Constantin Noica si Miscarea LegionarăÎn România se poate discuta cu seninătate despre orice – de la scandalurile de presă până la subtilitătile genomului uman, de la gafele politicienilor până la consecintele încălzirii globale, de la cazurile de coruptie publică până la nuantele insesizabile ale mecanicii cuantice. Despre un singur lucru nu se poate vorbi senin, cu gândul de a întelege ce s-a întîmplat atunci: despre legionari. De cum le pomenim numele, chipurile se crispează, ochii încep să caute bănuitori împrejur si aerul capătă apăsarea rău-prevestitoare a unor sentimente sumbre. Incapacitatea de a deschide o discutie liberă despre fenomenul legionar vine dintr-o proastă asezare în raport cu problema în sine, dintr-o ratare a însesi esentei acestui fenomen cu urmări atât de tragice pentru istoria noastră. Cu alte cuvinte, de fiecare dată se porneste la drum cu o încărcătură afectivă si cu o judecată bătută în cuie de pe o pozitie politică sau alta. Ori ne asezăm obstinati în raza unor verdicte obtuze si simplificatoare, ori alunecăm într-o simpatie frenetică si nostalgică, o simpatie care, mărind neasteptat proportiile fenomenului, împrumută un ton elegiac de prohod istoric. În ambele situatii, distanta optimă în fata temei dezbătute e ratată. Perspectiva lipseste, iar putinta de a vorbi cu o minimă adecvare despre fenomenul legionar piere. (Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionară, Bucuresti, Humanitas, 2007, Cuvânt înainte, p.5).

A vorbi despre Miscarea Legionară si despre raporturile sale cu intelectualitatea criterionistă înseamnă a te situa într-o bună asezare cu problematica abordată pentru a nu risca „ratarea esentei acestui fenomen”, cu un rol covârsitor pentru destinul istoriei contemporane. Acest lucru bine punctat în prefata sa încearcă să-l realizeze si Sorin Lavric, în volumul său dedicat lui Noica si Miscării Legionare. Ne propunem să urmărim întregul traseu hermeneutic al demonstratiei lui Sorin Lavric, specializat în ontologia lui Constantin Noica, pentru a vedea în ce măsură perspectiva adoptată încă de la începutul cărtii se subsumează celor două principii absolut oneste – sine  ira et studio; audiatur et altera pars – pentru o cercetare riguroasă. Dacă avem în vedere poncifele încă existente despre legionarism, în istoriografia românească postcomunistă, nedetasată, într-o anumită măsură, de reflexele istoriografiei comuniste, am putea fi înclinati să-i dăm dreptate autorului acestei cărti atunci când vorbeste de declansarea unui oprobiu public la adresa sa, o dată cu aparitia acestei lucrări.

Sorin Lavric rezumă problematica abordată prin prisma a trei întrebări absolut firesti care ar fi trebuit să dea de gândit oricărei inteligente axată, în primul rând, pe valoarea bunului simt: 1. cum a fost posibil ca o întreagă elită intelectuală interbelică să adere, prin partizanat direct sau prin simplă adeziune, la Miscarea Legionară? Oare toate aceste valori incontestabile ale culturii românesti de la Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Sextil Puscariu până la Eliade, Cioran, Noica, Bernea, Costin Deleanu, Racoveanu, Tutea, Polihroniade, Haig si Arsavir Acterian si multi altii au fost conduse de duhul naivitătii, asa cum eronat se acreditează această idee de mai bine de 7 decenii? 2. Cum a fost posibil ca toti acesti mari intelectuali să scrie despre liderul Miscării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu „pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici, dar, amănunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată? (p.6). 3. Cum s-a putut ca „atâtia insi de o calitate umană remarcabilă, atâtia băieti buni să fi trecut de partea unei miscări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului?” (p.6). Din păcate, acestor întrebări normale nu li s-a dat nici pînă astăzi un răspuns, aruncându-se, în schimb, anateme si distrugându-se vieti omenesti.

