Neagu Djuvara a ţinut să lămurească, special prin intermediul ziarului „Adevărul“, un moment decisiv din

istoria recentă: 23 august 1944.

Neagu Djuvara a scris acest articol după ce într-un cotidian central (al cărui nume profesorul l-a trecut,

cu delicateţe, sub tăcere) au apărut articole în care se prezenta „telegrama de la Stockholm" într-o

lumină falsă. Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e

gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a

fost arestat. Neagu Djuvara e ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm". El a

fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului

Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă. Intertitlurile şi structurarea

acestui material aparţin redacţiei.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944

care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu

Uniunea ­Sovietică. Informaţia e cu totul eronată. Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute

de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944. Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu

mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o

ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce

cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună

bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie

între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară

extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută. (Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi

le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu

instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay,

ambasadoarea sovietică.)

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată", zona neocupată de

armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării

unde să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova"!

La Direcţia Cifrului şi Cabinetului

Cititorii ziarului dumneavoastră trebuie să afle din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau în

prezenta scrisoare se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara

lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea

Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

După 23 august 1944, Partidul Comunist Român a devenit tot mai vizibil Foto: afp

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei - îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil

Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti - am fost curând admis în foarte

strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi

diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului

Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu

care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe

tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful

constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC! (lucru mai

scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe

care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă

tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm.

Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la

Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât

improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul

George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul

Alexandru Cretzianu, de curând numit în post. În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui

Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei,

negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS. A plecat cu ştiinţa mareşalului

Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar

fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să

plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al

Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria

şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată"

(impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo

opt zile. URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgar

În schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a

propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă

imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra

Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu,

răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început. Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie

preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor"

noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu

ambasada sovietică.

"În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a

plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii

Britanii, SUA şi URSS.''

"A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă

crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în

eroare.''

"Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de

Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.''

Cine e Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut în august 1916 la Bucureşti, într-o familie de aristocraţi. Şi-a făcut studiile la

Paris, fiind licenţiat în Litere şi în Drept. În Al Doilea Război Mondial a luat parte la campania din

Basarabia şi Transnistria şi a fost rănit, în apropiere de Odessa. A intrat prin concurs la Ministerul de

Externe în mai 1943 şi este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944 în

legătură cu negocierile de pace cu URSS, reprezentată de ambasadoarea Alexandra Kolontay.

A fost numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu şi a rămas în Suedia până în

septembrie 1947. După preluarea totală a puterii de către comunişti a hotărât să rămână în exil, militând

până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În 1961 a plecat în Republica Niger, unde a stat

23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine.

A fost, de asemenea, profesor de drept internaţional şi istorie economică. Şi-a reluat şi studiile la

Sorbona şi în 1972 a obţinut doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub

coordonarea lui Raymond Aron. După decembrie 1989 s-a întors în România, unde a fost profesor-

asociat al Universităţii din Bucureşti şi a publicat mai multe cărţi bine primite de public. În anul 2010, la

Editura Adevărul a apărut volumul-interviu „Un secol cu Neagu Djuvara", semnat de jurnalistul George

Rădulescu.

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor

contacte „oficiale", consilierul de Legaţie George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial

deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în

conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice" cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi

Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de

simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de

germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un

moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după

toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu

Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului" şi

semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului. Se bănuia

însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un

guvern democratic.

În plus, îşi închipuiau - prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti - că armata nu va asculta decât de

ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional. Se va vedea că la 23 august,

după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române nu a fost neascultătoare a ordinului dat de

Regele ţării.

Condiţiile cerute de Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu

Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate" pe care le dorea

Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici

acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că

nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).

Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai

uşoare. Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu. Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe

care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact

timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de

semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării

să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate

organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu

forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi

membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă". Este exact

scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor

guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele

sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan

militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvern

Dau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină". A sosit într-

adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de

dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-

o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu

ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa

puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară

armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna

armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent

pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui

reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului

în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Regele Mihai (primul din dreapta) l-a însoţit pe Ion Antonescu (în centru) pe front, în 1941 Foto: corbis

Telegrama fără obiect

Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul

supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea

Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot" şi comunicat numai lui

Grigore ­Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei

consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în

după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după

arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la Stanford

După elucidarea „tainei", mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm

de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a

dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la

Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în

dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri.

În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară

devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor". Exemplarul raportului meu

încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a

refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat,

pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale - după 67 de ani.

Tânărul curier

Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate

în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai. Faptul

însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua

legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut - la minister şi apoi la legaţia din Stockholm - cel

mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu

valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a

curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească

Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul. Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de

ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda"

În filmul „Oglinda" al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un

răspuns favorabil de la Soviete! Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

"Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu

un guvern democratic.''

"Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în

sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.''

"Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să

semneze armistiţiul.''

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944

Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august

1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe. Era aproape miezul nopţii şi trebuia,

înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul

lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau

valizele de curier.

Alexandra Kolontay, ambasadoarea URSS la Stockholm

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o

lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc

aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic" către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa

ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra,

însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor

de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obosit

De aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii

curierii dinainte întâmplător orânduiţi. Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau

încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm. Mă primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am

găsit - era firesc - foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front,

domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea

sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca

guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus,

acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului

Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci. Discursul mi s-a părut confuz. Reţin doar două dintre

motive: 1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un

moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu; 2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat

contacte secrete germano-sovietice.

În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc

că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu

zvon - lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari. A adăugat

însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe

mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm. În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o

întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ,

condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Soldaţii nu s-au mai bătut bine

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu

trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii

români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă

diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că

mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la

deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în

care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!". Am

plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru' doi" al regimului era, în acel

moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când,

înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am

mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani...

"Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa

ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.''

"Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.''

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasă

Peripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în

cartea mea „Amintiri din pribegie" (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010). Voi spune aici doar

foarte pe scurt: 1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza

excesului meu de valize; 2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la

70 de kilometri de Berlin; 3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la

Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm,

de la aeroport la hotel", nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare

înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă

incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată

nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm!

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit,

privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea

negocierilor de armistiţiu. Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva

ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat. Tinerii români m-au dus totuşi la noul

hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport. Am rămas în

pană de benzină pe drum... dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să

găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea

română, unde iarăşi nu eram aşteptat. E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce

neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă

condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu"! E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii

„istorici de meserie" refuză în continuare mărturia a, pesemne, ultimului martor ocular al evenimentului

de acum 67 de ani.

28 de ani avea Neagu Djuvara în august 1944, când a fost trimis la Stockholm.