• O f JEAN PIAGET

NAŞTEREA INTELIGENŢEI

LA COPIL T r a d u c e r e d in l imba f r a n c e z ă

d e D A N R A U T U

E D I T U R A D I D A C T I C A Ş I P E D A G O G I C Ă B U C U R E Ş T I , 1973

ales receptive, şi o „activitate perceptivă" care leagă Intre ele aceste percepţii în spaţiu şi în timp după anumite legi remarcabile (în special o mobilitate şi o reversibilitate care cresc odată cu vîrsta). Or, această activitate perceptivă, par­ţial neglijată de teoria formei, nu este decît o manifestare a activităţilor senzorio-motorii a căror expresie o constituie inteligenţa preverbală. în elaborarea schemelor senzorio-mo­torii din primul an, există deci, fără îndoială, o interacţiune strînsă între percepţie şi inteligenţă în formele lor cele mai elementare.

JEAN PIAGET

I N T R O D U C E R E

PROBLEMA BIOLOGICĂ A INTELIGENŢEI

La începutul unui studiu despre naşterea inteligenţei se pune în mod necesar problema raporturilor dintre raţiune şi organizarea biologică. Este adevărat că o asemenea discuţie nu ar putea duce în prezent la nici o concluzie pozitivă, dar în loc de a accepta în mod implicit influenţa uneia dintre cele cîteva soluţii posibile ale acestei probleme, este preferabil să alegem cu toată luciditatea, pentru a desprinde postulatele de la care pornim în cercetarea noastră.

Inteligenţa verbală sau reflexivă se bazează pe o inteli­genţă practică sau senzorio-motorie, care se sprijină, la rîn-dul ei, pe deprinderile şi asociaţiile dobîndite pentru a le combina din nou. Acestea presupun, pe de altă parte, siste­mul reflexelor a căror conexiune cu structura anatomică şi morfologică a organismului este evidentă. Există deci o anu­mită continuitate între inteligenţă şi procesele pur biologice ale morfogenezei şi adaptării la mediu. Care este semnifica­ţia ei?

De la bun început, este evident că anumiţi factori eredi­tari condiţionează dezvoltarea intelectuală. Dar aceasta se poate interpreta în două sensuri care, din punct de vedere biologic, sînt atît de diferite încît confundarea lor este proba-

9

bil ceea ce a împiedicat să se facă lumină în dezbaterea clasică asupra ideilor înnăscute şi chiar asupra aprioricului epistemologic.

Factorii ereditari din primul grup sînt de ordin structural, fiind legaţi de constituţia sistemului nostru nervos şi a or­ganelor noastre de simţ. Astfel, noi percepem unele radiaţii fizice, dar nu pe toate, percepem numai corpurile aflate la o anumită scară etc. Or, aceste date structurale influenţează construirea celor mai fundamentale noţiuni. De pildă, intui­ţia pe care o avem despre spaţiu este cu siguranţă condiţio­nată de datele structurale, chiar dacă prin gîndire reuşim să elaborăm spaţii transintuitive şi pur deductive.

Aceste caractere de tipul întîi, furnizînd inteligenţei structuri utile, sînt deci în esenţa lor limitative, spre deose­bire de factorii din grupul al doilea. Printre toate percepţiile care ar putea fi concepute, percepţiile noastre nu sînt de-cît ceea ce sînt. Spaţiul euclidian legat de organele noastre nu este decît unul dintre acelea care se adaptează la expe­rienţa fizică. Dimpotrivă, activitatea deductivă şi organizato-rie a raţiunii este nelimitată şi conduce, prin excelenţă, în domeniul spaţiului, la generalizări care depăşesc orice intui­ţie. Aşadar, deşi această activitate este ereditară, caracterul eredităţii are aici un sens cu totul diferit: va fi vorba, în cazul acestui al doilea tip, de o ereditate a funcţionării în­săşi şi nu de transmiterea cutărei sau cutărei structuri. Toc­mai în acest al doilea sens, H. Poincare a putut să considere noţiunea spaţială de „grup" ca fiind apriorică, întrucît este legată de activitatea însăşi a inteligenţei.

Cît despre ereditatea inteligenţei ca atare, regăsim aceeaşi distincţie. Pe de o parte, o chestiune de structură: ,.ereditatea specială" a speciei umane şi a „descendenţei" ei particulare comportă anumite niveluri de inteligenţă, su­perioare aceluia al maimuţelor etc. Pe de altă parte însă, ac­tivitatea funcţională a raţiunii (acel ipse intellectus care nu provine din experienţă), este în mod evident legată de „ereditatea generală" a organizării vitale însăşi: după cum organismul nu s-ar putea adapta variaţiilor înconjurătoare dacă nu ar fi fost deja organizat, tot astfel şi inteligenţa nu ar putea sesiza nici un dat exterior fără anumite funcţii de coerenţă (al căror ultim termen este principiul non-contra-

10

•dicţiei), de stabilire de legături etc. care sînt comune ori­cărei organizări intelectuale.

Or, acest al doilea tip de realităţi psihologice ereditare are o importanţă capitală pentru dezvoltarea inteligenţei, într-adevăr, dacă există efectiv un nucleu funcţional al orga­nizării intelectuale care provine de la organizarea biologică în ceea ce are ea mai general, este evident că acest inva­riant va orienta ansamblul structurilor succesive pe care ra­ţiunea le va elabora în contactul ei cu realul: el va avea astfel rolul pe care filosofii l-au atribuit aprioricului, adică va impune structurilor anumite condiţii necesare şi ireducti­bile de existenţă. Numai că uneori s-a greşit considerîndu-se aprioricul ca ceva ce constă din structuri gata făcute şi date de la începutul dezvoltării, cînd în realitate, deşi el se im­pune doar treptat conştiinţei, datorită elaborării unor struc­turi din ce în ce mai adaptate funcţionării însăşi, invariantul funcţional al gîndirii operează începînd cu stadiile cele mai primitive. Aşadar, aprioricul se prezintă sub formă de struc­turi necesare numai la capătul evoluţiei noţiunilor şi nu la începutul lor; deşi ereditar, aprioricul se află deci la anti­podul a ceea ce odinioară se numeau „idei înnăscute".

Cît despre structurile de tipul întîi, ele amintesc mai de­grabă de clasicile idei înnăscute, ceea ce a făcut posibilă reînvierea nativismului în legătură cu spaţiul şi cu percepţiile „bine structurate" ale gestaltismului. Dar, spre deosebire de invarianţii de ordin funcţional, aceste structuri nu au nimic necesar din punctul de vedere al raţiunii: nu sînt decît nişte date interne, limitate şi limitative, pe care experienţa exte­rioară şi mai ales activitatea intelectuală le vor depăşi ne­încetat. Dacă ele sînt într-un sens înnăscute, nu au ni­mic aprioric în înţelesul epistemic al termenului.

Să analizăm mai întîi invarianţii funcţionali, apoi (în § 3) vom discuta problema pe care o pune existenţa structurilor ereditare speciale (structurile de primul tip).

§ 1. INVARIANŢII FUNCŢIONALI AI INTELIGENŢEI ŞI ORGANIZAREA BIOLOGICA. — Inteligenţa^ este o adaptare. Pentru a sesiza relaţiile ei cu viaţa î n ^ n e r a î , tre­buie să precizăm deci ce relaţii există între organism şi mediul ambiant. Într-adevăr, viaţa este o creaţie continuă de forme din ce în ce mai complexe şi o echilibrare progresivă a

11

acestor forme cu mediul. A spune că inteligenţa este un caz particular al adaptării biologice înseamnă deci a presupune că ea este mai presus de orice o organizare şi că funcţiunea ei constă în structura universul aşa cum organismul structu­rează mediul imediat. Pentru a descrie mecanismul funcţional al gîndirii în termeni biologici adevăraţi, va fi suficient deci să degajăm invarianţii comuni tuturor structurărilor de care este capabilă viaţa. Ceea ce trebuie tradus în termeni de adaptare nu sînt ţelurile particulare pe care le urmăreşte inteligenţa practică la începuturile ei (aceste ţeluri se vor extinde ulterior pînă la a cuprinde întreaga cunoaştere), ci raportul fundamental propriu cunoaşterii însăşi: raportul dintre gîndire şi lucruri. Organismul se adaptează constru­ind pe plan material forme noi pentru a le insera în formele universului, iar inteligenţa prelungeşte această creaţie con­struind pe plan mintal structuri susceptibile de a fi aplicate structurilor mediului. într-un sens şi la începutul evoluţiei mintale, adaptarea intelectuală este deci mai restrînsă decît adaptarea biologică, dar continuînd adaptarea biologică, ea o depăşeşte într-o măsură nelimitată: dacă, din punct de ve­dere biologic, inteligenţa este un caz particular al activită­ţii organice şi dacă lucrurile percepute sau cunoscute sînt o parte restrînsă a mediului la care organismul tinde să se adapteze, ulterior se petrece o inversare a acestor rapor­turi. Faptul acesta nu exclude însă cîtuşi de puţin căutarea unor invarianţi funcţionali.

într-adevăr, în dezvoltarea mintală există elemente va­riabile şi elemente invariante. Aceasta a generat confuziile limbajului psihologic, dintre care unele duc la atribuirea de caractere superioare stadiilor inferioare, iar altele la pulve­rizarea stadiilor şi a, operaţiilor. Trebuie să evităm deci atît preformismul psihologiei intelectualiste, cît şi ipoteza ete-rogeneităţilor mintale. Soluţia acestei dificultăţi trebuie cău­tată tocmai în distincţia dintre structurile variabile şi func­ţiile invariante. După cum marile funcţii ale fiinţei vii sînt identice la toate organismele, dar corespund unor organe cu mari deosebiri de la un grup la altul, la fel între copil şi adult asistăm la o construire continuă de structuri variate, cu toate că marile funcţii ale gîndirii rămîn constante.

Or, aceste funcţionări invariante se încadrează în două funcţii biologice dintre cele mai generale: organizarea şi

12

adaptarea. Să începem cu aceasta din urmă, deoarece dacă fiecare ar recunoaşte că în dezvoltarea intelectuală adapta­rea este totul, nu se poate decît deplînge din păcate carac­terul vag al acestui concept.

Unii biologi definesc adaptarea pur şi simplu ca fiind conservare şi supravieţuire, adică echilibru între organism şi mediu. Dar, în acest caz, noţiunea pierde orice interes, confundîndu-se cu aceea a vieţii însăşi. Există gradaţii în supravieţuire, iar adaptarea implică ideea de mai mult şi de mai puţin. Trebuie să facem deci distincţie între adaptarea ca stare şi adaptarea ca proces. în cazul stării, nimic nu este clar. în ceea ce priveşte procesul, lucrurile se limpe­zesc: are loc o adaptare în cazul în care organismul se transformă în funcţie de mediu şi cînd această variaţie are drept efect o creştere a schimburilor între mediu şi organism, favorabile conservării acestuia.

Să încercăm să precizăm problema dintr-un punct de vedere pur formal. Organismul este un ciclu de procese fizico-chimice şi cinetice care, desfăşurîndu-se în relaţie con­stantă cu mediul, se generează unele pe altele. Fie a, b, c etc. elemente ale acestei totalităţi organizate şi x, y, z etc. ele­mentele corespunzătoare ale mediului înconjurător. Schema organizării este deci cea care urmează:

(1) a + x • b-,

(2) b + y ^ c;

(3) c + z >• a etc. Procesele (1), (2) etc. pot consta fie în reacţii chimice

(cînd organismul ingerează substanţele x pe care le va trans­forma în substanţe b ca făcînd parte din structura sa), fie în transformări fizice oarecare, fie în sfîrşit, în cazuri particu­lare, în comportamente senzorio-motorii (cînd un ciclu de mişcări corporale a combinate cu mişcări exterioare x duc la un rezultat b care intră el însuşi în ciclul de organizare). Raportul care uneşte elementele organizate a, b, c etc. cu elementele mediului x, y, z etc. este deci o relaţie de asimi­lare, ceea ce înseamnă că funcţionarea organismului nu-1 distruge, ci menţine ciclul de organizare şi coordonează da­tele mediului astfel încît să le încorporeze în acest ciclu. Să presupunem deci că în mediu se produce o variaţie care

13

transformă x înx'. Sînt posibile două cazuri: fie că organismul nu se adaptează şi atunci ciclul se întrerupe, fie că are loc o adaptare, ceea ce înseamnă că ciclul organizat s-a modifi­cat şi s-a închis:

(1) a+x' • b', (2) b'+y • c, (3) c + z • a.

Dacă vom numi acomodare acest rezultat al presiunilor exercitate de mediu (transformarea lui b în b'), putem spune deci că adaptarea este un echilibru între asimilare şi acomodare.

Dar această definiţie se aplică tot atît de bine inteligen­ţei însăşi. într-adevăr, inteligenţa este asimilare în măsura în care ea încorporează întregul dat al experienţei. Fie că e vorba de gîndire care, datorită judecăţii, face ca noul să se includă în ceea ce este cunoscut şi reduce astfel univer­sul la propriile ei noţiuni, sau de inteligenţa senzorio-moto-rie care structurează şi ea lucrurile percepute reducîndu-le la schemele sale, adaptarea intelectuală comportă în toate cazurile un element de asimilare, adică de structurare prin încorporarea realităţii exterioare în forme datorate activi­tăţii subiectului. Oricare ar fi deosebirile de natură care se­pară viaţa organică (aceasta elaborînd în mod material formele şi asimilîndu-le substanţele şi energiile mediului am­biant), inteligenţa practică sau senzorio-motorie (caxe orga­nizează actele şi asimilează schematismului acestor compor­tamente motorii diversele situaţii oferite de mediu) şi inteli­genţa reflexivă sau gnostică (care se mulţumeşte să gîn-dească formele sau să le construiască pe plan interior pen­tru a le asimila conţinutul experienţei), toate se adaptează asimilînd obiectele la subiect.

Faptul că viaţa mintală este totodată o acomodare la me­diul ambiant, nu poate fi nici el pus la îndoială. Asimilarea nu poate fi niciodată pură, deoarece încorporînd elementele noi în schemele anterioare, inteligenţa le modifică neîncetat pe acestea din urmă pentru a le ajusta conform datelor noi. Dar şi invers, lucrurile nu sînt niciodată cunoscute în sine, deoarece această activitate de acomodare nu este niciodată posibilă decît în funcţie de procesul invers de asimilare.

14

Vom vedea astfel cum însăşi noţiunea de obiect este de­parte de a fi înnăscută şi necesită o construire în acelaşi timp asimilatoare şi acomodatoare.

în concluzie, adaptarea intelectuală, ca şi oricare alta, constituie o stabilire progresivă a echilibrului între un me­canism asimilator şi o acomodare complementară. Spiritul nu poate fi considerat adaptat la o realitate decît dacă există o acomodare perfectă, adică dacă nimic în această realitate nu va mai modifica schemele subiectului. Invers însă, nu există adaptare dacă noua realitate a impus atitudini motorii sau mintale contrare celor care au fost adoptate în contact cu alte date anterioare; nu există adaptare decît dacă există coerenţă, deci asimilare. Desigur, pe plan motor, coerenţa prezintă o structură cu totul diferită de cea care există pe plan reflexiv sau pe plan organic şi sînt posibile toate sis­tematizările. Dar totdeauna şi pretutindeni adaptarea nu este încheiată decît dacă a dus la un sistem stabil, adică dacă există un echilibru între acomodare şi asimilare.

Aceasta ne conduce la funcţia de organizare. Din punct de vedere biologic, organizarea este inseparabilă de adap­tare: sînt două procese complementare ale unui mecanism unic, primul fiind aspectul interior al unui ciclu al cărui aspect exterior îl constituie adaptarea. Or, în ceea ce pri-: veste inteligenţa sub forma ei reflexivă cît şi practică, re­găsim acest dublu fenomen al totalităţii funcţionale şi al interdependenţei între organizare şi adaptare. în privinţa ra­porturilor dintre părţi şi întreg care definesc organizarea, ştim că fiecare operaţie intelectuală se află totdeauna în raport cu toate celelalte şi că propriile sale elemente sînt ele însele guvernate de aceeaşi lege. în felul acesta, fiecare schemă este coordonată cu toate celelalta_^_c^njtiluje___ea însăşi o totalitate cu părţi diferenţiale-. Orice act de inteh^ genţă presupune un sistem de implicaţii mutuale şi de sem­nificaţii solidare. Relaţiile între această organizare şi adap­tare sînt deci aceleaşi ca şi pe plan organic: principalele ,,categorii" de care se foloseşte inteligenţa spre a se adapta la lumea exterioară — spaţiul şi timpul, cauzalitatea şi sub­stanţa, clasificarea şi numărul etc. — corespund fiecare unui aspect al realităţii, aşa cum fiecare organ al corpului este în legătură cu un caracter special al mediului, dar în afara"

15

de adaptarea lor la lucruri, ele sînt implicate unele în altele în aşa fel, încît este cu neputinţă să le izolăm din punct de vedere logic. „Acordul dintre gîndire şi lucruri" ca şi „acor­dul dintre gîndire şi ea însăşi" exprimă acest dublu inva­riant funcţional al adaptării şi al organizării. Or, aceste două aspecte ale gîndirii sînt de nedespărţit: gîndirea se organi­zează adaptîndu-se la lucruri şi organizîndu-se, structurează lucrurile.

§ 2. INVARIANŢII FUNCŢIONALI SI CATEGORIILE RAŢIUNII. — Problema care se pune acum este de a şti în ce fel aceşti invarianţi funcţionali determină categoriile ra­ţiunii, cu alte cuvinte, marile forme ale activităţii intelec­tuale pe care le regăsim în toate stadiile dezvoltării mintale şi ale căror prime cristalizări structurale în inteligenţa sen-zorio-motorie vom încerca să le descriem,

Dealtfel, nu se pune problema de a reduce în acest fel superiorul la inferior. Istoria ştiinţelor arată că orice efort de deducţie pentru a stabili continuitatea între o disciplină şi alta nu conduce la reducerea superiorului la inferior, ci la crearea între cei doi termeni a unui raport de reciprocitate care nu distruge deloc originalitatea termenului celui mai elevat. Astfel, relaţiile funcţionale care pot exista între inte­lect şi organizarea biologică nu pot diminua cu nimic valoa­rea raţiunii, ci, dimpotrivă, duc la extinderea noţiunii de adaptare vitală. Pe de altă parte, se înţelege de la sine că dacă într-un anumit sens categoriile raţiunii sînt preformate în funcţionarea biologică, aceasta nu le conţine în nici un caz ca structuri conştiente sau chiar inconştiente. Dacă adap­tarea biologică este un fel de cunoaştere materială a mediu­lui ambiant, va fi nevoie de o serie de structurări ulterioare pentru ca din acest mecanism pur activ să reiasă o repre­zentare conştientă şi gnostică. După cum am mai spus, tre­buie să ne aşteptăm ca la sfîrşitul şi nu la începutul evolu­ţiei intelectuale să ne întîlnim cu noţiuni raţionale, care ex­primă în mod real funcţionarea, ca atare, în opoziţie cu structurile iniţiale care rămîn, ca să zicem aşa, la suprafaţa organismului şi a mediului ambiant şi nu exprimă decît ra­porturile superficiale dintre aceşti doi termeni. Dar pentru a înlesni analiza stadiilor inferioare pe care încercăm s-o facem în această lucrare, putem arăta felul în care inva-

16

rianţii biologici amintiţi cu puţin înainte produc, după ce sînt reflectaţi şi elaboraţi de conştiinţă în cursul marilor etape ale dezvoltării mintale, un fel de tipar funcţional aprio­ric al raţiunii.

Iată, după cum ni se pare nouă, tabelul care se obţine astfel:

Funcţii biologice

O r g a n i z a r e

Funcţii intelectuale Categorii

A d a p t a r e .

A s i m i l a r e .

A c o m o d a r e

F u n c ţ i e d e r e g l a r e

F u n c ţ i e d e impl i­

c a r e

F u n c ţ i e d e e x p l i ­

c a r e

' A . T o t a l i t a t e X

X R e l a ţ i e ( re­

c i p r o c i t a t e )

B. I d e a l ( s c o p ) X

X V a l o a r e

(mi j loc )

A. C a l i t a t e X

X C l a s ă

B. Raport c a n t i t a ­

t i v 1 X N u m ă r

A. O b i e c t X S p a ­

ţiu

B. C a u z a l i t a t e X

T i m p

Categoriile referitoare la funcţia de organizare reprezintă ceea ce putem numi împreună cu Hoeffding „categorii fun­damentale" sau reglatoare, ceea ce înseamnă că ele se com­bină cu toate celelalte şi se regăsesc în orice operaţie psi­hică. Credem că aceste categorii pot fi definite din punct

1 D i s t i n g e m în a c e s t t a b e l „re laţ i i " în s e n s u l c e l m a i g e n e r a l a l cu-v î n t u l u i ş i „raporturi c a n t i t a t i v e " , c a r e c o r e s p u n d l a c e e a c e s e n u m e ş t e p e p l a n u l gîndir i i , „ l o g i c a re laţ i i lor". Raportur i l e d e c a r e s e o c u p ă a c e a s t a d in urmă î n o p o z i ţ i e c u l o g i c a c l a s e l o r sînt, într-adevăr, t o t d e a u n a c a n t i t a t i v e , fie c ă e l e t raduc i d e e a d e „ m a i mul t" ş i „mai puţ in" s u b formă d e c o m p a r a ţ i i ( d e p i ldă „mai m u l t s a u m a i puţ in î n c h i s l a cu-o a r e " e t c ) , fie c ă e l e i m p l i c ă doar i d e i l e d e o r d i n e s a u d e s e r i e ( d e pi ldă, r e l a ţ i i l e d e înrudire, c a : „frate c u " etc . ) c a r e p r e s u p u n e l e î n s e l e c a n t i t a t e a . D i m p o t r i v ă , r e l a ţ i i l e c a r e s e a s o c i a z ă c u i d e e a d e t o t a l i t a t e d e p ă ş e s c c a n t i t a t i v u l ş i nu i m p l i c ă d e c î t o r e l a t i v i t a t e g e n e r a l ă în s e n ­su l c e l m a i larg a l t e r m e n u l u i ( r e c i p r o c i t a t e în tre e l e m e n t e l e une i tota l i tăţ i ) .

2 — Naşterea inteligenţei la copil 17

de vedere static prin noţiunile de totalitate şi de relaţie, iar din punct de vedere dinamic, prin noţiunile de ideal şi de valoare.

Noţiunea de totalitate exprimă interdependenţa inerentă oricărei organizări, atît inteligentă cît şi biologică. Chiar dacă conduitele şi conştiinţa par să ia naştere în modul cel mai necoordonat în primele săptămîni ale existenţei, ele continuă o organizare fiziologică preexistentă şi se cristali­zează de la început în sisteme a căror coerenţă o vedem precizîndu-se treptat. Ce este, de exemplu, noţiunea de „gru­puri de deplasări", esenţială în constituirea spaţiului, dacă nu ideea de totalitate organizată aşa cum se manifestă ea în mişcări? La fel, schemele proprii inteligenţei senzorio-mo-torii în general sînt guvernate fără greutate, în interiorul lor şi între ele, de legea totalităţii. La fel, orice relaţie cauzală transformă un dat incoerent în mediu organizat etc.

Corelativul ideii de totalitate, aşa cum a arătat Hoeff-ding, nu este altceva decît ideea de relaţie. într-adevăr, re­laţia este de asemenea o categorie fundamentală prin aceea că este imanentă oricărei activităţi;psihice şi care se com­bină cu toate celelalte noţiuni. Explicaţia constă în faptul că orice totalitate este un sistem de relaţii, după cum o relaţie este un segment al totalităţii. în această calitate, relaţia se manifestă începînd cu activităţile propriu-zis fiziologice şi pentru a se regăsi la toate nivelurile. Percepţiile cele mai elementare (aşa cum a arătat Kohler în cazul percepţiei cu­lorilor la găini) sînt în acelaşi timp relative unele faţă de altele şi structurate în totalităţi organice. Este de prisos să insistăm asupra unor fapte analoage care se regăsesc în gîn-direa reflectată.

Categoriile de ideal şi de valoare exprimă aceeaşi func­ţionare, dar sub aspectul ei dinamic. Vom numi „ideal" orice sistem de valori constituind un tot, deci orice scop final al acţiunilor, iar „valori"—valorile particulare relative la acest tot sau mijloacele care permit să atingem acest scop. Rapor­turile dintre ideal şi valoare sînt, aşadar, aceleaşi ca cele dintre totalitate şi relaţie. Or, idealurile sau valorile de orice ordin nu sînt decît totalităţi în curs de constituire, valoarea fiind expresia dezirabilităţii la toate nivelurile. într-adevăr, de-zirabilitatea este indiciul unei rupturi de echilibru sau al unei

totalităţi neterminate, căreia îi lipseşte un element oarecare pentru a se constitui şi care tinde spre acest element pentru a-şi realiza echilibrul. Raporturile dintre ideal şi valori sînt deci de acelaşi ordin ca şi acelea dintre totalitate şi relaţii, şi aceasta se înţelege de la sine, deoarece idealul nu este decît forma încă neatinsă de echilibru a totalităţilor reale, iar valorile nu sînt altceva decît relaţii între mijloace şi scopuri subordonate acestui sistem. Finalitatea trebuie deci concepută nu ca o categorie specială, ci ca traducerea su­biectivă a unui proces de echilibrare, care nu implică el în­suşi finalitatea, ci numai deosebirea generală între stările de echilibru real şl echilibru ideal. Un bun exemplu este acela al normelor de coerenţă şi de unitate, proprii gîndirii logice, care traduc acest efort permanent de echilibru al totalităţilor intelectuale, care definesc deci echilibrul ideal neatins nici­odată de inteligenţă şi comandă valorile particulare ale ju­decăţii. Iată de ce numim „funcţie reglatoare" operaţiile re­feritoare la totalitate şi la valori, în opoziţie cu funcţiile de explicare şi de implicare1.

Cum să concepem acum categoriile legate de adaptare, adică de asimilare şi de acomodare? Printre categoriile gîn­dirii există unele care sînt — după expresia lui Hoeffding — dintre cele mai „reale" (acelea care implică în afară de raţiune un hic şi un nune, inerente experienţei, cum sînt cau­zalitatea, substanţa sau obiectul, spaţiul şi timpul, care — fiecare în parte — operează o sinteză indisociabilă a „datu­lui" şi a deducţiei) şi altele dintre cele mai „formale" (acelea care, fără a fi mai puţin adaptate, pot conduce totuşi la o elaborare deductivă nedefinită, cum sînt relaţiile logice şi matematice). Aşadar, primele exprimă într-o măsură mai mare procesul centrifug al explicării şi al acomodării, iar celelalte fac posibile asimilarea lucrurilor la organizarea in­telectuală şi construirea implicaţiilor.

Funcţia de implicare comportă la rîndul ei doi invarianţi funcţionali pe care-i regăsim în toate stadiile: unul cores-punzînd sintezei calităţilor, respectiv claselor (concepte sau

i în Le langage et la pensée chez l'enfant (p. 309) n u m e a m „funcţ ie m i x t ă " a c e a s t ă s i n t e z ă a i m p l i c a ţ i e i ş i a e x p l i c a ţ i e i pe c a r e o l e g ă m a s t ă z i d e i d e e a d e organ izare . D e a l t f e l e s t e a c e l a ş i lucru, d e o a r e c e orga­n i z a r e a p r e s u p u n e o s i n t e z ă a as imi lăr i i şi a a c o m o d ă r i i .

2* 19 18

scheme), celălalt sintezei raporturilor cantitative sau nume-relor. într-adevăr, începînd cu schemele senzorio-motorii, aceste instrumente elementare ale inteligenţei manifestă de­pendenţa lor mutuală. Cît despre funcţia de explicare, ea se referă la ansamblul operaţiilor care permit să deducem rea­lul, adică să-i conferim o anumită permanenţă, oferind tot­odată motivul transformărilor sale. Din acest punct de vedere, în orice explicaţie pot fi distinse două aspecte com­plementare: unul referitor la elaborarea obiectelor, celălalt referitor la cauzalitate, obiectele fiind în acelaşi timp produse ale cauzalităţii şi condiţia desfăşurării ei. De aici, cercul obiectxspaţiu şi cauzalitateXtimp în care interdependenţa funcţiilor se complică printr-o relaţie reciprocă a materiei cu forma.

Vedem astfel în ce măsură categoriile funcţionale ale cu­noaşterii constituie un tot real, care se mulează pe sistemul funcţiilor inteligenţei. Această corelaţie reiese şi mai lim­pede în urma analizei raporturilor în care se află organizarea şi adaptarea, pe de o parte, asimilarea şi acomodarea, pe de altă parte.

într-adevăr, am văzut că organizarea constituie aspectul intern al adaptării atunci cînd o considerăm nu procesul adaptativ în act, ci interdependenţa elementelor deja adap­tate. Pe de altă parte, adaptarea nu este decît organizarea în confruntare cu acţiunea mediului. Or, această dependenţă reciprocă se regăseşte în planul inteligenţei nu numai în in­teracţiunea activităţii raţionale (organizare) şi a experienţei (adaptare), în privinţa cărora întreaga istorie a gîndirii ştiin­ţifice arată că sînt inseparabile, ci şi în corelaţia categoriilor funcţionale: într-adevăr, nici o structură spaţio-temporală obiectivă şi cauzală nu este posibilă fără o deducţie logico-matematică, aceste două tipuri de realităţi constituindu-se astfel în sisteme solidare de totalităţi şi de relaţii. Cît despre cercul acomodării şi al asimilării, respectiv al explicaţiei şi al implicaţiei, problema ridicată de Hume în privinţa cauza­lităţii ilustrează limpede acest lucru. Cum poate fi noţiunea de cauză în acelaşi timp raţională şi experimentală? Dacă reducem cauzalitatea la o pură categorie formală, realul îi scapă (aşa cum a arătat-o foarte frumos E. Meyerson), iai dacă o reducem la rangul de simplă secvenţă empirică, nece-

20

sitatea ei dispare. De aici soluţia kantiană reluată do Brunschvicg, potrivit căreia cauzalitatea este o „analogie a experienţei" adică o interacţiune ireductibilă între raportul de implicaţie şi datul spaţio-temporal. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte categorii „reale": toate presupun implicaţia, deşi reprezintă tot atîtea acomodări la datul exte­rior. Invers, clasele şi numerele nu s-ar putea construi fără conexiune cu seriile spaţio-temporale inerente obiectelor şi relaţiilor lor cauzale.

Ne rămîne, în încheiere, să observăm că dacă orice organ al unui corp viu este el însuşi organizat, tot astfel, orice ele­ment al unei organizări intelectuale constituie la rîndul ei o organizare. Astfel stînd lucrurile, deşi în linii mari cate­goriile funcţionale ale inteligenţei se specializează în raport cu mecanismele esenţiale ale organizării, asimilării şi acomo­dării, ele pot conţine în sine aspecte corespunzătoare acestor trei funcţii, cu atît mai mult cu cît acestea sînt, cu siguranţă, funcţii suplinitoare şi îşi schimbă astfel neîncetat punctul de aplicaţie. Cît priveşte modul în care funcţiile ce caracteri­zează astfel principalele categorii ale spiritului creează orga­nele lor proprii şi se cristalizează în structuri, aceasta con­stituie o altă problemă, pe care nu o putem aborda în intro­ducere, dat fiind că întreaga noastră lucrare este consacrată studiului fazelor incipiente ale acestei construcţii. Pentru pregătirea analizei, trebuie să adăugăm doar cîteva cuvinte asupra structurilor ereditare care fac posibilă această struc­turare mintală.

§ 3. STRUCTURILE EREDITARE ŞI TEORIILE ADAP­TĂRII. — Am văzut că există două genuri de realităţi eredi­tare care interesează dezvoltarea raţiunii umane: invarianţii funcţionali legaţi de ereditatea generală a substanţei vii şi unele organe sau caractere structurale legate de ereditatea specială a omului şi care servesc ca instrumente elementare pentru adaptarea intelectuală. Trebuie deci să examinăm acum în ce fel structurile ereditare pregătesc adaptarea in­telectuală şi în ce măsură teoriile biologice ale adaptării pot clarifica teoria inteligenţei.

Reflexele şi chiar morfologia organelor de care sînt le­gate constituie un fel de cunoaştere anticipată a mediului exterior, cunoaştere inconştientă şi întru totul materială, fără

21

îndoială, dar indispensabilă pentru dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii efective. Cum este posibilă o asemenea adaptare a structurilor ereditare?

Această problemă biologică este insolubilă în momentul de faţă, dar ni se pare utilă o scurtă trecere în revistă a dis­cuţiilor pe care ea le-a declanşat şi le prilejuieşte în conti­nuare, deoarece diversele soluţii propuse sînt paralele cu diversele teorii ale inteligenţei însăşi şi pot arunca astfel o lumină asupra acestora din urmă, evidenţiind generalitatea mecanismului lor. într-adevăr, există cinci puncte de vedere principale asupra adaptării, iar fiecare corespunde, mutatis mutandis, uneia dintre interpretările inteligenţei ca atare. Fireşte, aceasta nu înseamnă că un autor sau altul, alegînd una dintre cele cinci doctrine caracteristice pe care le putem distinge în biologie, este constrîns prin acest fapt însuşi să adopte atitudinea corespunzătoare în psihologie; dar oricare ar fi combinaţiile posibile dintre opiniile autorilor, există „mecanisme comune" indiscutabile între explicaţiile biolo­gice şi explicaţiile psihologice ale adaptării generale şi in­telectuale.

Prima soluţie este cea oferită de lamarckism. Potrivit acestei teorii, organismul este modelat din exterior de me­diu, care prin constrîngerile sale determină formarea deprin­derilor sau a acomodărilor individuale, iar acestea, fixîn-du-se prin ereditate, modelează organele. Acestei ipoteze biologice a primatului deprinderii îi corespunde în psiholo­gie asociaţionismul, pentru care cunoaşterea rezultă şi ea din deprinderile dobîndite, fără ca vreo activitate internă care ar constitui inteligenţa ca atare să condiţioneze aceste achiziţii.

Vitalismul, dimpotrivă, interpretează adaptarea atribuind fiinţei vii o forţă deosebită de a construi organe utile. La fel, intelectualismul explică inteligenţa prin ea însăşi, atribuin-du-i o facultate înnăscută de a cunoaşte şi considerînd acti­vitatea ei ca un fapt prim din care derivă totul pe plan psihic.

Pentru preiormism, structurile au o origine pur endogenă, variaţiile virtuale actualizîndu-se prin simplul contact cu me­diul, care nu joacă astfel decît un rol de „detector". Raţio-nînd într-o manieră asemănătoare, diversele doctrine episte-

22

mologice şi psihologice, pe care le putem grupa sub eticheta de apriorism, consideră structurile mintale ca fiind ante­rioare experienţei, care le oferă doar ocazia de a se mani­festa, fără a le explica cîtuşi de puţin. Interesează prea pu­ţin faptul că structurile sînt concepute, aşa cum fac inneiştii clasici, ca fiind psihologic înnăscute, sau pur şi simplu veş­nice din punct de vedere logic, „subzistînd" într-o lume in­teligibilă la care participă raţiunea; ele sînt preformate în subiect şi nu elaborate de el în funcţie de experienţa sa. în această privinţă, în biologie şi în logică s-au comis excese prezentînd maximum de analogie: după cum s-a emis ipoteza unei preformări a tuturor „genelor" care s-au manifestat în cursul evoluţiei — inclusiv genele dăunătoare speciei — tot astfel Russell a ajuns la presupunerea că toate ideile care încolţesc în minţile noastre există din totdeauna, inclusiv ideile false!

Am putea acorda un loc special doctrinei biologice a „emergenţei", potrivit căreia structurile apar ca sinteze ire­ductibile, succedîndu-se într-un fel de creaţie continuă, teo­rie care îşi are drept corespondent teoria „formelor" sau a ,,Gestalt"-ului în psihologie. De fapt însă, în acest caz nu este vorba decît de un apriorism mai dinamic ca intenţie şi care, în explicaţiile lui particulare, duce la apriorismul pro-priu-zis, în măsura în care nu se orientează mai direct spre cea de-a cincea soluţie.

Al patrulea punct de vedere, căruia îi rezervăm denumi­rea de mutaţionism, este acela al biologilor care, fără a fi preformişti, consideră şi ei că structurile apar pe o cale pur endogenă, dar că se nasc la întîmplare din transformări in­terne şi că se adaptează mediului datorită unei selecţii ulte­rioare. Dacă acest mod de interpretare se transpune pe pla­nul adaptărilor neereditare, descoperim un paralelism cu schema „încercărilor şi erorilor" caracteristică pragmatismu­lui sau convenţionalismului. Potrivit acestei scheme, ajusta­rea conduitelor se explică de asemenea printr-o selecţie ul­terioară a comportamentelor care, în raport cu mediul exte­rior, apar la întîmplare. De pildă, după convenţionalişti, spaţiul euclidian cu trei dimensiuni, care ni se pare mai „adevărat" decît altele din pricina structurii organelor

23

noastre de percepţie, este pur şi simplu mai „comod", deoa­rece permite o mai bună ajustare a acestor organe la datele lumii exterioare.

în sfîrşit, conform unei a cincea soluţii, organismul şi mediul constituie un tot indisociabil, în sensul că în afară de mutaţii întîmplătoare, trebuie să luăm în considerare va­riaţiile adaptative care implică în acelaşi timp o structurare proprie organismului şi o acţiune a mediului, cei doi termeni neputînd fi separaţi. Din punctul de vedere al cunoaşterii, aceasta înseamnă că activitatea subiectului este legată de constituirea obiectului, după cum constituirea obiectului im­plică activitatea subiectului. Se postulează deci o interdepen­denţă ireductibilă între experienţă şi raţiune. Relativismul biologic se prelungeşte astfel în doctrina interdependenţei subiectului şi a obiectului, a asimilării obiectului de către subiect şi a acomodării subiectului la obiect.

Paralelismul între teoriile adaptării şi acelea ale inteli­genţei fiind astfel schiţat, în mod firesc studiul dezvoltării inteligenţei va determina alegerea pe care va trebui s-o fa­cem între diversele ipoteze posibile. Totuşi, pentru a pre­găti această alegere şi mai ales pentru a lărgi noţiunea noastră de adaptare, date fiind continuitatea proceselor bio­logice şi analogia soluţiilor propuse în diversele planuri în care reapare problema, am analizat pe planul morfologiei ereditare a organismului un caz de „cinetogeneză", bun pen­tru a ilustra diversele interpretări enumerate de noi1.

Aproape în toate mlaştinile Europei şi Asiei există o mo­luscă de apă, Limnaea stagnalis (L.), avînd o formă alungită tipică. Or, în marile lacuri din Elveţia, Suedia e tc , această specie prezintă varietatea Lacustris, contractată şi sferică, a cărei formare se explică cu uşurinţă prin acomodarea moto­rie a animalului, în timpul întregului proces al creşterii sale, la valuri şi la agitaţia apei. După verificarea experimentală a acestei explicaţii, am reuşit să stabilim, pe baza unui mare număr de exemplare crescute în acvariu, că această varie-

1 V e z i o e x p u n e r e a m ă n u n ţ i t ă a fapte lor în d o u ă s tud i i a l e n o a s t r e : 1) Les races lacustres de la 'Limnaea stagnalis'. Recherches sur les rap­ports de l'adaptation héréditaire avec le milieu, B u l l e t i n b i o l o g i q u e de la F r a n c e et de la B e l g i q u e , v o l . LXIII (1929), pp. 4 2 4 — 4 5 5 ş i 2 ) L'adapta­tion de la 'Limnaea stagnalis' aux milieux lacustres de la Suisse romande. R e v u e s u i s s e d e z o o l o g i e , v o l . 36, pp. 2 6 3 — 5 3 1 , pl. 3 — 6 .

24

tate contractată, a cărei istorie geologică poate fi urmârltA din paleolitic pînă în zilele noastre, a devenit ereditară şl per­fect stabilă (aceste genotipuri ascultă, între altele, de legile segregaţiei mendeliene) în medii deosebit de expuse vîntu-rilor din lacurile Neuchâtel şi Geneva.

Se pare deci, la prima vedere, că în acest caz se impune soluţia lamarckiană: deprinderile de contractare dobîndite sub influenţa valurilor au sfîrşit prin a se transmite pe cale ereditară într-un ansamblu morfologico-reflex, constituind o nouă rasă. Cu alte cuvinte, fenotipul s-a transformat pe ne­simţite în genotip sub acţiunea durabilă a mediului. Din pă­cate, în cazul limnaeelor, ca şi în toate celelalte cazuri, ex­perienţele făcute în laborator (creşterea într-un bazin în care apa este agitată cu ajutorul unui dispozitiv pentru determi­narea unei contractări experimentale) nu prezintă nici urmă de transmitere ereditară a caracterelor dobîndite. Pe de altă parte, nu toate lacurile de mărime medie prezintă varietăţi contractate. Dacă există influenţa mediului în constituirea contractărilor ereditare, această influenţă cunoaşte deci pra­guri (de intensitate, de durată etc), iar organismul, departe de a i se supune pasiv, reacţionează activ printr-o adaptare care depăşeşte simplele deprinderi impuse.

în ceea ce priveşte soluţia a doua, vitalismul nu este în stare să explice nici o adaptare în amănuntele ei. De ce in­teligenţa inconştientă a speciei, dacă ea există, nu intervine pretutindeni unde ar fi utilă? De ce contractarea a avut ne­voie de secole pentru a apărea, după popularea postglaciară a lacurilor, şi nu există încă în toate lacurile?

Aceleaşi obiecţii sînt valabile în cazul soluţiei preformiste a problemei.

Soluţia a patra, dimpotrivă, prezintă o poziţie în aparentă inatacabilă. într-adevăr, potrivit mutaţionismului, structurile contractate ereditare s-ar datora unor variaţii endogene în­tîmplătoare (adică nelegate de mediu sau de adaptările indi­viduale fenotipice) şi abia mai tîrziu aceste forme, mai bine preadaptate decît altele la zonele agitate ale lacurilor, s-ar fi multiplicat tocmai în locurile din care formele alungite erau excluse prin selecţie naturală. Hazardul şi selecţia ul­terioară ar explica deci adaptarea fără nici o acţiune miste­rioasă a mediului asupra transmiterii ereditare, în timp ce

25

adaptarea variaţiilor individuale neereditare ar rămînea le­gată de acţiunea ambiantă. în cazul limnaeelor noastre însă, ar putea fi aduse două obiecţii foarte serioase la adresa unei asemenea interpretări. în primul rînd, dacă formele alungite ale speciei nu au putut subzista ca atare în zonele lacurilor unde apa este deosebit de agitată, genotipurile contractate, dimpotrivă, pot trăi în toate mediile în care este reprezentată specia. Noi le-am putut aclimatiza mai de mult într-o apă stătătoare de pe Platoul elveţian. Aşadar, dacă ar fi vorba de mutaţii întîmplătoare, aceste genotipuri ar trebui să fie răspîndite în aceeaşi măsură cam peste tot. în realitate, ele nu au apărut decît în mediile lacustre, şi anume în acelea care sînt deosebit de expuse vîntului, deci în acele locuri unde adaptarea individuală sau fenotipică la valuri este mai evidentă. în al doilea rînd, selecţia ulterioară este în cazul limnaeelor inutilă şi imposibilă, deoarece formele alungite pot da loc ele însele la variaţii contractate, neereditare sau încă neereditare. Nu se poate vorbi deci nici despre mutaţii întîmplătoare, nici despre selecţie ulterioară, pentru a ex­plica o asemenea adaptare.

Ne rămîne deci numai soluţia a cincea şi ultima. Ea con­stă în a admite posibilitatea adaptărilor ereditare ce presu­pune în acelaşi timp acţiunea mediului şi reacţia organismu­lui fără a fi o simplă fixare a deprinderilor. Astfel, chiar şi pe plan morfologico-reflex există interacţiuni între mediu şi organism de aşa natură că organismul, fără a suferi în mod pasiv constrîngerea mediului şi fără a se limita să manifeste în contactul său structuri deja preformate, reacţionează printr-o diferenţiere activă a reflexelor (în cazul nostru par­ticular, printr-o dezvoltare a reflexelor de aderenţă ale pi­ciorului şi a reflexelor de contracţie) şi printr-o morfoge-neză corelativă. Cu alte cuvinte, fixarea ereditară a fenoti-purilor sau a adaptărilor individuale nu se datorează unei simple repetări a deprinderilor care le-au dat naştere, ci unui mecanism sui generis, care prin recurenţă sau antici­pare duce la acelaşi rezultat pe plan morfologico-reflex.

în ceea ce priveşte problema inteligenţei, ni se pare că din acest exemplu se pot trage următoarele învăţăminte. De la primii săi paşi, inteligenţa este angajată, datorită adaptă­rilor ereditare ale organismului, într-o reţea de relaţii între organism şi mediu. Ea nu apare deci ca o putere de refle-

26

xiune independentă de situaţia particulară pe care organis­mul o deţine în univers, ci este legaţi de la bun început de condiţii biologice apriorice: ea nu ae nimic din absolutul independent, ci este o relaţie printre kltele între organism şi lucruri. Or, dacă inteligenţa continui astfel o adaptare or­ganică anterioară ei, progresul raţiuni constă, fără îndoială, într-o conştientizare din ce în ce mâ avansată a activităţii organizatoare inerente vieţii însăşi, iar stadiile iniţiale ale dezvoltării psihologice constituie dcjar conştientizările cele mai superficiale ale acestei activităţi de organizare. Cu atît mai mult structurile morfologico-relexe pe care le găsim într-un corp viu şi asimilarea biologia care se află la punc­tul de plecare al formelor elementae ale asimilării psihice nu ar fi altceva decît schiţarea ce. mai exterioară şi cea mai materială a adaptării, a căre natură profundă ar fi exprimată tot mai bine de formele superioare de activitate intelectuală. Putem deci considera că activitatea intelec­tuală, pornind de la un raport de iiterdependenţă între or­ganism şi mediu, sau de nedifernţiere între subiect şi obiect, înaintează concomitent pe ranul cuceririi lucrurilor şi al autoreflectării, aceste două ppcese cu sensuri inverse fiind corelative. Din acest punct d vedere, organizarea fi­ziologică şi anatomică apar trepti în faţa conştiinţei ca fiindu-i exterioare, iar activitatea iteligentă se prezintă în consecinţă ca esenţa însăşi a existnţei noastre ca subiecţi. De aici, răsturnarea care se produa în perspective, pe mă­sura dezvoltării mintale, şi care e?«Iică de ce raţiunea, deşi reprezintă o continuare a celor ma centrale mecanisme bio­logice, ajunge să le depăşească dopotrivă în exterioritatea şi în inferioritatea lor, care sînt cmplementare.

ADAPTĂRILE SENZORIO-MOTORII ELEMENTARE

Inteligenţa nu apare nicidecum la un moment dat al dez­voltării mintale — ca un mecanism gata stabilit şi fundamen­tal deosebit de cele care l-au precedat. Dimpotrivă, ea pre­zintă o continuitate deosebită cu procesele dobîndite sau chiar înnăscute care ţin de asociaţia obişnuită şi de reflex, procese pe care ea se bazează şi pe care le utilizează tot­odată. De aceea, înainte de a analiza inteligenţa ca atare, să analizăm modul în care naşterea deprinderilor şi chiar exer­citarea reflexului îi pregătesc apariţia, ceea ce vom face în această primă parte, rezervînd un capitol reflexului şi problemelor psihologice pe care el le ridică, iar un al doilea capitol diverselor asociaţii dobîndite sau deprinderi ele­mentare.

30

CAPITOLUL I

PRIMUL S T A D I U :

EXERCIŢIUL REFLEXELOR

Dacă pentru a pregăti analiza primelor acte de inteligenţă este necesar să ne întoarcem la reacţiile organice ereditare, efortul nostru trebuie să constea nu în a studia diversele forme ale acestor reacţii ce apar, ci doar în a caracteriza într-un mod global în ce fel se repercutează ele asupra com­portamentului individului. Trebuie să căutăm deci înainte de toate să disociem problema psihologică a reflexelor de pro­blema pur biologică.

Din punct de vedere biologic, comportamentele care se observă în primele săptămîni ale vieţii individului prezintă o mare complexitate. în primul rînd, există reflexe de cate­gorii foarte diferite, ţinînd de măduvă, de bulb, de corpii optici, de scoarţa însăşi; pe de altă parte, de la reflex la instinct nu există decît o diferenţă de grad. Alături de re­flexele sistemului nervos central, există acelea ale sistemu­lui autonom şi toate reacţiile datorate sensibilităţii ,,proto-patice". Există în special ansamblul reacţiilor posturale, a căror importanţă pentru primii paşi ai evoluţiei mintale a demonstrat-o H. Wallon. în sfîrşit, este greu să concepem organizarea unor asemenea mecanisme fără a acorda atenţia cuvenită proceselor endocrine, al căror rol a fost invocat în legătură cu atîtea reacţii instinctive sau emoţionale. Avem de-a face deci astăzi cu o mulţime de probleme cu care este confruntată psihologia fiziologică şi care constau în a de-

31

termina efectele pe care le are fiecare dintre mecanismele astfel disociate asupra comportamentului individual. Una dintre cele mai importante probleme de acest gen este ana­lizată de H. Wallon în frumoasa lui carte despre Copilul turbulent: ,.Există oare un stadiu al emoţiei, sau stadiu al reacţiilor posturale şi extrapiramidale, anterior stadiului senzorio-motor sau stadiului cortical?" Nimic nu ar putea demonstra mai bine complexitatea conduitelor elementare şi necesitatea de a distinge etaje succesive şi sistemele fi­ziologice concomitente decît discuţia atît de aprofundată, desfăşurată de H. Wallon, în cursul căreia un material pa­tologic de o deosebită bogăţie sprijină neîncetat analiza genetică.

Dar oricît de ispititoare ar fi rezultatele astfel obţinute, ni se pare dificil să depăşim astăzi descrierea globală atunci cînd trebuie să sesizăm continuitatea între primele conduite ale sugarului şi viitoarele conduite intelectuale. Iată de ce, deşi simpatiile noastre sînt pe de-a întregul de partea efor­tului depus de H. Wallon în identificarea mecanismelor psi­hice cu acelea ale vieţii însăşi, credem că trebuie să ne limităm la sublinierea identităţii funcţionale fără a părăsi punctul de vedere al simplului comportament exterior.

In legătură cu aceasta putem spune că problema care se pune în privinţa reacţiilor din primele săptămîni constă în esenţă din următoarele: în ce fel reacţiile senzorio-motorii, posturale etc, date în zestrea ereditară a nou-născutului, pre­gătesc individul pentru adaptarea la mediul exterior şi do-bîndirea conduitelor ulterioare, caracterizate tocmai prin uti­lizarea progresivă a experienţei?

Problema psihologică se pune deci îndată ce luăm în con­siderare reflexele, posturile etc. nu atît în raport cu meca­nismul intern al organismului viu, cît în relaţiile lor cu me­diul exterior, aşa cum se prezintă el în faţa activităţii indivi­dului. Să examinăm din acest punct de vedere cele cîteva reacţii fundamentale caracteristice primelor săptămîni: re­flexele de supt şi de apucare, strigătele şi fonaţiile1, gestu­rile şi atitudinile braţelor, ale capului sau ale trunchiului etc.

Ceea ce surprinde în această privinţă este faptul că, odată cu funcţionarea lor cea mai primitivă, asemenea activităţi

T y ^ n reveni asupra apucării, văzului si fonaţiei în capitolul II.

32

dau loc, fiecare în sine şi unele în raport cu altele, la o sis­tematizare care depăşeşte automatismul lor. Există deci „con­duită" încă aproape de la naştere, în sensul unei reacţii to­tale a individului şi nu numai al unei declanşări de automa-tisme particulare sau locale, legate între ele doar din inte­rior. Cu alte cuvinte, manifestările succesive ale unui reflex cum este cel al suptului nu sînt comparabile cu punerea periodică în mişcare a unui motor care s-ar folosi o dată la cîteva ore şi s-ar opri un timp pentru refacere, ci constituie o desfăşurare istorică de aşa natură, că fiecare episod de­pinde de cele care l-au precedat şi le determină pe următoa­rele într-o evoluţie efectiv organică: într-adevăr, oricare ar fi mecanismul intern al acestui proces istoric, putem să-i ur­mărim peripeţiile din afară şi să descriem lucrurile ca şi cum fiecare reacţie particulară le-ar determina pe celelalte fără intermediari. Tocmai prin aceasta se produce o reacţie to­tală, adică un început de psihologie.

§ 1. REFLEXELE DE SUPT. — Să luăm drept exemplu reflexele sau actul instinctiv al suptului, reflexe dealtfel complicate, la care participă un mare număr de fibre centri­pete ale nervilor trigemen şi glosofaringian precum şi fi­brele centrifuge ale nervilor facial, hipoglos şi masticator, tot complexul avînd drept centru bulbul rahidian. Iată pen­tru început cîteva fapte:

O b s . 1. — I m e d i a t d u p ă n a ş t e r e se o b s e r v ă o s c h i ţ a r e a s u p t u l u i în

g o l : m i ş c ă r i i m p u l s i v e a l e buze lor, î n s o ţ i t e d e t u g u i e r e a lor ş i d e d e p l a ­

sări a l e l imbii, î n t i m p c e b r a ţ e l e fac g e s t u r i d e z o r d o n a t e m a i m u l t s a u

m a i puţ in r i tmice, c a p u l s e m i ş c ă la tera l e t c .

A t u n c i c înd m î i n i l e a t i n g d i n în t împ lare b u z e l e , r e f l e x u l d e s u p t

s e d e c l a n ş e a z ă i m e d i a t . Cop i lu l s u g e , d e e x e m p l u , o c l ipă d e g e t e l e s a l e ,

dar n u s e pr icepe , f i reşte, n i c i s ă l e m e n ţ i n ă î n gură, n ic i s ă l e u r m e z e

cu b u z e l e . L u c i e n n e la un sfert de oră d u p ă n a ş t e r e ş i Laurent la o ju­

m ă t a t e de oră după n a ş t e r e ş i-au ş i supt mîna. La L u c i e n n e , m î n a f i ind

f ixată într-o p o z i ţ i e i m o b i l ă , s u p t u l d e g e t e l o r a durat m a i m u l t de z e c e

minute .

L a c î t e v a o r e d u p ă n a ş t e r e , c o p i l u l s u g e p e n t r u pr ima d a t ă c o l a s ­

trul. S e ş t i e cît d e m u l t diferă cop i i i între e i d in p u n c t u l d e v e d e r e a l

adaptăr i i l a a c e a s t ă pr imă m a s ă . La unii, pr in t re c a r e se n u m ă r ă Lu­

c i e n n e ş i Laurent, e s t e su f ic ient c o n t a c t u l b u z e l o r şi, fără îndo ia lă , a l

3 — Naşterea inteligenţei la copil 33

l imbii c u sf îrcul s inu lu i , p e n t r u c a s u p t u l ş i d e g l u t i t i a s ă u r m e z e în­

dată. L a alţi i, c u m e s t e c a z u l J a c q u e l i n e i , c o o r d o n a r e a e s t e m a i l e n t ă ;

c o p i l u l l a s ă s i n u l în f i e c a r e c l i p ă ş i fără să-1 r e i a s ingur, s a u să re în-

c e a p ă cu a c e e a ş i v i g o a r e suptu l a t u n c i c înd i se p u n e sfîrcul în gură.

I n sfîrşit, e x i s t ă cop i i c a r e a u n e v o i e d e o a d e v ă r a t ă c o n s t r î n g e r e : tre­

bu ie s ă l e ţ i n e m capul, s ă l e b ă g ă m c u forja sfîrcul s i n u l u i î n t r e b u z e

ş i să-1 p u n e m în c o n t a c t cu l i m b a e t c .

O b s . 2. — A d o u a z i d u p ă n a ş t e r e , Laurent a p u c ă sf îrcul cu b u z e l e ,

fără să f ie n e v o i e ca c i n e v a să i-1 ţ ină în gură. E l î l c a u t ă i m e d i a t

atunci c înd s înu l î i s c a p ă d in p r i c i n a v r e u n e i mişcăr i .

T o t în z i u a a doua, Laurent r e î n c e p e să s c h i ţ e z e un supt în g o l

în tre m e s e , r e p e t î n d a s t f e l m i ş c ă r i l e i m p u l s i v e d i n pr ima zi: b u z e l e s e

î n t r e d e s c h i d ş i s e î n c h i d c a p e n t r u u n s u p t adevărat , d e ş i e s t e l ips i t d e

ob iec t . A c e s t c o m p o r t a m e n t a d e v e n i t u l ter ior d in ce în ce m a i frec­

v e n t ş i nu-1 v o m m a i m e n ţ i o n a .

I n a c e e a ş i z i s e o b s e r v ă l a Laurent î n c e p u t u l unu i g e n d e c ă u t a r e

ref lexă, c a r e s e v a d e z v o l t a î n z i l e l e u r m ă t o a r e ş i c a r e reprez in tă , fără

îndo ia lă , e c h i v a l e n t u l f u n c ţ i o n a l a l t a t o n ă r i l o r c a r a c t e r i s t i c e s tad i i lor d e

mai t îrziu (dob înd i rea depr inder i lor ş i i n t e l i g e n ţ a empir ică ) . C u l c a t pe

spate , Laurent îş i t ine g u r a d e s c h i s ă , î n t i m p c e b u z e l e ş i l i m b a s a

m i ş c ă uşor, sch i ţ înd s c h e m a suptulu i , iar c a p u l s e m i ş c ă spre s t î n g a ş i

spre dreapta, ca p e n t r u a c ă u t a un o b i e c t . A c e s t e g e s t u r i s înt s c h i ţ a t e

f ie î n t ă c e r e , f ie î n t r e r u p t e d e g îngure l i , î n s o ţ i t e d e o m i m i c ă c e e x ­

pr imă n e r ă b d a r e ş i f o a m e .

O b s . 3. — în z i u a a tre ia, Laurent f a c e n o i p r o g r e s e în a d a p t a r e a

s a l a s în. E s t e s u f i c i e n t s ă i z b e a s c ă c u b u z e l e sf îrcul s i n u l u i s a u t e g u ­

m e n t e l e î n c o n j u r ă t o a r e p e n t r u a t a t o n a c u gura d e s c h i s ă p î n â r e u ş e ş t e

să-1 a p u c e . E l c a u t ă î n s ă atît în p a r t e a u n d e nu are ş a n s e să-1 g ă ­

s e a s c ă , cît ş i î n p a r t e a bună, a d i c ă a c o l o u n d e s-a s tab i l i t c o n t a c t u l .

O b s . 4. — Laurent, la 0; 0 (9) e s t e c u l c a t pe p a t ş i î n c e a r c ă să s u g ă ,

m i ş c î n d c a p u l spre s t î n g a ş i spre dreapta . î ş i a t i n g e d e m a i m u l t e or i

b u z e l e cu m i n a ş i o s u g e i m e d i a t . L o v e ş t e o pern i ţă, apoi o c u v e r t u r ă

de l înă: de f i ecare d a t ă s u g e ob iec tu l , a p o i î l l a s ă d u p ă o c l i p ă ş i

î n c e p e s ă p l îngă. Cînd î ş i s u g e mîna, e l n u o l a s ă c u m p a r e s-o facă

cu pătura, dar mîna î i s c a p ă ş i ea, din pr ic ina l i pse i de c o o r d o n a r e ;

a tunc i e l r e î n c e p e i m e d i a t s ă c a u t e .

O b s . 5. — Î n d a t ă ce la 0; 0 (12), obrazu l s ă u intră în c o n t a c t cu

sînul, Laurent î n c e p e s ă c a u t e p î n ă c e r e u ş e ş t e s ă s u g ă . D e data

a c e a s t a , c ă u t ă r i l e s a l e s e o r i e n t e a z ă i m e d i a t spre p a r t e a bună, a d i c ă

spre p a r t e a în c a r e a s imţ i t c o n t a c t u l .

34

La 0; 0 (20) el m u ş c ă s î n u l c a r e i se o f e r ă la 5 cm de sfîrc. S u g e o c l ipă p i e l e a , a p o i o l a s ă p e n t r u a-şi d e p l a s a g u r a cu a p r o x i m a t i v 2 cm. R e î n c e p e a p o i s ă s u g ă ş l s e î n t r e r u p e d in n o u . î n u n a din î n c e r c ă r i l e s a l e , e l a t i n g e sfîrcul cu p a r t e a e x t e r i o a r ă a b u z e l o r ş i nu-1 r e c u n o a ş t e . D a r a t u n c i c înd c ă u t ă r i l e s a l e î l fac u l ter ior să-1 a t i n g ă în t împlător cu m u c o a s a b u z e i s u p e r i o a r e (gura fiindu-i l a r g d e s c h i s ă ) , e l îş i p o t r i v e ş t e i m e d i a t b u z e l e ş i î n c e p e s ă s u g ă .

I n a c e e a ş i zi, e x p e r i e n ţ a s e r e p e t ă ; d u p ă c e a s u p t p i e l e a c î t e v a s e c u n d e , e l r e n u n ţ ă s ă m a i s u g ă ş i î n c e p e s ă p l îngă . A p o i s u g e d in n o u , r e n u n ţ ă d i n nou, dar fără s ă p l î n g ă ş i r e î n c e p e l a u n c e n t i m e t r u m a i d e p a r t e ; c o n t i n u ă a s t f e l p înă la d e s c o p e r i r e a sfîrcului.

Obs. 6. —• In a c e e a ş i zi î i în t ind lui Laurent, c a r e p l î n g e de f o a m e (dar l a răst impur i ş i n u p r e a tare ) a r ă t ă t o r u l m e u îndoi t . E l î l s u g e îndată, dar d u p ă c î t e v a s e c u n d e î l r e s p i n g e ş i î n c e p e să p l îngă . La a d o u a î n c e r c a r e , a c e e a ş i r e a c ţ i e . L a a t r e i a î n c e r c a r e , îmi s u g e d e g e t u l , de d a t a a c e a s t a î n d e l u n g ş i t e m e i n i c , ş i eu s înt c e l c a r e î l r e t r a g după c î t e v a m i n u t e .

O b s . 7. — Laurent, la 0; 0 ( 2 1 ) , e s t e c u l c a t pe p a r t e a d r e a p t ă cu bra­ţ e l e s t r î n s e p e l î n g ă corp, c u m î i n i l e î n c r u c i ş a t e ş i î ş i s u g e p o l i c a r u l drept î n d e l u n g , rămiînînd p e r f e c t n e m i ş c a t . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e a f o s t făcută î n z i u a p r e c e d e n t ă d e c ă t r e inf irmiera d e s e r v i c i u . I i î n d e p ă r t e z m î n a dreaptă, c e e a ce-1 f a c e i m e d i a t s ă c a u t e înv îr t ind c a p u l d e l a s t î n g a la dreapta. Intrucît, dator i tă p o z i ţ i e i s a l e , mî in i l e î i rămîn n e m i ş ­c a t e , Laurent î ş i r e g ă s e ş t e d e g e t u l în tre i rînduri. De f i ecare d a t ă î l s u g e î n d e l u n g . D e î n d a t ă c e e s t e î n s ă î n t o r s p e spate , n u r e u ş e ş t e s ă c o o r d o n e z e m i ş c a r e a b r a ţ e l o r c u m i ş c a r e a gur i i ş i mî in i le s a l e s e r e t r a g ch iar î n t i m p c e b u z e l e l e c a u t ă .

La 0; 0 (24), a c e e a ş i o b s e r v a ţ i e : în t i m p ce Laurent îşi s u g e p o l i c a -TUI, r ă m î n e p e r f e c t i m o b i l (s-ar p u t e a c r e d e c ă s u g e sînul; s u p t u l e s t e c o m p l e t , gîf î ie e t c ) . Cînd n u m a i m î n a î i a t i n g e gura, n u s e o b s e r v ă n ic i o c o o r d o n a r e .

Obs. 8. — La 0; 0 ( 2 1 ) : î i p u n de m a i m u l t e ori p a r t e a d inafară a arătătoru lu i m e u p e obraji. E l s e î n t o a r c e d e f i ecare dată spre p a r t e a bună, d e s c h i z î n d gura. A c e l e a ş i r e a c ţ i i î n c a z u l sfîrcului.

Pe u r m ă r e î n c e p e x p e r i e n ţ e l e m e n ţ i o n a t e în o b s . 5 . La 0; 0 ( 2 1 ) , Lau­rent î n c e p e prin a s u g e t e g u m e n t e l e cu c a r e v i n e în contact . Le lasă pentru o cl ipă, dar c a u t ă cu g u r a d e s c h i s ă , a p r o a p e frecîndu-şi b u z e l e d o p i e l e . A p u c ă sfîrcul s înu lu i î n d a t ă c e î l î n t î l n e ş t e c u m u c o a s a b u z e i d e jos .

Seara, r e l u ă m e x p e r i e n ţ a , dar la m i j l o c u l suptu lu i , c a r e a fost între­

rupt î n a c e s t s c o p , L a u r e n t e s t e a p r o a p e p e j u m ă t a t e adormit; b r a ţ e l e

:i* 35

s a l e c a d ş i m î i n i l e s e d e s c h i d ( l a î n c e p u t u l m e s e i , b r a ţ e l e s î n t î n d o i t e

la p i e p t ş i m î i n i l e î i s înt s tr înse) . I se l i p e ş t e g u r a de p i e l e a s înu lu i la

5 cm de sfîrc. El s u g e i m e d i a t fără a r e d e s c h i d e ochi i , dar d u p ă c î t e v a

c l i p e i n s u c c e s u l î l f a c e s ă s e t r e z e a s c ă : o c h i i î i s înt l a r g d e s c h i ş i , bra­

ţ e l e c o n t r a c t a t e , ş i e l s u g e cu rap id i tate, a p o i r e n u n ţ ă p e n t r u a c ă u t a

c e v a m a i d e p a r t e spre s t înga, c a r e d in în t împ lare e s t e p a r t e a bună. D i n

nou, n e g ă s i n d n imic, e l c o n t i n u ă s ă s e d e p l a s e z e s p r e s t înga, dar din

pr ic ina m i ş c ă r i i de r o t a ţ i e pe c a r e o impr imă ast fe l c a p u l u i său, s înu l

î i s c a p ă ş i e l s e m i ş c ă p e t a n g e n t ă . I n cursu l a c e s t e i m i ş c ă r i t a n g e n ­

ţ ia le, e l s e l o v e ş t e d e sfîrc c u c o m i s u r a s t î n g a a b u z e l o r ş i t o t u l s e pe­

t r e c e ca ş i c u m l-ar f i r e c u n o s c u t imed ia t ; în l o c să t a t o n e z e la întîm­

plare, e l nu m a i c a u t ă d e c î t i m e d i a t a v e c i n ă t a t e a sf îrcului. N u m a i

că, în truc î t m i ş c ă r i l e l a t e r a l e a l e c a p u l u i s ă u l-au făcut s ă d e s c r i e o

curbă t a n g e n ţ i a l ă , a căre i curbură e s t e o p u s ă curburi i s înului , ş i nu pa­

rale lă, e l o s c i l e a z ă î n s p a ţ i u fără alt g h i d d e c î t c o n t a c t e l e î n t î m p l ă t o a r e

ş i foar te u ş o a r e c u sf îrcul s înulu i . D u p ă n u m a i u n m o m e n t , a c e s t e în­

cercări , tot mai b i n e l o c a l i z a t e , î l c o n d u c l a r e u ş i t ă . A c e a s t ă d in u r m ă

fază a ta tonăr i i a fost r e m a r c a b i l ă pr in r a p i d i t a t e a cu c a r e f i e c a r e at in­

g e r e î n t î m p l ă t o a r e a sf îrcului a dat l o c la o î n c e r c a r e de a-1 i n t r o d u c e

î n gură, b u z e l e d e s c h i z î n d u - s e ş i re înch iz îndu-se c u m a x i m u m d e v i­

g o a r e , ş i p r i n a jus tarea p r o g r e s i v ă a m i ş c ă r i l o r t a n g e n ţ i a l e în jurul

p u n c t e l o r d e c o n t a c t .

