Cront Claudia cas. Gavriliu Literatura romana si hermeneutica literara

NICHIFOR CRAINIC – Zile albe. Zile negre

(Memorii)

N. Crainic şi-a urmat destinul, purtând amprenta educaţiei primite în modesta familie de

„truditori ai pământului”, ce a trăit într-o comunitate - configurat ca sat individualizat, ce-şi câştigă

dreptul la neuitare, prin înălţarea unei personalităţi spre lumina cunoaşterii. Şi-au pus apoi pecetea

anii de şcoală, o dată cu sosirea la Bulbucata a învăţătorului Constantin Spâneşteanu, a cărui ţinută

impozantă „impunea respect”. Învăţătorul a adus un suflu nou – prin modul în care elevilor li se

transmiteau cunoştinţele (îmbinând utilul cu plăcutul) şi în care un rol important le reveneau

educaţiei elevilor şi eforturilor de a schimba mentalitatea din zona rusticului. Viitorul N. Crainic a

urmat (pentru a respecta dorinţa tatălui său – Nedelea Dobre) studiile de teologie de la Seminarul

Teologic Central. În cadrul Seminarului, tânărului venit din orizontalitatea şesurilor - aparţinând

profanului - cuprinsă în tiparul impus de tatăl său (ca determinaţie imuabilă) i se deschidea o altă

perspectivă, a verticalităţii, a sacrului (simbolizat – în spirit eliadesc – de templu), care solicita o

disciplină mai rigidă. În aceste condiţii, se diminua influenţa „religiosului” (determinaţie

modificabilă) cu sensul oferit de Nedelea Dobre, necunoscător de rugăciuni „stereotipe”, dar

arătând afinitate faţă de rugăciuni libere, „mentale”, în care selectarea termenilor este privilegiul

exclusiv al rostitorului.

Crainic era nemulţumit de faptul că nu a prea avut parte de „personalităţi” la disciplinele

teologice (un prim segment al „instrucţiei intelectuale”). Preoţii Iordăchescu şi Ionescu, profesorul

C. Popescu, doctor în teologie la Cernăuţi, nu reprezentau - în opinia sa - nume demne de reţinut. În

schimb, Iuliu Scriban (ca profesor, nu în calitate de director al Seminarului), este descris în termeni

elogioşi. Sosit din străinătate, profesorul de morală, aderent al mişcării de înnoire promovate de N.

Iorga, înţelegea să revoluţioneze sistemul de predare, prin a solicita elevilor să înveţe exclusiv după

notiţele de la orele de curs.

Mai bine reprezentată i s-a părut latura laică (cel de-al doilea segment aparţinând „instrucţiei

intelectuale”). Printre profesorii cei mai apreciaţi se numărau: Ştefan Pop, N. Cartojan (limba

română); Ioan Roman (fizică şi chimie); G. Nichifor şi V. Vâlcovici (matematică şi cosmografie);

„spaima spaimelor” - G. Gorciu (geografie).

Un loc important în pregătirea seminariştilor îl deţinea ritualul liturgic. Dintre slujbe, Crainic

agrea vecernia, având o dispunere intermediară, în raport cu educaţia religioasă şi cu ritualul

liturgic.Ţinea doar o jumătate de oră şi se desfăşura la apusul soarelui, când resimţea fiorii unei

armonii universale, menite să conducă la o înălţare spirituală individuală.

Dacă perioada seminaristă nu a fost menită pregătirii viitorului preot, aşa cum îşi dorea Nedelea

Dobre, în schimb, a oferit prilej deschiderii drumului, pentru poetul şi publicistul de mai târziu.

Seminaristul Ion Dobre a dovedit preocupări pentru publicistica vremii, un loc important ocupându-

l revista Sămănătorul şi ziarul Neamul românesc. Cele două publicaţii au avut o influenţă

semnificativă asupra formării ideologiei de mai târziu a lui N. Crainic. El a recunoscut că paginile

publicaţiilor îl atrăgeau, dată fiind influenţa lui Iorga, idolul tineretului de atunci.

În anul 1906, a avut loc debutul viitorului poet, N. Crainic, autor al poeziei La horă, care a apărut

în paginile revistei şcolare Spre lumină, editată de Liceul Naţional din Iaşi. Regimul sever impus de

Iuliu Scriban1, directorul de la Seminarul Central, l-a determinat să recurgă la pseudonim2. Protejat

de aceste pseudonime, a publicat în revistele: Ramuri (Craiova), Junimea (Râmnicu-Vâlcea),

Luceafărul (Sibiu), Sămănătorul (Bucureşti) şi în ziarul Neamul românesc (Bucureşti).

Perioada studiilor teologice înregistrează - în aprecierea noastră – ascensiunea, în triplă

segmentare temporală, către mistică. Într-o primă etapă (seminaristă) ,,a luptei contrariilor”, e

prematur ca fiul lui Nedelea Dobre să-şi contureze, limpede, o părere ,,teologică” asupra dogmelor,

deocamdată, captiv al „opiniilor” filosofico-populare, dobândite în familie.

