7/22/2019 NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE si Consiliul Europei

http://slidepdf.com/reader/full/nasterea-unitatii-europene-si-consiliul-europei 1/4

NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE 

“Naţiunile suverane din trecut nu mai reprezintă cadrul în care se pot rezolva problemele prezentului. Şi chiar Comunitatea însăşi nu reprezintă decât o etapă spre formele de organizare ale lumii demâine”.1 Încă de la sfârşitul Evului Mediu, au apărut o serie de proiecte de organizare a statelor europene, care aveaudrept scop pacificarea continentului european. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea, marele poet Dante,îşi dorea ca monarhii să se supună împăratului,  pentru a fi asigurată astfel pacea universală. Dar aceastăconcepţie era deja depăşită, având în vedere că suveranii nu îşi mai doreau nici arbitrajul papei, nici cel alîmpăratului. Funcţia de arbitru era concepută deja într -o cu totul altă manieră: astf el, ea ar fi trebuitexcercitată de către un ansamblu de delagaţi ai prinţului. Aceasta era concepţia exprimată de către avocatulfrancez Pierre Dubois la începutul secolului al XIV-lea şi de către regele Boemiei Georges de Podebrady în 1464. Obiectivul unei asemenea propuneri era de a-i apăra pe suverani de pretenţiile imperiale. Din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, propunerile privind unificarea europeană au vizat, înmod constant, problema reglementării conflictelor şi cea a asigurării păcii pe continent.În 1623, Emeric Crucé, contemporanul lui Ludovic al XIII-lea, preot şi profesor de matematici, a publicatlucrarea  Noua Cynee, în cadrul căreia preconiza organizarea păcii universale prin arbitraj. Funcţia dearbitru trebuia îndeplinită de către o adunare permanentă, cu sediul la Veneţia, care ar fi vegheat atât la

menţinerea păcii, cât şi la dezvoltarea schimburilor economice. Toţi prinţii ar fi fost reprezentaţi în aceastăadunare. Mai mult decât atât, această adunare ar fi trebuit să dispună şi de o armată proprie, care ar fivegheat la respectarea deciziilor acesteia.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, în lucrarea sa Grand Dessein (Marele proiect), sugeracreerea unei <<Republici prea creştine>> condusă de către un <<Mare Consiliu al Europei>>. Potrivitacestui proiect, Europa ar fi trebuit reorganizată în 15 state, cu forţe egale, ai căror delegaţi formau unconsiliu general, însărcinat cu arbitrajul şi dispunând de forţe armate. 

În 1625, juristul olandez Hugo Grotius propunea crearea unei <<Societăţi a Naţiunilor>>. Printre propunerile sale regăsim şi ideea înfiinţării unor <<adunări în cadrul cărora litigiile dintre puterile creştinesă fie judecate de către acelea dintre ele care nu sunt implicate în conflict, cu scopul de a găsi mijloacele

 prin care părţile aflate în litigiu să fie obligate să încheie pace în condiţii rezonabile>>. Putem constata,

astfel, faptul că ideea arbitrajului a apărut pentru a evita apelul la forţa armată în cazul unor conflicte. Deasemenea, tre buie reţinută promovarea noţiunii novatoare de <<societate a naţiunilor>>, adică de grupareorganizată de state. 

William Penn, cel care va fi legislatorul viitorului stat american Pennsylvania, propunea în al său Eseu pentru pacea prezentă şi viitoare a Europei (1693), un proiect extrem de modern. În primul rând, el preconiza existenţa unei Diete europene compusă din reprezentanţii statelor de pe continent. Deciziiletrebuiau luate cu o majoritate de trei sferturi, ceea ce dădea o lovitură ideii de suveranitate naţională. Dietadispunea de o forţă armată, care garanta respectarea deciziilor luate în cadrul acesteia. Cheltuielile cuînarmarea trebuiau reduse, în timp ce comerţul trebuia dezvoltat. 

Abatele de Saint-Pierre  a urmat aceeaşi linie, atunci când a prezentat, în 1713, al său  Proiect

 pentru instaurarea păcii perpetue în Europa. În cadrul proiectului se propunea creerea unei “uniuni

 pemanente şi perpetue între suveranii semnatari, cu scopul de a asigura o pace neschimbată în Europa”.Acesta promova, de asemenea, ideea unui Senat european cu competenţe legislative şi judiciare, caredispunea de o armată comună. Abatele de Saint-Pierre a fost cel care a proiectat un sistem de securitatecolectivă care să garanteze existenţa şi integritatea statelor partici pante.