La 0; 0 (23), o n o u ă e x p e r i e n ţ ă . Laurent se af lă la z e c e cm de sîn,

căutîndu-1 l a s t î n g a ş i l a d r e a p t a . I n t i m p c e c a u t ă l a st înga, obrazu l

drept e s t e a t i n s d e sfîrcul s înu lu i : e l s e î n t o a r c e i m e d i a t ş i c a u t ă l a

dreapta. S î n u l s e î n d e p ă r t e a z ă c u c inc i cm. E l c o n t i n u ă s ă c a u t e î n s p r e

p a r t e a bună. S î n u l i se a p r o p i e î n d a t ă ce a t i n g e p i e l e a ; e l t a t o n e a z ă ş i

g ă s e ş t e sfîrcul.

A c e e a ş i e x p e r i e n ţ ă d u c e l a a c e l e a ş i r e z u l t a t e î n s e a r a z i l e i r e s p e c ­

t ive, n u m a i că, d u p ă c î t e v a înghiţ i tur i , s înu l e s t e d in n o u depărtat . C o ­

pi lu l r ă m î n e o r i e n t a t spre p a r t e a bună.

La 0; 0 (24), în c u r s u l u n o r e x p e r i e n ţ e a s e m ă n ă t o a r e , Laurent p a r e

m u l t m a i prompt. Este suf ic ient, d e e x e m p l u , s ă a t i n g ă sfîrcul c u p a r t e a

e x t e r i o a r ă a b u z e l o r ş i nu n u m a i de m u c o a s ă , p e n t r u a-şi l o c a l i z a c ă u ­

tarea. M a i mult, d e î n d a t ă c e a g ă s i t sfîrcul, m i ş c ă r i l e l a t e r a l e a l e ca­

pulu i d e v i n m a i p r e c i s e ( c u o a m p l i t u d i n e m a i m i c ă ) ş i s în t e x e c u t a t e

într-un r i tm m a i a c c e l e r a t . I n sfîrşit, s e p a r e c ă p e l î n g ă m i ş c ă r i l e l a t e ­

rale, e l e s t e î n s t a r e a c u m s ă r i d i c e c a p u l c înd a t i n g e sfîrcul c u b u z a

s u p e r i o a r ă .

Obs. 9. — La 0; 0 (22) Laurent e s t e t rez i t la o oră d u p ă m a s ă şi nu

p l î n g e d e c î t s l a b ş i i n t e r m i t e n t . î i l i p e s c m î n a d r e a p t ă de gură, dar o

36

r e t r a g î n a i n t e c a e l s ă î n c e a p ă s ă s u g ă . I n a c e a s t ă s i t u a ţ i e e l e x e c u t a în g o l de ş a p t e ori la rînd a c t u l c o m p l e t a l suptu lu i , d e s o h i z î n d ş l în-c h i z î n d gura, m i ş c î n d l i m b a e t c .

Obs. 10. — Iată d o u ă f a p t e i lustr înd d i f e r e n ţ e l e de adaptare, d u p ă c u m trebu inţa d e a l i m e n t a r e e s t e m a i s l a b ă s a u m a i p u t e r n i c ă . L a 0 ; 0 ( 2 5 ) Laurent e s t e î n t i n s p e spate , fără s ă a i b ă m a r e pof tă d e m î n o a r e (nu a p l î n s de la u l t i m a lui masă) . Se s t a b i l e ş t e un c o n t a c t î n t r e sf îrcul s înu lu i ş i obrazu l s ă u drept. E l se î n t o a r c e spre p a r t e a bună, dar s înul e s t e r e t r a s l a c i n c i - z e c e c e n t i m e t r i . T i m p d e c î t e v a s e c u n d e e l s e î n t i n d e în d i r e c ţ i a bună, a p o i renunţă . JDupă un m i n u t ( c o p i l u l c o n t i n u ă să s t e a c u l c a t pe s p a t e , cu faţa spre tavan) , gura î n c e p e să i se m i ş t e , dar s lab , a p o i c a p u l o s c i l e a z ă la s t i n g ă ş i l a dreapta, s p r e a se o r i e n t a în c e l e din urmă spre p a r t e a g r e ş i t ă . U r m e a z ă o s c u r t ă c ă u t a r e în a c e a s t ă di­r e c ţ i e , a p o i o m i m i c ă d e p l î n s ( c o l ţ u r i l e b u z e l o r s e l a s ă î n j o s e tc . ) ş i o n o u ă oprire. D u p ă un minut, o n o u ă c ă u t a r e în d i r e c ţ i a g r e ş i t ă . Se a t i n g e m i j l o c u l o b r a z u l u i s ă u drept : n i c i o r e a c ţ i e . D e - a b i a c înd sfîrcul î i a t i n g e p i e l e a la c i rca 1 cm de buze, e l se î n t o a r c e şi-1 a p u c ă .

Ci t ind a c e a s t ă d e s c r i e r e , s-ar p ă r e a c ă î n t r e g u l e x e r c i ţ i u d in u l t i­m e l e s ă p t ă m î n i a f o s t z a d a r n i c . S e pare, î n s p e c i a l , c ă z o n a d e e x c i t a r e a r e f l e x u l u i s e o p r e ş t e l a c i rca u n c m d e b u z e ş i c ă obrazu l c a a t a r e n u e s t e sens ib i l . A d o u a z i însă, a c e e a ş i e x p e r i e n ţ ă d ă r e z u l t a t e l e e x a c t contrari i , a ş a c u m s e v a v e d e a .

La 0; 0 (26) Laurent e s t e î n t i n s pe s p a t e într-un m o m e n t c înd are o

m a r e po f tă d e m î n c a r e . î i a t i n g m i j l o c u l o b r a z u l u i c u arătătoru l m e u

îndoit, c înd d e p a r t e a dreaptă, c î n d d e p a r t e a s t î n g a . E l s e î n t o a r c e d e

f i e c a r e d a t ă i m e d i a t s p r e p a r t e a bună. A p o i , rămînînd m e r e u î n t i n s p e

s p a t e , s i m t e sfîrcul î n m i j l o c u l o b r a z u l u i drept. î n t imp c e î n c e a r c ă să-1

a p u c e , sf îrcul e s t e d e p ă r t a t c u z e c e c e n t i m e t r i ; e l î n t i n d e a c u m c a p u l

t o t spre p a r t e a b u n ă ş i c a u t ă ins i s tent . O b o s i t d e efort, s e o d i h n e ş t e

o c l i p ă c u faţa s p r e t a v a n , a p o i g u r a s a r e î n c e p e s ă c a u t e , iar c a p u l s e

o r i e n t e a z ă i m e d i a t s p r e p a r t e a dreaptă. Î n a i n t e a z ă d e data a c e a s t a p înă

c e a t i n g e sfîrcul, înt î i c u nasu l , a p o i c u r e g i u n e a d intre nări ş i c o m i ­

sura b u z e l o r . R e p e t ă a p o i î n d o u ă repr ize ş i foar te c lar g e s t u l c o n s e m ­

nat la 0; 0 (24) ( v e z i o b s . 8) : î ş i î n a l ţ ă c a p u l p e n t r u a a p u c a sfîrcul.

L a p r i m a î n c e r c a r e n u r e u ş e ş t e s ă p r i n d ă sf îrcul d e c î t c u c o l ţ u l b u z e l o r

ş i î l l a s ă i m e d i a t . D u p ă o s e c u n d ă s a u d o u ă r id ică e n e r g i c c a p u l ş i

r e u ş e ş t e să-ş i a t i n g ă ţe lu l .

D e m e n ţ i o n a t ş i f e l u l c u m r e c u n o a ş t e e l sf îrcul l a 0 ; 0 ( 2 9 ) : î n a i n t e de a-1 apuca, î i e x p l o r e a z ă c o n t u r u l cu b u z e l e î n t r e d e s c h i s e ş i n e m i ş ­c a t e .

37

Importanţa teoretică a acestor observaţii ni se pare tot atît de mare ca şi banalitatea lor1. într-adevăr, ele ne permit să înţelegem prin ce anume un sistem de reflexe pure poate să se constituie în conduită psihologică, începînd de la siste­matizarea funcţionării lor. Să încercăm să analizăm acest proces, considerîndu-1 mai întîi ca adaptare şi apoi ca orga­nizare progresivă.

§ 2. EXERSAREA REFLEXELOR. — în ceea ce priveşte adaptarea, este interesant să menţionăm că reflexul, oricît de bine ar fi instalat ca mecanism fiziologic ereditar şi oricît de fixat ar părea în automatismul său imuabil, are totuşi nevoie de o anumită exersare spre a se adapta cu adevărat şi este susceptibil de o acomodare treptată la realitatea exterioară.

Să stăruim mai întîi asupra acestui element de acomodare. Reflexul de supt este un montaj ereditar, care funcţionează de la naştere, fie sub influenţa unor mişcări impulsive difuze, fie sub influenţa unui excitant extern (obs. 1); acesta este punctul de pornire. Pentru ca acest montaj să dea loc la o funcţionare utilă, adică să ducă la deglutiţie, este adesea su­ficient să introducem sfîrcul sinului în gura noului născut, dar, după cum se ştie, se mai întîmplă ca un copil să nu se adaptez^ imediat. în aceste cazuri, numai exerciţiul va de­termina funcţionarea normală. Constatăm aci un prim aspect de acomodare: contactul cu obiectul modifică într-un sens ac­tivitatea reflexului şi chiar dacă această activitate ar fi prin ereditate orientată spre acest contact, el nu este mai puţin necesar pentru consolidarea ei. Se întîmplă ca unele instincte să se piardă sau unele reflexe să înceteze de a acţiona nor­mal atunci cînd lipseşte mediul favorabil2. Mai mult: con-

1 S î n t e m b u c u r o ş i de a c o n s e m n a , în tre a l t e l e , c o n v e r g e n ţ a lor cu o b s e r v a ţ i i l e lui R. R i p i n ş i H. H e t z e r : Frühestes Lernen des Säuglings in der Ernährungssituation, Z e i t s c h r . f. P s y c h o l . v o l . 118 (1930), pp. 8 2 — 1 2 7 . O b s e r v a ţ i i l e asupra c o p i i l o r noştr i , cu m a i mul ţ i ani în urmă, s-au e f e c t u a t i n d e p e n d e n t d e a c e s t e a , c e e a c e f a c e c a r e s p e c t i v a c o n v e r g e n ţ ă să fie rea lă .

2 A s t f e l L a r g u i e r d e s B a n c e l s (Introduction ä l a Psychologie, 1921, p . 178), după c e r e a m i n t e ş t e f a i m o a s e l e e x p e r i e n ţ e a l e lui S p a 1 d i n g asupra d e g r a d ă r i i i n s t i n c t e l o r la pui i de g ă i n ă p r o a s p ă t i e ş i ţ i d in g ă o a c e , a d a u g ă : „Inst inctu l s u p t u l u i e s t e t recător . U n v i te i , s e p a r a t de m a m a lui ş i a l i m e n t a t o z i s a u d o u ă manua l , re fuză de c e l e

38

tactul cu mediul duce nu numai la dezvoltarea reflexelor, ci într-un fel le şi coordonează. Observaţiile 2, 3, 5 şi 8 arată, într-adevăr, cum copilul, nereuşind la început să sugă decît atunci cînd i se pune sfîrcul sinului în gură, devine mereu mai capabil de a-1 apuca şi chiar de a-1 descoperi, mai întîi după o simplă atingere directă, apoi după un contact cu orice regiune învecinată1.

Cum putem explica asemenea acomodări? Ni se pare di­ficil ca imediat după naştere să invocăm mecanismul aso­ciaţiilor dobîndite, în sensul restrîns al termenului, sau pe acela al „reflexelor condiţionate", deoarece şi unele, şi ce­lelalte presupun un dresaj sistematic. Dimpotrivă, examenul acestor conduite arată imediat în ce măsură diferă ele de asociaţiile dobîndite: în timp ce în cazul acestora, cît şi în cazul reflexelor condiţionate, asociaţia se stabileşte între o percepţie oarecare, străină de domeniul reflexului, şi reflexul însuşi (de pildă între un sunet, o percepţie vizuală etc. şi reflexul salivar), în cazul observaţiilor noastre, doar sensi­bilitatea proprie a reflexului (contactul buzelor cu un corp străin) este cea care se generalizează, respectiv conduce la exercitarea reflexului în situaţii tot mai numeroase. în cazul observaţiilor 2, 3, 5 şi 8, de exemplu, acomodarea constă în esenţă într-un progres realizat în continuitatea căutării: la început (observ. 2 şi 3), contactul cu un punct oarecare al sinului declanşează doar o sugere momentană a acestei re­giuni, urmată imediat de plînsete sau de o căutare dezordo-

m a i m u l t e ori suptu l a t u n c i c înd e s t e d u s la o a l tă v a c ă . A p r o a p e la fel s e c o m p o r t ă ş i c o p i l u l . Dacă-1 a l i m e n t ă m c u l ingur i ţa, c u g r e u v a p u t e a f i d e s p r i n s apo i să s u g ă la s în" .

1 V e z i P r e y e r , L'âme d e l'eniant, trad. V a r i g n y 1887. pp. 2 1 3 — 217, în s p e c i a l u r m ă t o a r e l e rînduri: „Cu s iguranţă , s u p t u l nu e s t e at i t d e e f i c i e n t î n pr ima z i c a î n c e a de-a d o u a ş i a m v ă z u t a d e s e a l a n o u - n ă s c u t i n o r m a l i (1869) c ă e fortur i le d e s u p t a u r ă m a s c u totu l i n f r u c t u o a s e î n p r i m e l e ore. Cînd a m î n c e r c a t s ă pun î n g u r a c o p i l u l u i u n c r e i o n d e f i ldeş, e l e e r a u î n c ă n e c o o r d o n a t e " (p. 215). Ş i m a i d e p a r t e : „ Ş e ş t i e c ă cop i i i n o u - n ă s c u t i n u g ă s e s c sfîrcul c înd s înt p u ş i l a sîn, d a c ă n u s înt ajutaţi; e i n u r e u ş e s c să-1 g ă s e a s c ă s ingur i d e c î t d u p ă c î t e v a z i l e (într-un caz, a b i a în z i u a a opta) , d e c i mai t îrziu d e c î t a n i m a l e l e " (pp. 2 1 5 — 2 1 6 ) . „ S e î n t î m p l ă a d e s e a c a sfîrcul s ă n u p ă t r u n d ă î n gură c î n d c o p i l u l e s t e p u s l a s în ş i c a a c e s t a s ă s u g ă p i e l e a d in r e g i u n e a în­v e c i n a t ă ; a s e m e n e a cazur i se c o n s t a t ă ch iar ş i în s ă p t ă m î n a a t r e i a . . " (p. ? ' 6 ) .

39

nată, în timp ce după cîteva zile (observ. 5), acelaşi contact declanşează o tatonare în timpul căreia copilul este orientat spre reuşită. Este foarte interesant, în cazul al doilea, să ve­dem felul în care reflexul excitat de fiecare contact cu sînul îşi suspendă funcţionarea de îndată ce copilul constată că suptul nu este urmat de satisfacţia pe care i-o dă hrana (vezi obs. 5 şi 8), ca şi felul în care căutarea continuă pînă la începutul deglutiţiei. în legătură cu aceasta, observaţiile 2, 3, 4 şi 5—8 atestă o mare varietate de tipuri de acomodare; sugerea plapumei, a cuverturii etc. duc la respingere, în timp ce sugerea sinului este acceptată; sugerea unei epi­derme (a mîinii copilului etc.) conduce la acceptare dacă e vorba de supt de dragul suptului, dar ea conduce la respin­gere (de pildă, cînd e vorba de un punct al sinului, altul de-cît sfîrcul) dacă foamea este mare,- degetul tatălui (obs. 6) este respins atunci cînd copilul este orientat spre sîn, apoi însă el îl acceptă în calitate de calmant etc. în cazul tuturor conduitelor, învăţarea în funcţie de mediu ni se pare un fe­nomen evident.

Cu siguranţă, toate aceste fapte comportă o explicaţie fiziologică şi o explicaţie care nu depăşeşte domeniul refle­xului. „Iradierile", „tulburările prelungite", „sumările" de excitaţii şi coordonările reflexelor între ele explică, fără îndoială, de ce căutarea copilului devine din ce în ce mai sistematică, de ce cutare contact care nu reuşeşte să declan­şeze funcţionarea în continuare, este suficient după cîteva zile etc. Aşadar, nu există în mod necesar mecanisme care să se suprapună reflexului, cum va fi mai tîrziu cazul deprin­derii sau al comprehensiunii inteligente. Nu-i mai puţin ade­vărat că mediul este indispensabil pentru această funcţio­nare, cu alte cuvinte, că adaptarea reflexă comportă parţial acomodarea; fără contactul prealabil cu sfîrcul sinului şi ex­perienţa absorbirii laptelui, este foarte probabil că plapuma, lîna sau degetul tatălui nu ar fi fost respinse atît de energic de Laurent după ce au declanşat reflexul de supt.1

1 La a n i m a l e , o r i c e m o n t a j r e f l e x c e v a mai c o m p l i c a t dă l o c la r e a c ţ i i d e a c e l a ş i t ip. î n c e p u t u r i l e c o p u l a ţ i e i l a L i m n a e a d a u l o c , d e e x e m p l u , l a c e l e m a i c i u d a t e t a t o n ă r i î n a i n t e c a a c t u l s ă f ie adaptat .

40

Dar dacă în procesul adaptării reflexe trebuie rezervat un loc acomodării, această acomodare nu poate fi despărţită de o asimilare progresivă, proprie exercitării însăşi a reflexului, în general, se poate spune că reflexul se consolidează şi se întăreşte în virtutea propriei sale funcţionări. Or, un aseme­nea fapt constituie expresia cea mai directă a mecanismului asimilării. Această asimilare se manifestă în primul rînd prin-tr-o trebuinţă crescîndă de repetare, caracteristică exercitării reflexului (asimilare funcţională), iar în al doilea rînd, prin acest fel de recunoaştere pe de-a-ntregul practică sau sen-zorio-motorie, care permite copilului să se adapteze la dife­rite obiecte cu care intră în contact buzele sale (asimilare recognitivă şi generalizatoare).

Trebuinţa de repetare este în sine cît se poate de semni­ficativă: într-adevăr, e vorba despre un comportament care are o istorie şi care complică stimulii simpli legaţi de starea organismului considerat într-un moment dat. Un prim stimul susceptibil de a declanşa reflexul este contactul cu un obiect extern: Preyer a declanşat astfel mişcări de supt atingînd buzele nou-născutului, iar obs. 1 ne arată copii sugîndu-şi mîna la un sfert de oră sau la o jumătate de oră după ce s-au născut. în al doilea rînd, există stimuli interni, legaţi de stă­rile somatico-afective; mişcări impulsive difuze (obs. 1) sau excitaţii datorate foamei. Dar la aceşti excitanţi precişi, le­gaţi de momente particulare din viaţa organismului, se adaugă, după cum ni se pare, o împrejurare esenţială care constă în faptul că repetarea însăşi a mişcărilor reflexe constituie pentru ele un factor dinamogen. Pentru ce, de pildă, Lucienne îşi suge degetele timp de zece minute ime­diat după naştere? Cauza nu poate fi foamea, deoarece nu a trecut decît foarte puţin timp de la tăierea cordonului ombi­lical. Există, desigur, un excitant exterior în momentul cînd buzele ating mîna. Dar de ce într-un asemenea caz excitaţia continuă, din moment ce ea nu conduce la nici un alt rezul­tat decît exercitarea reflexului? Se pare deci că odată cu acest mecanism primitiv, funcţionarea este însoţită de un fel de proces circular, activitatea reflexului fiind stimulată de

41

propria sa exercitare. Dacă această interpretare rămîne în­doielnică în ceea ce priveşte punctul de pornire, ea se im­pune dimpotrivă din ce în ce mai mult cînd ne referim la conduitele care urmează. Într-adevăr, după primele supturi, se observă la Laurent (obs. 2) o schiţare a suptului în gol, în care este greu să nu vedem un fel de autoexcitare. Afară de aceasta, progresele în căutarea sinului în obs. 2, 3, 4, 5 şi 8 par să arate, de asemenea, în ce măsură funcţionarea însăşi a întărit tendinţa de a suge. Contraproba este, după cum am văzut, degradarea treptată a mecanismelor reflexe nefolosite. Cum putem interpreta aceste fapte? Se înţelege de la sine că nu poate fi vorba deocamdată de o „reacţie circulară" în accepţia lui Baldwin, adică de repetarea unei conduite dobîn-dite sau în curs de dobîndire şi a unei conduite dirijate de obiectul la care ea conduce; aici e vorba doar de mişcări reflexe şi nu dobîndite, de o sensibilitate legată de reflexul însuşi şi nu de obiectivul exterior. Totuşi, din punct de ve­dere pur funcţional, mecanismul este comparabil cu reacţia circulară. Cu prilejul obs. 9, a reieşit foarte clar că excitaţia cea mai uşoară poate declanşa nu numai o reacţie reflexă, ci o succesiune de şapte reacţii. Fără a emite vreo ipoteză asupra modului de conservare a acestei excitaţii şi, a iortiori, fără să vrem să transformăm această repetiţie într-o conduită intenţională sau mnemonică, sîntem nevoiţi să constatăm că într-un asemenea caz există o tendinţă spre repetare sau, în termeni obiectivi, o repetare cumulativă.

Or, această trebuinţă de repetare nu este decît unul dintre aspectele unui proces mai general, pe care-1 putem califica drept asimilare: tendinţa reflexului fiind aceea de a se repro­duce, el încorporează orice obiect susceptibil de a acţiona ca excitant. Trebuie să menţionăm aici două fenomene dis­tincte, dar în egală măsură de semnificative din acest punct de vedere particular.

Primul constă în ceea ce putem denumi „asimilarea ge­neralizatoare", adică încorporarea de obiecte din ce în ce mai variate în schema reflexului. De pildă, cînd unui copil îi este foame, dar nu în măsură suficientă pentru a se înfuria sau a striga, şi dacă buzele lui au fost excitate întîmplător de un contact oarecare, asistăm la formarea unei asemenea

42

conduite, atît de importantă prin propriile sale dezvoltări ulterioare şi prin nenumăratele cazuri analoage pe care le vom observa în legătură cu alte scheme. Astfel, în funcţie de întîlnirile întîmplătoare, copilul suge chiar în primele două săptămîni degetele sale, degetele pe care i le întind alte persoane, perna, cuvertura, lenjeria patului e t c : aşadar, asimilează aceste obiecte la activitatea reflexului.

Bineînţeles, vorbind de asimilare „generalizatoare", nu pretindem în nici un caz că nou-născutul începe prin a dis­tinge un obiect particular (sînul mamei) pentru a extinde apoi asupra altor obiecte ceea ce a descoperit la acesta. Cu alte cuvinte, nu atribuim în nici un caz sugarului o generalizare conştientă şi intenţională, ca formă a trecerii de la particular la general, iar aceasta cu atît mai mult cu cît generalizarea, operaţie inteligentă ca atare, nu începe niciodată printr-o asemenea trecere, ci porneşte totdeauna de la schema ne­diferenţiată la individual şi la general, combinate şi comple­mentare. Amintim doar că fără a cunoaşte deloc obiectele individuale sau regulile generale, nou-născutul încorporează dintr-o dată în schema globală a suptului un număr de obiecte din ce în ce mai variate, de unde desfăşurarea gene­ralizatoare a acestui proces de asimilare. Dar oare traducerea unui fapt atît de simplu în limbajul asimilării nu este un fel de joc de cuvinte? Nu ar fi suficient să spunem „declanşarea unui reflex de către o clasă de excitanţi analogi"? Şi dacă ţinem la termenul de asimilare, trebuie oare să tragem con­cluzia că excitanţii neobişnuiţi ai unui reflex oarecare (de pildă, totalitatea obiectelor susceptibile de a declanşa reflexul pleoapelor cînd sînt apropiate de ochi) determină toate un fenomen identic de asimilare generalizatoare? Trebuie să dăm un răspuns negativ. Ceea ce pune o problemă particulară şi propriu-zis psihologică în cazul reflexului de supt este faptul că asimilarea obiectelor la activitatea sa se generalizează pe nesimţite, pînă la a da naştere în stadiul reacţiilor circu­lare dobîndite şi chiar în stadiul mişcărilor intenţionale la o schemă foarte complexă şi foarte rezistentă; într-adevăr, de la sfîrşitul lunii a doua, copilul îşi va suge sistematic de­getul mare (printr-o coordonare dobîndită şi nu din întîm-plare) apoi pe la cinci luni mîinile sale îi vor aduce toate degetele la gură şi va sfîrşi prin a se servi de aceste con-

43

duite pentru a recunoaşte corpurile şi chiar pentru a consti­tui prima formă a spaţiului („spaţiul bucal" al lui Stern). Este sigur astfel că primele asimilări referitoare la supt, chiar dacă atestă o nediferenţiere între atingerea sinului şi atingerea altor obiecte, nu sînt simple confuzii care ur­mează să dispară odată cu progresul nutriţiei, ci reprezintă punctul de pornire pentru asimilări din ce în ce mai com­plexe.

Aşadar, cum trebuie să interpretăm această asimilare ge­neralizatoare? Putem concepe reflexul de supt ca pe o schemă globală de mişcări coordonate, care, fiind însoţită de con­ştiinţă, nu duce cu siguranţă la o percepere de obiecte sau chiar de tablouri senzoriale definite, ci pur şi simplu la o conştiinţă de atitudini la care se adaugă cel mult o integrare senzorio-motorie legată de sensibilitatea buzelor şi a gurii. Or, această schemă, prin faptul că se pretează la repetări şi la o exercitare cumulativă, nu se limitează la a funcţiona sub constrîngerea unui anumit excitant extern sau intern, ci funcţionează oarecum pentru sine. Cu alte cuvinte, copilul suge nu numai pentru a mînca, ci şi pentru a-şi amăgi foamea, pentru a prelungi excitaţia luării mesei etc, în sfîr-şit, el suge pentru a suge, fără alt scop. In acest sens, obiec­tul încorporat schemei suptului este în realitate asimilat la activitatea acestei scheme: obiectul supt trebuie conceput nu ca o hrană pentru organismul în general, ci — dacă ne este permis să ne exprimăm astfel — ca un aliment pentru însăşi activitatea de supt sub diversele ei forme. Din punctul de vedere al conştiinţei, dacă există conştiinţă la acest nivel, o asemenea asimilare este deci la început o nediferenţiere şi nu o generalizare autentică, dar din punctul de vedere al acţiunii, ea este o extindere generalizatoare a schemei care anunţă (am văzut-o ceva mai înainte) generalizări ulterioare mult mai importante.

Dar în afară de această asimilare generalizatoare, chiar din primele două săptămîni trebuie să mai distingem o altă asimilare, pe care o putem denumi „asimilare recognitivă". Această a doua formă pare să se afle în contradicţie cu cea precedentă: ea marchează în realitate un simplu progres faţă de aceasta, oricît de mic ar fi el. Ceea ce am spus despre nediferenţierea caracteristică asimilării generalizatoare nu

44

este efectiv adevărat decît pentru stările de apetit slab sau de saturaţie. Dar este suficient ca sugarul să simtă puternic foamea pentru ca să caute să mănînce şi să deosebească sfîrcul sinului de orice alt obiect. Această căutare şi această discriminare par să implice un început de diferenţiere în schema globală a suptului şi deci un început de recunoaştere, desigur o recunoaştere prin excelenţă practică şi motorie, dar suficientă pentru a putea vorbi de pe acum de asimilare recognitivă. Să examinăm, din acest punct de vedere, felul în care copilul regăseşte sînul. începînd cu ziua a treia (obs. 3), Laurent pare să distingă sfîrcul sinului de tegumen­tele înconjurătoare: el doreşte să sugă la sîn tetonul şi să nu sugă pur şi simplu. în orice caz, începînd cu ziua a zecea observăm (obs. 4) cît de repede respinge el plapuma sau cuvertura pe care a încercat să o sugă, spre a căuta ceva mai substanţial. La fel, reacţia sa faţă de degetul tatălui (obs. 6) este cît se poate de clară: dezamăgire şi plînsete. în sfîrşit, tatonările sinului însuşi (obs. 5 şi 8) demonstrează şi ele o discriminare. Cum putem explica deci acest gen de recunoaştere?

Fireşte că în acest caz, la fel ca şi în cel al asimilării generalizatoare, nu poate fi vorba de recunoaşterea unui „obiect", pentru motivul evident că nimic din stările de conştiinţă ale nou-născutului nu-i poate permite să opună un univers extern unuia intern. Presupunînd că se produc simultan senzaţii vizuale (simplă vedere de lumini, fără foame şi fără adîncime), senzaţii acustice şi o sensibilitate tactilo-gustativă şi kinestezică legate de reflexul de supt, este evident că un asemenea complex nu va fi deloc sufi­cient pentru a constitui o conştiinţă a obiectelor; aşa ceva presupune, după cum vom vedea (voi. II), operaţii intelec­tuale propriu-zise, necesare asigurării permanenţei formei şi a substanţei. De asemenea, nu poate fi vorba de o recu­noaştere pur perceptivă sau de recunoaşterea imaginilor senzoriale oferite de lumea exterioară, cu toate că o ase­menea recunoaştere precede cu mult timp elaborarea obiec­telor (recunoaşterea unei persoane, a unei jucării sau a unui obiect de lenjerie numai sub formă de „prezentare" şi înainte de a face din ele substanţe permanente). într-adevăr, dacă pentru observator, sînul pe care-1 va lua sugarul este exterior copilului şi constituie o imagine distinctă de acesta,

45

pentru nou-născut, dimpotrivă, nu pot exista decît conştiinţe ale unor atitudini, emoţii sau impresii de foame şi de satis­facţie. Nici văzul, nici auzul nu dau loc încă la percepţii independente de aceste reacţii globale. După cum a arătat foarte bine H. Wallon, influenţele exterioare nu au semni­ficaţie decît în raport cu atitudinile pe care le suscită. Cînd sugarul diferenţiază sfîrcul sinului de restul sinului, de de­gete sau de nişte obiecte oarecare, el nu recunoaşte deci nici un obiect, nici un tablou senzorial, ci regăseşte pur şi simplu un complex senzorio-motor şi postural particular (supt şi deglutiţie combinate) printre cele cîteva complexe analoage care constituie universul său şi care prezintă o nediferenţiere totală între subiect şi obiect. Cu alte cuvinte, această recunoaştere elementară constă, în sensul cel mai strict al cuvîntului, dintr-o „asimilare" a ansamblului date­lor prezente la o organizare definită, care a şi funcţionat şi care nu dă loc la o discriminare actuală decît datorită funcţionării ei în trecut. Aceasta este însă suficient pentru a explica prin ce anume repetarea reflexului conduce de la sine la o asimilare recognitivă care, oricît de practică ar fi, constituie începutul cunoaşterii1. Mai exact, repetarea reflexului conduce la o asimilare generală şi generalizatoare a lucrurilor la activitatea lui, dar, fiind date variaţiile care se introduc treptat în această activitate (supt pentru supt, supt pentru amăgirea foamei, pentru mîncare etc), schema asimilării se diferenţiază, iar în cazurile diferenţiate cele mai importante, asimilarea devine recognitivă.

în concluzie, asimilarea proprie adaptării reflexe se pre­zintă sub trei forme: repetare cumulativă, generalizarea activităţii cu încorporarea de obiecte noi în această funcţio­nare şi, în sfîrşit, recunoaşterea motorie. Dar, în ultimă ana­liză, aceste trei forme constituie una singură: reflexul tre-

1 R e p e t ă m , n o i n u p r e t i n d e m î n n ic i u n c a z s ă p r e c i z ă m c e stăr i d e c o n ş t i i n ţ ă î n s o ţ e s c a c e a s t ă as imi lare . N u p u t e m s ă d e c i d e m pr in e x a m i ­n a r e a c o m p o r t a m e n t u l u i d in p r i m e l e d o u ă s a u trei s â p t ă m î n i d a c ă a c e s t e stări s înt pur e m o ţ i o n a l e s a u a f e c t i v e , d a c ă s înt l e g a t e d e p o s t u r i l e c a r e î n s o ţ e s c s u p t u l s a u d a c ă e x i s t ă d e l a î n c e p u t o d i s c r i m i n a r e s e n z o r i a l ă ş i k i n e s t e z i c ă c o n ş t i e n t ă . C e e a c e arată î n s ă a c e s t c o m p o r t a m e n t s în t doar t a t o n a r e a ş i d i s c r i m i n a r e a c e c a r a c t e r i z e a z ă e x c i t a r e a re f lexu lu i , iar a c e s t e d o u ă fapte f u n d a m e n t a l e n e î n d r e p t ă ţ e s c s ă v o r b i m d e s p r e o a s i m i l a r e p s i h o l o g i c ă î n c e p î n d c u a c e s t s t a d i u pr imit iv .

46

buie conceput ca o totalitate organizată, avînd drept carac­teristică faptul că se conservă funcţionînd şi deci funcţio­nează mai devreme sau mai tîrziu pentru ea însăşi (repe­tare), încorporînd obiectele favorabile acestei funcţionări (asimilare generalizatoare) şi discriminînd situaţiile nece­sare pentru unele moduri speciale ale activităţii sale (re­cunoaştere motorie). Vom vedea mai jos — şi acesta este singurul scop al analizei noastre — că aceste procese se regăsesc ca atare, cu decalajul care explică complexitatea progresivă a structurilor, în stadiile reacţiilor circulare do-bîndite, ale primelor scheme intenţionale şi ale conduitelor propriu-zis inteligente.

Adaptarea progresivă a schemelor reflexe presupune deci organizarea lor. în fiziologie, acesta este un adevăr banal. Nu numai că arcul reflex presupune ca atare o organizare, dar, la animalul nesupus operaţiilor de laborator, orice sistem de reflexe constituie el însuşi o totalitate organi­zată: potrivit concepţiilor lui Graham Brown, reflexul sim­plu trebuie considerat, într-adevăr, ca un produs al diferen­ţierii. Din punct de vedere psihologic, dimpotrivă, sîntem prea uşor înclinaţi să ne reprezentăm un reflex sau chiar un act instinctiv complex de tipul suptului ca o însumare de mişcări cu o eventuală succesiune de stări de conştiinţă juxtapuse, şi nu ca o totalitate adevărată. Or, două circum­stanţe esenţiale ne determină să considerăm actul suptului ca formînd de-acum o organizare psihică: faptul că acest act prezintă mai devreme sau mai tîrziu o semnificaţie şi faptul că el este însoţit de o căutare dirijată.

în ceea ce priveşte semnificaţiile, am văzut în cîte feluri se diferenţiază actul suptului, în funcţie de faptul dacă nou-născutului îi este foame şi vrea să sugă tetonul, sau suge pentru a se calma, sau se joacă într-un fel de-a suptul. Se pare deci că aceste acte prezintă o semnificaţie pentru su­garul însuşi. Calmul treptat care urmează după furtuna de strigăte şi de plînsete îndată ce copilul este pus în poziţia de a mînca şi caută sfîrcul sinului arată în suficientă mă­sură că, în cazul existenţei conştiinţei la copil, această con­ştiinţă este de la bun început conştiinţa unei semnificaţii. Or, o semnificaţie se află în mod necesar în raport cu alte semnificaţii, chiar pe planul elementar al simplelor recu­noaşteri motorii.

47

Pe de altă parte, existenţa unei organizări este atestată de faptul căutărilor orientate. într-adevăr, oricît de banală ar părea, căutarea precoce care se observă la sugar cînd acesta este pus în contact cil sînul este un fenomen remar­cabil. Din punctul de vedere al organizării, această căutare, care este principiul acomodării şi al asimilării, poate fi con­cepută ca fiind prima manifestare a unui dualism între do­rinţă şi satisfacţie, deci între valoare şi real, între totali­tatea care se completează şi totalitatea incompletă, dualism care va reapărea pe toate planurile activităţii viitoare şi către a cărui reducere va tinde întreaga evoluţie mintală, cu toate că el urmează să se accentueze neîncetat.

Acestea sînt, din punctul de vedere al adaptării şi al organizării, primele expresii ale vieţii psihologice legate de mecanismele fiziologice ereditare. Această examinare, ori­cît de schematică ar fi ea, ni se pare suficientă pentru a arăta prin ce anume psihismul prelungeşte organizarea pur reflexă, depinzînd în acelaşi timp de ea. Ceea ce oferă fiziologia organismului este un montaj ereditar gata orga­nizat şi virtualmente adaptat, dar care nu a funcţionat nici­odată. Psihologia începe odată cu exercitarea acestui meca­nism. Această exercitare nu transformă deocamdată cîtuşi de puţin mecanismul însuşi, spre deosebire de ceea ce vom observa în stadiile ulterioare (dobîndirea unor deprinderi, înţelegerea etc); el se limitează să-1 afirme şi să-1 facă să funcţioneze, fără a-1 integra în organizări noi, care să-1 depăşească. Dar în limitele acestei funcţionări este loc pen­tru o desfăşurare istorică, care defineşte tocmai începutul vieţii psihologice. Această desfăşurare comportă' ea însăşi, fără îndoială, o explicaţie fiziologică: dacă mecanismul re­flex se consolidează prin folosire sau se degradează nefiind folosit, aceasta se întîmplă tocmai pentru că se produc sau se desfac coordonări în virtutea legilor înseşi ale activităţii reflexe. Dar, o asemenea explicaţie fiziologică nu exclude deloc punctul de vedere psihologic pe care ne-am situat, într-adevăr, dacă nişte stări de conştiinţă însoţesc, aşa cum este probabil, un mecanism reflex atît de complicat ca acela al instinctului suptului, aceste stări de conştiinţă au o isto­rie internă. O aceeaşi stare de conştiinţă nu poate să se reproducă de două ori în mod identic,- în cazul în care se reproduce, ea dobîndeşte în plus o calitate nouă, ceva văzut

48

pînă atunci e tc, deci o semnificaţie. Dar dacă, din întîm-plare, nu a intervenit încă nici o stare de conştiinţă, putem vorbi totuşi de pe acum de comportamente sau conduite, dat fiind, pe de o parte, caracterul sui generis al dezvoltării Jor, iar pe de altă parte, continuitatea lor faţă de dezvoltă­rile stadiilor ulterioare. Este tocmai ceea ce vom căuta să precizăm în chip de' concluzii.

Caracterul specific al acestor comportamente constă în implicarea folosirii individuale a experienţei. Reflexul, ca montaj ereditar, reprezintă poate o folosire rasială a expe­rienţei: aceasta este o problemă biologică despre care am mai vorbit (Introd. § 3) şi care, deşi interesează în cel mai înalt grad pe psiholog, nu poate fi rezolvată prin metodele de psihologie. Dar, cai mecanism care dă loc la exerciţiu şi deci la un fel de învăţare, reflexul de supt presupune, hi afară de ereditate, o folosire individuală a experienţei. Acesta este faptul capital care ne permite să încorporăm o atare conduită în domeniul psihologic, în timp ce un reflex simplu, nesupus trebuinţei de exersare sau de învă­ţare în funcţie de mediu (de pildă, strănutul) nu prezintă pentru noi nici un interes. în ce constă această învăţare? Putem încerca s-o definim, fără a subordona analiza respec­tivă vreunei ipoteze referitoare la tipurile de stări de con­ştiinţă care însoţesc eventual un asemenea proces. învăţarea legată de mecanismul reflex sau instinctiv prezintă, spre deosebire de achiziţiile datorate deprinderilor sau achiziţii­lor inteligente, particularitatea că nu reţine nimic exterior acestui mecanism însuşi. O deprindere ca aceea a copilu­lui de 2—3 luni care deschide gura atunci cînd vede un obiect presupune o fixare mnemonică legată de acest obiect: o schemă tactilo-motorie s-a format în funcţie de acest obiect, singura care explică uniformitatea reacţiei. în ace­laşi fel, învăţarea unei operaţii intelectuale (de pildă, nu­măratul) implică o amintire a obiectelor înseşi sau a expe­rienţelor făcute cu obiecte. în ambele cazuri se reţine deci ceva exterior mecanismului iniţial al actului examinat. Dim­potrivă, copilul care învaţă să sugă nu reţine nimic exte­rior actului însuşi al suptului; fără îndoială, el nu păstrează urma nici a obiectelor, nici a imaginilor senzoriale asupra cărora s-au îndreptat încercările lui succesive. El înregis-

4 — Naşterea inteligenţei la copil 49

trează pur şi simplu perindarea acestor încercări ca pe nişte acte pure, care se condiţionează unele pe altele. Cînd el recunoaşte sfîrcul sinului, nu este vorba de recunoaşterea unui lucru sau a unei imagini, ci de asimilarea unui com­plex senzorio-motor şi postural la un alt complex de acest fel. Dacă această învăţare a suptului presupune mediul şi experienţa, întrucît nici un exerciţiu funcţional nu este cu putinţă în afara contactului cu mediul, este vorba deci de o învăţare cu totul particulară, într-un anumit sens de o autoînvăţare şi nu de o achiziţie propriu-zisă. Iată de ce, dacă primele conduite psihologice depăşesc fiziologicul pur — aşa cum exersarea individuală a unui mecanism ereditar depăşeşte ereditatea — ele continuă să depindă în cel mai înalt grad de substratul fiziologic.

Dar marea lecţie psihologică a acestor primi paşi ai com­portamentului constă în faptul că, încadrîndu-se în limitele pe care le-am definit, învăţarea unui mecanism reflex an­trenează de pe acum jocul mai complicat al acomodărilor, asimilărilor şi organizărilor individuale. Există acomodare, deoarece chiar fără a reţine ceva din mediu ca atare, meca­nismul reflex are nevoie de acest mediu. Există asimilare, deoarece prin chiar exercitarea mecanismului, acesta încor­porează orice obiect susceptibil de a-1 alimenta şi chiar distinge aceste obiecte datorită identităţii atitudinilor dife­renţiale pe care ele le provoacă. Există, în sfîrşit, organizare, ea constituind aspectul intern al acestei adaptări progresive: exerciţiile succesive ale mecanismului reflex alcătuiesc to­talităţi organizate, iar tatonările şi căutările vizibile de la primii paşi ai acestei învăţări sînt orientate de structura însăşi a totalităţilor.

Or, dacă aceste conduite nu depăşesc fiziologicul pur decît în măsura foarte mică în care exerciţiul individual are o istorie independentă de montajul predeterminat de eredi­tate (aşa încît poate să pară aproape metaforică tratarea lor drept „conduite", cum am făcut noi aici), ele par să aibă o importanţă capitală pentru dezvoltarea mintală ulterioară, într-adevăr, funcţiile de acomodare, de asimilare şi de or­ganizare, pe care le-am descris în legătură cu exersarea me­canismului reflex, se vor regăsi în stadiile ulterioare şi vor dobîndi o importanţă tot mai mare. într-un anumit sens, vom vedea chiar că pe măsură ce structurile intelectuale se

50

vor complica şi se vor purifica, acest nucleu funcţional va constitui elementul esenţial al acestor structuri înseşi.

§ 3. ASIMILAREA, FAPT PRIM AL VIEŢII PSIHICE. — Am constatat, studiind exersarea reflexelor, existenţa unei tendinţe fundamentale, ale cărei manifestări le vom re­găsi în fiecare nou stadiu de dezvoltare intelectuală: ten­dinţa spre repetarea conduitelor şi spre utilizarea obiectelor externe în vederea acestei repetări. Această asimilare, în acelaşi timp reproducătoare, generalizatoare şi recognitivă, constituie principiul exerciţiului funcţional pe care l-am de­scris în legătură cu suptul. Ea este deci necesară acomodării proprii reflexului. Pe de altă parte, ea este expresia dinamică a faptului static al organizării. Din acest dublu punct de ve­dere, ea apare ca un prim fapt ale cărui consecinţe genetice trebuie să le pună în evidenţă analiza psihologică.

Trei împrejurări ne determină, aşadar, să considerăm asi­milarea ca elementul fundamental al dezvoltării psihice.

Prima constă în faptul că asimilarea este un proces co­mun vieţii organice şi activităţii mintale, deci o noţiune co­mună fiziologiei şi psihologiei. într-adevăr, oricare ar fi me­canismul intim al asimilării biologice, este o constatare experimentală faptul că un organ se dezvoltă funcţionînd (printr-un anumit echilibru între exersarea utilă şi oboseală). Or, cînd organul de care ne ocupăm se referă la conduita ex­ternă a subiectului, acest fenomen al asimilării funcţionale prezintă un aspect fiziologic şi unul psihologic indisociabile: detaliile lui sînt de natură fiziologică, în timp ce reacţia în ansamblu poate fi considerată psihică. Să luăm drept exem­plu ochiul, care se dezvoltă sub influenţa exercitării văzu­lui (perceperea luminilor, formelor etc) . Chiar din punct de vedere fiziologic, se poate spune că lumina este un aliment pentru ochi (în special în cazurile primitive de sensibilitate cutanată, la nevertebratele inferioare, la care ochiul se re­duce la o acumulare de pigment ce depinde de sursele lu­minoase ambiante): lumina este absorbită şi asimilată de ţesuturile sensibile, iar această funcţionare antrenează o dezvoltare corelativă a organelor interesate. Fără îndoială, un asemenea proces presupune un ansamblu de mecanisme a căror punere în mişcare poate fi deosebit de complexă. Dar dacă ne referim la descrierea globală — care este aceea a unui comportament şi ţine deci de psihologie — lucrurile

4 51

trebuinţa presupune o organizare în „echilibru mobil", ex-primînd doar un dezechilibru vremelnic al acesteia. Astfel, în ambele limbaje, trebuinţa este expresia unei totalităţi pentru moment descompletată şi care tinde să se reconstituie, adică tocmai a ceea ce numim un ciclu sau o schemă de asimilare: trebuinţa manifestă necesitatea pe care o încearcă organismul sau un organ oarecare de a folosi un dat exterior în vederea funcţionării sale. Faptul prim nu este deci tre­buinţa, ci schemele de asimilare, al căror aspect introspectiv îl reprezintă trebuinţa. Aşa fiind, poate că este doar o pseu-doproblemă să ne întrebăm cum orientează trebuinţa mişcă­rile utile; trebuinţa declanşează aceste mişcări tocmai pentru că ele sînt de-acum orientate. Cu alte cuvinte, mişcările organizate, gata de a fi repetate, şi trebuinţa ca atare con­stituie un singur tot. Este adevărat că această concepţie, cît se poate de limpede în ceea ce priveşte reflexul sau orice organizare înnăscută, încetează să pară clară cînd tre­cem la asociaţii dobîndite. Dar, poate că dificultatea provine din faptul că se interpretează prea literal termenul de „aso­ciaţie", în timp ce faptul asimilării ne permite în mod cert să explicăm cum orice schemă nouă rezultă dintr-o diferen­ţiere şi o complicare a schemelor anterioare şi nu dintr-o asociaţie între elemente date într-o stare izolată. Această ipoteză ne ajută chiar să înţelegem cum o singură trebuinţă poate declanşa o serie de încercări succesive: pe de o parte, orice asimilare are un caracter generalizator, iar pe de altă parte, schemele sînt susceptibile de a se coordona între ele prin asimilare reciprocă, cît şi de a funcţiona singure (vezi în această privinţă stadiile IV—VI).

O a doua dificultate se iveşte, după părerea noastră, cînd considerăm trebuinţa ca faptul prim al vieţii psihice. în acest caz se presupune că trebuinţele asigură tranziţia între orga­nism şi psihism: ele constituie într-un fel motorul psiholo­gic al activităţii mintale. Numai că, dacă unele trebuinţe corporale au într-adevăr acest rol într-un mare număr de comportamente inferioare (cum ar fi căutarea hranei în psiho­logia animală), la copil trebuinţele principale sînt de ordin funcţional: funcţionarea organelor generează deci, prin în­săşi existenţa sa, o trebuinţă psihică sui generis sau mai curînd o serie de trebuinţe suplimentare, a căror complexi­tate depăşeşte de la început simpla satisfacţie organică.

54

Afară de aceasta, cu cît inteligenţa se dezvoltă şi se afirmă, cu atît asimilarea realului la funcţionarea proprie se trans­formă în comprehensiune reală, motorul principal al activi­tăţii intelectuale devenind astfel trebuinţa de a încorpora lucrurile în schemele subiectului. Această calitate de a su­plini a trebuinţelor, care se depăşesc neîncetat pentru a ieşi din planul pur organic, pare să arate din nou că faptul prim nu este trebuinţa ca atare, ci actul de asimilare care înglo­bează într-un tot trebuinţa funcţională, repetarea şi acea coordonare între subiect şi obiect care anunţă implicaţia şi judecata.

Fără îndoială, un apel la noţiunea de asimilare nu con­stituie în nici un caz o explicaţie a asimilării. Psihologia nu poate începe decît prin descrierea unui fapt prim, fără a-1 putea explica pe acesta. Idealul unei deducţii absolute nu ar putea conduce decît la o explicaţie verbală. Această ten­taţie poate fi evitată numai prin alegerea ca principiu a unui dat elementar, susceptibil de o tratare biologică şi în acelaşi timp de o analiză psihologică. Asimilarea este un asemenea element. Explicarea lui este de domeniul biologiei: existenţa unei totalităţi organizate care se conservă asimi-lînd lumea exterioară ridică, într-adevăr, întreaga problemă a vieţii însăşi. Dar cum nu putem reduce complet superiorul la inferior, biologia nu va putea să clarifice problema asimi­lării fără a explica aspectul ei psihologic; într-adevăr, la o anumită profunzime, organizarea vitală şi organizarea min­tală constituie unul şi acelaşi lucru.

CAPITOLUL II

S T A D I U L A L D O I L E A :

PRIMELE ADAPTĂRI DOBÎNDITE ŞI REACŢIA CIRCULARĂ PRIMARĂ

Alături de adaptările ereditare apar la un moment dat adaptări ce nu sînt înnăscute şi cărora adaptările ereditare li se subordonează treptat. Cu alte cuvinte, procesele re­flexe se integrează treptat în activităţi corticale. Aceste noi adaptări constituie ceea ce, de obicei, este desemnat prin termenul de „asociaţii dobîndite", deprinderi sau chiar re­flexe condiţionate, fără a mai vorbi de mişcările intenţionale pe care le vom caracteriza într-un al treilea stadiu. Inten­ţionalitatea fiind, fără doar şi poate, imanentă celor mai pri­mitive niveluri ale asimilării psihologice, ea nu ar putea, într-adevăr, să ia cunoştinţă de ea însăşi şi să diferenţieze astfel conduita înaintea asimilării prin scheme „secundare", adică înaintea comportamentelor născute din exerciţiul apu­cării şi care apar odată cu primele acţiuni exercitate asupra lucrurilor. în stadiul actual putem deci caracteriza mişcările intenţionale drept limită superioară, iar primele adaptări ne­ereditare, drept limită inferioară.

De fapt, este cît se poate de greu să precizăm cînd începe efectiv adaptarea dobîndită, în opoziţie cu adaptarea eredi­tară. Teoretic vorbind, se poate adopta criteriul următor: în orice conduită a cărei adaptare este determinată ereditar, asimilarea şi acomodarea se confundă şi rămîn nediferen­ţiate, în timp ce la o conduită cu adaptarea dobîndită, ele încep să se disocieze. Cu alte cuvinte, adaptarea ereditară nu presupune nici o învăţare în afară de propria sa exerci-

56

tare, în timp ce adaptarea dobîndită implică o învăţare le­gată de datele noi ale mediului exterior şi, în acelaşi timp, o încorporare a obiectelor în schemele astfel diferenţiate. Dacă însă trecem de la teorie la interpretarea faptelor par­ticulare, ne lovim de serioase dificultăţi cînd vrem să deo­sebim o dobîndire reală de o simplă coordonare preformată.

într-adevăr, cum putem să ne dăm seama din ce moment se produce o reţinere a vreunui dat exterior mecanismului reflex însuşi? în exercitarea reflexului, după cum am văzut, nu există decît fixarea mecanismului ca atare, şi tocmai prin aceasta acomodarea unei scheme ereditare, deşi presupune experienţa şi contactul cu mediul, coincide cu asimilarea, respectiv cu exercitarea funcţională a acestei scheme. La un moment dat însă, activitatea copilului reţine ceva exterior ei, adică se transformă în funcţie de experienţă; prin acest fapt apare o acomodare dobîndită. De pildă, cînd copilul îşi suge sistematic degetul, nu din pricina unor întîlniri întîm-plătoare, ci prin coordonarea dintre mînă şi gură, se poate vorbi de acomodare dobîndită; nici reflexele gurii, nici ace­lea ale mîinii nu prevăd ca mecanism ereditar o asemenea coordonare (nu există un instinct al suptului degetului!) şi numai experienţa explică formarea acestei coordonări. Dar dacă lucrurile sînt clare în cazul unui asemenea comporta­ment, în cîte alte cazuri este imposibil să trasezi un hotar net între reflexul pur şi folosirea experienţei? Multiplele aspecte ale acomodării vizuale, de exemplu, cuprind un amestec inextricabil de exerciţiu reflex şi achiziţie ade­vărată.

Din punctul de vedere al asimilării, apare aceeaşi dificul­tate. Asimilarea psihologică proprie reflexului constă, după cum am văzut, într-o repetare cumulativă care presupune în­corporarea treptată a obiectelor într-un ciclu astfel reprodus. Dar nimic într-o asemenea conduită nu arată că ea este diri­jată de rezultatele noi la care duce. Desigur, în actul suptu­lui există de la început o căutare orientată, iar în caz de foame, numai succesul conferă o semnificaţie şirului de tato­nări. Dar rezultatul căutat nu prezintă nimic nou faţă de cîmpul senzorio-motor primitiv al reflexului însuşi. Dimpo­trivă, în domeniul adaptării dobîndite, rezultatul nou (nou fie prin caracterul imaginilor senzoriale care îl definesc, fie prin procedeele folosite pentru a-1 obţine) este cel care ori-

57

entează repetarea. în timp ce în cazul reflexului asimilarea se confunda deci cu acomodarea, de acum încolo reprodu­cerea actului nou sau asimilarea obiectelor la schema acestui act constituie un proces distinct în raport cu acomodarea schemei. Un asemenea proces poate fi foarte puţin diferen­ţiat atunci cînd adaptarea dobîndită constituie doar o pre­lungire a adaptării reflexe, dar el este cu atît mai distinct în raport cu acomodarea, cu cît actul nou este mai complex. Astfel, în procesul de dobîndire a apucării, altceva înseamnă repetarea la nesfîrşit a unei mişcări care a reuşit şi altceva este încercarea de a apuca un obiect într-o situaţie nouă. Repetarea ciclului cu adevărat dobîndit sau în curs de do­bîndire este ceea ce J. M. Baldwin a numit „reacţie circu­lară"; această conduită va constitui pentru noi principiul asimilării sui generis propus acestui al doilea stadiu. Dar dacă în teorie este clară o asemenea distincţie între simpla repetare a reflexului şi „reacţia circulară", se înţelege că şi în acest caz analiza concretă se va lovi de cele mai mari dificultăţi.

După aceste consideraţii să trecem la examinarea fapte­lor, grupîndu-le mai întîi pe domenii distincte de activitate.

§ 1. DEPRINDERILE DOBÎNDITE LEGATE DE SUPT. — La conduitele reflexe pe care le-am descris în primul capitol se adaugă, începînd cu luna a doua şi a treia, unele forme de supt incontestabil noi. Vom începe prin a descrie dobîn-direa principalelor două reacţii circulare: scoaterea sistema­tică a limbii (însoţită mai tîrziu de jocuri cu saliva, cu bu­zele etc.) şi sugerea policarului. Aceste două activităţi ne oferă tipul deprinderii dobîndite spontane, cu asimilare şi acomodare active. După aceasta, vom discuta cîteva cazuri de acomodare, desemnate de obicei prin termenul „transfe­ruri asociative" sau „asociaţii senzorio-motorii" (declanşarea suptului prin diverse semnale: poziţie, zgomote, semnale optice etc). Vom vedea că aceste acomodări parţiale, oricît de mecanice şi pasive ar putea să pară, constituie de fapt simple verigi izolate şi abstracte ale ciclurilor inerente reacţiei circulare. în sfîrşit, vom vorbi de unele coordonări între supt şi văz.

58

Iată exemple din primul grup de fapte (reacţii circulare): O b s . 11. — Laurent la 0; 0 (30) r ă m î n e t reaz fără să p l î n g ă şi pri­

v e ş t e î n fata lui c u o c h i i larg d e s c h i ş i . E l s u g e î n g o l a p r o a p e n e î n c e ­

tat, d e s c h i z î n d ş i înch iz înd gura într-un r i t m lent, în t i m p ce l imba i se

m i ş c ă n e î n c e t a t . Limba, în l o c să rămînă îndărătu l buze lor , l i n g e în anu­

m i t e m o m e n t e b u z a d e j o s : s u p t u l e s t e r e l u a t a p o i c u m a i m u l t ă v i­

g o a r e .

Sînt p o s i b i l e d o u ă interpretăr i . F i e c ă î n a s e m e n e a m o m e n t e are l o c

c ă u t a r e a h r a n e i ş i a t u n c i s c o a t e r e a l imbi i n u e s t e dec î t u n r e f l e x i n e r e n t

m e c a n i s m e l o r s u p t u l u i ş i a l e deg lut i ţ i e i , f ie c ă a s i s t ă m l a u n î n c e p u t d e

r e a c ţ i e c i rcu lară: u n rezu l ta t i n t e r e s a n t , c o n s e r v a t prin r e p e t a r e . D e o c a m ­

d a t ă s e p a r e c ă a m b e l e interpretăr i s înt v a l a b i l e . Uneor i , s c o a t e r e a l imbi i

e s t e î n s o ţ i t ă d e g e s t u r i d e z o r d o n a t e a l e b r a ţ e l o r ş i u r m a t ă d e m a n i f e s t ă r i

d e n e r ă b d a r e ş i s u p ă r a r e . Intr-un a s e m e n e a caz e s t e v o r b a d e c ă u t a r e a

h r a n e i propr iu-z i se ş i d e d e z a m ă g i r e . A l teor i , d impotr ivă, s c o a t e r e a l imbi i

e s t e î n s o ţ i t ă de g e s t u r i l e n t e ş i r i t m i c e a l e b r a ţ e l o r ş i de o m i m i c ă de

m u l ţ u m i r e ; î n a c e s t c a z e s t e v o r b a d e u n j o c a l l imbi i pr in r e a c ţ i e cir­

cu lară.

O b s . 12. —• La 0; 1(3), Laurent î ş i s c o a t e d in n o u l i m b a de m a i m u l t e

ori în şir. E l e s t e c o m p l e t treaz, imobi l , d e - a b i a î ş i m i ş c ă b r a ţ e l e ş i nu

s c h i ţ e a z ă n ic i u n fel d e s u p t î n g o l . î ş i ţ i n e doar g u r a î n t r e d e s c h i s ă , tre-

c î n d de c î t e v a ori cu l i m b a p e s t e b u z a in fer ioară. — La 0; 1(5), Laurent

î n c e p e pr in a s u g e în go l , a p o i s u p t u l e s t e î n l o c u i t t reptat pr in c o n d u i t a

de m a i s u s . — La 0; 1(6) e l se j o a c ă e v i d e n t cu l imba, l ingîndu-şi u n e o r i

b u z a in fer ioară s a u s t recur înd l i m b a în tre b u z e ş i g ing i i . — în z i l e l e ur­

m ă t o a r e a c e s t c o m p o r t a m e n t s e r e p e t ă f r e c v e n t , f i ind m e r e u î n s o ţ i t d e

o m i m i c ă de s a t i s f a c ţ i e .

O b s . 13. — La 0; 1(24) L u c i e n n e se j o a c ă cu l imba, t r e c î n d cu ea

p e s t e b u z a d e j o s ş i l i n g î n d u - s e n e î n c e t a t . O b s e r v a ţ i a d e n o t ă e x i s t e n ţ a

vinei depr inder i d o b î n d i t e de c î t e v a z i l e . C o n d u i t a s - a p r e l u n g i t p î n ă la

s u p t u l p o l i c a r u l u i ş i s-a m e n ţ i n u t ş i d u p ă a c e e a .

Obs. 14. — în a d o u a j u m ă t a t e a lun i i a doua, a d i c ă d u p ă ce a în­

v ă ţ a t să-ş i s u g ă po l icaru l , Laurent c o n t i n u ă s ă s e j o a c e c u l i m b a ş i s-o

s u g ă , dar c u i n t e r m i t e n ţ ă . î n a c e s t t imp, î n d e m î n a r e a lui c r e ş t e . Ast fe l ,

la 0 ; 1(20) c o n s e m n e z g r i m a s e l e pe oare le f a c e in t roduc îndu-ş i l i m b a în­

tre b u z e ş i g i n g i i ş i bombîndu-ş i b u z e l e ; d e a s e m e n e a , p l e s c ă i a l a p e c a r e

o p r o d u c e închiz îndu-ş i r e p e d e gura d u p ă a c e s t e e x e r c i ţ i i .

O b s . 75. — In cursu l luni i a treia, la s c o a t e r e a l imbi i ş i la suptu l

d e g e t e l o r s e a d a u g ă n o i r e a c ţ i i c i r c u l a r e l e g a t e d e m i ş c ă r i l e guri i . Ast fe l ,

î n c e p î n d d e l a 0 ; 2(18) Laurent s e j o a c ă c u s a l i v a lăs înd-o s ă s e str îngă

î n t r e b u z e l e î n t r e d e s c h i s e ş i î n g h i ţ i n d - o brusc . î n a c e a s t ă p e r i o a d ă , e l

50

s u g e î n g o l c u s a u fără s c o a t e r e a l imbii, m o d i f i c î n d î n f e l ş i c h i p p o ­z i ţ ia buze lor ; î ş i î n c r e ţ e ş t e ş i î ş i c o n t r a c t ă b u z a de j o s e t c . — A c e s t e e x e r c i ţ i i d e v i n c u t impul d i n c e î n c e m a i v a r i a t e ş i n u m a i m e r i t ă o e x a m i n a r e d e t a l i a t ă din p u n c t u l d e v e d e r e c a r e n e i n t e r e s e a z ă î n o b s e r ­v a ţ i i l e n o a s t r e .

Suptul degetelor duce şi el la achiziţii evidente: Obs. 16. — La 0; 1(1) Laurent e s t e ţ inut de îngr i j i toarea sa, cu puţ in

î n a i n t e de m a s ă , într-o p o z i ţ i e a p r o a p e v e r t i c a l ă . E f o a r t e î n f o m e t a t ş i c a u t ă s ă s u g ă s în c u gura d e s c h i s ă , suc indu-ş i n e î n c e t a t capul . B r a ţ e l e s a l e d e s c r i u mişcăr i a m p l e ş i r e p e z i ş i î i l o v e s c n e î n c e t a t faţa. î n d o u ă rînduri, c înd mîna î i a t i n g e p e n t r u o c l i p ă obrazu l drept, Laurent î n t o a r c e c a p u l ş i î n c e a r c ă să-şi a p u c e d e g e t e l e c u gura. E ş u e a z ă pr ima dată, dar r e u ş e ş t e a d o u a oară. M i ş c ă r i l e b r a ţ e l o r n u s î n t î n s ă c o o r d o n a t e c u a c e ­l e a a l e capu lu i ; mîna î i s c a p ă , î n t i m p c e g u r a î n c e a r c ă s ă m e n ţ i n ă c o n ­tactu l . Totuş i , p înă l a u r m ă îş i p r i n d e p o l i c a r u l c u gura. î n t r e g u l c o r p s e i m o b i l i z e a z ă îndată, mîna d r e a p t ă a p u c ă d in î n t î m p l a r e braţul s t ing , iar m î n a s t î n g ă o d u c e la gură. U r m e a z ă o l u n g ă i m o b i l i z a r e în t impul c ă r e i a Laurent î ş i s u g e p o l i c a r u l s t îng c a ş i c u m a r s u g e l a p t e c u l ă c o m i e ş i p a s i u n e (gîfî ind e t c ) .

C o n s t a t ă m d e c i o a n a l o g i e t o t a l ă cu o b s . 7 d in § 1. S î n t e m doar mai s iguri c ă n i c i u n factor e x t e r i o r n u c o n s t r î n g e c o p i l u l s ă - ş i p ă s t r e z e mîna în gură: b r a ţ e l e nu sînt i m o b i l i z a t e prin p o z i ţ i a c u l c a t ă a s u b i e c t u l u i , c i printr-o m e n ţ i n e r e s p o n t a n ă . Totuş i , faptul o b s e r v a t p o a t e f i inter­pretat în d o u ă feluri: fie că — a ş a c u m se p o a t e î n t î m p l a în p r i m e l e z i l e după n a ş t e r e — p r o c e s u l suptu lu i i m o b i l i z e a z ă î n t r e g u l c o r p şi, pr in urmare, ş i mî in i l e ( b r a ţ e l e rămîn s tr înse l a p i e p t î n t i m p c e n o u - n ă s c u -tul s u g e , ş i s e î n ţ e l e g e c ă l a fel p o t s t a lucrur i l e c î n d e l î ş i s u g e po l i ­carul pe c a r e 1-a d e s c o p e r i t d in înt împlare) , f ie că e x i s t ă o c o o r d o n a r e d i r e c t ă între supt ş i m i ş c ă r i l e braţe lor . In c o n t i n u a r e , o b s e r v a ţ i i l e par sâ arate c ă a c t u a l a c o n d u i t ă a n u n ţ ă a c e a s t ă c o o r d o n a r e .

Obs. 17. — La 0; 1(2) Laurent ţ ipă de f o a m e în l e a g ă n . î n g r i j i t o a r e a î l ia ş i î l m e n ţ i n e în p o z i ţ i e a p r o a p e v e r t i c a l ă . C o m p o r t a m e n t u l lui t r e c e î n a c e s t caz prin patru faze s u c c e s i v e , c a r e s e d i s t i n g d e s t u l d e net. E l î n c e p e prin a se l in işt i ş i î n c e a r c ă să sugă, în torc îndu-ş i c a p u l la s t î n g a ş i la dreapta, în t imp ce b r a ţ e l e i se a g i t ă d e z o r d o n a t . A p o i (faza a doua), b r a ţ e l e în l o c să d e s c r i e mişcăr i de o a n v e r g u r ă m a x i m ă , par să se a p r o p i e de gură. De c î t e v a ori o m î n ă s a u c e a l a l t ă a t i n g b u z e l e ; l a u n m o m e n t dat, mîna d r e a p t ă a j u n g e chiar s ă s e l i p e a s c ă d e obrazu l c o ­pi lu lu i ş i să-1 str îngă t imp de c î t e v a s e c u n d e . în t impul a c e s t u i joc, g u r a î i e s t e larg d e s c h i s ă ş i î n c e a r c ă s ă a p u c e c e v a . î n c e l e d in urmă, po l i ­caru l s t îng e s t e pr ins d e gură, iar c e l e d o u ă b r a ţ e s e i m o b i l i z e a z ă i m e -

60

diat, braţul drept l i p m d u - s e de p iept s u b braţu l s t îng c a r e e s t e reţ inui, la r îndul său, de gură. In t r-o a tre ia fază, b r a ţ e l e se zbat din n o u în spaţ iu, la înt împlare, dat f i ind că p o l i c a r u l s t îng i-a i e ş i t d u p ă c î t e v a m i n u t e d i n gură. î n a c e s t t imp, c o p i l u l s e î n c o r d e a z ă d e supărare, î ş i d ă c a p u l pe spate , ş i ţ i p e t e l e a l t e r n e a z ă cu î n c e r c ă r i l e de supt. In sfîrşit, î n c e p e faza a patra, în t impul c ă r e i a m î i n i l e i se a p r o p i e d in n o u de gură, c a r e î n c e a r c ă n e î n c e t a t să a p u c e d e g e t e l e ce o at ing. U l t i m e l e în­c e r c ă r i n u s înt î n c u n u n a t e d e s u c c e s ş i c o p i l u l r e i z b u c n e ş t e într-un p l îns ne întrerupt .

