ÎNCERCARE DE MONOGRAFIE VOICILAS CONSTANTIN

Comuna şi satul natal , Locaţie : comuna CALVINI Satul BÂSCENII DE SUS Judeţul BUZĂU

Trec anii peste noi lăsându-ne urme adânci pe figuri , gârbovindu-ne sau lipsindu-ne pe mulţi de puteri aşa fel ca la deplasare să apelăm la un al III lea picior , fie din lemn , plastic sau de metal , numindu-l baston . Drumurile ce cândva păreau o banalitate la deplasare de această dată ne sunt o povară greu de suportat . Nu ştiu cum se descurcă unii dar pentru mine care am adunat ceva ani drumul spre casa părintească niciodată nu mi-a părut ceva ce nu poate fi străbătut , ba din contra sunt oricând dispus a-l parcurge pe orice vreme ar fi , mai ales că ştiu că la capătul său voi găsi semnele locurilor pe unde înaintaşii mei au păşit spre dreapta judecată .

S-au dus cei dragi mulţumiţi poate sau nu că au lăsat în urmă rodul năzuinţelor , al strădaniilor lor , să perpetuie prin noi urmaşii cei ce poate vom fi sau nu demni de încrederea lor

De oriunde mă aflu am doar trei rute la dispoziţie în drumul spre casa de la răscruce aflată în satul al cărui nume veşnic îl port în buzunar fiindu-mi trecut în cartea de identitae lipit de mine precum marca de scrisoare . Parte

integrantă a comunei Calvini , satul cu care mă voi strădui să vă fac cunoştinţă a fost comună cândva pe vremea când mergeam la şcoala de acolo , dar organizările şi reorganizările admi-nistrative i-au micşorat importanţa şi astfel Bâscenarii au dat tot mai des ochii cu Calvinarii în ceeace privesc treburile obşteşti . Am zis Calvinari şi nu Calvinişti , Bâscenari şi nu altfel dar mă îndeamnă ceva să analizăm împreună şi să găsim pe cât posibil originea , motivul celor două denumiri . Se ştie că au fost denumiţi calvinişti cei care în Europa de sud vest au împărtăşit şi susţinut cultul religios elaborat de pastorul Calvin cu multe secole în urmă .

Bine , bine vor zice unii dar de unde până unde acel cult sau credinţă pe o vale dintre munţii Buzăului , valea Bâscei ?.

Dar numele Bâsceni dat localităţii aflată la nord şi sud de Calvini de unde provine ?.

De ce la nord şi la sud ? , pentru că la nord se află Bâscenii de sus iar la sud Bâscenii de jos , două sate surori .

Indrăznesc să dau un singur nume al unei familii , Săseanu , care pare că ar fi al unora din cei veniţi aici şi având poate comportament sau ceva obiceiuri asemănătoare saşilor de peste munţi şi de aceea au fost astfel denumiţi . Salba formată de aceste trei localităţi înşirată la vest pe lângă dealul Poenarilor şi udată de râul Bâsca la vest , te întâmpină venind din spre sud de la Cislău către nord , continuând pe aproximativ doisprezece kilometri către poalele munţilor ,

este simetric aşezată cu cealaltă salbă de pe partea estică a aceluiaşi deal formată din localităţile Mărunţişu şi Pătârlagele .

Destul de lungă cale ai de parcurs spre a vedea în toată splendoarea sa localitatea dragă mie şi sălaşul misterioaselor nume Bâsceni şi Calvini . Pe cei peste douăzeci şi opt kilometrii pătraţi oamenii de aici şi-au construit din ce au avut la îndemână case specific zonei , nu prea înalte , spaţioase având şi toate acareturile în aceaşi curte.

Piatra cioplită sau nu , lemnul nisipul şi varul meticulos aranjate sunt elementele de la temelie până în cel mai înalt punct de pe casă. Construcţiile aşezate pe temelii de piatră sau pe grinzi foarte grele cu pereţi ce numai cu oul alb pot fi comparate , stau ca dovadă a iscusinţei şi folosirii varului aici fabricat din pietrele aduse de râul Bâsca de undeva de sus de la munte . Multă vreme m-am întrebat de ce şindrila şi şiţa acoperă casele când mai uşor ar fi fost să se fi folosit tabla sau ţigla.

Şindrila este rezultatul măiestriei lemnarilor care din trunchiuri de copac sparţi într-un fel anume au meşteşugit bucaţi lungi de treizeci şi late de zece centimetrii cu grosimi de până la un centimetru cioplite cu scule speciale ,cu feţe şlefuite pentru a nu retine apa . Şiţa este tot din lemn prelucrat ca şindrila dar de dimensiuni duble . Imitând aşezarea solzilor peştilor , şindrilarii au aşezat cu măiestrie acele şindrile una peste alta petrecut ,asigurând pentru foarte

multă vreme acopreişuri de rară frumuseţe şi durabilitate .

Meşterii dulgheri şi tâmplari printre care s-au numărat şi bunicii mei au moştenit şi au dus din tată în fiu arta de a construi acele edificii cu acareturi absolut necesare vieţuirii celor ce încă nu le-am dezlegat enigma numelor localităţilor .

S-ar putea să nu fiţi de accord cu mine dar eu tot cred că faptele au fost cam aşa :

Până când marele Mihai Voievod a strâns sub faldurile aceluiaşi steag bucăţile rupte din marea şi bogata Dacia , ţara Ardealului , ţara Moldovei şi Muntenia sau Valahia , hoardele năvălitorilor şi-au făcut cam mult de cap pe aceste pământuri , au învrăjbit , au subjugat , au cărat cât au putut sărăcind băştinaşii noştri care uneori nu plecau la plug fără să-şi ia alături sabia şi scutul . N-am fost lăsaţi aşa cum era normal , cum dorise şi înfăptuise Mihai Viteazul să fim acelaşi popor într-o singură ţară , de aceea se pune şi azi întrebarea ; câţi dintre cei ce sugeau din ce acaparase de la noi ar fi voit să plece să lase liber poporul nostru aşa cum se cerea sau să împartă cu alţii ce găsise aici (referire fac la adresa romanilor şi habsburgilor ne uitând de , huni , tătari ,cazaci , mongoli , perşi şi mai apoi turci , toţi nişte năvălitori dinspre toate punctele cardinale )?.

In calea năvălitorilor la graniţele răsăritene şi romanii şi habsburgii au postat trupe pe care le-au împroprietărit chiar cu pământurile noastre împingând cât mai spre nord vechii daci în locuri

mai puţin fertile dar primitoare cum sunt ţara Oaşului şi Bucovina .

Aşa se poate justifica prezenţa saşilor, secuilor şi maghiarilor tocmai în centrul ţării noastre în Transilvania aici departe de Germania şi Ungaria la mii de kilometri de ai lor aduşi şi bine grupaţi tocmai pe rutele de răsărit prin care imperiile erau năvălite de tătari , mongoli , cazaci şi pe unde cândva au trecut hunii spre vest .

Parte din acei soldati n-au mai făcut cale întoarsă spre locurile de unde venise găsind aici totul aproape ca la masa pusă de-a gata . Împroprietăriţi cu averile noastre , căpeteniile lor mai târziu au devenit tot mai rapace reuşind ca să acapareze cât mai mult devenind latifundiarii , grofii din Ardeal reprimând bieţii ţărani creind în locurile cele mai mănoase aşa zis Ungaria mică pe care şi azi fără ruşine o vor autonomă aici unde fiecare mac din lanurile de cereale arată că sub glie odihnesc cei ce cu armele şi trupurile lor au dus povara apărării noastre de hoardele veşnic înfometate de a stăpâni ceeace nu le aparţinea . Ca peste tot în lume şi în rândurile celor aduşi aici cred că au existat oameni de omenie care oricât de bine ar fi fost plătiţi sau cine ştie ce beneficii ar fi avut practicând meseria de soldat au preferat să fie liberi, ne încadraţi în oştile din care faceau parte şi mai ştii......ori îşi căutau ţara , ori liniştea în libertatea care le fusese luată când au fost poate transformaţi mai întâi în sclavi , strămutaţi din ţările lor , apoi puşi ca apărători la alte graniţe decât cele natale fie în

Spania şi Franţa în calea celţilor fie în altă parte şi de ce nu , luaţi de acolo şi aduşi în Dacia în calea barbarilor .

Gândesc că n-a fost de loc uşor celor rămaşi de la romani în Transilvania ca să suporte umilinţele la care erau supuşi de trupele apărătoare ale imperiului Habsburgic , trupe recrutate mai ales din câmpia panonică cap de linie al foştilor năvălitori , hunii , instruiţi şi comandaţi de prusacii tot atât de răi .

Intinsă pe vreo nouă kilometri pe firul apei Bâsca mare se află o localitate care s-ar crede că a primit nume de la foştii ostaşi romani împinşi până la a părăsi Transilvania au trecut peste munţi ajungând aici unde au găsit libertate, de-ale gurii şi mai ales adăpost , găzduire omenească , vorbitori de limbă asemănătoare cu a lor , accesibilă înţelegerii lor .

Dacă n-a fost aşa , atunci de unde numele localităţii Calvini ? Dar al localităţii Bâsceni ? .

Precis acei soldaţi plătiţi , care la rândul lor poate erau desprinşi din ţara bascilor unde mai înainte fusese duşi acolo de catre romani în urma desrădăcinării din alte părţi ale imperiului , să zicem din Grecia ori Cipru căpătase credinţă calvinistă pe care au adus-o cu ei .

Aşa dar , Calvinii , de la calvinişti , Bâscenii de la basci..... şi mai presus de toate presupunerea mea prin însăşi aşezarea localităţilor una lângă alta zic eu , dă doamne să nu greşesc .

Să nu încercăm a găsi aici urmele acelei credinţe a calviniştilor fiind că bănuiesc eu , cei de aici şi-au păstrat şi impus credinţa lor adusă de sfântul Andrei pe meleagurile Daciei ca fiind cea mai bună şi puternică întru cel de sus . În plus , majoritari fiind localnicii au reuşit ai asimila pe noii veniţi, ba mai mult i-au creştinat şi învăţat a fi şi ei de-ai lui Burebista sub soarele lui Zamolxe aici în sânul primitor al mamei Dacia . Nu mergi prea mult de la intrarea în Calvini că te întâmpină pe partea vestică o păstrăvărie chiar în răspântia de unde poţi ajunge în cătunul Olari situat peste firul apei Bîsca pe malul drept al său . În acel loc , din vechime au trăit şi trăiesc făuritori de obiecte din ceramică , vasele de lut oalele şi străchinile frumos ornamentate cănile cu care serveau până nu demult sătenii întregii văi licorile bahice .

De vei rămâne de aceeaşi parte a râului şi vei urca ceva mai sus din dorinţa de a vedea mai multe o să dai peste alte două cătune , Vereş şi Frăsinet , departe de tumultul şoselei ce străbate localitatea şi precis că-ţi va părea că totul este imaginar şi nu o realitate liniştită , tăcută , cu oameni cu vorba blajină care s-ar supăra poate dacă cineva ar ridica tonul .

Foarte primitoare albia pârâului cu diferenţă de înălţime mică din totdeauna a oferit siguranţă locuitorilor săi ferindu-i de pericolul inundaţiilor . Pădurile de aici formate din specii de foioase ocrotesc şi oferă sălaş multor vieţuitoare . Să ne întoarcem în şosea trecând iar pe lângă bazinele

cu specialiştii înotului , păstrăvăria de la care nu ai mai pleca dat fiind că vezi laolaltă atâta peşte .

Huma , se numeşte cătunul de la poalele dealului Poienarilor şi are numele de la lutul transformat de olarii mai înainte amintiţi , făurind frumoasele obiecte . Din adâncurile dealului Poienarilor caută către lumină mai multe izvoare ce au fost captate cu grije de înaintaşii noştri .

Cişmelele de la marginea drumului , locuri de adăpare şi potolirea setei oferă o apă din cele mai pure .

Alimentarea cu apa rece curentă a celor aflaţi în localitate se face tot dintr-o sursă având izvor comun cu cel al cişmelelor .

Veşnic însetaţii locuitori ai Saharei cred că ar fi în stare să–şi părăsească locurile numai să ştie că ar avea zilnic acest dar de la Dumnezeu , apa pură de la Calvini , sau poate într-o zi cineva se va gândi că ar fi bine ca aceasta apă să fie îmbuteliată şi dată la schimb pe petrolul beduinilor .

Imaginaţi-vă cam care ar fi profitul din acest schimb în natură dacă ar exista un pic de preocupare a mai marilor noştri . Poate îndrăznesc prea mult dar ce ar fi dacă s-ar construi un vapor de dimensiuni foarte mari cu două compartimente , unul pentru apă la dus şi unul pentru petrol la întors care să lege România de una din ţările arabe ?

Lasăm afacerile deşi nu mă îndeamnă inima şi păşim mai departe prin localitate luându-ne rămas bun de la familiile calvinarilor , Pascu ,

Săseanu , Catrina , Boncu Udrea şi nu în ultimul rând de la cea a primului dascăl din viaţa mea de şcolar , aceea care a fost Dochiţa Predescu si tot mergând spre nord ajungem în Bâscenii de sus în dreptul cătunului rotarilor , Negotei , locul unde lemnul ulmilor şi al carpenilor secole la rand a fost materia primă din care meşteşugarii ca aceia din neamul lui Mitu Tabără au făurit roţi pentru toate mijoacele de transport , caruţe , trăsuri , pluguri , sau afete de tun ori pentru sculele gospodinelor cum ar fi roata de tors .

Rotilor de la morile de apă , ale gaterelor şi cele de la piua pentru postavuri tot acei meşteşugari le-au fost părinţi .

În vatra satului Bâscenii de sus cam pe la jumătate veţi descoperi biserica străveche cu cimitirul de jur împrejur unde odihnesc bâscenarii plecaţi să ne vegheze de sus din preajma sfinţilor . Foarte aproape este o răspântie de drumuri în colţul căreia străbunii mei din partea mamei şi-au ctitorit casa în care şi eu am fost adus pe lume de o urmaşe a Zecherilor .

Pe uliţa din acea răspântie au vieţuit străbunii din partea tatălui cei proveniţi din ramurile arborelui Voicileştilor de sus de la Starchiojd combinati aici cu cei din ramura Iorguleştilor .

Din cap de uliţa ai să vezi cam la un kilometru şi ceva în depărtare culmile dealului numit Vârful unchiaşului iar ceva mai în spatele său la fel de atrăgător este alt seamăn al său numit Vârful ulmetului . Vârfuri ori creste de deal aşa se văd până ce ajungi la ele . Ca să te

convingi ca e adevărat sau nu trebiue să faci puţin efort şi nu-ţi va părea rău de loc că ai să vezi de acolo de sus privelişti ce numai în vis pot să apară .

Bună oară de vei păşi pe platoul din vârful unchiaşului şi vei privi spre sat ai să vezi în toată splendoarea sa satul Bâscenii de sus cu casele asezate aşa cum spuneam mai înainte ca o salbă la poalele dealului Poienarilor cu grădinile meticulous lucrate unde pe fiecare metru de pământ cineva şi-a dat osteneala de a ajuta pe cel de sus să-i dea roade după dorinţă . La vreme mai secetoasă gospodarii de aici apelează la irigare chiar cu apa din râul Bâsca mare aflată la periferia grădinilor lor şi nu odată mi-a fost dat să văd că pământul era cel ce le umplea inimile de bucurie dându-le lor tot ce ascundea în adânc sau mai la suprafaţă ca răsplată roade bogate în tot felul de componente vegetale . Tot de acolo de sus se vede de partea cealaltă confratele vârfului unchiaşului cu pante mai line folosite de localnici pentru livezi de pomi fructiferi sau pe alocuri pentru a cultiva porumb şi nu în ultimul rând pentru fâneaţă .

Pe partea sudică a acestui deal numit Cetăţica , cătunul Valea seacă îşi duce existenţa din cele mai vechi timpuri poate chiar de când acolo sus pe deal zicese că ar fi fost o mică cetate ce supraveghea valea Bâscei de unde cred eu că se trage şi numele acelui deal nu prea împădurit ca vârful unchiaşului . Undeva în partea de răsărit a Cetăţicăi izvorăsc două pâraie al căror cursuri sunt îndreptate , unul spre răsărit şi

celălalt spre apus . Cred că valea udată de pârâul cătător spre apus a fost denumită Valea seacă dat fiind că acel pârâu are apă foarte puţină sau de loc la secetă iar , valea străbătută de celălalt pârâu spre răsărit are apă permanent chiar dacă mai puţină dând văii sale numele de Valea vie .

Păşind tot spre nord prin sat ajungem în partea denumită Iorguleşti poate astfel denumită după cei ce o populau , majoritate fiind componenţi ai unei mari familii , Iorgulescu . alături de care vieţuiau ,Vizireanu , Băloiu , Moise, Arion . Cred că locuitorii cătunului din cap de sat aşezat peste apă cândva erau dintre cei slobozi şi nu depindeau de vreun stăpân sau altădată în vremuri de restrişte fără să fie ocupaţi chiar şi temporar de cei ce au cotropit şi valea Bâscei , au dat numele de Slobozia aşezării lor . Mărăcineanu ,Stănică ,Butuceanu , Zecheru şi multe altele sunt nume de locuitori ai acelui cătun aşezat cu faţa la rîu spre răsărit avînd dealul în spate . Acolo la rîu s-a găsit cam până prin anii 70 moară de apă pentru măcinat cerealele , piuă pentru bătut dimiile , precum şi gaterul pentru lemn alături de maşină de dărăcit lâna .