Jeremy Bentham a redactat în 1789 (şi publicat în 1839) Planul unei păci universale şi perpetue.Autorul sublinia în cadrul acestei lucrări importanţa presiunii exercitate de către opinia publicăinternaţională. De aceea, el sugera crearea unei Diete, care ar fi trebuit să se mărginească la a da sfaturi şi aemite opinii despre problemele de interes comun, presiunea opiniei publice fiind considerată suficient de

 puternică pentru a transpune aceste sfaturi în realitate. Filozoful german Emmanuel Kant propunea, de asemenea, un  Proiect de pace perpetuă, în 1795.

El preconiza înfiinţarea unei <<Societăţi a Naţiunilor>>, bazată pe un <<Stat de drept>> internaţional.

Kant este primul care întreprinde un studiu ştiinţific asupra cauzelor războiului. De asemenea, prin faptulcă “impune exigenţa conformităţii constituţionale statelor membre a <<Societăţii Naţiunilor>>, el leagă

 pentru prima dată democraţia şi internaţionalismul”. El întrevedea, ca un prim pas pentru realizarea

1 J. Monnet, <<Memorii>>, p. 617.

7/22/2019 NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE si Consiliul Europei

http://slidepdf.com/reader/full/nasterea-unitatii-europene-si-consiliul-europei 2/4

 proiectului său, constituirea unei alianţe confederative între statele suverane. Această alianţă trebuia să se bazeze pe o constituţie indisolubilă, astfel ca membrii alianţei să nu se disperseze. În momentul prăbuşirii Imperiului napoleonian (1814), contele de Saint-Simon îşi publica celebra operă

 Despre reorganizarea Societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele necesare grupării

 popoarelor Europei într-un singur corp politic, păstrând independenţa naţională a fiecăruia. Prin aceastăoperă, autorul se afirmă ca un precursor al  federalismului european, el preconizând înfiinţarea de<<instituţii comune>>. Conceptul de Statele Unite ale Europei a fost formulat în anul 1847 pentru a fi reluat mai apoi Victor Hugo.După cum îi scria Saint-Simon acestuia, <<va veni o zi când bombele vor fi înlocuite […] cu venerabilularbitraj al unui Mare Senat suveran, care va reprezenta pentru Europa, ceea ce reprezintă Adunarealegislativă pentru Franţa>>. Victor Hugo a fost cel care a prezidat <<Congresul Prietenilor Păcii>>, în anul1849, în cadrul căruia a lansat un apel pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. 

În anul 1923 a luat fiinţă, la iniţiativa contelui austro-ungar Coudenhove-Kalergi, Uniunea paneuropeană, care şi-a ţinut primul congres în anul următor, la Viena. Manifestul paneu ropean adoptat laViena preconiza “gruparea tuturor statelor democratice de pe continent într -o grupare politică şi economicăinternaţională>>. Aceasta era văzută ca şi calea necesară de salvare a Europei Occidentale. 

Cele două concepţii privitoare la construcţia Europei sunt extrem de bine prezentate de cătreCharles Zorgbibe în lucrarea sa dedicată istoriei construcţiei europene. Pe de o parte, se propunea soluţiaunei simple colaborări, care să nu aducă atingere suvernităţilor statale deja existente. Pe de altă parte, însă,se propunea depăşirea suveranităţilor naţionale printr -un proces de unificare, de <<integrare>>.

La nivel interguvernamental, singura concepţie exprimată în sânul comunităţii politice europeneinterbelice, a fost cea a unei prudente cooperări între state. De exemplu, Edouard Herriot, propunea ideeaunei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană creată dupămodelul Uniunii panamericane, cu conferinţe periodice şi cu un secretariat permanent. La 5 septembrie 1929, Aristide Briand, cel care a fost artizanul, împreună cu Gustav Stresemann,reconcilierii franco-germane şi ministrul Afacerilor externe din 1925, propunea de la tribuna Societăţii

 Naţiunilor,  Memorandumul asupra organizării unui regim al Uniunii federale europene, care avea dreptscop pe termen lung “ stabilirea unei pieţe comune pentru creşterea la maxim a bunăstării umane peansamblul teritoriilor comunităţii europene”. 

