviul. Astfel vă obligați pe dumneavoastră și obligați și subiectul să fie concis. Mai mult, este o dovadă de respect. Dacă timpul a expirat și nu ați epuizat toate subiectele, puteți solicita continuarea interviului sau reprogramarea la o altă dată.

Odată interviul terminat, este util să furnizați intervievatului o transcriere a acestuia și să obțineți acordul lui. În niciun caz nu va trebui să dezvăluiți informațiile obținute unei alte persoane decât cu acordul expres al intervievatului.

Asigurarea calității informațiilor

Deși influența intervievatorului este minimă, sarcina sa rezumându-se la a pune întrebări și la a asculta, uneori intervențiile sale sunt inevitabile și necesare, fie pentru a clarifica anumite aspecte, fie pentru a verifica informații deja obținute. Clarificarea sau verificarea nu trebuie să influențeze cu nimic desfășurarea interviului. Există un set de întrebări-tip pentru acest scop, însă cercetătorul poate

47

oricând găsi altele, singura condiție fiind aceea că nu trebuie să influențeze sau să ghideze răspunsurile intervievatului.

Ați spus un lucru interesant. Puteți explica acest lucru mai în detaliu?

Nu cred că am înțeles. Ce-ați dorit să spuneți?

Puteți oferi mai multe detalii?

Puteți clarifica acest lucru?

Puteți să dezvoltați puțin ideea?

Atunci când ați afirmat ………. la ce v-ați gândit?

O altă strategie este aceea a utilizării pauzelor. Dacă intervievatul tace, nu încercați să-i veniți în ajutor. Pauzele lungi îl vor pune într-o situație de disconfort și îl vor obliga să elaboreze un răspuns. Tot ceea ce trebuie arătat este interes și, de asemenea, faptul că așteptați să spună ceva. Prelungirea pauzei poate deveni însă jenantă. În acest caz puteți repeta ultimele cuvinte ale subiectului pe care le puteți transforma într-o întrebare pentru a-l determina să elaboreze un răspuns. („Da, am aflat că nu vă place acest curs. Puteți detalia? Îmi puteți spune câteva motive?”)

Analiza și interpretarea interviurilor

În special interviurile înregistrare electronic vor trebui transcrise înainte să poată fi analizate. Transcrierea interviurilor este un proces destul de laborios și presupune menționarea exactă a dialogului dintre intervievat și intervievator, inclusiv a elementelor nonverbale și paraverbale care apar. Un interviu transcris are aspectul unui scenariu de teatru cu doi (uneori trei) actori – Intervievatorul (I), Respondentul (R) și, eventual, alți participanți (P). Mai jos vom exemplifica o transcriere a unui interviu imaginar pe tema cursurilor universitare:

1 I: Am să doresc să vă întreb câteva lucruri referitoare la modul în care se desfășoară și la cum ați dori să se desfășoare cursurile din cadrul facultății la care sunteți student. Sunteți de acord să-mi răspundeți?

2 R: Da, desigur…

3 I: Pentru a avea o imagine corectă a răspunsurilor dumneavoastră, aș prefera să folosim acest reportofon pentru a le înregistra. Sunteți de acord?

4 R: …. (strânge din umeri, este jenat)

48

5 I: Nu ne interesează numele dumneavoastră și nici un fel de date de identificare. Menționez că înregistrarea o voi folosi doar eu în scop de cercetare științifică. Nimeni nu va avea acces la ea. Folosesc acest mijloc de înregistrare pentru a mă asigura că nu omit absolut nimic din ceea ce-mi spuneți. Dacă nu doriți, putem să nu înregistrăm, însă îmi va fi mult mai greu să fiu exact… practic nu mă interesează decât secția din care faceți parte și cam atât. Nu vă afectează cu absolut nimic răspunsurile pe care le veți da. Cum facem?

6 R: Da, este OK. Puteți înregistra.

7 I: Vă mulțumesc. Oricum, dacă pe parcurs credeți că anumite informații nu trebuie înregistrate, îmi spuneți și apăsăm pauză. Este OK așa?

8 R: Da, e OK. E mai bine (se relaxează)

9 I: Bun. Acum l-am pornit. Am înțeles că sunteți în primul an de studiu la secția X.

10 R: Da, așa este.

11 I: Cum ați luat decizia să urmați această facultate? V-a îndrumat cineva?

12 R: Cred ca este o facultate interesantă. Cred că dacă devii bun, poți avea succes…

13 I: Părinții v-au sfătuit? Ați discutat cu ei?

14 R: Da, le-am spus ce vreau să fac. Părinții mei nu-mi influențează deciziile.

15 I: Mai aveți frați sau surori? Sunt cumva și ei studenți?

16 R: Da, un frate. Este student, termină. Dar nu a urmat o asemenea facultate, cu altceva?

17 I: Ce facultate a urmat fratele dumneavoastră? Îmi puteți spune?

.

.

.

338 I: Ați spus că profesorul XY își bate joc de curs? Cum adică? Puteți detalia puțin?

339 R: OOOOO (râde) pot detalia mai mult. În primul rând, cursul lui este luat de pe Internet, de pe site-ul Z. L-am găsit și eu pe acel site și mă distram cu colegii. Pai ce profesor este acela care nu poate avea nici măcar un curs al lui. Asta, dincolo de latura amuzantă, e o problemă serioasă. Este lipsă de respect față el și față de noi. În plus, face dictare la ore. Cu alte cuvinte, ne compară cu un xerox. Eu de ce să scriu, atâta vreme cât am acces la cursul lui.

49

340 I: Extraordinar. Da, este neplăcut.

341 R: Păcat. Nu are nicio idee originală, nimic. E lectură pură. Mai mult, e aberant la examene. După ce nu ne spune nimic, mai are și pretenția să știm totul.

342 I: Am înțeles. Dar dumneavoastră cum ați vedea desfășurarea cursurilor la această disciplină?

.

.

.

Se poate observa, din exemplul de mai sus, abordarea graduală și construirea atmosferei. Dacă la început subiectul intervievat suspecta inclusiv înregistrarea, spre final nu numai că o acceptă și devine relaxat, însă furnizează informații sensibile referitoare la un anumit profesor.

Fiecare element al transcrierii va primi un număr de ordine, iar fiecare interviu va primi un cod care va facilita referirea în secțiunea de interpretare. Există două modalități de interpretare a interviurilor utilizate în mod frecvent: analiza tematică și analiza reflexivă.

Analiza tematică

Se realizează prin analiză de conținut și vizează identificarea unor teme majore și a frecvențelor de apariție ale acestora în interviurile analizate, precum și relațiile dintre teme, pe baza analizei calitative a conținuturilor acestora. Are o orientare mai mult nomotetică, permițând chiar o investigare cantitativă a cercetărilor predominant calitative. Metoda analizei de conținut va fi detaliată într-un alt capitol, însă vom putea menționa deocamdată principalele etape și caracteristici pe care le presupune.

Analiza tematică este una dintre formele analizei de conținut (alături de analiza sintactică și cea lexicală), mult mai frecvent utilizată în cercetări socio-umane în comparație cu celelalte două. Deși se poate efectua și computerizat (de exemplu utilizând programul LISREL), analiza de conținut presupune mai multe faze:

50

Transcrierea interviului (și, eventual, introducerea transcrierii în computer), fază detaliată anterior;

În funcție de obiectivele specifice ale cercetării se descriu unitățile analizei de conținut. Acestea, la rândul lor, reprezintă baza așa-numitei „scheme de codificare a conținutului”, un set de coduri care permite interpretarea interviului și stabilește variabilele cantitative. La acest nivel putem distinge trei categorii de unități de analiză a conținutului:

Cuvântul – este unitatea de bază, principală a oricărei analize. O analiză de conținut bazată pe cuvânt, ca unitate, presupune identificarea cuvintelor cheie și a sinonimelor acestora, a timpului și a modului verbelor folosite. Odată stabilite unitățile, ele vor forma baza analizei interviului și vor permite înregistrarea frecvenței de apariție a fiecărei unități;

Fraza – presupune o analiză mai elaborată care vizează relațiile dintre fraze și legăturile din discurs. Se pot sesiza foarte bine argumentele și logica interviului. Alături de frecvența de apariție a cuvintelor se înregistrează frecvența asocierii cuvintelor, numărul mediu de cuvinte pentru fiecare frază etc.