Tocmai de aceea, volumul lui Sorin Lavric îsi propune să urmărească, pe cât posibil, modul în care traiectul biografic a lui Noica s-a întretăiat cu evolutia Miscării Legionare si în ce măsură aceasta a influentat destinul filosofului. Presupozitia justă de la care pleacă autorul acestei cărti vizează faptul că legionarismul nu a constituit o angajare politică, ci o adeziune izvorâtă în urma unui act de credintă. Sorin Lavric consideră, totodată, că „legionarismul a reprezentat un fenomen de contagiune colectivă ale cărei consecinte în planul constiintei individuale au dat nastere la trei mari si fatale confuzii: confuzia dintre contemplatie si actiune; confuzia dintre mistică si politică; confuzia dintre viată si ideologie” (p.7). Tuturor acestor confuzii, spune Sorin Lavric, le-a căzut victimă si Noica. Prin confuzie, autorul cărtii întelege „două entităti care, nemaiavând între ele spatii despărtitoare, ajung să se suprapună” (p.7).

Toate aceste confuzii decelate de Sorin Lavric, în interiorul Miscării Legionare, se fundează pe adevărate contradictio in adjecto. În primul rînd, autorul interpretează total gresit legionarismul „ca o optiune tragică a unor oameni care au vrut să dea trup  unui ideal religios – mântuirea neamului – recurgând, în cele din urmă, la mijloacele politicii” (p.6). Miscarea Legionară, singura miscare fondată teologal, potrivit lui George Racoveanu, era o miscare spirituală care si-a propus realizarea acelei metanoia, transformare interioară a fiintei, crearea unui om spiritual profund. Ideea fundamentală a mântuirii neamului românesc ca o constantă religioasă permanentă a legionarismului nu se putea implini prin instrumentele politicului, ci numai prin desăvârsirea procesului de transformare lăuntrică a omului.

În privinta asa-ziselor confuzii dintre contemplatie si actiune sau altfel spus, dintre gând si faptă, dintre mistică si politică, dintre viată si ideologie, recurgem la acelasi fin teoretician, teologul si filosoful George Racoveanu care a elaborat o lucrare Despre fiinta si existenta Miscării Legionare, în care explică, printre multe alte lucruri, si aceste

probleme esentiale. „Realitatea Legiune”, cum o numeste Racoveanu, se fundează pe o relatie consubstantială dintre gând si faptă, ca singur „instrument de salvare natională”. Faptul că legionarii erau în marea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mărturiseau si se împărtăseau – faptul că nici o lucrare importantă a Legiunii nu începea fără binecuvântarea preotilor, faptul că la mesele comune se spunea rugăciunea si acolo unde era, preotul dădea binecuvântare, au născut numeroase confuzii, chiar în cercurile clericale. Asupra acestui adevăr Corneliu Zelea Codreanu a eliminat, ab initio, orice echivoc. El vorbeste în termeni extrem de clari de linia Bisericii Crestine si de linia Miscării Legionare. „Linia istorică este una, aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât putin. Pentru că trăim sub condamnarea si sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii, si a mosilor si strămosilor nostri. Recunoastem că suntem păcătosi: aceasta este atitudinea legionară fată de Biserică” (Corneliu Zelea Codreanu, Din luptele tineretului român (1919-1939). Culegere de texte, Bucuresti, Editura Buna Vestire, 1993, p.129).

Între viata lui Hristos si viata legionară nu poate exista nici o confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare total diferite. Omul care poate spune despre sine: căci pentru mine viată este Hristos si moartea un câstig (Apostolul Pavel, Filipeni 1,21), se miscă pe un alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin este sfintenia.  Miscarea Legionară nu este similară unui ordin călugăresc. Mântuirea individuală a legionarului nu era mobilul ei. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Doctrina si practica legionară nu lasă loc îndoielii asupra acestui aspect. Miscarea Legionară nu pregătea sfinti, ci ea deschidea o scoală spirituală, un organ de educatie a omului pentru a face din acesta o fiintă temătoare de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Miscarea Legionară aducea omul în pragul Bisericii, îl ajuta să pătrundă în interiorul ei pentru a putea cunoaste revărsarea harului dumnezeiesc. George Racoveanu sintetizează perfect finalitatea Miscării care nu viza sfintenia, ci omenia românească. Activitatea scolii legionare presupunea o primenire a sufletului tineretului, fiind un sprijin considerabil, acordat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie, dar reprezentau climatul prielnic pentru pasul ultim, cel al desprinderii de patrie si rudenie. Faptul că bisericile erau pline de tinerete legionară era elocvent.