ÎNCERCARE DE MONOGRAFIE

MANEGUT PAUL

Comuna şi satul natal ,Localizare:comuna CALVINI

Satul BÂSCENII DE SUSJudeţul BUZĂU]

Date geograficeCalvini este o comună din Sud-Estul judeţului Buzău.. Centrul comunei se află la 45o25’ - latitudine nordică şi 26o29’ - longitudine estică. În componenţa comunei se află următoarele sate: Calvini - reşedinţa comunei, Bâscenii de Jos, Bâscenii de Sus, Frăsinet, Olari. Primaria Calvini: 0238 523 647; fax 0238 551 203E-mail: primaria.calvini@yahoo.com

Viceprimar:Banica VasileNotar: Neagu Gheorghe

Consilieri locali:Bratu IonBerbec Nicuso rPuiuDobrin IonAndronescu ConstantinDulca NiculaiDumitru Ion

Grosu RomeoMocanu GheorgheOita NiculaiReveica IonUruc ConstantinUrsaruGheorghe

DENUMIREÎn lucrarea referitoare la monografia satului Dorna-Candrenilor, tot sat de munte, am întâlnit într-un capitol privind cuvintele arhaice, vii și azi, unul care face parte din aria oieritului, și anume cuvântul basca(1) insemnand “lana tunsă de pe oaie”., iar cel ce efectua aceasta activitate se numea basc.

(1) CUVINT CONSIDERAT DE SPECIALIŞTI ( Hasdeu ) CA APARŢINÎND, FOARTE PROBABIL, LIMBII DACILOR G.Pruteanu Limba traco-dacilorCe poate spune acest lucru, dacă nu faptul că inițial locuitorii acestor meleaguri erau sigur oieri, iscusiți tunzători de oi, dar și buni prelucrători ai lânei, Urme ale existenței lor găsim și azi în niște hidronime ca și în toponime; în Munții Buzăului – există râul Bâsca din comuna Ghijdi, ca și alt un altul, Lunca Bascii, implicit   două râuri - Bâsca Mică și Bâsca Mare din aceeași zonă, și satul Gura Bâscii, aparținând localității Bâsceni Calvini și Bâscenii de jos si de sus.In concluzie, putem spune, fara teama de a gresi, ca numele de Bâsceni , Bâsca si denumirile derivate provin din preistorie de la numele geto-dac basca(1) si ca aceste locuri au continuat să fie populate din vremea geto-dacilor..In cele ce urmeaza cautăm să demonstrăm că si bascii din spania isi au originea tot din zona carpato- dunăreană.Se știe că din antichitate și până în timpurile moderne valahilor, pelasgilor de fapt, li s-a spus când olosoi (Homer-Iliada) cea mai veche atestare, când volci, bolci (vezi și denumirile unor orașe etrusce Volci, Veii-Vulcii, Felathri, etc), când feaci, felahi, vlahi, volohi, olaczi, ori kara iflaczi, etc, în funcție de aparatul fonator și de urechea străinilor care îi denumesc.Dar cum românii nu și-au spus valahi, ci întotdeauna români, celelate populații nomade, au păstrat în memorie originea locuitorilor sedentari, și denumirea lor de pelasgi sau valahi.Acești urmași ai valahilor daci, bascii pelasgi din Carpați, in trashumanta lor s-au extins in intreaga Europă de astăzi pană in spania și s-au intersectat cu grupurile humanoide din Pirinei care le-au spus olahi (valahi), dupa cum iși denumeau ei coliba, stâna.Valahii și-au denumit casa lor primară, stâna, de fapt casa primară a olahului – olaha. Si așa a rămas până azi.Considerăm un argument valabil prezența acestui lexem în limba bascilor, căci e legat de existența bascilor, ca oieri în primul rând din străvechime, evidențiind și importanța casei pentru basci, care și azi are o semnificatie foarte interesantă, ce atestă că aceștia, considerau casa, inițial coliba, olha, un simbol al ființării lor ca valahi, ca neam pelasg fără întrerupere.

Un argument în plus care arată că bascii se trag din Carpați îl găsim și într-o monografie a satului Fundu Moldovei, unde este descrisă componența structurală a stânei românești, identică cu ol(a)ha bască (“O așezare din Ocolul Campulungului Bucovinean (Filon Lucău-Danilă și D. Rusu Ed. Fundației Culturale ”Alex. Bogza 2000 pag. 277), unde se scrie; ”compartimentarea stânei (a colibei) este axată pe prezența a două încăperi, încăperea centrală unde se face brânza și doarme ciobanul, si celariul în care se pastreaza brânza”, aidoma olhei basce.Etnograful Tiberiu Moraru consideră “stâna ca fiind o forma inferioară de așezare omenească în care ciobanii, din cele mai vechi timpuri s-au retras departe în mijlocul naturii.” (ibidem). Aceleași ocupații, duc la aceleași obiceiuri, gesturi ori mentalitățe. Ciobanul basc este ca și cel român, trăitor în condiții aspre de munte, ca în spațiul de origine, aceleași necesități în construcția de bază a stânei, a olhei. Acest cuvânt este o atestare a termenului de valah încă din preistorie, dacă avem în vedere faptul că bascii constituie o populație preromană, preindoeuropeană. Singurătatea ca și timpul disponibil pentru meditare, a făcut din ciobanul basc, ca și din cel dacoromân, un om răbdător, visător cu ochii deschiși, plin de viață și de vorbe de duh, un om liber, din alt neam, care nu vrea să se amestece cu străinii. Acest lucru amintește de țăranii români, care nu acceptau, până nu demult, în veacul trecut, să se amestece cu străinii, chiar din alte sate; doinele de înstrăinare vorbesc despre aceasta. Există consemnată încă din antichitate o populație de munteni de la poalele Munților Gugu, Retezat, numiți gugani – gugulani, neam de urieși, care nici asăzi nu admit vreun amestec cu cei străini. Ca și dacoromânii, bascii răbdători privesc transhumanța ca pe ceva de care nu se pot lipsi, deși traiul este greu, ei spun  așa s-au pomenit din moși strămoși – Pierre Ibanez - tânăr cioban din  Basse – Navarre (Bascii – Al doilea spațiu mioritic-Bogdan Laupesu Formula AS nr 267- 2004,). Auzim pe ciobanii români parcă vorbind. Ca și cei români, bascii cred că nu pot trăi decât prin această îndeletnicire pe care o consideră sacră, “nu pot fără oi, nu pot fără munți”. Dacă îi ești pe plac , e in stare sa uite de treburi si sa ramana la povesti cu tine ore-n sir, despre cate-n luna si-n stele. Dacă simte ca esti "de-al lui", te pofteste degrabă in "olha" - coliba cu doua odăi, una mică pentru sine, alta pentru facutul branzei -, te pofteste in aceasta căsută unde trăieste singur, peste sapte luni dintr-un an, omenindu-te ca pe

un inalt oaspete. Pe timp urat, unele "olha" au o usita mereu deschisă, o usită foarte scundă, ca să nu poată pătrunde potiokii (caii basci, pitici, trăitori in semilibertate), dar pe care să poată intra orice om rătăcit prin munti, ca să mănance, să bea, să se incălzească, dacă nu, atunci, nu vei primi nici o elementară informație privind numele primarului,de exemplu. Avand in vedere cele mai sus expuse rezulta ca bascii sunt transhumanți si anume din zona carpato-dunareana, ( Pentru mai multe detalii a se vedea „Marea enciclopedie a geto-dacilor.bascii -pelasgi originari din Carpati”de pr.M.Ciornei) si dr. Napoleon Savescu „ Noi nu suntem urmasii Romei „

ISTORICUL ZONEINu se poate vorbi despre istoria Bâscenilor de sus sau de jos separat fara a le incadra intr-un complex regional al intregii zone a Buzăului.In absenta cercetărilor arheologice, date despre continuitatea vietii vechilor locuitori geto- dacilor pelasgi pe aceste meleaguri lipsesc, pana in perioada crestinismului. Desi exista multe informatii referitoarela existenta si continuitatea populatiei autohtone in aceasta regiune, pentru perioada asa numitului „ ev mediu intunecat” ( anii 600 – 900 ) e.n. acestea lipsesc cu desavarsire.Regiunea de la Întorsura Carpaţilor, care corespunde azi, în bună parte, cu teritoriul Eparhiei Buzăului, este, din cele mai vechi timpuri, plină de istorie. În epoca romană, când începe şi aici pătrunderea creştinismului, această zonă reprezenta nu numai locul pe unde se făcea legătura dintre Dobrogea (incorporată atunci în provincia Moesia Inferior) şi Transilvania (Dacia), dar şi coridorul prin care pătrundea în Moldova influenţa romană. Zona aceasta avea, în primul rând o importanţă economică, fiindcă aici se făcea circulaţia bunurilor materiale dinspre Dobrogea şi Muntenia spre Transilvania şi Moldova, dar şi invers. În acelaşi timp însă, această regiune prezenta pentru lumea romano-bizantină o mare importanţă strategică, deoarece pe aici se puteau scurge spre inima imperiului popoarele barbare. Barate în calea lor spre sud de Dunăre şi la vest de Munţii Carpaţi, popoarele migratoare erau obligate să treacă prin acest coridor.Înţelegând importanţa strategică a acestor locuri, romanii şi bizantinii au construit pe malul stâng al Dunării multe cetăţi şi

fortăreţe, grupate în număr mare spre cotul pe care-l făcea fluviul spre est de Galaţi: Troesmis (Igliţa - Tulcea), Arrubium (Măcin), Dinogeţia (Gărvan) şi Noviodunum (Isaccea) şi în aceste cetăţi au fost aduse importante unităţi militare, terestre şi navale. Dincolo de Dunăre apărarea militară romană a fost asigurată prin construirea de castre, dintre care mai importante sunt cele dela Bărbosi, lângă Galaţi şi Pietroasele, lângă Buzău[i].Toate aceste măsuri au contribuit şi la răspândirea creştinismului Militarii romani aduceau din orient sau din alte părţi ale imperiului, unde noua religie era mai bine cunoscută, mesajul proaspăt al Evangheliei. La fel oamenii de afaceri şi negustorii au fost, ca şi în alte părţi, propagatori ai credinţei creştine.Dacă pentru secolele II-III ştirile directe privind pătrunderea creştinismului la Întorsura Carpaţilor lipsesc, deocamdată, ele devin numeroase începând cu secolul al IV-lea. Cum se va vedea acestea sunt legate de migrarea goţilor care pe la jumătatea secolului al III-lea au pătruns pe teritoriul României, inclusiv la Întorsura Carpaţilor şi au adus cu ei din Capadocia numeroşi prizioneri  creştini, clerici şi laici în părţile noastre[ii]. Ei şi-au făcut la Pietroasele unul din principalele centre militaro-politice.Se admite că goţii n-au putut depăşi, până către sfârşitul secolului al III-lea, linia Prutului şi că chiar dacă îi găsim prezenţi în incursiuni întreprinse la mari distanţe, în Dacia, Moesia Inferior, Thracia, Illyricum ei se întorceau în locurile de unde porniseră. Lucrul este foarte important de precizat, fiindcă unele ştiri antice privind pătrunderea creştinismului la goţi la mijlocul secolului al III-lea s-ar putea referi la regiunea care ne interesează în cercetarea de faţă. Avem în vedere informaţiile care ne sunt date în legătură cu incursiunile goţilor de prin anii 250-253, când sub conducerea regelui lor Criva, pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Illyricum, pradă multe oraşe şi sate şi iau numeroşi prizionieri, între care şi creştini. Cu aceste ocazii are loc marea luptă de la Abrittus (Razgrad în Bulgaria) soldată cu înfrângerea armatei romane şi moartea pe câmpul de luptă a împăratului Decius şi fiului său Herennius Etruscus[iii].Rolul prizionierilor creştini în convertirea goţilor este subliniat cu şi mai multă tărie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trăit între 368-425 şi a scris o istorie eclesiastică păstrată, din

păcate, numai în excerptele din secolul al IX-lea ale Patriarhului Fotie. Filostorgius, care era arian, ne spune că pe vremea împăratului Valerian (253-260) şi a fiului său Galicius (260-268), goţii de la Dunăre „au trecut în teritoriul romanilor şi au pustiit, prin incursiunile lor, o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând în Asia au năvălit în Galatia şi Cappadocia, au luat mulţi prizionieri, printre alţii şi clerici, şi s-au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizionieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit la adevărata credinţă pe mulţi din ei şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor prizionieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de neam, născuţi în apropiere de oraşul Parnassus, într-un sat numit Sadagoltina”[iv].Dar pentru a postula existenţa creştinilor în teritoriile care aparţin azi Eparhiei Buzăului nu este absolut obligatoriu să o condiţionăm de prezenţa aici a goţilor. Zona respectivă era locuită de o populaţie autohtonă daco-carpică, care putuse veni în contact cu noua religie, cum am arătat, pe cale paşnică, prin armata romană şi prin negustori.În afară de aceasta, carpii au reprezentat pentru o bună parte a secolului al III-lea o forţă mai mare decât cea a goţilor, cum spune Petrus Patricius. Singuri ori în unire cu goţii şi alte neamuri, ei au atacat provinciile Imperiului (în 238, 242, 248, 295-297) şi au luat mulţi prizionieri, între care puteau fi şi creştini[v].La sfârşitul secolului al III-lea, goţii vor deveni în cursul secolului al IV-lea o forţă politică şi militară în stânga Dunării. Conducerea Imperiului va trebui să ţină seama de această realitate şi au fost momente când cele două părţi au intrat în conflict.Ne vom opri numai asupra acelora care au avut consecinţe importante pentru pătrunderea creştinismului în stânga Dunării, mai precis în zona de curbură a Carpaţilor.Un asemenea moment l-a reprezentat pacea din anul 332 încheiată între Constantin cel Mare şi goţi în urma unui război izbucnit între sarmaţii din Banat şi goţi, în care romanii fuseseră solicitaţi să dea ajutor celor dintâi. Cezarul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, conduce operaţiunile militare şi obţine o victorie răsunătoare împotriva goţilor[vi].

Condiţiile păcii sunt dictate de împăratul Constantin cel Mare şi ele cuprindeau:1.statutul de foederaţi pentru goţi, cu obligaţia Imperiului de a plăti sume anuale (annonae foederaticiae) în schimbul oferirii de către aceştia a unor contingente de oameni care să lupte alături de armata romană;2.acordarea de către Bizanţ a unui teritoriu pe care goţii să-l domnească liber, având autonomie în treburile lor interne. Teritoriul numit Gothia, (Romana) era considerat ca aparţinând de jure Imperiului şi cedarea lui goţilor nu însemna o renunţare din partea acestuia la regiunile de dincolo de Dunăre;3. în sfârşit împăratul impunea goţilor să acorde libertate de credinţă pentru creştini[vii].Textul tratatului aşa cum a fost sintetizat mai sus nu ne-a fost păstrat integral în vreo lucrare antică. El a fost recompus de învăţaţii moderni din diversele referiri pe care le fac scriitorii antici. Prevederea în legătură cu libertatea de credinţă pentru creştini ne-o face, de exemplu, cunoscută scriitorul eclesiastic Socrate, în lucrarea sa „Historia eclesiastică”: „În acel timp barbarii armaţi şi goţii au năvălit în teritoriul roman, dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat”[viii].Că la data încheierii tratatului din 332 au putut exista creştini în regiunile locuite de autohtoni şi goţi a reieşit din consideraţiunile noastre anterioare cu privire la condiţiile istorice de la Întorsura Carpaţilor în secolul al III-lea. La acestea vin să adauge alte ştiri potrivit cărora înainte de 332 creştinismul era atât de răspândit în această regiune, încât bisericile de aici se organizaseră într-un episcopat. Episcopul Teofil al Gothiei, care a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), ar fi fost, după interpretări din ce în ce mai numeroase şi unele mai recente, reprezentantul Gothiei din regiunile noastre, nu din Crimeea, cum s-a afirmat mai de mult. De altfel, istoricul Socrate ne spune că Teofil ar fi fost predecesorul şi învăţătorul lui Ulfila[ix].Această biserică a Gothiei a fost şi locul unde Ulfila şi-a început activitatea de lector (citeţ), înainte de anul 336 când vine la Constantinopol şi este hirotonisit episcop de Eusebiu de Nicomidia. Venirea lui Ulfila la Constantinopol pentru a fi hirotonisit episcop poate să fie consecinţa prevederilor păcii din 332. Imperiul nu hirotonea şi nu trimitea episcopi peste

graniţele sale decât acolo unde existau, deja, comunităţi organizate şi la cererea acestora[x].Dacă ţinem seama că Ulfila a fost educat ortodox de către episcopul Teofil al goţilor din Crimeea, că chiar după hirotonia sa de către episcopii arieni, el a rămas ortodox, că, vorbea şi scria în trei limbi: gotă, greacă şi latină, că a creat alfabetul gotic şi a tradus Sfânta Scriptură în gotică, că a creat o şcoală misionară şi că n-a plecat din zona Buzăului, spre 248-350, decât izgonit de Atanaric, înţelegem ce rol important de misionar şi de factor de romanizare şi de cultură a avut acest mare got – capadocian pentru aria sa de creştinare, pe meleagurile ţării noastre, îndeosebi în zona Buzăului, unde-şi avea, probabil, scaunul episcopal.Înrăutăţirea raporturilor dintre bizantini şi goţi îl determină pe Aorich, tatăl lui Athanarich, să persecute pe creştini, consideraţi oamenii romanilor. Ulfila este obligat atunci să ceară azil la Imperiu şi este bine primit de împăratul Constantin, stabilindu-se cu un număr mare de credincioşi, în zona oraşului Nicopolis ad Istrum (în Bulgaria de azi).După plecarea lui Ulfila în sudul Dunării, Biserica de aici nu s-a dezorganizat complet. După Ulfila urmează ca episcop un oarecare Goddas, care a păstorit între anii 347-380, având în grija sa şi populaţia autohtonă daco-romană, asemenea lui Ulfila. Nu ştim unde a putut rezida acest episcop care, în mod normal ar fi trebuit să aibă scaunul tot în zona Buzăului, dacă apropierea lui Atanaric nu l-ar fi jenat sau chiar împiedicat. În timpul persecuţiei din 369-372 şi-au pierdut viaţa goţii ortodocşi Inna, Rhima şi Pina, ale căror moaşte, episcopul Goddas le-a transferat în sudul Dunării.Toţi geţi ortodocşi erau şi cei 26 de martiri arşi de vii într-un cort, din porunca lui Ingurich sau Wingurich, la 20 aprilie sau 26 octombrie 370, în frunte cu preoţii Bathusios şi Verca şi copiii lor, inclusiv eremitul Arpyla, 18 laici (bărbaţi şi femei) şi un anonim. Oasele acestor martiri au fost adunate de principesa Gaatha – în text „regina poporului goţilor” – „creştină şi ortodoxă”, şi călătorind cu fiica ei Dulcilla şi mai apoi cu fiul ei Arimerios până în ţara romanilor, au donat aceste oase unor credincioşi la Cizic[xiii].„Preoţii Vereca (Ouerekas) şi Buthusios sunt nume reale”[xiv].