Tema – reprezintă nivelul maximal al analizei tematice și presupune identificarea frazelor care se referă la un anumit fenomen, la o anumită situație, la o persoană, la un fapt etc. În cazul temelor prea complexe se procedează la împărțirea logică a acestora în subteme. Alături de elementele menționate mai sus, se înregistrează frecvența de apariție a temelor sau subtemelor, frecvența asocierii acestora, etc.

Elaborarea grilei de analiză. Grila de analiză are aspectul unui tabel, în care, pe orizontală sunt listate categoriile relevante (unitățile de analiză), eventual subcategoriile. Pe coloane se marchează frecvența de apariție a acestora în interviuri. Principala caracteristică a unei grile de analiză este fidelitatea. Acest lucru se referă la faptul că grilele de analiză construite de diferiți cercetători trebuie să conducă la categorii similare și comparabile. Desigur, există și procedee statistice care asigură această concordanță, sub aspectul unor coeficienți de concordanță sau de similaritate;

Analiza transcrierilor. De cele mai multe ori, fiecare categorie din grila de analiză primește un cod. Folosind transcrierile, se identifică în text categoriile grilei și se menționează, direct pe text, codul acestora. După analiza tuturor transcrierilor, se procedează la sinteza acestora. Cea mai simplă metodă este transcrierea, pe

51

coloanele grilei, a frecvenței de apariție. Un procedeu mai elaborat constă în transcrierea codului interviului, acest lucru fiind foarte util la identificarea elementelor din interviu în procesul de interpretare;

Interpretarea tematică. Presupune o abordare comprehensibilă a grilei sintetice. La acest nivel există două modalități de interpretare:

Analiza verticală presupune interpretarea, la nivelul fiecărui interviu, a modului în care intervievatul a abordat unitățile de conținut. Astfel se vor putea ulterior compara interviurile sub aspectul opiniilor individuale ale fiecărui subiect;

Analiza orizontală arată modul în care fiecare categorie a fost abordată de către toți respondenții. Se pot astfel compara categoriile sub aspectul dominanței acestora.

Calcularea indicatorilor statistici. Indicatorii statistici cel mai frecvent utilizați sunt cei ai frecvenței de apariție și cei ai asocierii:

Frecvența de apariție se exprimă la nivelul fiecărei categorii, atât în cazul analizei verticale, cât și în cazul analizei orizontale. Concret, se înregistrează numărul de apariție al fiecărei categorii, atât la nivelul unui singur interviu, cât și la nivelul tuturor interviurilor. Acest indicator poate fi exprimat ca atare, cât și procentual (ca raport între numărul de apariții a categoriei și numărul total de apariții a categoriilor)

Frecvența de asociere presupune o serie de teste statistice (de obicei chi pătrat sau teste neparametrice) care arată gradul de asociere al categoriilor.

Analiza tematică se finalizează, ca orice cercetare științifică, cu un raport de cercetare. Avantajul acestei metode îl reprezintă rigoarea și posibilitatea de a folosi procedee statistice, fapt care îi conferă o valoare științifică ridicată și pot permite inferențe. Dezavantajul constă în imposibilitatea surprinderii aspectelor fine, de nuanță a opiniilor unice, a ideilor originale.

Analiza reflexivă

Este opusul analizei tematice, accentul căzând pe latura idiografică, fenomenologică, pe cazul individual, pe aspectele unice și originale. În mod evident, este o metodă de analiză pur calitativă. Tehnica presupune, și ea, o abordare orizontală și una verticală, la fel ca și analiza tematică, însa baza este

52

reprezentată de o descriere și o interpretare separată a interviurilor, precum și de descrierea și interpretarea globală a acestora.

Din motive care țin de specificul metodei, analiza reflexivă va fi discutată în detaliu într-un capitol ulterior.

Curs 6 - Focus-grupul

În timp ce interviul, în variantele sale clasice, presupune existența unui număr de doi actori (intervievatul și intervievatorul), focus-grupul este o formă a interviului de grup. Din acest motiv, alături de denumirea „focus-grup” veți putea regăsi metoda sub numele de interviu focalizat, grup de discuții sau interviu de grup. Este o metodă calitativă, de tip interviu, efectuată în grup, pe o tematică bine delimitată.

O definiție elaborată a acestei metode afirmă că focus-grupul este „o metodă de cercetare socială, de natură calitativă, care constă în a recruta unul sau mai multe grupuri de 6 până la 12 persoane, în funcție de criterii omogene, apoi a suscita o discuție deschisă pornind de la teme de studiu, pentru ca la sfârșit să se facă analiza pe viu coroborând punctele de vedere a participanților” (D.L. Morgan, R.A. Krueger, 1993, apud Hamel, 1999, apud Albu, 2000).

Metoda este intens folosită în cercetările de marketing, în sociologie, psihologie socială, dar și în domeniul educațional sau în analiza politică. Foarte multe dintre emisiunile de televiziune utilizează această metodă, în mod firesc într-o variantă ajustată – talk-show-rile televizate sunt un exemplu excelent de focus-grup aplicat.

Într-un focus-grup putem întâlni participanții și moderatorul, acesta din urmă având cel mai important rol, deoarece reprezintă persoana care pune întrebări, solicită detalii, se asigură că discuția nu deviză de la subiect, elimină tendințele de dominare a discuției pe care le pot avea unii participanți.

Rolul și atribuțiile moderatorului

Un bun moderator se formează în timp, necesitând talent, practică, experiență și multe cunoștințe. De asemenea, se preferă un moderator care are tangență cu tema discutată, altminteri pot să apară situații penibile, inadecvate, în care aprofundarea subiectului poate releva totala lipsă de competență a acestuia. Această condiție nu este însă obligatorie. În definitiv, scopul metodei este acela de a colecta informații, opinii relevante referitoare la o temă. Un bun moderator nu

53

face judecăți de valoare, nu critică și nu intră în discuții care îl depășesc. Rolul lui este acela de a colecta cât mai multe opinii relevante și de a dirija discuția.

Cea mai bună practică formativă este reprezentată de asistarea la focus-grupuri conduse de profesioniști și urmărirea unor înregistrări ale acestora. Se vor urmări modalitatea în care moderatorul folosește comunicarea nonverbală, modul în care pune întrebările, în care poate ieși din situații jenante, felul în care descurajează dominanța conversațională a unora etc.

Urmează apoi punerea în practică a cunoștințelor dobândite și formarea stilului propriu prin realizarea de focus-grupuri cu prietenii, cunoștințele etc. Deși acestea nu au o valoare științifică, ele contribuie enorm la experiența unui moderator de succes.

În fazele incipiente ale desfășurării interviului de grup, moderatorul este responsabil de asigurarea relaxării participanților și de construirea atmosferei de încredere și cooperare. Vor trebui explicate scopurile discuției, temele abordate, rolul pe care îl au participanții, modalitatea de utilizare a rezultatelor. De asemenea, este bine să se negocieze de la început intervalul de timp alocat discuțiilor pentru a se preveni divagațiile. Cei mai mulți cercetători apreciază că o oră și jumătate reprezintă timpul ideal în care pot avea loc discuțiile. Mai puțin timp alocat poate să conducă la informații nerelevante (din motive care țin de relaxarea și confortul participanților), iar alocarea unui interval de timp mai mare nu conduce la obținerea unor nori informații importante. În orice caz, intervalul de timp ține de tipul strategiei utilizate, anumite modele strategice urmând a fi discutate în continuare.