Din păcate, textul nu lasă loc nici unei posibilităţi de realizare concretă, în mare măsură datorităambiguităţii propunerilor franceze. Astfel, Briand însuşi afirma faptul că “înţelegerea dintre naţiuni trebuierealizată pe planul suveranităţii absolute şi a independenţei politice neştirbite”. În plus, criza economică dinEuropa făcea iluzorie orice iniţiativă de unificare, deoarece silea ţările de pe continent să-şi închidăfrontierele, în timp ce planul Briand se baza tocmai pe aspectul economic. Briand declara că ideeaeuropeană, “care a bântuit imaginaţia filosofilor şi poeţilor […], această idee a progresat în spirite”, pentrua adăuga mai apoi: “Cred că între popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei,trebuie să existe un fel de legătură federală”. Totuşi, această “legătură federală” nu trebuie “să aducăatingere suvernităţii vreunei naţiuni care ar putea să facă parte dintr -o astfel de asociaţie”. Exista, astfel, ocontradicţie evidentă între legătura federală şi suveranitatea naţională. 

Cu toate acestea, anii ’30 au fost marcaţi de efortul de reflexie al intelectualilor din cadrul “noii

Ordini” şi din grupul personalist animat de către Emmanuel Mounier şi revista  Esprit . Toţi aceştiintelectuali contestau <<Statul- Naţiune>> şi preconizau realizarea unei federaţii supranaţionale.Alexis Léger, secretarul general de la Quai d’Orsay, a redactat şi a prezentat în cadrul adunării Societăţii

 Naţiunilor, la 1 mai 1930, un memorandum privitor la <<Uniunea federală europeană>>, act care dădeaîntâietate acţiunii politice, înaintea oricărei tentative de apropiere a economiilor europene. Idee unuifederalism european a ridicat numeroase obiecţii în mediile guvernamentale. Astfel, dintre membriiSocietăţii Naţiunilor, doar Iugoslavia şi-a exprimat adeziunea la acest proiect. Anglia s-a mărginit la ainvoca legăturile sale speciale cu Commonwealth-ul. Alegerile din 14 septembrie 1930 din Germania suntcele care marchează primele succese ale lui Hitler. După cum afirmă mai mulţi istorici “o uniuneeuropeană nu mai era de conceput, din momentul în care Germania nu se mai arăta a fi cooperantă”. 

În ceea ce priveşte concepţia federalistă, am menţionat deja iniţiativa contelui Coudenhove-

Kalergi. În manifestul său intitulat Paneuropa, el scria că: “problema Europei se poate rezuma în douăcuvinte: unificare sau prăbuşire”. El şi-ar fi dorit o “Paneuropă”, care să dispună de un Consiliu compusdin delegaţii statelor membre, o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale şi o Curte de justiţie. Ceeace era necesar pentru ca acest proiect să reuşească, era convingerea clasei conducătoare. Aceasta datorită

7/22/2019 NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE si Consiliul Europei

http://slidepdf.com/reader/full/nasterea-unitatii-europene-si-consiliul-europei 3/4

faptului că mediile intelectuale, economice şi politice erau cele mai sensibile la ideea europeană. Lacongresul de constitutire a Uniunii paneuropene, care a avut loc la Viena, în anul 1926, au fost prezente2000 de persoane.

Ch. Zorgbibe ne prezintă un actor mai puţin cunoscut, respectiv danezul Heerford, cel care a publicat în anul 1924 un eseu intitulat  Europa Communis. În cadrul acestui eseu, el critică Societatea Naţiunilor, datorită incapacităţii sale de a interzice cu adevărat recursul la război. În opinia sa, Societatea Naţiunilor “nu are valoare reală ca şi instrument de menţinere a păcii”. În acelaşi timp, Heerford descriainstituţiile “Europei Communis”, viitorul stat federal european. Astfel, el ar fi dispus de o adunareinterparlamentară, un directorat compus din şefii de stat şi care dispunea de drept de veto, precum şi unminister federal responsabil în faţa Adunării. Autorul va merge chiar şi mai departe, reflectând asupra

 posibilităţii unui regim special pentru agricultură şi a unei perioade de tranziţie înaintea realizării uneiuniuni vamale.