Studiile în cadrul Seminarului Teologic le-a finalizat3 în 1912, an în care s-a înscris la Facultatea

de Teologie din Bucureşti, participând la cursuri şi la seminarii, atât din sfera teologicului, cât şi a

laicului.

În afara preocupării pentru studiu, o altă constantă a pregătirii teologice a fost reprezentată de

activitatea publicistică. În calitate de student, N. Crainic a colaborat la: Revista ortodoxă, Lumina

nouă, Căminul nostru - ce apăreau în Bucureşti; Viaţa literară, Ramuri - din Craiova; Cosânzeana -

din Orăştie; Revista politică şi literară - din Blaj; Luceafărul - din Sibiu, într-un repertoriu general al

spaţialităţii româneşti valorizată ca paradis, în condiţiile unei trăiri mistice - ţelul suprem al

credinţei.

Ţinând cont de evoluţia către mistică, am putea să apreciem că primii doi ani de studenţie se

înscriu în a doua etapă - marcată de ,,crize dogmatice” -perioadă în care nu observa legătura dintre 1 „[...] prea cuvioşia sa e, fără să vrea şi fără să ştie, naşul lui Nichifor Crainic”. (Id.ibid. p. 73) 2 Ion Dobre a avut mai multe pseudonime: Victor Raţiu – 1908; D. Crainic – 1909; D. I. Crainic - 1910; D. I. Nichifor - 1910; N. Crainic - 1910; Nichifor Crainic. Aceste pseudonime sunt menţionate [în] Nichifor Crainic, Ţara de peste veac, Poezii antume (1916-1944), Ediţie îngrijită şi notă bio-bibliografică de Ioana Cracă, Editura Eminescu, 1997, p. 271.3 Crainic a obţinut media generală: 8,00 – la studiu - şi media generală: 9,86 - la purtare - fiind clasificat al optulea, dintre cei 39 de candidaţi. (Diploma de Absolvirea Seminariului Central din Bucureşti, Nr. 606, „Dată în Bucureşti, la anul 1912, luna Noembre, ziua 23”, în baza raportului „[...] Direcţiunii Seminarului Central din Bucureşti cu Nr.417 din 3 noembre, anul 1912”; Directorul Seminariului - Iuliu Scriban) (Muzeul Literaturii Române - Bucureşti)

2

principiile dogmatice, după cum avea să mărturisească mai târziu. Totodată, recunoaşte că a avut

crize de îndoială, ceea ce putea duce la pierderea credinţei, iar prezenţa crizelor dogmatice era

prielnică apariţiei ereziilor1. „Crizele dogmatice” - rezultantă a confruntărilor pe plan spiritual - se

vor stinge în cea de-a III-a etapă şi anume aceea a „filosofiei creştine” (naţionalistă). Este vorba

despre anii al III-lea şi al IV-lea de studii, când l-a avut ca profesor pe Ioan (Irineu) Mihălcescu,

prezenţă binevenită fie în asemenea momente de nelinişte metafizică, din perioada studiilor

teologice, fie, mai târziu, când N. Crainic urma să fie numit profesor la Cernăuţi. Irineu Mihălcescu

îl iniţiase în Dogmatică şi în Apologetică, dar nu şi în Mistică, pe care susţine că a descoperit-o

dincolo de arealul ortodoxist - în plin spaţiu vienez.

Plecarea în Viena, la îndemnurile viitorului bun prieten al său, L. Blaga, era binevenită,

îndeosebi în urma eşecului2 pe plan familial şi a neînţelegerilor3 cu noul director al Daciei.4 Perioada

vieneză a studiilor a reprezentat pentru Crainic oaza de cultură şi de linişte sufletească.

Din Viena, a trimis primele colaborări pentru Gândirea, a cărei conducere a preluat-o, începând

cu 1926. În scrisoarea trimisă în Cluj, lui Blaga şi lui Cezar Petrescu, îşi exprima neîncrederea în

modul cum a fost proiectată şi promitea să scoată singur o revistă, la revenirea în ţară.

Aflat în Viena, Crainic încerca o nedumerire: nu ştia ce obiecte de studiu ar fi putut alege pentru

specializare. Profesorul său preferat, Irineu Mihălcescu,5 îi sugerase Apologetica, în speranţa că N.

Crainic va prelua catedra devenită de sine stătătoare în urma scindării catedrei: Dogmatică şi

Apologetică. În anul universitar 1920-1921, Crainic s-a înscris la Facultatea de Filosofie. A rămas

până în iunie 1922, pentru a-şi încheia stagiul de patru semestre.