Spre deosebire de talk-show-uri, focus-grupul științific presupune anonimitatea participanților. Aceștia vor trebui asigurați sub aspectul confidențialității opiniilor lor și din punctul de vedere al accesului la informații. Opiniile generate în urma unui focus-grup nu trebuie analizate decât de către cercetător fiind interzisă transmiterea către terți.

Elaborarea întrebărilor și conducerea interviului de grup

Anumiți moderatori preferă folosirea unei liste de subiecte, alții se orientează către o listă de întrebări. În orice caz, elaborarea unei fișe de interviu a fost expusă în capitolul anterior. La fel stau lucrurile și aici, respectându-se același algoritm; întrebările comune sunt puse la început, cele sensibile fiind lăsate spre final, în

54

momentul în care se consolidează atmosfera de încredere. Moderatorul trebuie să respecte regulile generale ale interviului, în special cele legate de contactul vizual, atenție și interes. Este bine ca moderatorul să noteze, pe parcursul discuțiilor, idei și elemente asupra cărora va putea reveni sau care vor putea genera noi subiecte de discuție.

Obiectivul principal al moderatorului îl reprezintă asigurarea unui flux natural al discuțiilor. De aceea este importantă tehnica de abordare în cazul participanților care tind să monopolizeze discuția. Întotdeauna, într-un grup va exista cel puțin o persoană cu asemenea tendințe. De multe ori, prezența unei persoane dominante determină o concentrare a opiniilor celorlalți în jurul opiniei liderului, fapt care contravine intereselor cercetătorului.

Într-un interviu de grup se urmărește obținerea unui număr cât mai mare de opinii. Așa cum am observat deja, unii participanți au tendința de a vorbi încontinuu, în timp ce alții nu se lasă prea ușor antrenați în discuții. De aceea, moderatorul va trebui să utilizeze uneori de capacitatea sa de convingere pentru a obține date și de la persoanele mai timide. Un element foarte bine cunoscut se referă la tendința participanților de a exprima opinii pe măsură ce atmosfera se destinde. În cazul în care se negociază un timp limită, de multe ori unii participanți doresc să vorbească după ce acest timp „oficial” a fost epuizat. Într-o asemenea situație se poate menționa posibilitatea ca cei care nu doresc sau nu pot să mai stea să părăsească discuția. Totuși nu trebuie să uităm că în mod frecvent unele dintre cele mai utile informații se obțin exact spre finalul discuțiilor.

La finalizarea interviului de grup se va mulțumi participanților și vor fi luate, de preferință, datele de contact ale acestora pentru cazul în care ar apărea necesitatea unor clarificări suplimentare. De obicei se poate înmâna o copie a protocolului de interviu dacă unii participanți solicită acest lucru.

Pe parcursul unei asemenea abordări moderatorul poate fi pus în fața unor situații variate, de la instalarea unor pauze lungi la prezența unor persoane care monopolizează discuția și chiar întrerup alți participați. Fără a avea pretenția unei abordări complete a tuturor cazurilor, vă prezentăm, în continuare, cele mai întâlnite probleme și strategia de soluționare a acestora (Dawson, 2002):

SITUAȚIA STRATEGIA DE REZOLVAREPauze lungi „Ne puteți spune și părerea dumneavoastră referitoare la acest

lucru, deoarece, iată, ceilalți au avut deja mai multe opinii

55

extrem de interesante.”

Divagație „Este interesant ceea ce ne spuneți. Ce credeți însă despre … (subiectul în discuție).”

Tăcere totală

Rămâneți tăcut. La un moment dat cineva va trebui să vorbească, deoarece tăcerea tuturor este, în general, stânjenitoare. Dacă acest lucru nu se întâmplă, puneți din nou întrebarea.

Dominanță

În primul rând întrerupeți contactul vizual și uitați-vă la o altă persoană. Dacă persoana dominantă continuă, puteți spune: „Vă mulțumim pentru opinia dumneavoastră. Haideți să ascultăm acum și alte păreri” sau „Dumneavoastră ce părere aveți în legătură cu acest aspect?”

Înregistrarea discuțiilor

Focus-grupul este o tehnică de cercetare și, de multe ori, folosește echipamente de înregistrare dedicate. Un asemenea interviu este organizat într-o instituție în care se află o sală specială dotată cu oglinzi cu vedere unilaterală și echipamente de înregistrare audio-video. În ultimă instanță se poate apela și la echipamentele folosite în cadrul interviurilor obișnuite. Totuși, reportofonul trebuie să aibă o sensibilitate suficient de mare și o poziționare bună astfel încât să poată înregistra fidel vocile tuturor participanților.

Membrii au tendința să vorbească încet la început, apoi, pe măsură ce discuțiile avansează, vor vorbi tot mai tare. Un reportofon cu posibilitatea de ajutare automată a volumului ar fi mult mai recomandat în acest caz.

Alegerea locației și selectarea participanților

În comparație cu alte metode ce cercetare, focus-grupul presupune o locație de desfășurare a interviului, deoarece aceasta poate influența prezența participanților, nivelul discuțiilor și calitatea înregistrărilor. În absența unei facilități profesionale pentru focus-grup, sunt recomandate următoarele elemente în alegerea locației:

Posibilitatea de acces fizic a participanților, inclusiv a celor cu probleme sau handicap fizic. Nu veți putea realiza un focus-grup pe tema handicapului locomotor dacă ați ales camera de interviu situată la etajul șapte al unui imobil cu liftul defect;

Asigurarea confortului psihic al participanților la interviu. Locația trebuie aleasă în așa fel încât participanții să nu se simtă stresați sau jenați. Nu puteți aborda un

56

focus-grup care vizează viața din penitenciar a foștilor deținuți politici în condițiile în care camera de interviu este situată într-un penitenciar;

Locația interviului trebuie să fie ușor de găsit, și de accesat, atât prin intermediul transportului public, cât și sub aspectul facilităților de parcare;

Locația interviului va fi suficient de mare încât să se simtă confortabil toți membrii selectați și să prezinte facilități suficiente (scaune, mese, aer condiționat etc.);

Locația nu trebuie să se afle într-un mediu zgomotos sau cu elemente care ar putea distrage participanții (frecvente apeluri telefonice, persoane care circulă prin cameră, zgomote din trafic etc.).

Nu există reguli specifice în ceea ce privește aranjamentul camerei. În funcție de specificul focus-grupului se poate opta între aranjamentul de tip masă rotundă, cel tip careu sau chiar cel tip sală de clasă.

Recrutarea participanților reprezintă una dintre cele mai importante și aspecte ale unui focus-grup, de calitatea acestora depinzând calitatea datelor obținute.

Cu toate că un focus-grup poate avea între 6 și 12 participanți, totuși numărul ideal de participanți este 9 sau 11. Se preferă folosirea unui număr impar de participanți pentru a se evita posibilitatea de constituire a unor perechi de dialog pe parcursul interviului. Este bine să vă faceți o rezervă de 3-5 persoane în cazul în care unele persoane anunță în ultimul moment că nu pot participa.

Scopul interviului de grup este acela de a se asigura un flux normal, natural al discuțiilor. De aceea, participanții vor fi aleși după principiul capacității discuțiilor comune. Cu alte cuvinte, persoanele selectat pot discuta, au același univers de discuție în viața de zi cu zi? Nu putem pune la aceeași masă un analfabet și un academician. Persoanele trebuie să aibă ceva în comun pentru a se simți confortabil și pentru a dezvolta un dialog.

Unii cercetători oferă participanților băutori răcoritoare, alune, chiar băutori alcoolice slabe în cantități mici pentru a destinde cât mai repede atmosfera. În momentul în care o persoană a acceptat invitația la focus-grup, aceasta va fi contactată înainte cu o săptămână, când i se va comunica locul, data și ora acțiunii. În ziua anterioară întâlnirii, persoana va fi contactată din nou pentru confirmare și pentru a i se reaminti informațiile legate de locație.