P u t e m o a r e v o r b i î n a c e s t c a z d e c o o r d o n a r e ? F i e c a r e din a c e s t e faze îşi g ă s e ş t e un a n a l o g în c o n d u i t a din s ă p t ă m î n i l e p r e c e d e n t e : î n c ă din p r i m e l e z i l e v e d e m c u m sugar i i îş i zg î r i e faţa c u d e g e t e l e c r i s p a t e în t imp ce gura p a r e a c ă u t a să a p u c e c e v a . Totuş i , s u c c e s i u n e a c e l o r patru faze p a r e să i n d i c e un î n c e p u t de l e g ă t u r ă între m i ş c ă r i l e braţe lor şi î n c e r c ă r i l e de a s u g e .

O b s . 18. — La 0; 1(3) Laurent (în a c e e a ş i p o z i ţ i e ) nu p a r e să pre­z i n t e n ic i o c o o r d o n a r e între mî ini ş i g u r ă î n a i n t e de a i se da să s u g ă . D u p ă u n a din m e s e însă, î n t imp c e m a i e s t e c o m p l e t t reaz ş i î n c e a r c ă s ă s u g ă î n c o n t i n u a r e , b r a ţ e l e s a l e , î n l o c s ă g e s t i c u l e z e l a înt împlare, s e î n d o a i e n e î n c e t a t în d i recţ ia guri i . M a i prec i s , mi s-a părut de m a i m u l t e ori că c o n t a c t u l în t împ lă tor al mî in i i cu g u r a e s t e urmat de o o r i e n t a r e a guri i spre mînă ş i că în a c e s t e cazur i (dar n u m a i în a c e s t e cazur i ) m îna t i n d e să se î n t o a r c ă la gură. Efect iv, Laurent a reuş i t de p a t r u ori să-ş i s u g ă d e g e t e l e , iar în a c e s t caz, mîna ş i braţu l se i m o b i l i z a u imed iat . De f iecare dată, a c e a s t a nu a durat î n s ă m a i m u l t de c î t e v a s e c u n d e . în s e a r a a c e l e i a ş i z i le , Laurent r ă m î n e p e r f e c t t reaz d u p ă s u p t ş i c o n t i n u ă să î n c e r c e să sugă, întrerupîndu-ş i într-una î n c e r c ă r i l e cu s t r i g ă t e ener­g i c e , î i a p u c braţu l drept ş i i-1 c o n d u c s p r e gură, c a r e î n c e p e să s u g ă mîna. î n d a t ă c e b u z e l e a u v e n i t î n c o n t a c t c u mîna, b r a ţ e l e a u î n c e t a t s ă o p u n ă o r i c e r e z i s t e n ţ ă ş i a u r ă m a s p e l o c c î t e v a c l ipe . D e c înd fac e x p e r i e n ţ a , a d i c ă d e l a 0 ; 0(15), a c e s t f e n o m e n s e p r o d u c e c u c lar i ta te , dar, d e ob ice i , m e n ţ i n e r e a p o z i ţ i e i n u d u r e a z ă mult . I m o b i l i t a t e a s e pro­d u c e n u m a i c înd c o p i l u l î ş i s u g e p o l i c a r u l ( v e z i obs . 7 d in § 1 ş i o b s . 16 din p r e z e n t u l paragraf ) . De d a t a a c e a s t a , d i m p o t r i v ă , braţu l a r ă m a s o c l ipă n e m i ş c a t , d e ş i n u m a i d o s u l mî in i i a f o s t î n c o n t a c t c u b u z e l e : a c e s ­tea î n c e r c a u e v i d e n t să e x p l o r e z e î n t r e a g a mînă. O c l ipă m a i tîrziu, mîna a p ierdut c o n t a c t u l , dar 1-a r e g ă s i t s i n g u r ă : a c u m nu n u m a i g u r a c a u t ă mîna, dar ş i m îna se î n d r e a p t ă spre gură. Or, s o c o t i n d a c e a s t ă pr imă î n t o a r c e r e a mî in i i s p r e buze, am putut o b s e r v a de t r e i s p r e z e c e ori la rînd, c ă m î n a s e r e i n t r o d u c e î n gură. C o o r d o n a r e a e s t e d e c i î n afara or icăre i î n d o i e l i : v e d e m g u r a d e s c h i z î n d u - s e ş i m îna îndrept îndu-se si-

61

m u l t a n s p r e e a . S în t s e m n i f i c a t i v e p î n ă ş i e ş e c u r i l e ; s e în t împlă u n e o r i

c a d e g e t e l e î n t i n s e s ă d e a d e obraz, î n t i m p c e g u r a d e s c h i s ă e s t e p r e ­

g ă t i t ă s ă l e p r i m e a s c ă .

O b s . 19. — La 1 (4), d u p ă m a s a de la ora 18 (spre d e o s e b i r e de

m e s e l e p r e c e d e n t e ) , Laurent e s t e per fect t reaz ş i s e p a r e c ă n u e s t e c o m ­

p l e t s a t i s f ă c u t . E l s u g e c u v i g o a r e , mai înt î i î n g o l , a p o i v e d e m m î n a s a

d r e a p t ă a p r o p i i n d u - s e d e gură, a t i n g î n d b u z a d e j o s p î n ă c e , î n sfîrşit,

s e l a s ă p r i n s ă d e gură. D a r c u m n u m a i arătătoru l a fost apucat , m î n a

s c a p ă d in gură. S e o b s e r v ă foarte b i n e c ă -îa s e d e p ă r t e a z ă n u m a i p e n ­

tru a se r e î n t o a r c e imed ia t . De d a t a a c e a s t a , p o l i c a r u l intră în gură,

î n t i m p c e arătătoru l s e i n t r o d u c e între g i n g i e ş i b u z a d e sus . U r m e a z ă

o n o u ă dare î n a p o i a mîini i , c a r e se d e p ă r t e a z ă la 5 cm de gură, p e n t r u

a re in t ra î n c ă o dată în gură; a c u m e s t e pr ins po l icaru l , iar c e l e l a l t e

d e g e t e rămîn î n afară. I n a c e a s t ă s i tuaţ ie , L a u r e n t s e i m o b i l i z e a z ă ş i

s u g e v i g u r o s l ă s î n d să- i c u r g ă a t î ta s a l i v ă înc î t d u p ă c î t e v a c l i p e t r e b u i e

s ă i s e s c o a t ă m î n a d i n gură . M î n a s e a p r o p i e a p o i p e n t r u a p a t r a o a r ă ;

tre i d e g e t e î i pătrund în gură. M î n a i e s e ş i re in t ră în g u r ă p e n t r u a

c i n c e a oară. întruc î t p o l i c a r u l e s t e s inguru l c a r e a p ă t r u n s în gură, s u p ­

tul c o n t i n u ă n e î n c e t a t . î i r e t r a g mîna ş i i-o c o b o r p î n ă a p r o a p e d e t a l i e .

U r m e a z ă o imobi l i zare, Laurent p a r e să r e n u n ţ e p e n t r u un t i m p la s u p t

ş i p r i v e ş t e î n a i n t e s ă t u l ş i mu l ţumi t . Totuş i , d u p ă c î t e v a m i n u t e , b u z e l e

s e p u n d i n n o u î n m i ş c a r e ş i mîna s e a p r o p i e î n d a t ă d e gură. D e d a t a

a c e a s t a s e p r o d u c m a i m u l t e e ş e c u r i : d e g e t e l e s e a ş a z ă p e b ă r b i e ş i p e

b u z a d e jos . Totuş i , a r ă t ă t o r u l intră d e d o u ă ori î n g u r ă ( d e c i a ş a s e a

ş i a ş a p t e a reuş i tă ) . La a o p t a repriză, c înd mîna intră în gură, e s t e re­

ţ inut doar po l icaru l , c e e a c e p r o v o a c ă u n s u p t c o n t i n u u . S c o t d in n o u

mîna cop i lu lu i . U r m e a z ă o n o u ă imobi l i zare, fără m i ş c a r e a buze lor , a p o i

n o i mişcăr i , un a l n o u ă l e a ş i un a l z e c e l e a s u c c e s , după c a r e în trerup

e x p e r i e n ţ a .

O b s . 20. — La 0; 1(5) ş i la 0; 1(6) î n d a t ă ce se t r e z e ş t e , Laurent în­

c e a r c ă e v i d e n t s ă a p u c e po l icaru l , dar, f i ind c u l c a t p e spate , n u reu­

ş e ş t e . E l îş i l o v e ş t e faţa cu mîna, fără să i z b u t e a s c ă să-ş i g ă s e a s c ă gura.

D i m p o t r i v ă , p u s î n p o z i ţ i e v e r t i c a l ă (ţ inut d e mi j loc, a v î n d b r a ţ e l e ş i

t o r s u l l ibere) , e l g ă s e ş t e c u r e p e z i c i u n e b u z e l e . L a 0 ; 1(7), î l g ă s e s c t o ­

tuş i sug îndu-ş i po l icaru l , î n t i m p c e s t ă î n t i n s î n pătuţ . î l p i e r d e î n s ă

n e î n c e t a t , d e o a r e c e d e g e t u l n u p ă t r u n d e ad înc î n c a v i t a t e a buca lă , c i

r ă t ă c e ş t e între buza d e s u s ş i g i n g i e . S e o b s e r v ă t o t u ş i u n p r o g r e s , d e ­

o a r e c e d u p ă c e d e g e t u l s c a p ă d in gură, şi-1 r e i n t r o d u c e d e m a i m u l t e

ori. D i n p ă c a t e , între a c e s t e s u c c e s e , Laurent s e l o v e ş t e p e nas, p e obraz

ş i pe och i . La un m o m e n t dat, e ş e c u l î l supără. — în z i l e l e u r m ă t o a r e ,

c o o r d o n a r e a p o a t e f i c o n s i d e r a t ă un fapt împl in i t . De p i ldă, la 0 ; 1(9)

62

Laurent î ş i s u g e p o l i c a r u l î n t i n s pe s p a t e . 1-1 s c o t din gură, dar el II r e i n t r o d u c e î n m a i m u l t e rînduri, a p r o a p e d i r e c t ( c e l m u l t d u p ă c e a o s c i l a t în tre n a s ş i bărbie), n e a p u c î n d d e c î t po l i caru l , c e l e l a l t e d e g e t e rămînînd în afara guri i .

Obs. 21. — La sf îrşitul luni i a doua, Laurent a s u p t atît p o l i c a r u l s t î n g cît ş i p e c e l drept . D e pi ldă, l a 0 ; 1(21), c u l c a t p e p a r t e a s t ingă, e l î n c e a r c ă s ă s u g ă p o l i c a r u l st îng. D u p ă c e e ş u e a z ă din p r i c i n a p o z i ­ţ ie i , î ş i a d u c e b r a ţ u l drept. D e o a r e c e n u r e u ş e ş t e să-ş i a p u c e po l icaru l , s e î n t o a r c e t reptat p e p a r t e a dreaptă, r e u ş e ş t e s ă s e î n t o a r c ă p e s p a t e , ş i c o n t i n u ă c ă u t a r e a . A p r o a p e că r e u ş e ş t e să a t i n g ă p o l i c a r u l drept, dar, e ş u î n d din înt împlare, se î n t o a r c e s p r e m î n a s t i n g ă ş i o î n d r e a p t ă s p r e gură. N e r e u ş i n d n ic i d e data a c e a s t a , s e o r i e n t e a z ă d in n o u spre m î n a d r e a p t ă ş i a c u m r e u ş e ş t e s ă a p u c e c u g u r a p o l i c a r u l drept. A c e s t e x e m ­p l u a r a t ă î n m o d c o n v i n g ă t o r c ă Laurent e s t e d e o p o t r i v ă d e î n d e m î n a t i c ( s a u î n c ă n e î n d e m î n a t i c ) p e n t r u a s u g e at ît p o l i c a r u l drept, c î t ş i p e c e l st îng. In z i l e l e u r m ă t o a r e însă, e l s-a o b i ş n u i t să s u g ă m a i m u l t p o l i c a r u l s t î n g în a ş a m ă s u r ă înc î t 1-a rănit u ş o r ş i a fost n e v o i e ca a c e s t a să f ie bandajat, iar mîna imob i l i za tă . D u p ă p u ţ i n ă s u p ă r a r e ş i c î t e v a încercăr i , e l a r e î n c e p u t să s u g ă p o l i c a r u l drept ( la 0; 2(7) ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e ) .

O b s . 22. — în c u r s u l lun i i a treia, s u g e r e a p o l i c a r u l u i ş i-a p i e r d u t t reptat d i n i m p o r t a n ţ ă l a Laurent, d a t o r i t ă u n o r i n t e r e s e n o i : v i z u a l e , f o n i c e e tc . La 0; 2(15) o b s e r v că Laurent nu-ş i m a i s u g e p o l i c a r u l dec î t pentru a-şi as t împăra f o a m e a ş i m a i a l e s p e n t r u a adormi. A s i s t la un e x e m p l u i n t e r e s a n t de s p e c i a l i z a r e a depr inder i i , o b s e r v a t în e g a l ă m ă ­sură l a J a c q u e l i n e . E s t e su f i c i ent c a Laurent s ă î n c e a p ă s ă p l îngă, p e n t r u c a î n d a t ă p o l i c a r u l să- i v i n ă î n ajutor. L a 0 ; 2(19) o b s e r v ch iar c ă e l îşi î n c h i d e o c h i i ş i s e î n t o a r c e p e p a r t e a d r e a p t ă p e n t r u a a d o r m i î n m o m e n t u l în c a r e p o l i c a r u l î i a t i n g e b u z e l e . în a c e a s t ă a t r e i a lună, tre­b u i e m e n ţ i o n a t ă ş i p o z i ţ i a p o l i c a r u l u i î n m o m e n t u l î n care-1 s u g e . î n c ă la sfîrşitul luni i a doua, Laurent î n c e p e a pr in a s u g e d o s u l mî in i i ş i a l d e g e t e l o r s a u c î t e v a d e g e t e î n a c e l a ş i t imp, s a u p o l i c a r u l ş i arătă­toru l împreună, î n a i n t e de a g ă s i p o l i c a r u l s ingur. în cursu l lun i i a treia, d impotr ivă, p o l i c a r u l s e s i t u e a z ă t reptat într-o p o z i ţ i e o p u s ă c e l o r l a l t e d e g e t e , ş i Laurent r e u ş e ş t e să-1 a p u c e c u g u r a d e l a p r i m a î n c e r c a r e pentru a nu-1 s u g e d e c î t pe el.

O b s . 23. — La L u c i e n n e , c a r e nu a t r e c u t pr in a n t r e n a m e n t u l la c a r e l-am s u p u s pe Laurent, c o o r d o n a r e a d intre m i ş c a r e a b r a ţ e l o r ş i supt a d e v e n i t i n c o n t e s t a b i l ă ab ia la 0; 2(2). La 0; 1(25) ş i la 0; 1(26) m î i n i l e .d ing n e î n c e t a t gura, dar c o n s t a t d e o c a m d a t ă i n c a p a c i t a t e a f e t i ţe i de a m e n ţ i n e m u l t t i m p p o l i c a r u l în tre b u z e ş i m a i a l e s d e a-1 r e g ă s i d u p ă r e i e s e d in gură. D i m p o t r i v ă , l a 0 ; 2(2) a m p u t u t f a c e u r m ă t o a r e l e d o u ă

63

o b s e r v a ţ i i : La ora 18, d u p ă m a s ă , mî in i l e s a l e r ă t ă c e s c în jurul gurii,

ţ i e a s u g e a l ternat i v d e g e t e l e (în s p e c i a l arătătorul ) , d o s u l mî in i i ş i în­

c h e i e t u r a e i . A t u n c i c înd mîna î i s c a p ă din gură, ea î n c e a r c ă s-o apro­

p i e din n o u ş i c o o r d o n a r e a s e r e s t a b i l e ş t e . L a ora 20, L u c i e n n e e s t e tre­

z i t ă ş i î ş i s u g e d i n n o u d e g e t e l e ; m î n a r ă m î n e n e m i ş c a t ă p e r i o a d e m a i

l u n g i d e t i m p apoi, c înd a l u n e c ă , v e d e m î n a c e l a ş i t i m p gura c u m c a u t ă

să pr indă mîna ş i m î n a aprop i indu-se de gură. A d o u a z i se o b s e r v ă

a c e l a ş i lucru: c o o r d o n a r e a se c o n s t a t ă în cursu l în t reg i i d imineţ i ş i c î t e v a

c l i p e s e a r a . A m notat, în tre a l te le , faptul următor : m î n a f a c e ta tonăr i

î n d i r e c ţ i a bună, a p o i d e g e t e l e a j u n g b r u s c î n gură, î n t i m p c e a c e a s t a

se afla d e s c h i s ă ş i imobilă. C o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i i l o r a conf i rmat că e s t e

v o r b a de o c o o r d o n a r e s tab i lă .

O b s . 24. — La J a c q u e l i n e , p r i m e l e i n d i c a ţ i i c e r t e d a t e a z ă de la 0;

1(28) ş i d in z i l e l e u r m ă t o a r e ; ea îş i d u c e m î n a s t i n g ă la gură c înd s i m t e

p u t e r n i c foamea, cu c î t e v a m i n u t e î n a i n t e de a i se da sîn. D u p ă m a s a

î ş i i n t r o d u c e de mai m u l t e ori d e g e t e l e în gură, p e n t r u a p r e l u n g i s u p ­

tul. A p r o x i m a t i v l a 0 ; 4(5), d e p r i n d e r e a d e v i n e s i s t e m a t i c ă ş i e a t r e b u i e

să-ş i s u g ă p o l i c a r u l p e n t r u a adormi.

M e n ţ i o n e z , d e a s e m e n e a , c ă o b i e c t e l e a p u c a t e s înt d u s e l a gură d e

la a p r o x i m a t i v 0; 3(15).

Scoaterea limbii şi sugerea degetelor constituie astfel pri­mele două exemple ale unei conduite care prelungeşte exer­ciţiul funcţional propriu reflexului (suptul în gol etc), dar cu dobîndirea unor elemente exterioare mecanismelor eredi­tare, în ceea ce priveşte limba, noua ei utilizare pare să depăşească simplul joc reflex concomitent suptului. în cazul policarului, repet că nu există nici un instinct al suptului degetelor şi, chiar dacă actul de a duce hrana la gură ar constitui o conduită ereditară, este evident că apariţia tîrzie a acestui act atestă că nu sînt posibile asociaţii dobîndite care să se suprapună eventualei coordonări reflexe. De ase­menea, pentru a caracteriza aceste achiziţii, trebuie să men­ţionăm că ele implică un element de activitate: într-adevăr :

nu e vorba de asociaţii impuse de mediul ambiant, ci de legături descoperite şi chiar create în cursul căutării, carac­teristice copilului. Tocmai acest dublu aspect de achiziţie şi de activitate caracterizează ceea ce vom numi în continuare „reacţii circulare", nu în sensul cam prea larg al d-lui

64

Baldwin, ci în sensul restrîns folosit de dl. Wallon': acela de exerciţiu funcţional, care duce la menţinerea sau la descoperirea unui nou rezultat interesant.

Paralel cu reacţiile circulare propriu-zise, suptul dă naş­tere la conduite în care predomină acomodarea. Este vorba de acele asociaţii dobîndite care sînt adesea denumite „transferuri asociative", atunci cînd nu se foloseşte chiar termenul de „reflex condiţionat". Să menţionăm de la bun început că reacţia circulară ca atare antrenează asemenea transferuri. Este evident că în cursul coordonării progresive între supt şi mişcările mîinii şi ale braţului se stabilesc asociaţii care orientează policarul în direcţia gurii. Contactul degetelor cu scutecele, cu faţa, cu buzele etc. serveşte ast­fel mai devreme sau mai tîrziu drept semnal pentru dirija­rea mîinii. Dar în afară de aceste achiziţii mnemonice sau transferuri inerente reacţiei circulare, există altele care par să rezulte dintr-un simplu dresaj automat, fără să intervină, după cum se pare, elementul de activitate propriu reacţiilor precedente. Ce se poate spune în această privinţă?

Se cuvine să amintim aici frumoasele observaţii obţinute de două colaboratoare ale doamnei Biahler, d-nele Hetzer şi Ripin2, în ceea ce priveşte dresarea sugarului în funcţie de circumstanţele mesei (Ernahrungssituation). După aceste au­toare, se pot distinge trei stadii în comportamentul copilului. Cel dintîi caracterizează prima săptămână: sugarul nu în­cearcă să sugă decît atunci cînd buzele sale sînt în contact cu sînul sau cu biberonul. Am văzut acest fenomen în capi­tolul I (§ § 1 şi 2). Stadiul al doilea durează între săptămîna a doua şi a opta sau a noua; sugarul începe să caute sînul de îndată ce se află în poziţiile care preced în mod regulat masa (toaleta, schimbarea scutecelor, poziţia întinsă etc). în sfîrşit, stadiul al treilea începe între 0; 3 şi 0; 4 şi se ca­racterizează prin intervenţia semnalelor vizuale; este sufi­cient ca sugarul să vadă biberonul sau obiectele care-i amin­tesc de masă ca să deschidă gura şi să plîngă. Să examinăm,

1 L'eniant turbulent, p. 85.

5 H. H e t z e r si R. R i p i n , Frühestes Lernen des Säuglings in der

Ernährungssituation, Ze i t schr . f. P s y c h o l o g i e , v o l . CXVIII, p. 82 (1930) si

C h . B ü h l e r , Kindheit und Jugend, ed. a 3-a, 1931, p. 14 si urm.

5 — Naşterea Inteligentei ]a copil 65

pe rînd, al doilea şi al treilea dintre aceste comportamente: ambele fac parte din asociaţiile dobîndite, dar în calităţi diferite.

Conduitele caracteristice stadiului al doilea par să con­stituie tipul asociaţiei pasive („Signalwirkung"). Aşadar, con­trar transferurilor proprii reacţiei circulare active, acestea par datorate presiunii circumstanţelor exterioare, supuse re­petării. După cum vom vedea însă, aceasta este doar o apa­renţă, şi asemenea acomodări presupun la rîndul lor un ele­ment de activitate. în ceea ce priveşte realitatea însăşi a faptelor observate, sîntem, desigur, de acord cu d-na Biihler şi cu colaboratoarele sale. într-o etapă dată a dezvol­tării, este neîndoios că se stabilesc legături între poziţia copilului, semnalele tactile, acustice etc. şi declanşarea miş­cărilor de supt. Dimpotrivă, momentul apariţiei acestor con­duite, cit şi interpretarea lor ni se par discutabile. Iată pen­tru început două observaţii care vor preciza sensul remarcilor noastre.

Obs. 25. — Am î n c e r c a t să d e t e r m i n la Laurent de la ce d a t ă e x i s t ă

o a s o c i a ţ i e între p o z i ţ i a s u g a r u l u i ş i c ă u t a r e a s inu lu i . Mi s-a părut î n s ă

i m p o s i b i l s ă af irm e x i s t e n ţ a a c e s t e i a s o c i a ţ i i î n a i n t e d e l u n a a doua.

E s t e drept c ă l a 0 ; 0(6) ş i î n z i l e l e u r m ă t o a r e , Laurent c a u t ă s ă s u g ă

î n d a t ă c e e s t e p u s p e cîntar, p e m a s a u n d e i s e f a c e t o a l e t a s a u î n

p a t u l m a m e i sa le , î n t i m p c e î n a i n t e d e a c e a s t a n u c ă u t a n i m i c ş i p l în-

g e a î n l e a g ă n u l s ă u . L a 0 ; 0(9) Laurent e s t e p e j u m ă t a t e a d o r m i t î n pă-

tu ţu l s ă u ; nu a c ă u t a t n i m i c cît a fos t d u s în braţe, dar de î n d a t ă ce

s e p o m e n e ş t e î n pat, d e s c h i d e g u r a ş i î n t o a r c e c a p u l l a s t î n g a ş i l a

dreapta, c u m i ş c ă r i m a i r a p i d e a l e b r a ţ e l o r ş i c u î n c o r d a r e a î n t r e g u l u i

corp. La 0 ; 0(10) nu c a u t ă în părutul său, dar î n c e p e să c a u t e î n d a t ă

c e s e af lă î n b r a ţ e l e îngr i j i toare i e t c . C o m p o r t a m e n t u l a c e s t a s e m e n ­

ţ i n e p î n ă l a sfîrşitul p r i m e i luni. E s t e v o r b a o a r e d e s i m p l e c o i n c i d e n ţ e

s a u d e o a s o c i a ţ i e r e a l ă în tre p o z i ţ i e ş i supt? N e e s t e i m p o s i b i l s ă n e

p r o n u n ţ ă m , d e o a r e c e a s e m e n e a fapte p o t f i i n t e r p r e t a t e cu t o t u l a l t fe l

d e c î t pr in e x i s t e n ţ a u n u i transfer a s o c i a t i v . E s t e su f i c i ent s ă c o n s t a t ă m ,

a ş a c u m a m făcut î n c a p i t o l u l I , cît d e d e v r e m e a p a r e s u p t u l î n g o l ş i

t a t o n a r e a , propri i r e f l e x u l u i însuş i , s p r e a î n ţ e l e g e că s u g a r u l va în­

c e r c a s ă s u g ă î n d a t ă c e n u v a p l înge, n u v a dormi ş i n u v a f i d i s t ras

d e mişcăr i . N u c a u t ă î n p ă t u t u l său, p e n t r u c ă n i m i c nu-1 d i s t r a g e d e

l a p l î n s e t e l e s a l e c a u z a t e d e f o a m e ş i p e n t r u c ă a c e s t e p l î n s e t e s e s u c ­

c e d prin a c e a r e p e t a r e r e f l e x ă d e s p r e c a r e a m m a i vorb i t ; atît t i m p c î t

66

e s t e d u s î n braţe, e l n u c a u t ă n i m i c p e n t r u c ă l e g ă n a r e a î l a b s o a r b e ;

dar î n d a t ă c e e s t e p u s p e cîntar, p e m a s a u n d e i s e f a c e t o a l e t a , d e

î n d a t ă c e i s e s c h i m b ă s c u t e c e l e s a u a j u n g e î n b r a ţ e l e n e c l i n t i t e a l e în­

gr i j i toare i ori a l e m a m e i s a l e , e l v a c ă u t a s ă s u g ă î n a i n t e d e a r e î n c e p e

s ă p l îngă, d e o a r e c e n i c i p l însu l ş i n i c i e x c i t a ţ i i l e l e g a t e d e m i ş c a r e nu-1

m a i î m p i e d i c ă . î n a c e s t e condi ţ i i , p u t e m o a r e s p u n e c ă e x i s t ă o l e g ă t u r ă

în tre „ T r i n k l a g e * ( p o z i ţ i e de supt — n o t a trad.) ş i supt? N i m i c nu ne

î n d r e p t ă ţ e ş t e s-o t ă g ă d u i m , dar î n a c e e a ş i m ă s u r ă n i m i c n u n e î n d r e p ­

t ă ţ e ş t e d e o c a m d a t ă s-o af irmăm. Dea l t f e l , c u n o s c î n d d i f i c u l t a t e a de a

f ixa un r e f l e x c o n d i ţ i o n a t la a n i m a l e ş i î n s p e c i a l n e c e s i t a t e a de a-1

„conf i rma" n e î n c e t a t p e n t r u a s e m e n ţ i n e , n u p u t e m d e c î t s ă f im p r u d e n ţ i

î n i n v o c a r e a unu i a s e m e n e a m e c a n i s m , î n c e e a c e p r i v e ş t e c o m p o r t a ­

m e n t e l e d in p r i m e l e săptămîn i 1 .

D i m p o t r i v ă , î n c e p î n d d i n m o m e n t u l în c a r e Laurent ş t i e sâVşi g ă ­

s e a s c ă p o l i c a r u l ( î n c e p u t u l lun i i a doua), c ă u t a r e a s înu lu i p o a t e f i d e o ­

s e b i t ă d e a l t e t e n d i n ţ e ş i r e u ş i m ast fe l s ă s t a b i l i m e x i s t e n ţ a u n e i l e ­

gătur i în tre „ T r i n k l a g e " ş i a c e a s t ă c ă u t a r e . î n a i n t e d e m a s ă c o p i l u l n u

c a u t ă să-ş i s u g ă d e g e t e l e d e c î t î n p ă t u t u l s ă u a t u n c i c înd n u p l î n g e s i

n u e s t e p r e a adormit . D a r î n d a t ă c e s e af lă î n p o z i ţ i a d e a m î n c a (în

b r a ţ e l e m a m e i s a u î n t i n s p e pat e t c ) , m î i n i l e p i e r d p e n t r u e l o r i c e in­

t e r e s , s e î n d e p ă r t e a z ă d e g u r ă ş i s e v e d e c ă c o p i l u l n u m a i c a u t ă d e c î t

s înul, a d i c ă c o n t a c t u l cu hrana. De pi ldă, la 0; 1(4), n i c i o e x p e r i e n ţ ă

c u s u p t u l d e g e t e l o r n u a fos t c u p u t i n ţ ă î n a i n t e d e m a s ă , d e o a r e c e

Laurent î ş i î n t o a r c e c a p u l î n t o a t e p ă r ţ i l e î n d a t ă c e s e af la î n p o z i ţ i a

de a mînca.

In c u r s u l luni i a doua, c o o r d o n a r e a în tre p o z i ţ i e ş i c ă u t a r e a s înu lu i

a făcut m a r i p r o g r e s e . As t fe l , cu î n c e p e r e de la sf îrşitul lunii, Laurent

n u m a i î n c e a r c ă s ă s u g ă dec î t î n b r a ţ e l e m a m e i ş i n u m a i f a c e a c e s t e

î n c e r c ă r i p e m a s a u n d e i s e f a c e t o a l e t a .

O b s . 26. — In c o r e l a ţ i e cu a c e a s t ă a c o m o d a r e p r o g r e s i v ă la s i t u a ţ i a

d e a n s a m b l u , n i s e p a r e c ă a c o m o d a r e a l a s în a făcut u n e l e p r o g r e s e

în cursu l luni i a doua, d e p ă ş i n d a c o m o d a r e a r e f l e x ă d i n p r i m e l e s ă p t ă -

1 D e a l t f e l n u p u t e m n e g a c ă s e p o t c o n s t i t u i u n e l e r e f l e x e c o n d i ­ţ i o n a t e ch iar d e l a n a ş t e r e , d e v r e m e c e D . P . M a r g u i s a r f i r e u ş i t s ă l e c o n s t a t e l a cop i i i î n v î r s tă d e tre i p înă l a z e c e z i l e a s o c i i n d u n e l e s u n e t e la r e f l e x e l e de s u p t (Journ. of genet. Ps. v o i . X X X I X , 1 9 3 1 , p . 4 7 9 { , iar W. S. R a y s c r i e că le-ar f i p r o v o c a t ch iar la f o e t u s (Child Devei, v o i . III, 1932, p . 175). P r e t i n d e m d o a r că d a t e f i ind d i f i c u l t ă ţ i l e pe c a r e l e r id ică p r o b l e m a cond i ţ ionăr i i , c a r e a p a r e p e z i c e t r e c e m a i c o m ­p l e x ă , p r u d e n ţ a n e o b l i g ă s ă r e c u r g e m ori d e c î t e ori a v e m p o s i b i l i ­t a t e a l a e x p l i c a ţ i i m a i s a t i s f ă c ă t o a r e d e c î t a c e l e a p e c a r e p u t e m c r e d e că l e o feră e x i s t e n ţ a r e f l e x u l u i c o n d i ţ i o n a t .

5* 67

mîni. As t fe l , a m n o t a t l a J a c q u e l i n e , î n c e p î n d c u 0 ; 1(14), iar l a L u c i e n n e

î n c e p î n d cu 0 j 1(27) a p t i t u d i n e a de a î n t o a r c e c a p u l în p a r t e a b u n ă a t u n c i

c înd s e s c h i m b ă s înu l c e l i s e o ferea; î n t i m p c e r o t a ţ i a i m p r i m a t ă

c o r p u l u i lor t rebu ia s ă l e î n d r e p t e c a p u l spre e x t e r i o r , e l e î l î n t o r c e a u

d e l a s i n e î n d i recţ ia s înului . U n a s e m e n e a c o m p o r t a m e n t n u i m p l i c ă ,

f i reşte, în n i c i un c a z o o r i e n t a r e c o r e c t ă în s p a ţ i u : e l i n d i c ă d o a r că

s u g a r u l ş t i e d e - a c u m î n a i n t e s ă f o l o s e a s c ă c o n t a c t e l e c u b r a ţ e l e m a m e i

c a s e m n a l e c a r e î i p e r m i t s ă r e p e r e z e d i r e c ţ i a hrane i . Or, d a c ă a c e s t a

e s t e cazul , e x i s t ă în m o d e v i d e n t o a s o c i a ţ i e dobîndi tă, a d i c ă o a c o m o ­

d a r e c a r e d e p ă ş e ş t e s i m p l a a c o m o d a r e re f l exă .

începînd cu luna a doua vom regăsi deci existenţa core­laţiilor observate de d-na Biihler şi de colaboratoarele sale. Dar oare aceste corelaţii între situaţia de ansamblu şi supt presupun în mod necesar ipoteza „transferului asociativ" („Signalwirkung") ?

E vorba aici de o problemă generală, asupra căreia vom reveni în § 5. Să ne limităm a sublinia de pe acum împreju­rarea că asociaţia dobîndită între semnalele proprii acelei „Trinklage" şi reflexul de supt nu a fost impusă copilului în mod pur mecanic. Nu este vorba deci decît de o înre­gistrare pasivă. Prin chiar faptul căutării constantei care ca­racterizează instinctul suptului, asociaţia se dobîndeşte tot­deauna în legătură cu eforturile şi tatonările subiectului însuşi. Şi în acest caz să ne abţinem deci de la comparaţie prea simplă cu reflexul condiţionat. După părerea noastră, dacă se stabileşte o asociaţie între „Trinklage" şi supt, aceasta nu se datorează unui simplu dresaj, deoarece în acest caz nu ne-am explica de ce şi semnalele optice nu ar da loc unui dresaj de acelaşi gen începînd cu luna a doua. Ex­plicaţia este că schema suptului, adică totalitatea organizată a mişcărilor şi a atitudinilor proprii suptului, înglobează anumite posturi care depăşesc sfera bucală. Or, aceste ati­tudini nu sînt întru totul pasive şi implică mai devreme sau mai tîrziu aderarea întregului corp: membrele se imobili­zează, mîinile se strîng etc. îndată ce sugarul adoptă poziţia caracteristică alăptării. Aşadar, o simplă reamintire a acestor atitudini declanşează ciclul total al actului suptului, deoarece senzaţiile kinestezice şi sensibilitatea posturală astfel de­clanşate sînt imediat asimilate la schema acestui act. Nu

68

există deci asociaţie între un semnal independent şi o schemă senzorio-motorie dată, şi nici o coordonare între două gru­puri de scheme independente (cum va fi cazul între vedere şi supt etc), ci avem de-a face cu constituirea şi extinderea progresivă a unei scheme unice de acomodare şi asimilare combinate. într-un asemenea caz se poate spune cel mult că acomodarea precumpăneşte faţă de asimilare.

Să trecem acum la achiziţiile cele mai complexe referi­toare la supt (al treilea dintre stadiile d-nelor Hetzer şi Ripin): asociaţiile dintre supt şi vedere. După d-nele Hetzer şi Ripin, se observă, într-adevăr, începînd cu luna a treia şi a patra, că sugarul se pregăteşte să mănînce îndată ce ob­servă biberonul sau orice obiect care se asociază cu hrana. Aşadar, într-o asemenea conduită, nu mai avem de-a face cu o simplă asociaţie mai mult sau mai puţin pasivă între un semnal şi act, ci se poate vorbi de recunoaşterea unui tablou extern şi de semnificaţii atribuite acestui tablou.

Am putut face observaţii asemănătoare:

O b s . 27. — J a c q u e l i n e la 0; 4(27) ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e , d e s c h i d e

gura de îndată ce i se arată b iberonu l . Or, ea nu a î n c e p u t a l ă p t a r e a

m i x t ă d e c î t la 0 ; 4(12). La 0; 7(13) o b s e r v că ea d e s c h i d e g u r a în m o d

diferit d u p ă c u m i se î n t i n d e un b i b e r o n s a u o l ingur i ţă.

L u c i e n n e , la 0 ; 3(12) î n c e t e a z ă să p l î n g ă c înd o v e d e pe m a m a e i

d e s c h e i n d u - s e p e n t r u a se p r e g ă t i de a l ă p t a r e .

La fel, Laurent, î n t r e 0; 3(15) ş i 0; 4 r e a c ţ i o n e a z ă la s e m n a l e l e v i­

z u a l e . Cînd d u p ă t o a l e t a o b i ş n u i t ă ş i î n d a t ă î n a i n t e d e m a s ă e s t e a ş e ­

zat î n b r a ţ e l e m e l e î n p o z i ţ i a d e supt, e l m ă p r i v e ş t e , a p o i c a u t ă î n t o a t e

părţ i le, m ă p r i v e ş t e d i n n o u e t c , dar n u î n c e a r c ă s ă s u g ă . D u p ă a c e a s t a ,

c înd î l p u n în b r a ţ e l e m a m e i s a l e , fără să- i a t i n g ă sînul, e l o p r i v e ş t e

ş i î n d a t ă d e s c h i d e larg gura, str igă, se ag i tă , pe scurt, p r e z i n t ă o re­

a c ţ i e întru t o t u l s e m n i f i c a t i v ă . A ş a d a r , d e a ic i î n a i n t e î i s e r v e s c c a s e m ­

nal nu n u m a i poz i ţ ia , dar ş i v e d e r e a .

Asemenea conduite sînt, cu siguranţă, superioare celor reglate prin simpla coordonare între poziţie şi supt. într-ade­văr, ele implică recunoaşterea propriu-zisă a tablourilor vi­zuale şi atribuirea unei semnificaţii acestor tablouri prin referire la schema suptului. înseamnă oare aceasta că bibe-

69

ronul etc. au şi început să constituie pentru copil „obiecte", aşa cum susţine doamna Biihler1? Nu ne-am încumeta să afirmăm aceasta (şi în voi. II„ se va vedea de ce); tablouri senzoriale pot fi recunoscute şi dotate cu semnificaţii, fără a dobîndi prin aceasta caracterele permanenţei substanţiale şi spaţiale proprii obiectului. Recunoaştem însă că asemenea tablouri copilul le percepe evident ca „exterioare", adică ele sînt proiectate într-un ansamblu coerent de imagini şi relaţii. într-adevăr, prin însuşi faptul că pentru sugar bibe­ronul face parte din două serii de scheme care pot da loc la adaptări şi la funcţionări independente unele de altele (vederea şi suptul) şi prin faptul că el realizează coordona­rea acestor două scheme, el este în mod necesar dotat cu o anumită exterioritate. Dimpotrivă, suptul policarului nu în­deplineşte această condiţie: deşi acest supt presupune pen­tru observator o coordonare între mişcările mîinii şi acelea ale gurii, la început, policarul nu este cunoscut de copil decît în măsura în care este supt, şi nu există o coordonare între două scheme independente pentru subiectul însuşi. în cazul declanşării suptului prin semnale vizuale, vom vorbi deci de o recunoaştere în funcţie de coordonarea a două scheme de asimilare (supt şi vedere).

în concluzie, achiziţiile care caracterizează mecanismul suptului după trecerea stadiului de adaptări pur ereditare, sînt în număr de trei. Există în primul rînd „reacţia circu­lară" propriu-zisă: copilul se joacă cu limba, îşi suge sistema­tic policarul etc. Această reacţie constituie un comportament în esenţă activ, care prelungeşte exerciţiul reflex descris în capitolul precedent, dar care are în plus un element dobîn-dit de acomodare la datele experienţei. Pasivitatea, dimpo­trivă, creşte în acomodările care se constituie mai mult sau mai puţin automat în funcţie de mediul exterior, dar aceste acomodări presupun şi ele, la punctul lor de plecare, o acti­vitate a subiectului. în sfîrşit, comportamentul se complică prin coordonarea schemelor eterogene, cu prilejul recunoaş­terii semnalelor vizuale ale suptului.

Fără să vrem să anticipăm concluziile teoretice pe care vom încerca să le desprindem din asemenea fapte în § 5,

i Op. cit., p. 18.

70

este posibil să ne întrebăm de pe acum ce reprezintă aceste trei tipuri de conduită din punctul de vedere al mecanisme­lor de adaptare. Cu siguranţă reacţia circulară trebuie con­cepută ca o sinteză activă între asimilare şi acomodare. Ea este asimilare în măsura în care constituie o exersare func­ţională ce prelungeşte asimilarea reflexă descrisă în capito­lul precedent: cînd copilul îşi suge policarul sau limba, el asimilează aceste obiecte cu însăşi activitatea de supt. Dar reacţia circulară este acomodare în măsura în care ea reali­zează o coordonare nouă, care nu este dată în mecanismul reflex ereditar. Cît despre aşa-zisul transfer asociativ, el este mai ales acomodare, dacă presupune asociaţii sugerate de mediul exterior. El implică însă un element de asimilare în măsura în care se desfăşoară prin diferenţiere din reac­ţiile circulare anterioare. între acomodarea care-i este pro­prie şi aceea proprie reacţiei circulare nu există deci decît o diferenţă de grad: aceasta din urmă este mai activă, în timp ce acomodarea legată de transferul asociativ este mai pasivă. în sfîrşit, coordonarea schemelor în care rezidă re­cunoaşterea semnalelor vizuale ale suptului nu este decît o complicare a aceloraşi mecanisme: ea este o asimilare de gradul al doilea prin faptul că este coordonare a două scheme de asimilare (vedere şi supt); de asemenea, ea este acomo­dare de gradul al doilea ca prelungind lanţul asociaţiilor do-bîndite.

§ 2. VEDEREA. — Nu vom studia aici cîtuşi de puţin percepţiile şi acomodările vizuale ca atare, ci vom încerca doar, conform scopului acestei lucrări, să deosebim în con­duitele legate de vedere, diferitele aspecte privind dezvol­tarea inteligenţei. Vom reveni, dealtfel, asupra detaliilor unor acomodări vizuale în legătură cu constituirea noţiunii de spaţiu.

Ca şi în legătură cu suptul, vom distinge în conduitele «omandate de vedere un anumit număr de tipuri mergînd de la reflexul pur pînă la reacţia circulară şi de aici la coordo­nările dobîndite între schemele vizuale şi acelea ale altor activităţi.

în ceea ce priveşte reflexele, ar fi trebuit să vorbim despre ele în capitolul I. Dar întrucît ele sînt departe de a <ivea pentru noi interesul pe care-1 prezintă reflexele suptu-

71

lui, ne putem limita aici la a le menţiona. încă de Ia naştere copilul percepe lumina şi posedă, în consecinţă, şi reflexele care asigură adaptarea acestei percepţii (reflexul pupilar şi cel palpebral, amîndouă declanşate la apariţia luminii). Res­tul (perceperea formelor, mărimilor, poziţiilor, distanţelor, reliefului etc.) este dobîndit prin combinarea activităţii re­flexe cu activităţile superioare. Or, conduitele legate de per­cepţia luminii implică, la fel ca suptul, dar într-un grad mult mai mic — un fel de învăţare reflexă şi de căutare propriu-zisă. Am notat, de exemplu, de la începutul primei săptă-mîni, cum Laurent îşi schimba expresia în prezenţa obiec­telor luminoase şi le căuta, îndată ce ele se deplasau, fără să reuşească, bineînţeles, să le urmărească cu privirea: ca­pul urmează o clipă mişcarea, dar fără coordonare continuă. Preyer1 notează expresia de satisfacţie care apare la copil în primele zile în prezenţa unei lumini nu prea intense; din ziua a şasea fiul său îşi întorcea capul spre fereastră atunci cînd era îndepărtat de ea. Se pare că asemenea comporta­mente se explică la fel ca şi conduitele reflexe legate de supt: lumina este un excitant (deci un aliment funcţional) pentru activitatea vizuală, de unde o tendinţă de a conserva percepţia luminoasă (asimilare) şi o tatonare în vederea regăsirii ei atunci cînd ea dispare (acomodare). Dar, fără îndoială, nimic dobîndit nu se suprapune încă acestei adap­tări reflexe şi, dacă se poate vorbi de activitate la acest nivel, întrucît are loc căutarea, această activitate nu implică în mod necesar o învăţare în funcţie de mediul exterior.

Dimpotrivă, către sfîrşitul primei luni, situaţia se schimbă, ca urmare a progreselor realizate în direcţia privirii. într-ade­văr, se ştie că scoarţa cerebrală participă la acomodarea motorie a ochiului odată cu deplasarea obiectelor. Din punc­tul de vedere al observării psihologice, această etapă, cores-punzînd săptămînii a patra, este deosebit de semnificativă. După cum spune Preyer, copilul începe „realmente să pri­vească în loc să contemple vag", iar faţa îi capătă „o expre­sie inteligentă de netăgăduit"2: este momentul cînd copilul încetează să plîngă pentru a privi înainte minute în şir, fără ca măcar să sugă în gol. Iată cîteva exemple:

i O p . cit., p. 3. z O p . cit., p. 35.

72

Obs. 28. — J a c q u e l i n e la 0; 0(16) î n c ă nu u r m ă r e ş t e cu pr i v i rea f la­

c ă r a u n u i chibr i t c a r e s e m i ş c ă î n c î m p u l s ă u v i z u a l l a o d i s t a n ţ ă d e

2 0 cm. E a î ş i s c h i m b ă d o a r e r p r e s i a î n faţa a c e s t e i i m a g i n i ş i î ş i m i ş c ă

p e u r m ă c a p u l c a p e n t r u a r e g ă s i s u r s a l u m i n o a s ă . N u r e u ş e ş t e s-o facă,

î n po f ida s e m i o b s c u r i t ă ţ i i c a r e d o m n e ş t e î n c a m e r ă . D i m p o t r i v ă , l a 0 ;

0(24), ea u r m ă r e ş t e f o a r t e b i n e chibritul, in aceleaşi condiţii. în z i l e l e

u r m ă t o a r e u r m ă r e ş t e c u p r i v i r e a m i ş c ă r i l e mî in i i m e l e , o b a t i s t ă c a r e

s e d e p l a s e a z ă e t c . D e l a a c e a s t ă dată, i s e î n t î m p l ă s ă r ă m î n ă t r e a z ă

fără să p l îngă, p r i v i n d î n a i n t e .

Obs. 29. — L u c i e n n e a urmări t ş i ea o b i e c t e în m i ş c a r e î n c ă d in s ă p -t ă m î n a a patra. î n c e p î n d c u a c e a s t ă p e r i o a d ă , e a e s t e î n s t a r e s ă r e g ă ­s e a s c ă u n o b i e c t i e ş i t d i n c î m p u l e i v i z u a l a t u n c i c înd a c e s t a c o n t i n u ă m i ş c a r e a d e p înă a t u n c i : e a p r i n d e d in n o u o b i e c t u l c u p r i v i r e a î n m i ş c ă r i s a c a d a t e , î n t o r c î n d u ş o r ochi i , a p o i p ierz înd o b i e c t u l d in v e d e r e , rea jus-t îndu-şi a p o i p o z i ţ i a c a p u l u i ş i urmăr ind d in n o u o b i e c t u l n u m a i c u o c h i i e t c .

Obs. 30. — Laurent, Ia 0; 0(21) nu a fos t c a p a b i l d e c î t de m i ş c ă r i

r ă u c o o r d o n a t e a l e c a p u l u i î n l e g ă t u r ă c u p e r c e p e r e a lumini i ş i c a r e

a t e s t ă o s i m p l ă î n c e r c a r e de a f a c e să p e r s i s t e e x c i t a ţ i a , c e e a ce a fos t

n o t a t imed ia t . La 0; 0(21), d impotr ivă, e l u r m ă r e ş t e p e n t r u pr ima d a t ă cu

p r i v i r e a u n chibr i t c a r e s e d e p l a s e a z ă l a 2 0 c m d e o c h i i săi , î n s e m i o b ­

s c u r i t a t e . — La 0; 0(23) et e s t e c u l c a t cu o b r a z u l drept l ipit de pat : î i

arăt d e g e t e l e la o d i s t a n ţ ă de 20 cm. E l l e u r m ă r e ş t e a jung înd să se în­

t o a r c ă în î n t r e g i m e pe p a r t e a s t îngă. La 0; 0(25) r e p e t e x p e r i e n ţ a cu o

b a t i s t ă : u r m ă r e ş t e o b i e c t u l c u at î ta a t e n ţ i e înc î t î l fac s ă d e s c r i e c u

c a p u l u n u n g h i d e 1 8 0 ° î n a i n t e ş i înapoi .

Obs. 31. — La 0; 0(24) Laurent p r i v e ş t e d o s u l mî in i i m e l e n e m i ş c a t e

c u at î ta a t e n ţ i e ş i ţ u g u i n d u - ş i b u z e l e a t î t d e pronunţat , înc î t m ă a ş t e p t

s ă î n c e a p ă s ă s u g ă . D a r i n t e r e s u l lu i e s t e pur v i zua l . L a 0 ; 0(25) e l î ş i p e ­

t r e c e o oră în p â t u ţ s t înd fără să p l îngă, cu o c h i i l arg d e s c h i ş i . La 0;

0(30), a c e e a ş i o b s e r v a ţ i e . E l p r i v e ş t e n e î n c e t a t u n p u n c t d in franjuri le c a r e

at îrnă d e l e a g ă n , f ă c î n d m i c i mişcăr i c o n t i n u e d e r e a d a p t a r e c a ş i c î n d

i-ar v e n i g r e u c a p u l u i s ă nu-ş i s c h i m b e poz i ţ ia , iar pr i v i rea l-ar r e a d u c e

la l o c u l bun. Cît t i m p p r i v e ş t e astfel, b r a ţ e l e î i s înt n e m i ş c a t e , dar î n d a t ă

c e e l î ş i r e i a s u p t u l î n gol , b r a ţ e l e s e b a l a n s e a z ă d i n n o u . L a 0 ; 1(6)

Laurent î ş i î n t r e r u p e p l î n s u l c î n d îmi aprop i i b a t i s t a l a 1 0 c m d e o c h i i

săi . El o p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e , a p o i o u r m ă r e ş t e ; c î n d î n s ă o p i e r d e d in

v e d e r e , n u r e u ş e ş t e s - o pr indă din n o u c u pr iv i rea .

73

Obs. 32. — La 0; 1(7) Laurent î n c e p e să p r i v e a s c ă o b i e c t e l e i m o b i l e ,

impr imînd d in propr ie i n i ţ i a t i v ă o d i r e c ţ i e pr iv ir i i saje, f i reşte fără p r e a

m u l t ă c o o r d o n a r e . Dar p e n t r u a c e a s t a m a i e s t e n e v o i e c a o m i ş c a r e pre­

a l a b i l ă să-i e x c i t e c u r i o z i t a t e a . D e pi ldă, e l s e af lă c u l c a t î n l e a ­

găn, f ix înd c u p r i v i r e a u n p u n c t p r e c i s a l î n v e l i t o a r e i l e a g ă n u l u i ,

î m p i n g î n v e l i t o a r e a p î n ă l a c e l ă l a l t c a p ă t a l l e a g ă n u l u i , a ş a înc î t î n

l o c u l ţesătur i i o b i ş n u i t e d e d e a s u p r a capulu i , s ă s e g ă s e a s c ă faţă î n faţă

c u s p a ţ i u l gol , l imi ta t d e m a r g i n e a î n v e l i t o a r e i c o b o r î t e . Laurent s e u i tă

i m e d i a t l a a c e a s t ă m a r g i n e , c ă u t î n d c u p r i v i r e a l a s t î n g a ş i l a dreapta .

E l u r m ă r e ş t e ast fe l foar te v a g l in ia m a r c a t ă d e u n c i u c u r e a lb d e l a

m a r g i n e a c a p o t e i ş i s f î r şeş te prin a-şi f ixa p r i v i r e a a s u p r a unu i p u n c t m a i

v i z ib i l a l a c e s t u i c i u c u r e . La 0; 1(8), a c e e a ş i e x p e r i e n ţ ă d u c e la a c e l a ş i

rezu l tat . Dar, î n t imp c e p r i v e ş t e c i u c u r e l e , z ă r e ş t e faţa m e a n e m i ş c a t ă

( s t a u a c o l o p e n t r u a-i o b s e r v a d in faţă och i i ) ; e l f i x e a z ă a l t e r n a t i v c i u c u ­

r e l e ş i c a p u l m e u , dir i j îndu-şi s i n g u r pr iv irea, fără c a v r e o m i ş c a r e e x ­

ter ioară s ă s e i m p u n ă a t e n ţ i e i s a l e .

Cum putem caracteriza asemenea comportamente? Se în­ţelege că nu poate fi vorba despre un interes al copilului pentru obiectele pe care încearcă să le urmărească cu ochii, într-adevăr, aceste tablouri senzoriale nu au nici o semni­ficaţie, nefiind coordonate nici cu suptul, nici cu apucarea şi cu nimic altceva ce ar putea constitui o trebuinţă a su­biectului. Pe de altă parte, asemenea tablouri nu au încă nici profunzime, nici relief (primele acomodări la distanţă au loc tocmai odată cu începuturile orientării privirii). Ele nu constituie decît nişte pete care apar, se mişcă şi dispar, fără consistenţă sau volum. Cu alte cuvinte, nu sînt nici obiecte, nici tablouri independente şi nici măcar imagini încărcate cu o semnificaţie extrinsecă. Care este deci moto­rul conduitei copilului? Rolul acesta nu-1 poate avea decît trebuinţa însăşi de a privi. După cum din primele zile nou-născutul reacţionează la lumină şi o caută în măsura în care exerciţiul reflex concomitent cu această percepţie face din ea o trebuinţă, la fel, îndată ce privirea este aptă să' urmă­rească o pată în mişcare, exercitarea acestei priviri este su­ficientă pentru a conferi o valoare funcţională obiectelor susceptibile de a fi urmărite cu ochii. Cu alte cuvinte, dacă la început copilul priveşte obiectele care se deplasează, el o face numai pentru că ele constituie un „aliment" al ac-

74

ţiunii de a privi. Mai tîrziu, cînd diversele acomodări la dis­tanţă, la relief etc. vor îmbogăţi percepţia vizuală, obiectele urmărite cu ochii vor servi ca alimente mai diferenţiate acestor operaţii multiple. Şi mai tîrziu încă, sau în acelaşi timp, tablourile vizuale vor dobîndi semnificaţii legate de auz, de apucare, de pipăit, de toate combinaţiile senzorio-motorii şi intelectuale: ele vor servi astfel ca bază unor funcţionări din ce în ce mai fine. Asimilarea iniţială şi vagă a obiectului la însăşi activitatea privirii, va deveni deci trep­tat recunoaştere şi organizare de imagini, proiectare în spa­ţiu şi, în cele din urmă, vedere „obiectivă". Dar înainte de a ajunge la această stare de solidificare, percepţia vizuală a sugarului nu este decît o exercitare funcţională: obiectul este asimilat în sens propriu activităţii subiectului. Pentru a lua un exemplu deja analizat, perseverenţa şi căutarea, ca­racteristice privirii la începuturile ei, sînt deci de acelaşi ordin ca şi exercitarea funcţională proprie activităţii de supt. Acest exerciţiu, la început pur reflex, este dublat de un exer­ciţiu dobîndit sau de o „reacţie circulară". La nivelul lunilor a doua şi a treia, intervenţia reacţiei circulare ni se pare certă: direcţia privirii depinde ea însăşi de un joc de reflexe, clar acestea fiind corticale, exercitarea lor se poate prelungi dintr-o dată în reacţii dobîndite, adică există dintr-o dată învăţare în funcţie de obiectele înseşi.

Să căutăm acum a analiza aceste reacţii circulare. Vedem că reacţia circulară este un exerciţiu circular dobîndit, care prelungeşte exerciţiul reflex şi are drept efect întărirea şi întreţinerea nu numai a unui mecanism gata montat, ci a unui ansamblu senzorio-motor cu rezultate noi, urmărite pen­tru ele însele. Ca adaptare, reacţia circulară implică, după regulă, un pol de acomodare şi un pol de asimilare.

Acomodarea este ansamblul asociaţiilor dobîndite în con­tact cu obiectele, datorită jocului tot mai complex al „refle­xelor de acomodare"; acomodarea cristalinului, reflexul pu-pilar la distanţă şi convergenţa binoculară. Cu siguranţă, instrumentele acestei acomodări sînt reflexe şi cuprinse de la început în structura ereditară a ochiului. Dar aceste in­strumente nu pot fi folosite efectiv decît după o exercitare în cursul căreia intervine experienţa. Cu alte cuvinte, numai cxersîndu-se să perceapă formele, relieful, profunzimea, să evalueze distanţele, să ordoneze perspectivele, pe scurt,

75

făcînd să funcţioneze reflexele sale de acomodare în legă­tură cu lucrurile înseşi, copilul reuşeşte să mînuiască corect aceste instrumente. Nu vom insista aici asupra amănuntelor acestor mecanisme, deoarece vom regăsi unele dintre ele cînd ne vom ocupa de spaţiu (voi. II). Să ne limităm la o singură remarcă. Observaţia arată că în stadiul pe care-1 luăm în considerare acum, copilul nu ştie încă să evalueze distanţele. La patru-cinci luni, acomodarea pupilară şi con­vergenţa binoculară nu numai că nu sînt încă stabilizate pentru toate distanţele, dar copilul începe să facă tot felul de greşeli de estimare cînd îşi manifestă dorinţa de a apuca obiectele1. înseamnă oare aceasta că simţul adîncimii se da-toreşte întru totul experienţei dobîndite? Cu siguranţă nu, deoarece existenţa „reflexelor de acomodare" arată că, mai devreme sau mai tîrziu, chiar dacă primele evaluări ale su­biectului sînt greşite, acesta este în mod necesar condus, prin constituţia sa ereditară, să atribuie spaţiului o adînci-me. Dacă-i aşa, înseamnă oare că acomodarea la adîncime este o simplă exersare reflexă, comparabilă cu exersarea prin care nou-născutul învaţă să sugă: o învăţare care pre­supune mediul exterior, deoarece orice funcţionare este le­gată de mediu, dar care nu-i datorează nimic, fiindcă nu re­ţine nimic din lucrurile înseşi? Această ipoteză ar putea fi susţinută dacă spaţiul ar fi independent de obiectele pe care le conţine. Dar este evident că adîncimea luată independent de evaluările concrete ale distanţelor caracteristice obiecte­lor nu reprezintă nimic: a spune că cutare subiect posedă simţul adîncimii înseamnă în mod necesar că el percepe cu­tare obiect particular ca fiind mai depărtat sau mai apro­piat decît un alt obiect. Or, experienţa intervine tocmai în dobîndirea acestor percepţii particulare,- pentru ca sugarul să descopere că mînerul leagănului său este mai depărtat în adîncime decît marginea leagănului, nu este suficient să posede prin ereditate simţul adîncimii, el trebuie să ordo­neze perspectivele, să compare percepţiile, pe scurt, să facă experienţe. Nu există deci o acomodare reflexă la adîncime ca atare: există doar acomodări particulare la di­ferite obiecte percepute, iar acestea presupun, pe lîngă adaptare ereditară, „reacţii circulare" dobîndite. Iată de ce

1 V e z i v o i . II, cap. II, § 1 şi 2.

76

exersarea funcţională a privirii despre care vorbim acum în general implică o parte de acomodare dobîndită şi nu numai o exercitare reflexă.

Dar reacţia circulară proprie exersării privirii presupune de asemenea un element de asimilare. Există mai întîi, după cum am spus-o mai înainte, o asimilare în esenţă reproducti-vă; dacă copilul priveşte neîncetat şi în fiecare zi tot mai mult obiectele careT înconjoară, aceasta nu se întîmplă la început pentru că ele îl interesează ca obiecte sau ca sem­nale încărcate cu semnificaţie exterioară şi (în primul stadiu) nici măcar ca tablouri senzoriale susceptibile de a fi recu­noscute, ci numai pentru că aceste pete mişcătoare şi lumi­noase sînt un aliment pentru privire şi-i permit acesteia să se dezvolte funcţionînd. La început, obiectele sînt deci asi­milate activităţii însăşi a privirii; singurul lor interes constă în faptul că ele pot fi privite.

Cum vom trece de la această asimilare pur funcţională (prin simplă repetare) la vederea obiectivă, adică la o asimi­lare care presupune adaptarea precisă a structurii subiectului la structura lucrurilor şi reciproc? Trebuie considerate aici trei etape: asimilarea generalizatoare, asimilarea recognitivă şi coordonarea schemelor de asimilare cu alte scheme de asimilare mintală.

Ne putem servi de termenul „asimilare generalizatoare" (în acelaşi sens în care l-am folosit în cap. I în legătură cu schema suptului) pentru a desemna faptul, în egală măsură important şi banal, că începînd cu săptămînile a patra şi a cincea, copilul priveşte un număr tot mai mare de lucruri, ceea ce are loc însă în unde concentrice. La început, aşa cum atestă observaţiile de mai sus, sugarul se limitează fie să urmărească cu ochii obiecte care se mişcă încet la 20—30 cm de figura sa (observaţia 30), fie să privească fix înainte (obs. 31). Apoi, (obs. 32) el începe să-şi îndrepte singur privirea asupra unor obiecte,- din acest moment de­vine posibil să evaluăm în linii mari interesele vizuale spon­tane ale copilului. Vedem că subiectul nu priveşte nici ceea ce cunoaşte prea bine, deoarece este într-un fel saturat de aceste lucruri, nici lucrurile prea noi, deoarece ele nu au nici un corespondent în schemele sale (de exemplu, lucrurile prea îndepărtate pentru a se putea produce o acomodare, prea mici sau prea mari pentru a fi analizate etc). Pe scurt,

77

privirea în general şi diversele tipuri de acomodare vizuală în particular se exercită treptat în legătură cu situaţii din ce în ce mai diverse. Tocmai în acest sens asimilarea obiectelor la activitatea văzului este „generalizatoare".

Iată cîteva exemple:

O b s . 3 3 . — D u p ă ce a î n v ă ţ a t s ă - ş i d i r i j eze s i n g u r p r i v i r e a ( o b s . 32),

Laurent c e r c e t e a z ă puţ in c î t e p u ţ i n u n i v e r s u l s ă u . De pi ldă, la 0 ; 1 (9),

î n d a t ă c e s e af lă î n p o z i ţ i e v e r t i c a l ă î n b r a ţ e l e îngr i j i toare i , e l e x a m i ­

n e a z ă p e rînd d i v e r s e l e tab lour i c a r e i s e p r e z i n t ă : m ă v e d e înt î i p e

m i n e , a p o i r id ică o c h i i ş i p r i v e ş t e p e r e ţ i i c a m e r e i , d u p ă a c e e a s e în­

t o a r c e î n d i r e c ţ i a u n u i o c h i d e g e a m e t c . L a 0 ; 1(15) c e r c e t e a z ă s i s t e ­

m a t i c c a p o t a l e a g ă n u l u i p e c a r e l-am s c u t u r a t u ş u r e l : î n c e p e s ă p r i v e a s c ă

m a r g i n e a , a p o i d in a p r o a p e î n a p r o a p e , a j u n g e s ă p r i v e a s c ă î n a p o i s p r e

fundul c a p o t e i , d e ş i a c e a s t a s tă n e m i ş c a t ă d e m a i m u l t t imp. D u p ă patru

z i l e re ia c e r c e t a r e a î n s e n s i n v e r s : î n c e p e pr in a pr iv i c a p o t a d e d e a ­

supra lui, p e n t r u a e x a m i n a a p o i u n v ă l d e tu l c a r e d e p ă ş e ş t e m a r g i n e a

a c e s t e i a , o p a r t e a c u v e r t u r i i ( în a c e e a ş i s i tuaţ ie ) , f igura m e a pe c a r e

o d e s c o p e r ă în faţa lu i şi, în sfîrşit, s p a ţ i u l g o l . M a i t îrziu r e v i n e n e î n ­

c e t a t la a c e a s t ă c e r c e t a r e a l e a g ă n u l u i , dar în l u n a a t re ia nu m a i pri­

v e ş t e d e c î t j u c ă r i i l e s u s p e n d a t e d e c a p o t a l e a g ă n u l u i s a u n u m a i a c e a s t ă

capotă , d a c ă o m i ş c a r e n e o b i ş n u i t ă î i aţ î ţă c u r i o z i t a t e a s a u d a c ă d e s ­

c o p e r ă u n n o u p u n c t d e o s e b i t ( u n d e t a l i u î n c u t e l e ţ e s ă t u r i i e t c ) .

O b s . 34. — E x a m i n a r e a p e r s o a n e l o r e s t e t o t at ît de c e r t ă m a i a l e s

d u p ă 0; 1(15), a d i c ă d u p ă p r i m e l e lu i surîsuri . Cînd o p e r s o a n ă se

a p l e a c ă a s u p r a lui, d e p i l d ă î n t i m p c e i s e f a c e t o a l e t a , c o p i l u l c e r c e ­

t e a z ă b u c a t ă cu b u c a t ă f igura d in faţa s a : părul, och i i , n a s u l , gura;

t o a t e a c e s t e a c o n s t i t u i e u n a l i m e n t pentru c u r i o z i t a t e a s a v i z u a l ă . L a

0 ; 1(10) e l n e p r i v e ş t e a l t e r n a t i v p e îngr i j i toare ş i p e m i n e , iar a t u n c i

c înd m ă e x a m i n e a z ă , d i r e c ţ i a o c h i l o r s ă i o s c i l e a z ă între p ă r u l m e u ş i

fa ţa m e a . La 0; 1(21) e l u r m ă r e ş t e d e p l a s ă r i l e îngr i j i toare i s a l e pr in ca­

m e r ă . La 0 j 1(25) e l se u i t ă s u c c e s i v la î n g r i j i t o a r e a sa, la m a m a sa ş i

la mine, cu o a l tă e x p r e s i e la f i e c a r e f igură n o u ă ş i d e p l a s î n d b r u s c ş i

s p o n t a n pr i v i rea de la o f igură la a l ta .

Dar d e s t u l d e r e p e d e , i n t e r e s u l p e n t r u f iguri î n c e t e a z ă s ă m a i f ie

u n u l pur v i z u a l : pr in c o o r d o n a r e c u s c h e m e l e auzulu i , m a i a l e s , ş i c u

s i t u a ţ i i l e g l o b a l e a l e l u â r e i m e s e i , a l e t o a l e t e i e t c , f igur i le c u n o s c u t e

s e î n c a r c ă c u semni f icaţ i i . I e ş i m a s t f e l d i n d o m e n i u l as imi lăr i i pur g e ­

n e r a l i z a t o a r e . A c e a s t a r e a p a r e î n s ă î n d a t ă c e o t răsătură n e o b i ş n u i t ă

a l t e r e a z ă tab lou l v i z u a l a l p e r s o a n e l o r . As t fe l , la 0 ; 2(4) Laurent o b s e r v ă

p e g î tu l m a m e i s a l e u n c o l i e r d e p e r l e ş i i n t e r e s u l p e n t r u a c e s t a l a s ă

78

în u m b r ă faţa m a m e i . La 0; 2(13) b a s c u l m e u î i c a p t i v e a z ă a tenţ ia . La

0 ; 2(18) e s t e a tras d e s ă p u n u l d e ras p e care-1 a m p e bărb ie, a p o i d e

p i p a m e a . I n z i l e l e u r m ă t o a r e o b i e c t u l a t e n ţ i e i s a l e e s t e l i m b a m e a , p e

c a r e o s c o t p e n t r u a f a c e e x p e r i e n ţ e în p r i v i n ţ a i m i t a ţ i e i e t c . La 0;

2(29) e l p r i v e ş t e c u m u l t ă a t e n ţ i e c u m m ă n î n c : e x a m i n e a z ă m a i înt î i

p î i n e a pe c a r e o ţ i n în m î n ă ş i f igura m e a , a p o i p a h a r u l ş i f igura m e a .