Privită sub aspectul spiritualităţii, Viena devenea spaţiul necesar formării dimensiunii

mistice, parte componentă a personalităţii lui Crainic, identificată mai ales în activitatea de profesor

şi în lirica sa. Mistica, sub forma însuşită în Occident, va fi adaptată „spaţiului mumelor” şi nivelului

cultural religios, cu o mare diversitate de stratificare, înregistrată cu precădere în cele două segmente 1 „Crizele de natură dogmatică prin care am trecut, pot să ducă la erezie şi ele sunt în realitate izvorul marilor erezii ce au frământat creştinismul. (N. Crainic, Zile albe. Zile negre, p. 94)2 După moartea lui Nedelea Dobre, urma o altă lovitură: divorţul. Crainic l-a considerat răspunzător pentru destrămarea căsniciei pe socrul său, un părinte mult prea autoritar, decis a lua hotărâri, fără a ţine cont de sentimentele fiicei sale, al cărei nume Crainic nu-l menţionează în cartea de Memorii.3 Busuioceanu şi Crainic au hotărât să părăsească redacţia ziarului Dacia, după moartea lui Vlahuţă. Intraseră în conflict cu Zăvoianu, care îşi „luase aere de director” – cum îl descrie Crainic. Datorită lui Zăvoianu, ziarul ar fi ajuns „dintr-un mare ziar al României celei noi” „o fiţuică şi apoi nimic”. (Nichifor Crainic, Ziele albe. Zile negre, p. 145)4 Influenţa publicaţiei în epocă este considerată insignifiantă, în articolul „Dacia”, apărut în Lectura pentru toţi, ceea ce contravine aprecierii lui Crainic, din spirit de solidaritate cu Vlahuţă: „Dacia nu s-a putut menţine şi fără să mai aştepte moartea lui Vlahuţă (grav îmbolnăvit între timp), şi-a încheiat existenţa în vara anului următor, fără a lăsa vreo urmă în atmosfera culturală a vremii”.5 În perioada aceea, N. Crainic nu trăda vreo preocupare pentru o catedră universitară. Voia doar „să se cultive” în vederea viitoarei profesii de publicist (cum i se confesează lui I. Mihălcescu), când acesta îl sfătuieşte să-şi desăvârşească studiile. Mai târziu, puternic ancorat în publicistica atât de râvnită (mult mai mult decât haina preoţească), îi făcea plăcere - cum ne aminteşte Ştefan Baciu - să i se spună „domnule profesor”. (Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 327-352)

3

esenţiale ale devenirii sale. Este vorba despre tărâmul matrice, unde coabitează ortodoxismul şi

păgânismul, ancorate în etnic şi despre zona iniţiatică, destinată bildungsromanului de factură

teologică, unde se întâlnesc: ortodoxismul, catolicismul, protestantismul.

Descoperirea misticii a deschis o multitudine de perspective, prin ancorarea în perimetrul

istorico-religios, sau prin translatare în sfera naţionalului, concept atât de uzitat de către adeptul

naţionalismului integral.

În ceea ce priveşte activitatea de profesor universitar de teologie, Nichifor Crainic a cunoscut

două etape. Cea dintâi etapă cuprinde perioada 1926-1931, de apostolat, la Chişinău, unde a ţinut

cursul de Literatură religioasă modernă, apoi de Teologie mistică. A doua etapă cuprinde perioada

1932-1944, când a fost profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, titular la catedra

Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne. A predat apoi cursurile: Dogmatică şi

Apologetică; Teologie ascetică şi mistică. Aceste cursuri, odată publicate în Gândirea sau reunite

în volume, devin eseuri, adresate unor cititori diferiţi sub aspect cultural şi spiritual. Eseurile

substituie astfel predicile, pe care ar fi trebuit să le rostească, în calitate de preot, în faţa enoriaşilor

(auditoriu). În aceste circumstanţe, cursurilor le-a fost conferit dreptul dublei apartenenţe: la

domeniul religios şi la sfera laică

În cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, se instituise tradiţia organizării de conferinţe,

fiind abordate diferite teme: religioase, culturale, naţionale. Profesorii din cadrul acestei facultăţi au

organizat, începând cu anul 1942, un ciclu propriu de conferinţe, în perioada: 5 februarie - 26 martie,

la Fundaţia „Dalles”, în fiecare joi după amiază. Seria conferinţelor a fost deschisă de Nichifor

Crainic. El a explicat ce se înţelege prin spirit ecumenic, a surprins raportul dintre biserica ortodoxă

română şi celelalte biserici ortodoxe, sugerând şi modalităţile prin care s-ar putea realiza o mai bună

colaborare între aceste biserici.

Un alt pas important în devenirea lui Crainic îl reprezintă alegerea – la 20 mai 1940 - ca

membru activ al Academiei Române, în locul lui O. Goga (princeps poetarum), urmând ca în şedinţa

solemnă a Academiei Române - din 22 mai 1941 – să rosteasă discursul de recepţie. Elogiul lui

Octavian Goga . Elogiul adus lui Goga reprezintă o recunoaştere a statutului de „poetul nostru cel

mai demofil”1. Aprecierea îi aparţine „unui discipol” a cărui liră a răsunat la început în acordurile

poeziei lui George Coşbuc şi ale patosului izvorât din poezia lui Goga, „care i-au călăuzit cele dintâi

dibuiri poetice”.