57

Participarea într-un focus-grup este absolut benevolă. În nici un caz nu se or face presiuni asupra persoanelor pentru a participa la un asemenea interviu, acest lucru conducând la eșecul întregii activități. De asemenea, în situația în care un participant este într-o poziție ierarhică superioară (director, șef, patron etc.) în raport cu ceilalți participanți, se preferă eliminarea acestuia din grupul de discuții, simpla sa prezență generând opinii dezirabile.

Analiza protocoalelor generate în urma unui interviu de grup se face la fel ca analiza protocoalelor interviurilor standard, motiv pentru care nu le vom detalia în acest capitol.

Curs 7 – Cercetări selective. Eșantionarea

Populația

Populația reprezintă totalitatea obiectelor, de un anumit tip, existente într-un spațiu sau teritoriu, la un moment dat. O definiție mai largă susține că o populație reprezintă o colecție naturală, geografică sau politică de persoane, animale, plante sau obiecte (Dowdy, și alții, 2004). Definiția subliniază că o populație reprezintă, de fapt, o colecție fizică. Fiind o colecție fizică, orice populație se caracterizează prin anumite proprietăți pe care le denumim generic parametri. Termenul de populație este, de fapt, o abstracțiune. Nu putem concepe populația fără să facem apel la aceste proprietăți prin care se definește. Dacă ne referim la populația bărbaților, implicit am definit un parametru al acesteia și anume sexul. Dacă vorbim de populația înălțimii bărbaților, avem în vedere doi parametri și anume înălțimea și sexul. Similar, înălțimea bărbaților din România presupune trei parametri: locația, sexul și înălțimea. Toți acești parametri se numesc variabile de interes ale cercetării și permit înregistrarea unor valori la nivelul acestora.

Într-o cercetare, odată stabilite variabilele (parametrii) de interes, trebuie să acordăm multă atenție în momentul în care dorim să extindem concluziile la nivelul populației. Vom reține faptul că o populație se caracterizează prin aceste variabilele de interes. Nu putem face o afirmație de genul „înălțimea bărbaților este de 178 de centimetri”, în condițiile în care am efectuat un studiu pe populația din România. Nu am desfășurat o cercetare prin care să investigăm înălțimea bărbaților din lume. O formulă adecvată ar fi „înălțimea bărbaților din România este de 178 de centimetri”.

58

Populația odată definită, apare necesitatea înregistrării valorilor pentru variabilele de interes. O metodă exhaustivă – care-și propune investigarea tuturor elementelor dintr-o populație – este recensământul.

Recensământul este o metodă de observare totală, cu caracter periodic, care surprinde un fenomen în mod static. Este una dintre cele mai vechi metode de observare și asigură o fotografiere, o surprindere a unui fenomen într-un anumit moment de timp. În mod particular, recensământul populației este un proces de culegere, prelucrare și publicare a datelor demografice, economice și sociale, la un timp specificat, și valabile pentru toate persoanele din țara respectivă sau de pe un teritoriu delimitat. O formă particulară a recensământului o reprezintă referendumul, ca demers similar de investigare a opiniilor populației.

O asemenea metodă de colectare a informațiilor este extrem de costisitoare. De multe ori, nu este practic (uneori chiar imposibil) să observăm toate valorile pe care le poate lua o variabilă la nivelul populației.

Surse de date

Odată stabilite variabilele de interes și definită populația, se pune problema colectării datelor necesare. Care sunt însă sursele de date? După Curwin și Slater (Curwin, și alții, 1996), datele pot proveni din surse principale și/sau din surse secundare.

Sursele principale de date

Reprezintă surse care permit colectarea directă de observații noi. Metodele prin care putem efectua un asemenea demers includ observația, discuțiile individuale sau de grup, experimentele, chestionarele, testele, utilizarea unor aparate specifice etc. Colectarea datelor la acest nivel poate fi costisitoare atât din punct de vedere financiar, cât și sub aspectul duratei, însă avem certitudinea unor date reale și valide. La nivelul elementelor de populație, cercetarea poate presupune o explorare exhaustivă, ca în cazul recensământului, sau poate implica utilizarea eșantioanelor. În mod curent, cercetările folosesc, de cele mai multe ori, surse principale de date.

Sursele secundare de date

Reprezintă date provenite din cercetări deja efectuate. Costurile necesare procurării acestor date sunt semnificativ mai reduse, uneori informațiile sunt de o

59

înaltă valoare științifică, însă dezavantajul principal este acela că nu putem avea controlul asupra veridicității și validității acestora. Astfel, datele pot proveni din anuarele statistice ale unor țări sau teritorii, din rapoartele unor organizații sau instituții, din cercetări existente sau din baze de date publice ori private. Metaanaliza, ca metodă științifică, utilizează predominant asemenea surse de date.

Eșantionul

Exceptând recensământul, toate celelalte metode implică utilizarea unei mici părți dintr-o populație în vederea colectării datelor. O asemenea colectivitate statistică poartă numele de eșantion și reprezintă un subset de elemente din populație, care, însă, păstrează caracteristicile populației din care provine. O cercetare efectuată pe un eșantion induce o serie de erori care afectează rezultatele finale. Aceste erori apar ca urmare a faptului că nu culegem informații de la întreaga populație statistică, ci doar de la elementele cuprinse în eșantion. O cercetare efectuată pe un eșantion poartă numele de cercetare selectivă, spre deosebire de recensământ care se referă la cercetări exhaustive.

Aceasta este calitatea esențială a unui eșantion și poartă numele de reprezentativitate. Reprezentativitatea este, așadar, capacitatea eșantionului de a reproduce cât mai fidel structurile și caracteristicile populației din care a fost extras (Rotariu, și alții, 2006). Dacă valorile proprietăților la nivelul populației poartă numele de parametri, la nivelul eșantioanelor, ele se numesc indicatori sau statistici. În mod normal, noi nu cunoaștem valorile parametrilor, valoarea exactă pe care o are caracteristica respectivă la nivelul populației, ci încercăm s-o estimăm prin intermediul valorii obținute la nivelul eșantionului. Legat de acest aspect, trebuie însă să menționăm două lucruri importante:

Între valoarea unui indicator și valoarea unui parametru există întotdeauna o diferență, numită eroare sau eroare statistică. Sensul termenului de eroare nu este acela comun, de greșeală. Dacă am măsura toți bărbații din România și am obține 179 centimetri pentru parametrul înălțime medie, în timp ce un alt studiu, efectuat pe 200 de bărbați obține înălțimea medie de 178,7 centimetri, diferența de 0,3 centimetri reprezintă tocmai eroarea statistică;

Pentru ca un studiu să fie valid, trebuie ca eroarea (diferența dintre valoarea parametrului și cea a indicatorului) să nu depășească un anumit prag. Acest prag poartă numele de nivel de încredere și reprezintă șansa ca eroarea real comisă să

60

nu depășească limita erorii statistice. Cu alte cuvinte, șansa ca valorile obținute să nu se datoreze unei erori de eșantionare.

Vom prelua o serie de principii ale reprezentativității eșantionului, așa cum le prezintă T. Rotariu în lucrarea sa (Rotariu, și alții, 2006):

Reprezentativitatea unui eșantion trebuie întotdeauna evaluată prin eroarea statistică și nivelul de încredere, deoarece, în absența specificării nivelului de încredere, nu putem fi siguri că eroarea comisă este mai mică decât eroarea statistică;

Reprezentativitatea unui eșantion, ca noțiune statistică, la fel ca populația, este un termen abstract. Nu putem vorbi de reprezentativitate decât în raport cu o caracteristică dată (vârstă, gen biologic, înălțime, coeficient de inteligență etc.);

Există diferite grade de reprezentativitate a unui eșantion. Un eșantion poate fi mai reprezentativ decât altul, în condițiile în care, la același nivel de încredere, eroarea este mai mică sau, la aceeași eroare, nivelul de încredere este mai ridicat.

Din cele expuse mai sus, putem concluziona că reprezentativitatea unui eșantion depinde de caracteristicile populației care va fi studiată, de mărimea eșantionului și de procedura folosită (Rotariu, și alții, 2006).