Cartea lui Sorin Lavric creionează începuturile aparitiei Miscării Legionare ca o necesitate la internationalismul bolsevic care pătrundea treptat în regatul României, prin zona Moldovei. În geografia materială a României Mari, Corneliu Zelea  Codreanu părea omul prin care se putea închega o Românie a spiritului. Legiunea era privită de Codreanu ca o organizatie de elită alcătuită din legionari (cei care treceau printr-un stagiu de pregătire de 3 ani), membri (cei care făceau parte dintr-un cuib, fără a trece prin stagiul de trei ani) si simpatizanti din rândul cărora avea să facă parte si Noica.

Convertirea lui Noica la Miscarea Legionară avea să fie determinată de doi factori importanti: Nae Ionescu, care din 1933, se apropie decisiv de Legiune, prin activismul său publicistic de la „Cuvântul”, precum si unii dintre colegii săi de generatie. Cursurile lui Nae Ionescu au constituit o etapă preliminară la aderarea studentilor săi la cauza legionară, mai ales că profesorul de logică si metafizică cultiva, în rândul elevilor săi, o sensibilitate religioasă, nebănuită de către acestia. În perioada interbelică, Nae Ionescu era singurul intelectual si mentor al generatiei criterioniste al cărui cuvânt misionar avea un efect extraordinar asupra tineretului universitar. Potrivit unuia dintre ultimii elevi în viată ai lui Nae Ionescu, profesorul Mircea Nicolau, studentii au fost adusi în Biserică de către legionari. „Nae Ionescu a fost acela care, disecând speculativ tema trăirii crestine, a făcut din ea o filosofie sui generis, un fel de ortodoxie trecută prin categoriile filosofiei” (p.62). Mihail Polihroniade intră în Miscarea Legionară foarte devreme, angrenându-l si pe prietenul său Constantin Noica, la începutul anilor ’30 să colaboreze la revistele „Axa” si „Dreapta”. Polihroniade înfiintase un cuib pe care l-a numit Axa, deseori confundat cu vechiul cuib Axa, ce redactase revista cu acelasi nume (desfiintată de cenzură) si care fusese sub patronajul lui Ionel Mota. Primul cuib Axa l-au format: Ionel Mota, Vasile Christescu, Vasile Marin, Ion Vojen, Mihail Polihroniade, Alexandru Cantacuzino, Ionel Belgea, Virgil Rădulescu si Virgil Ionescu.

Dacă Corneliu Codreanu si Nae Ionescu vedeau calea de a ajunge la spiritul României prin religie, Noica optase pentru filosofie. În perioada anilor 1934-1938, Noica este adeptul nationalismului spiritual. În viziunea lui, România se putea redresa nu prin politică, ci prin progresul său spiritual, adică prin publicarea de cărti serioase, de traduceri si reviste, cu alte cuvinte, prin cultura făcută temeinic. În schimb, Noica nu rămâne insensibil la frământările generatiei sale, observând dramele prin care trecea tineretul interbelic, de la prigoanele lui Carol al II-lea la jertfele lui Mota si Marin de la Mahadahonda, din 13 ianuarie 1937, în lupta lor pentru apărarea crestinătătii de domnia întunericului internationalist ateu.

„Dacă este să denumim cumva treptata convertire a lui Noica la cauza legionară – spune Sorin Lavric – i-am putea spune sindromul centurii de castitate. Sindromul a constat în principialitatea cu care un om integru ca Noica a înteles ca, odată ce se pronuntase asupra unei chestiuni, să nu se dezică de pozitia luată. Noica credea în coerenta gândirii si în consecventa atitudinii... De aceea, când colegii si prietenii, intrând în Legiune, aveau să-i vorbească despre ea