1 Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Cuvânt înainte de Alexandru Condeescu, Postfaţă de Paul Dugneanu, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 162.

4

În răspunsul său1, Lucian Blaga ţine să reliefeze avatarurile lui Nichifor Crainic de a deveni

membru titular al Academiei Române. După mai multe „peripeţii”, prietenul său a avut satisfacţia să

intre în mod triumfător în Academia Română. N. Crainic a evocat poezia unui mare ardelean, iar

discursul, care s-a constituit în răspuns, aparţine tot unui ardelean. Filosoful Blaga a arătat poziţia

ortodoxistă adoptată de Crainic în privinţa Gândirii – cei doi prieteni manifestând păreri diferite.

Totodată, s-a referit la creaţia poetică a lui Crainic. Dacă, la început, nu se simte prezenţa unui

rafinament stilistic al surprinderii cu acuitate a unor idei, mai târziu, lirica sa devine „tot mai lucidă,

mai rară, înclinând spre elaborări mai pure şi spre cântecul dens”2. Blaga aprciază că pătrunderea

teologiei în cultura românească postbelică va rămâne legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia

ortodoxă a devenit „sare” a culturii româneşti, datorită activităţii sale literare susţinute. Lucian Blaga

consideră că aceasta este latura cea mai importantă a realizărilor proaspătului academician. Dintre

lucrările sale, alege ca titlu de referinţă Nostalgia paradisului. Crainic i-a preţuit cel mai mult pe

Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin.

Doar cinci ani s-a bucurat Nichifor Crainic de statutul de membru activ al Academiei Române.

În şedinţa din 7 iunie 1946, preşedintele Academiei, Andrei Rădulescu, aducea la cunoştinţă adunării

că Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenţie pe viaţă. În urma discuţiilor, s-a ajuns la

concluzia că „Domnul Nichifor Crainic nu mai poate fi membru al Academiei Române. Prin

consecinţă, locul său de membru activ rămâne vacant. Faţă de rezultatul votului, Academia Română

a declarat vacant locul de membru activ al lui Nichifor Crainic”3.

Înainte de 1989, nimeni nu ar fi îndrăznit să solicite reabilitarea academicianului, acuzat, la fel

ca mulţi slujitori ai culturii româneşti, de înaltă trădare faţă de ţară. Adevărul, însă, a ieşit până la

urmă în lumină, chiar dacă prea târziu pentru omul Nichifor Crainic, supus trecerii timpului,

asemenea oricăruia dintre noi, dar nu prea târziu pentru personalitatea: Nichifor Crainic, repusă în

sanctuarul adevărului.

La propunerea lui Eugen Simion, vicepreşedinte al Academiei Române, Adunarea Generală a

Academiei Române, în Sesiunea din 22 noiembrie 1994, avea să-l reconfirme în unanimitate pe

Nichifor Crainic în calitate de membru titular al Academiei Române.

Deşi a susţinut că dorea să rămână în spaţiul extra-politicului: „Nu mă gândisem niciodată la

demnităţi politice, a căror deşertăciune o cunoşteam din experienţa ziaristică şi respinsesem

1 Elogiul lui O. Goga, Rostit la 22 mai 1941 în Şedinţa Solemnă de Nichifor Crainic cu răspunsul D-lui Lucian Blaga, p. 18-33. 2 Idem, p. 23.3 Manuscriptum, p. 175.

5

categoric momelile de a mă înscrie într-un partid sau altul”4, totuşi, în 1935, N. Crainic s-a înscris în

Liga lui A. C. Cuza, înfiinţată la 4 martie 1923, devenind chiar vicepreşedintele acesteia.

Susţinerea lui Hitler în articole, care purtau titluri sugestive - Germania, ceasornicul Europei;

Hitler, braţul Europei; Hitler, salvatorul Europei; Hitler, noul atlet al lui Hristos - a constituit un

titlu de glorie pentru Crainic.

În Memorii, vol. II, a urmărit chiar să demonstreze superioritatea fascismului asupra

hitlerismului2. S-a debarasat astfel de emblematicul hitlerism pe care - susţine în Calendarul3 - îl

folosesc „duşmanii pentru a numi naţionalismul”4. După ce în Consiliul de Coroană convocat în

noaptea de 30 august 1940 s-a numărat printre aceia care au susţinut5 arbitrajul Germaniei hitleriste

şi al Italiei fasciste, Crainic s-a retras din guvern. El a căutat să se disculpe şi a pretins că hotărârea a

luat-o, fără a fi în posesia tuturor informaţiilor deţinute de unii membri ai guvernului şi de rege6.