Raportat la nivelul de precizie ales, se determină mărimea eșantionului, în baza populației țintă, astfel încât să se poată stabili eroarea maximă și nivelul de încredere.

Desigur, problema se pune la nivelul stabilirii mărimii eșantionului, astfel încât acesta să fie reprezentativ.

Mărimea eșantionului

În mod cert, reprezentativitatea unui eșantion crește odată cu creșterea numărului de elemente și atinge maximum la un volum egal cu cel al populației. Totuși, relația dintre reprezentativitate și

61

Reprezentativitate

Volum eșantionn’ n’’

Relația dintre volumul eșantionului și reprezentativitate

volumul eșantionului nu este una liniară, ci una curbiliniară. În figura alăturată putem observa că, în cazul unui eșantion format din zero persoane, reprezentativitatea lui este și ea nulă. Cu cât crește numărul de persoane, cu atât crește și reprezentativitatea, însă până la un punct situat între n’ și n’’. După acest nivel, reprezentativitatea eșantionului crește foarte puțin, pe măsură ce crește volumul acestuia, astfel încât diferențele vor fi nesemnificative. Toată problema este să determinăm punctul pentru care reprezentativitatea este maximă, punct situat între n’ și n’’ care va determina mărimea (n) a eșantionului. Un volum al eșantionului mai mic de n’ duce la un eșantion nereprezentativ, iar un volum al eșantionului mai mare de n’’ determină cheltuieli nejustificate.

Un fapt importat pe care dorim să-l abordăm este acela că, reprezentativitatea eșantionului nu depinde de mărimea populației. Fie că desfășurăm un studiu în România, fie în India sau în Statele Unite, un eșantion de 500 de persoane va avea aceeași reprezentativitate.

Curs 8 – Metode de eșantionare

În practică, se face distincția între procedeele de eșantionare aleatoare și procedeele de eșantionare nealeatoare. Din punct de vedere statistic însă, orice procedeu de eșantionare nealeatoriu nu poate fi tratat prin prisma teoriei probabilităților, fiind prin urmare eliminat din categoria metodelor de eșantionare. Când discutăm despre reprezentativitate, vom aborda strict procedeele de eșantionare aleatorii. O procedură de eșantionare este aleatoare în momentul în care fiecare individ din populație are o șansă calculabilă de a fi ales în eșantion.

Stabilirea eșantionului prin convenție

Este un procedeu nealeatoriu de stabilire a unui eșantion, bazat pe voluntariat sau pe cazuri specifice, analizate de cercetător. De exemplu, situația în care un psihoterapeut își construiește un studiu științific bazat pe clienții pe care-i tratează ori cazul cercetărilor efectuate pe studenții din cadrul unei universități. Nu putem vorbi aici de reprezentativitate, iar rezultatele obținute nu pot fi extrapolate la nivelul întregii populații. Un asemenea studiu, din cauza voluntariatului, este puternic biasat, iar rezultatele vor fi privite cu mare scepticism. Avantajul îl reprezintă posibilitatea de colectare facilă și rapidă a datelor, iar cu cât grupul este mai mare, cu atât rezultatele vor fi mai importante. Într-o cercetare în care se folosesc asemenea subiecți, în general, elementele se raportează ca lot de

62

cercetare sau lot de studiu și nu ca eșantion, tocmai pentru a specifica lipsa oricăror tehnici de eșantionare.

Stabilirea eșantionului prin analiză

Reprezintă un alt procedeu nealeatoriu de colectare a datelor, bazat pe alegerea deliberată a cazurilor. Nici în această situație nu putem vorbi de eșantion, preferându-se termenul de lot de cercetare. Erorile statistice sunt și în acest caz foarte mari și nu se pot extinde cunoștințele la nivelul întregii populații, iar cercetarea prezintă probleme de credibilitate. Se folosește, în general, pentru studiile de caz sau în condițiile unor populații cu un comportament bine cunoscut.

Cele două metode prezentate mai sus presupun utilizarea unor loturi de cercetare de mici dimensiuni (în general, sub 50 de cazuri) și le întâlnim frecvent în lucrări specifice domeniului psihologic. Din nefericire, concluziile rezultate în urma unor asemenea studii au o valoare limitată la nivelul lotului cercetat, orice posibilitate de generalizare fiind statistic exclusă.

Metoda bulgărelui de zăpadă

Este o tehnică folosită destul de frecvent în cercetările socio-umane, în special în sociologie și se bazează pe metode multi-level. O persoană care răspunde recomandă în același timp o altă persoană care va răspunde (un prieten, o cunoștință etc.). Aceasta, la rândul ei, recomandă o altă persoană și așa mai departe. Cercetările de acest tip fixează, de obicei, o dată limită până la care se pot primi răspunsurile subiecților. În mod cert, metoda de alegere a subiecților nu este una aleatorie și prezintă limitările prezentate mai sus. Avantajul este acela al costurilor reduse și al creșterii exponențiale a volumului de date. Într-un timp scurt, se pot colecta foarte multe date, însă cercetările nu prezintă relevanță, datorită caracterului nealeatoriu și a faptului că nu există un control al răspunsurilor. Fiecare respondent poate să-și exprime punctul său real de vedere sau un punct de vedere fals.

Eșantionarea simplă aleatoare

Reprezintă clasicul procedeu al loteriei sau al tragerii la sorți, fiind considerată cea mai simplă metodă de eșantionare. Nu presupune alte operațiuni prealabile, iar, prin această metodă, fiecare individ dintr-o populație are șansa de a fi ales în eșantion. Nu cred că este cazul să mai menționăm faptul că această metodă este o modalitate aleatorie de eșantionare, prin care se poate estima un parametru al

63

populației, se poate calcula eroarea de eșantionare, are un design simplu și eficient, iar interpretarea este foarte ușoară.

Strict matematic, pentru a construi un eșantion aleatoriu se folosesc tabele de numere aleatoare, formate din șiruri lungi de numere alese la întâmplare, atât sub aspectul numerelor în sine, cât și sub cel al poziției în care se află în tabel. Metodele informatizate pot folosi, în același scop, generatoare de numere aleatorii. Stabilirea unui eșantion pe baza eșantionării aleatorii simple presupune următoarele etape:

Stabilirea populației țintă. Considerăm că dorim să studiem înălțimea bărbaților din România. Populația va fi formată din totalitatea bărbaților din România, persoane de sex masculin cu vârsta de peste 18 ani. Să presupunem că numărul acestora este de 8 milioane (N=8000000);

Stabilirea bazei de eșantionare. Prin „bază de eșantionare” înțelegem o listă exhaustivă a populației țintă. Avem nevoie, prin urmare, de o listă a tuturor bărbaților din România pe care o numerotăm succesiv de la 1 la 8 milioane. Practic se obține inițial o listă ordonată alfabetic, se generează apoi, aleatoriu, pentru fiecare înregistrare din listă, un număr și se reordonează lista după numărul generat. Astfel, amestecăm baza de eșantionare, eliminând criteriul alfabetic. Pe noua listă amestecată, generăm apoi numere succesive de la 1 la 8 milioane;

Stabilirea mărimii eșantionului. Prin procedee de calcul, stabilim dimensiunea eșantionului. În situația noastră, presupunem că alegem un eșantion de 1000 de persoane (n=1000);

Generarea numerelor aleatoare. Se generează pe computer 1000 de numere aleatoare sau se utilizează tabelul cu numere aleatoare;

Extragerea eșantionului. Se citește primul număr aleatoriu generat sau primul număr din tabelul de numere aleatoare. Acel număr reprezintă numărul de ordine al subiectului din baza de eșantionare care va fi inclus în eșantion. Se trece apoi la al doilea număr aleatoriu, acesta reprezentând numărul de ordine al celui de-al doilea subiect și se continuă astfel până la completarea efectivului (1000 de subiecți) eșantionului.