Dacă numele satului şi mănăstirii Berca din zona Buzăului - mănăstire unde a fost o puternică cetate - derivă, prin tradiţie, de la acest preot got martir Vereca, în 370, şi nu din altă parte, atunci persecuţia respectivă a putut avea loc aici sau în împrejurimi, lucru explicabil prin reşedinţa nu prea depărtată a lui Atanaric, foarte probabil la Pietroasele.Berca ar fi putut fi un centru religios important pentru secolul IV nu numai pentru ortodocşi, dar şi pentru autohtoni pe care i-a păstorit, probabil, la început Ulfila (341-348) şi apoi Goddas (347-348)[xv].Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius. Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi păgâni. Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugărească, fecioria şi asceza[xvi].La nivelul cunoştinţelor de azi, nu se poate şti unde anume au predicat Audius şi ucenicii săi şi unde au întemeiat mânăstiri în Dacia Nord – Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii cercetătorilor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au lucrat şi au întemeiat aşezăminte monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratori[xvii].Aceste părţi corespund, probabil, teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din munţii Buzăului[xviii].

Sf. Sava GotulPrezenţa, acţiunea misionară, martiriul şi moarte Sf. Sava Gotul sunt consemnate în două documente de mare valoare istorică: „Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia” şi „Scrisorile 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel Mare”.Scrisoarea 164 confirmă primirea Scrisorii Bisericii din Gothia pe care o elogiază pentru frumuseţea ei înflorită de dragoste.Sfântul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul s-a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de râul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de

Curbură. Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.Potrivit „Scrisorii Bisericii din Gothia”, Sf. Sava este got de neam, petrecând în Gothia, „în mijlocul unui neam rău şi stricat” (Filipeni II.15); ceea ce totuşi ar putea însemna nu că el era născut got, ci că eventual era născut din urmaşii prizionierilor clerici şi laici aduşi de goţi cu circa un secol în urmă, din Capadocia, sau că, episcopul Ascholios a fost trimis la nordul Dunării să predice cuvântul Evangheliei. În cazul acesta denumirea de„gotul” e un simplu calificativ geografic[xix]. Însăşi comportarea lui, în timpul martiriului, faţă de persecutori şi călăi, prin calm, linişte, smerenie şi credinţă neclintită în Hristos, precum şi tratamentul pe care i-l aplică păgânii din satul în care locuieşte el, camuflând pe creştinii lor[xx], indică deosebirea dintre el şi creştinii goţi. Ori de câte ori consătenii lui încearcă să-l ferească de persecutori, el iese în faţa tuturor şi se proclamă creştin. Sf. Sava era, deci, ori un daco-roman de origine capadociană, ori un capadocian trimis de mult timp în Dacia nord – dunăreană.Dacă Sf. Sava, martizat la vârsta de 38 de ani, venise din Dacia – Gothia de circa 20 de ani şi trăia în mijlocul băştinaşilor şi al goţilor, el a avut timpul să înveţe şi latina celor dintâi şi gota celor din urmă, aşa cum se întâmplase şi cu Ulfila. Se stabilise într-un sat, din apropierea sau chiar de pe malul râului Mousaios – Buzău, unde a fost înecat la 12 aprilie 372, după ce cu câteva zile înainte de Paşti voise să se ducă în alt oraş, spre a se întâlni cu preotul Gutica. Acest alt oraş putea fi o davă, fie la Cârlomăneşti, fie la Buzău, fie la Pietroasele, fie la Berca, fie în altă parte, în orice caz nu prea departe de apa Buzăului. În timpul fugăririi lui pe dealuri împădurite, pline de cioturi, lăsate de pârjolul unui foc, ca şi în timpul nopţii, unde a fost spânzurat de grinda unei case, Sf. Sava se afla tot în preajma râului Buzău, printre băştinaşi, dar şi printre goţi[xxi].În regiunea de care vorbim au existat şi mănăstiri. Unele dintre acestea au fost înfiinţate de audieni, dar altele aparţineau ortodocşilor. Arpyla a fost un călugăr ortodox, care suferă martiriul odată cu alţi 26 tovarăşi din cauza persecuţiei dezlănţuite de regele got Vingurich în timpul împăraţilor Valentinian, Valens şi Graţian[xxii].Deceniul al 7-lea al secolului al IV-lea a reprezentat o răscruce în viaţa creştină de la Curbura Carpaţilor. Forţaţi de huni, goţii

trec în etape în imperiu, rămânând pe loc în număr mic. Locul lor ca popor dominant din punct de vedere politic îl iau hunii, popor necreştin. Creştinismul este continuat aici mai cu seamă de populaţia autohtonă.Ammianus Marcellinus ne lămureşte că, presaţi de huni, vizigoţii conduşi de Atanaric se retrag, după câteva campanii cu Valens, în munţii Serrilor, în Caucaland – ad Caucalandensem locum – incaccesibili din cauza pădurilor şi a munţilor[xxiii].Concluzia referitoare la localizarea Caucalandei (Cauca + land), după multe discuţii, este că aceşti „montes Serrorum” numiţi în antichitate şi Caucasus, sunt munţii Buzăului[xxiv]. Numele de Cauca (sus), derivând din Caucaland (Caucasusland), s-a păstrat în numele „Coca”, frecvent folosit în regiunea Buzăului, ca, de exemplu, Dealul Cocanilor, în stânga Întorsurii Buzăului şi peste 20 de denumiri „Coca”, date unor munţi, moşii, izvoare, ape sau localităţi ca: Coca Niculeşti, Coca Antemiresei, Coca Mereiască, Coca Seacă, Coca Schei. Unele „Coci” sunt în jurul Istriţei[xxv]. Disperaţi de a fi pierdut ţara pe care o stăpâniseră circa 100 de ani, furioşi pe creştini, pe care-i considerau aliaţi ai romanilor şi ataşaţi probabil puternic cultului lor – liturgic se pare – îl legau şi de formula de pe cercul din obiectele tezaurului descoperit la Pietroasele[xxvi], goţii s-au năpustit asupra monahilor şi creştinilor din regiunea şi munţii Buzăului. Că aceşti monahi erau de origine audiană, ortodoxă băştinaşă sau ortodoxă vizigotă, ei au suferit chinuri cumplite pe care le reflectă şi unele toponime ca Vârful lui Martirie, probabil nume propriu ieşit din substantivul comun „martir”, vârful Ciciliei[xxvii], sau un nume de călugăriţă, poate martiră, Agata etc., satul Călugăriţele, schit părăsit semnalat de Al. Odobescu în 1871[xxviii].Influenţa continuă şi puternică a creştinismului ortodox din Scythia Minor asupra zonei Buzăului sau Caucalandului, cum îi zice Ammianus Marcellinus, este confirmată, cel puţin în parte, şi de hramurile bisericuţelor de piatră din munţii Buzăului. Este semnificativ că majoritatea bisericuţelor rupestre din această zonă mergând din perioada patristică până, probabil, circa în secolul XIV, au ca hram sau ocrotitor, precum urmează: Peştera lui Iosif pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul); Agatonul pe Sfântul Ioan Zlataust (Gură de Aur); Alunişul are tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; Pinul are Naşterea Născătoarei de Dumnezeu;

Găvanele au Adormirea Maicii Domnului; Peştera Îngăurită are (probabil) pe Ioan Bogoslovul[xxix].Evlavia călugărilor pentru Sf. Ioan Bogoslovul sau Evanghelistul, pentru Sf. Ioan Botezătorul şi pentru Sf. Ioan Zlataust, pe de o parte şi pentru Maica Domnului pe de altă parte, nu le venea neapărat de la Teodosie de Kelefarevo (1346-1371), ci din lunga tradiţie a acestei evlavii în Scythia Minor şi Dacia, încă din secolele IV – VI, tradiţie care a mers ca un curent persistent în perioada slavă de la care a luat doar traducerea numelui în Bogoslav şi Zlataust. Cultul Maicii Domnului a fost adus, sigur, la puţin timp după ţinerea Sinoadelor ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451), trecând prin Dogrogea, unde găsim 19 inscripţii cu textul: „Maria naşte pe Hristos”[xxx].Frecvenţa numelui de Ioan ca ocrotitor al schiturilor din munţii Buzăului arată vechimea mare şi caracterul ortodox al acestor bisericuţe, pe care misionarii le inaugurau, iar credincioşii şi monahii le sfinţeau prin lectura deasă a Evangheliei după Ioan, unde se relevă întruparea Fiului lui Dumnezeu (1, 14), adică apariţia creştinismului în lume, prin predica şi ţinuta monahală a Sf. Ioan Botezătorul „mai mare decât toţi cei născuţi din femeie”, în fine, prin liturghia şi misionarii Sf. Ioan Gură de Aur, trimişi la Dunărea de Jos pentru strămoşii noştri.Monahii au avut întotdeauna o afecţiune deosebită pentru Maica Domnului şi dacă nu-i puteau construi aici, în zona Buzăului, bazilici mândre ca în Scythia Minor, ei îi ridicau catedrale ale dragostei din inimile lor înflăcărate, îmbrăcate în chipuri consumate de nevoile ascetice, asemenea strămoşilor lor zalmoxeeni. Cel puţin unul dintre episcopii de Tomis din perioada patristică se numea Ioan (sec. V), doi călugări „sciţi” de renume ecumenic prin ştiinţa lor purtau acelaşi nume: Sf. Ioan Cassian şi Ioan Maxenţiu, alţi trei din grupa călugărilor „sciţi” propriu zişi ne-au lăsat numele de Ioan în diferite documente ale vremii, spre anu mai vorbi de Ioan, simpli credincioşi cu numele sculptate în unele inscripţii ale Dobrogei[xxxi]. Această onomastică trecea uşor şi era dusă cu bucurie în „Barbaricum” de la nordul Dunării, de unde putea ajunge şi în regiunea Buzăului.Am facut aceasta prezentare detaliata a istoricului regiunii pentru a demonstra ca vechimea prezentei locuitorilor se pierde in preistorie ( de pe vremea geto-dacilor) continuand fara intrerupere pana in prezent.

Potrivit „Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzeu. Basil Iorgulescu. București: I.V. Socecu, 1892”, zona studiata, Bâscenii de sus si de jos erau catune si am respectat aceasta organizare administrativa.Bâsca, stabiliment balnear in comuna Gura-Teghii, catunul Lunca- Pirciulul, jud. Buzău, la 88 kometri de orasul Buzău si situat pe malul drept al riului Bâsca-Roziliei. Este proprietatea d-lui Stefan Boranescu, Are un orizont cam marginit;dar clima e dulce, aerul curat, imbalsamat de mirosul brazilor, traiul e multumitor si ieftin. Se face cură cu lapte şi zer, băi reci, iar apropierea de înlesnirea cu excursii în munţii cei mai frumoşi ai ţării, contribuie să-i fortifice pe cei debili, să-i uşureze pe cei bolnavi şi să satisfaca cu prisosinţă pe cei sănătoşi.Bâsca-Chiojdului, comuna rurala, judetul Buzău.Bâsca Chiojdului, riu, in plasa Buzău, jud. Buzău, format din piraiele Bâsca-cu-Cale si fara Cale, care se impreuna la poalele muntelui Plesea, Bâsca pe hotarul judetului Prahova, putin mai sus de catunul Bâsca.Acest riu, care uda comunele Chiojdul, Catina, Calvini, desparte apoi comuna Cislau de Maruntisul, atinge catunul Gura- Bâscii si merge de se varsa in Buzău, linga catunul Cislaul, in fata izvorului Cirnul. Primeste mai multi afluenti, din care mai insemnati, pe partea dreapta, sunt: izvoarele: Plopilor, Ciuciurul lui Serban, Ciocirlanul , Cacicea, Spatarescul, Muratoarea, Batrineanca sau Stimnicul, Catina, Zeletinul, Salcia, etc. iar pe stinga, incepind tot de la Nord :Plescioara , Pacura , Stupina , Smacinisul, Lera, Corbul, Cepturasul, Valea - Catinei, Valea- Seaca-Mare, Valea-Seaca Mica, Valea-Humii, Bradetul, etc. Cursul sau e repede si albia sa foarte nisipoasa, de aceea este periculoasa in timpuri ploioase, cind volumul apelor sale creste foarte mult. Malul drept frumos, fund format numai in coline si munti acoperiti de finete livezi si vie; cel sting,in urma taerii padurilor s-a transformatintr-un vast prund ripos si nestabil incepind de la Toca, in comuna Maruntisul, pana in comuna vast prund ripos si nestabil incepind de la Toca, in comuna Măruntisul, pana in comuna Cătina, din care cauza comunicatia devine adesea dificila.Bâsca-cu-Cale, ce izvoreste din dosul muntelui Fata CraiuluI, de la punctul numit Gămălia, judetul Prahova. Curge spre S.-E. pană la poiana din Capul-Piscului, comuna Starchiojdul, plaiul Teleajenul; face o cotitură spre Sud ; formează in mică parte limita cu judetul Buzău, se uneste cu pârâul Bâsca

fara Cale, la poalele muntelui Plesea, putin mai sus de satul Bâsca, formind râul Bâsca Chiojdului, care apol intra in judetul Buzău, unde se varsa in râul Buzău, lingă catunul Cislău.Are ca afluenti, in judetul. Prahova, izvoarele: Iisa si Condri.In cursul său formează mai multe cascade. Calea pe albia acestei ape este foarte grea.Pe aici Mihai-Viteazul si-a trecut o parte din armata, in Transilvania, la anul 1599, Octombrie 7.In anul 1848, Rusii ocupind tara, au gramadit multă armatăpe aceasta vale, fiind foarte priincioasa pentru o invazie in Transilvania.Pe acest pârâu, pe teritoriul judetuluI Prahova, este un fierastrau pentru taiat cherestea.Pârâul Bâsca-fara-Cale, izvoreste din muntele Plaiul - PurcaruluI, jud. Prahova; curge spre S.-E.,face o cotitura in comuna Starchiojdul, plaiul Teleajenul ; se indreapta spre Sud si dupa ce se uneste cu pârâul Bâsca cu Cale, intra in judetul Buzău, formind riul Bâsca - Chiojdului, care se varsa in râul Buzău. Are ca afluenti izvoarele Smeuratul si Banul.Pârâul Bâsca-Mare, izvoreste din muntii Transilvaniei (Racauti) ; se indreapta spre S.; atinge judetul Buzău, putin mai la N de muntele Poiana din Cale, la varsarea izvorului Surducul ; formeaza apoi limita de N.-E.a judetului, pana la intalnirea sa cu izvorul Pitac-Patac; intra in judet pe la pichetul Ciocanul, udand la dreapta poalele muntilor Paltinisul, Podul-Calului, Podul Grecilor si Arsele si la stanga ale muntilor Hosszukas, Cernatul si Cursele, la poalele caruia se uneste cu Bâsca-Mica, la cismeaua Visanul, dind nastere raului – Bâsca Rusiliei. Primeste mai multi afluentI, in judetul Buzău, pe dreapta: Surducul, Izvorul-Calului si Fata-Milei, iar pe stanga Pitac-Patac, Bisculita, Cernatul, Izvorul - Milei, etc. E foarte bogata in pastravi.Pârâul Bâsca-Mica, izvoreste din Transilvania si intra in judetul Buzău pe la poalele muntelui Giurgiu, la varsarea izvorului Cilianos, udand la stanga poalele muntilor: Musele, Neharna, Chilmiziul, Neharnita, cu ramificatiile lor ; iar la dreapta munti : Balescul, Zanoaga, Miclausul, Piscunasul, Piciorul-Caprii si Cursele, la ale carui poale se uneste cu Bâsca-Mare si da nastere raului BâscaRusilei Bâscele sunt renumite in tara nu

numai pentru rapiditatea, limpezimea si raceala lor, dar si prin regiunile incintatoare ce strabat.