Dacă în perioada regenţei, despre Carol al II-lea, Crainic a scris în termeni elogioşi, în paginile

publicaţiilor: Calendarul, Gândirea, după abdicarea lui Carol al II-lea, Crainic a renunţat la

atitudinea curtenitoare, devenind revoltatul pentru detenţia suferită şi pentru umilinţele la care

pretindea că ar fi fost supus. În schimb, elogiile au fost orientate către viitorul mareşal Antonescu6,

venerat - în concepţia lui Crainic7 - de popor ca un erou naţional. A fost numit8 preşedinte al

4 Id. ibid.1 „Fascismul era catolic, hitlerismul anticreştin; fascismul pentru dreptul roman, hitlerismul împotriva dreptului roman, hitlerismul antisemit, fascismul indiferent la problema evreiască”. (Nichifor Crainic, Memorii. Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, Muzeul Literaturii Române, Editura „Orfeu”, Bucureşti, [f.a.], p. 199.3 „Noua poreclă s-a ivit o dată cu marea revoluţie naţionalistă a lui Adolf Hitler. Era de rigoare deci ca naţionalismul român să devină în vârful peniţei duşmanilor săi – hitlerism”. (Calendarul, An II, Nr. 371, joi, 18 mai 1933, p. 1)4 Naţionalismul „integral” – cum îl consideră Z. Ornea – ar trebui să fie unul de import, preluat din spaţiul german „unde partidele naţionaliste sunt superioare celor marxiste, anticreştine, iar guvernul este preocupat în primul rând să restabilească unitatea spirituală a poporului sub semnul creştinismului ca bază morală şi a familiei ca bază a poporului şi a statului”. (Articolul În Germania şi la noi, apărut [în] Calendarul, An II, Nr. 287, Sâmbătă, 4 februarie 1933, p. 1)5 Douăzeci şi unu dintre cei prezenţi la Consiliul de Coroană s-au pronunţat pentru arbitraj.6 „Cei care, cu o rea credinţă cinică ne-au acuzat că am vândut Ardealul de Nord hitleriştilor şi fasciştilor, se fac că nu ştiu ce s-a discutat la ultimul Consiliu de Coroană. Nimeni nu ne-a pus chestiunea sfâşierii Ardealului în două. S-a pus o singură chestiune: acceptăm sau nu acceptăm Arbitrajul Axei. Atât”. (N. Crainic, op.cit., 318)7 În şedinţa din 7 septembrie 1940, Antonescu îşi arogă dreptul de a fi unicul „eliberator”, trecând sub tăcere întâlnirea cu Iuliu Maniu la Ploieşti, tratativele cu C. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Horia Sima în perioada 2-4 septembrie, prin intermediul lui Mihai Antonescu. Se adaugă manifestaţiile organizate în Bucureşti, încă din dimineaţa zilei de 4 septembrie 1940. Nu omite, în acelaşi timp, reproşul adresat lui Crainic şi lui Mihai Antonescu pentru faptul că nu i-au fost alături: „Zece ani s-a zbătut această ţară cu o problemă care nu era rezolvată: puterea Regelui, pe care eu am dat-o jos fără să am pe nimeni în spate. Nici pe dl. Crainic, nici chiar pe dl. Mihai Antonescu”. (Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. I, sept. - dec. 1940, Bucureşti, 1997, Arhivele Naţionale ale României, Ediţie de Documente întocmită de: Marcel Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, p. 7)8 Procarlistul de altădată a devenit anticarlistul, care nu-şi putea ascunde satisfacţia la detronarea lui Carol al II-lea. Antonescu este acum prezentat în termeni de odă: „Braţele oţelite de voinţa unui general, care a zgâlţâit tronul ca pe un pom de toamnă în care ar fi rămas un singur fruct răscopt”. (Apud D. Micu, op cit., p. 263)9 Când generalul Antonescu şi-a format cabinetul (14 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941), i-a chemat pe foştii miniştri să le mulţumească. Pe D. Caracostea şi pe N. Crainic i-a invitat într-o altă cameră. Exprimându-şi regretul că nu a putut să-i menţină în cabinet, a insistat ca D. Caracostea să primească direcţia Fundaţiilor Regale, iar Crainic să accepte preşedinţia Radiodifuziunii. (N. Crainic, op.cit., p. 328)

6

Radiodifuziunii, dar în scurt timp şi-a prezentat demisia – neacceptată1 însă de Ion Antonescu. A fost

numit apoi Ministrul Propagandei Naţionale2 (în perioada: 1 aprilie 1941 – 26 mai 1941), după ce

fusese Ministru Secretar de Stat cu Propaganda (în perioada 27 ianuarie 1941 – 1 aprilie 1941), într-

un guvern constituit în mare parte din legionari3, aflaţi (după semnarea actului de abdicare de către

Carol al II-lea) în aparentă concordie4 cu generalul Antonescu.

Dacă urmărim romanul vieţii lui Nichifor Crainic, constatăm că înregistrează înălţări şi căderi.

Prima dată această cădere a luat forma arestării, în perioada 31 decembrie 1933 – 6 aprilie

1934, fiind închis la Jilava, sub acuzaţia că, împreună cu generalul Zizi Cantacuzino, ar fi autorii

morali ai asasinării lui I. G. Duca (29 decembrie 1933), în urma dizolvării Gărzii de Fier. Cea de-a

doua cădere a cunoscut trei etape, în funcţie de locurile unde a fost deţinut. După denunţ, a fost

depus în subsolul Ministerului, în celula numărul doi; după încheierea anchetei de la Interne, a fost

dus la Văcăreşti; fără a fi judecat, a fost mutat la Aiud, unde a rămas până în 1962 – fără sentinţă

judecătorească.