U r m ă r e ş t e c u ' o c h i i m î n a p e c a r e o d u c l a gură, îmi p r i v e ş t e g u r a e t c .

Obs. 35. — E x i s t ă a s i m i l a r e g e n e r a l i z a t o a r e nu n u m a i în raport cu o b i e c t e l e p e c a r e c o p i l u l l e d e s c o p e r ă s u c c e s i v c u pr iv irea, c i ş i î n ra­p o r t c u p o z i ţ i i l e s u c c e s i v e p e c a r e s u b i e c t u l l e i a s p r e a priv i . S e p o a t e c i ta, d in a c e s t p u n c t d e v e d e r e , d o b î n d i r e a pr iv ir i i „ a l t e r n a t i v e " . î n t i m p u l lun i i a doua, î l v e d e m p e Laurent p r i v i n d p e rînd d i v e r s e o b i e c t e s a u d i v e r s e părţ i a l e u n u i s i n g u r o b i e c t , d e e x e m p l u ( o b s . 34), tre i per­s o a n e c a r e s t a u n e m i ş c a t e l îngă l e a g ă n u l s ă u s a u păru l ş i fa ţa a c e l e i a ş i p e r s o a n e . Dar î n a c e s t caz, p r i v i r e a i s e î n d r e a p t ă s u c c e s i v a s u p r a f ie­căru i tab lou, fără r e g u l a r i t a t e . D i m p o t r i v ă , în t impul luni i a t re ia se p o a t e n o t a apar i ţ ia u r m ă t o a r e i c o n d u i t e : p r i v i r e a compară, c a s ă z i c e m aşa, d o u ă o b i e c t e d i s t i n c t e , e x a m i n î n d u - l e a l t e r n a t i v . De pi ldă, la C; 2(11), Laurent p r i v e ş t e o j u c ă r i e at îrnată de c a p o t a l e a g ă n u l u i său, t i m p în c a r e eu a g ă ţ o b a t i s t ă în p a r a l e l cu jucăr ia . E l p r i v e ş t e a c u m a l ter­n a t i v b a t i s t a ş i jucăr ia, a p o i surîde. La 0 ; 2(17), în t i m p ce e l c e r c e t e a z ă cu pr i v i rea o p a r t e a c a p o t e i l e a g ă n u l u i , eu i m p r i m a c e s t u i a o u ş o a r ă m i ş c a r e : Laurent f i x e a z ă u n p u n c t a l c a p o t e i , a p o i o b s e r v ă j u c ă r i a a g ă ­ţată, c a r e s e m i ş c ă , a p o i r e v i n e c u p r i v i r e a l a c a p o t ă , a c ţ i u n e c a r e s e r e p e t ă d e ş a s e ori. L a s c u r t t i m p d u p ă a c e a s t a , r e p e t e x p e r i e n ţ a ş i n u ­m ă r n o u ă pr iv ir i a l t e r n a t i v e 1 . O a s e m e n e a c o n d u i t ă reprez in tă , cu s i­guranţă, î n c e p u t u l c o m p a r a ţ i e i , dar m i s e p a r e c ă d e o c a m d a t ă e s t e v o r b a doar d e o c o m p a r a ţ i e pur v i z u a l ă . î n n ic i u n c a z n u p u t e m c o n c e p e c ă Laurent atr ibu ie o s e m n i f i c a ţ i e c a u z a l ă l e g ă t u r i i pe c a r e o o b s e r v ă între m i ş c a r e a c a p o t e i ş i c e a a jucăr ie i . E l c o m p a r ă d o a r d o u ă s p e c t a ­c o l e î n t r e e l e .

Obs. 36. — Iată un alt e x e m p l u de g e n e r a l i z a r e d a t o r a t ă p o z i ţ i e i

s u b i e c t u l u i . La 0 ; 2(21), d imineaţa , Laurent î ş i dă s p o n t a n c a p u l pe s p a t e

ş i p r i v e ş t e î n d e l u n g , în a c e a s t ă p o z i ţ i e , p a r t e a din fund a l e a g ă n u l u i

său. A p o i surîde, r e v i n e l a p o z i ţ i a n o r m a l ă ş i r e î n c e p e . A m o b s e r v a t

a c e a s t ă m i ş c a r e d e m a i m u l t e ori. î n d a t ă c e Laurent s e t r e z e ş t e d u p ă

p e r i o a d e l e s c u r t e d e s o m n c u c a r e e s t e ob işnui t , re ia a c e a s t ă m i ş c a r e .

I.n ora 4 d u p ă a m i a z ă , d u p ă un s o m n m a i î n d e l u n g a t , de î n d a t ă ce se

1 V e z i de a s e m e n e a , m a i d e p a r t e (obs . 92) la 0 ; 3(13), e x e m p l u l cu i u t iuţa şi cu lănţ i şoru l .

79

t r e z e ş t e , d ă c a p u l p e s p a t e ş i i z b u c n e ş t e î n rîs. A c e a s t ă c o n d u i t ă pre­

z i n t ă d e c i t o a t e c a r a c t e r i s t i c i l e u n e i r e a c ţ i i c i r c u l a r e t ip ice . I n z i l e l e

u r m ă t o a r e e x p l o r a r e a c o n t i n u ă , iar d u p ă o s ă p t ă m î n ă , i n t e r e s u l r ă m î n e

a p r o a p e t o t atît de mare . )

Vedem astfel cum privirea spontană a copilului se dez­voltă prin exercitarea însăşi. Capota leagănului, după ce la început a prilejuit doar o simplă „privire pentru privire", dacă ne putem exprima astfel, suscită un interes crescînti atît prin amănuntele ce le dezvăluie cît şi prin schimbările succesive care apar (obiectele agăţate). Interesul pentru anu­mite figuri antrenează un interes pentru toate celelalte şi pentru tot ce complică aparenţa iniţială a celor dintîi. Noile perspective, datorate unor poziţii descoperite întîmplător, stîrnesc un interes imediat prin comparare cu perspectivele obişnuite etc. Pe scurt, exercitarea privirii duce la generali­zarea activităţii acesteia.

Generalizarea tot mai mare a schemei văzului nu se des­făşoară însă fără o diferenţiere complementară a schemei globale în scheme particulare, iar această diferenţiere duce, la rîndul ei, la „recunoaştere". Asimilarea pur funcţională de la început (a privi pentru a privi) se transformă astfel într-o asimilare a obiectelor la scheme delimitate, ceea ce ne per­mite să spunem că vederea este în curs de obiectivare (copi­lul priveşte pentru a vedea). De pildă, printre lucrurile pe care copilul Ie contemplă mereu, unele sînt imobile (capota leagănului), altele se mişcă uşor la răstimpuri (ciucurii de la capotă), în sfîrşit, altele îşi schimbă neîncetat poziţia, apar şi dispar, se fixează chiar pentru un timp şi deodată nu se mai văd (figurile umane). Fiecare dintre aceste clase de tablouri vizuale prilejuieşte exerciţii progresive (generali­zare), dar în acelaşi timp dă loc la diferenţieri în funcţio­nare, într-adevăr, fiecare presupune o exercitare sui generis a vederii, tot aşa cum sînul, degetul, perniţa etc. exersează în moduri diferite suptul: asimilarea generalizatoare duce astfel de la sine la formarea de scheme particulare. Or, asi-milînd acestor scheme obiectele care apar în cîmpul său vi­zual, prin chiar acest fapt copilul le recunoaşte. După toate probabilităţile, această recunoaştere este la început globală. Iniţial, copilul nu recunoaşte o anumită figură particulară, ca atare, ci figura respectivă în cutare sau cutare situaţie. Dar,

80

pe măsură ce asimilarea generalizatoare permite subiectului să înglobeze mediul vizual în schemele sale, acestea se diso­ciază şi permit o recunoaştere precisă.

Dar dacă asimilarea pur funcţională şi generalizatoare poate fi observată numai datorită comportamentului copilu­lui, cum putem controla ceea ce tocmai afirmam cu privire la asimilarea recognitivă? îndată ce sugarul e în stare să surîdă şi să diferenţieze astfel mimica sa şi expresiile emo­ţiei sale, analiza recunoaşterii devine posibilă fără un risc prea mare de a greşi. Să încercăm a analiza din acest punct de vedere primele surîsuri care se produc în prezenţa tablou­rilor vizuale şi să interpretăm ceea ce ele ne pot oferi ca informaţie asupra începuturilor recunoaşterii.

Surîsul este, după cum se ştie, un mecanism reflex, a cărui asociere cu stările de plăcere permite, mai devreme sau mai tîrziu, accepţiunea sa ca semn social încărcat cu semnificaţii variate, dar întotdeauna referitoare la contactul cu persoane. Trebuie oare să admitem în acest caz că surîsul este un comportament social ereditar şi că, de la prima lui apariţie, el constituie, aşa cum susţine d-na Ch. Biihler, o „reacţie la persoane", sau să considerăm că surîsul nu se specializează decît treptat în funcţiile sale de semn social şi că el constă în primele luni într-o simplă reacţie de plă­cere la cei mai diverşi excitanţi, chiar dacă el este prilejuit pentru prima dată de o voce umană sau de mişcările unei feţe umane? Noi înclinăm spre cea de-a doua interpretare şi, de aceea, surîsul constituie, după noi, un bun indiciu al existenţei recunoaşterii în general. într-adevăr, ni se pare că interpretarea dată de d-na Biihler nu rezistă examenului faptelor, ceea ce a arătat convingător înaintea noastră C. W. Valentine1. într-o însemnare scrisă pe un ton cam categoric2, d-na Biihler i-a răspuns, ce-i drept, opunînd sta­tisticile pe care şi-a întemeiat concluziile, celor cîtorva ob­servaţii pe care le efectuase autorul britanic. Şi totuşi, o observaţie bine făcută, mai ales cînd aparţine unui observa­tor atît de bun ca C. W. Valentine, are mai mare greutate decît toate statisticile. în ceea ce ne priveşte, trebuie să

1 C W. V a l e n t i n e , The Foundations oi Child Psychology, Brit ish A s s o c . , 1930.

2 C. B ü h l e r , Kindheit und Jugend, p. 27, n o t a 1.

ß — Naşterea inteligenţei la copil 81

spunem că observarea celor trei copii de care ne-am ocupat nu ne-a lăsat nici o îndoială în privinţa faptului că surîsrl este, înainte de toate, o reacţie la tablourile familiare, A ceea ce a fost văzut, în măsura în care obiectele cunoscute reapar brusc şi declanşează astfel emoţia sau în măsura în care un asemenea spectacol dă loc la o repetare imediată. De-abia treptat-treptat persoanele monopolizează surîsul, prin simplul fapt că ele constituie obiectele familiare cele mai proprii pentru acest fel de reapariţii şi repetări. La început însă, orice lucru poate da loc la recunoaşterea emoţională care provoacă surîsul.

Obs. 37. — Laurent a s u r î s p e n t r u p r i m a o a r ă la 0; 1(15) la ora 6,

ora 10 ş i ora 11,30, în t i m p ce o p r i v e a pe î n g r i j i t o a r e a c a r e î ş i l e g ă n a

c a p u l ş i c înta. Ev ident , e v o r b a de o i m p r e s i e g l o b a l ă în c a r e intră r e ­

c u n o a ş t e r e a v i z u a l ă , p e r c e p e r e a u n e i m i ş c ă r i r i t m i c e ş i auzul. î n z i l e l e

u r m ă t o a r e , v o c e a r ă m î n e n e c e s a r ă p e n t r u a d e c l a n ş a surîsul, dar la 0 ;

1(25) e s t e su f i c i ent doar s ă v a d ă f igura îngr i j i toare i . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e

se f a c e la 0 ; 1(30). în s c h i m b , păr inţ i lor l e sur îde d e - a b i a la 0 ; 2 ( 2 ) , fără

ca e i să p r o d u c ă s u n e t e . La 0,- 2(3) e l refuză să sur îdă bun ic i i s a l e ş i

u n e i m ă t u ş i în pof ida tuturor eforturi lor a c e s t o r a , dar e l t e r m i n ă pr in a

s u r î d e mătuş i i c înd ea î ş i s c o a t e pă lăr ia . La 0; 2(4) e l s u r î d e într-una m a ­

m e i s a l e ( c a r e rămîne tăcută ) , dar refuză s ă sur îdă l a c î t e v a m i n u t e

d u p ă a c e e a u n e i d o a m n e d e a c e e a ş i v î rs tă. î n cursu l luni i a treia, n u

r e u ş e s c să-1 fac s ă sur îdă a t u n c i c înd m ă v e d e s ingur, d a c ă rănxîn n e ­

m i ş c a t ( d a c ă nu-mi m i ş c c a p u l ) s a u d a c ă nu apar d e c î t la d i s t a n ţ ă (1 m

s a u m a i mult ) . In s c h i m b , în c u r s u l luni i a patra, a c e s t e c o n d i ţ i i nu m a i

a u u n c a r a c t e r restr ic t iv . L a 0 ; 2(26) L a u r e n t n u m ă r e c u n o a ş t e dimi­

n e a ţ a , d a c ă n u m-am p i e p t ă n a t : m ă p r i v e ş t e c u u n aer s p e r i a t ş i c u

c o l t u r i l e gur i i l ă s a t e î n jos , a p o i d e o d a t ă m ă r e c u n o a ş t e ş i surîde. Apa»

r i ţ ia suror i lor s a l e nu a d e c l a n ş a t sur îsu l t o t atît de r e p e d e ca a c e e a

a păr inţ i lor săi, dar la j u m ă t a t e a lun i i a treia, r e a c ţ i a a d e v e n i t i d e n ­

t ică, în cursu l lun i i a p a t r a se p a r e că Laurent î i pre feră pe c o p i i adul­

ţi lor, ch iar d a c ă ş i uni i ş i a l ţ i i î i s înt puţ in c u n o s c u ţ i . A s t f e l la 0; 3(7),

Laurent s e t e m e d e u n v e c i n , dar m a n i f e s t ă u n m a r e i n t e r e s ş i och i i î i

z î m b e s c v ă z î n d p e c o p i l u l v e c i n u l u i î n v î r s tă d e d o i s p r e z e c e an i (un

c o p i l b lond, c a r e p o a t e f i a s i m i l a t cu s u r o r i l e lui Laurent) .

O b s . 38. — In c e e a ce p r i v e ş t e o b i e c t e l e n e î n s u f l e ţ i t e , Laurent a

m a n i f e s t a t de la î n c e p u t u l luni i a t r e i a un m a r e i n t e r e s p e n t r u j u c ă r i i l e

d e s to fă ş i d e c e l u l o i d a t î rnate d e c a p o t a l e a g ă n u l u i său. A s t f e l , l a

82

0; 2(5), e l le p r i v e ş t e fără a sur îde încă, dar s c o ţ î n d p e r i o d i c , cu un

aer înc întat, s u n e t u l aa. La 0; 2(11) e l s u r î d e l a r g c înd v e d e j u c ă r i i l e

l e g ă n î n d u - s e ; î n s ă Laurent n u a v ă z u t p e n i m e n i n i c i î n a i n t e d e a c e s t

s p e c t a c o l , n ic i î n t i m p u l lui, d e o a r e c e a m a g i t a t j u c ă r i i l e d e l a d is tanţă,

fo los ind u n b a s t o n . Dea l t f e l , j u c ă r i i l e n u a u n i c i o a s e m ă n a r e c u chi­

pul d e o m : e v o r b a d e c i u c u r i d e l înă s a u g l o b u l e ţ e d e c e l u l o i d . S u n e ­

tul pe care-1 s c o t u n e l e jucăr i i ş i c a r e a p u t u t a v e a un rol în a c e s t pr im

surîs nu-1 m a i are în c o n t i n u a r e ; în a c e e a ş i zi, L a u r e n t z î m b e ş t e de c inc i

ori p r i v i n d j u c ă r i i l e i m o b i l e . In s e a r a a c e l e i a ş i z i l e am a g ă ţ a t o b a t i s t ă

a lătur i d e jucări i . Laurent l e c o m p a r ă ( v e z i m a i s u s o b s e r v . 35), apo i

sur îde (pe m i n e n u m,-a v ă z u t ş i n i c i n u m-a auz i t ) . î n z i l e l e u r m ă t o a r e ,

r e a c ţ i a e s t e tot atît d e n e t ă ş i f r e c v e n t ă . L a 0 ; 2(15) î n r e g i s t r e z ş a p t e

surîsuri l a v e d e r e a d i v e r s e l o r o b i e c t e ( jucăr i i i m o b i l e , c a p o t a i m o b i l ă

a l e a g ă n u l u i , m i ş c ă r i l e l e a g ă n u l u i c înd o p e r s o a n ă î l t ransportă fără a

s c o a t e v r e u n s u n e t ş i fără a i se arăta lu i L a u r e n t etc. ) fa ţă de a l t e l e

a d r e s a t e p e r s o a n e l o r ( m a m e i lui). La 0 ; 2(18) e l sur îde de c i n c i ori l a

rînd, s ingur, p r i v i n d v ă l u l d e tul c a r e î l a p ă r ă d e i n s e c t e ( e u î l o b s e r v

prin c a p o t a l e a g ă n u l u i ) . In a c e e a ş i zi, e l r îde ş i g î n g u r e ş t e f o a r t e î n s u ­

fleţit p r i v i n d jucăr ia . I m e d i a t ce e d e z b r ă c a t , r îde în h o h o t e în t i m p ce

i se f a c e ba ia de aer, s i n g u r ş i g e s t i c u l î n d , p r i v i n d o b i e c t e l e d in jur,

pr intre c a r e p e r e t e l e c a f e n i u a l b a l c o n u l u i . La 0; 2(19) e l nu a sur îs

n ic i m ă c a r o d a t ă în cursu l z i l e i în p r e z e n ţ a u n o r p e r s o a n e ; d impotr i vă ,

e l sur îde tuturor o b i e c t e l o r fami l iare . E l s u r î d e p e n t r u p r i m a d a t ă în­

d e o s e b i ( d e c i n c i ori în t i m p u l z i l e i ) mî in i i s a l e s t îng i pe c a r e o urmă­

r e ş t e c u p r i v i r e a c a m v r e o c i n c i s p r e z e c e z i l e ( v e z i m a i d e p a r t e obs . 62).

La 0; 2(21) s u r î d e ch iar d i n a i n t e , î n d r e p t î n d u - ş i m î n a spre faţă. D i n

a c e e a ş i z i e l î n v a ţ ă s ă p r i v e a s c ă î n a p o i ( a ş a c u m s-a v ă z u t c u pr i le ju l

obs . 36) ş i sur îde a p r o a p e fără e x c e p ţ i e l a a c e a s t ă n o u ă p e r s p e c t i v ă .

De la 0; 2(25) r îde în t i m p u l î n c e r c ă r i l o r s a l e de a a p u c a a t i n g î n d o

jucăr ie e t c . La 0; 3 (6 ş i 7), de e x e m p l u , e l m a n i f e s t ă o a n u m i t ă mirare

ş i ch iar n e l i n i ş t e î n p r e z e n ţ a u n o r o b i e c t e n o i p e c a r e a r dor i s ă l e

a p u c e (hîrt ie l u c i o a s ă , s tan io l , tuburi d e m e d i c a m e n t e e t c ) , dar sur îde

( s a u sur îde nupia i c u o c h i i ) a p u c î n d o b i e c t e f a m i l i a r e ( jucări i d e stofă,

d e c e l u l o i d , p a c h e t u l d e ţ igăr i e t c ) .

Obs. 39. — L u c i e n n e e x p r i m ă şi ea, p r i n surîsuri, a n u m i t e r e c u n o a ş ­

teri c e r t e atît a l e u n o r o b i e c t e , cît ş i a l e u n o r p e r s o a n e . î n c e p e ş i e a

prin a sur îde u n e i p e r s o a n e la 0 ; 1(24), d u p ă ce a c e a s t a f a c e m a i m u l t e

mişcăr i c u c a p u l ş i e m i t e s u n e t e r e p e t a t e . A p o i sur îde l a s i m p l a v e d e r e

a m a m e i s a l e î n a i n t e dei a s u r î d e la 0; 1(27) ta tă lu i . La 0; 2(2), ea su­

rîde o b i e c t e l o r fami l iare a t î rnate d e l e a g ă n s a u d e c a p o t a l e a g ă n u l u i .

L a 0 ; 2(13), d e e x e m p l u , s u r î d e l a v e d e r e a c a p o t e i , p r i v e ş t e c u a t e n ţ i e

83

u n a n u m i t punct, apo i sur îde; răsuc indu-ş i t o t corpul , r e v e n i n d d u p ă a c e e a

la p u n c t u l f ixat e tc . La 0; 2(19) o f a c e să rîdă funda at î rnată în m o d

o b i ş n u i t d e c a p o t a l e a g ă n u l u i ; e a p r i v e ş t e funda, r îde contract îndu-ş i to ţ i

m u ş c h i i , o p r i v e ş t e d in n o u e t c . La 0; 2(27), a c e l e a ş i reacţ i i , î n s o ţ i t e de

larg i surîsuri la v e d e r e a jucăr i i lor c a r e se l e a g ă n ă . La 0; 3(0), sur îde

v ă z î n d c a p o t a p e c a r e c i n e v a o r e a ş a z ă I a l o c (fără c a e a s ă v a d ă s a u

s ă a u d ă v r e o p e r s o a n ă ) .

Constatăm astfel în ce măsură surîsurile confirmă recu­noaşteri nuanţate. Reacţiile sînt diferite de la o persoană la alta şi în raport cu diversele ei situaţii, cînd este vorba de aceeaşi persoană (în funcţie de distanţe, mişcări etc) . Aşadar, dacă recunoaşterea iniţială este „globală" — adică legată de diverse situaţii şi de diverse tipuri de privire, care se diferenţiază în funcţie de asimilarea generalizatoare şi de acomodare combinate — ea devine în acest timp din ce în ce mai precisă. Reacţia este exact aceeaşi faţă de lucruri.

în concluzie, reacţia vizuală circulară sau adaptarea do-bîndită în domeniul privirii comportă, ca orice adaptare, o parte de acomodare a funcţiei la obiect şi o parte de asi­milare a obiectului la funcţie. Această asimilare, la început pur funcţională şi reproductivă (repetare sau reacţie circu­lară pură), devine în acelaşi timp generalizatoare şi recogni­tivă. Abia atunci cînd percepţia vizuală atinge un anumit nivel de recunoaştere, ea poate fi considerată ca o percepţie de tablouri deosebite unele faţă de altele şi nu ca o simplă exercitare pentru care imaginea senzorială constituie hrana, fără a stîrni interes în sine.

Dar acest proces nu este nici pe departe suficient pentru a explica obiectivarea tot mai mare a adaptării vizuale, într-adevăr, nu este suficient ca un tablou senzorial să fie recunoscut atunci cînd reapare pentru ca să constituie prin el însuşi un obiect exterior. Orice stare subiectivă poate fi recunoscută fără a fi atribuită acţiunii obiectelor indepen­dente de eu. Nou-născutul care suge recunoaşte sfîrcul si­nului prin combinarea reflexelor de supt şi de deglutiţie, fără ca prin aceasta să facă din sfîrcul sinului un obiect. La fel, copilul de o lună poate recunoaşte unele tablouri vizu­ale, dar aceasta încă nu înseamnă că el le exteriorizează în mod real. Care va fi deci condiţia cea mai apropiată pentru

84

ca asei knea tablouri să înceapă să capete consistenţă? Ni se pare că este necesar ca schemele vizuale să fie coordonate cu alte scheme de asimilare, cum ar fi schemele apucării, ale auzului şi suptului. Cu alte cuvinte, este necesar ca ele să fie organizate într-un univers: încadrarea lor într-o tota­litate este ceea ce le va conferi un început de obiectivitate.

Aceasta ne conduce la cel de-al treilea aspect al reac­ţiilor circulare proprii văzului: organizarea lor. într-adevăr, se poate spune că tablourile vizuale la care se adaptează copilul sînt, prin însuşi faptul acestei adaptări, coordonate între ele şi coordonate în raport cu scheme de alte specii, însăşi organizarea tablourilor vizuale între ele poate duce la o distincţie. Există, în primul rînd, coordonări de poziţie, de distanţă, de mărime etc., care constituie spaţiul vizual şi despre care nu vom vorbi aici pentru că problema merită o examinare specială (vezi vol. II). Există apoi coordonări pur calitative (relaţii de culoare, de lumină etc. şi relaţii sen-zorio-motorii), al căror joc se exprimă tocmai în asimilarea generalizatoare şi recognitivă. Se poate spune astfel că, in­dependent de orice coordonare între văz şi alte scheme (apu­care, pipăit etc.), schemele vizuale sînt organizate între ele şi constituie totalităţi mai mult sau mai puţin bine coordo­nate. Pentru problema de mai sus, esenţialul este însă coor­donarea schemelor vizuale, dar nu între ele, ci cu alte scheme, într-adevăr, observaţia arată că foarte devreme, se poate spune chiar îndată ce începe orientarea privirii, există coor­donări între văz şi auz (vezi mai departe observaţiile 44-49). în continuare, apar relaţii între văz şi supt (vezi obs. 27), apoi între văz şi apucare, pipăit, impresii kinestezice etc. Tocmai aceste coordonări intersenzoriale, această organizare a schemelor eterogene vor da tablourilor vizuale semnifi­caţii tot mai bogate şi vor face ca asimilarea proprie văzului să nu mai fie un scop în sine, ci un instrument în serviciul unor asimilări mai largi. Cînd pe la 7—8 luni, copilul pri­veşte pentru prima dată obiectele necunoscute, înainte să le apuce pentru a le balansa, a le arunca şi prinde etc., el nu mai caută să privească pentru a privi (asimilare vizuală pură, în care obiectul este un simplu aliment pentru privire) şi nici să privească pentru a vedea (asimilare vizuală gene­ralizatoare sau recognitivă, în care obiectul este direct în­corporat în schemele vizuale elaborate), ci priveşte pentru a

85

acţiona, adică pentru a asimila obiectul nou la schemele balansării, frecării, căderii etc. Nu este vorba numai de or­ganizare în interiorul schemelor vizuale ca pînă acum, ci de organizare între aceste scheme şi toate celelalte. Tocmai această organizare progresivă conferă tablourilor vizuale semnificaţiile lor şi le întăreşte, inserîndu-le într-un univers cuprinzător.

Din punctul de vedere al categoriilor funcţionale ale gîn-dirii, care corespund invarianţilor biologici ai dezvoltării mintale, este interesant să notăm în ce măsură acest element de organizare este — aici ca şi în altă parte — sursă de totalităţi şi de valori. Atîta timp cît organizarea schemelor vizuale formează o totalitate mai mult sau mai puţin închisă, vederea constituie o valoare în sine, iar asimilarea lucrurilor este o asimilare la vederea însăşi. Dimpotrivă, în măsura în care universul vizual se coordonează cu alte universuri, adică în măsura în care există organizare şi adaptare reciprocă între schemele vizuale şi celelalte, asimilarea vizuală devine un simplu mijloc în serviciul unor scopuri superioare şi deci o valoare derivată în raport cu valorile principale (acestea fiind constituite de totalităţile proprii auzului, apucării şi activităţilor care decurg din ea). Vom vedea toate acestea în paginile care urmează.

§ 3. FONAŢIA ŞI AUZUL. — La fel ca suptul şi ca ve­derea, fonaţia şi auzul dau loc la adaptări dobîndite, care se suprapun adaptărilor ereditare,- şi în acest caz, primele adap­tări dobîndite constau în reacţii circulare, în cadrul că­rora este posibil să distingem procese de acomodare, de asi­milare şi de organizare.

Fonaţia se manifestă chiar de la naştere prin strigătul nou-născutului şi prin scîncetele din primele săptămîni. Dacă luăm în considerare cele două observaţii care urmează, gre­vate, din păcate, amîndouă de incertitudine, nu este exclus ca acest comportament reflex să fie lesne susceptibil de unele complicaţii analoage celor pe care le-am consemnat vorbind despre vedere şi mai ales despre supt. Prima observaţie constituie acel gen de ritm care apare foarte devreme în strigătele copilului: în cursul primelor trei săptămîni, Laurent aproape că nu a plîns niciodată noaptea, dar a plîns aproape

86

în fiecare zi între orele 16 şi 18; Lucienne plîngea mai ales dimineaţa etc. A doua observaţie constituie posibilitatea unei contagiuni de strigăte începînd chiar din prima săptă-mînă: cînd un copil ţipă în încăperea comună a nou-născu-ţilor dintr-o clinică, cîţiva copii par a-1 imita,- afară de acea­sta, mi s-a părut că vocea mea (făceam aha, aha etc.) de­clanşa la 0; 0 (4 şi 5) plînsul lui Laurent. Numai că ritmul la care ne-am referit se poate datora unui ritm organic (în speţă digestiv) fără nici o antrenare reflexă, iar pretinsa contagiune de plînsete să fie urmarea unei coincidenţe sau a simplului fapt că glasurile celorlalţi îl trezesc pe copil şi că un nou-născut care se trezeşte ţipă aproape imediat. Să nu tragem deci nici o concluzie.

Fonaţiei reflexe i se suprapune în schimb reacţia circu­lară, îndată ce, la 1—2 luni, scîncetul uşor care anunţă ţipe­tele se întreţine prin el însuşi şi dă loc treptat la modulări, începînd cu acest moment, vom analiza fonaţia ca adaptare dobîndită.

Cît despre auz, aproape din primele zile se observă un interes pentru sunet. De pildă, Laurent, începînd cu sfîrşitul săptămînii a doua, se oprea pentru o clipă din plîns, pentru a asculta un sunet produs în apropierea urechii sale. Nu se poate vorbi însă de adaptare dobîndită decît în cursul lunii a doua, din momentul în care sunetul auzit provoacă o oprire mai de durată a acţiunii în curs şi o căutare propriu-zisă.

Or, noi studiem concomitent fonaţia şi auzul tocmai pen­tru că începînd cu stadiul în care reacţia circulară prelun­geşte adaptarea ereditară în aceste două domenii, ne dăm seama că, pentru copil, auzul şi vocea sînt legate: nu numai că un copil normal reglează înainte de toate propria sa fona-ţie după efectele acustice pe care le percepe, dar şi vocea altora pare să acţioneze imediat asupra emiterii vocii sale. O asemenea legătură între auz şi fonaţie este oare în parte ereditară şi consolidată prin adaptarea dobîndită, sau este in întregime dobîndită? Este foarte greu să răspundem la această întrebare. într-adevăr, dacă strigătele ar fi imitate de la naştere, ar exista cu siguranţă o legătură «ereditară, dar, după cum am văzut, chiar dacă faptul contagiunii de strigăte ar fi stabilit, el ar putea fi explicat altfel decît prin imitaţie. Să nu facem deci nici un fel de ipoteze asupra ca-

87

racterului ereditar al legăturilor dintre fonaţie şi auz, ci să ne limităm a studia conduitele legate de aceste funcţii din momentul în care există o adaptare dobîndită.

Iată mai întîi cîteva observaţii referitoare la fonaţie:

Obs. 40. — Pînă la m i j l o c u l luni i a doua, J a c q u e l i n e nu a făcut uz

de v o c e a e i dec î t p e n t r u a e m i t e s c î n c e t e l e z i l n i c e ş i u n e l e s t r i g ă t e m a i

v i o l e n t e d e dor inţă s a u d e mînie, c înd f o a m e a s e f ă c e a p u t e r n i c s im­

ţită. C a m la 0; 1(14) se p a r e că s t r igătu l a î n c e t a t să e x p r i m e n u m a i

f o a m e a s a u n e p l ă c e r e a f iz ică (în s p e c i a l , durer i le i n t e s t i n a l e ) , p e n t r u a

s e d i ferenţ ia c î t e puţ in. S t r i g ă t e l e î n c e t e a z ă , d e p i ldă, c înd c o p i l u l e s t e

s c o s d in l e a g ă n ş i r e î n c e p î n d a t ă c e e s t e l ă s a t o c l i p ă fără m i ş c a r e îna­

i n t e de m a s ă . Se c o n s t a t ă t o t o d a t ă a d e v ă r a t e s t r i g ă t e de furie d a c ă i

s e în t rerupe suptul . î n a c e s t e d o u ă e x e m p l e p a r e e v i d e n t c ă s t r igătu l

e s t e l e g a t d e c o n d u i t e l e d e a ş t e p t a r e ş i d e d e z a m ă g i r e , c a r e i m p l i c ă

a d a p t a r e a dobîndită. A c e a s t ă d i f e renţ iere a s tăr i lor m i n t a l e c o n c o m i t e n t e

c u fonaţ ia e s t e î n s o ţ i t ă foarte r e p e d e d e o d i f e r e n ţ i e r e î n î n s e ş i s u n e t e l e

e m i s e d e cop i l : u n e o r i s t r igătu l e s t e i m p e r i o s ş i furios, a l teor i p l î n g ă r e t

ş i bl înd. î n a c e a s t ă p e r i o a d ă s e o b s e r v ă clar p r i m e l e „reacţ i i c i r c u l a r e "

l e g a t e d e fonaţ ie . S e înt împlă, d e e x e m p l u , c a s c î n c e t u l c a r e a n u n ţ ă

s a u p r e l u n g e ş t e s t r i g ă t e l e , s ă f ie în treţ inut c a u n s c o p î n s ine, întrucît

e s t e un s u n e t i n t e r e s a n t : 0 ; 1(22). Se în t împlă ca s t r igătu l de furie să

s e t e r m i n e c u u n s tr igăt a s c u ţ i t c a r e î l d i s t r a g e p e c o p i l d e l a d u r e r e a

sa ş i c o n t i n u ă într-un fe l de l â l ă i a l ă foarte scur tă : 0; 2(2). La rîndul său,

sur îsu l p o a t e f i î n s o ţ i t de s u n e t e con fuze : 0; 1(26). In sfîrşit, s u n e t e l e

as t fe l produse, c a pre lung i r i a l e s t r i g ă t e l o r s a u a l e surîsuri lor, s înt re­

d e s c o p e r i t e d irect ş i î n t r e ţ i n u t e ca atare; la 0 ; 2(12), J a c q u e l i n e g î n g u -

r e ş t e o c l ipă, fără să sur îdă s a u să s c î n c e a s c ă . La 0; 2(13), ea e m i t e un

fel de l ă l ă i a l ă : la 0 ; 2(15), p l î n s e t e l e se t rans formă în j o c u r i cu v o c e a ,

în forma unor s u n e t e „aha", „ahi" e t c . La 0; 2(15), ea î ş i î n t r e r u p e ch iar

m a s a p e n t r u a se d e d a g îngure l i lor . în sfîrşit, de la 0; 2(18), c înd ea se

t r e z e ş t e , j o c u l c u v o c e a d e v i n e curent .

D u p ă c u m v o m v e d e a l a e x a m i n a r e a imitaţ ie i , a c e s t e p r i m e r e a c ţ i i

c i r c u l a r e sînt î n s o ţ i t e a p r o a p e i m e d i a t d e c o n t a g i u n e v o c a l ă , apoi, d e

la 0; 2 de i m i t a ţ i e ne tă .

Obs. 41. — Pînă la 0; 1(8) nu am c o n s t a t a t n i m i c la Laurent c a r e

ar p u t e a s e m ă n a cu o r e a c ţ i e c i rcu lară v o c a l ă . F o n a ţ i a se l i m i t e a z ă la

s t r i g ă t e d e f o a m e ş i d e d u r e r e s a u l a s c î n c e t e c a r e p r e c e d s a u c o n t i n u ă

s t r i g ă t e l e . Este a d e v ă r a t c ă l a 0 ; 0(9) Laurent e m i t e u n s u n e t s e m ă n î n d

cu aha, fără s tr igăte, dar n u m a i o dată; de o b i c e i , a c e s t s u n e t p r e c e d e

s t r i g ă t e l e . î n s c h i m b d e l a 0 ; 1(8), s e o b s e r v ă v a g i e x e r c i ţ i i a l e v o c i i .

83

dar e l e p o t f i u n î n c e p u t d e s c î n c e t întrerupt d e u n i n t e r e s v i z u a l s a u

audi t iv . La 0; 1(9), d impotr i vă , s c î n c e t u l e s t e în tre ţ inut ca s c o p în s i n e

t i m p d e c î t e v a s e c u n d e ş i î n a i n t e d e s t r i g ă t e . în tr-adevăr, d e l a pr imul

s t r igăt c a r e î i u r m e a z ă e u imit s c î n c e t u l lu i Laurent; a t u n c i e l î n c e t e a z ă

să str ige, p e n t r u a r e î n c e p e să s c î n c e a s c ă . A c e a s t ă pr imă i m i t a ţ i e v o ­

c a l ă mi se p a r e o g a r a n ţ i e a e x i s t e n ţ e i r e a c ţ i e i c i rcu lare : într-adevăr,

d a c ă e x i s t ă o imi tare a altuia, a lortiori e x i s t ă o auto imi tare , a d i c ă o

„ r e a c ţ i e c i rcu lară". La 0; 1(15), o b s e r v un fel de arr s a u tra fugit iv, i a r

la 0; 1(20) un s u n e t c a r e s e a m ă n ă cu ,,î" ş i c a r e e x p r i m ă m u l ţ u m i r e a

î n t r e s u p t u r i l e î n g o l din p e r i o a d a î n c a r e e s t e s i n g u r ş i c o m p l e t t reaz.

A c e s t s u n e t r e a p a r e cu i n t e r m i t e n ţ ă la 0; 1(22) ş i la 0; 1(26) în a c e e a ş i

s i t u a ţ i e , în t imp ce la 0; 1(22) s u n e t u l aa s a u rra pe care-1 e m i t în faţa

lui Laurent p e n t r u a r e p r o d u c e p e a l e s a l e , d e c l a n ş e a z ă s u n e t e a n a l o a g e

p r e c e d a t e de un surîs. La 0 ; 1(28) c o n s e m n e z un î n c e p u t de r e a c ţ i e

c i rcu lară cu s u n e t e l e aha, ÎM e t c , iar î n c e p î n d cu l u n a a treia, apar

v o c a l i z e l e : la 0 ; 2(7) Laurent g î n g u r e ş t e s e a r a în s e m i o b s c u r i t a t e ş i în­

c e p î n d c u 0 ; 2(16) o f a c e d i m i n e a ţ a d u p ă c e s e t r e z e ş t e , a d e s e a t i m p

de o j u m ă t a t e de oră fără în trerupere .

Obs. 42. —- în a n u m i t e cazur i p r i v i l e g i a t e , se o b s e r v ă t e n d i n ţ a de

a r e p e t a prin r e a c ţ i i c i r c u l a r e s u n e t e d e s c o p e r i t e cu t o t u l în t împlător .

Ast fe l , L u c i e n n e , la 0; 2(12) d u p ă ce a tuşit, r e p e t ă a c e s t s u n e t de m a i

m u l t e ori d in p l ă c e r e ş i sur îde. Laurent p r o c e d e a z ă la fel la 0; 3(5) .

La 0; 2(11) Laurent su f lă p r o d u c î n d cu g u r a un z g o m o t v a g . La 0;

2(26) e l r e p r o d u c e c h i c o t e l i l e c a r e î i î n s o ţ e s c de o b i c e i rîsul, dar fără

să rîdă ş i d in pur i n t e r e s fonet ic . La 0; 2(15), L u c i e n n e îş i d r e g e g l a s u l

î n împrejurări a s e m ă n ă t o a r e e t c .

Este inutil să continuăm această descriere, deoarece fo­naţia nu ne interesează în sine, ci numai în măsura în care prilejuieşte adaptări de formă generală. In această privinţă ne este uşor ca în reacţiile circulare vocale despre care am vorbit să regăsim procese de acomodare, de asimilare şi de organizare, pe care le-am urmărit în legătură cu suptul şi cu vederea. Mai întîi acomodare, pentru că reacţia circulară este un efort de regăsire a unui sunet nou, descoperit întîm­plător: există astfel o permanentă acomodare a organelor vocale la realitatea fonică percepută de auz (vezi de exem­plu obs. 42), cu toate că această realitate este produsul acti­vităţii lor proprii. De asemenea, foarte curînd, acomodarea vocală va consta în imitarea sunetelor noi, produse de o altă persoană. Acest aspect îl vom examina însă în volumul

8 9

care tratează „Imitaţia". După aceea, exersarea vocii este asimilare în sensul triplu al acestui termen. Există o asimi­lare prin repetare în măsura în care fiecare schemă vocală se consolidează funcţionînd. Există o asimilare generaliza­toare în măsura în care reacţia circulară diversifică treptat materia fonică în nenumărate combinaţii pe care autorii le-au consemnat amănunţit. Există o asimilare recognitivă în mă­sura în care reacţia circulară şi imitaţia în curs de apariţie implică discriminarea unui sunet faţă de un alt sunet. In sfîrşit, fonaţia este organizare în două sensuri complemen­tare: mai întîi, ca ansamblu al sunetelor produse, ea consti­tuie un sistem de articulaţii interdependente, iar apoi pentru că fonaţia se coordonează imediat cu alte scheme şi în spe­cial cu schemele auditive.

Aceasta ne conduce la auz. Primele adaptări dobîndite legate de auz datează din luna a doua, din momentul stabi­lirii a două coordonări esenţiale: coordonare cu fonaţia şi coordonare cu vederea. Pînă atunci, singura reacţie pe care o observăm este interesul copilului pentru voce. Dar cum această reacţie nu este însoţită de nici o acomodare vizibilă, în afară de zîmbet şi de coordonările despre care am vorbit, este foarte greu să fixăm limita dintre adaptarea reflexă şi adaptarea dobîndită.

Obs. 43. — J a c q u e l i n e , la 0; 1(0) se l i m i t e a z ă î n c ă să-ş i în t rerupă s t r i g ă t e l e c înd a u d e o v o c e s a u un s u n e t p lăcut , fără să î n c e r c e să re­p e r e z e sunetu l . La 0; 1(6 ş i 13) a c e e a ş i r e a c ţ i e . în s c h i m b , la 0; 1(10), e a î n c e p e s ă sur îdă l a a u z u l v o c i i . D i n a c e s t m o m e n t r e u ş i m î n l in i i mari s ă d i s t i n g e m s u n e t e l e p e c a r e e a l e r e c u n o a ş t e ş i c a r e î i d e c l a n ş e a z ă sur îsu l ( v o c a l i z e , in tonaţ i i d e c înt e t c , c a r e s e a m ă n ă c u p r o p r i i l e e i fonaţ i i ) de c e l e c a r e o miră, o n e l i n i ş t e s c s a u o i n t e r e s e a z ă . — A c e e a ş i e v o l u ţ i e s e o b s e r v ă ş i l a L u c i e n n e , î n c e p î n d c u 0 ; 1(13). D e l a 0 [ 1(25), t i m p de trei s a u patru săptămîn i , s u n e t u l rra c a r e e s t e o c o p i e a v o c a ­l i z e l o r e i o f a c e a p r o a p e t o t d e a u n a să surîdă, iar de la 0; 1(26) d e c l a n ­ş e a z ă o v a g ă imi tare . De la 0 ; 1(20) Laurent sur îde n u m a i la auzu l v o c i i , dar de la 0; 0(12), v o c e a e r a s u f i c i e n t ă p e n t r u a î n t r e r u p e s t r i g ă t e l e , iar de la 0; 1(8) a c e s t i n t e r e s pentru s u n e t a dat l o c la î n c e r c ă r i de l o c a l i z a r e . I n genera l , s u n e t e l e c a r e î l fac s ă sur îdă s înt c e l e îna l te , c u i n t o n a ţ i e c o p i l ă r e a s c ă ; s u n e t e l e g r a v e î l u i m e s c ş i î l n e l i n i ş t e s c . I n l u n a a treia, s u n e t u l bzz î l f a c e să sur îdă cu c e r t i t u d i n e ( îna inte ca e l î n s u ş i să-1 emită), cu c o n d i ţ i a să fie i n t o n a t la o î n ă l ţ i m e su f i c ientă .

90

La 0; 1(22), e l r e c u n o a ş t e foarte b i n e s u n e t u l b o b i t e l o r d in g l o b u l e ţ e l e

d e c e l u l o i d ş i î n d a t ă c e l e a u d e p r i v e ş t e i m e d i a t s p r e l o c u l u n d e s e

af lă a c e s t e a .

Cele cîteva exemple sînt suficiente pentru a putea con­stata că un copil are aceeaşi comportare în privinţa sunete­lor ca în cea a vederii. Pe de o parte, se acomodează treptat la ele, iar pe de altă parte, le asimilează. Această asimilare este la început o simplă plăcere de a asculta (reacţie circu­lară faţă de sunet sau asimilare prin repetare), apoi, în mă­sura în care există aptitudinea de a distinge sunetele auzite, constatăm în acelaşi timp asimilare generalizatoare (adică interes pentru sunete tot mai variate) şi recunoaştere a anu­mitor sunete (sunetele rra, bzz etc).

Să trecem la coordonările dintre sunet şi vedere. O b s . 44. — J a c q u e l i n e , la 0; 2(12) î n t o a r c e c a p u l în d i recţ ia d in c a r e

v i n e s u n e t u l ; d e pi ldă, a u z i n d u n g l a s î n u r m a ei, e a s e o r i e n t e a z ă î n d i r e c ţ i a bună; l a 0 ; 2(26), l o c a l i z e a z ă d e s t u l d e e x a c t s u r s a s o n o r ă . P a r e a c ă u t a p î n ă în m o m e n t u l c înd v e d e p e r s o a n a c a r e v o r b e ş t e , dar, b ine­î n ţ e l e s , e s t e g r e u s ă n e p r o n u n ţ ă m d a c ă e a i d e n t i f i c ă s u r s a s o n o r ă ş i i m a g i n e a v i z u a l ă s a u d a c ă are l o c o s i m p l ă a c o m o d a r e l a sunet .

O b s . 45. — La 0; 1(26), L u c i e n n e a r e c a p u l o r i e n t a t spre s t î n g a c înd eu o c h e m d in dreapta; atunci , ea î n t o a r c e i m e d i a t c a p u l ş i c a u t ă cu pri­v i rea . La 0; 1(27), e s t e a d u s ă s u b f e r e a s t r a m e a , de u n d e o c h e m . Ea î n t o a r c e c a p u l l a s t înga, a p o i Ia dreapta, i a r în c e l e d in u r m ă în s u s , într-o d i r e c ţ i e c a r e d e p ă ş e ş t e c u 4 5 ° s p r e s t î n g a d i r e c ţ i a bună, dar d ă d o v a d ă d e o e v i d e n t ă r e g l a r e . î n u l t i m u l e x e m p l u p a r e s i g u r c ă e a c a u t ă s ă v a d ă c a u z a c a r e p r o d u c e s u n e t u l ş i n u n u m a i s ă s e a c o m o d e z e la s u n e t . La 0; 2(12),. ea î n t o a r c e d in n o u c a p u l c î n d o c h e m ş i c a u t ă cu pr i v i rea p înă c e m ă v e d e , c h i a r d a c ă e u rămîn n e m i ş c a t .

O b s . 46. — Laurent, la 0; 1(8) dă d o v a d ă de un î n c e p u t de l o c a l i z a r e a sunetu lu i . Este c u l c a t p e s p a t e fără s ă m ă v a d ă ş i p r i v e ş t e c a p o t a l e a ­g ă n u l u i său, ag i t îndu-ş i b u z e l e ş i b ra ţe le . î i a t rag î n c e t i ş o r a t e n ţ i a fă-c înd aha, aha. El î ş i s c h i m b ă de î n d a t ă e x p r e s i a , a s c u l t ă n e m i ş c a t ş i p a r e s ă c a u t e c u pr iv i rea . în t r-adevăr , c a p u l s ă u o s c i l e a z ă u ş o r l a s t î n g a ş i l a dreapta, fără să se î n t o a r c ă d e o c a m d a t ă s p r e p a r t e a bună, iar pr iv i­rea r ă t ă c e ş t e ş i ea în l o c să-i rămînă f ixă ca p î n ă atunc i . In z i l e l e ur­m ă t o a r e , Laurent î ş i o r i e n t e a z ă m a i b i n e c a p u l s p r e l o c u l s u n e t u l u i şi, î n m o d firesc, p r i v i r e a s e î n t o a r c e î n d i r e c ţ i a bună, dar n u e s t e p o s i b i l s ă hotăr îm d a c ă e l c a u t ă s ă v a d ă s u r s a s o n o r ă s a u d a c ă p r i v i r e a n u în­s o ţ e ş t e n i m i c a l t c e v a d e c î t o pură a c o m o d a r e a u d i t i v ă .

91

O b s . 47. — La 0; 1(15), d impotr i vă , se c o n s t a t ă o s c h i m b a r e : se p a r e

c ă a u z i n d o v o c e , Laurent c a u t ă s ă v a d ă f igura r e s p e c t i v ă , dar c u d o u ă

cond i ţ i i p e c a r e v o m c ă u t a s ă l e p r e c i z ă m . în t r-adevăr , î n d i m i n e a ţ a

a c e l e i z i le, Laurent a sur îs p e n t r u pr ima d a t ă de tre i ori şi, c u m s-a v ă ­

zut, e s t e p r o b a b i l ca sur îsu l să f i fos t d e c l a n ş a t de o i m p r e s i e g l o b a l ă ,

a u d i t i v ă ş i v i z u a l ă t o t o d a t ă . I n d u p ă a m i a z a a c e l e i a ş i z i le , m ă a ş e z l a

s t î n g a lu i Laurent, î n t imp c e e l e s t e c u l c a t î n l e a g ă n u l s ă u ş i p r i v e ş t e

la dreapta. S c o t s u n e t e l e aha, aha. Laurent î n t o a r c e a t u n c i î n c e t c a p u l

l a s t î n g a ş i d e o d a t ă m ă z ă r e ş t e , d u p ă c e a m î n c e t a t s ă cînt. M ă p r i v e ş t e

î n d e l u n g . T r e c apo i l a dreapta (fără c a e l s ă m ă p o a t ă urmări c u pri­

v i r e a ) ş i r e p e t s u n e t e l e . Laurent s e o r i e n t e a z ă d in n o u î n d i r e c ţ i a m e a

ş i p a r e s ă c a u t e c u ochi i . M ă v e d e ş l m ă p r i v e ş t e , dar d e d a t a a c e a s t a

fără e x p r e s i a d e î n ţ e l e g e r e ( într-adevăr, î n a c e s t m o m e n t e u s t a u n e ­

m i ş c a t ) . T r e c din n o u l a s t înga, î l c h e m ş i e l s e î n t o a r c e d in n o u . P e n ­

tru contraprobă, r e i a u a c e e a ş i e x p e r i e n ţ ă , dar c i o c ă n i n d g e a m u l c u mîna

( l e a g ă n u l e s t e a ş e z a t în tre c e l e d o u ă canatur i a l e u n u i g l a s v a n d ) . Laurent

s e î n t o a r c e d e f i ecare d a t ă s p r e p a r t e a b u n ă ş i c a u t ă c u p r i v i r e a î n di­

r e c ţ i a sunetu lu i , mai cur înd d e c î t î n d i r e c ţ i a f igurii m e l e p e c a r e t o t u ş i

o z ă r e ş t e î n treacăt . S e p a r e dec i c ă e l a s o c i a z ă s u n e t u l v o c i i c u ima­

g i n e a v i z u a l ă a f igurii u m a n e ş i că, a u z i n d un s u n e t n o u c a u t ă să v a d ă

a l t c e v a . — Dar c o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i arată c ă m a i s înt n e c e s a r e d o u ă

cond i ţ i i p e n t r u ca la a u z u l u n e i v o c i Laurent să-ş i f i x e z e p r i v i r e a pe o

f igură. El t r e b u i e să f i v ă z u t cu puţ in m a i î n a i n t e a c e a s t ă figură, iar

a c e a s t a să se afle în m i ş c a r e . La 0; 1(20), de e x e m p l u , intru fără ca Lau­

rent să mă f i v ă z u t ş i fac aha. El c a u t ă foarte a t e n t cu p r i v i r e a ( m i ş ­

c ă r i l e braţe lor î n c e t e a z ă în în t reg ime) , dar l imi t îndu-se la e x p l o r a r e a

c împu lu i v i z u a l c o n t u r a t d e p o z i ţ i a s a i n i ţ i a l ă ( e x a m i n e a z ă c a p o t a l e a ­

gănu lu i , p l a f o n u l c a m e r e i e t c ) . D u p ă c î t e v a c l i p e apar î n faţa lui, apo i

d i spar ş i î l c h e m c înd d in s t înga, c î n d din d r e a p t a l e a g ă n u l u i ; a c u m e l

c a u t ă de f i ecare d a t ă în d i r e c ţ i a c e a bună. A d o u a zi, a c e e a ş i e x p e r i ­

e n ţ ă ş i a c e l e a ş i rezu l ta te . A fară d e a c e a s t a , c o n s t a t c ă d a c ă rămîn n e ­

m i ş c a t , e l m ă p r i v e ş t e fără i n t e r e s ş i fără s ă pară c ă m ă r e c u n o a ş t e , î n

t imp c e d a c ă m ă mişc, e l m ă f i x e a z ă c u pr iv irea, ş i c ă u t a r e a î n c e t e a z ă

ca ş i c u m şi-ar da s e a m a că eu s înt c e l c a r e c întă. La fel, la 0; 1(22), e l

c a u t ă î n t o a t e părţ i le, d e ş i s e p a r e c ă e s t e foarte a t e n t l a v o c e a m e a ;

a p o i m ă z ă r e ş t e î n t imp c e e u s t a u n e m i ş c a t ş i î ş i c o n t i n u ă c ă u t a r e a

fără s ă d e a i m p o r t a n ţ ă i m a g i n i i m e l e v i z u a l e ; îmi m i ş c d u p ă a c e e a

c a p u l şi, d e - a c u m î n c o l o , e l s e v a o r i e n t a d e f i e c a r e d a t ă î n p a r t e a m e a

c înd î l v o i c h e m a ş i v a p ă r e a m u l ţ u m i t c înd m ă v a d e s c o p e r i . î n z i ­

l e l e următoare, f e n o m e n u l s e r e p e t ă .

92

O b s . 48. — în s c h i m b , î n c e p î n d de la 0; 1(26), î n d a t ă c e - m i a u d e

v o c e a , Laurent s e o r i e n t e a z ă î n d i r e c ţ i a b u n ă (ş i d a c ă n u m - a v ă z u t c u

puţ in î n a i n t e ) ş i p a r e m u l ţ u m i t c ă mi-a d e s c o p e r i t f igura, ch iar n e m i ş ­

c a t ă . L a 0 ; 1(27) e l î ş i p r i v e ş t e s u c c e s i v ta tă l , m a m a ş i d in n o u tatăl ,

d u p ă c e mi-a auz i t v o c e a : p a r e d e c i cer t c ă e l a t r i b u i e a c e a s t ă v o c e

u n e i f iguri pe c a r e o c u n o a ş t e v i zua l . La 0; 2(14) o r e p e r e a z ă pe J a c q u e -

l ine, la o d i s tanţă de 1,90—2 metr i , d u p ă s u n e t u l v o c i i e i ; a c e e a ş i o b ­

s e r v a ţ i e la 0; 2(21). La 0; 3(1), mă a ş e z j o s de t o t în faţa lui, în t i m p

c e e l s e af lă î n b r a ţ e l e m a m e i s a l e ş i f a c b z z ( s u n e t care- i p l a c e ) : e l

c a u t ă la st înga, a p o i la dreapta , a p o i în faţă, a p o i în jos . A t u n c i îmi

v e d e p ă r u l ş i î ş i p l e a c ă o c h i i p î n ă c e v e d e f i g u r a m e a n e m i ş c a t ă . î n

sfîrşit, sur îde. P u t e m c o n s i d e r a c ă a c e a s t ă d i n u r m ă o b s e r v a ţ i e mar­

c h e a z ă cu c e r t i t u d i n e i d e n t i f i c a r e a v o c i i ş i a i m a g i n i i v i z u a l e a per­

s o a n e i .

O b s . 49. — In c e e a ce p r i v e ş t e z g o m o t e l e p r o d u s e de lucruri, se

p a r e că Laurent a dob înd i t c o o r d o n a r e a a u d i o - v i z u a l ă a p r o a p e c o n c o ­

m i t e n t c u c e a l e g a t ă d e p e r s o a n e . L a 0 ; 1(22), d e e x e m p l u , e l s e î n t o a r c e

i m e d i a t i n d i recţ ia unu i g l o b d e c e l u l o i d î n c a r e s u n ă n i ş t e b o b i t e . V e d e

g l o b u l în m i ş c a r e , dar la 0 ; 1(26) î l r e g ă s e ş t e ch iar c înd s tă n e m i ş c a t .

L a 0 ; 2(6) p r i v e ş t e u n f ierbător e l e c t r i c d e î n d a t ă c e p r o d u c u n z g o m o t

cu a jutorul c a p a c u l u i f ierbătoru lu i . La 0 ; 2(11), în t i m p ce e l î ş i s u g e

po l icaru l , pr i v ind la dreapta, a g i t o j u c ă r i e de c e l u l o i d a g ă ţ a t ă d o a r de

c î t e v a z i l e ( d e c e l m u l t d o u ă s â p t ă m î n i ) d e c a p o t a l e a g ă n u l u i . Laurent

s c o a t e p e l o c d e g e t u l din g u r ă p e n t r u a p r i v i î n s u s spre l o c u l bun,

arăt înd as t fe l c ă ş t i e d e u n d e p r o v i n e s u n e t u l . I n s e a r a a c e l e i a ş i z i le ,

a c e e a ş i r e a c ţ i e , foarte rapidă, c u t o a t e c ă L a u r e n t e s t e p e j u m ă t a t e ador­

mit d u p ă un s o m n lung. A doua, z i ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e , faptu l se re­

petă. La 0 ; 2(14) Laurent r e p e r e a z ă , la un m e t r u d i s tanţă, p i p a m e a pe

c a r e o l o v e s c u ş o r d e u n p e r e t e d e l e m n ; c î n d s u n e t u l s e s t i n g e , e l pă­

r ă s e ş t e c u pr i v i rea l o c u l c i o c â n i t u r i i ş i î l r e g ă s e ş t e d e î n d a t ă c e î n c e p

clin n o u s ă c i o c ă n e s c . A c e e a ş i r e a c ţ i e l a 0 ; 2(15), c î n d f o l o s e s c u n b a s ­

ton ( la o d i s t a n ţ ă de 1 , 5 0 — 2 m ) , a p o i e l r e g ă s e ş t e b a s t o n u l în d i v e r s e

locuri, c î n d s c h i m b p u n c t u l d e c o n t a c t .

Putem deci considera ca sigură existenţa unei coordo­nări între vedere şi auz începînd cu luna a treia, în timp ce faptele observate în cursul lunii a doua pot să ţină de o

93

simplă acomodare a capului în direcţia sunetului. Aşadar, aceste date converg cu rezultatele obţinute de B. Lowenfeld1.

Această coordonare a sunetului şi a vederii pune o pro­blemă interesantă. Coordonările pe care le-am întîlnitpînă acum oscilează între două tipuri extreme. Pe de o parte, există o asociaţie mai mult sau mai puţin pasivă şi impusă de mediu: astfel, poziţia specială în timpul meselor antre­nează la un sugar de 1—2 luni căutarea sinului. Ce-i drept, ne-a făcut impresia că asemenea asociaţii nu se pot constitui decît cu prilejul unor acomodări şi căutări indicînd o anu­mită activitate. Dar admiţînd acest element al acomodării active, trebuie să recunoaştem că el este redus la expresia sa cea mai simplă şi că mediul impune conţinutul acestor acomodări înainte ca sugarul să asimileze efectiv detaliul (prin recunoaştere etc). La cealaltă extremă avem recunoaş­terea activă a unui indiciu plin de semnificaţie: astfel, un sugar de 3—4 luni îşi recunoaşte biberonul cînd îl percepe vizual şi ştie că-i anunţă masa care îl aşteaptă. Or, în ceea ce priveşte coordonarea auzului şi a văzului, iată-ne în pre­zenţa unor conduite contemporane cu coordonările poziţiei şi ale suptului (primul tip), dar care seamănă cu coordonări mai tîrzii ale vederii şi suptului (tipul al doilea). Cum să le interpretăm deci? Trebuie oare să admitem că sunetul vocii este un simplu semnal care îl îndeamnă pe copil să caute cu privirea figura corespunzătoare acestei voci, în acelaşi mod în care sunetul unui clopoţel declanşează, prin reflex condiţionat, salivaţia la un cîine sau trebuie să ne gîndim că sunetul vocii constituie un indiciu semnificativ şi recu­noscut de copil ca fiind asociat cu percepţia vizuală a figurii unei alte persoane? Dacă admitem ca în coordonările pozi­ţiei şi ale suptului există un element de acomodare activă, oricît de neînsemnat ar fi el, este evident că o serie de ele­mente intermediare vor lega acele două tipuri extreme (coor­donarea activă şi pasivă), iar coordonarea între văz şi auz va trebui situată la jumătatea drumului între aceste extreme. Cu alte cuvinte, asociaţia dintre un sunet şi o percepţie vi­zuală nu este niciodată o pură asociaţie pasivă, dar ea nu

i B e r t h o l d L ö w e n f e l d , Systematisches Studium der Reaktionen der Säuglinge aui Klänge und Geräusche, Z e i t s c h r . f. P s y c h o l . , v o l . 104, (1927). pp. 6 2 — 9 6 .

94

este dintr-o dată o relaţie de comprehensiune (recunoaştere de semnificaţii). Cum să explicăm deci această stare inter­mediară şi progresul comprehensiunii?

După tot ce am văzut pînă acum în legătură cu asimila­rea, putem accepta că fiecare schemă asimilatoare tinde să cucerească tot universul, inclusiv domeniile asimilabile cu ajutorul altor scheme. Numai rezistenţa mediului sau incom-patibilităţile datorate condiţiilor de activitate ale subiectu­lui pun frîu acestei generalizări. Astfel, copilul suge tot ce-i atinge gura sau figura şi învaţă să coordoneze mişcările ma­nilor sale cu mişcările de supt în funcţie de plăcerea pe care i-o procură suptul policarului. Cînd va şti să apuce, va suge tot ce-i va cădea în mînă. Cît despre lucrurile pe care le vede sau le aude, dacă sugarul nu caută să le sugă imediat, aceasta nu se datorează poate atît faptului că domeniile în cauză nu au legătură cu suptul (se întîmplă adesea ca el să sugă în gol de îndată ce îi atrage atenţia un sunet), cît pen­tru că copilului îi vine greu să facă două lucruri în acelaşi timp (să privească cu atenţie şi să sugă în gol etc). Deşi nu există însă coordonare nemijlocită între supt şi văz, s-ar putea să existe totuşi o excitare a ciclului de supt în pre­zenţa unor tablouri vizuale de interes special: vizibila ţu-quiere a buzelor, care se observă la copil curînd după naş­tere (vezi obs. 31) în stările de mare atenţie, ar putea să nu fie decît o schiţare a suptului, dacă ea nu se explică printr-un mecanism tonic sau postural pur automat1. De asemenea, în ceea ce priveşte schemele vederii, auzului, apucării e tc, co­pilul va căuta treptat să vadă totul, să audă totul, să apuce totul etc. După cum foarte bine spune d-na Bilhler în legă­tură cu primele reacţii senzoriale, răspunsul la un excitant depinde în primele luni într-o măsură mai mare de trebuin­ţele funcţionale ale subiectului decît de natura acestui exci­tant2. Aşa stînd lucrurile, este firesc ca în cursul primelor sale adaptări auditive sugarul să caute în acelaşi timp să privească şi să asculte, cel puţin din momentul în care a

1 P r e y e r (L'ăme de l'eniant, p. 2 5 1 — 2 5 2 ) i n t e r p r e t e a z ă ţ u g u i r e a bu-/olor ca o a s o c i a ţ i e e r e d i t a r ă în tre supt ş i v ă z (fiul s ă u a p r e z e n t a t fe­n o m e n u l r e s p e c t i v în z i u a a z e c e a , p r i v i n d o l u m i n a r e ) . Se î n ţ e l e g e î n s ă <le la s i n e că d a c ă e x i s t ă o a s o c i a ţ i e , ea p o a t e f i e x p l i c a t ă pr in as imi­lare re f lexă, fără a se f a c e a p e l la e r e d i t a t e .

2 Kindheit und Jugend, ed . a 3-a, p. 26.

95

învăţat să-şi dirijeze singur mişcarea ochilor (la Laurent, la 0; 1 (7), vezi obs. 32). Acest început de coordonare între auz şi văz nu presupune deci în mod necesar o asociere pa­sivă, ci poate fi explicat printr-o asimilare activă. Este ade­vărat că întorcîndu-şi capul spre a se acomoda la sunet, co­pilul ajunge automat să perceapă, în cazul vocii umane, un tablou vizual interesant (figura persoanei respective): ele­mentul de asociere pasivă nu trebuie deci total exclus. Dar niciodată asociaţiile simple nu ar da naştere la o căutare propriu-zisă în coordonarea dintre văz şi auz (căutarea fi­gurii care corespunde vocii şi mai tîrziu căutarea sunetelor care corespund obiectelor văzute), dacă schemele de asimi­lare vizuale şi auditive nu ar ajunge să digere reciproc do­meniile lor respective, asimilîndu-le în mod activ.

Mai precis, dacă la un moment dat copilul se apucă să caute sistematic căror tablouri vizuale le corespund sunetele auzite, aceasta se datorează în primul rînd faptului că el se străduieşte să privească totul: încă fără a şti dacă un su­net provine în mod necesar de la un obiect vizibil, copilul este excitat de sunet atît vizual cît şi auditiv. Aşa se ex­plică faptul că în timpul obs. 46, sunetul aha declanşează la Laurent atît trebuinţa de a privi, cît şi aceea de a asculta. Aceasta se întîmplă probabil nu pentru că Laurent ştie că sunetul vine de la un tablou vizual precis, ci pur şi simplu pentru că excitantul trezeşte toate trebuinţele în acelaşi timp, cu alte cuvinte pentru că el caută să integreze noua reali­tate în toate schemele de asimilare disponibile. în al doilea rînd, copilul îşi întoarce capul în direcţia sursei sonore printr-o acomodare la sunet, comparabilă cu mişcările ochiu­lui care urmăreşte un obiect. De aceea este clar că privirea se îndreaptă în aceeaşi parte în care este îndreptat capul, de unde impresia observatorului că sugarul caută să vadă ceea ce aude (vezi sfîrşitul obs. 46), pe cînd în realitate el caută pur şi simplu să vadă şi să audă în acelaşi timp. în al treilea rînd, succesul întăreşte în unele cazuri căutarea. Sunetul vo­cii altor persoane constituie în această privinţă un exemplu privilegiat: un anumit sunet duce cam întotdeauna la o du­blă asimilare: auditivă şi vizuală. Cu alte cuvinte, figura umană posedă această proprietate aproape unică în universul copilului în vîrstă de o lună-două, de a se preta la o tota-

96

litate de asimilări simultane; ea este uşor de recunoscut şi mobilă totodată, stimulînd astfel în cel mai înalt grad inte­resul vizual. Cînd copilul îşi fixează atenţia asupra sunetului vacii, el contemplă sau regăseşte tocmai această figură. Tot ea se află în centru în momentele cele mai interesante ale existenţei (scoaterea din leagăn, toaleta, masa etc). în cazul altor persoane, se poate vorbi deci nu despre o asociere între diverse asimilări, ci despre o asimilare globală, şi evident că acest fapt explică de ce surîsul este mai frecvent în pre­zenţa unor persoane decît în faţa unor lucruri. în ceea ce priveşte coordonarea dintre auz şi văz, este evident că foarte curînd copilul identifică figura unei persoane ca tablou vi­zual cu aceeaşi figură ca tablou sonor. Cum se produce această identificare? Fireşte că pentru copil o altă persoană nu constituie încă un obiect pe care să-1 conceapă ca fiind cauza vocii. Dar nici invers nu se poate spune, că sunetul şi vederea sînt pur şi simplu asociate. De aceea trebuie să admitem că schemele vizuale şi auditive se asimilează recip­roc: într-un anumit sens, copilul caută să asculte figura şi să privească vocea. Tocmai această asimilare reciprocă consti­tuie identificarea tablourilor vizuale şi a tablourilor sonore, inainte de întăririle mai complexe care vor da naştere obiectului şi cauzalităţii1. Cu alte cuvinte, figura umană este deopotrivă de privit, de ascultat etc, şi abia după dobîndirea < oordonării auzului şi a văzului — în acest caz şi în cîteva alte exemple privilegiate (jucării atîrnate etc.) — copilul va < ăuta sistematic şi cu orice prilej corespondenţe între sunete şi tablourile vizuale.