Bâsca -Roziliei (Bâsceni )

GURA BlSCIIBâsca- Roziliei (Bâsceni), catun, al comunei Nehoiasul, judetul Buzău, cu 430 locuitori si 80 case. Are multe fierastrae pentru fabricarea scandurilor.Raul Bâsca -Roziliei, format din Bâsca-Mare si – Bâsca Mica, care, dupa ce au facut ocolul masivuluI Penteleu, cu ramificatiunile sale, se unesc amiandoua la poalele muntelui Cursele, la Visan, unde izbesc cu mare furie stanca de la Vadul-Cornului. De aici, raul se indreapta spre S.-V., sub numele de Bâsca -Rozilei si uda in curmezis comunele Gura-Teghi, Goidesti, Nehoiasul, printre muntii Virlaam, Bizdadeaua, Tigva, Fulgerisul, Brinzea, Coasta-Morii, Tainita, etc., la stanga si printre Vadul-CornuluI, Rozilia, Malaele, Iega, Paltinisul si Arsele la dreapta. Se varsa in Buzău in comuna Nehoiasul, catunul Lunca Priporului, in dreptul punctului, unde era mai inainte vama. Ambele sale maluri sunt frumoase, afara de cateva stanci si terenuri fugatoare pe dreapta, avand pozitiuni pitoresti, animate de multimea lucratorilor din nenumaratele fierastrae, situate dealungul ei.Bâsceni, sat, in partea de Est.Conform recensamantului din anul 1892 ( avutie si structura demografica)Calvini, numire ce se da mosiilor Silistea si Veresul, ale mosnenilor Fatulesti, jud. Buzau Calvini, catun, al comunei. Calvini, judetul Buzäü, situat pe malul stâng al râului Bâsca-Chiojdului si udat prin mijloc de Valea-Huma.Are 560 locuitori. si 141 case. '.Comuna Calvini este formata din catunele Bisceni de jos, Bisceni de sus., catunul Calvini, Frasinetul, Iorgulesti, Olari, Slobozia, Valea-Seaca Zeletinul. Populatia sa este de 2370 locuitori., din carl barbati insuratI 468, neinsurati 95, vaduvI 66, baieti 634, femei maritate 468, vaduve 84, fete 555, care traesc in 569 case. Straini sunt 2 Greci si I Bulgar. Mestesugari sunt 491emnari,

3 tâmplari, 2 cojocari, 10 rotari, 2 fierari, I brutar, 18 varari , 3 olari.Media nasterilor e de 57, a deceselor de 40 , a casatoriilorde 14. Populatia creste cu o medie anual. de 17 suflete.Comuna are : 457 contribuabili, din care 105 comercianti Români si un strain.Comuna are o scoala in catunul Calvini, cu o populatie scolara de 31 elevi si 6 eleve. Carte stilu 96 locuitori. Are 3 biserici in catunele Bisceni-de.-sus., Calvini si Bisceni-de.jos., deservite de 2 preoti si 3 cintareti. Catedrala e ceacu hramul SE Voevozi, din comuna BIsceni-de.jos. (V. Bisceni-Saseni,biserica importanta prin arhitectura ei. Circiumi are 12.Casele locuitorilor sunt In genere bune ; sunt de observat mai cu seama ale proprietarilor si mosnenilor fruntasi, mal cu seama ale Sasenilor, care desiacurn sunt mai mult in ruine, amintesc inca de bogatia, pe care aceasta o avea in secolul trecut.Bâscenii de Jos, catun, al comunei Calvini, jud., Buzău cu 430 locuitori si 108 case. De acesta se alipeste adesea, in datele oficiale, comuna. Frasinetul si Olari.Bâscenii-de-Jos, mosie, in comuna Calvini, jud. Buzău, cu 900 hectare , din care peste 200 padure, apoi livezI, fineata, mult izlaz si prundis. Se ia impreuna cu hotarul Veres.Bâsceni -de-Sus, catun, al comunei Calvini, jud. Buzău, cu 450 locuitorl si 102 case.Bâscenii- de-Sus, mosie, in comuna Calvini, jud. Buzău, de aproape 1900 hectare., din care 340 padure, restul livezI, finete, izlaz, curaturi si prundis. Proprietate mosneneasea in devalmasie. Se ia impreuna cu Cetatuia si Cerbul.

SATELE Bâscenii de jos si Bâscenii de sus„Una din marile dungi de vechi descălecat de la munte a fost şi Valea Bâscii-Chiojdului”[i], azi leagăn de sate cu vechime dovedită prin legende şi documente.Dintre acestea, satul Bâscenii de Jos este aşezat pe cursul inferior al Bâscii- Chiojdului, din susde confluenţa ei cu râul Buzău, fiind parte integrantă a comunei Calvini. După legendă, topicul “Calvini” pare a proveni de la o colonie săsească, de confesiune calvină, a cărei origine se mai păstrează doar în numele de familie “Săseanu” şi în numele satului.[ii] În documente el apare incidental şi în forma alterată “Calvana”

aşa cum este scris în harta Principatelor Române, întocmită în anul 1835 de colonelul rus Ditmars.[iii] Documentele propriu-zise nu-l pomenesc niciodată şi aceasta îi conferă nu numai o tardivă apariţie, dar şi o inexplicabilă provenienţă. Cert este că topicul acesta s-a substituit vechilor sate: Bâscenii de Jos şi Bâscenii de Sus după cum vom vedea.Viaţa în aceste părţi a existat din vremuri imemoriale, deoarece în studiile arheologice satul Calvini apare ca o staţiune preistorică.[iv]În evul mediu şi anume în secolul al XIII-lea teutonii din Ţara Bârsei au realizat aici “pe dealul Cetăţuia, în faţa trecătoarei Tătarului, mai sus de vărsarea Bâscii-Chiojdului în Buzău, un castel cu destinaţia de cetate împotriva Cumanilor”.[v] Ţinutul Săcuieni, din care făcea parte şi satul acesta, este atestat documentar, pentru prima dată, la începutul anului 1432, într-o scrisoare a voievodului Dan al II-lea (1421-1431), când se amintesc nişte privilegii comerciale date unor târguri şi vămi de aici.[vi] Viaţa acestui sat, aşa cum rezultă ea din documente, s-a desfăşurat în cadrul unui context istoric-social propriu evului mediu. Astfel, două vechi documente din acest timp: „Cartea Hristăi Vornicul”[vii] şi „hrisovul răposatului Mihai Vodă”[viii] impun concluzia că începuturile acestui sat trebuie puse înainte de secolul al XV-lea şi precizează că întemeietorii lui au fost trei moşi mari din Bâsca de Jos: Neagu Portar, Vlad Gargăceanu şi Cabel Micu,[ix] precum şi „Radăn Călugărul, tatăl moşnenilor Bâscenii de Sus ”[x].După Mihai Viteazul probele scrise sunt multe, şi ele se referă în general la diferite pricini de pământ. Radu Mihnea, în anul 1611[xi], dă dreptate călugăriţei Chira[xii], care se găsea într-un proces de pământ cu moşneanul Micu.Alexandru Iliaş, în anul 1617[xiii] întăreşte lui Stan Mărgineanu mai multe cumpărări de pământ.Matei Basarab intervine în viaţa acestui sat de mai multe ori, întărind în anul 1642[xiv] lui Stoica Mărgineanu , o cumpărare de pământ; autorizând, în anul 1647[xv], pe un Puioraş să-şi vândă proprietatea şi dând, în anul 1648[xvi], carte pentru alegerea hotarelor proprietăţii Vereş a Mânăstirii Banu, din oraşul Buzău.Din anul 1667[xvii] este cunoscută vânzarea unei occine în Bâsca de Jos de către Matei Stan lui Necula Borcea, iar din anul

1670[xviii] vânzarea unui vad de moară de către Dragomir Verişanu unei verişoare a lui Şerban Cantacuzino, în anul 1687[xix], întăreşte lui Stoica Mărgineanu cumpărarea unei proprietăţi în hotarul Vereş în valoare de 11.600 aspri.

De introdus Documentul meu de la calvini( Neagoe Basarab)vanzare teren la cazanari

Caracteristic orânduirii sociale feudale, procesul de lichidare a proprietăţii moşneneşti se observă şi aici, prin trecerea acesteia în posesia unor familii exploatatoare, străine sau locale. Aşa se explică, la începutul secolului al XVIII-lea, apariţia aici a bogatei, puternicei şi influentei familii a Cantacuzinilor, reprezentată prin spătarul Mihai. Documentele îl cunosc pe acesta ca proprietar prin cumpărare. Astfel, în anul 1701[xx], el cumpără în acest sat proprietate de la preotul Ion din Pătârlage, iar în anul 1706[xxi] cumpără altă proprietate tot aici, de la nişte moşneni.Această familie îşi continuă prezenţa, aici, prin „comisul Mihai Cantacuzino sin biv vel spătarul Mihai Cantacuzino”.[xxii] Acesta în anul 1716 dăruieşte sfintei mănăstiri „cu hramul marilor vîrhovnici, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Bucureşti”, prin egumenul ei de atunci, Gherasim, proprietatea de la Bâsca de Jos, împreună cu un vad de moară care era „de cumpărătoare de la Grăjdana ot Podeni fămeia lui Matei Pîrcălabul”[xxiii], iar în anul 1725[xxiv], tot el vinde o moară în acest sat.Alţi urmaşi ai spătarului Mihai Cantacuzino au fost: Constantin Dudescu, Safta Călin Ghica şi Bălaşa Greceanu.În anul 1739[xxv], o comisie formată din Ştefan mitropolitul ţării, Grigore Greceanu – mare ban şi Barbu Văcărescu – serdar, împarte moştenitorilor de mai sus proprietatea din Bâsca de Jos rămasă din partea unchiului lor, spătarul Mihai Cantacuzino. Acesta, la moarte, lăsând şi datorii, moştenitorii lui au fost nevoiţi să vândă din această proprietate 180 de stânjeni episcopiei Buzăului, prin episcopul de atunci: Misail.Tot aşa se explică şi apariţia familiei locale a Săsenilor. Acum, la începutul secolului al XVIII-lea, pauperizarea ţăranilor se accentuează şi cea care profită de această situaţie este tocmai amintita familie. Astfel, în anii 1707[xxvi], 1711[xxvii] şi 1714[xxviii], Radu Mărgineanu, zis şi Săseanu, cumpără mult pământ în hotarul acestui sat. Vremea lui Constantin

Brâncoveanu (1688-1714), cu excesiva ei fiscalitate, obligă pe capii acestei familii: Stoica Mărgineanu, Radu Săseanu şi preotul Mihai Săseanu să părăsească ţara şi să se stabilească în Moldova. Concludent în acest sens este un document dat de Grigore Ghica al II-lea, domn al Moldovei (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748;), domn al Ţării Româneşti  (1733-1735; 1748-1752) în 1733[xxix], din care cităm: „să scoţănd popa  Mihai şi un hrisov al răposatului Mihai Vodă făcutu de întărire după cartea Hristăi Vornicu şi au tot stăpănit cu pace dă atuncea până în zilele răposatului Constantin Vodă Brâncoveanu, iar atuncea pă acea vreme întâmplându-se de au fostu împresuratu cu bir greu Stoica Mărgineanu moşu(l) pop(ii) lui Mihai şi neputând sta în ţară au fostu fugitu în Moldova. Să aşa Rădan Călugărul tatăl moşnenilor Bâscenii de Sus găsind vreme, s-au apucat de au stăpănit această moşie pănă căndu au venit popa Mihai cu tatăl său iarăşi în ţară…”Reîntorşi în sat, ei reuşesc să intre în posesia unor întinse şi bogate pământuri. Ilustrativ în acest sens este cazul hotărniciei „moşi(i) popi(i) lui Mihai” care, după cartea de alegere a hotarelor ei, din anul 1741[xxx], măsura 1891 de stânjeni, ceea ce înseamnă un apreciabil domeniu feudal. Mai mult, fiii acestuia, Tudor, Mihail şi Dragomir, la jumătatea secolului al XVIII-lea, ajunşi să deţină „tot venitul moşi(i)”[xxxi], ceea ce iarăşi înseamnă că ei stăpâneau acum, întreaga proprietate din hotarele satului. De altfel, poate aceasta este şi una din cauzele care explică de acum înainte lipsa ştirilor documentare în legătură cu proprietatea moşnenească, ea delimitându-se definitiv pe familii şi sate.Iată descrierea pe care o face satului preotul Horia Constantinescu  în anul 1937: „Satul acesta este tipul neschimbat al satelor de munte. Casele lui, pitulate pe vâlcele şi cuibărite în desişuri de pomi, seamănă în răspândirea lor liniştită cu o turmă de oi împrăştiată la păşune. Gustul fiecăruia se oglindeşte în alcătuirea casei. Case cu schelet de lemn şi cu acoperiş de şindrilă, sunt vecine cu cele încheiate în zid şi acoperite cu fier. Satul arată paşnice cuiburi de ţărani harnici şi se distinge prin gospodăriile cu prisos de belşug ale celor cu bună stare. Casa ţăranului se mărgineşte la cele două odăi clasice, pe când a bogatului se complică mereu cu împrumut de la oraşul din apropiere”[xxxii].

Astăzi, satul păstrează în linii mari, aceleaşi caracteristici. Casele sunt amplasate de-a lungul şoselei ce traversează satul, dar şi risipite pe margini de uliţe şi funduri de văi, cu oameni harnici, paşnici şi credincioşi. Evoluţia omenirii, a civilizaţiei, şi-a pus amprenta pe stilul de viaţă al oamenilor şi nu numai.

Date demografice:La recensământul din anul 2002(2), populaţia comunei era de 4371 locuitori, 50.45% bărbaţi şi 49.55% femei. Persoanele sub 15 ani alcătuiau 25.60% pe când persoanele peste 59 de ani alcătuiau 18.14% din populaţia totală. În 2002 densitatea populaţiei la nivelul comunei era de 65.0 locuitori/km2. Mai jos se prezintă structura populaţiei pe sexe şi vârstă, după limba maternă, precum şi după etnie şi confesiune în comună conform recensământului din 2002.

Români:  2,827 64.67 %

Maghiari:  1 0.02 %

Romi (Ţigani):  1,542 35.27 %

Germani:  1 0.02 %

Total:  4,371    Structura populaţiei dupā limba maternăRomână:  2,930 67.03 %

Maghiară:  1 0.02 %

Ţigănească:  1,438 32.89 %

Germană:  1 0.02 %

Sârbă:  1 0.02 %

Total:  4,371    Structura populaţiei dupā religieOrtodoxă:  4,323 98.90 %

Penticostală:  2 0.04 % Adventistă de ziua a Şaptea:  46 1.05 %

Total:  4,371    Structura populaţiei pe sexe si vârste0-14 ani, barbaţi:  582 13.31 %

0-14 ani, femei:  537 12.28 %

15-59 ani, barbaţi:  1,273 29.12 %

15-59 ani, femei:  1,186 27.13 %

60+ ani, barbaţi:  350 8.00 %

60+ ani, femei:  443 10.13 %

Total:  4,371

Conform estimărilor, la 1 ianuarie 2009 populaţia stabilă a comunei Calvini constituia 4450 persoane, 27.96% dintre acestea fiind sub 18 ani. Densitatea populaţiei în limitele comunei este de 66.2 locuitori/km2.Suprafaţa teritoriului administrativ este de 5919ha din care 2742ha teren agricol, 2705ha teren vegetatie forestiera si alte terenuri.Numar de locuinte (constructii) este de 1404.

Comparand recensamintele din 1892 si 2002, rezulta ca in decurs de 1 secol structura populatiei s-a modifict dupa cum urmeaza:Desi papulatia a crescut cu 2001 locuitori, numarul românilor a crescut numai cu 460, restul este reprezentat de invazia masiva de tigani (Rromi) 1542, germani 1 si maghiari 1.

Anul 1892 Anul 2002 DiferenteTotal locuitori: 2370 din care:Barbati: 629Femei: 552 Baieti: 634 Fete 555Dupa etnie : Romani: 2367Rromi(Tigani) 0Greci: 2

Bulgari: 1

Total locuitori 4371 din care:Barbati 1623Femei 1629Baieti 582Fete: 537Dupa etnie:Romani: 2827Romi(Tigani) 1542Greci 0Germani 1Maghiari: 1Bulgari 0

Total:+2001din care:Barbati+994Femei+1077Baieti - 52Fete - 18Dupa etnie:Romani + 460Rromi(Tigani)+1542Greci - 2Germani +1Maghiari +1Bulgari -1

Activitati specifice zonei:Turnarea vaselor din aluminiu;Fabricarea varului.

Afaceri cu pastravi.In Calvini, judetul Buzău, functioneaza singura pastravarie care apartine Directiei Silvice. “Am vândut de la 1 ianuarie 2011 şi până astăzi(septembrie 2011) peste 12 tone de păstrăv chiar dacă preţul a crescut cu aproape un leu după majorarea TVA de la 18,5 lei la 19,5 lei pe kilogram. Ne-au crescut vânzările cu 50 la sută faţă de anul trecut. Explicaţia este că românului încă îi place să mănânce bine şi să consume produse naturale fără chimicale”, spune Ion Voicu, administratorul pastravariei Calvini.