Deși extrem de simplă, metoda prezintă o serie de limitări serioase. Principala problemă o constituie obținerea bazei de eșantionare. Cum găsim lista cu numele, prenumele și adresa tuturor bărbaților din România? Unii cercetători folosesc cărțile de telefon și generează aleatoriu volumul eșantionului în baza numerelor de telefon. Se pune însă problema dacă toată populația are telefon. Cei care nu au

64

telefon sau nu figurează în cartea de telefon sunt automat excluși din baza de eșantionare, ceea ce duce la eliminarea caracterului aleatoriu.

Pe de altă parte, presupunând că am obținut baza de eșantionare, toate persoanele din eșantion sunt accesibile? Dacă unii sunt plecați în străinătate, au murit, s-au mutat ori nu pot fi contactați, ce se întâmplă? Se mai respectă reprezentativitatea eșantionului? În general, cu cât volumul populației țintă este mai mare, cu atât această metodă este mai dificil de implementat.

Eșantionarea stratificată

Eșantionarea stratificată este considerată superioară eșantionării aleatorii simple, deoarece, în condițiile în care la nivelul populației țintă există mai multe straturi (subpopulații), se va putea reproduce ponderea fiecărui strat în eșantionul final.

Se consideră că, dintre două eșantioane de volum egal, cel produs prin stratificare va avea o reprezentativitate mai bună în comparație cu cel produs prin eșantionarea aleatorie simplă (Rotariu, și alții, 2006).

Procedura concretă de lucru constă în următoarele etape principale:

Stabilirea variabilelor de stratificare. Stratificarea se poate face după o singură variabilă (stratificare simplă) sau după mai multe variabile (stratificare multiplă). Spre exemplu, ne interesează consumul mediu zilnic de țigări pentru populația din România. Care ar fi variabilele de stratificare? Femeile consumă, oare, mai multe țigări în comparație cu bărbații? Grupa de vârstă influențează consumul de țigări? Cei din mediul rural fumează mai mult sau mai puțin în comparație cu cei din mediul urban? Nu există o regulă de stabilire a variabilelor de stratificare, acestea fiind alese în funcție de scopul cercetării și de rolul pe care îl au în legătură cu tema cercetată. Întotdeauna însă, suma cazurilor din fiecare strat trebuie să redea totalul populației. Dacă ne interesează numai straturile determinate de sex, efectuăm o stratificare simplă. Dacă, însă, luăm în considerare sexul și mediul de proveniență, avem o stratificare multiplă.

Să luăm un exemplu, prin care dorim să studiem consumul mediu de țigări din județul X, cu o populație totală de 450.380 de persoane. Ne interesează o stratificare în funcție de variabilele sex și mediu de proveniență. Putem obține, în această etapă, următoarea structură a populației, prezentată în tabelul de mai jos:

65

Structura populației pentru cele două variabile de stratificare în județul X

Bărbați Femei

Rural Urban Rural Urban

120.215 (26,69%) 80.360

(17,84%)

113.456 (25,19%) 136.394 (30,28%)

200575 (44,53%) 249805 (55,47%)

450.380 (100%)

Problema pe care ne-o punem se referă la proporția (procentul) din populația țintă reprezentată de fiecare strat. Pentru a afla acest lucru, nu ne rămâne decât să aplicăm regula de trei simplă:

Dacă 450.380 înseamnă 100%

Atunci 120.215 înseamnă X%

În mod similar vom efectua calculele pentru toate cele patru secțiuni. Remarcăm că totalul subiecților din fiecare variabilă de stratificare reprezintă întreaga populație țintă.

Stabilirea bazei de eșantionare. Se realizează la fel ca în cazul eșantionării aleatorii simple. Avem nevoie de lista completă a tuturor persoanelor din județul X, prelucrată după modalitatea prezentată în subcapitolul anterior. Singura diferență este că baza de eșantionare va fi organizată pe secțiuni diferite, în funcție de variabilele de stratificare. În cazul nostru, vom avea patru secțiuni ale bazei de eșantionare și anume: bărbați din mediul urban, femei din mediul urban, bărbați din mediul rural și femei din mediul rural. (N=450.380);

Stabilirea mărimii eșantionului. Se face în urma unor calcule specifice, adecvate acestui tip de eșantionare. În cazul nostru, am ales un eșantion de 300 de persoane (n=300);

66

Stabilirea compoziției eșantionului. Reprezintă etapa prin intermediul căreia ne asigurăm că proporția din populație o regăsim și în eșantion. Vom folosi, de asemenea, regula de trei simplă.

Dacă 300 înseamnă 100%

Atunci X înseamnă 26,69%

Structura eșantionului pe cele două variabile de stratificare în județul X

Bărbați Femei

Rural Urban Rural Urban

80 (26,69%) 54 (17,84%) 76 (25,19%) 91 (30,28%)

134 (44,53%) 167 (55,47%)

301 (100%)

Observăm că structura eșantionului selectat reproduce fidel structura populației din care a fost extras, pentru fiecare dintre cele două variabile de stratificare. Desigur, în loc de 300 de subiecți au rezultat 301 subiecți, datorită rotunjirilor apărute prin calcul. Vom păstra, în cele din urmă, această valoare obținută.

Generarea numerelor aleatoare. Se realizează similar eșantionării aleatorii simple pentru fiecare bază de eșantionare. Se vor genera 80 de numere aleatoare pentru bărbații din mediul rural, 54 de numere aleatoare pentru bărbații din mediul urban, 76 de numere aleatoare pentru femeile din mediul rural și 91 de numere aleatoare pentru femeile din mediul urban;

Extragerea eșantionului. Numerele aleatoare generate în etapa anterioară reprezintă numerele de ordine pentru subiecții din cele patru baze de eșantionare. Eșantionul final va fi compus din 301 persoane, aparținând tuturor celor patru categorii.

Deși mai laborioasă decât eșantionarea aleatorie simplă, eșantionarea stratificată are avantajul unei mai bune reprezentativități.

67

Eșantionarea pe clusteri

Reprezintă o metodă ieftină de eșantionare, însă costurile scăzute sunt compensate pe deplin de erori de eșantionare destul de mari. În plus, dacă volumul clusterului este mare, cresc și cheltuielile de colectare a datelor. Acest tip de eșantion este considerat a fi cel mai ieftin, cel mai rapid și mai comod mijloc de eșantionare, care nu necesită nici măcar informații complete despre populație. Se pretează mai degrabă la analize de tip calitativ, cum ar fi interviurile sau focus-grupurile.

Un cluster reprezintă o structură care se comportă ca un individ într-o populație. Dacă considerăm populația municipiilor din România, atunci un cluster este reprezentat de Municipiul Constanța, un alt cluster de Municipiul Iași și așa mai departe. Modalitatea de realizare a unui eșantion pe clusteri este următoarea:

Stabilirea bazei de eșantionare. În acest caz, baza de eșantionare este reprezentată de totalitatea populației de clustere. Dacă suntem interesați de o cercetare pe învățământul liceal, baza de eșantionare va conține lista exhaustivă a liceelor din România. Să presupunem că avem 5423 de licee în România (N=5423);

Stabilirea mărimii eșantionului. Prin procedee specifice de calcul, se determină mărimea eșantionului pe care urmează să-l selectăm. În cazul nostru, considerăm un număr de 12 licee (n=12);

Generarea numerelor aleatoare. Se generează pe computer 12 de numere aleatoare sau se utilizează tabelul cu numere aleatoare;

Extragerea eșantionului. Se citește primul număr aleatoriu generat sau primul număr din tabelul de numere aleatoare. Acel număr reprezintă numărul de ordine al liceului din baza de eșantionare, care va fi inclus în eșantion. Se trece apoi la al doilea număr aleatoriu, acesta reprezentând numărul de ordine al celui de-al doilea liceu și se continuă astfel până la completarea efectivului (12 licee) eșantionului.

Specifică acestui tip de eșantion este desfășurarea cercetării la nivelul întregului cluster. Într-un liceu selectat în eșantion se investighează toți profesorii, toți elevii, personalul auxiliar.