Să trecem, în sfîrşit, la coordonarea dintre auz şi fonaţie. Vceastă coordonare pare mult mai simplă, deoarece orice fo­naţie este însoţită imediat de o percepţie auditivă şi se re-qlează potrivit cu aceasta. în acest caz, se pare deci că nu are loc o coordonare intersenzorială, ci o reacţie circulară pură: o serie de mişcări care duc la un efect senzorial şi nnt întreţinute prin interesul pe care-1 prezintă acest rezul-lat. Dar dacă această constatare este adevărată în cazul fo-naţiei simple, se observă, pe lîngă aceasta, procesul invers: ' ţiunea auzului asupra fonaţiei. într-adevăr, după cum am

1 C e e a ce e x p l i c ă faptul că atr ibu irea v o c i i u n e i f iguri se r e a l i z e a z ă umai în e t a p e r e l a t i v lung i : cf. o b s . 47 ş i 48.

Naşterea inteligenţei la copil 97

văzut (obs. 41) contaminarea vocală este aproape tot atît de precoce ca primele reacţii circulare legate de fonaţie: scînce-tul altui copil întreţine scîncetul propriu etc. Ce înseamnă aceasta decît faptul că schemele fonaţiei şi auzului se asimi­lează reciproc şi în acelaşi fel ca schemele auzului şi văzu­lui? După cum copilul ajunge să asculte sunetul vocii sale în loc să strige pur şi simplu, inaugurînd astfel reacţiile circulare dobîndite, tot astfel el ascultă vocea altuia şi, în măsura în care sunetele auzite sînt analoage sunetelor pe care le emite el însuşi, nu le poate percepe decît cu ajuto­rul schemelor audio-vocale corespunzătoare. La început, imi­tarea sunetelor nu este deci decît o confuzie între propria voce şi vocea altuia, care provine din faptul că vocea altora este percepută activ, adică este asimilată cu schemele fo­naţiei.

în concluzie, analiza schemelor fonaţiei, ale auzului şi ale coordonării lor confirmă întru totul ceea ce am constatat în legătură cu suptul şi vederea. Fiecare din aceste adaptări cuprinde o parte de acomodare la mediul exterior: acomo­dare la direcţia sunetelor, la variaţia lor treptată etc. Dar fiecare cuprinde totodată un element de asimilare. Este vorba, mai întîi, de asimilarea prin pură repetare: copilul ascultă pentru a asculta, strigă sau scînceşte pentru a auzi aceste sunete etc. Apoi are loc asimilarea generalizatoare: copilul ascultă sau produce sunete tot mai diverse. în sfîr-şit, se petrece asimilarea recognitivă: copilul regăseşte un sunet precis. Aceste sunete percepute sau produse nu pre­zintă la început decît o organizare internă. Fiind legate unele de altele, ele nu au semnificaţie decît în raport cu sistemul pe care-1 constituie. Copilul întreţine şi exersează tocmai acest sistem, asimilîndu-i diversele sunete auzite, şi acomo­dează acest sistem, în măsura posibilului, noilor sunete percepute. Mai tîrziu, această organizare internă se inserează la rîndul ei într-o organizare mai largă, care îi conferă noi semnificaţii: sunetul este coordonat cu vederea etc. Dar această coordonare nu implică nici un proces nou: ea se constituie printr-o asimilare reciprocă a schemelor vizuale şi auditive etc.

Dacă acest din urmă proces rămîne greu de studiat la o vîrstă atît de fragedă ca în primele două luni, analiza

98

apucării ne va furniza acum ocazia de a progresa în descrie­rea mecanismului coordonărilor între scheme eterogene.

§ 4. APUCAREA. — împreună cu gura, ochiul şi urechea, mîna este unul dintre instrumentele esenţiale de care se va servi inteligenţa odată constituită. Am putea spune chiar că cucerirea definitivă a mecanismelor apucării marchează în­ceputul conduitelor complexe pe care le vom numi „asimi­lări prin scheme secundare" şi care caracterizează primele forme ale acţiunii intenţionale. Este important deci să anali­zăm mai amănunţit în ce fel se produce această descoperire a apucării: în această privinţă, mai mult decît la analiza schemelor precedente, vom constata o trăsătură de unire in­dispensabilă între adaptarea organică şi adaptarea propriu-zis intelectuală.

Activitatea principală a mîinii este apucarea. Dar se în­ţelege de la sine că acest rol nu poate fi total disociat de acela al pipăitului sau de coordonările dintre kinestezie şi văz etc. De aceea vom aborda aceste probleme numai şi numai în treacăt. Scopul acestei lucrări nu constă în a face un inventar al conduitelor din primul an, de aceea vom re­ţine numai exemplele utile analizei inteligenţei.

Ni se pare că în evoluţia apucării se pot distinge cinci etape. Dacă aceste date nu corespund unor vîrste determi­nate, aşa cum ne-a arătat-o observarea celor trei copii ai noştri, succesiunea lor pare totuşi necesară (poate cu excep­ţia etapei a treia). Să examinăm deci faptele în această succesiune.

Prima etapă este aceea a mişcărilor impulsive şi a refle­xului pur. Nou-născutul închide mîna cînd apăsam uşor pe palma lui. Astfel, la cîteva ore după naştere, Lucienne şi-a strîns degetele, fără opoziţia policarului în jurul arătătorului meu. Se pare însă că acest reflex nu este însoţit la început de nici o căutare şi de nici un exerciţiu care să poată fi constatat. Copilul lasă să-i scape imediat ceea ce a apucat. \Tumai în timpul alăptării, cînd mîinile rămîn strînse şi .iproape crispate, înainte de relaxarea generală a tonusului, sugarul este capabil să reţină cîteva minute un obiect solid oarecare (un creion etc). Ar fi însă imprudent să conchidem toarte pripit că ar fi Vorba de un pur automatism şi să opu-

99

nem astfel cazul reflexelor de apucare aceluia al reflexelor de supt care ne-au permis să vedem în ce măsură exercitarea lor presupunea o acomodare şi o asimilare active. într-ade­văr, cînd copilul închide mîna în jurul obiectului care i-a atins palma, el vădeşte un anumit interes: Laurent la 0; 0(12) încetează să plîngă cînd îi pun degetul meu în mînă, dar reîncepe imediat. Apucarea reflexă este deci compara­bilă cu vederea şi auzul din primele două săptămîni şi nu este în nici un caz comparabilă cu reflexe ca strănutul, căs­catul, care nu atrag deloc atenţia subiectului. Este adevărat că lucrurile rămîn neschimbate multă vreme şi că apucarea nu duce imediat la un exerciţiu sistematic, ca în cazul sup­tului. Ne putem însă întreba dacă mişcările impulsive ale braţelor, ale mîinilor şi ale degetelor — aproape neîncetate în primele săptămîni (balansarea braţelor, desfacerea şi strîngerea înceată a mîinilor, mişcările degetelor etc.) — nu constituie un fel de exercitare funcţională a acestor reflexe.

Etapa a doua cuprinde perioada primelor reacţii circulare legate de mişcările mîinilor, înainte de orice coordonare a apucării propriu-zise cu suptul sau cu vederea. Vom grupa în acest stadiu ansamblul reacţiilor circulare care au în ve­dere apucarea pentru a apuca (copilul apucă şi ţine obiec­tele fără a le vedea şi fără a încerca să le ducă la gură), reacţiile tactile şi kinestezice (zgîriatul unui corp oarecare, mişcarea degetelor, a mîinilor sau a braţelor etc), coordonă­rile dintre supt şi mişcările mîinii (suptul degetelor etc) şi, în sfîrşit, coordonările dintre vedere şi aceleaşi mişcări ge­nerale (privirea degetelor şi a mîinilor etc). Excludem din acest stadiu coordonarea dintre supt şi apucarea propriu-zisă (apucarea unui obiect spre a fi dus la gură), coordona­rea caracteristică etapei a treia şi care realizează un progres apreciabil în sensul apucării sistematice, precum şi coordd-nările dintre vedere şi apucare (a lua un obiect pentru a-l privi, a apuca obiectele zărite în cîmpul vizual), care se vor constitui în etapele a patra şi a cincea şi care marchează succesul definitiv al apucării.

Astfel definite, primele reacţii circulare legate de mişcă­rile mîinilor şi de apucare încep prin activităţi autonome ale mîinilor sau ale degetelor, mişcări care continuă fără între­rupere mişcările impulsive şi reflexe din prima etapă. în-

100

tr-adevăr, am cons*B impulsive par să «z mului apucării. în_ dent că unele d i n ţ i la adevărate react_ de asimilare t r e p t s

batat că imediat după naşi constituie un exerciţiu î cepînd însă cu luna a

re aceste mişcări se şist -ii circulare, susceptibile ate.

m \ , l a 0 ; 1 (8 ) a i e b r a ţ u l î n t i n s

= d e s c h i d e ş i i se î n c h i d e p e =

a e tc . Cînd mîna se l o v e ş t e «a

• le apucă, le l a s ă e t c . î n t r —

•ceste mişcăr i vag i , dar e s t e

o a p u c a r e în s c o p u l apucăr i

s i e n e l o r d e s c r i s e î n l e g ă t u r ă c z

n d u i t e n u e x i s t ă î n c ă n i c i o

O b s . 50. — L a u r e r -

în t imp ce mîna i se=

r e d e s c h i d e după a c e e =

verturi, s c u t e c e — e e

Este g r e u să descr i i e

nu r e c u n o a ş t e m în e le=

î n go l , a n a l o a g e f e n o r -

etc . Dar î n a c e s t e c o r

l a ob iec t , n i c i m ă c a r ~vreo c o n t i n u i t a t e .

Obs. 51. — Pînă 1_ a 0; 1(19) nu am o b s e r v a t la

f ie ch iar m o m e n t a n ă , mî in i i l a o b i e c t , î n afară d e

S e p a r e î n s ă c ă c o n t r a c t u l mî in i i m e l e c u auricul

b a t i s t e cu e x t r e m i t a t e a » ^ s a u p a r t e a e x t e r i o a r ă a dege=

astăz i o a n u m i t ă caut —sare . E s t e a d e v ă r a t că mîna

c u m s e v a în t împla n r » » a i t îrziu: prin î n c e r c ă r i , prin

e a îmi a t i n g e d e fip< a r p d a t ă d e g e t e l e s a u a t i n g e

b i n e p r e g ă t i t ă s ă apu ^ a c e ( p a l m a p a r e a s e o r i e n t a

l e g e î n s ă c ă in terpre s t a r e a u n o r a s e m e n e a m i ş c ă r i

foar te d e l i c a t ă . La fel ca în z i u a p r e c e d e n t ă , la 0 ;

s t i n g i î n c h i s e a c o p i L u l u i c u o b a t i s t ă f ă c u t ă g h e =

e u î n s u m i p r o d u c e u r m = i ă t o r u l rezu l ta t : m î n a s e d e p S

a p o i r e v i n e d e s c h i s ă ^.i î n t î l n e ş t e o b i e c t u l , î l a p u c ^

din n o u spre a r e v e ^ = « v i ca să-1 a p u c e e tc . ; prin

p a r e că se p r o d u c e o e x c i t a r e a mî in i i ş i un î n c e f =

t o a t e a c e s t e a , mîna sm -» d e p ă r t e a z ă şi se aprop ie , în.

ş i să c a u t e cu a d e v ă M rat.

ere, unele mişcări gol al mecanis-

oua, devine evi-matizează, ducînd de acomodare şi

ş i a p r o a p e n e m i ş c a t ,

= j u m ă t a t e , spre a se

z le lucrur i m o i — c u -

- o a g i t a ţ i e n e î n c e t a t ă ,

« i e a s e m e n e a g r e u s ă

ă s a u ch iar o a p u c a r e

: u suptu l , c u v e d e r e a

a d e v ă r a t ă a c o m o d a r e

O b s . 52 . — La 0;

t a t e î n m i ş c ă r i l e d e

mînă t i m p de 4 mini_

c a t - o în t împlâtor ( b r a t

1(23), e l r e ţ i n e timip d e

mînă. O lasă pe j u n r

foarte r e p e d e s e dez=

1(22) î n s c h i m b , p a r e s ă a i b s

a p u c a r e . Ast fe l , la 0; 1(22),

a t e ş i j u m ă t a t e o b a t i s t ă d e s !

_ul lui s tă cînd n e m i ş c a t , cînd

= v r e o d o u ă m i n u t e o j u c ă r i e

•ătate, a p o i o r e a p u c ă s p o n t e

i n t e r e s e a z ă t o t a l d e e a . A c e s

L a u r e n t o a c o m o d a r e ,

= a c o m o d a r e a re f l exă,

- ^ r u l lui, s a u a l u n e i

" te lor s a l e d e c l a n ş e a z ă

^ K i i n u s tă p e l o c , a ş a

m i ş c ă r i d e c o l o - c o l o ,

= ^ b a t i s t a ş i p a r e m a i

s p r e o b i e c t ) . S e î n ţ e -

— r ă m î n e o c h e s t i u n e

1(20), c o n t a c t u l mî ini i

= - m o t o c p e c a r e o ţ in

^ ^ r t e a z ă d e s c h i z î n d u - s e ,

^ 3 î n c e t , s e d e p ă r t e a z ă

c o n t a c t u l c u o b i e c t u l

>ut de a c o m o d a r e . Cu

l o c s ă r ă m î n ă p e l o c

m a i m u l t ă cont inu i-

Laurent p ă s t r e a z ă în

~ acută: pe c a r e a apu­

s e m i ş c ă î n c e t ) . L a 0 ;

— p e c a r e i-am p u s - o î n

=mn ( d e d o u ă ori), dar

= e a ş i o b s e r v a ţ i e la 0;

101

nem astfel cazul reflexelor de apucare aceluia al reflexelor de supt care ne-au permis să vedem în ce măsură exercitarea lor presupunea o acomodare şi o asimilare active. într-ade­văr, cînd copilul închide mîna în jurul obiectului care i-a atins palma, el vădeşte un anumit interes: Laurent la 0; 0(12) încetează să plîngă cînd îi pun degetul meu în mînă, dar reîncepe imediat. Apucarea reflexă este deci compara­bilă cu vederea şi auzul din primele două săptămini şi nu este în nici un caz comparabilă cu reflexe ca strănutul, căs­catul, care nu atrag deloc atenţia subiectului. Este adevărat că lucrurile rămîn neschimbate multă vreme şi că apucarea nu duce imediat la un exerciţiu sistematic, ca în cazul sup­tului. Ne putem însă întreba dacă mişcările impulsive ale braţelor, ale mîinilor şi ale degetelor — aproape neîncetate în primele săptămîni (balansarea braţelor, desfacerea şi strîngerea înceată a mîinilor, mişcările degetelor etc.) — nu constituie un fel de exercitare funcţională a acestor reflexe.

Etapa a doua cuprinde perioada primelor reacţii circulare legate de mişcările mîinilor, înainte de orice coordonare a apucării propriu-zise cu suptul sau cu vederea. Vom grupa în acest stadiu ansamblul reacţiilor circulare care au în ve­dere apucarea pentru a apuca (copilul apucă şi ţine obiec­tele fără a le vedea şi fără a încerca să le ducă la gură), reacţiile tactile şi kinestezice (zgîriatul unui corp oarecare, mişcarea degetelor, a mîinilor sau a braţelor etc.), coordonă­rile dintre supt şi mişcările mîinii (suptul degetelor etc.) şi, în sfîrşit, coordonările dintre vedere şi aceleaşi mişcări ge­nerale (privirea degetelor şi a mîinilor etc.). Excludem din acest stadiu coordonarea dintre supt şi apucarea propriu-zisă (apucarea unui obiect spre a fi dus la gură), coordona­rea caracteristică etapei a treia şi care realizează un progres apreciabil în sensul apucării sistematice, precum şi coordo­nările dintre vedere şi apucare (a lua un obiect pentru a-1 privi, a apuca obiectele zărite în cîmpul vizual), care se vor constitui în etapele a patra şi a cincea şi care marchează succesul definitiv al apucării.

Astfel definite, primele reacţii circulare legate de mişcă-., rile mîinilor şi de apucare încep prin activităţi autonome ale mîinilor sau ale degetelor, mişcări care continuă fără între-e rupere mişcările impulsive şi reflexe din prima etapă. în^

100

tr-adevăr, am constatat că imediat după naştere, unele mişcări impulsive par să constituie un exerciţiu în gol al mecanis­mului apucării. începînd însă cu luna a doua, devine evi­dent că unele dintre aceste mişcări se sistematizează, ducînd la adevărate reacţii circulare, susceptibile de acomodare şi de asimilare treptate.

Obs. 50. — Laurent, la 0; 1 (8) are braţul î n t i n s şi a p r o a p e n e m i ş c a t , în t imp ce mîna i se d e s c h i d e ş i i se î n c h i d e pe j u m ă t a t e , s p r e a se r e d e s c h i d e d u p ă a c e e a e t c . Cînd m i n a s e l o v e ş t e d e lucrur i m o i — cu­verturi, s c u t e c e •— ea le apucă, le l a s ă e t c . în t r-o a g i t a ţ i e n e î n c e t a t ă . Este g r e u s ă d e s c r i i a c e s t e mişcăr i v a g i , dar e s t e d e a s e m e n e a g r e u s ă nu r e c u n o a ş t e m în e l e o a p u c a r e în s c o p u l a p u c ă r i i s a u c h i a r o a p u c a r e i n gol , a n a l o a g e f e n o m e n e l o r d e s c r i s e î n l e g ă t u r ă c u suptu l , c u v e d e r e a e t c . Dar î n a c e s t e c o n d u i t e n u e x i s t ă î n c ă n i c i o a d e v ă r a t ă a c o m o d a r e l a ob iect , n ic i m ă c a r v r e o c o n t i n u i t a t e .

O b s . 51. — P î n ă la 0; 1(19) nu am o b s e r v a t la L a u r e n t o a c o m o d a r e ,

fie ch iar m o m e n t a n ă , a mî in i i la ob iec t , în afară de a c o m o d a r e a re f lexă.

S e p a r e î n s ă c ă c o n t a c t u l mî in i i m e l e c u a u r i c u l a r u l lui, s a u a l u n e i

b a t i s t e c u e x t r e m i t a t e a s a u p a r t e a e x t e r i o a r ă a d e g e t e l o r s a l e d e c l a n ş e a z ă

a s t ă z i o a n u m i t ă c ă u t a r e . E s t e a d e v ă r a t c ă m î n a lu i n u s t ă p e l o c , a ş a

c u m s e v a î n t î m p l a m a i t îrziu: pr in încercăr i , prin m i ş c ă r i d e c o l o - c o l o ,

e a î m i a t i n g e d e f i e c a r e d a t ă d e g e t e l e s a u a t i n g e b a t i s t a ş i p a r e mai

b i n e p r e g ă t i t ă s ă a p u c e ( p a l m a p a r e a s e o r i e n t a s p r e o b i e c t ) . S e înţe­

l e g e î n s ă c ă i n t e r p r e t a r e a unor a s e m e n e a m i ş c ă r i r ă m î n e o c h e s t i u n e

foarte d e l i c a t ă . La fe l ca în z i u a p r e c e d e n t ă , la 0,- 1(20), c o n t a c t u l mîinii

s t i n g i î n c h i s e a c o p i l u l u i cu o b a t i s t ă f ă c u t ă g h e m o t o c pe c a r e o ţin

e u î n s u m i p r o d u c e u r m ă t o r u l rezu l ta t : m î n a s e d e p ă r t e a z ă d e s c h i z î n d u - s e ,

apo i r e v i n e d e s c h i s ă ş i î n t î l n e ş t e o b i e c t u l , î l a p u c ă încet , s e d e p ă r t e a z ă

din n o u spre a r e v e n i c a sâ-1 a p u c e e t c ; pr in c o n t a c t u l c u o b i e c t u l

pare că se p r o d u c e o e x c i t a r e a mî in i i ş i un î n c e p u t de a c o m o d a r e . Cu

t o a t e a c e s t e a , m î n a s e d e p ă r t e a z ă ş i s e a p r o p i e , î n l o c s ă r â m î n ă p e l o c

ş i s ă c a u t e c u a d e v ă r a t .

O b s . 52. — La 0; 1(22) în s c h i m b , p a r e să a i b ă m a i m u l t ă cont inu i­

t a t e în m i ş c ă r i l e de a p u c a r e . Ast fe l , la 0; 1(22), Laurent p ă s t r e a z ă în

mînă t i m p de 4 m i n u t e ş i j u m ă t a t e o b a t i s t ă d e s f ă c u t ă pe c a r e a apu­

c a t - o înt împlător (braţu l lu i s tă c înd n e m i ş c a t , c î n d se m i ş c ă î n c e t ) . La 0;

1(23), e l r e ţ i n e t i m p de v r e o d o u ă m i n u t e o j u c ă r i e pe c a r e i-am p u s - o în

mînă. O l a s ă pe j u m ă t a t e , apo i o r e a p u c ă s p o n t a n ( d e d o u ă ori), dar

foarte r e p e d e s e d e z i n t e r e s e a z ă t o t a l d e e a . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e l a 0 ;

101

1(26) şi la Oj 1(29). La 0; 1(25) el d e s c h i d e m î n a şi-mi a p u c ă arătătoru l

c înd î i a t ing u ş o r p a r t e a e x t e r i o a r ă a d e g e t e l o r . A c e a s t ă o b s e r v a ţ i e ră-

m î n e î n d o i e l n i c ă l a început , dar p a r e s ă s e c o n f i r m e î n z i l e l e urmă­

toare , î n t r e a l te le , la 0 ; 1(30), Laurent îmi p i p ă i e c î t e v a c l i p e p o l i c a r u l

pe c a r e mi 1-a a t ins în t împ lă tor cu d o s u l mîinii, fără a-i mai da dru­

mul .

Obs. 53. •— I n c e p î n d d in 0; 2(3) a p a r e la Laurent o r e a c ţ i e c i r c u l a r ă

c a r e s e v a p r e c i z a ş i v a c o n s t i t u i î n c e p u t u l apucăr i i s i s t e m a t i c e ; e l zg î r i e

ş i î n c e a r c ă s ă a p u c e , a b a n d o n e a z ă , apo i d in n o u zg î r i e ş i a p u c ă e t c . D e

la 0; 2(3) p înă la 0; 2(6) f e n o m e n u l se o b s e r v ă n u m a i în t i m p u l a lăptăr i i :

Laurent zg î r i e î n c e t u m ă r u l g o l a l m a m e i s a l e . La 0; 2(7) c o n d u i t a d e ­

v i n e n e t ă ch iar î n l e a g ă n : Laurent z g î r i e c e a r ş a f u l care-i a c o p e r ă c u ­

vertura, a p o i î l a p u c ă ş i î l ţ i n e un m o m e n t , î l lasă, î l zg î r i e d in n o u ş i

r e î n c e p e n e î n c e t a t . La 0; 2(11), a c e s t j o c d u r e a z ă un sfert de oră fără

p a u z ă ş i r e î n c e p e de mai m u l t e ori în cursu l z i le i . La 0; 2(12) e l îmi zg î r i e

ş i-mi a p u c ă n e î n c e t a t p u m n u l c u c a r e a m at ins d o s u l mî in i i s a l e drepte .

R e u ş e ş t e chiar s ă d i f e r e n ţ i e z e prin p ipă i t d e g e t u l m e u m i j l o c i u î n d o i t ş i

să-1 ţ ină s e p a r a t c î t e v a c l ipe . La 0; 2(14) ş i la 0; 2(16) o b s e r v c lar ca­

r a c t e r u l de r e a c ţ i e c i rcu lară pe c a r e î l p r e z i n t ă a p u c a r e a s p o n t a n ă a

c e a r ş a f u l u i : la î n c e p u t c o n s t a t o t a t o n a r e , a p o i o a c t i v i t a t e r i tmică r e g u ­

l a t ă (zgîr iere, apucare, m e n ţ i n e r e şi lăsare); şi, în sfîrşit, o d e z i n t e r e s a r e

treptată.

î n cont inuare , a c e a s t ă c o n d u i t ă s e s impl i f ică, î n s e n s u l c ă Laurent

z g î r i e din ce în ce m a i puţ in, p e n t r u a a p u c a e f e c t i v d u p ă o s c u r t ă e x ­

p l o r a r e tact i lă . Ast fe l , l a 0 ; 2(11), se în t împlă ca Laurent să a p u c e ş i să

ţ ină m a i m u l t e c l i p e c e a r ş a f u l s a u o bat i s tă, t r e c î n d p e s t e faza pre l i­

m i n a r ă de zgîr iere. La 0; 2(14), e l p i p ă i e cu m î n a d r e a p t ă un p a n s a m e n t

•care a trebuit să-i f ie a p l i c a t pe m î n a s t i n g ă . în z i l e l e u r m ă t o a r e , in­

t e r e s u l s ă u tact i l e s t e a p r o a p e î n î n t r e g i m e a b s o r b i t d e a p u c a r e a rec i­

p r o c ă a mî in i lor ş i de e x p l o r a r e a t a c t i l ă a fetei, c o n d u i t e a s u p r a cărora

v o m r e v e n i imediat . Cît d e s p r e a p u c a r e a o b i e c t e l o r , Laurent ( a căru i

p r e c o c i t a t e î n c e e a c e p r i v e ş t e s u p t u l a m v ă z u t - o m a i s u s ) î n c e p e , d e

pe la sfîrşitul luni i a treia, să a p u c e p e n t r u a s u g e . In a c e s t fe l e l t r e c e

de la e t a p a a d o u a la c e a de a treia.

O b s . 54. — Pînă la 2 luni ş i j u m ă t a t e , la L u c i e n n e se o b s e r v ă a c e ­

l e a ş i reacţ i i v a g i ca ş i l a Laurent ( v e z i obs . 5 0 — 5 2 ) . S p r e 0 ; 2(12) o b s e r v

ag i ta ţ ia mî in i lor e i în c o n t a c t u l cu c u v e r t u r a ; ea a p u c ă stofa, o l a s ă din

mînă, o zg îr ie e tc . A c e l e a ş i r e a c ţ i i le o b s e r v ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e . La

0; 2(16) ea p i p ă i e o pernă. La 0; 2(20) d e s c h i d e ş i î n c h i d e m î i n i l e în g o l

ş i zg î r ie un s c u t e c . La 0; 2(27) ţ ine c î t e v a c l i p e c u v e r t u r a în mînă, a p o i

102

un c o l ţ de c e a r ş a f pe c a r e 1-a a p u c a t d in înt împlare, a p o i o p ă p u ş i c ă pe c a r e i-am p u s - o în p a l m a mî in i i drepte . La 0; 3(3), ea î ş i l o v e ş t e p lă-p u m i o a r a cu m î n a dreaptă, o z g î r i e p r i v i n d foarte a t e n t l a c e e a ce face, apo i o lasă, o a p u c ă d in n o u e tc . P i e r d e a p o i c o n t a c t u l cu p l ă p u m i o a r a , dar î n d a t ă ce o s i m t e d in nou, o a p u c ă fără a o zgîr ia. A c e e a ş i r e a c ţ i e se r e p e t ă de m a i m u l t e ori în şir. A p a r e d e c i o r e a c ţ i e c i rcu lară d e s t u l d e s i s t e m a t i c ă , o r i e n t a t ă d e p ipă i t ş i n u d e v ă z .

Nu este greu să regăsim în aceste reacţii echivalentul primelor conduite legate de vedere şi de auz: asimilare prin pură repetare (apucare pentru a apuca) şi un început de aco­modare (orientarea mîinii şi a degetelor în funcţie de obiect, în timp ce vin în contact cu obiectul). Nu poate fi însă vorba de acomodări mai fine sau de asimilări recognitive ori generalizatoare.

Odată cu aceste conduite primitive se observă însă o coordonare între mişcările mîinilor şi cele de supt. într-ade­văr, la cei trei copii ai noştri, suptul sistematic al degete­lor, dacă nu a precedat, cel puţin a însoţit primele activităţi dobîndite, care au în vedere doar mîinile sau degetele. Pot fi dealtfel observate alte reacţii foarte precoce ale degete­lor, coordonate nu numai cu suptul, ci şi cu întreaga sensi­bilitate tactilă a feţei şi a părţilor descoperite ale corpului.

O b s . 55. — J a c q u e l i n e , î n v ă ţ î n d să-ş i s u g ă d e g e t e l e — c e e a ce reu­

ş e ş t e s-o facă c o r e c t î n c e p î n d d in 0; 1(28) — îş i p l i m b ă m e r e u m î n a pe

figură, fără a p ă r e a că o e x p l o r e a z ă s i s t e m a t i c ; î n v a ţ ă însă, fără î n d o i a l ă ,

- ă r e c u n o a s c ă u n e l e c o n t a c t e . D e pi ldă, l a 0 ; 2(7), e a î ş i p u n e m î n a di­

rect p e nas, c înd s e f a c e t o a l e t a a c e s t u i a . D e a s e m e n e a , î n c u r s u l lun i i

n treia, ea îş i f reacă de mai m u l t e ori och i i , a jung înd să-i i r i te.

O b s . 56. — L u c i e n n e , la 0; 2(17) ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e , î ş i p u n e m a i

mul t s a u m a i p u ţ i n s i s t e m a t i c d e g e t e l e mî in i i d r e p t e p e o c h i u l drept,

adormind î n a c e a s t ă p o z i ţ i e . P o a t e c ă a c e a s t ă r e a c ţ i e r e p e t a t ă a fost

p r o v o c a t ă d e i r i tarea o c h i u l u i î n a i n t e d e s o m n . L a 0 ; 2(25), e a î ş i f r e a c ă

o c h i u l c u d o s u l mî in i i ş i r e î n c e p e m e r e u , p î n ă c e a r c a d a i s e î n r o ş e ş t e .

Obs. 57. — La 0; 2(8) Laurent î ş i p i p ă i e într-una faţa, î n a i n t e a , în

t impul s a u d u p ă s u p t u l d e g e t e l o r . C o n d u i t a a c e a s t a d o b î n d e ş t e t reptat

m t e r e s prin e a î n s ă ş i ş i d ă a s t f e l n a ş t e r e l a d o u ă d e p r i n d e r i c l a r e : pri-

na c o n s t ă în a-şi ţ i n e nasu l . Ast fe l , la 0; 2(17), Laurent g î n g u r e ş t e ş i

urîde s ingur fără n i c i o dor inţă de a s u g e , ţ in îndu-şi în a c e s t t i m p

103

n a s u l cu m î n a dreaptă. C o n d u i t a r e î n c e p e la 0 ; 2(18) în t i m p u l suptu lu i

( îş i ţ i n e n a s u l c u patru d e g e t e ş i î ş i s u g e po l icaru l ) , a p o i c o n t i n u ă

ş i d u p ă a c e e a . La 0; 2(19) îş i a p u c ă n a s u l c înd cu m î n a dreaptă, cînd

c u c e a s t ingă, î ş i f reacă î n t r e a c ă t ochiu l , dar r e v i n e m e r e u l a n a s . Seara,

î ş i ţ i n e n a s u l cu a m b e l e mîini. La 0; 2(22) p a r e sâ-ş i î n d r e p t e mîna

d r e a p t ă spre n a s în t imp ce i-1 c i u p e s c . La 0; 2(24) ş i în z i l e l e urmă­

t o a r e î ş i a t i n g e d i n n o u n a s u l c u mî in i l e .

Obs. 58. — A d o u a d e p r i n d e r e c o n t r a c t a t ă de Laurent la a c e e a ş i

e p o c ă c o n s t ă în a-şi f reca och i i c înd cu d o s u l mîinii, c înd cu d e g e t e l e .

A c e a s t ă c o n d u i t ă s e o b s e r v ă l a trezire, î n t i m p c e c o p i l u l î ş i î n t i n d e

m e m b r e l e , dar s e p a r e c ă n u e s t e v o r b a d e u n r e f l e x s p e c i a l , c ă c i î n

t imp c e î n t i n d e r e a m e m b r e l o r a p a r e d e l a n a ş t e r e , f r e c a r e a o c h i l o r apare

u l ter ior ş i s p o r a d i c . Dea l t f e l , Laurent î ş i f r e a c ă o c h i i m e r e u , i n d e p e n ­

d e n t de somn, ca ş i c u m ar f i făcut d e s c o p e r i r e a t a c t i l ă a o c h i l o r ş i ar

r e v e n i n e î n c e t a t la a c e e a ş i m i ş c a r e prin r e a c ţ i e c i rcu lară. La 0; 2(16)

o b s e r v chiar c ă o c h i u l s e î n c h i d e c u ant ic ipaţ ie , c înd mîna d r e a p t ă s e

d e p l a s e a z ă spre e l ş i e l nu o v e d e încă. La 0; 2(18), a c e e a ş i r e a c ţ i e : c e i

doi och i se î n c h i d d ina inte , deş i c o p i l u l î ş i f reacă n u m a i o c h i u l drept.

La 0; 2(19), e l î n t o a r c e c a p u l la s t î n g a în m o m e n t u l c înd mîna s t î n g ă se

î n d r e a p t ă s p r e och i . î ş i f reacă a p o i ambi i o c h i c u a m b e l e mî in i î n a c e ­

laş i t imp. La 0; 2(20) îş i s t r înge pumni i spre a se freca la ochi , închid'?

din n o u och i i d i n a i n t e ş i sur îde mul ţumit . A c e s t e m i ş c ă r i nu au n ic i o

l e g ă t u r ă c u î n t i n d e r e a m e m b r e l o r . î n z i l e l e următoare, a c e l e a ş i reacţ i i .

Obs. 59. — A c t i v i t a t e a mî in i lor v i z î n d c o r p u l propr iu nu se l i m i t e a z ă

la n a s ş i la och i . U n e o r i mî in i l e î m p r e u n a t e a c o p e r ă î n t r e a g a faţă. Al­

teor i ( la 0; 2(24) la Laurent), mî in i le l o v e s c r e g u l a t ş i t a r e p ieptu l . în

m o d s p e c i a l s e r e m a r c ă î n s ă c ă mî in i le, d a c ă p u t e m s p u n e aşa, s e d e s ­

c o p e r ă r e c i p r o c ş i se p a l p e a z ă . F e n o m e n u l a p r e z e n t a t o d e o s e b i t ă im­

p o r t a n ţ ă la Laurent nu n u m a i p e n t r u că a dat l o c la o s c h e m ă de de­

pr indere d e o s e b i t de t e n a c e , c i ş i p e n t r u că a c e a s t ă s c h e m ă a d e c l a n ­

şat u l ter ior c o n d u i t e foarte p r e c o c e d e apucare , c o o r d o n a t ă c u suptu l

ş i mai a l e s cu v e d e r e a . De m e n ţ i o n a t , în pr imul rînd, că de pe c înd în­

v ă ţ a să-ş i s u g ă p o l i c a r u l (obs . 6—21) , Laurent î ş i î m p r e u n a a d e s e a mîi­

ni le, sugîndu-ş i d e g e t e l e u n e i a din e l e . A c e s t c o m p o r t a m e n t a apărut

s p o r a d i c p înă la sfîrşitul luni i a doua. De la î n c e p u t u l luni i a treia, e l

a dat l o c u n e i depr inder i foarte s i s t e m a t i c e . O b s e r v as t fe l la 0; 2(4) ş i

la 0; 2(10) că e l p a r e să-ş i p i p ă i e mî in i le . La 0; 2(14) p i p ă i e cu mîna

d r e a p t ă un p a n s a m e n t a p l i c a t pe mîna s t îngă; la 0; 2(17), î i t rag mîna

s t î n g ă cu ajutorul u n u i şnur (mîna î i e s t e l e g a t ă p e n t r u a-1 î m p i e d i c a

pe Laurent să-şi s u g ă p o l i c a r u l s t ing ) ; e l pr inde de c î t e v a ori mîna s t îngă

104

ru a jutorul mîini i d r e p t e . P r e c i z i a cu c a r e o face, în t i m p ce m î n a s t î n g ă

r a u t ă s ă î n v i n g ă r e z i s t e n ţ a c o r d o n u l u i ş i s ă p ă t r u n d ă î n gură, arată c ă

<• v o r b a de o s c h e m ă c a r e s-a c o n s t i t u i t d e - a c u m t e m e i n i c . La 0; 2(19),

Laurent î ş i î m p r e u n e a z ă mî in i l e de m a i m u l t e ori şi, s p r e seară, o f a c e

a p r o a p e n e î n c e t a t : l e p a l p e a z ă , apo i l e s u g e î m p r e u n ă , l e lasă, l e a p u c a

din n o u e tc . l l i n t e r e s e a z ă m a i a l e s să a p u c e ş i a b i a în a l d o i l e a rînd

s ă s u g ă . î n z i l e l e u r m ă t o a r e , a c e a s t ă c o n d u i t ă s e r e p e t ă d in c e î n c e

mai f recvent, dar t r e b u i e să î n t r e r u p e m aic i d e s c r i e r e a ei, d e o a r e c e in-

l e r v e n ţ i a pr iv ir i i î n c e p e să m o d i f i c e a c e a s t ă „ s c h e m ă a împreunăr i i " . în-

l i -adevăr, î n c e p î n d c u 0 ; 2(24) s e o b s e r v ă c ă Laurent î ş i e x a m i n e a z ă

mî in i le î m p r e u n a t e c u at î ta a t e n ţ i e , înc î t m i ş c a r e a lor s e m o d i f i c ă din

a c e a s t ă c a u z ă . E s t e un f e n o m e n c a r a c t e r i s t i c e t a p e i a tre ia. în s p e c i a l

s i s t e m a t i z a r e a a c e s t e i depr inder i d e î m p r e u n a r e are drept r e z u l t a t gră­

b i rea m o m e n t u l u i î n c a r e Laurent v a a p u c a c u a m b e l e mî in i u n o b i e c t

o a r e c a r e , p e n t r u a-1 ţ i n e î n gură, c e e a c e e s t e d e a s e m e n e a t i p i c p e n t r u

e t a p a a tre ia (chiar pe b a z a a c e s t e i d in urmă trăsătur i v o m c o n v e n i să

de f in im t r e c e r e a de la s tad iu l a l d o i l e a la s tad iu l a l t r e i l e a a l apucăr i i ) .

Aceste coordonări între mişcarea mîinilor şi faţă (obs. 55—58) nu pun vreo problemă deosebită. Spre deosebire de coordonarea dintre vedere şi auz, de exemplu, ele nu sînt asimilări reciproce ale unor scheme independente: într-ade­văr, ele nu sînt decît o extindere a schemelor primitive şi pur tactile ale apucării (obs. 50—54). împreunarea mîinilor, în schimb, este, într-un sens, o asimilare mutuală, dar care nu iese nici ea din domeniul apucării tactile. Pînă acum numai coordonarea policarului şi a suptului, studiată mai înainte (obs. 16—24) implică un început de asimilare reci­procă între scheme independente; dar dacă gura suge mîna şi dacă mîna se îndreaptă spre gură, mîna nu poate totuşi deocamdată să apuce tot ce suge gura.

Să trecem acum la coordonări între vedere şi mişcările mîinilor. în săptămîna a 17-a, Preyer şi Tournay au obser­vat că sugarul îşi privea pentru prima oară mîinile într-un fel sistematic. Wallon1, care se referă la aceste date, pare să vadă într-o asemenea concordanţă indiciul unui fapt ge­neral.

Din păcate, observarea copiilor noştri nu confirmă aceste date. Ea pare să arate mai curînd că coordonarea dintre ve-

i L'enlant turbulent, p. 97, 98.

105

dere şi mişcările mîinii este un proces continuu care depinde în mai mare măsură de exersarea funcţională decît de achi­ziţii ce pot fi clar localizate în timp. Singura dată care poate fi uşor determinată este aceea a apariţiei următoarei con­duite: la un moment dat, copilul apucă obiectele pe care le percepe în acelaşi cîmp vizual în care este şi mîna sa şi, înainte de a le apuca, priveşte alternativ mîna şi obiec­tele. Or, acest eveniment (pe care Preyer îl situează în săp-tămîna a 17-a) s-a produs la Jacgueline la 0; 6(1), la Lucienne la 0; 4(15), iar la Laurent la 0; 3(6). El caracterizează ceea ce vom numi etapa a patra a apucării. Dar mai înainte, se pot observa tot felul de coordonări între vedere şi mişcările mîinii, coordonări care încep din etapa actuală pentru a con­tinua în etapa a treia. Iată coordonările pe care le-am con­semnat în cursul stadiului al doilea.

O b s . 60. — La 0; 2(3), a d i c ă a d o u a zi d u p ă ce s-a a p u c a t să-ş i s u g ă

s i s t e m a t i c po l icaru l , L u c i e n n e ş i-a pr i v i t î n d o u ă rînduri d e g e t e l e d u p ă

ce ş i l e-a s c o s d in g u r ă ( v e z i m a i î n a i n t e o b s . 23). Nu a fos t d e c î t o

pr iv i re fugit ivă, dar î n s o ţ i t ă de a c o m o d a r e a o c h i u l u i la d i s t a n ţ ă . In

s c h i m b , la 0 ; 2(12) ş i în z i u a u r m ă t o a r e , ea î ş i p r i v e ş t e m î n a cu m a i

m u l t ă a t e n ţ i e . La 0; 2(15) o o b s e r v în t i m p ce s t ă c u l c a t ă pe p a r t e a

d r e a p t ă ş i î ş i s u g e barbet ica . M î i n i l e i s e m i ş c ă î n faţă ( c u d e g e t e l e m e ­

r e u în acţ iune ) , a p u c ă ş i l a s ă rufăria de pat, zg î r ie c u v e r t u r a ş i de f ie­

c a r e d a t ă îş i v îră m î n a d r e a p t ă s a u a m b e l e mî in i î n gură. Or, L u c i e n n e

p a r e s ă u r m ă r e a s c ă c u o c h i i m i ş c ă r i l e mî in i lor s a l e ( p r i v i r e a s e l a s ă . î n

j o s ş i s e r id ică c o r e c t e t c ) , dar m î i n i l e n u s e c o n f o r m e a z ă c e r i n ţ e l o r

c împulu i v i zua l . A ş a d a r , v e d e r e a s e a d a p t e a z ă m i ş c ă r i l o r mîinii, dar

r e c i p r o c a n u e s t e î n c ă a d e v ă r a t ă . L a 0 ; 2(16), L u c i e n n e e s t e c u l c a t ă p e

p a r t e a s t i n g ă ş i p i p ă i e cu mîna d r e a p t ă perna. Pr iv i rea î i e s t e a t e n t

f ixată asupra a c e s t e i mîini. La 0; 2(17), L u c i e n n e s t ă c u l c a t ă pe spate ,

cu m î n a dreaptă în t insă, în t imp ce d e g e t e l e i se m i ş c ă uşor . Ea pri­

v e ş t e a c e a s t ă mînâ cu ceaj mai m a r e a t e n ţ i e ş i sur îde. O p i e r d e îndată

d in v e d e r e (c înd m î n a se l a s ă în jos ) ; p r i v i r e a c a u t ă în m o d vădi t , iar.

c înd mîna u r c ă d in nou, ea o u r m ă r e ş t e îndată . La 0; 2(20), L u c i e n n e

c o n t i n u ă să-şi p r i v e a s c ă mî in i le , d e c i ş i p e c e a s t îngă. D e pi ldă, mî in i le

s e d e s c h i d ş i s e î n c h i d a l ternat i v ; e l e fac a c e a s t a s i m u l t a n ş i a d e s e a î n

afara c împulu i v i zua l , c e e a ce arată că e s t e v o r b a de o r e a c ţ i e c i rcu­

lară pr in e x c e l e n ţ ă m o t o r i e ş i i n d e p e n d e n t ă d e v e d e r e . D a r d e î n d a t ă c e

f e n o m e n u l se p r o d u c e în dreptu l f iguri i s a l e , L u c i e n n e î ş i î n d r e a p t ă pri­

v i r e a asupra mîini i ş i o u r m ă r e ş t e î n d e l u n g . î ş i e x a m i n e a z ă de a s e m e n e a

106

m i n a d r e a p t ă c a r e zg î r i e un s c u t e c . La 0 ; 2(27), ea î ş i p r i v e ş t e mîna

' l i e a p t ă în c a r e ţ i n e o p ă p u ş ă , dar nu ş t i e să p ă s t r e z e a c e s t s p e c t a c o l

n i c împul e i v i zua l . Ea î ş i p r i v e ş t e de a s e m e n e a m î i n i l e g o a l e — s t înga

iproape în a c e e a ş i m ă s u r ă ca ş i dreapta, — dar n i c i de d a t a a c e a s t a nu

Ic m e n ţ i n e în c î m p u l v i z u a l : p r i v i r e a c a u t ă mî in i le , dar a c e s t e a nu se

• upun priviri i . La 0; 3(3), ea î ş i p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e m î n a d r e a p t ă care

, i | î r i e s a c u l de dormit, pe c a r e a p o i î l l a s ă p e n t r u a-1 a p u c a d in n o u etc.

I i e r z î n d c o n t a c t u l d in tre m î n ă ş i pernă, ea o p r i v e ş t e pe a c e a s t a din

urmă, dar fără a c o o r d o n a cu m i ş c ă r i l e mî in i i : m î n a r e g ă s e ş t e p e r n a

prin a c o m o d a r e t a c t i l ă ş i n u pr in c o o r d o n a r e c u v ă z u l . î n s e a r a a c e l e i a ş i

/ile, e a îş i p r i v e ş t e m î n a d e s c h i z î n d u - s e ş i î n c h i z î n d u - s e . N u e x i s t ă d e o -

< undată n i c i o c o o r d o n a r e p r e c i s ă în tre a c e s t e m i ş c ă r i ş i văz , cu r e z e r v a

«ii d e g e t e l e par să se m i ş t e ş i mai m u l t c înd L u c i e n n e le p r i v e ş t e . La 0;

'i(8 ş i 9), ea î ş i p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e m î i n i l e î m p r e u n a t e , sug îndu-ş i arătă-

Pirul ş i d o s u l mî in i i d r e p t e . — V o m î n c e t a a ic i a c e a s t ă o b s e r v a ţ i e , d e ­

o a r e c e , î n c e p î n d c u a c e a s t ă dată, L u c i e n n e î n c e p e s ă d u c ă l a g u r ă obi­

e c t e l e a p u c a t e , c e e a c e a t e s t ă î n c e p u t u l e t a p e i a tre ia.

O b s . 61. — J a c q u e l i n e p a r e să nu-ş i f i pr iv i t m î i n i l e î n a i n t e de 0;

'.'.(30). î n c e p î n d c u a c e a s t ă d a t ă însă, e a î ş i o b s e r v ă a d e s e a d e g e t e l e c a r e

f m i ş c ă ş i l e p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e . La 0; 3(13) ea î ş i m o t o t o l e ş t e s a c u l

d e dormit c u a m b e l e mî in i : c înd e l e t r e c î n c împu l s ă u v i zua l , e a l e

p r i v e ş t e fix, l a fe l c u m o b s e r v ă c u t e l e d e p e s a c u l d e dormit c î n d e l e

• ipar în m o d s p o n t a n , dar d a c ă o c h i i c a u t ă să v a d ă mî in i le , m i ş c a r e a

i c e s t o r a î n c ă nu d e p i n d e c î tuş i de p u ţ i n de v e d e r e . La 0; 3(21), la fel,

îşi u r m ă r e ş t e m î i n i l e cu ochi i . La 0; 3(22) u r m ă r e ş t e cu p r i v i r e a mîi­

ni le c a r e s e î n d e p ă r t e a z ă ş i p a r e foarte u i m i t ă c înd l e v e d e reapâr înd.

O b s . 62. — La 0; 2(4) Laurent d e s c o p e r ă în t împ lă tor arătătoru l s ă u drept

, i î l p r i v e ş t e un t i m p foarte scurt. La 0; 2(11) î ş i e x a m i n e a z ă un m o m e n t

nîna d r e a p t ă d e s c h i s ă , pe c a r e a v ă z u t - o înt împlător . La 0; 2(14), în

c h imb îş i p r i v e ş t e de t re i ori la rînd m î n a s t î n g ă ş i m a i a l e s a r ă t ă t o r u l

l i d icat în sus. La 0; 2(17) î ş i u r m ă r e ş t e o c l i p ă m î n a s t î n g ă în m i ş c a r e a

• i s p o n t a n ă , apo i o e x a m i n e a z ă de m a i m u l t e ori c înd ea c a u t ă n a s u l s a u

după ce şi-a f recat o c h i i cu ea. A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e a d o u a zi. La 0;

'(19) sur îde mîini i s a l e s t i n g i d u p ă ce a c o n t e m p l a t - o de u n s p r e z e c e ori

i rînd (c înd mîna e s t e fără bandaj); î i p u n a t u n c i m î n a într-un banda j ;

mdată ce o e l i b e r e z ( d u p ă o j u m ă t a t e de oră) ea a j u n g e d in n o u în

• impui v i z u a l a l lu i Laurent, c a r e î i s u r î d e d in n o u . în a c e e a ş i zi, pri-

w ş l e c u m u l t ă a t e n ţ i e m î i n i l e s a l e î m p r e u n a t e . L a 0 ; 2(21), e l î n t i n d e

i aer p u m n i i str înş i şi-1 p r i v e ş t e pe c e l s t ing , d u p ă c a r e şi-1 a p r o p i e

< t de faţă şi îşi f reacă nasu l , apo i o c h i u l . D u p ă o cl ipă, mîna s t î n g ă

107

se a p r o p i e din n o u de faţa lui: e l o p r i v e ş t e ş i îş i p a l p e a z ă nasu l . R e ­î n c e p e ş i rîde s ingur de c i n c i - ş a s e ori la rînd, aprop i indu-ş i m î n a s t i n g ă . P a r e sa rîdă cu a n t i c i p a ţ i e a ş t e p t î n d a p r o p i e r e a mîinii, dar p r i v i r e a nu are n ic i o in f luenţă asupra m i ş c ă r i i s a l e . Rîde d e c i cu ant ic ipaţ ie , dar văz îndu-ş i mîna, sur îde din nou. A p o i îş i f reacă n a s u l ş i r e p e t ă c e l e d ina inte . La un m o m e n t dat, î n t o a r c e c a p u l spre m î n a st îngă, t o c m a i în c l i p a c înd e a s e p u n e î n m i ş c a r e , dar p r i v i r e a c o n t i n u ă s ă n u a c ţ i o n e z e asupra d irecţ ie i . A d o u a zi, a c e l e a ş i reacţ i i . La 0; 2(23) îş i p r i v e ş t e mîna dreaptă, apoi a m b e l e mî in i î m p r e u n a t e ( l e p r i v e ş t e î n d e l u n g ) . La 0,-2(24), în sfîrşit, se p o a t e s p u n e că p r i v i r e a a c ţ i o n e a z ă asupra d i recţ ie i mî in i lor caro tind să rămînă în c împu l v izual . A ajuns ast fe l Ia e t a p a a tre ia.

Vedem în ce constau aceste coordonări dintre vedere şi primele reacţii circulare ale mîinii şi ale degetelor. Se poate spune că schemele vizuale tind să asimileze schemele ma-, nuale fără ca reciproca să fie pentru moment adevărată. Cu alte cuvinte, privirea caută să urmărească ce face mîna, dar mîna nu încearcă deloc să realizeze ceea ce vede privirea* ea nu reuşeşte nici măcar să rămînă în cîmpul vizual. Mai tîrziu, dimpotrivă, mîna îşi va regla mişcările după vedere,' iar aceasta după mînă. Aceasta îi va permite copilului să apuce obiectele văzute. Deocamdată însă, mîna se mişcă cu, totul independent de privire, puţinele reacţii circulare vagi la care participă nefiind dirijate decît prin pipăit, prin reacţii kinestezice sau prin supt. Relaţiile dintre văz şi miş­cările mîinii diferă deci de cele care există între aceste miş-1

cări şi supt: în cazul suptului, mişcările mîinii sînt coman date de scheme exterioare lor şi înglobate în acestea (suptu determină o reacţie circulară a braţelor şi a mîinilor), în t inr ce în cazul vederii, mişcările mîinilor sînt autonome, iar pri­virea se limitează la asimilarea lor, fără a le regla. Din' acest punct de vedere este deci limpede că suptul este în' avans faţă de vedere,- astfel, începînd cu etapa a treia, vom vedea mîinile apucînd obiectele pentru a le duce la gură, dar. nu încă pentru a le privi.

în general, se pot trage următoarele concluzii în ceea ce priveşte etapa a doua. în acest stadiu, mişcările mîinii nit mai sînt pur şi simplu comandate de mecanismele reflexe şi impulsive, ci dau loc la unele reacţii circulare dobîndite. Reacţiile rămîn cu siguranţă vagi şi se pare — în ceea ce

108

oriveşte reacţiile cele mai primitive (deschiderea şi închide-i ea mîinilor, zgîrierea obiectelor cu vîrfurile degetelor, apu­carea şi lăsarea din mînă a obiectelor e t c ) — că este vorba în

ontinuare de un simplu automatism impulsiv. Problema .onstă însă în a şti dacă aceste conduite sînt indeterminate deoarece sînt încă în întregime „impulsive", sau dacă sînt indeterminate pentru că nu constituie încă decît reacţii cir-( ulare în gol, fără interes pentru obiectul apucat. într-adevăr, cazul apucării este exact analog cazului suptului, al vederii sau al auzului. După cum există un supt în gol, un supt al limbii e tc, tot astfel, sugarul poate săptămîni în şir să-şi balanseze braţele, să-şi deschidă şi să-şi închidă mîinile, să le strîngă, să-şi mişte degetele etc. în gol şi fără un con­tact efectiv cu o realitate care rezistă. Şi după cum vederea trece printr-o fază în timpul căreia obiectele constituie o hrană pentru privire, fără a prezenta interes ca tablouri exte­rioare, tot astfel, primele contacte ale mîinii cu lucrurile ce Io apucă întîmplător, le atinge şi le zgîrie fără voie atestă o fază de asimilare pur funcţională (a apuca pentru a apuca), prin repetare, dar nu încă prin generalizare şi recunoaştere combinate. Observaţiile 50—52 se referă la această fază. Dimpotrivă, observaţia 53 şi observaţiile 55—58 atestă, în afară de această funcţionare primitivă, o asimilare generali­zatoare şi un început de recunoaştere tactilă. Pe de o parte, într-adevăr, de îndată ce copilul învaţă să zgîrie şi să pipăie obiectele (obs. 53), el extinde acest comportament asupra tu­turor obiectelor, inclusiv asupra obrazului său şi a propriilor sale mîini (obs. 55—58). Pe de altă parte, prin însuşi faptul extinderii acestei scheme, ea se diferenţiază, dînd loc la o asimilare recognitivă. Astfel, prin pipăit, copilul îşi recu­noaşte foarte bine nasul, ochii, mîinile, atunci cînd le caută. In corelaţie cu aceste progrese ale asimilării, are loc o aco­modare treptată la obiecte: mîna urmăreşte forma obiectului, policarul se opune puţin cîte puţin celorlalte degete, iar din luna a treia (sau chiar ceva mai devreme), este suficient ca mîna să fie atinsă uşor din exterior pentru ca ea să caute .ă apuce etc. Cît despre organizările coordonatoare, există, după cum am văzut, un început de coordonare cu suptul şi cu vederea, dar fără asimilarea reciprocă a schemelor pre-

109

zente: gura suge mîinile, dar fără ca ele să încerce să ducă: la gură tot ceea ce apucă şi fără să ia tot ceea ce gura suge; ochiul priveşte mîinile, dar fără ca acestea să caute să realizeze sau să apuce ceea ce văd ochii. Aceste două coordonări esenţiale vor apărea în cursul celor trei etape care urmează. Coordonarea dintre supt şi apucare este mai precoce şi caracterizează astfel etapa a treia. Dar nu există o necesitate logică a acestei ordini de succesiune şi s-ar pu­tea concepe o inversare parţială la unii subiecţi care ies din comun.

în cursul unei a treia etape, apare deci un progres vizi­bil: de aci încolo are loc coordonarea dintre apucare şi supt. Cu alte cuvinte, rnîna apucă obiectele pe care le duce la gură şi, reciproc, i se întîmplă să prindă corpurile pe care le suge gura.

Să descriem mai întîi faptele pentru a analiza apoi diver­sele lor aspecte.

Obs. 63. — L u c i e n n e la 0; 3(8) î ş i a p u c ă cu mîna d r e a p t ă c u v e r t u r a ,

a p o i o s u g e . I i p u n un c r e i o n în mînâ. Ea s c h i ţ e a z ă o u ş o a r ă m i ş c a r e

s p r e gură, dar n u r e a l i z e a z ă m a i mult . D e o c a m d a t ă e s t e c u n e p u t i n ţ a

s ă n e p r o n u n ţ ă m d a c ă e v o r b a d e î n t î m p l a r e s a u d e c o o r d o n a r e . D a r î n

s e a r a a c e l e i a ş i z i l e , î i p u n d e tre i ori l a rînd u n g u l e r m o a l e î n m î n a

dreaptă în t insă p e c u v e r t u r ă ş i d e f i e c a r e d a t ă e a d u c e g u l e r u l l a gură .

Nu f a c e n i c i o m i ş c a r e de a v e d e a o b i e c t u l . La 0; 3(9), î i p u n în m î n â

u n o b i e c t d e l e m n . E a î l a p r o p i e d e gură, a p o i î l l a s ă . L a 0 ; 3(13), a c e ­

e a ş i e x p e r i e n ţ ă . Ea r e ţ i n e ob iec tu l , î l d u c e la g u r ă ş i l i n g e a l t e r n a t i v

o b i e c t u l ş i mîna, fără s ă p a r ă c ă d i s o c i a z ă a c e s t e d o u ă corpur i u n u l d e

ce lă la l t . La 0; 3(24), ea a p u c ă d in propr ie i n i ţ i a t i v ă lucrur i le d i n p r e a j m a

e i (barbeţ ica, s a c u l de dormit, c u v e r t u r a ) ş i le d u c e la gură. La 0; 4(4 )

a p u c ă în t împlător o j u c ă r i e ( f i reşte, fără a o v e d e a ) şi o ţ i n e t a r e t i m p

de c î t e v a c l ipe. F a c e apo i o m i ş c a r e b r u s c ă s p r e a o d u c e la gură, fără

a î n c e r c a s-o p r i v e a s c ă . A c e e a ş i r e a c ţ i e c u u n c o l ţ d e cuver tură . D e o ­

camdată, e a n u d ir i jează o b i e c t u l î n s ine, c i a n s a m b l u l m î n ă + o b i e c t : e a

s u g e c e e a ce a j u n g e m a i întî i la gură. Intr-un fel, are l o c d e c i o s i m p l ă

c o n j u n c ţ i e a d o u ă s c h e m e ( a p u c a r e ş i ţ i n e r e ) x ( d u c e r e a mî in i i l a g u r ă )

fără a se a junge î n c ă la a c t u l u n i c a l ducer i i o b i e c t u l u i la gură.

Obs. 64. — La 0; 4(9) îi a ş e z D j u c ă r i e în faţa och i lor . N i c i o r e a c ­

ţ ie . A p o i i -o p u n în mînă. I m e d i a t o d u c e la gură, o s u g e , a p o i o p l i m b ă

la înt împlare, pr iv ind-o. De d a t a a c e a s t a , se p a r e că ac tu l de a p u c a r e a

unu i o b i e c t cu s c o p u l de a-1 s u g e f o r m e a z ă un t o t u n i c ş i organ izat .

110

< Constatarea e s t e c o n f i r m a t ă d e u r m ă t o a r e a r e a c ţ i e . î n s e a r a a c e l e i a ş i z i l e

i i arăt L u c i e n n e i o b i ş n u i t a e i jucăr ie . Ea o p r i v e ş t e fix, d e s c h i d e gura,

i 'Xecută mişcăr i d e supt, d e s c h i d e d in n o u g u r a e t c , dar n u a p u c ă ju­

căria. A ş a d a r , v e d e r e a j u c ă r i e i a d e c l a n ş a t m i ş c ă r i de supt, dar nu de

. ipucare. E s t e su f i c i ent î n s ă s ă a t i n g u ş o r c u m î n e r u l j u c ă r i e i m î n a în­

t insă p e n t r u a d e c l a n ş a m i ş c ă r i d e a p u c a r e : î n c e r c ă r i s u c c e s i v e e f e c t u a t e

n i d e g e t e l e p î n ă c e o p o z i ţ i a p o l i c a r u l u i c o n d u c e l a s u c c e s . î n d a t ă c e

jucăria e s t e a p u c a t ă , o d u c e la gură. La 0; 4(10) a c e e a ş i r e a c ţ i e : i n d e ­

p e n d e n t d e c î m p u l v i zua l , o b i e c t u l e s t e d u s l a g u r ă î n d a t ă c e a f o s t

apucat . D a c ă o b i e c t u l î i s c a p ă d i n mînă, t a t o n e a z ă p î n ă i z b u t e ş t e .

O b s . 65. — La 0; 4(10), L u c i e n n e e s t e î n t i n s ă pe s p a t e . î i a ş e z o pă­

p u ş ă î n faţa gurii. E a r e u ş e ş t e s-o s u g ă m i ş c î n d u - ş i capul , dar c u g r e u ­

tate. Îşi m i ş c ă a t u n c i mî in i le , dar fără s ă l e a p r o p i e s e n s i b i l . D u p ă u n

m o m e n t î i p u n j u c ă r i a î n gură, c u m î n e r u l a ş e z a t p e p i e p t . E a aprop ia

îndată mîna ş i a p u c ă jucăr ia . E x p e r i e n ţ a s e r e p e t ă d e tre i ori; a c e l e a ş i

reacţ i i . L a 0 ; 4(15), î n d a t ă c e j u c ă r i a a t i n g e gura, m î n a s e î n d r e a p t ă î n

a c e a s t ă d i recţ ie . D a r L u c i e n n e n u p e r s e v e r e a z ă . î n s c h i m b , î n s e a r a

a c e l e i a ş i z i le , e a o a p u c ă i m e d i a t . A c e a s t ă c o n d u i t ă p a r e d e f i n i t i v d o -

bîndită ş i c o o r d o n a t ă . L u c i e n n e nu-ş i p r i v e ş t e d e l o c mî in i l e , p e n t r u a

a p u c a jucăr ia, dar î n d a t ă ce o a t i n g e , r e u ş e ş t e s - o a p u c e . O f a c e ş i cu

mîna st îngă, ş i c u m î n a dreaptă, dar m a i rar. P o r n i n d d e l a a c e a s t ă o b ­

s e r v a ţ i e , L u c i e n n e î n c e p e sâ-ş i c o o r d o n e z e m i ş c ă r i l e d e a p u c a r e c u v e ­

derea, t r e c î n d ast fe l la e t a p a a patra.

O b s . 66. — La 0; 3(21), J a c q u e l i n e d u c e la g u r ă c e e a ce a a p u c a t

l a înt împlare, o p u n î n d p o l i c a r u l c e l o r l a l t e d e g e t e . L a fe l l a 0 ; 4(8), e a

d u c e l a gură funde, co l ţur i d e s c u t e c , b a r b e ţ i c a e t c .

Obs. 66 bis. — Chiar de la 0; 2(17), Laurent, d u p ă ce a a p u c a t s c u ­

tecul , î l s u g e în a c e l a ş i t i m p cu mîna. E x i s t ă d e c i o l e g ă t u r ă fortui tă

între s c h e m a apucăr i i ş i s c h e m a s u p t u l u i d e g e t e l o r . A d o u a zi, Laurent

s u g e p a n s a m e n t u l mî in i i s a l e s t îng i , p e c a r e o ţ i n e c u a jutoru l mî in i i

drepte. I n z i l e l e u r m ă t o a r e , l e g ă t u r a d in tre a p u c a r e ş i s u p t r ă m î n e l a v o i a

întîmplări i . La 0; 2 ( 2 8 ) în s c h i m b , e s t e s u f i c i e n t să- i p u n o j u c ă r i e în m î n a

s t î n g ă (în afara c î m p u l u i v i z u a l ş i b r a ţ u l f i ind în t ins ) , p e n t r u ca Laurent

s ă i n t r o d u c ă a c e s t o b i e c t î n g u r ă ş i să-1 s u g ă . E x p e r i e n ţ a r e u ş e ş t e d e

mai m u l t e ori atît cu m î n a dreaptă, cît ş i cu c e a s t îngă, iar s i s t e m a ­

t i z a r e a r e a c ţ i e i arată c ă a c e a s t ă n o u ă s c h e m ă s-a ş i c o n s t i t u i t d e c î t e v a

zi le. A c e l a ş i rezu l ta t se o b ţ i n e ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e . La 0; 3(4) e l d u c e

la g u r ă funde, franjuri a l e cuvertur i i , p ă p u ş i de s t o f ă e t c , iar la 0; 3(5)

face a c e l a ş i l u c r u ch iar ş i c u o b i e c t e n e c u n o s c u t e l u i ( p a c h e t u l d e tu­

tun, br icheta, p u n g a de tutun etc.) pe c a r e i l e ţ i n în d r e p t u l obrazu lu i

111

ş i p e c a r e e l l e a p u c ă d u p ă c e a d a t d e e l e , împreun îndu-ş i mî in i le . D e a s e m e n e a , e s t e su f ic ient s ă p u n î n m î n a s a înt insă, af lată î n afara c împu-lui v i zua l , un o b i e c t pe c a r e nu-1 c u n o a ş t e n i c i v izual , n i c i t a c t i l (de p i l d ă un c î r l ig de rufe), p e n t r u ca Laurent să-1 d u c ă i m e d i a t la g u r ă ş i n u l a o c h i .

V e d e m ast fe l că la Laurent e x i s t ă o c o o r d o n a r e în tre supt ş i a p u c a r e î n c ă d in a d o u a j u m ă t a t e a luni i a treia, dar, d u p ă c u m v o m v e d e a mai departe, a c e a s t ă a t re ia e t a p ă a fost r e d u s ă la e l printr-un fe l de pre­c o c i t a t e a c o o r d o n ă r i i î n t r e v e d e r e ş i a p u c a r e . D e a c e e a , e r a c i t p e - a c i s ă s e i n v e r s e z e o r d i n e a î n c a r e s e d o b î n d e s c c o o r d o n ă r i l e l a a c e s t cop i l .