Cresterea pasarilor si a animalelor numai pentru consum propriu.Cultura porumbului se face in cantitate nuindestulatoare, in general zona nefiind agricolă.TurismDesi in comuna Calvini nu sunt obiective turistice deosebie in afara de Biserica din lemn « Intrarea in Biserica a Maicii Domnului » din Câtina si Biserica Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de jos regiunea prezinta obiective turistice deosebite.Accsesul este deosebit de usor cu auto pe sosele asfaltate la distante de maximum 50 km.Statiunea balneoclimaterica Slanic Prahova este situata la 400 m altitudine. Este inconjurata de dealuri cu paduri de stejar si livezi de pomi fructiferi. Slanicul este in primul rand cunoscut ca loc al unor importante exploatari de sare mina de aici fiind una din cele mai mari din Europa. In statiune se gasesc numeroase izvoare de ape cloruro-sodice. Unele dintre ele au format in gropile vechilor saline lacuri (Baia Baciului, Baia Verde, Baia Rosie), folosite pentru tratament balnear, dar si ca stranduri. Statiunea beneficiaza de un climat de dealuri si coline, cu veri placute, temperatura medie a lunii iulie: 19oC si ierni relativ blande in ianuarie media temperaturii este de -3, 5C. In localitate se poate vizita Muntele Sarii si Salina Unirea unde sunt sculptate in sare busturile lui Burebista, Traian, Decebal, Eminescu si statuia lui Mihai Viteazul.

Barajul Maneciu este un baraj de pamant de 75,0 m inaltime executat pe raul Teleajen.Barajul Maneciu este situat la poalele masivului Ciucas, in amonte de localitatea Maneciu din judetul Prahova.Lacul de acumulare Maneciu are un volum de 60 milioane m³ si o suprafata de 192 ha. In jurul lacului s-a dezvoltat o zona de agrement, favorizata de existenta in apropiere a soselei nationale Ploiesti - Brasov. Astfel, lacul constituie unul din punctele de atractie a zonei turistice de pe valea raului Teleajen, care se intinde de la statiunea Cheia la Valenii de Munte.Barajul Siriu este un baraj de pamant aflat pe raul Buzău, in comuna Siriu din judetul Buzău, intre masivul Siriu si masivul Podu Calului. Materialul de constructie

Barajul este alcatuit din roca, steril si un miez din argila. Volumul umpluturilor totalizeaza 8,3 milioane m³ anrocamente.

In urma construiri barajului, drumul national DN10 si-a schimbat ruta, ocolind lacul Siriu pe linia sa de contur, pentru acest scop construindu-se mai multe viaducte. Viaductul Giurca are o lungime de 276 m, cu piloni de 46 m. inaltime, iar viaductul Stanca Teharau traverseaza stanca versantului cu acelasi nume.Construirea barajuluiBarajul a fost aprobat in ianuarie 1972 si a fost terminat in decembrie 1994. Scopul construirii sau a fost pe de o parte alimentarea cu apa potabila si industriala a localitatilor din aval si irigarea a 50.000 ha de teren agricol[necesita citare], si, pe de alta parte, producerea de energie electrica, prin construirea hidrocentralei Nehoiasu cu o putere instalata de 42 MW, avand un debit instalat de 32 m³/s si generand o productie medie de energie electrica pe an este de 144 GWh.[necesita citare] Barajul foloseste si la apararea impotriva inundatiilor, acumularea Siriu fiind prevazuta cu o transa de de atenuare a viiturilor de 30 milioane m³, pana la 980 m³/s.

Manastirea CheiaMonument de arhitectura laica. Manastirea a fost Inntemeiata In timpul domniei lui Alexandru Ghica, din initiativa marelui vornic Mihai Ghica In anul 1835. Initial (1770) a fost construita din lemn, dar ĂŽn 1777 a fost pradata si incendiata de turci. In incinta manastirii se afla: - Biserica Sf. Treime zidita Intre 1835-1839 de fratii Iustin si Damaschin. - Paraclisul Adormirea Maicii Domnului construit ĂŽn 1924-1927. - Colectia muzeala - obiecte de cult bisericesc - Chiliile Manastirea a fost restaurata in 1936, 1965 si 1986.

Manastirea SuzanaPe firul Teleajenului, la 40 de kilometri de Valenii de Munte, intr-o culme de la poalele Bobului Mare, s-a adapostit manastirea de maici Suzana.Apele Teleajenului, Stancei si Iepurasului, care se unesc in fata manastirii, alcatuiesc aici o cruce de unde pornesc la vale intr-un singur curs. De sus, asezamantul se vede ca un satuc, palc de case lipite una de alta, ca si cum s-ar teme sa nu le zboare

vreo vijelie. Altfel, case aratoase, ingrijite. In 1740 a fost ridicata, de catre Suzana Arsicu, fondatoarea manastirii, o biserica din barne. Suzana Arsicu, femeie instarita, venea de la Sacele, din Ardeal si a multumit astfel Domnului ca a scapat teafara dintr-o furtuna care a prins-o pe drum. A fost cea dintai stareta. Biserica, purtand hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trait un veac si a fost inlocuita cu o alta. Soborul manastirii hotarase atunci sa schimbe hramul cu acela al unui sfant a carui sarbatoare sa fie vara. Dar in ajunul sfintirii cerul s-a acoperit cu nori, raurile au iesit din matca, inundand vaile. Puhoiul i-a surprins pe toti cei ce veneau la serbare, luandu-le bagajele, vesmintele, cartile si mirodeniile sfinte. Au scapat totusi teferi si, in locul slujbei de sfintire, au facut una de multumire lui Dumnezeu pentru inlaturarea pericolului, hotarand ca si in viitor hramul bisericii sa se serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.

Biserica de azi s-a ridicat intre 1880 si 1882, in timpul staretiei maicii Natalia Perlea. S-a pastrat acelasi hram, fara a indrazni cineva sa se mai gandeasca la vreo schimbare. Manastirea mai are o bisericuta - Paraclisul - construita in 1911, pe vremea maicii starete Tomaida Perlea, cu hramul Acoperamantul Maicii DomnuluiCatina sat Valea Catinei - Subcarpatii Buzăului – Dealuri Cornetelu (Cornetul), Pripor (823m alt), Cetatue/raul BâscaChiojdului - Biserica din lemn « Intrarea in Biserica a Maicii Domnului » 1600Cislau sat Buda Craciunesti - Subcarpatii Buzăului – Plaiul Predeal/raul Buda - Biserica « Buda Craciunesti » monument istoricCislau- Subcarpatii Buzăului – Valea Buzăului - Dealuri Cornatel/Cornet (827m alt), Baidea (861m alt), Culmea Salcia/raul Buzău - Biserica « Nasterea Maicii Domnului » 1749Colti sat Coltii de Jos - Subcarpatii Buzăului – Dl. Blidisel, Racadaului (812m alt)/raul Sibiciu – Biserici rupestre (Pestera) Gura TatarilorColti - comuna - Subcarpatii Buzăului – Dl. Blidisel, Racadaului (812m alt)/raul Sibiciu – chihlimbarul de Buzău

Colti sat Alunis – Culmea Ivanet – Vf. Zboiu (1114m alt)/raul Alunis – Biserici rupestre – Pestera Schit « Alunis » 1277 cu biserica « Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul”Calvini sat Bâscenii de Jos – Deal Cornatel/raul BâscaChiojdului - Biserica “Sf. Nicolae” 1775 pictura murala monument istoric.

Biserica Biserica Sf. Nicolae

AşezareDrumul cel mai scurt şi cel mai comod care duce la acest monument de artă bisericească este calea ferată Buzău – Nehoiaş, până la gara Cislău şi de aici, pe valea Bâsca – Chiojdului, cu piciorul sau cu orice vehicul până în satul Bâscenii de Jos.De departe, monumentul acesta este semnalat de cele trei turle care se profilează într-un frumos peisaj montan, iar de aproape el uimeşte prin strălucirea celor câteva fresce rămase ce împodobesc faţadele superioare.Orientat geografic, monumentul acesta a fost aşezat în partea de nord a satului, pe un deal care domină cursul şuvoaielor şi vechea vatră moşnenească; orientat topografic el se află situat la 5 Km vest de gara Cislău. Odinioară, pe acest loc, în mijlocul unui codru secular, a existat un mic schit de lemn cu hramul Sfinţii Îngeri[lxiv].Destinaţia lui de schit pare că a rămas doar în intenţia ctitorilor, căci el întotdeauna a servit numai ca biserică de mir. Unul dintre ctitori, Radu Săseanu, l-a început, dar nu l-a terminat, căci fiscalitatea excesivă din vremea domniei lui C-tin Brâncoveanu l-a hotărât să părăsească ţara şi să se stabilească în Moldova, aşa cum am văzut. Alt ctitor, fiul acestuia, protopopul Mihai Săseanu l-a terminat, procurându-i cărţile de cult, dintre care unele s-au pierdut, iar altele se mai păstrează încă în actuala biserică.Potrivit obiceiului vremii, care îngăduia oricui să dispună de ctitoria sa ca de orice lucru, în aceleaşi condiţii de proprietate, moştenire sau înstrăinare, bisericuţa aceasta a fost mutată de vătaful Tudor Săseanu în satul Miluiţi de pe valea Nişcovului, locul ei luându-l actualul monument[lxv].

Data construcţieiRelativ la data când ei au construit acest monument sunt două principale surse de informare: pisania aşezată în pridvor deasupra uşii de intrare şi o însemnare de mână de pe Octoih, datat 1742[lxvi].În această privinţă cuprinsul pisaniei, în majuscule chirilice, atestă:„Cu voia Tatălui şi îndemnarea Fiului şi cu ajutorul Sfăntului Duh ridicatu-s-au acest sfănt locaş, întru lauda şi cinstea prăznuiri(i) sfăn(tu)lui arhiereu celui din Mira Likiei Nicolae făcătorul de minuni, pă vremea prea înălţatei împeratriţi al doilea Ecaterina Alesevna şi luminătoriul şi marele cneaz Pavel Petrovici, păstorind norod(ul) Prea Sfinţia Sa mitropolit a toată Ungrovlahia Kirio Grigorie şi în eparhie păzitor Sfinţia Sa episcop(ul) alu Buzăului Kiria Kosma. Iar de zugrăvit s-a săvîrşit în zilele înălţatului Domn(u)lui Io Alexandru Ipsilanti Voevod prin osteneala şi toată cheltuiala dumnealui (ju)pîn Tudor Săseanu vătaful de plai s-au zidit din temelie precum se vede, s-au săvîrşit în luna lui mai, leat/1775”[lxvii],( dupa altii 1735)Cuprinsul amintitei însemnări, tot în caractere chirilice, atestă şi el:„Sau cumpărat (acest octoih) de răposat strămoş, protopop Mihai Săseanu pă numele acestui sat Bâscenii de Jos, la schit(ul) Sfinţi(i) Îngeri, pe care i-au fost începutu din tatăl protopopului (Radu Săseanu) şi au sfărşit protopopu(l) şi l-au cumpărat şi pe toate cărţile: Oftoicu Mineiu, Evanghelie, Triodu, Penticostar, Apostol. Şi apoi pă acea biserică dă lemn o au mutat-o vătaful Tudor în Miluiţi şi au făcut această (biserică) dă zid cu cheltuiala din tot venit(ul) aceşti(i) moşi(i); n-au dat nici un frate nimic, nici protopopu(l) Dragomir, nici protopopu(l) Mihalcea în opt ani şi au fost cosind şi fîneţele tot în cheltuială, apoi s-apucat şi fi(ul) său vătafu(l) Anghelache şi protopopu(l) şi i-au stricat planul şi i-au rămas chiliile nefăcute[lxviii] şi au fost unii şi Radu Mihai Mare cu vătafu(l) Tudor la biserică şi au fost dăruit şi moşia sa biserici(i), dară au murit, n-au trăit a săvîrşi. La 1742 s-au cumpărat acest Oftoicu dă protopopu(l) Mihai Săseanu, strămoşu cum şi Mineiu(l) şi toate cărţile cum scria în ciucurile de hîrtii şi acum la leat (1)843 s-au legat dă Ioniţă Zaharia ot

Păltinişu cu cheltuiala şi plata post(elnicului) Şărban Băsceanu şi este cumpărat la 1742”[lxix].Prin urmare din lectura acestor două documente rezultă că monumentul acesta a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi că el s-a lucrat timp de opt ani, fiind început în anul 1767 şi terminat în anul 1775.Asupra acestei probleme însă există o părere potrivit căreia nu anul 1775 ar fi adevărata dată de întemeiere a acestui monument, ci anul 1735. Ceea ce a impus această eroare a fost fără îndoială citirea greşită a leatului din pisanie, prin confundarea literelor greceşti „omicron” şi „lamvda”, corespunzătoare numerelor 70 şi 30. Acreditată de cercetătorul B. Iorgulescu[lxx] şi consemnată pe iconostas, eroarea aceasta s-a perpetuat. Şi, cu toate că N. Iorga, în anul 1931[lxxi], vizitând acest monument, a citit corect anul din pisanie, totuşi, situaţie despre care este vorba, continuă încă să stea sub semnul întrebării. Dar, contextul pisaniei cercetat atent, întăreşte ca adevărată dată de întemeiere anul 1775, căci personalităţile istorice amintite în el: Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei (1763-1796) şi Alexandru Ipsilante, domul Ţării Româneşti (1774-1782), au cârmuit ţările respective în acest timp, iar personalităţile religioase: Grigore, mitropolitul Ungrovlahiei (1760-1787) şi Cosma, episcopul eparhiei Buzăului (1767-1787) au păstorit scaunele respective tot în acest timp.În afară de aceasta, dispoziţia de plan, metodele de construcţie, formele arhitectonice şi motivele decorative, după cum vom vedea, amintesc în general noul stil românesc din veacul al XVIII-lea şi în deosebi de la sfârşitul lui, când acest monument a fost construit[lxxii].

CtitoriiDocumentele de mai sus servesc însă şi pentru elucidarea problemei ctitorilor. Astfel, ele amintesc nu numai numele acestora, ci şi unele aspecte din viaţa lor. Identificat în persoana vătafului de plai Săcuini, ctitorul principal, Tudor Săseanu este unul din membri familiei despre care am vorbit. Cu strămoşii lui facem cunoştinţă, din legendă, în jumătatea secolului al XVII-lea, când mai mulţi saşi, din Ardeal, deveniţi calvinişpersecutaţi, au trecut munţii stabilindu-se la noi. Rămaşi izolaţi, au trecut la ortodoxie fără să-şi uite originea de saşi şi

numele de calvini. Documentele însă, ne fac să înţelegem că locul lor de origine ar fi satul Mărgineni de lângă Ploieşti, de unde şi numele de familie Mărgineanu, pe care ei l-au purtat la început[lxxiii]. Existenţa lor în satul Calvini la începutul secolului al XVII-lea, era un fapt sigur, căci în vremea domniei lui Alexandru Iliaş, şi anume în anul 1617,Stan Mărgineanu, unul din strămoşii ctitorului cumpără pământ aici. Fiul acestuia, Stoica Mărgineanu este semnalat în documente atât la sfârşitul domniei lui C-tin Brâncoveanu (1688-1714), când este nevoit să se retragă în Moldova, unde şi moare. La începutul secolului al XVIII-lea, apare pentru prima dată numele de familie Săseanu. Acum „Radu Mărgineanu at Săseni”[lxxiv], reîntors din Moldova, împreună cu fiul său preotul Mihai, se stabileşte aici, dând naştere familiei Săseanu şi devenind, după cum am văzut, ctitorul bisericuţei de lemn. Despre preotul Mihai Săseanu, documentele menţionează că a fost „protopop de Aninoasa, lângă Cislău, cu care Doamna Neaga avea strânse legături”[lxxv].Protopopul Mihai Săseanu a avut fii pe Dragomir, care a fost preot pe Mihalcea, care a fost protopop şi pe Tudor. Acesta din urmă, în anii 1756 şi 1760, este atestat documentar cu titlul de logofăt. În anul 1775[lxxvi], era vătaful plaiului Săseni şi tot în acest an el apare şi în calitate de ctitor al bisericii de care ne ocupăm.  Dar, şi asupra acestei probleme există o eroare şi anume aceea, că vătaful Tudor Săseanu ar fi singurul ctitor. Împotriva acesteia, chiar pisania bisericii, la sfârşitul ei menţionează că „de zugrăvit s-au zugrăvit în zilele înălţatului domn Io Alexandru Ipsilante voevod, prin osteneala şi toată cheltuiala domnului (ju)pân Tudor Sesianul”[lxxvii]. Aceasta înseamnă că vătaful Tudor Săseanu a suportat cheltuieli totale numai asupra operei de pictură, nu şi asupra operei de construcţie în general. Faptul acesta este întărit şi de amintita însemnare de mână unde se spune că biserica a fost făcută „cu cheltuiala din tot venitu(l) aceşti(i) moşi(i)”, ceea ce înseamnă că părtaşi la acest venit erau şi alţi moşneni. Mai departe se spune lămurit, că „au fost unii cu vătafu(l) Tudor, la biserică”, adică şi alţii care au susţinut opera de construcţie a acestui monument. După terminarea lui, atunci când fiul vătafului Tudor Săseanu, Şerban „i-au făcutu curtea dă zid, iar ţinea tot venitu(l) moşii”. Şi, desigur, lucrul ar fi continuat tot aşa şi cu zidirea chiliilor, dacă nu s-ar fi împotrivit unii moşneni

care doreau ca acest sfânt locaş să rămână simplă biserică de mir, cum a şi rămas.În concluzie, biserica aceasta este rezultatul eforturilor tuturor locuitorilor de aici, vătaful de plai – Tudor Săseanu – nefiind altceva, în ctitoria sa, decât exponentul întregului grup sătesc, pe care îl reprezenta în fapta lui de evlavie şi de frumuseţe. Cu alte cuvinte, monumentul acesta, este unul din cele mai frumoasse ctitorii moşneneşti, în tot cuprinsul Ţării Româneşti[lxxviii].