cu patos, împotrivirea pe care Noica trebuia să le-o arate a căpătat cu timpul forma unui legământ cu sine însusi, ajungând să fie o problemă de orgoliu nemărturisit” (pp.125-126). Jertfa lui Mota si Marin si întreaga procesiune funerară de la Bucuresti au constituit sindromul incipient al convertirii la cauza legionară, culminând cu episodul uciderii lui Codreanu si a celor 13 Nicadori si Decemviri, din noaptea de 29-30 noiembrie 1938, care a provocat aderarea sa oficială la Miscarea Legionară. Acest proces de convertire lăuntrică se va realiza pe fondul unei metamorfoze existentiale exemplare, „la capătul căreia, din filosoful sceptic si rational care respingea cauza legionară din motive tinând de o incompatibilitate de educatie si doctrină, va deveni un om a cărui viată trebuia să slujească unei cauze si să se supună unui proiect”. La suferintele si jertfele colegilor săi de generatie – în septembrie 1939, regele ticălos si criminal Carol al II-lea decapitează elita legionară, 252 de personalităti, printre care si prietenul lui Noica, Mihail Polihroniade – filosoful român nu putea rămâne impasibil, ci se dăruieste total Miscării Legionare, parcă pentru a răzbuna inactivitatea sa anterioară, neparticiparea directă la drama legionarilor.

Sorin Lavric trasează evolutia interioară a lui Noica, presărată de „reveniri, răzgândiri si renuntări” decelând patru mari perioade ale gândirii sale: două acoperind perioada interbelică, două, perioada postbelică. Prima etapă cuprinsă între 1930, anul în care publică textul Logica natională, în „Actiune si reactiune” si 1938, anul aderării la Miscarea Legionară, oferă imaginea unui rationalist radical, filosof posedat de demonul ratiunii; a doua etapă cuprinsă între 1939-1948, este „perioada de asimilare interioară a idealului legionar, reprezentată cu precădere de o tematică spirituală cu bătaie natională” (p.176), în care Noica face apologia vietii crestine; perioada a treia cuprinsă între 1949-1968, este „perioada ostracizării culturale si reprezintă o primenire interioară provocată de niste împrejurări drastice, urmată de reîntoarcerea gândirii lui Noica la un filon tematic precumpănitor traditional” (p.176) si ultima perioadă, cuprinsă între 1969-1987, echivalează cu „iesirea pe scena publică a unui Noica definitiv format în perioada anterioară: această ultimă etapă reprezintă apogeul legendei Noica si este marcată de aparitia cărtilor scrise la Păltinis” (p.176).

Cu toate acestea, Sorin Lavric operează unele interpretări abuzive, plecând de la o presupozitie psihologizantă în întelegerea Miscării Legionare, ceea ce este absolut fals. Teoria lui Sorin Lavric cu privire la legionarism sună astfel: „un om declansează un sentiment, acel sentiment creează o viziune eschatologică, iar viziunea asta se transmite din om în om si cucereste mintile unei generatii. Dacă acum încercăm să parcurgem drumul invers, dinspre viziune prin sentiment către om, vom constata un lucru simplu si totusi ignorat: că nu se poate vorbi de un crez legionar în lipsa omului din al cărui exemplu personal s-a născut sentimentul. Din acest motiv, Miscarea Legionară a fost în primul rând miscarea lui Codreanu si abia în al doilea rând o miscare spirituală; iar dacă respectăm ordinea importantei, abia în al treilea rând o miscare politică” (p.187).

Pentru cineva mai putin familiarizat cu istoria Miscării Legionare, argumentatia lui Sorin Lavric poate crea serioase confuzii. Printr-o interpretare fortată, în dauna evidentei istorice, autorul pleacă de la un criteriu psihologic pentru a demonstra caracterul unei miscări, contrazicându-si presupozitia fundamentală pe care îsi construieste studiul: legionarismul ca un act de credintă. În fapt, fără a nega carisma incontestabilă a lui Codreanu si rolul său la crearea Miscării Legionare, nu trebuie să uităm un fapt esential: această miscare este una spirituală, creată de un grup de 5 oameni (Corneliu Codreanu, Ionel Mota, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată si Radu Mironovici), o miscare care a polarizat energiile creatoare ale elitei românesti. De aici, rezultă că Miscarea Legionară nu a fost a lui Codreanu, cum, de altfel, chiar el a spus-o în repetate rânduri – să amintim celebra formulă a lui Nae Ionescu: „Codreanu a creat o operă care acum îl depăseste si pe el” – în caz contrar riscăm să oprim existenta ei la sfârsitul anului 1938, o dată cu moartea liderului ei, ceea ce este fals, întrucât ea a avut o continuare îndelungată prin Comandantul ei, Horia Sima. În privinta expresiei ei politice, Miscarea nu era preeminentă, factorul educativ si spiritual constituind esenta ei.