Asemenea observaţii sînt interesante în măsura în care ele ne arată cum se dobîndeşte apucarea sistematică. în urma reacţiilor circulare din etapa a doua (asimilare pură, generalizatoare şi recognitivă), copilul începe să manifeste interes pentru obiectele înseşi cu care mîna sa intră în con­tact tactil. Se produce în acest caz acelaşi fenomen ca şi în legătură cu vederea şi auzul. După ce a privit pentru a privi, copilul ajunge să se intereseze de înseşi obiectele pe care le priveşte, asimilarea realului vederii completîndu-se prin coordonare între vedere şi celelalte scheme. De asemenea, după ce a exersat în gol diversele mişcări ale mîinii şi după ce a apucat pentru a apuca, după ce a făcut exerciţii de apucare cu toate corpurile solide pe care le-a întîlnit şi ado-bîndit astfel o acomodare din ce în ce mai precisă la obiecte (concomitentă cu asimilarea generalizatoare), după ce a dez­voltat chiar un fel de recunoaştere tactilo-motorie a lucruri­lor, copilul termină prin a manifesta interes pentru obiectele pe care le apucă, în măsura în care apucarea, devenind ast­fel sistematică, se coordonează cu o schemă gata consti­tuită, cum ar fi aceea a suptului. Cum se explică această coordonare? La început (obs. 63) se pare că există doar o coordonare parţială, adică o simplă conjuncţie a două sche­me parţial independente: mîna apucă obiectele, iar gura atrage mîna spre ea. Tocmai de aceea, chiar la 0,- 4(4) cînd mîna duce obiectul la gură, Lucienne suge deopotrivă mîna' sau obiectul. La un moment dat însă, coordonarea devine totală. Or şi aici, ca şi în cazul văzului şi al auzului, apare clar că această coordonare rezultă dintr-o asimilare reci­procă a schemelor prezente: gura caută să sugă ceea ce

112

apucă mîna, după cum mîna caută să apuce ceea ce suge gura. într-adevăr, în obs. 64, gura este gata să sugă înainte ca mîna să fi descoperit obiectul şi în consecinţă tot ce apucă copilul este dus îndată la gură. Invers, la 0,- 4(10) (obs. 65) Lucienne caută să apuce obiectul pe care gura îl suge, atunci cînd acest obiect nu a fost în prealabil apucat manual. Se vede astfel o dată mai mult în ce constă organi­zarea progresivă a schemelor: într-o adaptare mutuală, cu acomodare şi asimilare reciproce.

Aceasta ne conduce la coordonări între vedere şi apucare. Ne amintim că în cursul etapei a doua, privirea urmăreşte de-acum mişcările mîinii, fără ca însă mîna să asculte de privire. în cursul etapei a patra, vom vedea imediat că apu­carea însăşi se reglează după vedere. Cît despre etapa a treia, care ne preocupă în acest moment, putem spune că vederea, fără să regleze încă apucarea (care deocamdată nu depinde decît de pipăit şi de supt), a şi început să exercite o influenţă asupra mişcărilor mîinii: acţiunea de a privi mîna pare să potenţeze activitatea acesteia sau, dimpotrivă, să limiteze deplasările ei în interiorul cîmpului vizual.

O b s . 67. — L u c i e n n e la 0; 3(13) î ş i p r i v e ş t e î n d e l u n g m î n a d r e a p t ă

( a v î n d braţu l î n t i n s ) c a r e s e d e s c h i d e ş i s e î n c h i d e . M î n a s e d e p l a s e a z ă

d u p ă a c e e a d e s t u l d e b r u s c s p r e o b r a z u l s t îng; or, o c h i i u r m ă r e s c c u

p r e c i z i e a c e a s t ă m i ş c a r e , c a p u l î n t o r c î n d u - s e c o n t i n u u , ca ş i c înd ar f i

e x i s t a t o p r e v i z i u n e . A p o i m î n a î ş i r e i a poz i ţ ia . L u c i e n n e o p r i v e ş t e

c o n t i n u u ş i s u r î d e l a r g m i ş c î n d u - s e , a p o i a c e l a ş i j o c r e î n c e p e . î n zilelt».

u r m ă t o a r e s e m e n ţ i n e i n t e r e s u l v i z u a l c o n t i n u u p e n t r u m i ş c ă r i l e mîini i

s a u p e n t r u s p e c t a c o l u l mî in i i c a r e ţ i n e u n o b i e c t , dar v e d e r e a n u p a r e

să a ibă alt e f e c t d e c î t o v a g ă d i n a m i z a r e a a c e s t o r m i ş c ă r i .

O b s . 68. — La 0; 4(9) L u c i e n n e nu f a c e n ic i o m i ş c a r e p e n t r u a a p u c a

jucăr ia p e c a r e o p r i v e ş t e . D a r î n m o m e n t u l î n care , d u c î n d l a g u r ă

j u c ă r i a p e c a r e a a p u c a t - o i n d e p e n d e n t d e v e d e r e , e a z ă r e ş t e m î n a c a r e

ţ i n e a c e s t ob iec t , a t e n ţ i a e i v i z u a l ă a r e drept u r m a r e i m o b i l i z a r e a mîi­

nii în m i ş c a r e ; gura î i e r a t o t u ş i g a t a d e s c h i s ă p e n t r u a pr imi j u c ă r i a

af lată l a 1 c m d e p ă r t a r e d e e a . D u p ă m o m e n t u l d e i m o b i l i t a t e , L u c i e n n e

s u g e jucăria, o s c o a t e d in gură, o p r i v e ş t e , o s u g e din n o u ş.a.m.d. —

In a c e e a ş i zi, o n o u ă e x p e r i e n ţ ă , l i p u n o c u t i u ţ ă în mîna s t i n g ă , Lu­

c i e n n e o d u c e d i rec t la gură, dar, î n a i n t e de a o i n t r o d u c e ( în t i m p ce

8 — Naşterea inteligenţei la copil 113

b u z e l e î i s în t g a t a d e s c h i s e ) , ea o o b s e r v ă , o î n d e p ă r t e a z ă de g u r ă ş i o t i n e în fata och i lor , la o d i s t a n t ă de c i r c a 10 c m . O p r i v e ş t e cu c e a m a i m a r e a tenţ ie , ţ in înd-o a p r o a p e n e m i ş c a t ă m a i m u l t d e u n minut . I n a c e s t t imp, b u z e l e i s e m i ş c ă ş i i s e î n t î m p l ă s ă d u c ă c u t i u ţ a l a gură, s-o s u g ă c î t e v a s e c u n d e , dar a p o i o s c o a t e p e n t r u a o pr iv i . In a c e e a ş i zi, L u c i e n n e r e p e t ă a c e l a ş i j o c c u cuver tura, dar fără s ă e x i s t e d e o c a m d a t ă v r e o c o o r d o n a r e în tre v e d e r e a o b i e c t u l u i s a u a mî in i i ş i a p u c a r e a c a atare.

O b s . 69. — La 0; 4(10), L u c i e n n e î ş i p r i v e ş t e j u c ă r i a cu a c e l e a ş i reacţ i i c a r e e x p r i m ă dor in ţa de a s u g e ; d e s c h i d e gura, s u g e în g o l , ri­d i c ă u ş o r c a p u l e t c . N u î n t i n d e î n s ă mî in i le , d e ş i s c h i ţ e a z ă c u e l e m i ş ­căr i de apucare . D u p ă o cl ipă, în t imp ce mîna dreaptă î i era înt insă, p u n jucăr ia l îngă e a : L u c i e n n e p r i v e ş t e a l t e r n a t i v mîna ş i jucăr ia, d e ­g e t e l e i s e m i ş c ă n e î n c e t a t , dar e a n u a p r o p i e mîna d e jucăr ie . C înd î n s ă j u c ă r i a a t i n g e mîna, ea o a p u c ă i m e d i a t .

O b s . 70. — La 0; 4(1), J a c q u e l i n e îşi p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e mîna

dreaptă, păr înd s-o m e n ţ i n ă în c î m p u l v i zua l . La 0; 4(8), i se în t împlă

s ă p r i v e a s c ă o b i e c t e l e p e c a r e l e d u c e l a g u r ă ş i s ă l e ţ i n ă î n faţa

och i lor , u i t înd să s u g ă . D e o c a m d a t ă î n s ă a p u c a r e a nu e dir i jată de văz,

ş i n i c i nu e x i s t ă o a d u c e r e c o o r d o n a t ă a o b i e c t e l o r în c împu l v i z u a l :

m î n a e s t e i m o b i l i z a t ă d e pr i v i re n u m a i a t u n c i c î n d t r e c e înt împlător

pr in faţa och i lor . — I se în t împlă de a s e m e n e a să-ş i c o n t e m p l e a tent

mî in i le , î n t î m p l ă t o r î m p r e u n a t e . — La 0; 5(12) o b s e r v că î ş i p r i v e ş t e

m e r e u m î i n i l e ş i d e g e t e l e , dar, c a ş i p î n ă acum, fără c o o r d o n a r e c u

a p u c a r e a . La 0; 6(0), ea nu a stabi l i t î n c ă a c e a s t ă c o o r d o n a r e . Ea î ş i

p r i v e ş t e m î n a m i ş c î n d u - s e : m î n a s e a p r o p i e d e n a s ş i s f î r şeş te prin a-i

l o v i o c h i u l . R e a c ţ i e d e t e a m ă ş i d e r e c u l : m î n a t o t nu-i a p a r ţ i n e î n c ă !

Totuş i , r e u ş e ş t e m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n s ă m e n ţ i n ă m î n a î n c î m p u l

v i zua l .

O b s . 71 . — La 0j 3(23), L u c i e n n e ţ i n e braţu l drept în t ins , m î n a ră-

mînîndu-i în afara c î m p u l u i v izual , i i a p u c a c e a s t ă mînă. Ea se stră­

d u i e ş t e s ă s e d e g a j e z e , fără s ă p r i v e a s c ă î n s ă î n a c e a s t ă d i r e c ţ i e . A c e ­

l a ş i r e z u l t a t la 0 ; 4(9) e tc . D e - a b i a în cursu l e t a p e l o r u r m ă t o a r e

L u c i e n n e v a c ă u t a c u o c h i i m îna p e c a r e i-o r e ţ i n e c i n e v a .

O b s . 7 2 . — J a c q u e l i n e r e a c ţ i o n e a z ă la fe l ş i la 0;. 5(12), a d i c ă t o t

î n a c t u a l a e tapă. Fi ind a ş e z a t ă p e s p a t e , e u î i r e ţ in a l t e r n a t i v miria

d r e a p t ă ş i m î n a s t ingă, î n t i n s e p e s a l t e a . E a f a c e eforturi z a d a r n i c e d e

a-şi e l i b e r a mîna, î n s ă fără s ă p r i v e a s c ă î n p a r t e a bună, d e ş i c a u t ă s ă

v a d ă c e e a c e s e p e t r e c e . L a u n m o m e n t dat, zv î rco l indu-se , J a c q u e l i n e

114

îmi v e d e d i n î n t î m p l a r e m î n a c a r e î i ţ i n e mîna d r e a p t ă . P r i v e ş t e c u

f itenţie a c e a s t ă i m a g i n e n e o b i ş n u i t ă , dar fără a f a c e e fortu l de a se de­

ga ja t o c m a i î n a c e s t m o m e n t . R e i a apo i l u p t a p r i v i n d d e jur împre juru l

c a p u l u i e i ş i n u î n d i recţ ia bună. S e n t i m e n t u l d e e fort n u e s t e d e c i l o ­

ca l i za t în t a b l o u l v i z u a l a l mîinii, c i în abso lu t . La 0; 5(25), a c e e a ş i

r e a c ţ i e .

O b s . 73. —• în c e e a ce p r i v e ş t e c o o r d o n a r e a v ă z u l u i ş i a m i ş c ă r i l o r

mîinii, Laurent a d o v e d i t o p r e c o c i t a t e r e m a r c a b i l ă c a r e t r e b u i e atr ibuită,

d u p ă c u m n i s e p a r e , d e z v o l t ă r i i a t i n s e d e e l prin s c h e m a î m p r e u n ă r i i

mî in i lor ( v e z i o b s . 59). în tr-adevăr, dator i tă faptu lu i că ş i-a a p u c a t o

m î n ă c u alta, o p e r a ţ i e care , î n c a z u l u n u i c o p i l cu lcat , a r e î n m o d n e ­

c e s a r drept c împ spaţ iu l de d i n a i n t e a fe ţe i — Laurent a sfîrşit pr in a-şi

e x a m i n a a t e n t m î i n i l e cu p r i v i r e a : v e z i o b s . 52, l a 0 ; 2(19) ş i l a 0 ; 2(23) .

A c e a s t ă l e g ă t u r ă ordonată, d e ş i fortuită î n c e e a c e p r i v e ş t e c a u z a e i ,

are, pe de a l tă parte, drept e f e c t f i resc apar i ţ ia u n e i i n f l u e n ţ e a pr iv i r i i

a s u p r a m i ş c ă r i i î n s ă ş i a mîini i . A s t f e l , la 0; 2(24), Laurent î ş i pipăie-

m î i n i l e l a 5 — 1 0 c m d e gură, fără a l e s u g e ; e l l e d e p ă r t e a z ă , a p o i l e

a p u c ă d i n n o u , c e l puţ in d e d o u ă z e c i d e ori l a rînd, p r i v i n d u - l e m e r e u .

Intr-un a s e m e n e a e x e m p l u s e p a r e c ă r e p e t a r e a f e n o m e n u l u i e s t e de ter­

m i n a t ă d e s i m p l a p l ă c e r e v i z u a l ă . D u p ă o oră, a c e a s t ă i m p r e s i e e s t e

conf i rmată pr in faptu l c ă Laurent, apue îndu-ş i m î n a d r e a p t ă c u c e a

s t î n g ă ş i în lă tur înd p a n s a m e n t u l ( a p l i c a t î n t r e t imp p e p o l i c a r u l drept),

î l m e n ţ i n e în c î m p u l v i z u a l şi-1 p r i v e ş t e cu c u r i o z i t a t e . La 0 ; 2(25),

Laurent î ş i p r i v e ş t e m î n a s t î n g ă n e m i ş c a t ă , d u p ă c e s-a f recat l a och i .

La 0; 2(26 ş i 28) p r i v e ş t e o j u c ă r i e pe c a r e o a r e în mî ini, iar la 0;

2(28 ş i 29) p r i v e ş t e într-una m î i n i l e s a l e î m p r e u n a t e î n fa ţa och i lor . I n

s e a r a z i l e i de 0 ; 2(29) o b s e r v o n o u ă c o m b i n a ţ i e , a p ă r u t ă pr in d i feren­

ţ i e r e a a c e s t e i s c h e m e a î m p r e u n ă r i i mî in i lor : Laurent î ş i ţ i n e m î i n i l e nu­

m a i c u v îr furi le d e g e t e l o r , l a 1 0 — 1 5 c m e x a c t în. fa ţa och i lor . L e m e n ­

ţ i n e t i m p d e u n sfert d e oră î n c î m p u l v i zua l , fără s ă m a n i f e s t e v r e o

t e n d i n ţ ă de a le s u g e s a u c e l p u ţ i n de a le a p u c a d e - a b i n e l e a ; e v o r b a

d e u n s i m p l u j o c a l d e g e t e l o r d e s c o p e r i t p e c a l e a t a c t i l ă ş d p l ă c u t p e n ­

tru pr iv ire. A d o u a zi, a c e e a ş i o b s e r v a ţ i e .

O b s . 74. — I n t e r e s u l p r e z e n t a t de c o n d u i t e l e p r e c e d e n t e c o n s t ă în

faptul c ă l a L a u r e n t e l e a u d a t n a ş t e r e u n e i r e a c ţ i i f o a r t e c u r i o a s e c a r e

i-a î n l e s n i t într-un m o d d e o s e b i t s ă a j u n g ă l a c o o r d o n a r e a def in i t ivă,

c a r a c t e r i s t i c ă e t a p e l o r a p a t r a ş i a cirucea a l e apucăr i i : într-adevăr, de

la 0 ; 3(3), Laurent mi-a a p u c a t m î n a ori de c î t e ori ea se g ă s e a în faţa

o c h i l o r săi, d e o a r e c e mîna m e a e r a v i z u a l a s i m i l a t ă c u u n a d in mî in i l e

s a l e ş i d e c l a n ş a a s t f e l s c h e m a î m p r e u n ă r i i mî ini lor.

8 ' 115

L a 0 ; 3(3), d e e x e m p l u , p e l a ora 14, î m i ţ in m î n a n e m i ş c a t ă l a 1 0 — 1 5 c m d e g u r a lui. E l o p r i v e ş t e ş i s u g e î n d a t ă î n g o l pr iv ind-o, c a ş i c u m a r a s i m i l a - o c u m î n a sa, p e c a r e o e x a m i n e a z ă într-una î n a i n t e ş i d u p ă supt. î m i p r i v e ş t e î n s ă m î n a fără a î n c e r c a să o a p u c e . Atunc i , fără s-o d e p l a s e z , eu o d e s f a c mai mul t ş i r e u ş e s c să-i a t i n g foarte u ş o r m î n a s t î n g â cu d e g e t u l m e u . Laurent a t i n g e îndată a c e s t d e g e t , fără a-1 v e d e a . C l n d î l retrag, Laurent î l c a u t ă p înă ce-1 r e g ă s e ş t e ( a c e s t a fi ind pr imul e x e m p l u a l u n e i r e a c ţ i i i m p o r t a n t e p e n t r u d e z v o l t a r e a apucăr i i : r e l u a r e a a c e e a ce î i s c a p ă d i n mîini), î n c e l e din urmă, a c e s t e x e r c i ţ i u d e a p u c a r e s e d e s f ă ş o a r ă î n c i m p u l v i zua l , iar Laurent î l p r i v e ş t e c u m u l t ă a t e n ţ i e . In a c e e a ş i zi, l a o r a 18, e s t e su f i c i ent să-i arăt mîna m e a î n a c e e a ş i s i tuaţ ie , p e n t r u c a Laurent s-o a p u c e , l -am a t i n s m î n a ( c u d e g e t u l mic ) o s i n g u r ă dată, a p o i de c i n c i ori l a r înd e l î m i a p u c ă mîna fără ca să-1 f i a t ins în p r e a l a b i l ş i fără ca e l să-ş i f i v ă z u t m î n a în a c e l a ş i t imp cu a m e a . La început , am in terpre ta t a c e a s t ă c o n d u i t ă drept u n a c t c o o r d o n a t d e apucare , r e g l a t n u m a i I a v e d e r e a o b i e c t u l u i ( d e c i un act c a r a c t e r i s t i c e t a p e i a c i n c e a ) , dar c o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i a su­g e r a t o i n t e r p r e t a r e m a i s i m p l ă : v e d e r e a mî in i i m e l e a d e c l a n ş a t pur ş i s i m p l u c ic lu l o b i ş n u i t a l m i ş c ă r i l o r de a p r o p i e r e a mî in i lor ( s c h e m a î m p r e u n ă r i i mî in i lor ) şi, întruc î t m î n a m e a se afla în t r a i e c t o r i a mî in i lor s a l e , e l a dat de ea ş i a a p u c a t - o .

A d o u a zi, la 0 ; 3(4), e l î m i a p u c ă m î n a d e o d a t ă , fără ca eu să i-o

f i a t i n s pe a lui. M a i mult, g ă s e s c o c o n f i r m a r e a in terpretăr i i de m a i

s u s în u r m ă t o a r e l e trei fapte : în pr imul rînd, c î n d î i o fer lu i Laurent

n i ş t e o b i e c t e o a r e c a r e î n l o c u l mî in i lor m e l e , e l n u î n c e a r c ă s ă l e a p u c e ,

l imi t îndu-se d o a r să le p r i v e a s c ă : în a l d o i l e a rînd, c înd îmi o p r e s c

mîna la o a n u m i t ă d i s t a n ţ ă ( 2 0 — 3 0 c m ) ş i nu e x a c t î n a i n t e a fe ţe i lui, e l

se m u l ţ u m e ş t e să-ş i a p u c e mî in i îe fără să c a u t e s-o a t i n g ă pe a mea,- în

sfîrşit, în a l t r e i l e a rînd, c înd îmi î n d e p ă r t e z ş i îmi î m p r e u n e z mî in i le,

l a o d i s t a n ţ ă de v r e o 50 cm, Laurent mă imită, după c u m v o m v e d e a mai

tîrziu. L u a t e la un l o c , a c e s t e trei fapte par să arate că Laurent îmi

a p u c ă mîna af lată în faţa o c h i l o r săi, p e n t r u că îmi a s i m i l e a z ă mîna la

s c h e m a î m p r e u n ă r i i mî in i lor s a l e .

La 0; 3(5), Laurent i m i t ă cu m a i p u ţ i n ă s i g u r a n ţ ă m i ş c a r e a m e a de

î m p r e u n a r e a mî in i lor c înd mă aflu la d i s tanţă. î n d a t ă c e - m i aprop i i

d in n o u m î n a de faţa lui, e l î ş i a lă tură m î i n i l e şi, l a d i s t a n ţ ă potr iv i tă ,

a p u c ă o m i n ă c u c e a l a l t ă . Cînd î m i d e p ă r t e z d i n n o u mî in i le , e l l e îm­

p r e u n e a z ă p e a l e s a l e . î n d u p ă a m i a z a a c e l e i a ş i z i le, î i î n t i n d mîna m e a

n e m i ş c a t ă . E l o a p u c ă ş i rîde. î n l o c u i e s c a p o i m î n a m e a c u u n p a c h e t

de tutun, cu o b r i c h e t ă de i a s c ă şi, î n sfîrşit, cu p u n g a m e a de tutun.

116

E l l e a p u c ă p e t o a t e p e rînd. C u a jutorul mî in i i m e l e ş i c u a c e l a a l

s c h e m e i împreunăr i i , Laurent a j u n g e as t fe l la î n c e p u t u l e t a p e i a patra.

Obs. 75. — La 0; 3(5), a d i c ă a t re ia zi după o b s e r v a ţ i a p r e c e d e n t ă ,

i m o b i l i z e z m î i n i l e lu i Laurent în afara c împulu i s ă u v i zua l . E l nu se

u i tă ( c o m p a r ă cu obs . 71 ş i 72).

O b s . 76. — Iată, în sfîrşit un e x e m p l u de î m p r e u n a r e a s c h e m e l o r

r e u n i t e a l e v e d e r i i , apucăr i i şi suptu lu i . î i arăt L u c i e n n e i , la Oi 4(4),

m î n a m e a n e m i ş c a t ă . E a p r i v e ş t e c u a t e n ţ i e , surîde, d e s c h i d e larg g u r a

şi, î n sfîrşit, î ş i b a g ă d e g e t e l e î n gură. A c e e a ş i r e a c ţ i e s e r e p e t ă d e

m a i m u l t e ori. Se p a r e că L u c i e n n e a s i m i l e a z ă mîna m e a cu a e i ş i

ast fe l v e d e r e a d e g e t e l o r m e l e o f a c e s ă ş i l e b a g e p e a l e e i î n gură.

D e m e n ţ i o n a t că, d u p ă puţ in t imp, e a î ş i p r i v e ş t e arătătorul , î l s u g e , î l

p r i v e ş t e d in n o u ş.a.m.d. La fel, Laurent, la 0,- 3(6), pr iv indu-mi m î n a

î n a c e e a ş i p o z i ţ i e , d e s c h i d e g u r a mare, a p o i îmi a p u c ă m î n a ş i o t r a g e

s p r e gura lui d e s c h i s ă , pr iv indu-mi f ix d e g e t e l e .

Vedem în ce constau aceste coordonări între vedere şi mişcările mîinilor. E prematur să vorbim de coordonare între vedere şi apucare, deoarece copilul nu ştie nici să ia ceea ce vede (el nu apucă ceea ce atinge sau ceea ce suge), nici să aducă în faţa ochilor săi ceea ce a apucat (duce lucru­rile la gură şi nu la ochi) şi nici măcar să privească mîna sa proprie cînd este reţinută de mîna altuia (obs. 71, 72 şi 75). Pe de altă parte însă, nu se mai poate spune că copilul se limitează la a-şi privi mîinile, fără ca acestea să reacţioneze la privire. Cînd mîna ajunge întîmplător în cîmpul vizual, ea tinde să rămînă în limitele lui. Se întîmplă chiar ca, din pur interes vizual, copilul să întîrzie cu suptul obiectului apu­cat (obs. 68 şi 70). Se poate spune, în concluzie, că există un început de coordonare adevărată, adică de adaptare reci­procă: mîna tinde să păstreze şi să repete acele mişcări pe care ochiul le priveşte, după cum ochiul tinde să privească tot ce face mîna. Cu alte cuvinte, mîna tinde să asimileze schemelor sale domeniul vizual, după cum ochiul asimilează schemelor sale domeniul manual. De-acum încolo este sufi­cient ca sugarul să perceapă anumite tablouri vizuale (să vadă degetele mişcîndu-se, mîna reţinînd un obiect etc.) pen­tru ca mîna sa să tindă a le păstra prin asimilare reproduc-tivă, în măsura în care aceste imagini sînt asimilate sche­melor manuale.

117

Cum se explică această asimilare reciprocă? înţelegem bine ce înseamnă asimilarea domeniului motor prin schemele vizuale, deoarece mina şi mişcările ei se pot vedea şi pot fi urmărite cu privirea. Ce înseamnă însă asimilarea vizualu­lui prin manual? Ulterior, aceasta va consta pur şi simplu în a spune că mîna caută să apuce tot ce văd ochii. Dar această coordonare nu se va produce cu siguranţă decît mai tîrziu, în cursul etapelor a patra şi a cincea. Pentru moment, sche­mele manuale nu asimilează domeniul vizual decît în măsura în care mîna păstrează şi reproduce ceea ce văd ochii pri­vind-o. Cum este posibil acest lucru? Asociaţionismul răs­punde simplu: imaginea vizuală a mîinii ajungând să fie asociată cu mişcările ei, dobîndeşte prin transfer valoarea unui semnal şi, mai devreme sau mai tîrziu, ajunge să co­mande aceste mişcări. Fireşte, toată lumea este de acord în ceea ce priveşte constatarea acestui transfer asociativ. Orice acomodare implică punerea în relaţie a datelor impuse de experienţă, iar copilul descoperă raportul dintre imaginea vizuală a mîinilor şi mişcările lor cu mult înainte de a atri­bui această imagine şi impresiile kinestezice corespunză­toare unui „obiect" unic şi substanţial. Dar problema constă în a şti dacă acest raport între vizual şi motor se stabileşte prin „asociaţie". In ceea ce ne priveşte, opunem noţiunii pasive de asociaţie noţiunea activă de asimilare. Un fapt fundamental şi fără de care nu s-ar stabili legătura dintre vedere şi mişcarea mîinilor este acela că activitatea mîinilor formează scheme care tind să se conserve şi să se reproducă (desfacerea şi strîngerea mîinii, apucarea corpurilor şi ţine­rea $9* etc). Or, prin însăşi această tendinţă de conservare, o asemenea activitate încorporează orice realitate care poate s-o întreţină: din această pricină mîna apucă ceea ce îniîlneşte etc. Vine apoi momentul cînd copilul îşi priveşte mîna care acţionează: pe de o parte, el este îndemnat de inte­resul vizual să prelungească acest spectacol, adică să nu-şi ia privirea de la mină; pe de altă parte, interesul kinestezic şi motor îl îndeamnă să prelungească această activitate ma­nuală. Atunci se produce coordonarea celor două scheme, nu prin asociaţie, ci prin asimilare reciprocă: copilul descoperă că mişcîndu-şi mîna într-un anumit fel (mai încet etc), el menţine la vedere tabloul care-1 interesează. După cum asi-

118

milează privirii sale mişcarea mîinilor, tot aşa el asimilează activităţii sale manuale tabloul vizual corespunzător: el mişcă cu mîinile imaginea pe care o contemplă, la fel cum priveşte cu ochii mişcarea pe care o produce. De unde pînă acum numai obiectele tactile serveau drept aliment scheme­lor manuale, tablourile vizuale devin de-acum o materie a exerciţiilor mîinii. Tocmai în acest sens se poate spune că ele sînt „asimilate" mişcării senzorio-motorii a braţelor şi a mîinilor. Această asimilare nu este încă o identificare: mîna vizuală nu este mîna tactilo-motorie. Dar identificarea substanţială va rezulta din asimilare după cum punctul geo­metric rezultă din interferenţa liniilor; încrucişarea activită­ţilor asimilatoare va defini obiectul pe măsură ce aceste activităţi, aplicîndu-se lumii exterioare, vor constitui cauza­litatea.

O frumoasă ilustrare a acestui proces ne-o oferă obser­vaţiile 73 şi 74. După ce şi-a privit timp de mai multe zile mîinile împreunîndu-se, Laurent ajunge la 0; 3(3) să apuce un obiect privilegiat, care este mîna mea. Cum se poate ex­plica această apucare precoce altfel decît prin faptul că tabloul vizual al mîinii mele este asimilat tabloului vizual al mîinilor sale şi că acesta din urmă a şi fost încorporat în schema împreunării mîinilor1. Vedem aici în acţiune, în felul cel mai limpede, jocul asimilării în dublul său aspect — re­producător şi recognitiv. Dacă coordonarea vederii şi a apu­cării s-ar datora unei simple maturări fiziologice a sistemului

1 I n l e g ă t u r ă c u o b s e r v a ţ i a 74, uni i v o r c o n s i d e r a c i u d a t c ă î n p o ­fida d e o s e b i r i l o r d e m ă r i m e ş i d e p o z i ţ i e , a d m i t e m fără r e z e r v ă c ă Lau­r e n t l a O ; 3(3) a j u n g e s ă a s i m i l e z e m î n a m e a mî in i i s a l e . M o t i v e s e r i o a ­s e n e c o n d u c î n s ă l a a c e a s t ă in terpretare . în t r-adevăr , î n c e p î n d d e l a 0 ; 3(4) a m p u t u t s tab i l i c ă Laurent i m i t ă m i ş c a r e a mî in i lor m e l e : e l î ş i d e p ă r t e a z ă ş i î ş i î m p r e u n e a z ă mî in i l e , r ă s p u n z î n d s u g e s t i i l o r m e l e . A c e a s t ă r e a c ţ i e i m i t a t i v ă s-a r e p r o d u s la 0 ; 3(5), la 0 ; 3(6), la 0 ; 3(8), l a 0 ; 3(23) e t c . Or, d a c ă o a s e m e n e a m i ş c a r e e s t e i m i t a t ă , î n t i m p c e m u l t e a l t e l e s î n t e x c l u s e , a c e a s t a s e în t împlă t o c m a i p e n t r u c ă a v e m d e - a f a c e c u o a s i m i l a r e . E s t e e v i d e n t c ă a c e a s t ă a s i m i l a r e e s t e c u t o t u l s in­c r e t i c ă , fără i d e n t i f i c a r e o b i e c t i v ă : e a n u i m p l i c ă î n c ă d i s t i n c ţ i a d i n t r e c o r p u l a l t u i a ş i c o r p u l propr iu a l c o p i l u l u i ş i n i c i n o ţ i u n e a d e o b i e c t e p e r m a n e n t e ş i c o m p a r a b i l e , g r u p a t e î n c l a s e ; e a s e b a z e a z ă , fără î n d o ­ială, m a i cur înd pe o c o n f u z i e d e c î t pe o c o m p a r a ţ i e propr iu-z isă. D a r p e n t r u a v o r b i d e a s i m i l a r e n i c i n u e s t e n e v o i e d e m a i mul t : a s i m i l a r e a , c a r e e s t e s u r s ă a imi tăr i i ca ş i a r e c u n o a ş t e r i i , e s t e un m e c a n i s m a n t e ­rior c o m p a r ă r i i o b i e c t i v e şi, î n a c e s t s e n s , n u e s t e g r e u s ă a d m i t e m c ă u n c o p i l d e t re i l u n i p o a t e a s i m i l a mî in i i s a l e m î n a u n e i a l t e p e r s o a n e .

119

nervos, nu ne-am putea explica în nici un caz diferenţele între datele achiziţiilor, care opun între ei trei copii normali cum sînt Jacqueline, Lucienne şi Laurent. Dimpotrivă, dacă urmărim amănuntele asimilărilor psiho-motorii ale lui Lau­rent (exersarea ciclului la împreunarea mîinilor, asimilarea tabloului vizual al mîinilor sale acestei scheme şi, în sfîr-şit, asimilarea mîinii mele mîinilor sale) înţelegem motivele precocităţii sale.

La fel stau lucrurile cu exemplul şi mai complex al asi­milării vizualului la manual, furnizat de observaţia 76: la 0; 4(4), Lucienne începe să-şi sugă mîna, privind-o pe a mea. Pînă atunci, Lucienne coordonase de-acum apucarea obiecte­lor cu mişcările de supt: ea duce la gură tot ce apucă, in­dependent de cîmpul vizual. Afară de aceasta, ea recunoaşte vizual obiectele pe care le suge sau se pregăteşte să le sugă. stabilindu-se astfel o coordonare între vedere şi supt, ceea ce am analizat cînd am vorbit de supt. Or, printre aceste obiecte, mîna are un rol central, deoarece Lucienne o cu­noaşte vizual de aproape două luni, ştie s-o sugă de mai multă vreme şi ştie s-o ducă la gură după ce a privit-o. Aşadar, în ceea ce priveşte mîna, avem de-a face cu con­juncţia a cel puţin trei scheme: suptul, văzul şi activitatea motorie, excluzîndu-se apucarea propriu-zisă. Aşa stînd lucrurile, Lucienne îmi priveşte mîna. Reacţia ei este aceea de a o suge imediat şi poate chiar de a o pune în mişcare. Dar fie că o confundă uşor cu mîna ei şi atunci o suge pe aceasta din urmă, fie că — ceea ce este mai probabil — e a are, datorită unei asimilări globale, impresia că se află în faţa unui obiect care poate fi dus la gură mai uşor decît alte obiecte şi, neştiind să apuce ceea ce vede, ea duce la gură propria sa mînă. în al doilea caz, a avut loc doar o semi-confuzie; dar în ambele cazuri, imaginea vizuală a mîinii mele este asimilată deopotrivă schemei vizuale, motorii şi bucale a mîinii Luciennei.

Oricum ar sta lucrurile în cazul acestor din urmă exem­ple, coordonările dintre vedere şi mişcările mîinii se referă pînă acum doar la acele mişcări ale mîinii în care apucarea însăşi este exclusă. Cu alte cuvinte, în afara cazurilor ofe­rite de observaţiile 74 şi 76, copilul nu apucă încă obiectele decît atunci cînd le atinge din întîmplare, iar dacă îşi pri-

120

veste mîinile cînd ele au şi apucat obiectul, vederea lor nu serveşte încă cu nimic actului însuşi al apucării. în etapele ci patra şi a cincea, coordonarea dintre vedere şi mişcările mîinii se va extinde chiar pînă la apucare.

Etapa a patra este aceea în care se realizează apucarea 'îndată ce copilul vede simultan mîna sa şi obiectul dorit. într-adevăr, observîndu-i pe cei trei copii ai mei, am putut nota cu cea mai mare certitudine că apucarea obiectelor privite începe să devină sistematică numai în cazurile în care obiectul şi mîna sînt percepute în acelaşi cîmp vizual.

O b s . 77. — La 0; 6(0), J a c q u e l i n e p r i v e ş t e c e a s u l m e u , aflat la 10 cm

d e ochi i e i . E a m a n i f e s t ă u n v i u i n t e r e s ş i m î i n i l e s a l e f r e a m ă t ă c a ş t

c u m s-ar p r e g ă t i s ă a p u c e , dar fără s ă d e s c o p e r e d i r e c ţ i a b u n ă . I i p u n

c e a s u l î n m î n a dreaptă, fără c a e a s ă p o a t ă v e d e a c u m a m făcut a c e s t

l u c r u (braţul e i f i ind înt ins) . A p o i a ş e z d i n n o u c e a s u l î n fata o c h i l o r

e i . C e l e d o u ă mîini, v i z ib i l e x c i t a t e d e c o n t a c t u l s i m ţ i t i m e d i a t , î n c e p

s ă p a r c u r g ă spaţ iu l ş i s ă s e a p r o p i e e n e r g i c u n a d e a l ta, p e n t r u c a a p o i

s ă s e despartă . M î n a d r e a p t ă l o v e ş t e î n t î m p l ă t o r c e a s u l . J a c q u e l i n e în­

c e a r c ă i m e d i a t să-ş i a j u s t e z e m î n a d u p ă c e a s ş i r e u ş e ş t e să-1 a p u c e .

E x p e r i e n ţ a s e r e p e t ă î n c ă d e trei ori. î n c e r c ă r i l e d e v i n s i s t e m a t i c e nu­

mai c înd m î n a e s t e p e r c e p u t ă î n a c e l a ş i t i m p c u c e a s u l . A d o u a zi,

l a 0 ; 6(1), r e i a u e x p e r i e n ţ a . C înd c e a s u l s e a f lă î n faţa o c h i l o r săi ,

J a c q u e l i n e n u î n c e a r c ă să-1 a p u c e , d e ş i m a n i f e s t ă u n v i u i n t e r e s p e n t r u

a c e s t o b i e c t . C înd c e a s u l s e află a p r o a p e d e m î n ă ş i o a t i n g e în t îm­

p lă tor s a u c înd e s t e v ă z u t î n a c e l a ş i t i m p c u mîna, a r e l o c o c ă u t a r e

ş i a n u m e o c ă u t a r e dir i jată de pr i v i re . A p r o p i i c e a s u l de o c h i i e i ş i

depărt îndu-1 d e mîini, e l e s t e d i n n o u d o a r c o n t e m p l a t : m î i n i l e s e a g i t ă

puţin, dar n u s e aprop ie . A ş e z din n o u o b i e c t u l a p r o a p e d e m î n ă : ur­

m e a z ă c ă u t a r e a ş i u n n o u s u c c e s . P l a s e z d in n o u c e a s u l , p e n t r u a t re ia

oară, l a c î ţ i v a c e n t i m e t r i d e o c h i ş i d e p a r t e d e mî in i . A c e s t e a s e a g i t ă

în t o a t e s e n s u r i l e , dar fără a se aprop ia . Pe scurt , p e n t r u J a c q u e l i n e

e x i s t ă î n c ă d o u ă lumi : u n a k i n e s t e z i c ă ş i c e a l a l t ă v i z u a l ă . M î n a s e în­

dreaptă s p r e o b i e c t ş i r e u ş e ş t e să-1 a p u c e n u m a i c î n d a c e s t a e s t e v ă z u t

l i n g ă mînă. — I n s e a r a a c e l e i a ş i z i l e r e p e t e x p e r i e n ţ e l e c u d i v e r s e

o b i e c t e . D i n n o u ş i c u o s t r i c tă r e g u l a r i t a t e , ori d e c î t e ori J a c q u e l i n e

v e d e o b i e c t u l î n faţa e i fără a-şi v e d e a î n a c e l a ş i t i m p ş i mî in i l e , n u

se înt împlă n imic, în t imp ce v e d e r e a s i m u l t a n ă a o b i e c t u l u i ş i a mîini i

( d r e p t e s a u s t i n g i ) d e c l a n ş e a z ă a p u c a r e a . D e m e n ţ i o n a t . î n sfîrşit, c ă

121

î n a c e a s t ă zi, J a c q u e l i n e a pr i v i t i a r ă ş i c u m u l t i n t e r e s m i n a s a g o a l ă s trăbăt înd c î m p u l v i zua l ; m i n a c o n t i n u ă a n u f i s i m ţ i t ă c a c e v a c e - i aparţ ine .

O b s . 78. — La 0; 4(12), L u c i e n n e p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e în t i m p u l sup­t u l u i m i n a m a m e i s a l e ş i î ş i m i ş c ă a t u n c i m î n a t o t p r i v i n d - o p e c e a a m a m e i . V e d e a p o i propr ia e i mînă. P r i v i r e a s a ş o v ă i e î n t r e m î n a e i ş i m îna m a m e i . T e r m i n ă prin a a p u c a m î n a m a m e i . In a c e e a ş i zi, în a c e e a ş i s i t u a ţ i e , L u c i e n n e v e d e d in n o u m î n a m a m e i s a l e . E a l a s ă s înu l p e n t r u a f ixa c u p r i v i r e a a c e a s t ă mînă, m i ş c i n d u - ş i î n a c e s t t i m p b u z e l e ş i l imba. A p o i î ş i î n t i n d e m î n a î n d i r e c ţ i a mîini i m a m e i ş i d e o d a t ă î ş i p u n e mîna în tre buze, o s u g e o c l i p ă şi o s c o a t e , pr i v ind într-una mîna m a m e i . A r e l o c d e c i o r e a c ţ i e a n a l o a g ă c e l e i m e n ţ i o n a t e l a o b s . 65: c a ş i cu o p t z i l e în urmă, L u c i e n n e î ş i s u g e mîna, d e o a r e c e o c o n f u n d ă cu a c e e a p e c a r e o v e d e . D e d a t a a c e a s t a însă, c o n f u z i a n u d u r e a z ă mult : d u p ă c e ş i - a s c o s m î n a d intre b u z e , o p l i m b ă l a înt împlare, a t i n g e t o t d i n în t împ lare m î n a m a m e i ş i o a p u c ă i m e d i a t . A p o i , t o t p r i v i n d a c e s t s p e c t a c o l c u m u l t ă a t e n ţ i e , l a s ă m î n a p e c a r e a ţ inut-o, p r i v e ş t e a l ter­n a t i v mîna sa ş i c e a l a l t ă mînă, î ş i b a g ă d in n o u m î n a în gură, o s c o a t e , c o n t e m p l î n d m e r e u m î n a m a m e i şi, î n sfîrşit, a p u c ă m î n a m a m e i p e n t r u a o ţ ine un t i m p î n d e l u n g a t .

Obs. 79. — La 0; 4(15), L u c i e n n e p r i v e ş t e o j u c ă r i e cu o m i m i c ă de dorinţă, dar fără să î n t i n d ă mîna. P l a s e z j u c ă r i a în a p r o p i e r e a mî in i i d r e p t e . î n d a t ă c e L u c i e n n e v e d e î m p r e u n ă j u c ă r i a ş i mîna, e a a p r o p i e m î n a de j u c ă r i e ş i s f î r şeş te pr in a o a p u c a . D u p ă o c l ipă, ea î ş i p r i v e ş t e mîna. P u n j u c ă r i a alături. L u c i e n n e o p r i v e ş t e , a p o i î ş i î n d r e a p t ă p r i v i r e a a s u p r a mîini i, d i n n o u a s u p r a jucăr ie i , d u p ă c a r e î ş i d e p l a s e a z ă î n c e t m î n a în d i r e c ţ i a jucăr ie i . î n d a t ă ce o a t i n g e , f a c e un e f o r t de a o a p u c a şi, în c e l e d i n urmă, r e u ş e ş t e . — Î n d e p ă r t e z jucăr ia. L u c i e n n e î ş i pri­v e ş t e a c u m mîna. P u n j u c ă r i a a lătur i . E a p r i v e ş t e a l t e r n a t i v m î n a ş i jucăr ia, a p o i î ş i d e p l a s e a z ă mîna. î n t î m p l ă t o r a c e a s t a i e s e d i n c î m p u l v i zua l . L u c i e n n e a p u c ă a c u m o c u v e r t u r ă pe c a r e o a p r o p i e de gură. A p o i , m î n a s e p l i m b ă l a înt împlare. î n d a t ă c e e a r e a p a r e î n c î m p u l v i zua l , L u c i e n n e o f i x e a z ă c u pr iv i rea, a p o i p r i v e ş t e î n d a t ă s p r e j u c ă r i a c a r e a r ă m a s n e m i ş c a t ă . P r i v e ş t e a l t e r n a t i v m î n a ş i jucăr ia, d u p ă c a r e m î n a se a p r o p i e de j u c ă r i e ş i o a p u c ă .

O b s . 80. — în a c e e a ş i z i se o b s e r v ă un p r o g r e s în u r m a fapte lor c o n s e m n a t e î n o b s . 6 5 ( a p u c a r e a u n e i jucăr i i c e a f o s t p u s ă î n aprop ie­r e a f iguri i cop i lu lu i ) . P u n j u c ă r i a d e a s u p r a obrazu lu i L u c i e n n e i . R e a c ­ţ ia i m e d i a t ă c o n s t ă în î n c e r c a r e a de a o s u g e : d e s c h i d e gura, s u g e în gol , î ş i s c o a t e l imba, gîf î ie d e dor inţă . M î i n i l e s e a p r o p i e d e g u r ă ş i par s ă s e î n t i n d ă spre o b i e c t . î n d a t ă c e m î n a d r e a p t ă î i c a d e s u b pri-

122

vire, se î n d r e a p t ă s p r e j u c ă r i e ş i o a p u c ă . A ş a d a r , m i ş c a r e a mî in i i a

l o s t d e c l a n ş a t ă d e d o r i n ţ a d e a s u g e o b i e c t u l . N e a f lăm î n d r u m spre

e t a p a a c i n c e a . —• P l a s e z a p o i j u c ă r i a m a i s u s . A c e e a ş i m i m i c ă a dor in­

ţei b u c a l e . M î n a î n c e a r c ă s ă a p u c e , m i ş c î n d u - s e î n g o l . î n d a t ă c e Lu­

c i e n n e î ş i v e d e mîna, e a p r i v e ş t e a l t e r n a t i v j u c ă r i a ş i mîna, a p o i î n c e a r c ă

să a p u c e j u c ă r i a ş i r e u ş e ş t e s - o facă, d u p ă u n e l e t a t o n ă r i . — La 0 ; 4 ( 1 9 )

a c e l e a ş i r e a c ţ i i c u d e g e t u l m e u : e a s u g e î n g o l priv indu-1, a p o i î ş i apro­

p ie m î n a d e gură, iar c î n d î ş i v e d e mîna, a p u c ă d e g e t u l .

O b s . 81. — La 0; 3(6), a d i c ă d u p ă o b s e r v a ţ i i l e 73 ş i 74, Laurent îmi

p r i v e ş t e c e a s u l pe care-1 \in nu în fa ta f iguri i lui, c i s p r e d r e a p t a sa.

A c e s t s p e c t a c o l d e c l a n ş e a z ă a c t i v i t a t e a a m b e l o r mîini, dar n u o m i ş c a r e

d e î m p r e u n a r e . M î n a d r e a p t ă r ă m î n e î n p r e a j m a c e a s u l u i , c a ş i c u m l-ar

c ă u t a . î n d a t ă c e L a u r e n t v e d e î m p r e u n ă c e a s u l ş i mîna, a p u c ă ! M î n a

e r a b i n e o r i e n t a t ă , d e s c h i s ă , c u p o l i c a r u l o p u s c e l o r l a l t e d e g e t e . — D u ­

p ă c î t e v a c l ipe , î i p r e z i n t o p ă p u ş ă d e s to fă, l a s t î n g a . A c e e a ş i r e a c ­

ţ ie : Laurent p r i v e ş t e p ă p u ş a , a p o i î ş i v e d e m î n a s t îngâ, o p r i v e ş t e , r e ­

v i n e a p o i c u pr i v i r i l e a s u p r a p ă p u ş i i . A c u m o a p u c ă , o d u c e l a g u r ă ş i

o s u g e .

In s e a r a a c e l e i a ş i z i l e , o o b s e r v a ţ i e e s e n ţ i a l ă . L a u r e n t s t ă cu mîi­

n i l e î n t i n s e ş i p r i v e ş t e în jurul lui, c o m p l e t t reaz . I i p r e z i n t o b i e c t e l e

o b i ş n u i t e ( jucăria, p ă p u ş a d e stofă, p a c h e t u l d e t u t u n e t c ) . E l n u a p u c ă

n imic, c i l e p r i v e ş t e c a ş i c u m n-ar şt i d e l o c s ă a p u c e . î n c o n t i n u a r e ,

a ş e z m î n a n e m i ş c a t ă î n fa ta f iguri i lui, î n a c e l a ş i l o c u n d e s e af lă ob i­

e c t e l e . E l o a p u c ă i m e d i a t . î n d a t ă c e m î n a m e a î ş i o c u p ă l o c u l , m î i n i l e

c o p i l u l u i s e p u n î n m i ş c a r e ş i î m i a p u c ă b r u s c mîna. S e p a r e c ă at î ta

t i m p c î t n u a v ă z u t mîna, L a u r e n t n u a a v u t i d e e a s ă a p u c e o b i e c t e l e

p r e z e n t a t e m a i î n a i n t e ş i c ă v e d e r e a mî in i i m e l e ( c a m î n ă ş i n u c a ob i­

e c t ) a e x c i t a t i m e d i a t d u p ă a c e e a s c h e m a d e a p u c a r e .

D u p ă u n t i m p î i p r e z i n t lu i L a u r e n t p ă p u ş a d e s t o f ă ( la s t î n g a lui ) .

E l o p r i v e ş t e atent, fără a-şi d e p l a s a m î n a ( s c h i ţ î n d d o a r c î t e v a m i ş c ă r i

v a g i ) . î n d a t ă c e - ş i v e d e î n s ă m î n a ( s u p r a v e g h e z a c e a s t ă p r i v i r e pr in

c a p o t a l e a g ă n u l u i ) , e l a p u c ă p ă p u ş a . A c e e a ş i e x p e r i e n ţ ă , c u s e r i a o b i ş ­

n u i t ă d e o b i e c t e ş i a c e l e a ş i r e a c ţ i i .

Obs. 82. — La 0,- 3(7), d e c i a d o u a zi, L a u r e n t s t ă n e m i ş c a t , cu m î i n i l e

î n t i n s e ş i p r e o c u p a t d e g î n g u r e a l a lui, î n t i m p c e e u î n c e p p r i m a e x ­

p e r i e n ţ ă a z i l e i : î i p r e z i n t (fără a mă a r ă t a ) un r u l o u de s t a n i o l ( o b i e c t

p e c a r e e l nu-1 c u n o a ş t e ) , punîndu-i-1 l a s t înga . U r m e a z ă tre i r e a c ţ i i s u c ­

c e s i v e . M a i întîi, m î i n i l e i s e p u n i m e d i a t î n m i ş c a r e , s e d e s c h i d ş i t ind

s ă s e a p r o p i e u n a d e c e a l a l t ă . I n a c e s t t imp, L a u r e n t s u p r a v e g h e a z ă ob i­

ectu l , fără a-şi pr iv i mî in i l e . M î n a s a s t î n g a t r e c e I n i m e d i a t a apro-

123

p i e r e a s tan io lu lu i , m i ş c î n d u - s e foarte încet , dar, în l o c să se a b a t ă "r» d i recţ ia ob iec tu lu i , ea î ş i u r m e a z ă t r a i e c t o r i a spre c e a l a l t ă mînâ, care-s e m i ş c ă î n î n t î m p i n a r e a ei . A p o i mî in i l e s e î m p r e u n e a z ă , î n t i m p c e Laurent c o n t i n u ă să p r i v e a s c ă o b i e c t u l . A ş a d a r , v e d e r e a o b i e c t u l u i a d e c l a n ş a t c i c l u l funcţ ie i mîini lor, fără modif icări . în a l d o i l e a rînd, în t imp ce Laurent are mî in i le î m p r e u n a t e , p u n s t a n i o l u l în fa ta lui. El î t p r i v e ş t e , dar nu a c ţ i o n e a z ă în n ic i un fel. In al t r e i l e a rînd, p l a s e z s t a ­n i o l u l în a c e l a ş i c î m p v i z u a l în c a r e se află mî in i l e lui î m p r e u n a t e . E l î ş i p r i v e ş t e mî in i le, detaş îndu-ş i p e n t r u u n m o m e n t p r i v i r e a d e o b i e c t , a p o i p r i v e ş t e d in n o u o b i e c t u l ; îş i s e p a r ă a c u m mî in i l e ş i l e î n d r e a p t ă s p r e ob iec t , r e u ş i n d să-1 a p u c e . V e d e r e a s i m u l t a n ă a mî in i lor ş i a o b i e c ­tului e s t e d e c i ş i î n a c e s t c a z n e c e s a r ă p e n t r u a p u c a r e .

A d o u a z i d i m i n e a ţ a a c e l e a ş i o b s e r v a ţ i i . D u p ă a m i a z ă î i prez int lui Laurent u n a d in j u c ă r i i l e lui. Cînd j u c ă r i a se af lă în t r a i e c t o r i a m î i n i l o r s a l e , e l o a p u c ă i m e d i a t . în c a z contrar, p r i v e ş t e rînd pe rînd m î n a sa ş i ob iec tu l . M a i a l e s c înd î i p u n j u c ă r i a pe p l ă p u m i o a r ă , la o d i s t a n ţ ă de c i r c a 10 cm, e l p r i v e ş t e î n d e l u n g m î n a ş i jucăria, î n a i n t e de a î n c e r c a să a p u c e . M î n a sa r ă m î n e în a c e s t t i m p la 5 cm de jucăr ie , d u p ă c a r e , în sfîrşit, î n c e a r c ă ş i r e u ş e ş t e .

A c e e a ş i r e a c ţ i e î n u r m ă t o a r e l e d o u ă zi le, apo i Laurent t r e c e l a e t a p a a c i n c e a .

O b s . 83. — în t impul a c e s t e i a patra e t a p e , am p u t u t c o n s t a t a la Laurent u n î n c e p u t d e l e g ă t u r ă r e c i p r o c ă în tre v e d e r e ş i a p u c a r e c a a tare . Dar nu e s t e d e c î t un î n c e p u t . La 0; 3(7), d u p ă ce a r e u ş i t să a p u c e s tan io lu l , Laurent î l l a s ă să-i s c a p e (din m î n a s t i n g ă ) . î n t o a r c e apo i c a p u l s p r e a-şi pr iv i m î n a g o a l ă . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e d u p ă c î t e v a c l ipe . I i re ţ in s u c c e s i v c e l e d o u ă mî in i în afara c împulu i v i zua l , p e n t r u a v e d e a d a c ă r e p e r e a z ă poz i ţ ia . D i n ş a p t e încercăr i , Laurent a r e u ş i t d e d o u ă ori p e p a r t e a s t îngă ş i n i c i o d a t ă p e p a r t e a dreaptă . î i p u n a p o i un o b i e c t în mîna dreaptă (s tan io lu l ) . E l î l d u c e i m e d i a t la g u r ă . Dar î n a i n t e de a-1 b ă g a în gură, î l v e d e şi-1 m e n ţ i n e în c împu l s ă u v izua l .

La 0; 3(8), d u p ă e x p e r i e n ţ a cu jucăr ia (obs . 82), e l o p i e r d e d i n

v e d e r e pe p a r t e a dreaptă (dar a s c ă p a t - o d i n m î n a s t î n g ă în t i m p ce o

s c u t u r a l a s t î n g ă ş i l a dreapta) . Laurent î ş i p r i v e ş t e a c u m d e p a t r u s a u

de c inc i ori la rînd mîna s t î n g ă g o a l ă . La un m o m e n t dat, î ş i s c u t u r ă

ch iar foarte e v i d e n t mîna, c a ş i c u m a c e a s t ă m i ş c a r e a r u r m a s ă d e c l a n ­

ş e z e z g o m o t u l pe care-1 f a c e jucăr ia ! O r i c a r e ar f i r e z u l t a t e l e la a c e s t

u l t im punct, cert e că e l r e p e r e a z ă cu p r i v i r e a p o z i ţ i a mî in i i s a l e .

Vedem, aşadar, importanţa acestei a patra etape. De-acum încolo, copilul apucă obiectele pe care le vede şi nu numai »

^24

ne cele pe care le atinge sau pe care le suge. Ne aflăm deci la începutul coordonării esenţiale, care va favoriza apucarea. Singura limitare care mai persistă şi care opune etapa a patra celei de a cincea constă în faptul că copilul nu încearcă să apuce obiectele văzute decît în măsura în care îşi vede mîna în acelaşi cîmp vizual. Aşa cum reiese clar din exami­narea faptelor, vederea simultană a mîinii şi a obiectului i-ste aceea care îl împinge pe copil să apuce: nici vederea obiectului singur, nici vederea mîinii singure nu conduc la acest rezultat. Se pare că trebuie admisă o excepţie în cazul observaţiei 80: Lucienne caută să apuce jucăria sau degetul pe care doreşte să le sugă. Dar este doar o excepţie aparentă. Intr-adevăr, fie că Lucienne îşi duce pur şi simplu mîna la gură şi, văzînd-o, tinde să apuce obiectul, fie că pentru a apuca deodată, el prelungeşte conduitele consemnate la obser­vaţia 65 (apucarea obiectelor puse la gura copilului), conduite care şi-au făcut apariţia cu cîteva minute înainte de cele din observaţia 80, de care ne ocupăm.

Cum se explică, aşadar, această tendinţă de a apuca obiec­tele atunci cînd ele sînt văzute în acelaşi cîmp vizual cu mîna? Putem ezita între două soluţii extreme: transferul asociativ sau ,,Gestalt"-ul. Pentru asociaţionism, după ce imaginea mîinii care ţine obiectul s-a asociat de un anumit număr de ori cu actul apucării, este suficientă la un moment dat perceperea vizuală a mîinii şi a obiectului, separate dar văzute simultan, pentru ca această percepţie să declanşeze apucarea. Numai că, după cum am putut vedea în legătură cu etapa a treia, o asemenea explicaţie neglijează elementul de activitate, propriu unor asemenea corelări. Imaginea vi­zuală a mîinii nu este doar un semnal care declanşează apu­carea; ea constituie, împreună cu mişcările de apucare, o schemă totală, la fel cum în cursul etapei a treia, schemele vizuale ale mîinii s-au coordonat cu schemele motorii, altele decît apucarea. Să invocăm, deci „Gestalt"-ul şi să spunem că vederea simultană a mîinilor şi a obiectului suscită apa­riţia unei „structuri", pentru apariţia căreia nu erau sufi­ciente nici vederea mîinilor şi nici vederea obiectului sepa­rat? Desigur, sîntem de acord în privinţa faptului în sine şi putem compara observaţiile 77—83 cu acelea ale lui W. Koh-ler, potrivit cărora maimuţa se serveşte de un băţ atunci

125

cînd îl percepe în acelaşi timp cu obiectele pe care vrea să şi le apropie, ceea ce nu se întîmplă cînd băţul a fost văzut în afara aceluiaşi cîmp vizual. Trebuie doar să menţionăm că această „structură" nu a apărut dintr-o dată, ci în legă­tură cu o serie de căutări anterioare şi de coordonări între vedere şi mişcările mîinii. Numai după ce a învăţat în cursul etapei a treia să păstreze şi să reproducă cu ajutorul miş­cărilor mîinii ceea ce ochiul a putut contempla în aceste mişcări, copilul devine capabil să apuce sub influenţa pri­virii. Cu alte cuvinte, ceea ce este aici important nu este atît „structura" nouă, cît procesul care conduce la această structură. Tocmai de aceea vorbim de asimilare activă.

Într-adevăr, odată ce schemele vizuale şi schemele sen-zorio-motorii ale mîinii s-au asimilat reciproc, în cursul eta­pei a treia (ochiul priveşte mîna, iar mîna reproduce acele mişcări pe care ochiul le vede), o asemenea coordonare se aplică mai devreme sau mai tîrziu actului însuşi al apucării: privind mîna care apucă un obiect, copilul caută cu ajutorul mîinii să întreţină acest spectacol pe care ochiul îl con­templă şi în acelaşi timp continuă să privească ceea ce face mîna. Odată cu constituirea acestei scheme duble, copilul va căuta în mod firesc să apuce un obiect atunci cînd îl priveşte concomitent cu mîna sa, dar nu este capabil încă de o asemenea conduită cînd nu-şi vede mîna. Pentru copil, a apuca obiectul cînd îl vede simultan cu mîna înseamnă deci pur şi simplu să asimileze vederea mîinii schemei vi­zuale şi motorii a actului de „urmărire a apucării".

Dovada faptului că acest act de „urmărire a apucării" constituie pur şi simplu o schemă dublă de asimilare şi nu o „structură" independentă de efortul şi de activitatea pro­gresivă aparţinînd subiectului este că acest act a apărut la 0,- 3(6) la Laurent, la 0; 4(12—15) la Lucienne şi la 0; 6(0—1) la Jacgueline, adică la o distanţă de aproape trei luni între extreme. Or, această diferenţă de la un copil la altul se explică prin întreaga istorie a coordonărilor lor oculo-manuale. Lucienne şi-a privit degetele încă de la 0? 2(3); Laurent — de la 0; 2(4), în timp de Jacqueline a aştep­tat pînă la 0; 2(30) şi pînă la 0,- 3(0) etc. Cu toate acestea, nimic nu ne îndreptăţeşte s-o considerăm pe Jacqueline ră­masă în urmă faţă de Lucienne. Explicaţia este cît se poate de simplă: Jacqueline, care s-a născut la 9 ianuarie şi care

126

>i-a petrecut zilele pe un balcon, la aer liber, a fost mult mai puţin activă la început decît Lucienne şi Laurent, năs­cuţi în iunie şi în mai. Afară de acest fapt şi legat de el, am lăcut mult mai puţine experienţe asupra ei în cursul pri­melor luni, în timp ce de Laurent m-am ocupat aproape tot timpul. Cît despre Laurent, precocitatea sa se explică, după rum am văzut, mai întîi prin faptul că el şi-a supt degetele mult mai devreme decît ceilalţi copii (în parte datorită ex­perienţelor mele), dar mai ales prin faptul că acest supt al degetelor a dat naştere unei scheme foarte stabile, aceea a împreunării mîinilor (obs. 59). împreunîndu-şi mereu mîinile, el a început să le privească în acţiune (obs. 73). Odată obiş­nuit cu acest spectacol, el mi-a apucat precoce propriile mele mîini, asimilîndu-le cu ale sale (obs. 74) şi a ajuns astfel în mod cu totul firesc să apuce obiectele (vezi şi obs. 81; la un moment dat, el nu apucă obiectele decît după ce a văzut şi mi-a apucat mîna). Se pare deci că apariţia coordonărilor esenţiale între vedere şi apucare depinde de întreaga istorie psihologică a subiectului şi nu de structuri determinate de o evoluţie fiziologică inexorabilă. Aşadar, importanţa esen­ţială o are istoria, procesul asimilator însuşi şi nu „structura", izolată de această istorie. Se pare chiar că intervine un anu­mit hazard în descoperirile copilului şi că activitatea asimi­latoare care utilizează aceste descoperiri este astfel mai mult sau mai puţin încetinită sau accelerată, de la caz la caz.

In sfîrşit, în cursul etapei a cincea, copilul apucă ceea ce vede, fără restricţii legate de poziţia mîinii1. Să vedem mai întîi faptele:

Obs. 84. — La 0; 6(3), a d i c ă Ia trei z i l e d u p ă î n c e p e r e a e t a p e i a

patra, J a c q u e l i n e a p u c ă i m e d i a t c r e i o a n e l e , d e g e t e l e , c r a v a t e l e , c e a s u ­

r i l e e t c . p e c a r e i l e p r e z i n t l a c i r c a z e c e c e n t i m e t r i d e ochi , f i e c ă î ş i

v e d e m î i n i l e s a u nu.

O b s . 85. — în a c e e a ş i zi, J a c q u e l i n e a d u c e în faţa o c h i l o r o b i e c t e l e

p e c a r e i l e p u n î n m î n ă î n afara c î m p u l u i v i z u a l ( c r e i o a n e e t c ) . E s t e

o r e a c ţ i e n o u ă , c a r e n u s e p r o d u c e a î n z i l e l e p r e c e d e n t e .

1 V e z i în l e g ă t u r ă cu a c e a s t a H. H e t z e r, î m p r e u n ă cu H. H. B e a u m o n t ş i E. W i e h e m e y e r , Das Schauen und Greilen des Kin-des, Z e i t s c h r . f. P s y c h o l . , v o i . 113 (1929), p. 2 3 9 ( în s p e c i a l , pp. 257 şi 2 6 2 — 2 6 3 ) .

127

Obs. 86. — în sfîrşit, în a c e e a ş i zi, J a q u e l i n e p r i v e ş t e de î n d a t ă în d i r e c ţ i a b u n ă c înd î i re ţ in m i n a în afara c împu lu i v i z u a l . Ş i a c e s t feno­m e n e s t e n o u ( v e z i obs . 72). A c e s t e trei c o n d u i t e , a p ă r u t e s i m u l t a n (apu­c a r e a o b i e c t e l o r v ă z u t e , d u c e r e a o b i e c t e l o r l a o c h i ş i p r i v i r e a mîini i r e ţ i n u t e ) s-au m e n ţ i n u t ş i c o n s o l i d a t în z i l e l e u r m ă t o a r e .

Obs. 87. — La 0; 4(20), L u c i e n n e îmi p r i v e ş t e d e g e t u l şi d e s c h i d e gura

pentru a s u g e . în a c e s t t imp, m i n a sa dreaptă o a t i n g e pe a m e a , o pi­

păie, ş i se urcă î n c e t - î n c e t în d i r e c ţ i a d e g e t u l u i , iar p r i v i r e a e i c o b o a r ă

ş i î ş i c a u t ă mîna. A c e a s t ă c o o r d o n a r e a d i r e c ţ i e i pr iv ir i i cu un g e s t a l

mî ini i s c h i ţ a t î n afara c împulu i v i z u a l e s t e n o u ă î n c o m p a r a ţ i e c u e t a p a

a patra ş i a n u n ţ ă e t a p a a c i n c e a . — De a s e m e n e a , d u p ă c î t e v a c l ipe,

L u c i e n n e p r i v e ş t e o j u c ă r i e af lată d e a s u p r a f iguri i ei. Fără a v e d e a mîna,

ea o r id ică în d i recţ ia jucăr ie i . î n d a t ă ce z ă r e ş t e mîna, u r m e a z ă apu­

c a r e a (mîna s t i n g ă ) . Cînd j u c ă r i a se află mai sus, L u c i e n n e ez i tă între

g e s t u l de a d u c e m î i n i l e la gură ş i î n c e r c a r e a de a apuca. V e d e r e a

mîini i s t i m u l e a z ă a p u c a r e a . La 0; 4(21), în a c e e a ş i s i t u a ţ i e , L u c i e n n e î ş i

a d u c e dintr-o d a t ă mîna în c împu l v i zua l , p r i v e ş t e a l t e r n a t i v mîna ş i

j ucăr ia ş i apucă. î n s c h i m b , c înd p u n jucăr ia m a i sus, e a g e s t i c u l e a z ă

fără a aprop ia mîna,- ea t r e b u i e să o fi v ă z u t p e n t r u a î n c e r c a să a p u c e

o b i e c t u l . Cînd j u c ă r i a s e află m a i jos , mîna e s t e a d u s ă î n d a t ă î n c împul

v izual, iar v e d e r e a s i m u l t a n ă a mîini i şi a o b i e c t u l u i o î n d e a m n ă să

a p u c e . La fel c înd jucăr ia e s t e sus, dar L u c i e n n e a a t i n s - o (fără să o

vadă) , e a î n c e a r c ă s ă a p u c e , îndrept înd mîna î n d i r e c ţ i a bună. T o a t e

a c e s t e fapte i n d i c ă d e c i o c o n d u i t ă i n t e r m e d i a r ă în tre e t a p a a patra

ş i a c i n c e a : v e d e r e a mîini i r ă m î n e un ad juvant p e n t r u a p u c a r e , dar v e ­

d e r e a o b i e c t u l u i e s t e s u f i c i e n t ă p e n t r u a a d u c e mîna în c împu l v i zua l .

Obs. 88. — în sch imb, la L u c i e n n e , î n c e p î n d de la 0; 4(26), se p a r e

c ă v e d e r e a o b i e c t u l u i d e c l a n ş e a z ă i m e d i a t a p u c a r e a : t o a t e î n c e r c ă r i l e

f ă c u t e în a c e a z i s înt p o z i t i v e . La 0; 4(28), ea p a r e m a i întî i să f i re­

g r e s a t : la î n c e p u t u l z i le i , v e d e r e a s i m u l t a n ă a mî in i i ş i a o b i e c t u l u i

e s t e n e c e s a r ă . Dar î n s e a r a a c e l e i a ş i z i le , e a c a u t ă i m e d i a t s ă a p u c e

c e e a c e v e d e . Ţin, d e pi ldă, r ig la m e a d e c a l c u l d e a s u p r a o c h i l o r e i :

e a p r i v e ş t e o c l ipă o b i e c t u l n e c u n o s c u t , a p o i a m b e l e mî in i s e î n d r e a p t ă

s i m u l t a n spre e l . D e l a 0 ; 5(1), n u s e m a i c o n s t a t ă v r e o e z i t a r e : L u c i e n n e

î n c e a r c ă s ă a p u c e tot c e v e d e .