Cărţi bisericeşti vechiUnele dintre ele s-au pierdut sau au luat drumul către muzee. Întrebuinţarea le-a pricinuit stricăciuni. Astfel, unele au lipsă începutul iar altele sfârşitul. Părintele Horia Constantinescu în lucrarea sa despre biserica din Bâscenii de Jos, enumeră, în 1966, următoarele cărţi: Triod fără început; Molitfelnic fără început; Cazanie tipărită la Bucureşti de episcopul Neofit al

Râmnicului şi Kesarie al Buzăului, în anul 1828; Octoihul cel mic tipărit în anul 1830; Triod tipărit la Neamţ de mitropolitul Veniamin, în anul 1833; Molitfelnic tipărit la Buzău de episcopul Kesarie, în anul 1835; Evanghelia tipărită la Buzău de episcopul Kesarie, în anul

1837; Tipic tipărit la Bucureşti de mitropolitul Nifon, în anul 1851; Cele douăsprezece Mineie tipărite la Buzău de episcopul

Filotei în anul 1852; Penticostar tipărit la Buzău de episcopul Filotei în anul 1853; Octoihul cel mare tipărit la Bucureşti în anul 1854; Penticostar tipărit la Buzău în anul 1854.Astăzi, dintre cele enumerate mai sus se mai păstrează puţine.În decursul timpului prin bunăvoinţa preoţilor parohi şi a credincioşilor, au fost achiziţionate cărţile necesare desfăşurării slujbelor, în locul celor pierdute.

Însemnări de mână pe aceste cărţiAcestea sunt cu litere chirilice. Câteva din ele sunt doar iscălituri de diferiţi creştini sau de preoţi. Alte câteva sunt simple înscrisuri fără importanţă. Cele mai multe însă au un conţinut variat şi cuprind indicaţii despre provenienţa unor cărţi de ritual, întâmplări din viaţa unor creştini, manifestări ale

naturii, îmbunătăţiri făcute bisericii şi chiar evenimente istorice. Le redăm în ordinea cărţilor enumerate mai sus.Pe un Triod fără început:„Popa Ion ot Bîsca pop(ă) al biserici(i) aceştia, 1791”.„Să să ştie că la leat 1828 au răposat taica al mieu, pop(a) Ion de la mănăstirea vătafului Tudor, vătaful plaiului despre Buzău şi în zioa de Naştere a Domnului au slujit Sfînta Leturghie şi la săptămîna, a treia zi de Sf. Vasile cel Mare au răposat într-o Sfîntă marţi pă la cocoşi şi l-am îngropat în zioa de Arătarea Domnului şi la îngroparea Sfinţi(i) sale era (u) ca cinci sute de oameni şi cine va citi să zică Dumnezeu să-l ierte şi să-l pomenească şi pre cei vii Dumnezeu să-i mîntuiască şi în zioa în care l-am îngropat am scris eu Vasile fi(ul) său în luna lui Ghenar, în şase zile”.„Când s-au născut nepotu Marin seara 24 dă zile ale lui noiembrie în zilele prea înălţatului Domnului vostru Nicolae Mavrogheni voevod, iar fratele lui avea an şi umbla leat 1778 şi era mare război în Ţara Romînească între trei împăraţi pămînteşti”.Pe un Minei fără început:„Popa Iorga, 1769”.„Această carte este a dumnealui vătafului”.„S-au legat acest Minei 1843 februarie în 11 zile de Ioniţă Zaharia ce acum şade în Păltineni şi este flăcău şi în curînd să mută dă acolo că este de la Bădeni din Ialomiţa în jud. Dîmboviţa cu cheltuiala postelnicului Şărban Bâsceanu. Dar este cumpărat dă protopop(ul) Mihai Săseanu sin Radu Mărgineanu ot Săseni, la leat 1742”.Pe o Cazanie 1828:„Am cumpărat această carte într-acest al doilea an după venirea puternici(i) şi întru Domnul biruitoare oştire a prea puternicului împărat a toată Rusi(i) Nicolae Pavlovici, în optsprezece luni curăţînd cetăţile după lîngă Dunăre, a luatu Chilia cu toate cetăţile ei de la malu(l) Mări(i) Negre şi s-au apropiat biruitoarele oştiri pînă în munţii Balcani, pînă la Edioneea şi au şi luat-o 1829 august 23”.„1828 noem(brie) luni noaptea pă-n cîntatu(l) cocoşilor spre marţi ale următorului an: a posti fi(i)ndcă s-au cutremurat

pămîntul tare, puţin de n-au ajuns la măsură cu cutremurului ce au mai fost la 1802, dar la lucrare a fost întocmai cu a aceluia. Într-acest an au făcutu pace poarta turcească cu poarta Rusiei, după ce armia rusească luase toată Chilia cu toate cetăţile după malu(l) Mării Negre şi munţii Balcani pînă şi de Constantinopol s-au apropiat ca la trei ceasuri. Într-acest an următor au fost pieire mare: ciumă în oameni, boală şi moarte în vite grozavă şi de să tăia vreo vită bolnavă cine apuca dăn oameni dă mînca murea şi acela, mană, în bucate grozavă, lîngă toate şi răzmeriţă”.„Să să ştie că la leat 1848 au venit armia rusească în ţară şi am scris eu cel mai jos iscălit, Matache Săseanu”Pe un Triod, 1883:„Acest dumnezeesc Triodion cu ajutorul lui Dumnezeu l-au cumpărat locuitorii satului Calvini pe seama Sfintei biserici ce este cu hramul Sfîntul Gheorghe pentru pomenirea tuturor neamurilor, 1835 martie 15”.„Însemnat de mine preotul Dimitrie ot satul Cătina ca să să ştie, leat 1846”.Pe un Minei (dec. şi ian.) 1852:„Acest Minei s-au cumpărat de Dobre sin Matache Grosu pentru Sfînta biserică a satului nostru Băscenii de Jos a să sluji pă fiecare lună, adică la începutul anului, luna Ghenar, spre pomenirea noastră”.„Această biserică a satului Băscenii de Jos fiind stricat acoperişul foarte rău şi mai bine pînă cînd abia s-au unit parte dintre proprietari şi cu ajutorul şi al altor locuitori s-au început a se meritisi în anul 1863 dar nu s-au isprăvit, ci numai turlele dinainte s-au făcut şi parte din celălalt acoperiş apoi au stat lucru(l) nemişcat 9 ani pînă la leat 1879 luna aprilie cînd iar din Duhul Sfînt s-au mişcat inima unuia dintre strănepoţii fondatorului şi anume Dincă sau mai bine zis Constantin Săseanu şi apucîndu-se de lucru cu al domniei sale cheltuială a celuilalt acoperiş, precum şi turla cea mare, asemenea şi zidăria precum se vede, la clopotniţa iar a isprăvit-o de şindrilit au mai cumpărat policandru a să vede cu domnul Ioniţă Popescu şi l-au aşezat tot cu a dumnealor cheltuială, au mai cumpărat domnul Ioniţă Popescu şi un steag tot cu a dumnealor cheltuială”.Pe un Minei – septembrie 1852:

„Acest Minei s-au cumpărat de subiscăliţii cu puterea Tatălui Ceresc, a fi pă seama mănăstirii vătafului din satul nostru Băscenii de Jos, a fi pă seama la orice preot şi cîntăreţ ce va fi al mănăstirii şi cine va citi să se pomenească şi să zică toţi să le ierte păcatele. Ioniţă Popescu, 1854 august 8

ArhitecturaUn zid vechi de cărămidă şi bolovani de râu închide o incintă rectangulară, în centru căreia este amplasat monumentul de care ne ocupăm.Conceput ca o aşezare de proporţii mijlocii, monumentul acesta are lungimea de 22 m şi lăţimea de 8 m în exterior.Configuraţia lui generală cu dispoziţia treflată a planului, cu proporţiile verticale mai înalte, cu îmbrăcămintea exterioară din tencuială de var, cu decoraţia faţadelor mai bogată, cu silueta turlelor mai zveltă, cu pridvorul sprijinit pe picioare de zidărie şi cu sistemul de boltire executat pe principiul consolelor, îl încadrează în noul stil arhitectonic din veacul al XVIII-lea, şi anume din epoca domniilor fanariote[lxxix]. În general, arhitectura acestui monument se inspiră şi repetă elementele cunoscute: arcaturile, panourile, brâul, cornişa, etc.Arhitectura lui exterioară, tipică pentru a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se compune din cele două registre tradiţionale, suprapuse: ele sunt însă, aici, diferite unul de altul, în contrast cu dispoziţia din vechiul stil, când ambele erau de aceeaşi înălţime şi decorate aproape la fel[lxxx].Aici, registrul inferior este de o înălţime aproximativ de două ori mai mare decât cel superior şi se compune din arcaturi festonate de provenienţă orientală[lxxxi] despărţite prin colonete angajate în zid, rezemate pe un soclu profilat şi unite, sus, prin capitele simple. Ferestrele din acest registru sunt înguste şi dreptunghiulare, cu chenar de piatră fără cornişă şi prag şi prevăzute cu armătură de fier, puternic şi frumos lucrată.O parte din aceste ferestre, cândva au fost lărgite sub pretextul unei mai bune luminări a interiorului50. Brâul care desparte registrele, cu torul rotund, tras la şablon, este aşezat mai aproape de cornişă decât de soclu, ceea ce constituie un evident caracter al veacului al XVIII-lea, în opoziţie cu bisericile din veacul al XVII-lea când înălţimea registrelor era egală după cum am văzut[lxxxii].

În registrul al doilea, medalioanele, care înlocuiesc arcaturile în semicerc, sunt dispuse pe o friză largă între brâu şi cornişă, cum se observă şi la bisericile: Sfântul Ştefan, Stavropoleos şi Sfântul Elefterie din Bucureşti, aceste medalioane circulare sunt forme caracteristice ale veacului al XVIII-lea şi în deosebi epocii domnitorilor fanarioţi[lxxxiii].Ferestrele de aici, din piatră ajurată, fixate în axul faţadelor la pronaos, naos şi altar, servesc pentru ventilarea interiorului. Cornişa, largă şi compusă din cele trei părţi ale „antablamentului” clasic, arhitravul profilat, frizul cu suprafaţă plană şi cornişa propriu-zisă, trasă la şablon, prezentând mai multă coeziune şi păstrându-se astfel mai bine, înlocuieşte în veacul al XVIII-lea pe cea bizantină, în zimţi de cărămidă[lxxxiv].Acoperişul de şindrilă, cu pantă mare şi streaşină lată contribuie la silueta reuşită a monumentului.Pe acest acoperiş, se înalţă trei turle din care una de zid pe naos şi două de lemn pe pronaos. Turla de pe naos este originală şi înfăţişează toate elementele caracteristice arhitecturii noastre religioase din veacul al XVIII-lea[lxxxv]. Astfel, ea este proporţionată în deplină armonie cu liniile generale ale monumentului şi se înalţă pe o bază cubică, simplă. Fiind un poligon delimitat spre exterior în opt feţe înguste şi juxtapuse, turla aceasta formează în spaţiu o serie de planuri verticale, perpendicular unele pe altele. Pe fiecare latură a poligonului se află câte o fereastră înaltă şi îngustă, încoronată de arcade concentrice din care ultima este denticulată. Si, aici, cândva, patru dintre aceste ferestre au fost astupate, desigur, în urma unei reparaţii.Cele două turle de pe pronaos, construite din şarpantă de lemn căptuşită cu scândură, presupun că sunt un adaos de mai târziu. Faptul acesta impune concluzia că acest monument nu face parte din grupa celor cu trei turle, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci din grupa celor cu turlă şi clopotniţă. În această privinţă, calota centrală din bolta pronaosului, configuraţia arhitectonică a zidăriei de sub acoperiş, şi baza masivă în formă de cub de deasupra acestuia, sunt elemente de la origine, care pledează pentru o singură turlă, iar scara de lemn, eliptică, fixată într-un turnuleţ angajat în peretele de nord este tot un element de la origine, care la rândul lui, pledează pentru destinaţia ei de clopotniţă. Fără îndoială, considerente

de ordin arhitectonic impun convingerea că sistemul de construcţie a acestui monument, cu clopotniţă pe pronaos, este rezultatul creaţiei artistice a şcolii munteneşti, care îşi urcă originea până în vremea domniei lui Matei Basarab.Evoluţia plasticei monumentale însă, desăvârşind, în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, acest sistem de construcţie, se presupune că dimensiunile clopotniţei de aici, vor fi fost mai mari şi mai subţiri şi că în forma sa ea se va fi apropiat de aceea a Pantocratului, spre deosebire de cele anterioare care erau scunde şi masive[lxxxvi]. În felul acesta, arhitectura monumentului de care ne ocupăm va fi format în armonios ansamblu asemănător celui de la bisericile:Sfântul Ştefan din Bucureşti, Buna Vestire din Râmnicu-Vâlcea şi Domnească din Ocnele Mari[lxxxvii].Ceea ce dă o înfăţişare deosebită exteriorului acestui monument este pridvorul a cărui arhitectură îi conferă un caracter specific Ţării Româneşti de dincoace de Milcov. Pridvorul acesta, deschis pe trei feţe, se sprijină pe opt coloane de zidărie, dispuse astfel: patru pe latura de est, din care două în ax, iar alte două încastrate în masivele de zidărie de la colţuri destinate a le proteja de împingerile laterale, două pe latura de sud din care una încastrată în amintitul masiv de zidărie, iar alta în peretele faţadei principale şi în sfârşit două pe latura de nord, urmând aceeaşi dispoziţie de plan ca şi cea din partea opusă. Toate aceste coloane, de secţiune circulară, cu bazele şi capitelele simple, se sprijină la rândul lor pe un pedestal de zidărie, care nu lasă liberă decât intrarea şi se unesc sus prin arcade în plin centru, după exemplul arhitecturii Renaşterii italiene[lxxxviii]. Element constant în veacul al XVIII-lea, dar cu tendinţa de a se dezvolta ca dimensiuni, pridvorul de aici, concretizând această caracteristică, apare cu înălţimea egală aceleia a corpului edificiului. De aceea şi bolta lui prevăzută cu două calote sferice, aşezate una lângă alta şi executate pe principiul arcurilor, este şi ea mai înaltă şi deci, cu o înfăţişare mai aeriană şi mai uşoară. Arhitectura portalului, originară, arată un chenar de piatră dreptunghiular, alcătuit din două zone suprapuse; cea de jos înfăţişează cadrul propriu-zis uşilor de intrare, iar cea de sus, pisania, cu baza tăiată în acoladă de provenienţă italiană[lxxxix].Interiorul acestui monument respectă spaţiul ritual ortodox: pronaos, naos şi altar. Pronaosul este un dreptunghi cu axul

transversal, cu pavimentul din cele de piatră, cu modul de luminare prin două ferestre înguste cu scara de lemn care ducea altădată în clopotniţă şi cu bolta prevăzută cu o calotă sferică centrală. Demarcaţia dintre pronaos şi naos nu mai este un perete plin, ci o simplă uşă, ca la bisericile vechi, întrebuinţarea ei, aici, se reduce la un piedestal de zidărie cu deschidere centrală, peste care se înalţă patru coloane din care două fixate în axul bisericii, iar altele două în pereţii laterali şi unite, sus prin arcade semicirculare, păstrând astfel planul şi dispoziţia arhitecturii pridvorului.Naosul este tot un dreptunghi, prelungit cu cele două abside laterale care formează spre interior câte un semicerc perfect. Ceea ce rămâne important, observând acest interior, este sistemul de boltire şi soluţiile variate şi ingenioase date acestuia, care în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, ajunseră la o deplină înfăptuire. Boltirea acestui compartiment, de origine moldovenească, este soluţionată prin trecerea de la planul dreptunghiular la cel pătrat cu ajutorul arcelor în consolă şi de la cel pătrat la cel circular cu ajutorul pandantivelor, prin intermediul cărora se înalţă turla, care devine astfel mai zveltă şi mai monumentală. Consolele, în număr de patru, câte două de fiecare parte lateral, sunt aşezate simetric faţă de abside şi formează în spaţiul central dintre ele un pătrat perfect, asigurându-se egala înălţime a celor patru arcuri mari şi dându-se astfel putinţa de a se executa în mod normal pandanturi cu tamburul cilindric al turlei. Tâmpla este de zid şi urcă până la boltă. Altarul este o absidă care păstrează forma sa tradiţională, semicirculară în interior şi poligonală în exterior.