Eșantionarea sistematică

Se numește și eșantionare cu pas și reprezintă o variantă a eșantionării aleatorii simple, fiind chiar mai comodă decât aceasta. Ca principale avantaje, menționăm

68

ușurința în utilizare și posibilitatea de calcul a erorii de eșantionare. Pe lângă dezavantajele eșantionării aleatorii simple, metoda prezintă și dezavantajul periodicității. Modalitatea de lucru în vederea construirii unui eșantion prin eșantionare stratificată este următoarea:

Stabilirea bazei de eșantionare. Baza de eșantionare se stabilește prin același procedeu ca și în cazul eșantionării aleatorii simple. Avem din nou nevoie de lista exhaustivă a bărbaților din România, spre exemplu;

Se determină mărimea eșantionului. Prin procedee de calcul specifice, stabilim mărimea eșantionului. Pentru exemplul nostru, vom considera un eșantion de 1000 de persoane (n=1000);

Se stabilește pasul de eșantionare. Pasul de eșantionare reprezintă expresia raportului dintre volumul populației și volumul eșantionului:

. În cazul nostru, pasul de eșantionare va fi

.

Stabilirea punctului de start. Punctul de start reprezintă locul de începere a eșantionului. Se generează un număr aleatoriu între 1 și 8000, număr care va reprezenta punctul de start. Să presupunem că acest număr este 5421. Subiectul cu acest număr de ordine va fi prima persoană inclusă în eșantion.

Elaborarea eșantionului. La numărul care indică punctul de start se adaugă valoarea pasului de eșantionare (5421+8000=13.421). Subiectul cu acest număr de ordine în baza de eșantionare va fi al doilea subiect inclus în eșantion. Al treilea subiect inclus în eșantion va fi cel cu numărul de ordine 13.421+8000=21.421 și așa mai departe până la completarea efectivului de 1000 de persoane.

Determinarea mărimii eșantionului

Determinarea mărimii unui eșantion depinde, în principal, de cinci factori:

Eroarea statistică – ca expresie a diferenței dintre indicatorul obținut la nivelul eșantionului și valoarea parametrului la nivelul populației. În funcție de modul în care proiectăm cercetarea și de nivelul de precizie dorit, putem reduce eroarea statistică, însă în condițiile unui eșantion de dimensiuni mai mari;

69

Variabilitatea populației – estimată de obicei prin intermediul abaterii standard. Se referă la amplitudinea pe care o au opiniile populației, element care afectează, de asemenea, dimensiunea eșantionului. Cu cât variabilitatea este mai mare, cu atât acuratețea estimării este mai mică și va fi nevoie de un eșantion de dimensiuni mai mari;

Nivelul de încredere – indică gradul de precizie cu care rezultatele obținute prin studiul eșantionului se vor regăsi la nivelul populației. Cu cât nivelul de încredere este mai mare, cu atât pretenția că rezultatele obținute nu sunt atipice crește, fiind nevoie de eșantioane de dimensiuni mai mari. Majoritatea cercetărilor utilizează un nivel de încredere de 95%;

Dimensiunea populației – în mod normal, acest factor nu afectează dimensiunea eșantionului atâta timp cât aceasta se află sub 5% din populație. Dacă dimensiunea eșantionului este mică în raport cu dimensiunea populației, factorul se poate ignora. Dimensiunea populației devine importantă în condițiile în care mărimea eșantionului depășește 5% din totalul populației (de exemplu, dacă extragem un eșantion de 40 de persoane dintr-o populație de 100 de persoane). În general, efectul este acela de a se reduce ușor dimensiunea eșantionului.

Proporția din populație – se referă doar la situația în care eșantionul este folosit pentru a măsura un atribut din populație în locul unei variabile continue. Spre exemplu, opinia populației referitoare la realegerea președintelui ori la efectele nocive ale fumatului. Subiecții se pot exprima prin „Da” sau „Nu”, caz în care ne interesează proporția opiniilor pozitive și a celor negative. Proporția estimată a acestor răspunsuri influențează dimensiunea eșantionului.

În mod curent, cercetările științifice pe eșantioane de 50 – 100 de persoane sunt suficient de precise în domeniul socio-uman. Poate că doar sociologia presupune eșantioane mai mari, în cazul sondajelor de opinie. Uneori este suficient un eșantion de 30 de subiecți, considerat ca fiind volumul minim de date ce permite analize statistice. Eșantioanele cu dimensiuni sub 30 de cazuri fac parte din domeniul studiilor de caz, rezultatele obținute neputând fi extinse la nivelul populației.

70

Curs 11 – Planuri de cercetare și analiza datelor

Indicatorii statistici obținuți prin studiul eșantionului diferă de parametrii populației generale din care acest eșantion a fost extras. Acest lucru induce anumite erori în momentul în care extindem concluziile la nivelul populației, erori numite în literatura de specialitate erori sistematice de eșantionare. Scopul oricărui studiu este să minimizeze aceste erori, astfel încât datele obținute prin studiul eșantionului să se apropie cât mai mult de parametrii reali ai populației.

Dacă vom dori, de exemplu, să studiem relația care există între coeficientul de inteligență și notele obținute la matematică de către elevii de gimnaziu din România, vom ști că cele două variabile se distribuie normal la nivelul populației, ca în figura alăturată.

Pentru a afla parametrii reali ai populației ar trebui să înregistrăm notele la matematică și rezultatele unui test de inteligență pentru toți elevii de gimnaziu din România. Un asemenea studiu va fi extrem de greu de realizat și foarte costisitor. Dacă, în loc să analizăm toată populația, vom studia doar 90% din populație, media obținută se va apropia foarte mult de aceea a populației generale. Acest lucru devine posibil,

deoarece probabilitatea de a selecta subiecți care vor obține scoruri egal răspândite în jurul mediei populației este foarte mare.

Însă resursele nu sunt suficiente în vederea realizării unui studiu de o asemenea amploare și se va lucra cu un număr mai

redus de subiecți. Ce se va întâmpla dacă, în loc de a studia un eșantion suficient de

71

Distribuția coeficientului de inteligență și a notelor la matematică pentru un eșantion de

90%

Eșantion 90% din populație. Există mari

șanse să fie incluși atât subiecți buni cât și slabi

Distribuția coeficientului de inteligență și a notelor la matematică pentru un eșantion de 3

elevi

Putem selecta 3 elevi cu rezultate foarte slabe

Putem selecta 3 elevi cu rezultate foarte bune

mare, vom folosi doar trei elevi? În acest caz există o probabilitate foarte mare să selectăm trei elevi cu rezultate foarte slabe sau cu rezultate foarte bune. În această situație, concluziile pe care le tragem sunt eronate, deoarece eșantionul ales nu este reprezentativ pentru populația investigată.

Pe măsură ce creștem dimensiunea eșantionului, crește și probabilitatea de a selecta subiecți cu scoruri deasupra și sub media populației, fapt ce determină reducerea erorilor de eșantionare, indicatorii obținuți la nivelul eșantionului apropiindu-se din ce în ce mai mult de parametrii populației.

Media de sondaj (m) obținută pe baza unui eșantion reprezintă un estimator consistent, deoarece tinde spre valoarea teoretică pe măsura creșterii numărului de observații, nedeplasat, eficient, fiind estimatorul cu cea mai mică abatere de la media populației și suficient în sensul că nicio altă estimare nu oferă informații suplimentare cu privire la parametrul estimat. (Vasilescu, 1992).

Deși media de sondaj aproximează bine media populației, gravitând în jurul acesteia, noi nu știm cât de bine o aproximează. Dacă veți cumpăra o pungă de cafea de 100 de grame, să nu vă așteptați ca punga respectivă să cântărească exact 100 de grame. Veți observa pe ambalaj o specificație importantă: 100 de grame ± 5 grame. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că punga dumneavoastră conține minimum 95 de grame și maximum 105 grame de cafea. Cantitatea exactă de cafea se găsește undeva între aceste limite, în acest interval, numit și interval de încredere. Dacă vom evalua o caracteristică a populației prin mai multe eșantioane, mediile fiecărui eșantion vor reprezenta estimări punctuale ale parametrului populației, estimări situate, în general, în acest interval de încredere. De aceea, putem spune că media de sondaj este un estimator punctual al mediei populației în timp ce intervalul de încredere reprezintă un estimator de interval al mediei populației. Acest indicator ne oferă un interval de valori între limitele căruia putem regăsi media reală a populației studiate.