În martie 1962, când N. Crainic a părăsit închisoarea din Aiud, în urma transferului5 în

Bucureşti, Alexandru Drăghici6 i-a cerut să scrie o istorie7 a mişcării legionare. Manuscrisul8 -

redactat doar în câteva săptămâni - i-a fost reţinut la eliberare. După aproape zece ani, manuscrisul

semnat de Crainic avea să cunoască lumina tiparului, dar într-o formă plagiată. Autorul, al cărui

nume „s-a volatilizat” - cum observă cu amărăciune9 Crainic - a constatat, cu stupoare, că „mai tot”

1 La scurtă vreme, şi-a prezentat demisia, datorită imixtiunilor legionare: „La Radiodifuziune [...] am alcătuit un program vorbit, pe care îl socoteam destul de chibzuit. El mi-a fost dat peste cap de legionari [...]. Dar într-o astfel de atmosferă nu puteam lucra la Radiodifuziune. M-am dus de câteva ori la general, prezentându-mi demisia. El persista să rămân mai departe, nădăjduind că totul se va linişti”. (N. Crainic, op.cit., p. 329)2 „Îndată ce legionarii au fost înfrânţi şi reflectoarele uriaşe tot mai spintecau bezna nopţilor de iarnă cu spetezele lor de lumină cercetătoare, Ion Antonescu a căutat să-şi formeze un nou guvern”. La 27 ianuarie 1941, N. Crainic a fost chemat la Preşedinţie, fără să i se comunice motivul. Doar când toţi cei prezenţi au fost invitaţi în cabinetul generalului, N. Crainic a înţeles despre ce este vorba. După depunerea jurământului i s-a comunicat că este ministrul la Propaganda Naţională. „Astfel s-a format guvernul de atunci”. (N. Crainic, op.cit., p. 333). Deşi a depus jurământul în 27 ianuarie 1941, Nichifor Crainic este numit Ministru al Propagandei Naţionale numai începând cu 1 aprilie 1941 – precizare pe care nu o face în Zile albe. Zile negre. 3 Liberalii şi ţărăniştii au fost solicitaţi din nou să colaboreze la formarea noului guvern. Fiindcă aceştia „ar fi refuzat”, Ion Antonescu a găsit soluţia unui guvern militar. (N. Crainic, op.cit., p. 333) 4 „De la început, mariajul dintre Antonescu şi legionari s-a dovedit a nu fi tocmai bazat pe armonie. Partenerii, suspectându-se, se pândeau reciproc. Fiecare dorea înlăturarea celuilalt şi preluarea puterii”. (Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 335)5 După o lună, Crainic a părăsit definitiv detenţia. Biletul de eliberare a fost înregistrat cu numărul 361/24.04.1962 al Consiliului de Stat al R.S.R. 6 A făcut parte din guvernul Ion Gh. Maurer, în perioada 21 martie 1961-17 martie 1965. A fost Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne, prin schimbarea lui Teoharie Georgescu.7 N. Crainic îşi aminteşte că, în anii ’60, Alexandru Drăghici l-a chemat în cabinetul său, pentru a-i aduce la cunoştinţă că, în curând, va fi eliberat şi pentru a-i cere să prezinte „în lumina ei adevărată” mişcarea legionară. 8 În discuţiile cu Ov. S. Crohmălniceanu, N. Crainc nu face nici o referire la titlul manuscrisului: Cuibarul ucigaşilor - care este precizat în Manuscriptum, p. 422. 9 Ov. S. Crohmălniceanu, O seară cu Nichifor Crainic şi vin israelian [în] România literară, Anul XXVI, Nr.18, 12-18 mai 1993, p. 15.

7

ce cuprindea propriul manuscris, se regăseşte în lucrarea „Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip

fascist” - purtând semnăturile1: Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu.

După eliberarea din calvarul închisorilor comuniste, Crainic a mai supravieţuit zece ani. La

înmormântare, ultimele cuvinte au fost rostite de Radu Gyr: „Fii spic de grâu, ca grâul pe care l-ai

slăvit în stihuri şi pâine fii, ca pâinea sfântă pe care ai cântat-o !”2

Dumitru Micu îl încadrează pe Crainic - în studiul „Gîndirea” şi gîndirismul - alături de Vasile

Voiculescu, în rândul „tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă”; Ov. S. Crohmălniceanu, în

Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II), include poezia lui Crainic în „lirica

sensibilităţii religioase”; G.Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în

prezent, îl plasează pe Nichifor Crainic în rândul ortodoxiştilor, identificând ca elemente definitorii

ale speciei sale iconografia mistică şi „doctrina miracolului”; în Istoria literaturii române

contemporane (vol.I), E. Lovinescu, urmărind evoluţia poeziei lirice se referă la „conversiunea

sămănătorismului în tradiţionalism”, exemplificând cu numele poeţilor: Nichifor Crainic şi Ion