SculpturaDecoraţia acestui monument este înfăţişată prin sculpturi în piatră, lemn şi tencuială.Frumosul meşteşug al sculpturii în piatră înfloreşte în tot timpul veacului al XVIII-lea, formând o adevărată şcoală de meşteri români foarte îndemânatici, care ne-au lăsat frumoase lucrări, cum sunt şi cele de la acest monument. Elementele sculptate în piatră se observă la uşi, ferestre şi pietre tombale.Uşile, dintre toate elementele exterioare, sunt cele mai bogat împodobite. Un cadru de piatră dreptunghiular înconjoară uşa. Elemente geometrice prezentând chenare în torsadă, linii curbe şi rozete denticulate urmează relieful acestui cadru. În partea

superioară cadrul acesta închide pisania săpată în piatră cu litere decorative. La baza acesteia, în dreapta, se află sculptat Sfântul Gheorghe, în reprezentarea lui clasică, iar în stânga stema Basarabilor şi Cantacuzinilor – acvila cu două capete.Cadrele ferestrelor, din registrul inferior, sunt bogat decorate cu motive asemănătoare celor de la cadrul uşilor. În registrul superior, medalioane fixate în axul compartimentelor, formează mici ferestre din piatră ajurată în motive florale de o frumoasă compoziţie.Uşile de la intrare şi cele împărăteşti, precum şi iconostasul, ca piese de sculptură în lemn, sunt frumoase exemplare ale acestui gen de artă, de la noi.Tâmplăria uşilor de la intrare, executată din lemn de stejar, se înfăţişează cu o bogată decoraţie sculpturală. Panourile lor, cu faţete în relief, descoperă pe toată suprafaţa lor felurite motive tratate liber şi exuberant, în stilul uşilor brâncoveneşti. Prin tehnica întrebuinţată şi prin dibăcia cu care sunt executate elementele sculpturale ale acestor uşi, ne duc cu gândul la dăltuirea în lemn din arta noastră populară şi aceasta sugerează originea locală a meşterului care a trudit aici.Iconostasul este cel originar, aşa cum dovedeşte această inscripţie cu litere latine:„Acest iconostas, două sfeşnice mari, două mici, toate vechi, făcute în 1735 mai 5, iar din nou, trei icoane mari, şase mici, Zvera, răstignirea şi altele făcute, poleite şi zugrăvite cu cheltuiala domnului Matache, în anul 1887”.Piesa aceasta, alcătuită din două părţi: iconostasul propriu-zis şi baldachinul, înfăţişează o sculptură tratată cu multă fantezie. Panourile iconostasului propriu-zis sunt sculptate diferit. Baldachinul se sprijină pe patru colonete circulare cu sculptură reliefată. Pe fusul acestor colonete evoluează câte patru caneluri în spirală, despărţind alternativ două benzi, din care una înfăţişează un şir de nasturi, iar alta palmete trilobate (frunze de palmieri cu trei lobi). Partea superioară a baldachinului sfârşeşte cu alte tăblii sculptate cu figuri de îngeri înaripaţi.Sfeşnicele împărăteşti, tot originare, se sprijină pe un postament masiv, din lemn de stejar, în trei feţe având sculptat câte un chip de înger, iar în colţuri câte un chip de sfânt. Pe

fusul lor strunjit, se suprapun patru registre de sculpturi reprezentând chipuri de înger, motive vegetale şi geometrice.Uşile împărăteşti, în două canaturi, înfăţişează la centru câte un panou pătrat. Fiecare canat are în partea de jos câte două panouri pătrate, din care unul este sculptat cu motive vegetale din frunze de stejar încadrând un disc de o perfectă proeminenţă rotundă, iar altul, aplicat, înfăţişează o sculptură în forme geometrice. Partea superioară a acestor uşi prezintă tot o sculptură transformată în motive vegetale de vreji şi lalele.  Ca sculptură în tencuială, în interior, se distinge decoraţia admirabilă a tâmplei, executată în stuc. Ceea ce rămâne important şi dă într-adevăr un caracter de distincţie acestei decoraţii este fără îndoială simplitatea ei severă. Stucatura frizei de deasupra icoanelor împărăteşti reprezintă o armonioasă împerechere de chipuri îngereşti şi o ingenioasă împletire de motive vegetale. Obişnuitele registre de icoane sunt despărţite prin trei trave profilate, pe care evoluează aceleaşi ornamente vegetale întretăiate de ovale pictate. Impresionează în mod deosebit structura semicolonetelor cu capitelele unite sus prin arcade, în plin centru din registrul al doilea. Impresionează de asemenea şi stucatura celor doi grifoni masivi aşezaţi de o parte şi de alta a crucii răstignirii.

PicturaImportant din punct de vedere artistic la acest monument este fără îndoială pictura. Tehnica ei „al fresco” este unul din elementele cele mai caracteristice ale acestui monument. Armonia fermecătoare a culorilor, gustul artistic care a prezidat la repartizarea tonurilor, diversitatea motivelor decorative, mlădierea frescelor după formele arhitecturale şi extinderea lor în interior dovedesc însemnătatea acestei picturi, ca exemplu tipic, pentru veacul al XVIII-lea şi în deosebi pentru a doua lui jumătate.Pictura acestui monument cu reale calităţi artistice clasează pe autorul ei, „Ieremia Zugravul”, printre cei mai iscusiţi meşteri din acest timp şi face proba ştiinţei, îndemânării şi gustului de care el a dat dovadă. Ca notă originală a acestei picturi este faptul că ea ocupă atât interiorul cât şi exteriorul. Obiceiul de a decora exteriorul bisericilor s-a răspândit progresiv, căci, la începutul veacului al XVII-lea, ele se mărgineau la arcadele şi bolţile pridvorului, la brâu, la cornişă şi câteodată şi la cadrul

ferestrelor[xc]. Numai în a doua jumătate a acestui veac decoraţiunea exterioară zugrăvită pare a se întinde aproape pe toată suprafaţa faţadelor aşa cum se observă şi la monumentul de care ne ocupăm. În general, polihromia zugrăvelilor exterioare dă acestui monument un mare preţ, căci e unul din rarele exemplare, care ni s-au păstrat şi care ne lămuresc asupra fermecătorului meşteşug al frescelor din timpul despre care am amintit.Este demn de reţinut că zugrăvelile „al fresco” ce acoperă cea mai mare parte a faţadelor sunt de la origine şi ca atare ele n-au fost alterate de intemperii sau de oameni, cum se observă la majoritatea monumentelor de acest fel. Este apoi demn de reţinut şi modul cum decoraţia picturală se leagă cu cea sculpturală formând astfel un ansamblu unitar. Urme de culori, la ferestrele turlei de pe naos arată că zugrăvelile de aici au urmat profilurile ancadramentelor acestora, aşa cum se obişnuia în prima perioadă a veacului al XVIII-lea.De asemenea, urme de culori, la ambele baze ale turlelor, arată însă că pictura de aici a fost extinsă pe toată suprafaţa faţadelor acestora. Ceea ce rămâne însă important, observând această pictură, este strălucitul covor polihrom, care înconjoară acest monument, exceptând arcaturile din registrul inferior. Motive vegetale sau geometrice, liniaturi drepte sau frânte şi chipuri de sfinţi şi scene biblice se mlădiază după relieful diferitelor forme arhitecturale. Astfel, timpanele arcaturilor, brâul, friza registrului superior şi cornişa sunt bogat decorate în sensul arătat mai sus. În medalioane, figuri de sfinţi, bogat înveşmântate, sunt reprezentate, pe laturile pridvorului şi pronaosului prin apostolii Mântuitorului, iar pe laturile altarului prin proorocii mari şi mici.Foarte interesantă însă apare pictura pridvorului. Înfăţişarea ei generală este dominată de cele două scene biblice raiul şi iadul. Raiul, în stânga, cum intri, a primit în el pe patriarhii Vechiului Testament: Abraham, Iacob, Isac în sânul cărora odihnesc „Ceata proorocilor”, „Cartea apostolilor” şi „cele cinci fecioare înţelepte” etc. Un fapt care surprinde, observând această scenă este prezenţa elementelor din viaţa înconjurătoare. Astfel, veştmintele unor sfinţi amintesc costumaţia locală, iar chipurile altor sfinţi au înfăţişarea oamenilor din partea locului. În afară de aceasta, vegetaţia care apare aici aminteşte prin coloritul ei verdele peisajului montan, iar prin diversitatea ei ierburile şi

florile din vatra satului, precum şi pomii roditori din jurul monumentului. Toate acestea demonstrează că zugravul de aici a fost muntean şi dovedesc din partea lui preocupări de artă realistă.Scena iadului, în dreapta cum intri, cu desfăşurarea amplă, cu intensitatea dramatică, cu bogăţia de imaginaţie, cu elemente de interpretare social-istorică şi cu învederări folclorice locale, este o izbutită realizare artistică. În compoziţia acestei scene intră în general, elemente impuse de normele din erminii. Astfel, în primul plan apar şi câteva personaje cu numiri comune de păcătoşi: „Pezevenchiul”, „Otrăvitorul”, „Beţivul”, „Înşelătorul”, „Hoţul”, „Ucigaşul”, „Pizmaşul” etc. În planul al doilea, frescele dovedesc din partea zugravului nu numai temeinice cunoştinţe istorice, dar şi vădite preocupări sociale. Zugravul, făcându-se exponentul celor mulţi, printre păcătoşi, înfăţişează şi pe unii împăraţi tirani din antichitate, vizând astfel pe asupritorii popoarelor din orice timp şi din orice loc. În aceeaşi ordine de idei, bogata imaginaţie a zugravului înfăţişează şi elemente locale de exploatatori, pe care le însoţeşte de obiectele caracteristic ocupaţiei fiecăruia. Spre exemplu, „morarul” necinstit, se apleacă sub povara pietrei de moară, „cârciumăriţa” înşelătoare, se îndreaptă spre locul de osândă cu butoiul atârnat de grumaz, „precupeţul” lacom, îşi cântăreşte singur faptele în cumpăna dreptăţii, etc. Elemente folclorice prezentând „Fermecătoarea”, „Cea care ia puterea voinicului” şi „Luătoare de lapte” sunt şi ele prezente în această scenă. În sfârşit dramatismul acestei scene este contrastat de un pregnant umor, când imaginaţia zugravului înfăţişează diavoli ca pe nişte fiinţe ridicole, în chip de oameni, amintind astfel câteva personaje contemporane: „Paharnicul Năsturel”, „Pahomie Ceauş”, „Neghiiţă Armaş” şi „Palaghia Călăraşul”; cu alte cuvinte, în această frescă, alături de o ingenioasă reprezentare de chipuri, după cum am văzut, stau şi câteva scene de caracter profan, fermecătoare atât prin naivitatea concepţiilor cât şi prin realismul temelor în care se vădeşte şi afirmarea poziţiei de clasă a zugravului. Ceilalţi pereţi ai pridvorului reprezintă „Facerea lumii” cu scenele „Zidirea lui Adam”, „Zidirea Evei”, „Intrarea în rai”, „Ispitirea”, „Izgonirea din rai”, „Adam lucrând pământul” şi „Eva torcând”. Şi aici elementele locale sunt prezente, căci sapa şi furca sunt unelte caracteristice ocupaţiei oamenilor de la munte. La fel, peisajul

montan în care se desfăşoară aceste scene, este asemănător celui din partea locului.Icoana Mântuitorului din bolta de nord şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul din bolta de sud sunt de o impresionantă înfăţişare.Pe pereţii interiorului este o armonie înfloritoare de fresce, din care se disting rânduri de sfinţi şi scene biblice.În pronaos, chipurile ctitorilor ocupă locul rezervat lor. Astfel, peretele de intrare înfăţişează pe ctitorii principali: Tudor Săseanu şi soţia sa Ancuţa, împreună cu copiii lor: Bănică, Nicolae, Maria şi Anghelina. Pe peretele din sud este zugrăvit fratele ctitorului: protopopul Mihalcea Săseanu şi soţia sa Stanca şi copiii lor: Catrina, Enache, Moise şi Mihai, iar pe peretele de nord chipul preotului Dragomir Săseanu, alt frate al ctitorului principal.Portretele ctitorilor principali, cu chipuri distinse, au atitudini pline de viaţă şi au costume fastuoase, atestă nu numai că zugravul s-a inspirat direct de la model, dar şi că a fost interesat de ceea ce făcea, urmărind să surprindă amănuntele tipice, să definească oamenii şi să redea epoca lor. Portretele celorlalţi ctitori sunt nu numai întruchiparea cinului lor preoţesc, dar au şi aparenţa unor personalităţi.Rândul de la mijloc este format din sfinţi: Erminie, Ioanichie, Simion, Gherasie, Onofrei şi alţii care se deosebesc nu numai prin îmbrăcăminte, ci şi prin atitudine. Rândul de sus îl formează scene biblice din viaţa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria. Dintre acestea, „Iisus ca făptură nouă”, „Iisus împărţind har” şi „Închinarea celor trei magi” sunt prilejuri de meritată contemplare prin imaginaţia care le dăruieşte farmec de poveste. Sub arcuri sunt alte scene religioase. Pe arcurile mari, la fel, iar pe arcurile mici, împletituri din frunze. Chipul Mântuitorului de pe boltă nu se mai cunoaşte distingându-se numai mâinile. Pe pereţii laterali, pustnici, pe cel de sud Sfântul Simeon Stâlpnicul, pe cel de nord Sfântul Daniel Stâlpnicul.În naos, absida de sud, slab luminată de o fereastră îngustă, în scobitura căreia se adăpostesc Sfinţii Cosma şi Damian, este ocupată de Sfinţii mucenici Gheorghe, Procopie, Nichita şi Teodor Tiron. Absida de nord, cu aceeaşi puţină lumină privită tot de la o fereastră îngustă, din scobitura căreia privesc alţi sfinţi: Pantelimon şi Kir, este şi ea ocupată de alţi sfinţi mucenici: Dimitrie, Nistor Mercurie, Tobdelae, etc. Chipurile

acestor sfinţi, zugrăviţi în mărime naturală, prezintă independenţă atât în colorit cât şi în expresie. Alţi sfinţi în rândul al doilea, întregesc pictura absidelor. În semibolta de nord este pictată „Învierea”; în cea de sud „Înălţarea”; pe arcurile mici, apostoli, în sensul larg al cuvântului; pe arcurile noi, soboarele Bisericii, iar pe pandantiv, evangheliştii.Pictura turlei înfăţişează lumea nevăzută prin cete de îngeri liturghisind şi cu privirea îndreptată spre „Pantocrator”,Tâmpla este pictată pe un fond de culoarea fumului. La baza ei sunt icoanele împărăteşti, în împărţirea lor obişnuită. Celălalt spaţiu al ei este împărţit în două registre. Primul este ocupat de icoanele praznicale, a căror ordine de la nord la sud este: Naşterea Sfintei Fecioare, Intrarea în Biserică, Naşterea lui Hristos, Botezul lui Hristos, Duminica Floriilor, Învierea lui Hristos, Înălţarea la cer, Sfânta Cruce, Schimbarea la faţă şi Adormirea Sfintei Fecioare. Toate aceste scene biblice se disting prin înfăţişarea miniaturală a chipurilor şi îmbinarea armonioasă a culorilor. Al doilea registru înfăţişează pe cei 12 apostoli având deasupra răstignirea Mântuitorului, însoţită de icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul.În  Sfântul altar, pe tâmplă, Dumnezeu Tatăl primeşte jertfa lui Abel, adusă din primii născuţi ai oilor sale şi Avraam, cu privirea fixată spre îngerul Domnului, este oprit să-şi sacrifice copilul, iar Cain se întristează că jertfa lui, adusă din roadele pământului, nu este primită. Pe pereţii absidei sunt zugrăviţi marii ierarhi ai Bisericii: Sfântul Nicolae în veşmintele sale largi, are în faţă pe Sfântul Spiridon, a cărui privire adâncă este îndreptată spre Sfântul Kiril din peretele de sud. De aici şi până la proscomidie, pe peretele de nord, Sfântul Atanisie, în poziţia lui demnă de apărător al ortodoxiei, admiră pe cei trei mari stâlpi ai ortodoxiei: Sfântul Vasile asemenea unui preot pregătit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, Sfântul Grigore cu blândeţea lui şi Sfântul Ioan Hrisostom, de pe buzele căruia, parcă, stă gata să picure cuvinte înţelepte. La proscomidie, momentul îngropării lui Iisus, se desfăşoară în tovărăşia Sfântului Apostol Ioan şi a Sfintei Fecioare. Alte chipuri de sfinţi, cu sufletul mărturisitor şi alte scene cu înfăţişare senină sunt zugrăvite pe boltă, în vecinătatea Sfintei Fecioare, încheind astfel opera de pictură a acestei biserici.

În încheiere specificăm faptul că acest aşezământ bisericesc este declarat monument istoric. Necesitând reparaţii, biserica a fost inclusă în Programul Naţional de Restaurare în anul 1997.Pe parcursul a patru ani fondurile alocate de Ministerul Culturii şi Cultelor au fost folosite pentru realizarea documentaţiei necesare, dar totodată s-a intervenit urgent cu o schelă interioară de susţinere a turlei de pe naos. Ulterior s-a făcut schelă de protecţie în tot lăcaşul de cult, dar s-a realizat şi o nouă fundaţie, în sensul de „sub zidire” a celei existente. Aceste lucrări sunt executate de o firmă specializată, în acest sens, cu sediul în Galaţi. În timp, se va interveni cu întărituri şi la pereţii laterali; se va înlocui acoperişul, cele două turle de pe pronaos vor fi înlocuite cu una singură aşa cum a fost iniţial şi totodată se va interveni şi la ansamblul pictural.Biserica Sf. Nicolae este una din putinele biserici pictate in exterior, din aceasta parte a tarii, fiind un monument de valoare care conserva inca multe din elementele originale. S-au efectuat lucrari de restaurare biserica: desfacere invelitoare din sita, sarpanta, astereala, sarpanta butuc turla, tencuieli de epoca; lucrari de consolidare: confectionare si montare armaturi, cofraje, turnare beton in elemente de consolidare, placare elemente de beton cu zidarie de epoca, elemente din beton armat monolite: centuri, samburi, grinzi, rostuirea zidariei, dornuri, injectari fisuri, desfaceri de tencuieli, sarpanta, invelitoare din sita,protectie antiseptica. Am prezentat acest sf. locas ,in mod detaliat deoarece Biserica Sf. Nicolae este una din putinele biserici pictate in exterior, din aceasta parte a tarii, fiind un monument de valoare care conserva inca multe din elementele originale.Receptia lucrarilorde restaurare la biserica a avut loc in data de 27.11.2007.