Cât priveste cele trei „defecte constitutive ale fenomenului legionar: fundamentalismul religios, fanatismul si totalitarismul, relevate de Sorin Lavric, acestea constituie alte erori interpretative ale autorului cărtii. Miscarea Legionară nu a fost una fundamentalist religioasă, ci una care se funda teologal pe virtutile crestinismului; nu a fost fanatică pentru că scopul ei era Învierea, ci a fost una consecventă propriului simbol de credintă crestină, si nici pe departe una totalitară, de factura fascismului si national-socialismului, de a căror pretinse legături a fost absolvită chiar de Tribunalul International de la Nurenberg, din 1946, ea îngăduind libertatea individuală ca formă de expresie a libertătii absolute.

Sorin Lavric analizează articolele publicate de Noica, în „Buna-Vestire”, în calitate de prim-redactor, scotând în relief toate nuantele publicisticii angajate ale filosofului român. Concluziile autorului, după comentariul acestor texte, sunt prea răutăcioase fată de „condeierul legionarului Noica”, pentru a putea subscrie la ele. Nu este vorba, în nici un caz, de un „om bun devenit rău”, ci, dimpotrivă, de crezul unei generatii de sacrificiu, a unei generatii martirizate în prigoanele carlisto-antonesciano-comuniste, în Miscarea de Rezistentă din Munti si în exilul românesc anticomunist pe care trebuie să le recunoastem cu smerenie si bucurie, deopotrivă, pentru jertfa lor mântuitoare. În acest sens,

remarcăm capitolul final referitor la agonia lui Noica prin temnitele comuniste, prin creionarea portretului său de către niste oameni admirabili ca Vasile Blănaru-Flamură si Gheorghe Jijie. Nu îl putem uita nici pe profesorul Mircea Nicolau, unul dintre apropiatii criterionisti ai lui Noica – din grupul lui Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Horia Stamatu, Dan Botta si altii –, care aduce informatii pretioase cu privire la procesul de convertire a lui Noica la Miscarea Legionară.

Concluzia autorului la această carte cu privire la „credinta lui Noica prost investită” (p.298) ar trebui, mai degrabă, ranversată spre o formulă mult mai corectă, din punct de vedere al realitătii spirituale, si anume: credinta lui Noica jertfelnic investită pentru configurarea profilului major al României profunde, anticomuniste.

Printre meritele cărtii lui Sorin Lavric, trebuie să mentionăm corijarea absolut profesionistă a unor neadevăruri istoriografice colportate din perioada carlisto-antonesciană si duse la apogeu de propaganda comunistă cu privire la precizarea absolut necesară a Gărzii de Fier, ca expresie politică, prin Partidul Totul Pentru Tară a Miscării Legionare, lovitura de stat sau „puciul lui Antonescu” din 21-23 ianuarie 1941 – vezi, în acest sens argumentarea solidă a lui Mihail Sturdza, România si sfârsitul Europei. Amintiri din tara pierdută (Alba-Iulia-Paris, Fronde, 1994) – si nu rebeliunea legionară, cum, în mod tendentios, se prezintă în istoriografia comunistă, stabilirea o dată pentru totdeauna a adevărului istoric cu privire la neconfundarea Miscării Legionare cu orice formă de fascism european.

Cercetarea lui Sorin Lavric constituie un prim pas mai onest în abordarea fenomenului legionar si a relationării sale cu elita intelectuală interbelică, în pofida unor scăpări sau a unor interpretări eronate. Ceea ce ar fi putut aduce ca soliditate stiintifică cartea de fată ar fi fost o mai mare asumare a curajului din partea autorului de a spune adevărul până la capăt, întrucât, de multe ori, el rosteste niste adevăruri pe care le contrazice flagrant prin alte afirmatii. Este de lăudat, totusi, efortul cercetătorului de a acoperi o întreagă perioadă istorică, prin prezentarea detaliată a evolutiei Miscării Legionare, a impactului său asupra elitei interbelice românesti, precum si documentarea laborioasă în ceea ce priveste articulatiile biografice ale lui Noica, prin recursul la sursele de arhivă. Oricum, încercarea lui Sorin Lavric este salutară si merită a fi încurajată, în vederea revelării unui fenomen spiritual, fenomenul legionar, care a marcat indelebil procesul devenirii istorice contemporane.