O b s . 89. — Şi la 0; 5(1), i n d e p e n d e n t de c împu l v i zua l , L u c i e n n e

d u c e i m e d i a t l a o c h i o b i e c t u l p e care-1 a p u c ă s a u c a r e i-a fost p u s î n

mîini. Ea s u g e a p o i ob iectu l , dar nu t o t d e a u n a . N u m a i în trei cazur i

d i n z e c e , în m e d i e , ea a supt î n a i n t e de a priv i . Afară de a c e a s t a , In

128

m o m e n t u l î n c a r e a d u c e o b i e c t u l î n d i r e c ţ i a c î m p u l u i v i z u a l , e a s e a ş ­

t e a p t ă s ă v a d ă c e v a ş i c a u t ă c u p r i v i r e a c h i a r î n a i n t e d e a v e d e a .

O b s . 90. — La 0; 5(1), L u c i e n n e p r i v e ş t e în d i r e c ţ i a m î i n i i pe c a r e

i-am reţ inut-o. D e pi ldă, e u î i s t r îng m î n a d r e a p t ă î n t i m p c e e a pri­

v e ş t e m î n a s t i n g ă : e a s e î n t o a r c e i m e d i a t î n p a r t e a b u n ă . P î n ă a c u m o

a s e m e n e a e x p e r i e n ţ ă d ă d e a r e z u l t a t e n e g a t i v e . D u p ă u n t i m p î i p u n î n

mîna s t î n g ă ( în afara c î m p u l u i v i z u a l ) u n o b i e c t v o l u m i n o s ( o p l o s c ă ) p e

c a r e î n c e a r c ă î n d a t ă s-o a p u c e , dar p e c a r e e u o reţ in. E a î ş i c a u t ă

i m e d i a t m î n a c u pr iv irea, d e ş i braţu l e i e s t e î n t i n s d e - a l u n g u l c o r p u l u i

şi-i e s t e g r e u as t fe l s ă - ş i v a d ă m î n a .

L a 0 ; 5(18), L u c i e n n e c o n f i r m ă a c e s t e u l t i m e ach iz i ţ i i : a p u c ă c e e a

c e v e d e , a d u c e o b i e c t u l î n fa ţa o c h i l o r a t u n c i c î n d 1-a a p u c a t î n a fara

c împu lu i v i z u a l ş i p r i v e ş t e î n d i r e c ţ i a mî in i i r e ţ i n u t e .

O b s . 91. — La 0; 3(11), în t i m p ce Laurent e s t e pe c a l e să t r a g ă

cearşafu l , c u v e r t u r a e t c . p e n t r u a l e s u g e ( e l c o n s a c r ă a c e s t u i e x e r c i ­

ţ iu o p a r t e a z i l e i , de c î n d ş t i e să a p u c e ) , eu î i p r e z i n t un p a c h e t de

tutun. î l i a i m e d i a t , fără a-şi p r i v i mîna. A c e e a ş i r e a c ţ i e cu o g u m ă .

L a 0 ; 3(12), e l a p u c ă î n a c e l e a ş i c o n d i ţ i i l a n ţ u l c e a s u l u i m e u , af lat l a

s t î n g a lu i ş i î n a fara t r a i e c t o r i e i î m p r e u n ă r i i mî in i lor. S e a r a , a c e e a ş i

r e a c ţ i e c u l a n ţ u l ş i c u u n r u l o u d e c a r t o n . L a 0 ; 3(13), e l a p u c ă i m e d i a t

o c u t i u ţ ă p e c a r e i -o înt ind. N u - ş i p r i v e ş t e m î i n i l e ş i n u î n c e a r c ă s ă l e

î m p r e u n e z e , c i î n t i n d e i m e d i a t m î n a d r e a p t ă s p r e c u t i u ţ ă . Cînd o a p u c ă ,

nu o s u g e , ci o e x a m i n e a z ă .

O b s . 92 . — D a r ş i la 0; 3(12), c înd î i p u n o c h e i e în mînă, în afara

c î m p u l u i v i zua l , e l o d u c e l a g u r ă ş i n u l a o c h i . D e m e n ţ i o n a t î n s ă c ă

e s t e foarte î n f o m e t a t ( n u m î n c a s e d e c i n c i ore ) . S e a r a , a c e e a ş i r e a c ţ i e

l a c u t i u ţ a p e c a r e o c u n o a ş t e , dar, c înd î i p u n l a n ţ u l d e c e a s î n mînă,

î l p r i v e ş t e î n a i n t e de a c ă u t a să-1 s u g ă .

A d o u a z i d i m i n e a ţ a , e l b a l a n s e a z ă un l a n ţ s u s p e n d a t p e n t r u a-şi

m i ş c a j u c ă r i a ( v e z i m a i d e p a r t e o b s . 98) . .11 a p u c ă fără să-1 p r i v e a s c ă ,

dar î n d o u ă rînduri î ş i p r i v e ş t e m î n a î n t i m p c e ţ i n e lanţu l . D e a s e m e ­

n e a , e l î ş i m o t o t o l e ş t e c e a r ş a f u l î n a i n t e d e a-1 s u g e ş i l a răs t impur i

p r i v e ş t e c e e a c e f a c e ( c u a m b e l e mî in i ) .

L a 0 ; 3(13), d e a s e m e n e a , î n t i m p c e ţ i n e î n m î n a s t î n g ă c u t i u ţ a p e

c a r e a a p u c a t - o ( v e z i o b s . 91) ş i mă p r i v e ş t e în faţă, î i s t recor , fără ca

e l să-ş i d e a s e a m a , l a n ţ u l m e u d e c e a s f ă c u t g h e m î n m î n a d r e a p t ă

( p e c a r e e l o ţ i n e î n t i n s ă d e - a l u n g u l c o r p u l u i său ) . M ă r e t r a g a p o i ş i

p r i v e s c pr in c a p o t a l e a g ă n u l u i . E l d u c e l a n ţ u l i m e d i a t î n fa ţa o c h i l o r

(ş i n u l a gură ) şi, ţ in înd î n c ă î n m î n a s t î n g ă cut iu ţa, p r i v e ş t e a l t e r n a t i v

c u t i u ţ a ş i lanţu l . La un m o m e n t dat, c u t i u ţ a î i s c a p ă d i n mîini. El o

g — Naşterea inteligenţei la copil 129

c a u t ă (fără s-o v a d ă ş i tot cu m î n a s t ingă) , a p o i o a t i n g e , dar nu r e u ­

ş e ş t e s-o d e g a j e z e d e c u t e l e c u v e r t u r i i . U r m e a z ă u n efort p r e l u n g i t ,

î n d a t ă c e r e u ş e ş t e s ă a p u c e cut iuţa, o d u c e î n fa ţa o c h i l o r .

Obs. 93. — La 0; 3(12), Laurent s t ă cu m î n a s t î n g ă î n t i n s ă . O reţ in î n afara c î m p u l u i v i zua l . E l p r i v e ş t e îndată . E x p e r i e n ţ a e ş u e a z ă c u m î n a dreaptă, dar c o p i l u l p a r e e n e r v a t . S e a r a , c î n d î i r e ţ i n m î n a dreaptă, e l o p r i v e ş t e d e d a t a a c e a s t a i m e d i a t .

Vedem în ce constau achiziţiile proprii etapei a cincea, care marchează triumful definitiv al apucării. Coordonarea dintre vedere şi apucare este acum suficientă pentru ca orice obiect care îi atrage privirea să dea loc la o mişcare de apucare chiar atunci cînd mîna nu este percepută în acelaşi cîmp vizual cu obiectul.

Cum se explică această din urmă coordonare? Ea poate fi concepută ca o simplă finalizare a efortului de asimilare re­ciprocă pe care l-au manifestat pînă acum schemele vizuale şi schemele manuale. încă în cursul etapei a doua, privirea caută să urmărească (şi deci să-şi asimileze) tot ce face mîna. în cursul etapei a treia, mîna caută la rîndul ei să re­producă acele mişcări pe care le priveşte ochiul, adică, aşa cum am văzut, să asimileze domeniul vizual schemelor ma­nuale, în cursul etapei a patra, această asimilare a vizualului la manual se extinde asupra apucării însăşi, cînd mîna apare în acelaşi cîmp de observare ca şi obiectul care urmează să fie apucat; aşadar, mîna pune stăpînire pe ceea ce priveşte ochiul, iar ochiul tinde să contemple ceea ce apucă mîna. în sfîrşit, în cursul etapei a cincea, asimilarea reciprocă este completă; tot ceea ce poate fi văzut poate fi, de asemenea, apucat şi tot ce poate fi apucat, poate fi, de asemenea, văzut. Este firesc ca mîna să caute să apuce tot ce priveşte ochiul, deoarece conduitele caracteristice etapei a patra l-au învă­ţat pe copil că acest lucru este posibil cînd mîna sa este percepută în acelaşi timp cu obiectul; comportamentul pro­priu etapei a cincea nu este în această privinţă decît o gene­ralizare a coordonărilor proprii etapei a patra. Cît despre tendinţa de a privi tot ce este apucat, merită a se menţiona că ea apare exact odată cu tendinţa complementară. Obser­vaţiile 85 şi 89 arată că la 0,- 6(3), Jacqueline, iar la 0; 5(1), Lucienne duc la ochi ceea ce apucă, chiar la data cînd ele

130

încep să apuce sistematic ceea ce văd. Pe lîngă aceasta, ele încearcă în aceeaşi zi să-şi privească mîna cînd ea este re­ţinută în afara cîmpului vizual (observaţiile 86 şi 90). Aceste lapte demonstrează suficient de clar în ce măsură coordona­rea vederii şi a apucării este o problemă de asimilare reci­procă şi nu de transfer asociativ simplu şi ireversibil.

în concluzie, realizarea apucării, deşi este mult mai com­plexă decît aceea a suptului şi a altor adaptări dobîndite elementare, confirmă ceea ce am văzut în legătură cu acestea din urmă. Orice adaptare este o echilibrare între o acomo­dare şi o asimilare complementare şi este ea însăşi corelati­vă cu o organizare internă şi externă a schemelor adaptative. In domeniul apucării, acomodarea mîinii la obiect este feno­menul care a reţinut în mod special atenţia autorilor: fiind un simplu reflex la început, ea implică ulterior o învăţare, în cursul căreia efectuarea mişcărilor mîinii şi opunerea po­licarului celorlalte degete se dezvoltă paralel cu coordonarea acestor mişcări în funcţie de supt şi în funcţie de caracterele tactile şi vizuale ale obiectului. Acest aspect al problemei este important mai ales dacă am lua în consideraţie elabo­rarea noţiunii de spaţiu. Cît despre asimilarea realului la schemele apucării, ea se dezvoltă în mod analog cu ceea ce am văzut în alte domenii. Copilul începe prin a-şi mişca mîna pentru a o mişca, prin a apuca pentru a apuca şi prin a ţine pentru a ţine, fără vreun interes pentru obiectele ca atare. Această asimilare pur funcţională sau reproducătoare (asimi­lare prin simplă repetiţie) se observă în cursul etapei reflexe şi al etapei a doua. Cum va trece subiectul de la acest interes pur funcţional (denotînd o asimilare elementară a realului la activitatea proprie), la interesul pentru obiectele apucate? Printr-un proces dublu de complicare a asimilării şi de coor­donare între schemele senzorio-motorii. în ceea ce priveşte asimilarea însăşi, ea se complică prin generalizare. La înce­put, sugarul se limitează să apuce obiectele nemişcate, care au o anumită consistenţă şi care intră în contact cu palma mîinii sale sau cu partea interioară a degetelor sale,- ulterior, prin repetarea însăşi a actului de apucare, el aplică aceleaşi scheme obiectelor cu consistenţe diverse, cărora le sînt pro­prii mişcări diverse şi pe care mîna le atinge în moduri diverse. Are loc deci o asimilare „generalizatoare" şi prin

9* 131

chiar acest fapt, constituirea de scheme diferenţiate, adică o asimilare „recognitivă". Dar manifestările acesteia din urmă sînt mai puţin clare în domeniul apucării decît în acela al vederii, al auzirii etc, deoarece apucarea este prea repede subordonată unor scopuri exterioare ei, cum sînt suptul sau vederea. Cu toate acestea, există o recunoaştere tactilă, ceea ce apare în mod evident cînd observăm că, pentru a apuca, de pildă, o batistă sau un creion, copilul procedează în mod diferit: de la primele contacte acomodarea diferă. Această diversificare a schemelor, în cursul căreia asimilarea gene­ralizatoare şi recognitivă are loc paralel cu dezvoltarea aco­modării, explică în parte felul cum interesul pentru obiectele apucate ia locul interesului pur funcţional. Dar ceea ce ex­plică obiectivarea progresivă a universului în relaţiile sale cu activitatea mîinilor este mai ales coordonarea apucării cu suptul şi cu vederea.

Cu aceasta ajungem la problema organizării schemelor apucării. Aceste scheme se organizează între ele prin faptul că se adaptează la lumea exterioară. Astfel, orice act de apucare presupune o totalitate organizată, în care intervin senzaţiile tactile şi kinestezice şi mişcările braţului, mîinii şi ale degetelor. Asemenea scheme constituie deci „structuri" de ansamblu, cu toate că au fost elaborate în cursul unei evoluţii lente şi pe baza unui număr de încercări, tatonări şi corectări. Dar aceste scheme se organizează mai ales în coordonare cu scheme de altă natură, principalele fiind acelea ale suptului şi ale vederii. Am văzut în ce constă această organizare: ea este o adaptare reciprocă a schemelor co­existente, fireşte cu acomodare reciprocă, dar totodată cu asimilare colaterală. Tot ceea ce este privit sau este supt tinde să fie apucat, iar tot ceea ce este apucat tinde să fie supt şi pe urmă privit. Or, această coordonare care încunu­nează dobîndirea apucării, marchează totodată un progres esenţial în obiectivare: cînd un obiect poate fi în acelaşi timp apucat şi supt sau chiar apucat, privit şi supt, concomi­tent, el se exteriorizează cu totul altfel în raport cu subiectul ca atunci cînd nu servea decît pentru a fi apucat. în acest din urmă caz, el constituie un „aliment" doar pentru funcţiu­nea însăşi, iar subiectul nu caută să-1 apuce decît din tre­buinţa de a apuca. De îndată ce există coordonare, obiectul

132

tinde să fie asimilat la mai multe scheme simultan: el dobîn-deşte astfel un ansamblu de semnificaţii şi, în consecinţă, o consistenţă care-i conferă un interes în sine.

§ 5. PRIMELE ADAPTĂRI DOBÎNDITE. CONCLUZII. — După ce am analizat amănunţit primele adaptări care se suprapun adaptărilor reflexe, se cere să tragem o concluzie generală care să ne poată călăuzi în continuare în studiul nostru asupra inteligenţei propriu-zise. într-adevăr, condui­tele pe care le-am descris în cursul paragrafelor precedente fac tranziţia dintre organic şi intelectual. Ele nu pot fi ca­lificate încă drept conduite inteligente, deoarece le lipseşte pentru aceasta intenţionalitatea (diferenţierea dintre mij­loace şi scopuri) şi mobilitatea, care permit adaptarea conti­nuă la noi circumstanţe. Dar unele coordonări intersenzo-riale, cum este coordonarea dintre apucare şi vedere, nu sînt departe de conexiunea inteligentă şi anunţă de pe acum foarte evident intenţionalitatea. Pe de altă parte, aceste adap­tări nu mai pot fi calificate ca pur organice, deoarece ele adaugă la reflexul simplu un element de acomodare şi de asimilare legat de experienţa subiectului. Este important deci să înţelegem prin ce anume comportamentele din acest al doilea stadiu pregătesc inteligenţa.

Formulată în limbaj curent, problema cu care sîntem con­fruntaţi aici este aceea a asociaţiei dobîndite sau a deprin­derii şi a rolului acestor mecanisme în geneza inteligenţei. Suptul degetului sau al limbii de către copil, urmărirea cu privirea a obiectelor care se deplasează, căutarea direcţiei din care vin sunetele, apucarea corpurilor pentru a le suge sau a le privi etc. sînt primele deprinderi care apar la fiinţa umană. Am descris amănuntele acestei apariţii. Dar se poate pune întrebarea generală: ce este deprinderea senzorio-mo-torie şi cum se constituie ea? Mai mult decît atît — şi tocmai în acest unic scop am studiat primele adaptări dobîndite — se poate pune întrebarea, în ce fel asociaţia obişnuită pre­găteşte inteligenţa şi care sînt raporturile dintre aceste două tipuri de comportament. Să începem cu acest al doilea punct.

în psihologie a existat totdeauna tendinţa de a reduce operaţiile active ale inteligenţei la mecanisme pasive ţinînd de asociaţie sau de deprindere. Reducerea nexului cauzal la

133

un fapt de obişnuinţă, a generalizării caracteristice a con­ceptului la aplicarea progresivă a schemelor deprinderii, a judecăţii la asociaţie etc. sînt punctele comune ale unei anu­mite psihologii inaugurate de Hume şi Bain. Noţiunea de reflex condiţionat, de care astăzi se face poate abuz, în­noieşte, fără îndoială, termenii problemei, dar aplicarea ei la psihologie se situează cu siguranţă în continuarea acestei tradiţii. — De asemenea, deprinderea a apărut dintotdeauna în ochii unora ca fiind contrariul inteligenţei: în timp ce in­teligenţa este invenţie activă, prima rămîne O' repetare pa­sivă; în timp ce inteligenţa este conştiinţă a problemei şi efort de înţelegere, deprinderea rămîne stigmatizată de in­conştienţă şi inerţie etc. Soluţia ce o vom da problemei in­teligenţei depinde deci în parte de aceea pe care o vom alege în domeniul deprinderii.

Or, cu riscul de a sacrifica precizia de dragul gustului simetriei, credem că soluţiile principale între care putem oscila cînd ne referim la relaţiile dintre deprindere şi inteli­genţă sînt în număr de cinci, ele fiind paralele cu cele cinci soluţii pe care le-am diferenţiat în Introducerea la lucrarea noastră, legate de structurile morfologico-reflexe şi de legă­turile lor cu inteligenţa. Să examinăm deci pe rînd aceste soluţii.

Cea dintîi constă în a admite că deprinderea este un fapt prim, din care ar deriva prin complicare progresivă însăşi inteligenţa. Aceasta este soluţia asociaţionistă şi doctrina reflexelor condiţionate, în măsura în care aceasta din urmă pretinde să fie un instrument de explicaţie generală în fiziolo­gie. S-a văzut (Introducere, § 3) cărei atitudini lamarckiene în biologia propriu-zisă corespunde această primă soluţie.

Soluţia a doua, legată de vitalismul în biologie şi de doc­trina „inteligenţei-facultăţi" în psihologie, constă în a con­sidera deprinderea ca fiind derivată prin automatizare din operaţii superioare, implicînd inteligenţa însăşi. Astfel, pen­tru Buytendijk, formarea deprinderilor în psihologia animală este ceva cu totul diferit de asociaţie: ,,Nu numai că feno­menele sînt mult mai complicate, dar vedem apărînd aici, în domeniul senzitivo-motor, fenomene care prezintă multă ana-

134

logie cu procesul superior al gîr^wdirii"1. După acest autor, ana­logia se sprijină pe faptul că , .centrul din care emană toate funcţiunile sufletului" . . . ,,est< » o cauză nematerială atît a activităţilor senzoriale, cît şi a (activităţilor) motorii ale psi­hismului animal"2.

Soluţiile a treia şi a p a t r a . ^ c a r e merg mînă în mînă cu preformismul şi mutaţi onismul în biologie şi-cu apriorismul şi pragmatismul din psihologie^ , se reduc la afirmaţia că de­prinderea este absolut sau re-—lativ independentă de inteli­genţă şi că, în anumite privin—^e, ea constituie chiar contra­riul. Fără ca acest punct de vr -dere să fie sistematic susţinut în ceea ce priveşte teoria dep««rrinderii ca atare, găsim nume­roase reflectări ale lui în consi_ -deraţiile asupra inteligenţei la unii autori a căror principală preocupare comună constă în sublinierea originalităţii actul—mui intelectual. Astfel, „Gestalt-theorie" (soluţia a treia) opum e în mod radical constituirea structurilor, proprie comprehe^^nsiunii, simplului automatism datorat deprinderii. Printre psf^Khologii francezi, H. Delacroix este şi el extrem de net: ,,De|- -aarte de a depinde în mod ne­cesar de deprindere, pare, din ipotrivă, că ea (generalizarea) este legată de puterea de a se elibera de deprindere... Ast­fel, chiar admiţînd importanţa deprinderii ca mijloc de gru­pare, orice generalizare îi rău îîne ireductibilă"3. La fel, cînd Claparede (soluţia a patra) ne=^ descrie inteligenţa ca o cău­tare care apare în împrejurărilT-^ cînd instinctul şi deprinderea eşuează, el opune parţial deprfi««nderea inteligenţei4.

în sfîrşit, se poate < - n n r e p < = > o a cincea soluţie: aceea de a considera formarea deprinde zorilor ca fiind datorate unei ac­tivităţi ale cărei analogii cu inr—îteligenţa sînt pur funcţionale, dar pe care o vom regăsi la pa inctul de pornire al operaţiilor intelectuale, cînd structuri coi •venabile îi vor permite să de­păşească structura ei iniţială. în măsura în care înţelegem opera atît de importantă a luf iK J. M. Baldwin, ni se pare că noţiunea de „reacţie circulară " este destinată tocmai să ex­prime existenţa acestui factor- activ, principiu al deprinderii şi în acelaşi timp sursă a unt .1 activităţi adaptative pe care inteligenţa o va continua cu ajutorul unor noi tehnici. în

1 B u y t e n d i j k , Psychologie d t - s a n i m a u x , trad. Bredo, P a y o t , p . 2 0 5 . * Ib idem, p. 2 9 0 — 2 9 1 . , ' D e l a c r o i x , î n D u m a s , T — r a i t e , e d . I , v o l . II, p . 135. 4 C l a p a r è d e , L'éducation fore— ctionelle, p p . 1 3 7 — 1 6 1 .

135

ceea ce ne priveşte, inspirîndu-ne dintr-o asemenea tradiţie, am interpretat geneza primelor deprinderi ale sugarului în termeni de asimilare şi acomodare active. Aceasta nu nv seamnă că activitatea adaptativă, în raport cu care deprin­derea nu este decît o automatizare, ar fi chiar inteligenţa: pentru aceasta îi lipsesc caracterele structurale (intenţiona­litatea, schemele mobile etc), a căror apariţie o vom descrie cînd ne vom referi la stadiul următor. Dar ea prezintă toate caracterele funcţionale ale inteligenţei şi aceasta se va naşte din activitatea adaptativă mai curînd printr-un progres re­flexiv şi o diferenţiere a raporturilor dintre subiect şi obiect, decît opunîndu-se pur şi simplu deprinderilor dobîndite.

După ce am enumerat aceste cinci soluţii, să încercăm a le examina în lumina faptelor stabilite mai sus. Aceasta va constitui pentru noi un prilej pentru a preciza sensul con­ceptelor generale de reflex condiţionat, transfer asociativ,

Ndeprindere şi reacţie circulară, la care ne-am referit fără a ] \e critica suficient şi, în sfîrşit, de a elabora în măsură mai (mare noţiunile de acomodare, asimilare şi organizare, care ne vor ^ervi în continuare la analiza inteligenţei însăşi.

Prima soluţie se reduce la a explica formarea deprinderi-l lor prin ipoteza dresajului sau a asociaţiei pasive. Sînt oare

faptele analizate în paragrafele 1—4 favorabile unei aseme­nea interpretări? Credem că nu. Nici noţiunea fiziologică de „reflex condiţionat", transpusă aidoma în psihologie, nici noţiunea de „transfer asociativ" nu par suficiente pentru a explica formarea primelor deprinderi descrise de noi.

în ceea ce priveşte reflexul condiţionat, este în afară de orice îndoială că această noţiune corespunde unor fenomene bine stabilite în fiziologie. Dar au oare aceste fenomene o suficientă importanţă chiar în acest domeniu pentru a deveni unicul suport al întregului edificiu al psihologiei, aşa cum pretind unii astăzi? în al doilea rînd, presupunînd că utilizăm aceste fapte fiziologice în psihologie, trebuie oare să le tra­ducem în limbajul asociaţiei, aşa cum cere noul asociaţio-nism născut din reflexologie, sau posedă ele o semnificaţie cu totul diferită? La prima dintre aceste două întrebări vom răspunde că reflexul condiţionat este deosebit de fragil şi instabil dacă nu este în permanenţă „întărit" de mediul exte-

136

rior. La întrebarea a doua vom răspunde că, în măsura în < are reflexul condiţionat este „întărit", el încetează să fie o simplă asociaţie pentru a se insera în schema mai com­plexă a legăturilor dintre trebuinţă şi satisfacere, deci a ra­porturilor de asimilare. Faptul că reflexul condiţionat este fragil, respectiv că rezultatele dresării se pierd cu repezi­ciune dacă noi dresaj e nu-1 întăresc neîncetat, a fost pus în lumină de fiziologi. De aceea ei au rămas mai prudenţi decît psihologii în folosirea acestei noţiuni. Pentru ca un reflex condiţionat să se stabilizeze, trebuie, într-adevăr, fie să în­ceteze de a fi condiţionat şi să se fixeze pe cale ereditară, fie să fie „întărit" de experienţa însăşi. Or, fixarea ereditară a reflexelor condiţionate, susţinută la început de Pavlov, care a renunţat ulterior la această afirmaţie, apoi de Mac Dougal, apare ca improbabilă şi am văzut în Introducerea noastră de ce. Rămîne deci doar stabilizarea datorită mediului însuşi, ceea ce ne readuce la psihologie.

Un reflex condiţionat poate fi stabilizat prin experienţă cînd semnalul care declanşează reflexul este urmat de o în­tărire, adică de o situaţie în care reflexul are ocazia de a funcţiona efectiv. Astfel, pentru a întări asociaţia dintre un sunet şi reflexul salivar, se dă periodic animalului hrană efectivă, care îi redă semnalului semnificaţia lui primă. La fel s-ar putea interpreta multe dintre observaţiile noastre în limbajul reflexelor condiţionate întărite prin experienţă. Cînd sugarul se pregăteşte să sugă îndată ce se află în bra­ţele mamei sale şi găseşte într-adevăr sînul; cînd el întoarce capul spre a urmări cu ochii un obiect în mişcare şi-1 regă­seşte într-adevăr; cînd el caută cu ochii persoana a cărei voce a auzit-o şi reuşeşte să-i descopere faţa; cînd vederea unui obiect excită mişcările sale de apucare şi reuşeşte ,în cele din urmă să-1 apuce e tc , se poate spune că reflexele de supt, de acomodare vizuală şi auditivă şi de apucare au fost condiţionate de semnale de ordin postural, vizual etc. şi că aceste reflexe condiţionate s-au stabilizat pentru că au fost întărite neîncetat datorită experienţei însăşi. Dar o asemenea manieră de a vorbi ar eluda problema principală: în ce mod experienţa întăreşte o asociaţie, cu alte cuvinte, care sînt condiţiile psihologice necesare pentru ca succesul să conso­lideze o conduită? Tocmai pentru a răspunde la această în-

137

trebare am invocat asimilarea şi acomodarea combinate şi tocmai de aceea limbajul reflexului condiţionat pur ni se pare nesatisfăcător.

într-adevăr, cînd un reflex condiţionat este întărit prin experienţă, el intră datorită chiar acestui fapt într-o schemă de ansamblu, adică încetează să fie izolat, pentru a deveni parte integrantă a unei totalităţi reale. El nu mai este decît un simplu termen în seria de acte care conduc la satisfacţie, şi tocmai această satisfacţie devine elementul esenţial. O serie de mişcări care duc la satisfacerea unei trebuinţe nu ar putea fi interpretată ca o juxtapunere de elemente aso­ciate: ea constituie un tot, adică termenii care o compun nu au semnificaţie decît în raport cu actul care îl ordonează şi cu succesul acestui act. Mîna copilului se întinde spre obiec­tele pe care le percepe vizual tocmai pentru că ele sînt asi­milate astfel actului de apucare, adică pentru faptul că au declanşat trebuinţa de a apuca şi permit ca ea să fie satis­făcută, şi nu pentru că s-a stabilit o asociaţie între o ima­gine vizuală şi reflexul apucării. Această din urmă asociaţie, considerată ca reflex condiţionat, nu este decît o abstracţie, un moment artificial decupat din serie, care presupune în aceeaşi măsură o trebuinţă iniţială şi o satisfacţie finală. Judecata a fost mult timp explicată prin asociaţia imaginilor sau a senzaţiilor. Astăzi se ştie că cea mai simplă asociaţie presupune de-acum o activitate care aparţine judecăţii. La fel, actul apucării obiectelor percepute vizual poate fi expli­cat printr-un lanţ de reflexe condiţionate, dar verigile nu se vor coordona niciodată decît în măsura în care un act unic de asimilare va conferi obiectului văzut semnificaţia unui obiect de apucat.

Ceea ce spunem despre reflexele condiţionate este cu atît mai acceptabil cu cît aceasta se adevereşte chiar în cazul re­flexelor simple. Se ştie în ce măsură studiul reflexelor a fost reînnoit prin frumoasele lucrări ale lui Sherrington. Ele au arătat că arcul reflex clasic este mai mult o abstracţie decît o realitate. Reflexele formează pe viu totalităţi organizate şi nu mecanisme juxtapuse. Potrivit concepţiei lui Graham Brown, un ritm de ansamblu precede întotdeauna diferenţie­rea în reflexe: „Reflexul nu explică ritmul. Pentru a înţelege reflexul trebuie să invocăm mai întîi chiar ritmul". Atît Herrick cît şi Coghill, studiind dezvoltarea embriologică a 138

reflexelor locomotorii la batracieni, vorbesc despre o reacţie locomotorie „totală", care se disociază ulterior în reflexe particulare1. Dacă toate acestea sînt adevărate în privinţa reflexelor în sine, cu atît mai mult trebuie ele admise în cazul reflexelor condiţionate. Să ne ferim deci de a face din reflexul condiţionat un nou element psihologic, prin ale că­rui combinaţii am reconstrui actele complexe, şi să aştep­tăm ca biologii să precizeze semnificaţia lui reală, decît să abuzăm de el pentru a explica aspectele cele mai elemen­tare şi în consecinţă cele mai obscure ale fenomenelor min­tale.

Pe scurt, acolo unde se poate vorbi de reflexe condiţio­nate care se stabilizează sub influenţa experienţei, constatăm totdeauna că o schemă de ansamblu organizează detaliile asociaţiilor. Dacă sugarul caută sînul cînd se află în poziţia de alăptat, dacă el urmăreşte cu ochii obiectele în mişcare, dacă tinde să privească persoanele a căror voce o aude, dacă apucă obiectele pe care le vede etc, aceasta se explică prin faptul că schemele suptului, ale vederii şi apucării şi-au asi­milat realităţi din ce în ce mai numeroase, conferindu-le chiar prin aceasta semnificaţii. Acomodarea şi asimilarea combinate, proprii fiecărei scheme, asigură utilitatea ei şi o coordonează cu alte scheme, iar actul global al asimilării şi acomodării, ca operaţii complementare, explică de ce re­laţiile de amănunt pe care le presupune schema sînt confir­mate de experienţă2.

Dar nu este oare aceasta o explicaţie pur verbală şi nu s-ar clarifica oare lucrurile dacă am substitui noţiunea mult mai clară în aparenţă de „transfer asociativ", noţiunilor de asimilare şi acomodare? Noţiunea de transfer asociativ este mai generală decît aceea de reflex condiţionat: este vorba de asocierea dintre un semnal şi o mişcare oarecare şi nu numai dintre un semnal şi un reflex. Astfel, vederea trep-

1 A s u p r a tuturor a c e s t o r p r o b l e m e , v e z i L a r g u i e r , Introduction ă la psychologie, p p . 1 2 6 — 1 3 8 .

2 A c e a s t ă s u b o r d o n a r e a r e f l e x e l o r c o n d i ţ i o n a t e to ta l i tă ţ i lor o r g a n i ­z a t e s a u s c h e m e l o r g l o b a l e d e a s i m i l a r e e s t e d e m o n s t r a t ă e x p e r i m e n t a l î n d o m e n i u l c o n d u i t e l o r c o n d i ţ i o n a t e m o t o r i i pr intr-o s e n e d e c e r c e t ă r i p e c a r e dl. A n d r 6 R e y , şe f d e lucrări l a Ins t i tu tu l nostru, l e d e s f ă ş o a r ă în p r e z e n t ş i a l e căror r e z u l t a t e u r m e a z ă să fie p u b l i c a t e în curînd.

139

telor este suficientă pentru a declanşa mişcările corespun­zătoare ale picioarelor la un subiect obişnuit să urce o scară etc. De aceea, prima dintre cele cinci soluţii expuse mai sus consideră transferul asociativ drept principiul de­prinderii. Potrivit acestei ipoteze, schemele noastre de asi­milare nu ar fi altceva decît ansambluri de transferuri aso­ciative, în timp ce după concepţia noastră, orice transfer aso­ciativ presupune o schemă de asimilare spre a se constitui. Să discutăm deci acest punct mai îndeaproape. Numai o asemenea discuţie ne va putea face să înţelegem adevărata natură a asimilării şi a acomodării senzorio-motorii.

Să distingem de la început cele două cazuri principale în care pare să intervină transferul asociativ: asociaţiile care se constituie în interiorul aceleiaşi scheme şi asociaţiile între scheme eterogene. Criteriul acestei distincţii este următorul, în cazul în care se asociază mişcări şi elemente senzoriale, care altminteri nu se mai prezintă în stare izolată, vom spune că avem de-a face cu o schemă unică. Dacă, dimpotrivă, miş­cările şi elementele senzoriale pot funcţiona în alte condiţii izolat, vom spune că avem de-a face cu o coordonare între scheme. De pildă, introducerea degetului în gură este o schemă unică şi nu o coordonare între schema suptului şi schemele manuale, deoarece la vîrsta la care copilul învaţă să-şi sugă degetul, el ştie, ce-i drept, să sugă şi alte lucruri în afară de degetul său, dar, în alte împrejurări, el nu ştie să îndeplinească cu ajutorul mîinii sale acţiunea pe care o execută punînd-o în gură (încă nu putem considera cu cer­titudine drept scheme independente puţinele mişcări sponta­ne ale mîinii pe care le-am consemnat la vîrsta de o lună-două, deoarece nu este sigur că ele constituie de-acum reac­ţii circulare, diferite de mişcările impulsive). în schimb, putem invoca ca exemplu de coordonare de scheme eterogene con­duita care constă în apucarea obiectelor văzute (la 4—5 luni), deoarece apucarea obiectelor independent de vedere consti­tuie încă de pe la patru luni o schemă autonomă, iar de la. o lună-două, obiectele sînt privite independent de apucarea lor. Vedem astfel deosebirea dintre cele două cazuri: în pri­mul, asociaţia apare ca elementul care constituie schema în­săşi, în timp ce în al doilea ea se adaugă schemelor existente.

140

Trebuie să discutăm deci separat noţiunea de transfer asocia­tiv într-un caz şi în altul.

în ceea ce priveşte primul caz, doctrina transferului aso-< iativ înseamnă de fapt că fiecare dintre schemele noastre s-a constituit datorită unei succesiuni de asociaţii indepen­dente. De pildă, deprinderea copilului de a-şi suge limba şi rlupă aceea policarul, de a căuta sînul cînd este aşezat în poziţia de supt s-ar datora următoarelor motive: deoarece unele senzaţii ale buzelor şi ale limbii au precedat cu regu­laritate mişcările acesteia, iar aceste mişcări au condus la senzaţii agreabile de supt, primele senzaţii (contactul limbii, al buzelor etc.) ar fi devenit un fel de semnal care declan­şează automat mişcările limbii şi care conduce la rezultatul dorit. La fel, dat fiind că unele senzaţii de supt în gol au pre­cedat în suficiente rînduri introducerea policarului în gură, iar această introducere a fost urmată de senzaţii plăcute provo­cate de suptul degetului, ar fi suficient ca copilul să sugă în gol sau să-şi termine masa pentru ca elementele senzoriale proprii acestei situaţii să servească drept semnal şi să de­clanşeze prin asociaţie aducerea policarului în gură. în sfîr-şit, dacă senzaţiile proprii poziţiei de supt declanşează cău­tarea sinului, aceasta se întîmplă pentru că ele ar fi asociate cu aceste mişcări în chip de semnal care le precede cu regu­laritate. La fel, în domeniul văzului, dacă privirea urmează obiectele, aceasta s-ar datora faptului că perceperea depla­sărilor iniţiale, după ce a precedat cu regularitate mişcările muşchilor ochiului, permiţînd acestuia să regăsească obiec­tul deplasat, ar deveni un semnal care comandă mişcările ochiului însuşi: ar exista un lanţ de transferuri asociative şi în actul de urmărire a obiectelor cu privirea. O asemenea interpretare se aplică tuturor conduitelor; nu există nici o schemă dintre cele pe care le-am citat, care să nu, poată fi concepută ca o combinaţie de transferuri asociative.

O asemenea tratare ni se pare însă mai mult comodă de­cît precisă. într-adevăr, interpretării asociaţioniste astfel în­noite i se pot aduce aceleaşi critici ca şi la adresa generali­zării reflexului condiţionat. în orice comportament care pare să rezulte dintr-un transfer asociativ, elementul esenţial nu este asociaţia însăşi, ci faptul că asociaţia duce la un rezultat favorabil sau nefavorabil: fără raportul sui generis care

141

există între acest rezultat şi subiectul însuşi, asociaţia nu s-ar consolida cîtuşi de puţin. Cînd mîna se retrage în pre­zenţa focului sau cînd piciorul se ridică în prezenţa unei trepte de scară, precizia acomodărilor senzorio-motorii care constituie aceste conduite depinde în întregime de semnifi­caţia pe care subiectul o atribuie focului sau scării: tocmai această legătură activă între subiect şi obiectele încărcate cu semnificaţii creează asociaţia, şi nu invers, nu asociaţia creează această relaţie. La fel, cînd copilul îşi suge limba şi policarul, cînd pus în poziţia de supt, el caută sînul, cînd urmăreşte cu ochii obiectele în mişcare etc, este clar că asemenea deprinderi presupun asociaţii reglate între ele­mente senzoriale şi mişcări, dar aceste transferuri asociative nu s-au putut constitui şi consolida decît datorită unei legă­turi fundamentale între activitatea subiectului (supt, vede­re etc.) şi obiectul senzorial înzestrat cu semnificaţii din pri­cina acestei activităţi. Se poate deci spune că după cum, în general, asociaţia de idei presupune judecata, dar nu o con­stituie, la fel transferul asociativ presupune o relaţie sui generis între act şi rezultatul lui, dar nu o constituie.

în ce constă această relaţie între act şi obiectivul său? Tocmai aici intervin noţiunile de asimilare, de acomodare şi de organizare, în afara cărora transferul asociativ pare să nu prezinte nici un sens. Punctul de plecare al oricărei activităţi individuale îl constituie, într-adevăr, unul sau mai multe re­flexe organizate ereditar: nu există deprinderi elementare care să nu se grefeze pe reflexe, adică pe o organizare exis­tentă, susceptibilă de acomodare la mediu şi de asimilare a mediului la propria sa funcţionare. Dar acolo unde începe o deprindere, adică unde încep să se constituie transferuri aso­ciative, se observă totdeauna acest raport de asimilare şi de acomodare combinate între activitatea reflexă a subiectului şi noul rezultat pe care deprinderea pe cale de a se naşte tinde să-1 obţină şi să-1 conserve. într-adevăr, numai rapor­tul dintre act şi rezultatul său permite stabilirea de transfe­ruri asociative. Dar un asemenea raport implică asimilarea, pentru că ceea ce constituie interesul şi semnificaţia noului rezultat urmărit de subiect este tocmai faptul că el poate fi asimilat activităţii reflexe pe care se grefează deprinderea în curs de formare: astfel, limba şi degetul sînt supte pentru

142

că ele servesc ca alimente pentru supt, obiectele sînt urmă­rite de ochi pentru că ele servesc drept hrană pentru pri­vire etc. Pe scurt, rezultatul actelor, singurul care le dă aces­tora direcţia şi „întăreşte" astfel transferurile asociative, sus­ţine prin schemele reflexelor iniţiale o relaţie funcţională de satisfacţie a trebuinţei, deci de asimilare. Afară de aceasta şi prin însuşi acest fapt, asimilarea de noi obiecte schemelor preformate de reflexe presupune o acomodare a acestor scheme la situaţia care este nouă. Astfel, pentru a suge limba şi policarul, copilul este nevoit ca în mişcările care consti­tuie schema ereditară a suptului să încorporeze mişcări noi, descoperite în cursul experienţei individuale: scoaterea lim­bii, ducerea mîinii la gură etc. Tocmai această încorporare de mişcări şi de elemente senzoriale în scheme care fuseseră constituite este denumită în limbajul asociaţionist reflex con­diţionat sau transfer asociativ. Numai că această acomo­dare este inseparabilă de asimilare şi, prin acest fapt, ea are un conţinut mult mai larg decît asociaţia: ea este o inserare de elemente senzorio-motorii noi într-o totalitate organizată, care constituie tocmai schema asimilării. Astfel, sugîndu-şi limba sau degetele, copilul încorporează senzaţiile noi pe care le încearcă în senzaţiile anterioare ale suptului (suptul la sîn etc.) — în acest caz este vorba de asimilare —• şi, în acelaşi timp, el inserează mişcările de scoatere a limbii sau de aducere a policarului în totalitatea organizată a mişcări­lor de supt, aceasta constituind acomodarea. Tocmai această extindere progresivă a schemei totale, care se îmbogăţeşte rămînînd mereu organizată, constituie acomodarea. Aşadar, nu avem de-a face aici cu o „asociaţie", ci cu o diferenţiere progresivă. Astfel, cînd copilul caută sînul, fiind pus în pozi­ţia de supt, nu putem spune pur şi simplu că atitudinile pro­prii acestei poziţii rămîn de-acum încolo asociate cu suptul; trebuie să spunem că schema globală a mişcărilor de supt şi-a încorporat aceste atitudini şi că ele formează din acest moment un tot cu schema însăşi. în rezumat, transferul aso­ciativ nu este decît un moment în mod artificial desprins din actul de acomodare, care se dezvoltă prin diferenţierea unei scheme anterioare şi prin încorporarea de elemente noi în această schemă şi nu prin asociere; mai mult decît atî't, această acomodare este inseparabilă de asimilare, deoarece ea presupune o schemă totală, iar această schemă nu func-

143

ţionează decît asimilîndu-şi noi realităţi. Această asimilare este singura capabilă să explice satisfacţia la care conduce actul şi care determină aşa-zisele „transferuri asociative".

Este deci iluzoriu să vorbim despre transfer asociativ în legătură cu asociaţiile care se produc în interiorul aceleiaşi scheme. Numai rezultatul unui act determină contextura lui, ceea ce se reduce la a spune, în limbaj asociaţionist, că sanc­ţiunea este necesară pentru a consolida dresarea şi a stabi­liza asociaţiile. Raportul dintre o activitate şi obiectivul ei este un raport indisociabil de asimilare a rezultatului obiec­tiv la această activitate şi de acomodare a activităţii la acest rezultat. De aici urmează în mod necesar că activitatea se desfăşoară prin scheme globale de organizare şi nu prin aso­ciaţii: într-adevăr, asimilarea nu numai că presupune aseme­nea scheme, dar şi reconstituie neîncetat unitatea lor.

Dacă trecem acum la cel de-al doilea caz posibil, respec­tiv la coordonarea dintre două scheme distincte, nu găsim nici aici transferuri asociative în stare pură. Cînd copilul îşi coordonează auzul cu vederea (şi caută să vadă ceea ce aude), sau apucarea cu suptul şi vederea e t c , nu se poate spune că există o simplă asociaţie între un semnal senzorial (acustic, vizual sau tactil) şi mişcările ochiului, ale gurii sau ale mîinii. într-adevăr, toate argumentele invocate mai sus în legătură cu schemele unice se aplică şi aici. Singura deo­sebire este că în cazul de faţă nu avem un raport de simplă asimilare şi acomodare între activitatea subiectului şi obiec­tul acestei activităţi, ci asimilare şi acomodare reciproce în­tre două scheme gata constituite. Nu există deci decît o deosebire de grad şi nu de calitate între coordonarea sche­melor şi constituţia lor internă.

în concluzie, prima soluţie nu poate explica faptele pe care le-am analizat în acest capitol şi aceasta pentru motive foarte asemănătoare cu acelea care împiedică lamarckismul simplu să explice variaţiile morfologico-reflexe ereditare şi care împiedică asociaţionismul să explice inteligenţa însăşi, în aceste trei domenii — reflexul, achiziţiile senzorio-motorii şi inteligenţa — primatul deprinderii sau al asociaţiei pasive conduce la nesocotirea factorului de organizare, respectiv de asimilare şi de acomodare combinate, care nu poate, fi redus la automatism. Deprinderea ca atare nu este desigur decît o

144

automatizare, dar pentru a se constitui ea presupunea acti­vitate care depăşeşte simpla asociaţie.

Astfel stînd lucrurile, să adoptăm oare soluţia a doua şi să considerăm împreună cu vitalismul sau intelectualismul spiritualist că orice deprindere este derivată din inteligenţa insăşi? Observaţiile de mai sus privind relaţiile complemen­tare de asimilare şi acomodare care unesc actul cu rezultatul său ne pot aminti argumentele domnului Buytendijk asupra finalităţii inteligente inerente oricărei activităţi care dă naş­tere la deprinderi, chiar şi la animal. Trebuie oare să tragem de aici concluzia că deprinderea presupune inteligenţă? In ceea ce ne priveşte, ne vom feri să mergem atît de departe. Intr-adevăr, pare incontestabil că formarea deprinderilor pre­cede orice activitate propriu-zis inteligentă. Putem compara funcţional, dar nu din punctul de vedere al structurii, con­duitele descrise în acest capitol cu acelea pe care le vom analiza mai jos ca fiind caracteristice începuturilor inteligen­ţei propriu-zise. în afară de aceasta, operaţiile de asimilare şi de acomodare nu necesită, după cum se pare, invocarea fi-nalismului sau a unor activităţi „imateriale". Numai făcînd concesii unui realism inutil pentru psihologie se deduce din faptul organizării psihologice ipoteza unei forţe speciale de organizare sau se proiectează în activitatea asimilatoare structura unei inteligenţe implicite. Realismul pseudo-psiho-logic a cărui victimă riscăm să devenim astfel provine doar din dubla iluzie a simţului filosofic comun, potrivit căruia pu­tem să sesizăm în noi înşine propria noastră activitate inte­lectuală ca dat al experienţei interne (de unde ideile de „ra­ţiune" sintetică, de energie spirituală etc. care sînt o prelun­gire a „Geist"-uiui sau a „sufletului" însuşi) şi potrivit căreia această activitate dată este din punct de vedere structural preformată încă din cele mai primitive stadii (de unde ideile de forţă vitală, de raţiune apiiorică e tc) . Semnificaţia pe care am vrea s-o atribuim noţiunilor de organizare, de asi­milare şi de acomodare este cu totul diferită. Acestea sînt procese funcţionale, şi nu forţe. Cu alte cuvinte, aceste func­ţionări se cristalizează în structuri succesive şi nu dau loc niciodată la o structură apriorică pe care subiectul s-o poată descoperi direct în el însuşi. Nimic nu este mai instructiv în această privinţă decît compararea tabloului primelor activi­tăţi infantile cu celebrele analize ale lui Mâine de Biran.

10 — Naşterea inteligenţei la copil 145

Fără îndoială, nici un autor nu a observat mai bine decît Mâine de Biran opoziţia dintre activitate şi asociaţii pasive în achiziţiile elementare ale individului. Vorbind de auz şi de voce, de vedere, de pipăit şi de apucare, ca şi de multe alte funcţii primordiale, Mâine de Biran revine neîncetat asupra factorilor de efort şi de motricitate activă care se opun pasivităţii „sensibilităţii afective", pentru a deduce imposibilitatea unei explicaţii asociaţioniste. în această pri­vinţă, noţiunile de asimilare şi de acomodare de care ne-am servit ar putea fi concepute ca ipoteze care nu fac decît să prelungească doctrina despre activitate a lui Mâine de Biran. Subzistă însă o dificultate, care după părerea noastră constă în următoarele: „efortul" lui Mâine de Biran, care se regăseşte la toate nivelurile activităţii psihologice şi explică „inteligenţa vie" a adultului care reflectează, ca şi consti­tuirea primelor deprinderi, este emanarea unui eu care se percepe direct în calitate de substanţă: este deci o „forţă" care rămîne identică sieşi în cursul istoriei sale şi care se opune forţelor mediului, pe care învaţă să le cunoască da­torită rezistenţei lor. Cu totul diferită este adaptarea activă, la care sîntem conduşi de analiza asimilării şi acomodării. Nici asimilarea, nici acomodarea nu sînt forţe care se pre­zintă ca atare în faţa conştiinţei şi care furnizează cu titlu de date imediate experienţa unui „eu" şi cea a unei lumi exterioare. Dimpotrivă, prin însuşi faptul că asimilarea şi acomodarea apar întotdeauna corelate, lumea exterioară şi eul nu sînt niciodată cunoscute independent una de cea­laltă: mediul este asimilat activităţii subiectului şi în ace­laşi timp această activitate se acomodează mediului. Cu alte cuvinte, noţiunile de lume fizică şi de eu interior se ela­borează printr-o construcţie progresivă, una în funcţie de cealaltă, iar procesele de asimilare şi de acomodare nu sînt decît instrumentele acestei construcţii, fără a reprezenta vreodată rezultatul însuşi. Cît despre acest rezultat, el este totdeauna relativ la construcţia ca atare şi de aceea nu există la nici un nivel vreo experienţă directă nici a eului, nici a lumii exterioare: nu există decît experienţe „interpre­tate", şi aceasta tocmai datorită dublului joc al asimilării şi al acomodării corelative. In rezumat, organizarea proprie devenirii intelectuale nu este o facultate care ar constitui inteligenţa însăşi, şi nici o forţă care ar constitui „eul": ea

146

nu este decît o funcţionare ale cărei cristalizări structurale succesive nu realizează niciodată inteligenţa ca atare. Cu atît mai mult nu este verosimil ca achiziţiile cele mai ele­mentare, respectiv primele deprinderi despre care discutăm în prezent, să derive din procesele intelectuale superioare, aşa cum ar pretinde-o spiritualismul.

Dar dacă deprinderea nu derivă pur şi simplu din inteli­genţă, nu se poate spune, după cum ar dori-o soluţiile a treia şi a patra, că ea nu are deloc sau aproape deloc legă­turi cu activitatea intelectuală. Dacă vom considera asocia­ţia şi deprinderea nu în forma lor automatizată, ci ca unele care se organizează, la nivelul la care le-am considerat in analiza faptelor, pare incontestabil că ele prezintă strînse analogii funcţionale cu inteligenţa. într-adevăr, lucrul acesta este valabil pentru deprindere, ca şi pentru imitaţie: forma ei automată nu este forma primitivă, iar forma ei primitivă presupune o activitate mai complexă decît formele evoluate, în cazul deprinderii, această activitate elementară nu este altceva decît aceea a organizărilor senzorîb-motorii, ale că­ror scheme funcţionează după chipul inteligenţei însăşi prin asimilări şi acomodări complementare. In cele ce urmează, vom vedea că există o serie întreagă de tranziţii între aceste scheme şi acelea ale inteligenţei. De aceea, în acest moment al expunerii este prea devreme ca să arătăm pentru ce teo­ria „Gestalt"-ului a exagerat opoziţia dintre structurile su­perioare şi comportamentul mai şovăielnic din stadiile ele­mentare şi de ce schema de asimilare trebuie concepută ca un sistem mai puţin rigid de legături decît un „Gestalt" şi implicînd el însuşi o activitate organizatoare a cărei simplă expresie este. Să amintim doar că scheme ca acelea ale sup­tului policarului sau al limbii, ale apucării obiectelor văzu­te, ale coordonării auzului şi vederii etc. nu apar niciodată ex abrupto, ci constituie încununarea unui larg efort de asimilări şi acomodări treptate. Acesta este efortul care anunţă inteligenţa însăşi. De aceea, cînd Delacroix ne spun>? că generalizarea intelectuală este într-un sens contrariul deprinderii, această afirmaţie este corectă pentru o deprin­dere constituită şi care degenerează în pasivitate, dar nu este certă în ceea ce priveşte asimilarea care se află la punctul iniţial al acestei deprinderi: există, după cum am

10* 147

văzut, o asimilare generalizatoare care funcţionează după chipul inteligenţei însăşi, printr-o succesiune de alegeri şi de corectări. Chiar tatonarea, pe care Claparede o consideră drept caracteristica inteligenţei în curs de naştere, nu este deci exclusă din formarea deprinderilor, ceea ce nu în­seamnă că acestea sînt de-acum inteligente, ci numai că există o activitate organizatoare continuă care leagă adap­tarea organică de adaptarea intelectuală prin intermediul celor mai elementare scheme senzorio-motorii.

Ne vom fixa deci la soluţia a cincea: asociaţia şi deprin­derea constituie automatizarea unei activităţi care pregăteşte sub raport funcţional inteligenţa, printr-o structură mai ele­mentară. Să încercăm să precizăm aceste afirmaţii şi să amintim în acest scop mai întîi caracterele generale ale sta­diului de care ne ocupăm, opunîndu-le caracterelor stadiului precedent cît şi caracterelor stadiului următor.

în ceea ce priveşte conduitele studiate în paragrafele 1—4, se poate spune în linii mari că ele constau în căutări care prelungesc activitatea reflexă şi sînt încă lipsite de intenţionalitate, dar care conduc la rezultate noi, descope­rirea lor fiind singurul lucru fortuit, în timp ce conservarea lor se datorează unui mecanism adaptat de asimilare şi aco­modare senzorio-motorii combinate. Aceste conduite conti­nuă deci conduitele primului stadiu prin aceea că trebuin­ţele legate de reflex (a suge, a privi, a asculta, a striga, a apuca etc.) sînt totdeauna singurul lor motor, fără să existe deocamdată trebuinţe legate de scopuri derivate şi amînate (a apuca pentru a arunca, pentru a balansa etc). Dar, spre deosebire de căutarea pur reflexă, căutarea proprie prezen­tului stadiu se desfăşoară prin tatonări care conduc la re­zultate noi. Spre deosebire de stadiul ulterior, aceste rezul­tate nu sînt urmărite intenţional. Ele sînt deci produsul hazardului, dar prezintă analogii cu conduitele inteligente, deoarece imediat după obţinerea rezultatului, aceste conduite tind să-1 conserve prin asimilare şi acomodare corelative.

Această conservare a rezultatelor interesante obţinute în-tîmplător este ceea ce Baldwin a denumit „reacţia circulară". Această noţiune de care ne-am servit chiar la descrierea faptelor defineşte exact, potrivit concepţiei noastre, poziţia stadiului prezent: reacţia circulară implică descoperirea şi conservarea noului, deosebindu-se în această privinţă de

148

reflexul pur, dar este anterioară intenţionalităţii şi prin aceasta precede inteligenţa însăşi. Numai că o asemenea noţiune cere să fie interpretată. Dacă ne-am limita, cum se procedează adesea, să explicăm repetarea prin „reacţia de oxces" şi prin impresia exercitată asupra sistemului nervos, am reveni la automatism pentru a explica ceea ce, dimpo­trivă, reprezintă prin excelenţă căutare activă. Dacă copilul tinde să regăsească un rezultat interesant, aceasta o face nu pentru că este drumul efortului minim, ci, dimpotrivă, pentru că acest rezultat este asimilat unei scheme anterioare şi că este vorba de acomodarea acestei scheme la rezultatul nou. Aşadar, „reacţia circulară" nu este decît o noţiune globală, care cuprinde în realitate două procese distincte. In concluzie, să încercăm să rezumăm ceea ce ştim despre aceste procese.

în primul rînd este acomodarea. Marea noutate a reacţiei circulare şi a deprinderii în comparaţie cu reflexul constă în faptul că acomodarea începe să se diferenţieze de asi­milare, într-adevăr, în cadrul reflexului, acomodarea se con­fundă cu asimilarea: exercitarea reflexului este în aGelaşi timp pură repetare (adică asimilarea obiectului la o schemă gata închegată) şi acomodare exactă la obiectul lui. Dim­potrivă, din momentul în care schema senzorio-motorie so aplică la situaţii noi şi se extinde astfel spre a cuprinde un domeniu mai larg, acomodarea şi asimilarea tind să se dife­renţieze. Să luăm ca exemplu suptul policarului. în cursul stadiului reflex, această conduită consta dintr-o simplă apli­care ocazională şi agitată a schemei suptului la un obiect nou, dar fără ca această împrejurare să transforme schema în altceva: noul obiect era asimilat vechii scheme şi această asimilare generalizatoare nu avea alt efect decît exersarea reflexului în general; cel mult, ea îi permitea să distingă pe viitor suptul la sîn de ceea ce diferă de acesta. în sta­diul prezent, dimpotrivă, aplicarea schemei suptului la un obiect nou, ca policarul sau limba, transformă schema în­săşi. Această transformare constituie o acomodare şi această acomodare se deosebeşte deci de pură asimilare. în general, contactul unei scheme oarecare cu o realitate nouă duce în stadiul actual la o conduită specială, situată între conduita reflexului şi aceea a inteligenţei: în reflex, noul este în

149"

întregime asimilat la vechi, iar acomodarea se confundă astfel cu asimilarea; în inteligenţă există un interes pentru noul ca atare, iar acomodarea este deci net diferenţiată de asimilare; în conduitele stadiului intermediar, noul nu inte­resează încă decît în măsura în care el poate fi asimilat vechiului, dar el începe să spargă vechile tipare, obligînd astfel la o acomodare în parte distinctă de asimilare.

Cum se produce deci această acomodare? Am văzut-o mai sus: nu prin asociaţie, ci prin diferenţierea unor scheme existente şi inserarea de noi elemente senzorio-motorii prin­tre cele care o constituie. într-adevăr, în cazul acomodării reflexe, o serie de scheme gata montate sînt date ereditar, iar funcţionarea lor asimilatoare reprezintă astfel o activi­tate efectivă de la începutul existenţei şi înainte de orice asociaţie. Cînd aceste scheme se diferenţiază prin acomo­dare, cu alte cuvinte în termeni fiziologici, cînd o legătură reflexă se subordonează unei legături corticale şi formează cu ea o totalitate nouă, nu se poate spune deci că o reacţie dată şi-a asociat pur şi simplu semnale sau mişcări noi: trebuie spus că o activitate deja organizată a fost de la început aplicată unor situaţii noi şi că elementele senzorio-motorii legate de aceste situaţii noi au fost înglobate în schema primitivă, diferenţiind-o astfel. Nu există o sub­ordonare a schemei reflexe la asociaţii noi şi nici o sub­ordonare inversă: avem de-a face cu continuitatea unei acti­vităţi unice cu diferenţiere şi integrare complementare.

Acomodarea presupune deci asimilarea aşa cum în inte­ligenţa reflexivă asociaţia empirică presupune judecata. Acest factor de asimilare funcţională constituie activitatea organizatoare şi totalizantă care asigură continuitatea dintre schema considerată înainte de acomodare şi aceeaşi schemă după inserarea elementelor noi datorate acestei acomodări. Ce este deci asimilarea?

Asimilarea este, în primul rînd, o asimilare pur funcţio­nală, adică repetare cumulativă şi asimilare a obiectului la funcţie: a suge pentru a suge, a privi pentru a privi etc. Ca atare, asimilarea psihologică nu face decît să extindă asimilarea funcţională organică şi nu cere o explicaţie spe­cială. Ulterior, pe măsură ce asimilarea obiectului la funcţie se extinde asupra unor obiecte din ce în ce mai diverse,

150

asimilarea devine „generalizatoare", adică (referindu-ne la stadiul prezent) se combină cu acomodări multiple. în sfîr-sit, prin însuşi faptul acestei diferenţieri, asimilarea devine ,,recognitivă", adică o percepţie de obiecte sau, mai precis, de tablouri senzoriale în funcţie de activităţi multiple con­tinuate de asimilarea generalizatoare. Avem de-a face aici cu un prim principiu de exteriorizare, care se combină cu exteriorizarea datorată coordonărilor dintre scheme etero­gene.

Pentru a preciza descrierea acestei asimilări, ne putem situa fie pe punctul de vedere al conştiinţei, fie pe acela al comportamentului. Ce poate fi conştiinţa copilului cînd este vorba de degetul pe care-1 suge, de obiectul pe care-1 pri­veşte, de acela pe care caută să-1 apuce după ce 1-a văzut, de sunetele pe care le emite etc? Stern1 admite că o impre­sie nu este individualizată decît dacă este legată de o miş­care resimţită ca ceva activ sau cel puţin ca fiind legată de contextul activităţii proprii. La prima vedere, s-ar putea să aducem obiecţii acestui mod de a considera atenţia unui sugar de două luni faţă de lucruri şi faţă de persoane (la 0; 1(28), Lucienne priveşte copacii de deasupra capului ei, rîde cînd cineva se agită în faţa ei etc) . Dar, pentru a privi este necesară acomodarea ochilor şi a capului, iar această acomodare este probabil resimţită ca o activitate reală într-o măsură mai mare de către sugar decît de noi: mimica lui denotă efortul neîncetat, încordarea, aşteptarea, satisfac­ţia sau decepţia etc. Afară de aceasta, percepţia se prelun­geşte în imitare, aşa cum vom vedea mai jos. Aşadar, admi­tem în întregime observaţia lui Stern2. Or, după cum ni se pare, de aici rezultă următoarele consideraţii, din punctul de vedere al stărilor de conştiinţă concomitente cu asimila­rea, în cursul stadiilor elementare ale conştiinţei, lucrurile sînt mult mai puţin sesizate în ele însele, decît la adult sau la copilul care vorbeşte. Nu există un deget, o mînă, o pan­glică pe care copilul tinde s-o apuce etc. Există un ansamblu

» W. S t e r n , Psychologie d e r f rühen Kindheit, e d . a IV-a, c a p . V I .

* D-na B ü h 1 e r (Kindheit und Jugend, e d . a III-a, p. 22) a d a u g ă că i n t e r e s u l c o p i l u l u i p e n t r u o s i t u a ţ i e c u l m i n e a z ă î n m o m e n t u l î n c a r e a c t i v i t a t e a p r o p r i e î n c e p e s ă î n v i n g ă d i f i cu l tăţ i l e .

151

de tablouri tactile, vizuale, gustative etc. care nu sînt con­template, ci acţionate, adică produse şi reproduse, impreg­nate, am putea spune, de trebuinţa de a fi întreţinute sau regăsite. Urmează de aici concluzia pe care trebuie s-o avem permanent prezentă în minte, pentru a evita eroarea asocia-ţionistă care reapare neîncetat sub înfăţişarea legii transfe­rului: obiectele noi care se prezintă în faţa conştiinţei nu au calităţi proprii şi izolabile. Fie că ele sînt imediat asimilate unei scheme existente — un lucru ce poate fi supt, privit, apucat etc. —, fie că sînt vagi, nebuloase, întrucît sînt ne­asimilabile, producînd în acest caz o insatisfacţie din care va rezulta, mai devreme sau mai tîrziu, o nouă diferenţiere a schemelor de asimilare.

Din punctul de vedere al conduitei, asimilarea se pre­zintă sub formă de cicluri de mişcări sau de acte care se antrenează unele pe altele şi se reînchid. Aceasta este clar în ceea ce priveşte reflexul ale cărui diverse forme de exer­citare le-am studiat. Aceasta este adevărat, de asemenea, pentru reacţia circulară: actul executat lasă un gol care, pentru a fi umplut, antrenează repetarea aceluiaşi act. Există deci o formă de ansamblu sau un ciclu de mişcări organi­zate, şi aceasta în măsura în care actul satisface o trebuinţă reală. Fiecare activitate formează un tot. Desigur, ansam­blul nu este de la început perfect: există tatonări în execu­tare şi tocmai în cursul acestor tatonări este uşor să diso­ciem momentele succesive spre a le descrie în termeni de transfer asociativ. Dar, aşa-zisul semnal care ar determina mişcările constituie mai degrabă un indiciu pentru o activi­tate care caută să se satisfacă decît un declic care declan­şează mişcări. Adevărata cauză a mişcării este trebuinţa, adică actul total de asimilare. Nu se poate spune deocamdată că mişcarea este intenţională: trebuinţa nu este, pentru mo­ment, altceva decît golul creat prin executarea precedentă a actului şi, la început, prin descoperirea fortuită a unui rezultat interesant, interesant prin faptul că este direct asi­milabil.

Pe scurt, îmbinarea dintre acomodare şi asimilare pre­supune ea însăşi o organizare. Există organizare în interio­rul fiecărei scheme de asimilare, deoarece (am amintit-o ceva mai înainte) fiecare constituie un tot real, care conferă fiecărui element o semnificaţie relativă la această totalitate.

152

Dar există mai ales organizare totală, respectiv coordonare i ntre schemele diverse de asimilare. Or, după cum am vă­zut, această coordonare nu se constituie altfel decît prin schemele simple, cu singura diferenţă că fiecare o înglo­bează pe cealaltă, într-o asimilare reciprocă. La punctul de plecare ne aflăm în prezenţa unor trebuinţe care se satisfac separat: copilul priveşte pentru a privi, apucă pentru a apuca etc. Mai tîrziu, apare o coordonare fortuită între o schemă şi alta (copilul priveşte din întîmplare mîna sa care apucă etc.) şi, în sfîrşit, fixarea. Cum se realizează această fixare? La prima vedere se pare că prin asociere: contactul mîinilor cu un obiect sau al unui obiect cu buzele pare să constituie un semnal care declanşează deplasarea obiectului spre buze şi suptul. Dar este posibilă şi mişcarea inversă: trebuinţa de a suge declanşează deplasarea mîinii spre gură otc. Posibilitatea celor două acţiuni complementare demon­strează în suficientă măsură că ele nu constituie decît unul şi acelaşi lucru. Cu atît mai mult stau lucrurile astfel cînd coordonarea schemelor este reciprocă, de pildă cînd copilul apucă ceea ce vede şi duce la ochi ceea ce apucă. Pe scurt, conjuncţia a două cicluri sau a două scheme trebuie să fie concepută ca un nou ansamblu închis asupra lui însuşi: nu există nici asociaţie între două grupuri de imagini, şi nici chiar asociaţie între două trebuinţe, ci formarea unei tre­buinţe noi şi organizarea trebuinţelor anterioare în funcţie de această nouă unitate.

Amintim că tocmai în acest moment asimilarea se obiec­tivează şi percepţia se exteriorizează: un tablou senzorial care se află la punctul de încrucişare a mai multor curente de asimilări este chiar prin aceasta consolidat şi proiectat într-un univers, unde începe să capete coerenţă.

în concluzie, vedem în ce măsură activitatea din acest stadiu, în care iau naştere primele deprinderi senzorio-motorii, este identică din punct de vedere funcţional cu aceea a inteligenţei, deosebindu-se însă de aceasta prin structură. Funcţional vorbind, acomodarea, asimilarea şi or­ganizarea primelor scheme dobîndite sînt în întregime com­parabile cu acelea ale schemelor mobile de care va face uz inteligenţa senzorio-motorie şi chiar cu acelea ale concep­telor şi relaţiilor de care se va folosi inteligenţa reflexivă.