Oameni care au fostNu se poate vorbi despre oameni care au fost fara a aminti familiile marilor boieri Saseanu, Catrinoiu, Ionescu, Popescu,Dupa cum este cunoscut ,locuitorii oricarui sat romanesc, erau indrumati condusi de preot, invatator si notar. Dintre indrumatorii spirituali ai acestei comune urmatoarele persoane si-au pus amprenta asupra dezvoltarii si vietii locuitorilor: preot Petrica Constantinescu, si invatatoarea Dochita Predescu.

Horia Constantinescu, preot, istoric Nascut la 8 febr. 1910, în Bâscenii de Jos, jud. Buzău. Studii la Seminarul teologic din Buzău (1922-1930), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1930-1934), Preot în parohiile Ruşăvăţ, Zoiţa şi Mărăcineni, din jud. Buzău, apoi la parohia “Sf. loan” din Buzău, Profesor de Religie la Şcoala normală de băieţi din Buzău (1946- 1948), Cercetări de istorie locale.

Lucrări: Poiana Mărului, în GB, an. XXIII 1964, nr. 5-6, p. 466-500 (în colaborare); Biserica fostei mănăstiri Râmnicu Sărat, în GB, an. XXIV, 1965, nr. 1-2, p. 30-71; O ctitorire a lui Ştefan cel Mare în Tara Românească în GB, an. XXIV, 1965, nr. 7-8, p. 684-690 Biserica din Calvini, în GB, an. XXV, 1966 nr. 7-8, p. 511 -532; Cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe plaiurile Buzăului (Tuârnu), în GB.an.XXVI, 1967,nr. I -2, p. 88-103; Mesteri de biserici buzoieni, în GB, an. XXXIII, 1974, nr.1 -2, p. 133-145; Frescele de la Calvini, în GB, an. XXXIII, 1974, nr. 11 - 12,p. 1105-1111; Biserici de lemn mutate şi strămutate, în GB, an. XXXV, 1976, nr. 5 - 6, p. 565-574; Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene, mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, în vol. Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, Vol. I, Buzău 1983, p. 321 -340; Biserici de lemn din eparhia Buzăului, Buzău, 1987,400 p.

Articole, predici şi versuri în revistele:

„Muguri”,“Îngerul” de la Buzău şi – “Glasul Bisericii”, în diferite periodice buzoiene,

în revista “Apicultura” ş.a.

Dochita Predescu invatatoare la scoala din Bâscenii de Sus intre 1924-1958.Cateve cuvinte scrise de un fost elev al domnisoarei Predescu Dochita.( Costel Voicilas ) reliefeaza caracterul acestui deosebit dascal.

In toti cei douazeci de ani in care am trecut prin toate formele de invatamant nu mi-a fost dat sa intalnesc o alta persoana care sa fi avut macar doua treimi din calitatile acelei minuni de om. Cu o delicatete rara ne-a stapanit pe toti ca-mi aduc aminte cum nu stiu din ce cauza, in aceiasi clasa invatam toti elevii de la clasa intaia la a patra.( nota: Toti invatatorii barbati erau pe front si ramasese singurul cadru didactic si director iin acelasi timp in decursul intregului razboi ). Cum la acea vreme nu se scosese bataia din programul de invatamant si dansa putea sa ne-o aplice la nevoie dar nuiaua de alun de care nu ne atingeam a stat linistita acolo langa catedra in toti cei patru ani. Niciodat nu ne-a dat drumul in recreatii pana nu ne-a intrebat daca vreunul are cumva probleme de sanatate si nu ne-a spus sa nu facem galagie prea mare ca ne aude lumea din strada si ca noi ne aflam la scoala nu pe prundul garlii unde aveam voie sa facem orice care nu ne dauna sanatatii. Scrisul caligrafic al domnisoarei pe care ni l-a impus si noua spunea totul despre ce suflet nobil avea. Ce fior mi-a trecut prin corp atunci cand domnisoara mi-a luat mana cu condeiul si mi-a ajutat sa scriu este greu de explicat dar mi-am impus ca sa nu mai fie nevoie si a doua oara considerand ca nu-I frumos si apoi nu voiam sa fiu eu cel de care sa se fi facut glume. Spuneam ca am invatat in aceiasi clasa cu cei mai mari si cred ca pe unii dintre noi ambitia ne-a facut sa fim atenti si chiar sa invatam de la ei. Asa am invatat inainte de a fi ajuns la stadiul lor si ceva din tabla inmultirii si cum se lectureaza o pagina si cum se compune o poveste.

Am iubit acea fiinta ca pe propria mama pentru tot ce a facut in folosul nostru pentru viitorul nostru. Nu stiu daca la vreo ocazie canta dar va asigur ca avea calitati vocale deosebite cu care ne-a atras si mai mult. Corul nostru de elevi avea sa fie apreciat dupa cum ne-am prezentat la serbari sau in zilele de 10 Mai la biserica atunci cand imbracati frumos cu steagul tricolor purtat de unul mai puternic dintre noi mergeam

sa ne exprimam si noi recunostinta fata de tara si inaintasii nostri.

Pe drumul de dupa clasa a patra tot dansa a fost cea care ne-a luat de maini si ne-a predat directorului de la elementara din Calvini pe care l-a rugat sa ne calauzeasca cu blandete stiindu-ne firile si puterile intr-ale invatatului.

ScoalaPrima şcoală a fost construită la sfârşitul anului 1840 şi era acoperită cu ciamur de pământ şi paie. Abia în decembrie 1843 Petru Ion este numit primul învăţător din sat, după ce absolvise „Şcoala Publică” din Vălenii de Munte, condusă de profesorul David Almăşan.Ar fi greu de enumerat toţi oamenii de seamă a căror contribuţie la ridicarea nivelului cultural al comunei Calvini a fost ca o pată de lumină pe harta întunecată a istoriei acestor meleaguri.In prezent sunt 4 scoli cu clase de la I la VIII si 4 gradinite.Scoala din Bâscenii de sus se poate mandri cu premiile I obtinute la concursuri de teatru in limba franceza( profesara Dogaru Eugenia)

DE COMPLETATcu date despre scoala

Bibliografie selectiva[i] prof. dr. Emilian Popescu, Creştinismul în Eparhia Buzăului până în secolul al VII-lea, în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, vol. I, pag. 259[ii]pr. prof. dr. I. G. Coman, Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romano şi creştină în regiunea râului Mousaios – Buzău, după mărturii patristice şi aheologice în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, vol. I, 1983, pag. 238 [iii] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261[iv] Filostorgius, Hist. eccl., II, 5, în FHDR, II, Buc., 1970, p. 201, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261[v] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261[vi] Herwing Wolfram Geschichte der Goten. Von den …, München, 1979, p. 64 – 66, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 263[vii] prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 264[viii] Socrate Hist. eccl, II, 41, apud. prof. dr. Emilian Popescu,

op. cit., p. 265[ix] Ibidem[x] Ibidem[xi] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 239[xii] Fr. Kaufmann, Aus der Schul Strassburg, 1899, p. 75, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 267[xiii] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241[xiv] H. Delahaye apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241[xv] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 242[xvi] Sf. Epifanie, Contra tuturor ereziilor, apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 242[xvii] pr. prof. I. Rămureanu, Mişcarea Audienilor în Dacia Pontică şi nord dunăreană, sec. IV – V, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI, nr. 9-10/1978, p.1053-1070[xviii] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 243[xix] Idem, Misionari creştini în Scytia – Minor şi Dacia în

secolele III-IV, p. 269[xx] Scrisoarea Bisericii din Gothia…, p. 2, 3, 4, apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 248[xxi] pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 249

[xxii] Emilian Popescu, op. cit., p. 249[xxiii] Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri quisupersunt, apud. pr. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 245[xxiv] G. Popa – Lisseanu, Românii în izvoarele istorice medievale, Bucureşti, 1933, p. 43 - 44[xxv] Ibidem, p. 55 [xxvi] M. M. Marinescu apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 246[xxvii] Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului, în „Glasul Bisericii” XXXIII, nr. 5-6/1974[xxviii] Ibidem, p. 514[xxix] Ibidem, p. 509[xxx] Emilian Popescu, Inscripţiile din sec. IV- XIII, descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 414[xxxi] Emilian Popescu, op. cit., p. 414 şi 415[xxxii] N. Iorga, Trei biserici de sat muntene: Pietroşiţa, Calvini şi Cremenaria, în „Buletinul Comisiei Monumentelor istorice”, an XXIX, 1931, p. 49.[xxxiii] B. Iorgulescu, Dicţionar Geografic, statistic, economic şi istoric, Bucureşti 1892, p. 136; G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu, Marele dicţionar al României, vol. I, Bucureşti, Ed. Socek, 1902, p. 81. [xxxiv] G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 201.[xxxv] C. Moisil, Staţiuniile preistorice, în BCMI, an III, nr. 10, Bucureşti, p. 922.[xxxvi] Al. Lepădatu, Două vechi cetăţi româneşti: Poienarii şi Dâmboviţa, în BCMI, an III, 1910, p. 178.[xxxvii] I. Bogdan, Relaţiile Tării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în secolele al XV-lea – al XVI-lea, vol. I, 1413-1508, Bucureşti, 1905, p. 39.[xxxviii] Colecţia de documente a familiei C-tin Săseanu,

Documentul 13.[xxxix] Ibidem, doc. 14[xl] Ibidem.[xli] Ibidem[xlii] Ibidem, doc. 2.

[xliii] Numele acesta este consemnat şi într-un hrisov din anul 1569, ca soţie a clucerului Vlaicu din satul Cislău, dar care, din motive necunoscute, se călugărise apud. Pr. Hr. Constantinescu op.cit., p. 512, notă 12(Pr. Hr. Constantinescu Biserica din Calvini – monument de artă puţin cunoscut în G.B. anul XXV, nr. 5-6 1966, p. 512.).[xliv] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2 apud. Pr. Hr. Constantinescu op.cit., p. 512.[xlv] Ibidem, doc. 4.[xlvi] Ibidem, doc. 5.[xlvii] Arhivele Statului Bucureşti Mînâstirea Banu, Pachetul XIX,

Doc. 6.[xlviii] Idem Episcopia Buzăului Pac. XI, Doc. 6.[xlix] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2.[l] Ibidem, doc. 7.[li] Ibidem, doc. 8.[lii] Ibidem, doc. 9.[liii] Arhivele Statului Bucureşti Sfinţii Apostoli, Pac. III, Doc. 14.[liv] Ibidem.[lv] Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 13.[lvi] Ibidem, doc. 15.[lvii] Ibidem, doc. 10.[lviii] Ibidem, doc. 11.[lix] Ibidem, doc. 12.[lx] Ibidem, doc. 14.[lxi] Ibidem, doc. 16.[lxii] Însemnare de mână cu litere chirilice, aflată pe un Octoih

datat 1742.[lxiii] Pr. Horia Constantinescu Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de Jos(Buzău), în „Îngerul”, an IX, nr. 6 – iunie 1937, p. 314[lxiv] O notiţă găsită pe un Moliftelnic, care acum se găseşte în muzeul d-lui prof. N. Iorga din Vălenii de Munte apud pr. H. Constantinescu, Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de Jos în „Îngerul” an IX, nr. 7 –8, 1937, p. 399, nota 54[lxv] pr. H. Constantinescu, op. cit., p. 516[lxvi] Această carte a aparţinut vechii bisericuţe de lemn şi a fost cumpărată de ctitorul ei, protopopul Mihai Săseanu în anul 1742; în anul 1931 N. Iorga, vizitând actuala biserică, a luat şi această carte şi a dus-o în muzeul din Vălenii de Munte, apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516, nota 39

[lxvii] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516[lxviii] Urmele caselor acestuia se văd şi azi; peretele lor din parte de nord este integrat în împrejmuirea bisericii[lxix] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516 - 517[lxx] B. Iorgulescu, op. cit., p. 44[lxxi] N. Iorga, op. cit., p. 49[lxxii] Grigore Ionescu Istoria arhitecturii în România, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Buc., p. 212[lxxiii] pr. H. Constantinescu, Vechi biserici de lemn de pe Bâsca Chiojdului în „Îngerul” an X, nr. 3 – martie 1938, p. 225[lxxiv] O însemnare cu litere chirilice, de pe un Minei fără început, lămureşte problema originii fam. Săseanu, în sensul că un Radu Mărgineanu din Săsenii Nişcovului, de lângă oraşul Buzău, se stabileşte la începutul veacului al XVII-lea, în satul Calvini, fără să-şi uite numele locului de unde a plecat; apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 520, nota 48[lxxv] Aninosa este una şi aceeaşi localitate cu satul Cislău, care era sediu al unei protoierii şi ca loc al unui schit, ctitoria puternicului boier Vlaicu Vistiernicul, din Runceni (Cislău), căsătorit cu jupâneasa Neaga şi a fost refăcut în anul 1589, de Doamna Neaga, nepoata acestui boier cu soţul ei Mihnea Vodă.[lxxvi] Pisania Bisericii[lxxvii] Ibidem[lxxviii] pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 522[lxxix] N. Ghica – Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, Buc. 1936, p. 12 - 14[lxxx] Ibidem, p. 27 [lxxxi] Această greşeală a fost făcută de răposatul preot D. Constantinescu în anul 1927 apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 27-28 [lxxxii] N. Ghica – Budeşti, op. cit., p. 27 - 28[lxxxiii] Ibidem, p. 28[lxxxiv] Ibidem, p. 28 - 29[lxxxv] Ibidem, p. 35[lxxxvi] Ibidem, p. 25[lxxxvii] Ibidem, p. 21[lxxxviii] Ibidem, p. 21[lxxxix] Ibidem, p. 30[xc] Ibidem, p. 26

[xci] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe plaiurile Buzăului în G.B. XXVI, nr. 1-2, 1967, p. 88[xcii] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181[xciii] N.A. Constantinescu Biserici şi mănăstiri din judeţul Buzău în “Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, XVII, 1924, p. 189 - 190[xciv] P.S. Epifanie Norocel Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Episcopia Buzăului, 1988, p. 148[xcv] Ibidem, p. 149[xcvi] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181[xcvii] C. Gane Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Bucureşti, 1941, p. 77 - 78[xcviii] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 90[xcix] Ibidem [c] Doamna Chiajna îşi căsătorise pe fiul ei Petru cu Elena, fata căpitanului Nicolae Cherepovici din Sibiu, cel ce în anul 1546 venise la Iaşi, ca sol al voievodului Ardealului, la nunta ei cu Mircea Ciobanul – C. Gane, op. cit., p. 82 - 83[ci] Cartea de judecată a lui C. Brâncoveanu, apud. Pr. prof. dr. V. Sibiescu, Paisie Velicicovschi la Schitul Cîrnu în „Istorie şi Spiritualitate la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, 1983, p. 349[cii] Ibidem, p. 350[ciii] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi.., p. 92-93[civ] Aurel V. Vasilescu, Mănăstirea Bradu de pe Nişcov,

Bucureşti, 1937, p. 17[cv] pr. prof. dr. Vasile Sibiescu, op. cit., p. 350[cvi] I. C. Filitti, Biserici şi ctitori, Bucureşti, 1932, p. 11[cvii] Arh. St. Buc., Mănăstirea Ciolanul[cviii] N. Iorga, apud. P. S. Epifanie Norocel, op. cit., p. 162[cix] Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti,

1965, p. 83[cx] Ibidem[cxi] pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 95[cxii] Ibidem, p. 96[cxiii] B. Iorgulescu, op. cit., p. 181[cxiv] P. S. Epifanie, op. cit., p. 164[cxv] Ibidem[cxvi] N. A. Constantinescu, op. cit., p. 190

[cxvii] P. S. Epifanie, op. cit., p. 167[cxviii] G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p.

513[cxix] P. S. Epifanie, op. cit., p. 168[cxx] Şters[cxxi] G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p.

513[cxxii] C. Săndulescu – Verna, Zugravi din Buzău, în „Îngerul”,

1937, p. 555[cxxiii] Vezi nota 24[cxxiv] pr. H. constantinescu, Cel mai vechi…, p. 98[cxxv] P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovski) un desăvârşit monah român, în B.O.R. nr. 1-2, 1975[cxxvi] Ibidem[cxxvii] P. S. Epifanie, op. cit., p. 158[cxxviii] V. Sibiescu, op. cit., p. 351Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzeu. Basil Iorgulescu. București: I.V. Socecu, 1892Preot H Constantinescu : Vechi biserici de lemn de pe Bâsca Chiojdului Documentul meu de la Calvini Maria Ciornei : Marea enciclopedie a geto-dacilor. Bascii pelasgi din Carpati Napoleon Savescu „Noi nu suntem urmasii romei”G.Pruteanu „Listă de cuvinte românești moștenite probabil din limba dacă”