După cel de-al doilea război mondial,  Proiectul de declaraţie  al rezistenţelor europene  a fostelaborat la Geneva, în 1944. Acest proiect punea accent pe u rmătoarea constatare: “Pe durata unei singuregeneraţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale, care au avut înainte de toate drept cauzăexistenţa pe acest continent a treizeci de state suverane. Este important ca această situaţie anarhică să  fieremediată prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”. 

În octombrie 1942, Winston Churchill  i-a adresat lui Anthony Eden un memorandum privind“Statele Unite ale Europei”. Omul de stat britanic va reveni asupra acestei teme în cadrul unei conferinţeţinute la Universitatea din Zurich, pe 19 septembrie 1946. El propunea crearea Statelor Unite ale Europeicu scopul precis de a “reconstitui familia europeană şi de a-i furniza structura care să-i permită să trăiascăşi să se dezvolte în pace, securitate şi libertate”. 

Opoziţia dintre cele două concepţii de realizare a Europei unite au devenit evidente în cadrulCongresului Europei, convocat la La Haye de către “Comitetul Internaţional de Coordonare pentru Europaunită”, în perioada 7-11 mai 1948. Acest Congres a reunit un mare număr de personalităţi politice, dinmediul economic, precum şi din societatea civilă. Era vorba de iniţiativa mai multor mişcări, naţionale şiinternaţionale, care militau pentru ideea europeană, cu scopul de a exercita o presiune asupra guvernelor

 pentru a le determina să se angajeze în proiectul unificării europene. În ceea ce priveşte forma pe caretrebuia să o ia viitoarea Europă, părerile participanţilor au fost împărţite. Pe de o parte, se aflau adepţii unei

“federaţii europene”, cu o constituţie, cu transferul competenţelor statelor naţionale către puterea federală, precum şi cu o adunare aleasă prin sufragiu universal direct (concepţie susţinută de către francezi). Pe dealtă parte, exista posibilitatea unei cooperări interstatale, clasice (concepţie susţinută de către britanici).Congresul Europei va reuşi să concilieze cele două teze şi nu va rămâne fără urmări. Guvernul   francez,sprijinit de către Belgia, va propune statelor europene crearea unei organizaţii care avea drept obiectiv

 punerea în aplicare a obiectivelor de la La Haye. Negocierile se vor finaliza prin semnarea la Londra atratatului care instituia Consiliul Europei, la 5 mai 1949.

CONSILIUL EUROPEI2 

Scopul statutar al Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi“cu scopul de a apăra şi promova ideile şi principiile care reprezintă patrimoniul lor comun şi de a favoriza

 progresul lor economic şi social” prin organizarea de dezbateri, încheierea de acorduri şi adoptarea deacţiuni comune. Aria de competenţă a acestei instituţii se extinde asupra “domeniilor economic, social,ştiinţific, juridic şi administrative precum şi apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale”. Condiţiile de aderare pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru alConsiliului Europei sunt:

● să fie o democraţie pluralistă; ● să asigure întâietatea dr eptului;● să respecte drepturile omului.Statele membre ale Consiliului Europei sunt ataşate “valorilor spirituale şi morale care constituie

 patrimoniul comun a popoarelor lor şi care stau la baza principiilor de libertate individuală, de libertate politică şi de întâietate a dreptului pe care se fundamentează orice democraţie veritabilă” (din statut). 

Consiliul Europei, care grupa la început doar zece state membre, numără în prezent 47 de state. Procesul deaderare începe, în general, printr-o cerere adresată Secretariatului general al Consiliului Europei, care otransmite Comitetului de miniştri pentru examinare. Acesta se consultă cu Adunarea parlamentară, care, la

2 Site-ul oficial al Consiliului Europei propune o pr ezentare completă a acestei Instituţii: http://www.coe.int 

7/22/2019 NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE si Consiliul Europei

http://slidepdf.com/reader/full/nasterea-unitatii-europene-si-consiliul-europei 4/4

rândul său, lansează o anchetă pentru a afla dacă ţara candidată îndeplineşte condiţiile cerute. O altă regulăcare se va impune este aceea de a cere tuturor noilor candidaţi să adere la principiile Convenţiei europene aDrepturilor Omului. În funţie de rezultatele anchetei întreprinse de Adunare, Comitetul de miniştri vadecide dacă va invita sau nu statul respectiv să devină membru cu drepturi depline. Pentru a facilita procesul de aderare al ţărilor din Europa Centrală şi de Est, Adunarea a instituit în anul1989 statutul de invitat special aplicabil tuturor adunărilor legislative naţionale   ale statelor europenenemembre care au ratificat sau a au aderat la Actul final de la Helsinki. Invitaţii speciali au numeroasedrepturi, atât în cadrul Adunării cât şi a comisiilor (excepţie făcând comisiile permanente, de regulament şide buget), însă nu au dreptul să voteze şi să se prezinte la alegeri. 