Pillat. S-ar putea vorbi însă despre un tradiţionalism care nu este o convertire a semănătorismului, ci

- după Călinescu - e un stil, „o formulă inventată de poeţi moderni, ieşiţi adesea din şcoala

simbolismului”. Totodată, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă de autoconservare, „ce se opune

unei evoluţii prea rapide, în alte direcţii a poeziei moderne”. Urmând calea3- de la semioză4 la

reprezentare - oferită de semiotică, prin trei5 tipuri majore de semne6: iconul (qualisemn), indexul

(legisemn – tip) şi simbolul (sinsemn - token), poezia lui Nichifor Crainic înregistrează trecerea - de

la stilul marcuin, care „pune accent mai mult pe pământesc şi omenesc” la cel ioanin, „tipul care [...]

apasă asupra cerescului şi divinului”, în concepţia lui Blaga7- în aureola misticii, potrivit căreia „pe

temeiul chipului lui Dumnezeu, ne ridicăm la asemănarea cu el”8, cu privirea smerită coborâtă

1 Din Manuscriptum aflăm că manuscrisul nu a fost publicat niciodată, dar a fost plagiat de către „doi oficiali ai vremii” ( Manuscriptum, 1-4/1995 (98-101), Anul XXVI, Revistă trimestrială editată de Ministerul Culturii şi Muzeul Literaturii Române, Director fondator D. Panaitescu-Perpessicius, p. 422) - fără a fi precizate numele celor doi plagiatori.2 Rev.cit., p. 27.

3 Un real sprijin, în parcurgerea acestui drum, îl constituie taxonomiile propuse de: C. S. Peirce (Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990), respectiv Thomas A. Sebeok. (Semnele: O introducere în semiotică, Traducere din engleză după ediţia a II-a definitivă de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002)4 Contribuţiile aduse de: Hipocrate, Galen din Pergam, Aristotel sunt doar câteva dintre acelea care demonstrează că, din timpuri îndepărtate, s-a recunoscut existenţa unei conexiuni intrinseci - realizate prin semioză - între corp, minte şi cultură. 5 Există şase tipuri majore de semne: simptomul, semnalul, iconul, indexul, simbolul şi numele. 6 În viziunea despre lume, semnele folosite de oameni constituie un „şablon mediator”. (Thomas A. Sebeok, Semnele: O introducere în semiotică, p. 25)7 Răspunsul domnului Lucian Blaga [în] Elogiul lui Octavian Goga rostit la 27 mai 1941 în Şedinţă Solemnă de Nichifor Crainic, Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, 1941, p. 26.8 Nichifor Crainic, Copilărie şi sfinţenie [în] Ortodoxie şi etnocraţie, p. 19.

8

asupra icoanei. Prin forţa logosului, poetul profet (poeta vates) comunică „dicteul divin”, în mai

multe ipostazieri ale eului liric. O primă ipostază o constituie aedul, identificat în sfera iconului.

Memoriile lui N. Crainic sunt reunite în volumele Zile albe. Zile negre, Pribeag în ţara mea sunt,

lucrări care constituie file din existenţa unui om „aşa cum a fost, cum l-au văzut alţii şi proiecţie a

propriei imagini.

Pe tărâm publicistic, numele lui N. Crainic este alăturat mai ales revistei Gândirea, din anul

1926, publicaţia legându-şi destinul de Nichifor Crainic, deşi acesta susţine că, exceptând primul an

şi jumătate, când se afla în Viena, existenţa materială a revistei s-a datorat strădaniei sale. Nichifor

Crainic a reprezentat autoritatea cea mai impunătoare a Gândirii, nu atât printr-o colaborare

percepută la nivel cantitativ, cât prin ideologia conturată în eseuri1, având ca elemente

complementare eseurile semnate de alţi gândirişti2.

Confruntarea în cadrul tradiţionalismului a demonstrat că termenii: folclor, istorism, etnic, estetic au

fost trataţi diferenţiat, deoarece neosămănătorismul şi gândirismul înţelegeau să-şi facă prea puţine

concesii. Pe de altă parte, concepte precum: autohton(ism), raţional(ism), intelectual(ism) au fost

abordate din perspective similare, constituind unul dintre aspectele care le unesc în poziţia adoptată

faţă de modernism. Crainic le-a reproşat „intelectualiştilor” că eroarea cea mai mare săvârşită de

aceştia este servilismul3 faţă de cultura franceză, mai ales faţă de o anumită direcţie a ei şi aceasta ar

conduce inevitabil la abdicarea de la autohtonism. Atraşi de „iluzia fumurie” a occidentalismului, ei

ar nega propriul popor, ceea ce ar conduce în ultimă instanţă la negarea lor înşişi. În aceste condiţii,

intelectualii români, „reporterii intelectuali”- cum îi numeşte Crainic4 - devin „intelectuali - anexe”

ai unui Occident care nici măcar nu ia act de existenţa lor. Încadrat de Crainic în rândul

intelectualiştilor, C. Rădulescu-Motru este acuzat că şi-a schimbat atitudinea faţă de ortodoxism5. Pe

1 Urmărind evoluţia Gândirii în primii zece ani, Crainic a ţinut să reliefeze locul de cinste care i-a revenit eseului, reprezentând în opinia sa „o creaţie a Gândirii”.