În figura alăturată am reprezentat distribuția înălțimii bărbaților din România. Evident, media acestei caracteristici la nivelul populației este și va rămâne necunoscută. Dacă vom extrage câteva eșantioane din populație, mediile obținute le vom putea reprezenta prin punctele de pe grafic. Media fiecărui

72

Figura 7.4 – Distribuția înălțimii bărbaților din România

?

eșantion se abate în sens pozitiv și negativ de la media reală, însă, dacă am face media acestor eșantioane, ne-am apropia cel mai bine de valoarea exactă a acestui parametru.

Abaterea standard a mediilor eșantioanelor reprezintă un alt concept care poartă numele de eroare standard a mediei. Eroarea standard a mediei reprezintă o măsură în care media unui eșantion deviază de la media eșantioanelor, având o importanță deosebită în stabilirea reală a intervalului de încredere și a măsurii în care media unui eșantion aproximează media reală a populației.

Metoda tradițională prin care am putea estima eroarea standard a mediei ar fi aceea de a extrage mai multe eșantioane din populație, de a calcula media eșantioanelor și apoi abaterea standard a acestora după unul dintre procedeele descrise în capitolele anterioare. Totuși, acest lucru nu se întâmplă, deoarece, de cele mai multe ori, în cercetarea științifică lucrăm cu un singur eșantion. Din fericire, eroarea standard a mediei este în legătură cu mărimea eșantionului – așa cum am arătat anterior – și poate fi calculată cunoscând doar mărimea eșantionului și abaterea standard a acestuia. Cu cât eșantionul este mai mare, cu atât eroarea standard este mai mică și invers.

Formularea ipotezelor

O ipoteză reprezintă o prezumție clară, explicită și verificabilă referitoare la relațiile sau diferențele existente între două sau mai multe variabile. Plecând de la definiția menționată mai sus, rezultă faptul că o ipoteză de cercetare este legată, evident, de obiectivele cercetării. Deoarece o ipoteză urmează să fie testată statistic, formularea acesteia trebuie făcută în termeni de claritate maximă, fără ambiguități, demersul testării ipotezelor fiind unul logic și demonstrabil prin procedee statistice specifice.

Deoarece formularea ipotezelor și înțelegerea logicii testării acestora reprezintă un element vital în cercetarea științifică, vom analiza pe larg modalitatea prin care sunt elaborate și verificate ipotezele.

Ipotezele sunt formulate atât în cazul studiilor care urmăresc stabilirea unor relații dintre variabile (numite și studii corelaționale), cât și pentru cercetările ce vizează existența unor diferențe dintre variabile (studii factoriale). O primă distincție se poate face între ipoteze unilaterale (unidirecționale) și ipoteze bilaterale (bidirecționale) (Clocotici, și alții, 2000).

73

Ipotezele unilaterale se utilizează în momentul în care avem o idee despre sensul, direcția în care evoluează variabilele. Aceste ipoteze sunt mai precise și permit dezvoltarea unor studii pertinente, existând șanse mai mari să fie susținute de analiza datelor. O ipoteză unilaterală se recunoaște după modul de formulare, deoarece în enunțul acesteia regăsim direcția de evoluție a variabilelor. De exemplu, dacă desfășurăm o cercetare care are ca scop analiza legăturii dintre anxietate și depresie, am putea formula o ipoteză unidirecțională de tipul: „există o legătură pozitivă între nivelul anxietății și nivelul depresiei”. În această situație, ipoteza va fi susținută numai în cazul în care legătura dintre anxietate și depresie este pozitivă, adică în situația în care subiecții cu anxietate mare manifestă și puternice simptome depresive sau subiecții cu anxietate mică nu prezintă simptome depresive. Ipoteza nu se susține dacă, de exemplu, subiecții cu anxietate mică manifestă puternice simptome depresive (cazul unei corelații negative). Deși mult mai precisă, există în permanență riscul să nu putem susține ipoteza, în condițiile în care sensul formulat nu este reprezentat de datele cercetării, chiar dacă, în urma analizei, pot rezulta și alte sensuri specifice;

Ipotezele bilaterale nu impun direcția de evoluție a variabilelor. Deși mai puțin precise în comparație cu cele unilaterale, ipotezele bilaterale oferă o mai mare libertate cercetătorului. O formulare de genul „există o legătură între nivelul de anxietate și predominanța simptomelor depresive” poate fi susținută atât în cazul în care corelația este pozitivă, cât și în situația unei corelații negative. Ipoteza nu este susținută doar în condițiile în care, cu o mare probabilitate, se demonstrează inexistența unei asemenea relații.

Testarea unei ipoteze nu se face prin formularea menționată mai sus – denumită și ipoteză alternativă –, ci printr-un fel de „invers” al acesteia, pe care îl numim în statistică ipoteza nulă sau ipoteza statistică. Testarea unei ipoteze înseamnă, de fapt, testarea ipotezei nule în vederea respingerii sau a nerespingerii acesteia.

Ipoteza nulă și ipoteza alternativă

Ipoteza alternativă se notează, de obicei, cu H1 și poate fi enunțată astfel:

„H1: Presupunem că există o legătură între nivelul de anxietate și nivelul de depresie.”

Din punct de vedere statistic, nu putem verifica direct această ipoteză. Singura modalitate prin care putem sprijini ipoteza alternativă este să enunțăm și apoi să

74

testăm ipoteza nulă. De obicei, ipoteza nulă – notată cu H0 – este o negare logică a ipotezei alternative și poate fi formulată astfel:

„H0: Nu există nici o legătură între nivelul de anxietate și nivelul de depresie.”

Într-o cercetare, există o singură ipoteză nulă și una sau mai multe ipoteze alternative. Ipoteza nulă este cea care orientează planul (designul) cercetării. Dacă în urma analizei datelor, respingem ipoteza nulă, înseamnă că datele noastre susțin una dintre ipotezele alternative. Dacă ipoteza nulă nu este respinsă, datele nu sprijină ipoteza alternativă.

Acesta este singura modalitate prin care se poate testa o ipoteză. Nu putem confirma sau infirma ipoteza alternativă și nici ipoteza nulă. Singurul lucru pe care îl putem face este să respingem sau să nu respingem ipoteza de nul.

Dacă ar fi să concluzionăm, am putea spune că logica testării ipotezelor cuprinde patru etape (Dancey, și alții, 2002):

Formularea ipotezei; Măsurarea variabilelor implicate și stabilirea relațiilor dintre variabile; Calcularea probabilității de obținere a acestor relații în condițiile în care

relațiile de fapt nu există la nivelul populației; Dacă probabilitatea calculată în etapa anterioară este destul de mică,

atunci există o probabilitate foarte mare ca relația descoperită să se regăsească la nivelul populației.

O ultimă mențiune referitoare la ipoteza nulă. În general, cercetătorii consideră ipoteza nulă o ipoteză a absenței. (Sava, 2004). Această abordare este o abordare eronată. Ipoteza nulă nu înseamnă lipsa unei corelaţii sau lipsa unei diferenţe din-tre medii, ci probabilitatea ca diferenţa sau corelaţia să fie obţinută ca rezultat al unei erori de eşantionare. O legătură între două variabile, chiar foarte scăzută, ex-istă totuşi, doar că probabilitatea ca această relaţie să fie rezultatul unor erori de eşantionare este foarte mare şi nu trebuie ignorată. Prin urmare, ipoteza nulă nu afirmă de fapt că nu există o legătură, ci trebuie privită mai degrabă ca o ipoteza ce urmează să fie anulată şi nu ca ipoteza absenţei.

75