1.2.1. Secretariatul Consiliului Europei

Potrivit statutului Consiliului Europei, Secretariatul este alcătutit dintr -un Secretar general, un Secretargeneral adjunct şi din personalul necesar. Secretarul general şi secretarul general adjunct sunt numiţi decătre Adunarea Consultativă la recomandarea Comitetului de miniştri. Atribuţiile membrilor Secretariatuluiau un caracter exclusiv internaţional. Ei îşi desfăşoară activitatea în incinta sediului Consiliului(Starsbourg). Secretariatul general este responsabil de activitatea Secretariatului în faţa Comitetului deminiştri. Secretariatul mai furnizează, de asemenea, Adunării consultative servicii administrative şi altetipuri de servicii de care ar putea avea nevoie.

1.2.2. Organismele statutare ale Consiliului Europei

Consiliul Europei este alcătuit din două organisme statutare: Comitetul de miniştri (alcătuit din miniştriiAfacerilor externe, dar care se reuneşte, de obicei, la nivelul delegaţilor acestora) şi Adunarea

 parlamentară, care reprezintă forţele politice din statele membre. 

■ Comitetul de miniştri al Consiliului Europei Comitetul de miniştri reprezintă instanţa decizională a Consiliului Europei. El este alcătuit din miniştriiAfacerilor externe din toate statele membre sau din reprezentanţii lor permanenţi de la Starsbourg.Comitetul de miniştri se vrea a fi locul unde se elaborează răspunsurile europene la provocările lansate de

către societăţile de pe continentul nostru. El este şi păzitorul, alături de Adunarea parlamentară, valorilor pecare îşi fundamentează existenţa Consiliului Europei. În fine, el are şi misiunea de a urmări respectareaangajamentelor luate de către statele membre.Comitetul de miniştri controlează executarea hotărâri lorCurţii europene a Drepturilor Omului, de către statele membre. Aceasta este, de fapt, funcţia sa esenţială.El adoptă o rezoluţie finală pentru a soluţiona fiecare problemă pe care o are în dezbatere.Comitetul deminiştri este obligat, prin Statut, să adreseze Adunării parlamentare, în fiecare din sesiunile sale, raporturide activitate, însoţite de documentaţia necesară. Aceste raporturi sunt cunoscute sub numele de<<Raporturi statutare>>. Din anul 2000, informarea Adunării parlamentare se face sub f orma unui raportde activitate, conţinând o comunicare scrisă şi o comunicare orală. 

■ Adunarea parlamentară a Consiliului Europei 

Prima sesiune a Adunării Parlamentare a avut loc la 10 august 1949. Ea a fost creată pe baza unui tratatinterguvernamental. Ea poate fi considerată ca fiind cea mai veche adunare parlamentară pluralistăinternaţională alcătuită din deputaţi aleşi în mod democratic.Aşa cum este subliniat şi pe site-ul oficial alConsiliului Europei, Adunarea sa parlamentară, în calitate de organ parlamentar internaţional, a dat dovadăde o mare flexibilitate şi adaptabilitate faţă de evoluţia Europei şi în particular faţă de bulversările istoricecare s-au produs în cursul ultimilor 50 de ani. Nici un alt forum parlamentar internaţional nu este atât de

 bine pregătit precum Adunarea parlamentară pentru a integra noile democraţii din Europa centrală şirăsăriteană în familia celorlaltor democraţii europene. Rolul său este de a contribui la pregătirea ţărilorcandidate pentru aderare şi de a încuraja evoluţia democratică a statele membre. Fără îndoială, Adunarea

 parlamentară, care, regrupează în mod progresiv toate ţările Europei geografice, “rămâne cel mai buninstrument de cooperare europeană, pe cea mai largă scară posibilă, respectând criteriile fundamentale ale

democraţiei pluraliste, ale întâietăţii dreptului şi ale drepturilor omului”.