2 P. Şeicaru (Cuturalismul etnic); V. Băncilă (Duhul sărbătorii); D. Stăniloae (Românism şi ortodoxie); R. Dragnea. (Supunerea la tradiţie) 3 „Între romanticii noştri europenizanţi din veacul trecut şi intelectualiştii europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată [...] Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. „Intelectualiştii”de azi reeditează pe plan mintal franţuzomania de altă dată. Sunt «intelectuali» în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul”. (Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei [în] Gândirea, Anul IX, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929, p. 344) 4 La rândul său, N. Crainic a fost încadrat de către M. Ralea în categoria intelectualilor care înţeleg „deodată” fenomenul fundamental. Cea de-a doua categorie includea intelectualii rămaşi la un aspect auxiliar, explicând totalitatea „printr-o slabă fracţiune”. (Filosofia culturii cu aplicaţii româneşti [în] Mihai Ralea, Fenomenul Românesc, Studiu introductiv, note, îngrijire de ediţie de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 14)5 Apărătorul ortodoxismului îi reproşează lui C. Rădulescu-Motru că a renunţat la ideile susţinute în Cultura română şi politicianismul – unde făcuse apologia ortodoxiei, pentru ca în alte lucrări (Personalismul energetic; Vocaţia, factor hotărâtor; Românismul.Catehismul unei noi spiritualităţi) să devină adversar al ortodoxismului şi să-şi exprime dezacordul faţă de insistenţa cu care se vorbeşte despre naţionalism.

9

aceeaşi coordonată ortodoxistă se înscrie polemica N. Crainic – L. Blaga6, lui Crainic părându-i-se

că filosoful Blaga „aruncă peste bord toată dogmatica2 ortodoxă, toate concepţiile cosmogonice,

începând de dincolo de Plotin, toată metafizica, începând de dincolo de Platon, toată epistemologia,

începând de dincolo de Aristot, dar nu are nici un moment de îndoială în ceea ce priveşte veracitatea

diferenţialelor divine sau a cenzurei transcendente”3.

Eseist sclipitor, dar de formaţie teologică sectară, intolerant, Crainic abordează teme estetice,

filosofice, istorice, literare (surprinse de noi în subcapitolele: Spaţiul cultural; Spiritualitatea poeziei

româneşti; Gânditorul politic): iar unele dintre eseuri sunt cursuri pe care profesorul de teologie le-a

predat la Facultatea de Teologie din Chişinău şi din Bucureşti.

În calitate de profesor, a dorit să aducă un suflu nou, urmând modelul profesorului său, Irineu

Mihălcescu. A fost titular la catedra de Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne; a predat

cursurile: Dogmatică şi Apologetică; Teologie ascetică şi mistică. Un alt aspect care l-a preocupat,

ca profesor, a fost acela al educaţiei tinerilor, pe linia idealului naţionalist-ortodoxist, idealul fiind

„[...] un model al aspiraţiilor umane, căci omul tinde spre o realizare deplină, spre o stare de

perfecţiune a structurilor obiective şi subiective, astfel încât acestea să poată oferi cadrul optim al

realizării umane; el este o proiecţie în plan spiritual al viitorului spre care oamenii, individual sau

colectiv, năzuiesc”4. Idealul reprezintă steaua călăuzitoare pe cărările câteodată întunecate şi

întortocheate ale vieţii, de la care ne abatem, când liniştea eternă a spaţiilor infinite ne cheamă [...]

Nichifor Crainic a cazut ca un stejar frant de furtuna, într-o noapte de august la Mogosoaia,

dar amintirea lui va dăinui peste veacuri.

1 Lucian Blaga a ţinut să se delimiteze de ortodoxismul literar al lui Nichifor Crainic. În contrast cu ortodoxismul gândirist, Blaga şi-a afirmat „eterodoxismul” (Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 10). În numărul închinat lui Nichifor Crainic în Gândirea, în aprilie 1940, Blaga precizează că „revista avea de fapt mai multe aspecte, iar unitatea ei relativă era mai presus de orice o unitate de atmosferă. De o parte,

revista propunea certitudini pentru cititorii cu sufletul mai receptacular, gata de a le accepta ca certitudini, de altă parte, revista problematiza aceste certitudini şi căuta noi şi iarăşi noi perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice” (Lucian Blaga, Începuturile şi cadrul unei prietenii [în] Gândirea, Anul XIX, numărul 4, aprilie, 1940).2 Blaga şi-a arătat despărţirea categorică de dogmatic încă în primul volum al Trilogiei cunoaşterii.3 Rev. cit. p. 213.4 Marin Diaconu, Conceptul de ideal în filosofia românească interbelică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 13.

10