153

Dar, din punct de vedere structural, primele reacţii circulare sînt lipsite de intenţionalitate. Atît timp cît acţiunea este pe de-a-ntregul determinată de tablourile senzoriale direct per­cepute, nu poate fi vorba de intenţionalitate. Chiar cînd co­pilul apucă un obiect pentru a-1 suge sau pentru a-1 privi, nu putem afirma că există conştiinţa unui scop: rezultatul acţiunii se contopeşte cu punctul ei de plecare prin însuşi faptul unităţii schemei de coordonare. De-abia odată cu apa­riţia schemelor secundare şi mobile, ca şi a reacţiilor amî-nate, scopul acţiunii, încetînd într-un fel să fie direct per­ceput, presupune o continuitate în căutare şi prin urmare un început de intenţionalitate. Dar, bineînţeles, există un şir întreg de gradaţii între aceste forme evoluate de activitate şi formele primitive de care am vorbit pînă acum.

P A R T E A A D O U A

ADAPTĂRILE SENZORIO-MOTORII INTENŢIONALE

Coordonarea vederii şi a apucării, pe care am studiat-o în capitolul II, inaugurează o serie nouă de conduite: adap­tările intenţionale. Din păcate, nimic nu este mai greu de definit decît intenţionalitatea. Să admitem oare, aşa cum se face adesea, că un act este intenţional cînd este determinat de reprezentare, spre deosebire de asociaţiile elementare în care actul este reglat de un stimul exterior? Dar dacă folo­sim termenul de reprezentare în sensul lui strict, nu va putea fi vorba de acte intenţionale înainte de limbaj, adică înainte de facultatea de a concepe realul cu ajutorul unor semne care ţin locul acţiunii. Or, inteligenţa precede lim­bajul şi orice act de inteligenţă senzorio-motorie presupune intenţia. Dacă, dimpotrivă, extindem termenul de reprezen­tare pînă la a îngloba în el orice conştiinţă de semnificaţii, intenţionalitatea va apărea odată cu cele mai simple aso­ciaţii şi aproape odată cu exerciţiul reflex. Să admitem oare că intenţionalitatea este legată de puterea de a evoca ima­gini şi că a căuta un fruct într-o cutie închisă, de pildă, este un act intenţional, fiind determinat de reprezentarea fruc­tului din cutie? Dar, aşa cum vom vedea, chiar acest gen de reprezentări prin imagini şi simboluri individuale apare, după toate probabilităţile, tîrziu: imaginea mintală este un produs al interiorizării actelor de inteligenţă şi nu este un dat anterior acestor acte. Aşa stînd lucrurile, nu ve-

156

i l r m decît un singur mijloc de a face distincţie între adap-i . i r c a intenţională şi simplele reacţii circulare proprii de­prinderii senzorio-motorii: acela de a invoca numărul de clemente intermediare care se interpun între stimulul actu­lui şi rezultatul lui. Cînd un copil de două luni îşi suge poli-i arul, nu putem vorbi de un act intenţional, deoarece coor­donarea mîinii şi a suptului este simplă şi directă: va fi ş u ­ii rient deci pentru copil să întreţină prin reacţie circulară mişcările reuşite care îi satisfac trebuinţa, pentru ca această conduită să devină deprindere. Dimpotrivă, cînd un copil de opt luni dă la o parte un obstacol pentru a ajunge la un obiectiv, se poate vorbi de intenţionalitate, deoarece tre­buinţa declanşată de stimulul actului (obiectul care urmează să fie apucat) nu este satisfăcută decît după o serie mai mult s a u mai puţin lungă d e acte intermediare (obstacolele d e îndepărtat). Intenţionalitatea se defineşte astfel prin con­ştiinţa dorinţei sau a direcţiei actului, această conştiinţă fiind ea însăşi în funcţie de numărul de acţiuni intermediare, impuse de actul principal. Intr-un sens, este vorba deci doar de o diferenţă de grad între adaptările elementare şi adap­tările intenţionale: actul intenţional nu este decît o totali­tate mai complexă, care subsumează valori secundare valo­rilor esenţiale, şi subordonează mişcări intermediare sau mijloace demersurilor principale care conferă acţiunii un scop. într-un alt sefas însă, intenţionalitatea implică o răs­turnare în datele conştiinţei: de-acum încolo apare o con­ştientizare recurentă a direcţiei imprimate acţiunii şi nu numai a rezultatului acesteia. Aceasta, deoarece conştiinţa se naşte din dezadaptare şi se desfăşoară astfel de la peri­ferie la centru.

în practică, putem admite — cu condiţia să ne amintim că această separare este artificială şi că toate tranziţiile leagă actele caracteristice stadiului al doilea de cele din stadiul al treilea, — că adaptarea intenţională începe de îndată ce co­pilul depăşeşte nivelul activităţilor corporale simple (suptul, ascultarea şi emiterea sunetelor, privirea şi apucarea) pentru a acţiona asupra lucrurilor şi a utiliza relaţiile dintre obiecte, într-adevăr, atît timp cît subiectul se limitează să sugă, să privească, să asculte, să apuce etc, el satisface mai mult sau mai puţin direct trebuinţele sale imediate, iar, dacă acţio­nează asupra obiectelor, o face doar pentru a-şi exersa pro-

157

priile sale funcţii. Desigur, într-un asemenea caz nu se poate vorbi de scopuri şi de mijloace: schemele care servesc drept mijloace se confundă cu acelea care conferă un scop acţiunii şi nu există loc pentru acea conştientizare sui generis care defineşte intenţionalitatea. Dimpotrivă, de îndată ce subiec­tul, aflîndu-se în posesia schemelor coordonate ale apucării, ale vederii e tc, le utilizează pentru a-şi asimila ansamblul universului său, multiplele combinaţii care i se oferă atunci (prin asimilare generalizatoare şi acomodare combinate) an­trenează ierarhii momentane de scopuri şi mijloace, cu alte cuvinte, există o conştientizare a direcţiei actului sau a in­tenţionalităţii lui.

Din punct de vedere teoretic, intenţionalitatea marchează deci extinderea totalităţilor şi a legăturilor dobîndite în cursul stadiului precedent şi — prin faptul extinderii lor — disocierea lor mai avansată în totalităţi reale şi totalităţi ideale, în relaţii de fapt şi relaţii de valoare. într-adevăr, din moment ce există intenţie, ne aflăm în prezenţa unui scop care trebuie atins şi a unor mijloace care urmează a fi folosite, deci în prezenţa unei conştientizări a valorilor (valoarea sau interesul actelor intermediare care servesc drept mijloace este subordonată valorii scopului), şi a idealului (actul care uimează să fie îndeplinit face parte dintr-o totalitate ideală sau scop în raport cu totalitatea reală a actelor deja orga­nizate). Vedem că, în acest fel, categoriile funcţionale refe­ritoare la funcţia de organizare încep de-acum încolo să se precizeze pornind de la schemele globale ale stadiului pre­cedent. Cît despre funcţiile de asimilare şi acomodare, adap­tarea intenţională antrenează, de asemenea, o diferenţiere mai pronunţată a categoriilor lor respective, luînd ca punct de plecare starea relativ nediferenţiată, caracteristică primelor stadii. După ce asimilarea s-a manifestat pînă acum în scheme aproape rigide (schemele senzorio-motorii ale sup­tului, ale apucării etc), ea va genera de-acum încolo scheme mai mobile, susceptibile de implicaţii variate şi în care vom găsi echivalentul funcţional al conceptelor calitative şi al relaţiilor cantitative proprii inteligenţei reflexive. Cît despre acomodare, îmbrăţişînd mai îndeaproape universul exterior, va explica raporturile spaţio-temporale, ca şi acelea de sub­stanţă şi cauzalitate, pînă acum învăluite în activitatea psiho-organică a subiectului.

158

Cu alte cuvinte, acum vom aborda problema inteligenţei pentru a o urmări în cursul stadiilor III—VI. Pînă acum ne-am menţinut dincoace de inteligenţa propriu-zisă. în cursul primului stadiu acest fapt era subînţeles, fiind vorba de reflexe pure. în stadiul al doilea, în pofida unor asemă­nări funcţionale, deprinderea nu putea fi identificată cu adaptarea inteligentă, tocmai pentru că le separă intenţiona­litatea. Nu este locul să precizăm această diferenţă structu­rală pe care numai analiza faptelor ne va permite s-o apro­fundam şi pe care o vom relua în partea concluzivă a acestui volum. Să spunem doar că succesiunea stadiilor pe care le-am desprins corespunde în linii mari schemei schiţate de dl. Claparede într-un articol remarcabil despre Inteligenţă, apărut în 19171. Pentru Claparede, inteligenţa este o adaptare la situaţii noi, în opoziţie cu reflexele şi cu asociaţiile obiş­nuite, care constituie şi ele adaptări, fie ereditare, fie dato­rate experienţei personale, dar oricum adaptări la situaţii care se repetă. Or, acele situaţii noi la care va trebui să se adapteze copilul se prezintă tocmai atunci cînd schemele obişnuite, elaborate în cursul stadiului al doilea, urmează să fie aplicate pentru prima dată mediului exterior în complexi­tatea lui.

Mai mult decît atît, printre actele intenţionale care consti­tuie inteligenţa, putem distinge două tipuri relativ opuse, co-respunzînd în linii mari la ceea ce Claparede numeşte inte­ligenţă empirică şi inteligenţă sistematică. Primul constă în operaţii controlate prin intermediul lucrurilor înseşi şi nu numai prin deducţie. Al doilea constă în operaţii controlate din interior prin conştiinţa relaţiilor şi marchează astfel începutul deducţiei. Vom considera primele dintre aceste conduite ca fiind caracteristice stadiilor III—V, iar apariţia grupului secund va constitui pentru noi criteriul unui al şa­selea stadiu.

Pe de altă parte, noţiunea de „inteligenţă empirică" ră-mîne oarecum vagă atîta timp cît în succesiunea faptelor nu se practică unele separări, nu pentru a face discontinuă o continuitate cît se poate de reală, ci pentru a permite analiza complicării progresive a conduitelor. De aceea, vom distinge

1 R e e d i t a t în Education fonctionelle.

159

trei stadii, situate între începuturile acţiunii asupra lucrurilor şi începuturile inteligenţei sistematice: stadiile III—V.

Stadiul al treilea, care apare odată cu apucarea obiecti­velor vizuale, este caracterizat de apariţia unei conduite ce este de-acum aproape intenţională în sensul indicat cu puţin înainte şi care anunţă de asemenea inteligenţa empirică, dar rămîne totuşi intermediară între asociaţia dobîndită, proprie stadiului al doilea, şi adevăratul act de inteligenţă. Aceasta este „reacţia circulară secundară", respectiv comportamentul care constă în a regăsi gesturile care au exercitat întâmplă­tor o acţiune interesantă asupra lucrurilor. într-adevăr, o asemenea conduită depăşeşte asociaţia dobîndită, în măsura în care o căutare cvasi intenţională este necesară pentru a reproduce mişcările executate pînă acum fortuit. Dar ea nu constituie încă nicidecum un act tipic de inteligenţă, de­oarece această căutare constă pur şi simplu în a regăsi ceea ce s-a mai făcut şi nu în a inventa ceva nou sau în a aplica ceea ce este cunoscut la împrejurări noi: „mijloacele" nu s-au diferenţiat încă deloc în acest caz de „scopuri", sau, cel pu­ţin, nu se diferenţiază decît după acţiune, atunci cînd actul se repetă.

Un al patrulea stadiu începe pe la opt-nouă luni şi con­tinuă pînă la sfîrşitul primului an. El se caracterizează prin apariţia anumitor conduite care se suprapun conduitelor pre­cedente şi a căror esenţă constă în „aplicarea mijloacelor cunoscute la situaţii noi". Asemenea conduite se deosebesc de cele precedente atît prin semnificaţia lor funcţională, cît şi prin mecanismul lor structural. Din punct de vedere func­ţional, ele corespund pentru prima dată pe deplin definiţiei curente a inteligenţei: adaptarea la noi împrejurări. Fiind dat un scop obişnuit, pentru moment contrariat de obstacole ne­prevăzute, se pune problema de a depăşi aceste dificultăţi. Procedeul cel mai simplu constă în a încerca diverse scheme cunoscute şi în a le ajusta scopului urmărit. în aceasta constau prezentele conduite. Din punct de vedere structural, ele con­stituie deci o combinaţie a schemelor între ele, de aşa natură ca unele să fie subordonate altora în chip de „mijloace". Urmează de aici două consecinţe: o mobilitate mai mare a schemelor şi o acomodare mai exactă la datele exterioare. Aşadar, dacă acest stadiu se cuvine să fie deosebit de cel precedent în ceea ce priveşte funcţionarea inteligenţei, cu

160

<itit mai mult acesta este valabil sub raportul structurii obiectelor, al spaţiului şi al cauzalităţii: el marchează începu­tul permanenţei lucrurilor, a „grupurilor" spaţiale „obiec­tive" şi a cauzalităţii spaţiale şi obiectivate.

La începutul celui de-al doilea an se anunţă un al cinci­lea stadiu, caracterizat prin primele experimentări reale. De dici, posibilitatea unei „descoperiri de noi mijloace prin ex­perimentare activă". Iau avînt conduitele instrumentale, iar inteligenţa empirică îşi atinge apogeul.

Abia după aceasta ansamblul de mai sus este încununat de comportamente a căror aplicare defineşte începuturile sta­diului al şaselea: „inventarea de noi mijloace prin combinare mintală".

11 — Naşterea Inteligenţei la copil

CAPITOLUL III

S T A D I U L AL TREILEA:

„REACŢIILE CIRCULARE SECUNDARE" ŞI „PROCEDEELE DESTINATE SĂ PRELUNGEASCĂ

SPECTACOLELE INTERESANTE"

De la simplul reflex pînă la inteligenţa cea mai sistema­tică, o aceeaşi funcţionare ne apare ca prelungindu-se de-a lungul tuturor stadiilor, stabilind astfel o continuitate com­pletă între structuri din ce în ce mai complexe. Dar această continuitate funcţională nu exclude cîtuşi de puţin o transfor­mare a structurilor, mergînd la rîndul ei mînă în mînă cu o adevărată răsturnare a perspectivelor în conştiinţa subiectu­lui, într-adevăr, la începutul evoluţiei intelectuale, întregul act este declanşat dintr-o dată şi de un stimul exterior, în timp ce iniţiativa individului constă doar în a-şi putea repro­duce acţiunea în prezenţa unor excitanţi analogi cu stimulul normal, sau prin simplă repetare în gol. La sfîrşitul evoluţiei, dimpotrivă, orice acţiune implică o organizare mobilă, cu nesfîrşite disociaţii şi regrupări, subiectul putînd astfel să-şi fixeze singur scopuri tot mai independente de ceea ce îi su­gerează mediul imediat.

Cum se efectuează această răsturnare? Datorită complicării progresive a schemelor: reînnoindu-şi neîncetat actele prin asimilarea reproducătoare şi generalizatoare, copilul depă­şeşte simplul exerciţiu reflex pentru a descoperi reacţia cir­culară şi a-şi constitui astfel primele deprinderi. Acest pro­ces este evident susceptibil de o extindere nelimitată. După ce subiectul îl aplică propriului său corp, el îl va folosi mai

162

devreme sau mai tîrziu pentru a se adapta la fenomenele ne­prevăzute ale lumii exterioare, de unde rezultă conduitele de explorare, de experimentare etc. Tot de aici rezultă apoi po­sibilitatea de a descompune şi de a recompune aceleaşi scheme: pe măsură ce schemele se aplică unor situaţii exte­rioare tot mai variate, subiectul este condus, într-adevăr, să disocieze elementele schemelor şi să le considere ca mijloace sau ca scopuri, regrupîndu-le totodată între ele în toate mo­durile. Tocmai această diferenţiere a mijloacelor şi a scopuri­lor eliberează intenţionalitatea şi răstoarnă astfel direcţia ac­tului: în loc să fie întoarsă spre trecut, adică spre repetare, acţiunea se îndreaptă spre noi combinaţii şi spre invenţia propriu-zisă.

Or, stadiul a cărui descriere o întreprindem acum face toc­mai tranziţia între conduitele de tipul întîi şi cele de tipul al doilea. într-adevăr, „reacţiile circulare secundare" nu fac decît să continue reacţiile circulare de care a fost vorba pînă acum, ele tind adică, esenţialmente, să se repete: după ce a reprodus rezultatele interesante descoperite întîmplător pe propriul lui corp, copilul caută mai devreme sau mai tîrziu să le menţină şi pe acelea pe care le obţine cînd acţiunea sa are ca obiect mediul exterior. Tocmai această trecere atît de simplă defi­neşte apariţia reacţiilor „secundare": se vede astfel destul de bine prin ce anume se înrudesc ele cu reacţiile „primare". Tre­buie să adăugăm însă imediat că pe măsură ce efortul de reproducere are în vedere rezultate mai îndepărtate de acelea ale activităţii reflexe, în aceeaşi măsură se precizează dife­renţierea între mijloace şi scopuri. Ca montaj ereditar, schema reflexă constituie o totalitate indisociabilă: repetarea, proprie „exersării reflexe", nu ar putea deci să repună ma­şina în funcţie decît acţionînd-o în întregime, fără distincţie între termenii tranzitorii şi termenii finali. în cazul primelor deprinderi organice (de pildă, suptul policarului), complexi­tatea schemei creşte, deoarece un element dobîndit este in­serat între gesturile reflexe: repetarea rezultatului interesant va implica deci o coordonare între termeni care nu sînt le-([aţi în mod necesar între ei. Dar cum îmbinarea lor, deşi dobîndită, era într-un fel impusă de conformaţia corpului şi sancţionată de o întărire a activităţii reflexe, copilului îi este incă uşor să regăsească prin simplă repetare rezultatul ob­ţinut, fără a distinge termenii tranzitorii şi termenul final al

163

actului. Dimpotrivă, de îndată ce rezultatul ce trebuie repro­dus ţine de mediul exterior, adică de obiecte independente (chiar dacă relaţiile dintre ele şi permanenţa lor îi mai sînt încă necunoscute copilului), efortul de a regăsi un gest în­cununat cu succes îl va conduce pe copil după obţinerea succesului să distingă în acţiunea sa termeni tranzitorii sau „mijloace" şi un termen final sau „scop". Din acest moment se va putea vorbi efectiv de „intenţionalitate" şi de o răs­turnare în conştientizarea actului. Dar această răsturnare nu va fi definitivă decît atunci cînd diverşi termeni vor fi di­sociaţi în suficientă măsură spre a se putea recombina între ei în diverse moduri, adică atunci cînd va exista posibilitatea de a aplica mijloacele cunoscute la scopuri noi, pe scurt, cînd va exista o coordonare între scheme (stadiul al IV-lea). „Reacţia circulară secundară" nu se află încă la acest nivel: ea tinde doar să reproducă orice rezultat interesant obţinut în legătură cu lumea exterioară, copilul neavînd deocamdată posibilitatea să disocieze sau să regrupeze între ele schemele astfel obţinute. Aşadar, scopul nu este fixat dinainte, ci sta­bilit de-abia în momentul repetării actului. Tocmai prin aceasta stadiul actual face tranziţia exactă între operaţiile preinteligente şi actele efectiv intenţionale: conduitele care-1 caracterizează mai ţin de repetare, fiindu-i totuşi superioare din punctul de vedere al complexităţii şi ţinînd încă de pe acum de coordonarea inteligentă, dar rămînînd inferioare sub raportul disocierii dintre mijloace şi scopuri.

După cum vom vedea în volumul al II-lea, acest caracter intermediar se va regăsi în toate conduitele proprii acestui stadiu, fie că este vorba de conţinutul inteligenţei sau de categoriile reale (obiect şi spaţiu, cauzalitate şi timp), fie că este vorba de forma ei (a cărei analiză o vom face în con­tinuare).

In ceea ce priveşte obiectul, de exemplu, în acest stadiu copilul ajunge la o conduită exact intermediară între con­duitele de nepermanenţă, proprie stadiilor inferioare, şi com­portamentele noi, referitoare la obiectele dispărute. într-ade­văr, pe de o parte, copilul ştie de-acum înainte să apuce obiectele pe care le vede, să aducă în faţa ochilor lucrurile pe care le apucă etc, iar această coordonare între vedere şi apucare marchează un progres remarcabil în consolidarea lumii exterioare: acţionînd asupra lucrurilor, el le consideră

164

drept rezistente şi permanente în măsura în care ele îi pre­lungesc acţiunea sau o contracarează. In schimb, în măsura în care obiectele ies din cîmpul percepţiei şi deci din cîmpul acţiunii directe a copilului, acesta nu mai reacţionează şi nu mai recurge la căutări active în vederea regăsirii lor, aşa cum va face în cursul stadiului următor. Aşadar, dacă există o permanenţă a obiectului, ea este încă legată de acţiunea în curs şi nu un dat în sine.

Cît despre spaţiu, acţiunile pe care copilul aflat în stadiul al III-lea le exercită asupra lucrurilor au drept efect con­stituirea unei percepţii de „grupuri", adică de sisteme de deplasări susceptibile de a reveni la punctul lor de plecare, în acest sens, conduitele din stadiul mai sus menţionat mar­chează un progres considerabil faţă de conduitele anterioare, asigurînd coordonarea diverselor spaţii practice între ele (spaţiile vizual, tactil, bucal etc). Dar „grupurile" astfel for­mate rămîn „subiective", deoarece dincolo de acţiunea ime­diată, copilul încă nu ţine seama de relaţiile spaţiale dintre obiecte. Cauzalitatea, la rîndul ei, capătă consistenţă tot în măsura în care copilul acţionează asupra mediului exterior,-de-acum încolo ea va uni anumite fenomene distincte cu ac­tele care corespund acestora. Dar tocmai pentru că schemele proprii acestui stadiu nu se disociază cîtuşi de puţin în ele­mentele lor, copilul ajunge doar la un sentiment confuz şi global al legăturii cauzale şi nu ştie nici să obiectiveze, nici să spaţializeze cauzalitatea.

Lucrurile stau astfel a îoitioii în cazul seriilor temporale care vor uni între ele diversele faze ale actului personal, dar nicidecum încă diversele evenimente date într-un mediu in­dependent de eu.

în rezumat, în cursul primelor două stadii, adică atît timp cît activitatea copilului constă în simple repetări fără inten­ţionalitate, universul nu este încă disociat de acţiunea pro­prie a copilului, iar categoriile rămîn subiective. Dimpotrivă, îndată ce schemele vor deveni susceptibile de descompuneri şi recombinări intenţionale, adică îndată ce e vorba de acti­vitate inteligentă propriu-zisă, conştiinţa relaţiilor, implicată astfel prin distincţia dintre mijloace şi scopuri, va antrena în mod necesar elaborarea unei lumi independente de eul copilului. Aşadar, şi din acest punct de vedere, al conţinutu­lui inteligenţei, stadiul al treilea marchează un punct de co-

165

titură: reacţiile ce-i sînt proprii rămân la jumătate de drum între universul solipsist al începuturilor şi universul obiectiv, propriu inteligenţei. Fără a fi indispensabile descrierii ulte­rioare a faptelor, asemenea consideraţii pun totuşi în lumină multe aspecte ale lor.

§ 1. „REACŢIILE CIRCULARE SECUNDARE". I. FAP­TELE ŞI ASIMILAREA REPRODUCĂTOARE. — Putem numi „primare" reacţiile circulare din stadiul al doilea. Caracterul lor specific constă în mişcări simple ale organelor (a suge, a privi, a apuca etc), adică în mişcări centrate asupra lor înseşi (cu sau fără coordonare între ele) şi nu destinate să întreţină un rezultat dat în mediul exterior. Astfel, copilul apucă pentru a apuca, pentru a suge sau pentru a privi, dar nu apucă încă pentru a balansa, pentru a freca sau pentru a reproduce sunetele auzite. De aceea, obiectele exterioare asupra cărora acţionează subiectul constituie un tot cu ac­ţiunea lui, şi cum această acţiune este simplă, mijloacele se confundă cu scopul însuşi. Dimpotrivă, în cazul reacţiilor circulare, pe care le vom numi „secundare" şi care sînt caracteristice stadiului actual, mişcările sînt centrate pe un rezultat produs în mediul exterior, iar acţiunea are drept unic scop întreţinerea acestui rezultat; prin acest fapt ea este mai complexă, mijloacele începînd să se diferenţieze de scop, cel puţin după declanşare.

Bineînţeles, între reacţiile circulare primare şi reacţiile secundare există numeroase momente intermediare. Prin con­venţie alegem drept criteriu al apariţiei reacţiilor secundare acţiunea exercitată asupra mediului exterior. Aşadar, dacă în linii mari, această apariţie se produce după realizarea de­finitivă a apucării, este totuşi posibil şi găsim şi mai înainte unele exemple ale acestui fenomen.

Iată mai întîi cîteva cazuri de reacţii circulare referitoare la mişcările pe care copilul le imprimă leagănului său şi obiectelor suspendate:

Obs. 94. — La 0; 3(5), L u c i e n n e î ş i s c u t u r ă c ă r u c i o r u l impr imînd p i c i o a r e l o r s a l e m i ş c ă r i v i o l e n t e ( le î n d o a i e ş i l e î n t i n d e e t c ) , c e e a c e f a c e s ă s e l e g e n e p ă p u ş i l e d e s to fă a t î rnate d e c a p o t ă . L u c i e n n e l e pri­v e ş t e surîzînd ş i r e î n c e p e i m e d i a t m i ş c ă r i l e . A c e s t e m i ş c ă r i s înt s i m p l e c o n c o m i t e n t e a l e bucur ie i ; a t u n c i c î n d s i m t e o m a r e p l ă c e r e , L u c i e n n e

166

n e x t e r i o r i z e a z ă printr-o r e a c ţ i e to ta lă , i n c l u z î n d ş i m i ş c ă r i l e p i c i o a r e ­l o r . Intrucî t e a a sur î s a d e s e a p ă p u ş i l o r s a l e , a a j u n s s ă l e p r o v o a c e ust fe l b a l a n s a r e a . S e p u n e î n s ă î n t r e b a r e a d a c ă e a î n t r e ţ i n e a c e a s t ă b a ­lansare printr-o r e a c ţ i e c i r c u l a r ă c o n ş t i e n t c o o r d o n a t ă , s a u c o m p o r t a ­m e n t u l e i s e e x p l i c ă pr in p l ă c e r e a c a r e r e n a ş t e n e î n c e t a t .

î n s e a r a a c e l e i a ş i z i le , î n t i m p c e L u c i e n n e e s t e l in i ş t i tă , e u i m p r i m Î n c e t i ş o r o m i ş c a r e d e l e g ă n a r e păpuş i lor . R e a c ţ i a d e d i m i n e a ţ ă s e d e ­c l a n ş e a z ă d i n n o u , dar rămîn p o s i b i l e a m b e l e in terpretăr i .

A d o u a z i d i m i n e a ţ a , d e c i la 0; 3(6), p r e z i n t c o p i l u l u i p ă p u ş i l e : L u c i e n n e s e p u n e î n d a t ă î n m i ş c a r e , azv î r l ind t o t o d a t ă d i n p i c i o a r e , dar d e d a t a a c e a s t a fără n ic i u n sur îs . I n t e r e s u l e i e s t e i n t e n s ş i s u s ţ i ­nut, a ş a înc î t p a r e să a i b ă l o c o r e a c ţ i e c i rcu lară i n t e n ţ i o n a l ă .

La 0; 3(8) o r e g ă s e s c pe L u c i e n n e b a l a n s î n d p r i n m i ş c ă r i l e e i pă­puş i le . D u p ă o oră, le i m p r i m eu o u ş o a r ă m i ş c a r e . L u c i e n n e le p r i v e ş t e , surîde, s e a g i t ă c î t e v a c l ipe, a p o i r e v i n e l a o c u p a ţ i a e i d e m a i î n a i n t e : îşi p r i v e ş t e mî in i le . O m i ş c a r e î n t î m p l ă t o a r e f a c e s ă s e l e g e n e p ă p u ­ş i le . L u c i e n n e l e p r i v e ş t e d in n o u ş i d e d a t a a c e a s t a î n c e p e s ă s e a g i t e în m o d r e g u l a t . Ea f i x e a z ă p ă p u ş i l e cu ochi i , s u r î d e s l a b ş i i m p r i m ă p i c i o a r e l o r s a l e m i ş c ă r i n e r v o a s e ş i b i n e p r o n u n ţ a t e . D e f i e c a r e d a t ă e s t e d i s t r a s ă d e m î i n i l e ei, c a r e t r e c pr in c î m p u l e i v i z u a l . E a l e e x a ­m i n e a z ă o c l ipă, a p o i r e v i n e la p ă p u ş i . A v e m de-a f a c e a c u m cu o r e a c ­ţ ie c i rcu lară e v i d e n t ă .

L a 0 ; 3(13), L u c i e n n e î ş i p r i v e ş t e mîna c u m a i m u l t ă c o o r d o n a r e c a d e o b i c e i ( v e z i o b s . 67). I n b u c u r i a e i d e a-şi v e d e a m î n a d e p l a s î n d u - s e î n c o a c e ş i - n c o l o î n t r e p e r n ă ş i fa ţa ei, s e a g i t ă î n fa ţa a c e s t e i m î i n i c a î n faţa p ă p u ş i l o r . A c e a s t ă r e a c ţ i e d e a g i t a ţ i e î i a m i n t e ş t e d e p ă p u ş i , p e c a r e l e p r i v e ş t e a p o i imediat , c a ş i c u m le-ar p r e v e d e a m i ş c a r e a . E a p r i v e ş t e t o t o d a t ă c a p o t a l e a g ă n u l u i , c a r e s e m i ş c ă ş i e a . C î t e o d a t ă pri­v i r e a î i o s c i l e a z ă î n t r e mînă, c a p o t ă ş i p ă p u ş i . A p o i a t e n ţ i a e s t e c a p ­tată d e păpuş i , p e c a r e î n c e p e s ă l e z g î l ţ î i e c u r e g u l a r i t a t e .

La 0; 3(16), î n d a t ă ce atîrn p ă p u ş i l e , ea le z g î l ţ î i e fără a sur îde, prin m i ş c ă r i ferme ş i r i tmice, l ă s î n d u n l u n g i n t e r v a l î n t r e f i e c a r e m i ş ­care, ca ş i c u m ar s t u d i a f e n o m e n u l . S u c c e s u l o f a c e t r e p t a t să sur îdă. D e d a t a a c e a s t a , r e a c ţ i a c i r c u l a r ă e s t e i n c o n t e s t a b i l ă . L a fel, l a 0 ; 3(24) . F a c a c e l e a ş i o b s e r v a ţ i i î n c u r s u l l u n i l o r u r m ă t o a r e p î n ă l a 0 ; 6 ( 1 0 ) ş i 0 ; 7(27) în faţa u n e i p a i a ţ e , la 0; 6(13) în f a ţ a u n e i p ă s ă r i de c e l u ­l o i d e t c .

O b s . 94 bis. — La 0; 3(9) L u c i e n n e se af lă în l e a g ă n fără p ă p u ş i l e

d e c a r e a fos t v o r b a m a i s u s . Impr im c a p o t e i l e a g ă n u l u i d o u ă s a u t re i

zguduir i , fără c a e a s ă m ă v a d ă . E a p r i v e ş t e f o a r t e i n t e r e s a t ă ş i s e r i ­

o a s ă ş i r e î n c e p e s ă z g î l ţ î i e m u l t t i m p c a p o t a pr in z g u d u i r i b r u ş t e ş i

167

e v i d e n t i n t e n ţ i o n a l e ; î n s e a r a a c e l e i a ş i z i l e o v ă d p e L u c i e n n e z g î l ţ î i n d '

s p o n t a n c a p o t a l e a g ă n u l u i . E a s u r î d e d e u n a s i n g u r ă l a v e d e r e a a c e s t u i

s p e c t a c o l .

A ş a d a r , e v o r b a a ic i d e s p r e s c h e m a d e s c r i s ă î n c u r s u l o b s e r v a ţ i e i

p r e c e d e n t e , dar a p l i c a t ă u n u i o b i e c t n o u . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e ş i î n zi­

l e l e u r m ă t o a r e .

La 0 ; 4(4), af l îndu-se într-un n o u căruc ior , ea f a c e m i ş c ă r i p u t e r n i c a

d i n şo ldur i p e n t r u a zgî l ţ î i c a p o t a . La 0; 4(13) , ea î ş i a g i t ă p i c i o a r e l e

c u r e p e z i c i u n e , pr i v ind f e s t o a n e l e c a r e at îrnă d e c a p o t a căruc ioru lu i .

D u p ă o pauză, î n d a t ă c e l e v e d e d in nou, r e î n c e p e . A c e e a ş i r e a c ţ i e

faţă d e c a p o t ă î n a n s a m b l u l e i . L a 0 ; 4(19) e a r e î n c e p e zg î l ţ î i e l i l e , e x a -

minînd cu d e - a m ă n u n t u l f i e c a r e p o r ţ i u n e a a c o p e r i ş u l u i . La 0; 4(21) ea

p r o c e d e a z ă l a fe l î n c ă r u c i o r u l d e p l i m b a r e (ş i n u î n c ă r u c i o r u l d e c a s ă ) ;

î ş i s t u d i a z ă c u c e a m a i m a r e a t e n ţ i e r e z u l t a t e l e m i ş c ă r i l o r . A c e l e a ş i

o b s e r v a ţ i i la 0; 5(5) e tc , p î n ă la 0; 7(20) ş i m a i t îrziu.

O b s . 95. — La 0; 4(27), L u c i e n n e s t ă î n t i n s ă în l e a g ă n u l ei. l i at îrn

o p ă p u ş ă d e a s u p r a p i c i o a r e l o r c a r e d e c l a n ş e a z ă i m e d i a t s c h e m a z g î l ţ î i e -

l i lor ( v e z i o b s e r v a ţ i i l e p r e c e d e n t e ) . D a r p i c i o a r e l e a t i n g d e l a p r i m a

m i ş c a r e p ă p u ş a ş i î i i m p r i m ă o m i ş c a r e v i o l e n t ă pe c a r e L u c i e n n e o

p r i v e ş t e cu înc întare . D u p ă a c e a s t a , î ş i p r i v e ş t e o c l i p ă p ic ioru l , a p o i

r e î n c e p e . N u e x i s t ă u n c o n t r o l v i z u a l a l p ic ioru lu i , d e o a r e c e m i ş c ă r i l e

s înt a c e l e a ş i ş i a t u n c i c î n d L u c i e n n e n u p r i v e ş t e d e c î t p ă p u ş a s a u c î n d

p u n p ă p u ş a d e a s u p r a c a p u l u i e i . In s c h i m b , c o n t r o l u l t a c t i l a l p i c i o r u l u i

e s t e e v i d e n t : d u p ă p r i m e l e zg î l ţ î ie l i , L u c i e n n e p r e z i n t ă m i ş c ă r i î n c e t e a l e

p ic ioru lu i , c a p e n t r u a a p u c a ş i e x p l o r a . D e pi ldă, d u p ă c e c a u t ă s ă l o ­

v e a s c ă p ă p u ş a c u p ic ioru l ş i d ă g r e ş , r e î n c e p e f o a r t e î n c e t p î n ă c e i zbu­

t e ş t e (fără a-şi v e d e a p i c i o a r e l e ) . D e a s e m e n e a , c î n d t r a g c u v e r t u r a p e s t e

f igura e i s a u c î n d o d i s t r a g u n m o m e n t î n a l t ă d i r e c ţ i e , L u c i e n n e n u

c o n t e n e ş t e n ic i o s e c u n d ă s ă l o v e a s c ă p ă p u ş a ş i să-ş i r e g l e z e m i ş c ă r i l e .

L a 0 ; 4(28), î n d a t ă c e L u c i e n n e v e d e p ă p u ş a , î n c e p e să-ş i m i ş t e pi­

c i o a r e l e . Cînd d e p l a s e z p ă p u ş a în d i r e c ţ i a f igurii ei, î ş i î n t e ţ e ş t e m i ş ­

căr i le , r e v e n i n d d e c i l a c o n d u i t e l e d e s c r i s e î n o b s e r v a ţ i i l e p r e c e d e n t e .

T o t astfe l , l a 0 ; 5(0), e a ş o v ă i e î n t r e r e a c ţ i a g l o b a l ă ş i m i ş c ă r i l e s p e c i ­

f ice a l e p i c i o a r e l o r , dar l a 0 ; 5(1) e a r e v i n e n u m a i l a u l t i m e l e e i m i ş ­

cări ş i p a r e ch iar să le r e g l e z e (fără a le v e d e a ) c î n d r id ic puţ in pă­

p u ş a . I m e d i a t d u p ă a c e a s t a , e a î n c e p e s ă t a t o n e z e p î n ă c e s i m t e c o n ­

tactu l d in tre p i c i o r u l e i g o l ş i p ă p u ş ă . A t u n c i î ş i i n t e n s i f i c ă m i ş c ă r i l e .

A c e e a ş i r e a c ţ i e l a 0 ; 5(7) ş i î n z i l e l e următoare .

La 0; 5(18), a ş e z p ă p u ş a la d i v e r s e înă l ţ imi, c î n d la s t înga, c î n d la

dreapta. L u c i e n n e î n c e a r c ă m a i întî i s-o a t i n g ă c u p i c i o a r e l e , a p o i r e u -

168

•ind, o p u n e în m i ş c a r e pr in z g î l ţ î i e l i l e e i . S c h e m a e s t e d e c i d e f i n i t i v

dob înd i tă ş i î n c e p e s ă s e d i f e r e n ţ i e z e pr in a c o m o d a r e l a d i v e r s e s i­

tuaţii.

O b s . 96. — La 0; 5(8), J a c q u e l i n e p r i v e ş t e o p ă p u ş ă a t î rnată de un

..nur î n t i n s î n t r e c a p o t a l e a g ă n u l u i ş i m i n e r u l a c e s t u i a . P ă p u ş a s e a f lă

c a m l a n i v e l u l p i c i o a r e l o r c o p i l u l u i . J a c q u e l i n e î ş i a g i t ă p i c i o a r e l e ş i

s f î r şeş te p r i n a l o v i p ă p u ş a , o b s e r v î n d i m e d i a t m i ş c ă r i l e a c e s t e i a . U r ­

m e a z ă o r e a c ţ i e c i r c u l a r ă c o m p a r a b i l ă c u c e a d e s c r i s ă î n o b s e r v a ţ i a

p r e c e d e n t ă , dar m a i p u ţ i n c o o r d o n a t ă , a v î n d î n v e d e r e î n t î r z i e r e a J a c -

(juel inei, c a r e s-a n ă s c u t i a r n a ş i s-a a n t r e n a t f i z i c e ş t e m a i p u ţ i n d e c î t

Luc ienne . P i c i o a r e l e s e ag i tă , m a i întî i î n a b s e n ţ a u n e i c o o r d o n ă r i c o n ­

ş t i e n t e , apoi, fără d o a r ş i p o a t e , pr in r e a c ţ i e c i r c u l a r ă : a c t i v i t a t e a p i c i o a ­

re lor e s t e , într-adevăr, d i n c e î n c e m a i o r d o n a t ă , î n t i m p c e J a c q u e l i n e

s tă c u o c h i i f ixaţ i l a p ă p u ş ă . P e d e a l t ă parte, c î n d i a u p ă ­

puşa, J a c q u e l i n e t r e c e la a l t e ocupaţ i i , iar c î n d o p u n la l o c d u p ă o

c l ipă, e a r e î n c e p e i m e d i a t să-ş i m i ş t e p i c i o a r e l e . S p r e d e o s e b i r e î n s ă

d e L u c i e n n e , J a c q u e l i n e n u î n ţ e l e g e n e c e s i t a t e a u n u i c o n t a c t î n t r e pi­

c i o a r e ş i p ă p u ş ă . E a s e l i m i t e a z ă s ă i a a c t d e l e g ă t u r a d i n t r e m i ş c a r e a

o b i e c t u l u i ş i a c t i v i t a t e a g l o b a l ă a c o r p u l u i e i . T o c m a i d e a c e e a , d e

î n d a t ă c e v e d e p ă p u ş a , e a s e p u n e î n s i t u a ţ i a d e m i ş c a r e t o t a l ă î n c a r e

a v ă z u t p ă p u ş a b a l a n s î n d u - s e : î ş i a g i t ă bra ţe le , t o r s u l ş i p i c i o a r e l e , în­

tr-o r e a c ţ i e g l o b a l ă , fără să a c o r d e o a t e n ţ i e s p e c i a l ă p i c i o a r e l o r . C o n -

tra-proba s e o b ţ i n e uşor . P l a s e z p ă p u ş a d e a s u p r a f iguri i J a c q u e l i n e i , î n

afara or icăru i c o n t a c t pos ib i l . J a c q u e l i n e î n c e p e să-ş i a g i t e b r a ţ e l e , tor­

sul ş i p i c i o a r e l e , e x a c t c a m a i î n a i n t e , p r i v i r e a f i indu-i î n d r e p t a t ă î n

a c e s t t i m p f ix ş i e x c l u s i v a s u p r a p ă p u ş i i (ş i n u a s u p r a p i c i o a r e l o r s a l e ) .

Aşadar, J a c q u e l i n e s t a b i l e ş t e o l e g ă t u r ă î n t r e m i ş c ă r i l e s a l e î n g e n e ­

ral ş i a c e l e a a l e o b i e c t u l u i ş i n u î n t r e p i c i o a r e l e e i ş i p ă p u ş ă . D e a s e ­

m e n e a n u o b s e r v n i c i u n c o n t r o l tact i l .

î n a c e s t caz, s-ar p u t e a o b i e c t a c ă J a c q u e l i n e n u s t a b i l e ş t e n i c i o

l e g ă t u r ă ş i c ă s e l i m i t e a z ă s ă - ş i m a n i f e s t e b u c u r i a v ă z î n d m i ş c ă r i l e p ă ­

puşi i, fără a l e atr ibui p r o p r i e i s a l e a c t i v i t ă ţ i . A ş a d a r , a g i t a ţ i a c o p i l u l u i

nu ar f i d e c î t o a t i t u d i n e c o n c o m i t e n t ă cu p l ă c e r e a ş i nu o r e a c ţ i e c ir­

cu lară î n d r e p t a t ă s p r e un r e z u l t a t o b i e c t i v . D a r fără a a v e a p r o b e în

a c e s t c a z part icular, p u t e m d e d u c e e x i s t e n ţ a u n e i l e g ă t u r i i n t e n ţ i o n a l e

prin a n a l o g i e c u o b s e r v a ţ i i l e p r e c e d e n t e ş i c u c e l e u r m ă t o a r e , î n c a r e

r e a c ţ i i l e m u l t m a i p r e c o c e a l e c o p i l u l u i n e - a u p e r m i s s ă e l i m i n ă m o r i c e

a l tă in terpretare .

169

Obs. 97. — De la j u m ă t a t e a lun i i a treia, Laurent a p r e z e n t a t re­

acţ i i d e p l ă c e r e pr i v ind j u c ă r i i l e a t î rnate d e c a p o t a l e a g ă n u l u i s ă u s a u

ch iar d e p l a f o n u l c a m e r e i e t c . E l g î n g u r e ş t e , s e î n c o r d e a z ă , l o v e ş t e

aeru l c u bra ţe le , î ş i a g i t ă p i c i o a r e l e e t c . î n a c e s t fel, a j u n g e s ă zgî l-

ţ î ie l e a g ă n u l , re lu înd t o t u l c u ş i mai m u l t sîrg. C u t o a t e a c e s t e a , n u s e

p o a t e v o r b i î n c ă d e r e a c ţ i a c i rcu lară; n u e x i s t ă o l e g ă t u r ă v i z i b i l ă în tre

m i ş c ă r i l e m e m b r e l o r lui ş i s p e c t a c o l u l pe care-1 p r i v e ş t e , c i d o a r o at i­

t u d i n e d e b u c u r i e ş i c h e l t u i a l ă d e e n e r g i e . L a 0 ; 2(17) o b s e r v c ă e l s e

o p r e ş t e s ă c o n t e m p l e m i ş c ă r i l e lu i c înd a c e s t e a d u c l a m i ş c a r e a j u c ă ­

riilor, fără a r e a l i z a că e l e s t e c e l c a r e o p r o v o a c ă . Cînd j u c ă r i i l e s în t

imob i le , e l r e î n c e p e a g i t a ţ i a ş i a ş a m a i d e p a r t e . î n s c h i m b , l a 0 ; 2(24)

fac u r m ă t o a r e a e x p e r i e n ţ ă , c a r e d e c l a n ş e a z ă u n î n c e p u t d e r e a c ţ i e cir­

c u l a r ă s e c u n d a r ă : î n t i m p c e Laurent î ş i l o v e ş t e p i e p t u l ş i d ă d i n mîini,

c a r e s înt î n f ă ş a t e ş i r e ţ i n u t e de c o r d o a n e f i x a t e de mîneTul l e a g ă n u l u i

( p e n t r u a-1 î m p i e d i c a să l e sugă ) , am a v u t i d e e a de a u t i l i za a c e a s t ă

s i t u a ţ i e ş i a m l e g a t c o r d o a n e l e d e g l o b u r i l e d e c e l u l o i d a t î rnate d e

c a p o t a l e a g ă n u l u i . în m o d f iresc, Laurent a zg î l ţ î i t în t împlător g l o ­

bur i le ş i l e - a pr iv i t d e î n d a t ă ( b o b i t e l e fâc înd z g o m o t î n i n t e r i o r u l g l o ­

burilor), iar o c h i i i s-au f ixat cu r e p e z i c i u n e pe j u c ă r i e . Intrucît zgî l-

ţ î i e l i l e s e r e p e t ă d in c e î n c e m a i f recvent , Laurent î n c e p e s ă s e în­

c o r d e z e , să-ş i a g i t e b r a ţ e l e ş i p i c i o a r e l e , p e s c u r t î n c e p e s ă v ă d e a s c ă

o p l ă c e r e d in c e î n c e m a i m a r e , c o n t i n u î n d ch iar pr in a c e a s t a s ă m e n ­

ţ ină r e z u l t a t u l care-1 i n t e r e s e a z ă . Totuş i , n i m i c n u n e p e r m i t e î n c ă s ă

v o r b i m de o r e a c ţ i e c i rcu lară s e c u n d a r ă : p o a t e f i v o r b a t o t de o s im­

p l ă a t i t u d i n e d e p l ă c e r e ş i n i c i d e c u m d e o l e g ă t u r ă c o n ş t i e n t ă .

A d o u a zi, la 0; 2(25) î i l e g din n o u m î n a d r e a p t ă de g l o b u r i l e de

ce lu lo id , l ă s î n d î n s ă c o r d o n u l m a i r e l a x a t , p e n t r u a d e t e r m i n a m i ş c ă r i

m a i a m p l e a l e braţulu i drept ş i a l im i ta e f e c t u l înt împlăr i i . M î n a s t î n g ă

e s t e l iberă. L a început , m i ş c ă r i l e b r a ţ e l o r n u s în t s u f i c i e n t d e a m p l e ,

iar j u c ă r i o a r a n u s e m i ş c ă . A p o i m i ş c ă r i l e d e v i n m a i largi, m a i o r d o ­

nate, iar j u c ă r i a t resa l tă per iod ic , î n t imp c e p r i v i r e a c o p i l u l u i e s t e în­

d r e p t a t ă a s u p r a a c e s t u i s p e c t a c o l . S e p a r e c ă s e p r o d u c e o c o o r d o n a r e

c o n ş t i e n t ă , dar c e l e d o u ă b r a ţ e s e a g i t ă î n e g a l ă m ă s u r ă ş i n u p u t e m

î n c ă s ă n e p r o n u n ţ ă m c u c e r t i t u d i n e d a c ă e s t e s a u n u v o r b a d e o s im­

p lă r e a c ţ i e d e p l ă c e r e . A d o u a z i s e o b s e r v ă a c e l e a ş i reacţ i i .

I n s c h i m b , l a 0 ; 2(27), c o o r d o n a r e a c o n ş t i e n t ă p a r e s ă s e p r e c i z e z e ,

d a t e fi ind u r m ă t o a r e l e patru m o t i v e : 1°. Laurent a f o s t u i m i t ş i s p e r i a t

de pr ima s c u t u r ă t u r ă a jucăr ie i , l a c a r e nu se a ş t e p t a . D u p ă c e a de a

d o u a s a u a t re ia zgî l ţ î ia lă, e l a î n c e p u t să-ş i b a l a n s e z e cu r e g u l a r i t a t e

170

i.i.iţul drept ( l e g a t de jucăr ie ) , s t îngu l rămînînd a p r o a p e n e m i ş c a t . Or,

I I (ui drept p u t e a f o a r t e b i n e s ă s e m i ş t e l iber, fără s ă z g î l ţ î i e jucăr i -

• ura, cordonu l f i ind s u f i c i e n t de r e l a x a t p e n t r u ca Laurent s ă - ş i s u g ă ,

• pilda, po l icaru l , fără s ă t r a g ă d e g l o b u r i l e d e c e l u l o i d . A ş a d a r , s e

I M r e c ă are l o c e f e c t i v b a l a n s a r e a i n t e n ţ i o n a l ă . 2 ° . Laurent c l i p e ş t e d i n

• h i cu a n t i c i p a ţ i e , i m e d i a t ce m î n a i se m i ş c ă ş i î n a i n t e de m i ş c a r e a

i m ă r i e i ca ş i c u m c o p i l u l ar şt i că are s-o zg î l ţ î ie . 3°. C înd L a u r e n t

I I n u n t ă t e m p o r a r l a j o c ş i î ş i î m p r e u n e a z ă p e n t r u o c l i p ă m î i n i l e , m î n a

d r e a p t ă ( l e g a t ă d e g l o b u r i ) r e i a s i n g u r ă m i ş c a r e a , î n t i m p c e s t î n g a

t . im îne n e m i ş c a t ă . 4 ° . Z g u d u i r i l e r i t m i c e p e c a r e L a u r e n t l e i m p r i m ă

i loburi lor d e n o t ă o a n u m i t ă a b i l i t a t e : m i ş c a r e a e s t e o r d o n a t ă ş i c o p i ­

lul t rebuie să-ş i î n t i n d ă într-o m ă s u r ă s u f i c i e n t ă braţu l î n a p o i , p e n t r u

>-a g l o b u r i l e de c e l u l o i d să f a c ă z g o m o t . — R e a c ţ i a d e c u r g e la fel în

z i l e l e următoare : braţu l drept l e g a t d e g l o b u l e ţ e e s t e î n c o n t i n u a r e m a i

u t i v decît s t îngul . D e a l t f e l , i n t e r e s u l e s t e t o t m a i m a r e , ş i L a u r e n t

îş i ag i lă braţu l drept î n d a t ă c e a u d e z g o m o t u l g l o b u r i l o r ( în t i m p c e

• •n f ixez cordonul ) , fără să a ş t e p t e să-1 p u n ă în m i ş c a r e î n t î m p l ă t o r .

La 0 ; 3(0), f ixez c o r d o n u l de d a t a a c e a s t a de b r a ţ u l s t îng, d u p ă

- a s e z i le d e e x p e r i e n ţ e c u braţu l drept. Pr ima zg î l ţ î i re e s t e d a t o r a t ă

întîmplării: e a p r o v o a c ă t e a m ă , c u r i o z i t a t e e t c . A p o i , i m e d i a t , a r e l o c

o r e a c ţ i e c i rcu lară c o o r d o n a t ă : d e d a t a a c e a s t a b r a ţ u l drept e s t e în­

tins ş i p u ţ i n mobi l , î n t i m p c e b r a ţ u l s t îng s e b a l a n s e a z ă . L a u r e n t a r e

i n s ă t o a t e p o s i b i l i t ă ţ i l e d e a f a c e a l t e m i ş c ă r i c u b r a ţ u l s t î n g î n l o c

, a zgî l ţ î ie g l o b u r i l e . E l n u c a u t ă î n s ă n i c i d e c u m să-ş i e l i b e r e z e m î n a

de şnur, iar p r i v i r e a î i e s t e a t e n t ă la r e z u l t a t u l m i ş c ă r i i . P u t e m v o r b i

d e c i de a c e a s t ă d a t ă cu c e r t i t u d i n e d e s p r e o r e a c ţ i e c i r c u l a r ă s e c u n ­

dară, deşi Laurent a b i a î n s ă p t ă m î n a u r m ă t o a r e v a î n v ă ţ a s ă - ş i c o o r ­

d o n e z e a p u c a r e a c u v e d e r e a . C o n s t a t ă r i l e m e l e s în t c u atît m a i c e r t e

< u cît la 0; 2(29) o b s e r v faptu l următor . Pun îndu-mi d e g e t u l m i j l o c i u

n i mîna lu i s t îngă, am i m p r i m a t braţu lu i s ă u o m i ş c a r e de d u - t e - v i n o ,

m a l o a g ă a c e l e i a p e c a r e o n e c e s i t ă d e c l a n ş a r e a g l o b u r i l o r . D e c î t e ori

întrerupeam, Laurent c o n t i n u a s i n g u r a c e a s t ă m i ş c a r e , d ir i j îndu-mi d e g e -

lul. Daci, o a s e m e n e a m i ş c a r e e s t e s u s c e p t i b i l ă d e c o o r d o n a r e i n t e n ­

ţ ională î n c ă d e l a a c e a s t ă v î rstă.

în sfîrşit, l a 0 ; 3(10), d u p ă ce Laurent a î n v ă ţ a t să a p u c e c e e a ce

\ e d e , î i p u n şnuru l l e g a t d e g lobur i d i rec t î n m î n a d r e a p t ă , în făşur în-

du-i-1 p u ţ i n pentru a-1 p u t e a a p u c a m a i b i n e . C î t e v a c l i p e n u s e în-

t împlă n imic, dar la p r i m a z g u d u i t u r ă d a t o r a t ă m i ş c ă r i l o r î n t î m p l ă t o a r e

d e mîinii, r e a c ţ i a e s t e i m e d i a t ă : Laurent t r e s a r e p r i v i n d j u c ă r i o a r a ,

171

apoi t r a g e v i o l e n t d e şnur n u m a i c u m i n a dreaptă, c a ş i c u m i-ar f i s imţ i t r e z i s t e n ţ a ş i e f e c t u l . J o c u l d u r e a z ă u n s fert d e oră, î n c a r e t i m p Lau-rent r îde c u h o h o t e . F e n o m e n u l e s t e c u atît m a i v iz ib i l , c u cît c o p i l u l t r e b u i e s ă - ş i în t indă d e s t u l d e m u l t braţu l ş i să-ş i d o z e z e efortul, ş n u ­rul fi ind r e l a x a t .

Obs. 98. — D u p ă c e l e de m a i s u s , la 0; 3(12), L a u r e n t e s t e s u p u s l a u r m ă t o a r e a e x p e r i e n ţ ă . L e g d e j u c ă r i o a r a f o r m a t ă d in g l o b u l e ţ e (at îr-n a t ă d e c a p o t a l e a g ă n u l u i ) l a n ţ u l c e a s u l u i m e u ' şi-1 l a s s ă at î rne v e r t i c a l î n fa ţa f igurii c o p i l u l u i p e n t r u a v e d e a d a c ă e l î l v a a p u c a ş i v a zg î l ţ î i ast fe l g l o b u r i l e d e c e l u l o i d . R e z u l t a t u l e s t e t o t a l n e g a t i v : c î n d î i p u n l a n ţ u l în mîini, p e n t r u ca să-1 s c u t u r e î n t î m p l ă t o r ş i să a u d ă z g o m o t u l , e l î ş i a g i t ă î n d a t ă mîna ( c a î n o b s e r v a ţ i a p r e c e d e n t ă ) , dar l a s ă să- i s c a p e : lanţul, n e î n ţ e l e g î n d că t r e b u i e să-1 a p u c e p e n t r u a zgî l ţ î i g l o b u r i l e . în s c h i m b , a d o u a zi, la 0; 3(13), e l d e s c o p e r ă p r o c e d e u l . La î n c e p u t , c î n d î i p u n l a n ţ u l î n m î n ă ( c e e a c e fac n u m a i p e n t r u a d e c l a n ş a e x p e r i e n ţ a , d e o a r e c e a c e s t ac t d e a p u c a r e t r e b u i e s ă s e p r o d u c ă or icum, m a i d e ­v r e m e s a u m a i tîrziu, ş i înt împlător) , Laurent î ş i a g i t ă mîna, a p o i l a s S lanţul, p r i v i n d î n a c e l a ş i t i m p g l o b u r i l e . A p o i f a c e l a în t împ lare m i ş c ă r i largi cu mîna, fapt c a r e zg î l t î ie l a n ţ u l (ş i j u c ă r i o a r a ) fără ca e l să-I a p u c e . D u p ă a c e e a , apucă, fără s ă p r i v e a s c ă , c e a r ş a f u l d i n fa ţa lu i ( d e ­sigur, p e n t r u a-1 s u g e , o c u p a ţ i e c a r e î i c o n s u m ă o p a r t e a z i le i ) , a p u -cînd în a c e l a ş i t i m p ş i lanţul, fără a-1 r e c u n o a ş t e . Lanţu l zg î l t î ie a t u n c i g l o b u r i l e ş i Laurent m a n i f e s t ă d in n o u i n t e r e s p e n t r u a c e s t s p e c t a c o l . Puţ in c î t e puţ in, Laurent a j u n g e s ă d i s c e a r n ă t a c t i l l a n ţ u l î n s u ş i . î l c a u t ă cu m î n a ş i î ndată ce î l l o v e ş t e cu p a r t e a e x t e r i o a r ă a d e g e t e l o r , l a s ă c e a r ş a f u l s a u s a c u l d e dormit, p e n t r u a r e ţ i n e n u m a i lanţu l . A t u n c i îş i b a l a n s e a z ă î n d a t ă braţul, p r i v i n d t o t m e r e u l a j u c ă r i o a r ă . S e p a r e d e c i că e l a î n ţ e l e s că c e e a ce z g î l t î i e g l o b u r i l e e s t e l a n ţ u l ş i nu m i ş - • c a r e a corpu lu i s ă u î n g e n e r a L L a u n m o m e n t dat î ş i p r i v e ş t e m î n a c a r e ţ ine lanţu l ; a p o i p r i v e ş t e l a n ţ u l d e s u s î n j o s .

I n s e a r a a c e l e i a ş i z i le , î n d a t ă c e a u d e z g o m o t u l g l o b u r i l o r ş i v e d e

lanţu l atîrnat, î n c e a r c ă să-1 a p u c e , fără să-ş i p r i v e a s c ă n ic i m î n a ş i

n ic i c a p ă t u l d e j o s a l l anţu lu i (nu p r i v e ş t e d e c î t j ucăr ioara ) . Lucrur i l e

s-au p e t r e c u t î n t o c m a i d u p ă c u m u r m e a z ă : p r i v i n d g lobur i l e , Laurent

a l ă s a t din m î n a dreaptă c e a r ş a f u l pe care-1 s u g e a (îl m e n ţ i n e în g u r ă

cu mîna s t î n g ă ) ş i a c ă u t a t lanţul , cu m î n a d r e a p t ă d e s c h i s ă ş i p o l i ­

carul o p u s ; î n d a t ă c e v i n e î n c o n t a c t c u lanţul , î l a p u c ă ş i î l zg î l t î i e .

D u p ă c î t e v a c l i p e d e e x e r c i ţ i u c u lanţul, r e î n c e p e să-ş i s u g ă d e g e t e l e .

Cînd î n s ă l a n ţ u l î i a t i n g e mîna, e l î ş i s c o a t e i m e d i a t m î n a d r e a p t ă d in

gură, a p u c ă l a n ţ u l şi-1 m i ş c ă f o a r t e încet , pr i v ind g l o b u r i l e ş i a ş t e p t î n d

e v i d e n t z g o m o t u l ; după c î t e v a s e c u n d e , î n t i m p u l c ă r o r a e l î n d e p ă r -

172

t f a z ă î n c o n t i n u a r e l a n ţ u l f o a r t e î n c e t , î l zg î l t î i e m u l t m a i t a r e ş i iz-

l iuţeşte. Rîde c u h o h o t e , g î n g u r e ş t e ş i b a l a n s e a z ă l a n ţ u l c u p u t e r e .

L a 0 j 3(14), Laurent p r i v e ş t e j u c ă r i o a r a î n m o m e n t u l î n c a r e e u

.itirn lanţul . R ă m î n e o c l i p ă în n e m i ş c a r e . î n c e a r c ă a p o i să a p u c e lan­

ţul (fără a-1 privi ), î l a t i n g e cu d o s u l mîini i , î l ia, dar c o n t i n u ă să pri­

v e a s c ă j u c ă r i a fără a-şi m i ş c a b r a ţ e l e . Zgî l t î ie a p o i î n c e t l anţu l , e x a -

minînd e f e c t u l p r o d u s . D u p ă a c e a s t a , î l zg î l t î i e d in c e î n c e m a i tare .

Sur îde ş i a r e o e x p r e s i e de înc în tare .

D u p ă c î t e v a c l i p e însă, Laurent l a s ă s ă s c a p e lanţu l , fără s ă - ş i d e a s e a m a . î ş i p ă s t r e a z ă m î n a s t î n g ă ( c u c a r e ţ i n e a l a n ţ u l ) î n c h i s ă ş i s t r î n s ă , î n t imp c e d r e a p t a e s t e d e s c h i s ă ş i n e m i ş c a t ă , ş i c o n t i n u ă s ă - ş i a g i t e braţu l st îng, c a ş i c u m a r ţ i n e lanţul, p r i v i n d j u c ă r i o a r a . E l c o n ­t i n u ă as t fe l c e l p u ţ i n c i n c i m i n u t e . D a c ă Laurent ş t i e s ă - ş i c o o r d o n e z e m i ş c ă r i l e de a p u c a r e ş i a g i t a r e a braţu lu i cu m i ş c a r e a j u c ă r i o a r e i , a c e a s t ă u l t i m ă o b s e r v a ţ i e a r a t ă cît d e p u ţ i n î n ţ e l e g e e l m e c a n i s m u l i i r e s t o r l egătur i .

î n z i l e l e u r m ă t o a r e , Laurent a p u c ă ş i zg î l t î i e l a n ţ u l î n d a t ă c e î l ntîrn ş i p u n e ast fe l î n m i ş c a r e g l o b u r i l e , dar n u p r i v e ş t e l a n ţ u l î n a i n t e d e a-1 a p u c a ; s e l i m i t e a z ă să-1 c a u t e c u m î n a ( d r e a p t ă s a u s t î n g ă , d e Ia c a z la c a z ) ş i să-1 a p u c e a t u n c i c înd î l a t i n g e . In s c h i m b , la 0 ; 3(18) , e l p r i v e ş t e m a i întî i g l o b u r i l e , a p o i lanţu l , p e c a r e î l a p u c ă d u p ă c e î l v e d e . A ş a d a r , lanţu l a c ă p ă t a t a s t f e l o s e m n i f i c a ţ i e v i z u a l ă ş i nu n u ­mai tac t i lă , c a p î n ă a c u m . D e - a c u m î n c o l o Laurent ş t i e c ă a c e s t o b ­s t a c o l v i z u a l e s t e t o t o d a t ă u n l u c r u c e p o a t e f i a p u c a t ş i u n m i j l o c d e a zgî l ţ î i j ucăr ioara . D o a r c ă a c e a s t ă c o o r d o n a r e t a c t i l o - v i z u a l ă re­fer i toare l a lanţ n u i m p l i c ă d e l o c î n ţ e l e g e r e a d e c ă t r e L a u r e n t a a m ă ­n u n t e l o r m e c a n i s m u l u i : e x i s t ă pur ş i s i m p l u o l e g ă t u r ă d e e f i c a c i t a t e în tre a p u c a r e a lanţu lu i , u r m a t ă d e a d a p t a r e a b r a ţ u l u i ş i m i ş c ă r i l e ju­căr ie i . C o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i ( v e z i m a i d e p a r t e o b s . 112) n e v a arăta, î n a d e v ă r , î n c e m ă s u r ă a c e a s t ă s c h e m ă r ă m î n e f e n o m e n i s t ă : l a n ţ u l n u e s t e c o n c e p u t c a o p r e l u n g i r e a jucăr ie i , c i d o a r c a u n l u c r u c e p o a t e f i a p u c a t ş i s c u t u r a t c î n d d o r e ş t i s ă v e z i ş i s ă auz i g l o b u r i l e î n m i ş ­c a r e .

Obs. 99. — D u p ă ce a d e s c o p e r i t as t fe l f o l o s i r e a l a n ţ u l u i a t î rnat

d e g lobur i , Laurent g e n e r a l i z e a z ă a c e a s t ă c o n d u i t ă , a p l i c î n d - o t u t u r o r

lucrur i lor c a r e at îrnă d e c a p o t a l e a g ă n u l u i s ă u .

D e pi ldă, l a 0 ; 3(23), e l a p u c ă şnuru l c a r e l e a g ă d e c a p o t ă o pă­

p u ş ă de c a u c i u c ş i o s c u t u r ă imed ia t . A c e s t g e s t , o s i m p l ă a s i m i l a r e

a ş n u r u l u i p e r c e p u t l a s c h e m a o b i ş n u i t ă , are î n m o d f i r e s c d r e p t e f e c t

zg î l ţ î i rea c a p o t e i ş i a jucăr i i lor s u s p e n d a t e d e e a . Laurent, c a r e n u

173

p a r e să se f i a ş t e p t a t l a a c e s t rezultat, î l p r i v e ş t e cu i n t e r e s t o t m a i mare, ş i t r a g e de şnur cu o v i g o a r e spor i tă, de d a t a a c e a s t a în m o d e v i d e n t p e n t r u a p r e l u n g i s p e c t a c o l u l . D u p ă o p a u z ă , zgî l ţ î i eu c a p o t a (d in s p a t e ) . Laurent c a u t ă cu p r i v i r e a şnurul, î l a p u c ă şi-1 zg î l ţ î ie . I se în t împlă d e a s e m e n e a s ă a p u c e ş i s ă s c u t u r e ch iar p ă p u ş a .

î n s e a r a a c e l e i a ş i z i l e : r e a c ţ i i i d e n t i c e . N o t e z c ă Laurent, c î n d t r a g e d e şnur, î l p r i v e ş t e d e s u s î n j o s : aşadar, e l s e a ş t e a p t ă l a re­z u l t a t u l a c t u l u i s ă u . El p r i v e ş t e şnuru l ş i î n a i n t e de a-1 apuca, dar nu î n t o t d e a u n a ; n u are n e v o i e d e a ş a c e v a , d e o a r e c e c u n o a ş t e s e m n i f i c a ţ i a v i z u a l ă a a c e s t u i o b i e c t ş i ş t i e să-ş i d i r i j eze braţu l pe c a l e k i n e s t e -z ică.

La 0; 4(3), e l t r a g e d u p ă v o i n ţ ă l a n ţ u l de c e a s s a u şnuru l p e n t r u a s c u t u r a g l o b u r i l e ş i a r e p r o d u c e z g o m o t u l b o b i t e l o r : i n t e n ţ i o n a l i t a t e a e s t e clară. La un m o m e n t dat, a g ă ţ de l a n ţ ş i de şnur un cuţ i t de tă­iat hîrt ie. Laurent t r a g e ş i s e a r a t ă foarte mirat, c o n s t a t î n d c ă e l m i ş c ă ş i c u ţ i t u l d e tă iat hîrt ie. R e î n c e p e c u i n t e r e s .

L a 0 ; 4(6), e l a p u c ă p ă p u ş a î n d a t ă c e v e d e cuţ i tu l d e t ă i a t h î r t ie s u s p e n d a t de şnur. în a c e e a ş i z î atîrn o j u c ă r i e n o u ă de m i j l o c u l ş n u ­rului ( în l o c u l cuţ i tu lu i de t ă i a t hîrt ie) . Laurent î n c e p e pr in a o zgî l­ţîi, pr iv ind-o, apo i dă d in mî in i în g o l şi, în sfîrşit, p u n e m î n a pe pă­p u ş a d e c a u c i u c p e c a r e o s c u t u r ă p r i v i n d jucăr ia . C o o r d o n a r e a e s t e e v i d e n t i n t e n ţ i o n a l ă .

L a 0 ; 4(30), Laurent, v ă z î n d p ă p u ş a l e g a t ă d e g l o b u l e t e l e d e p e c a p o t ă , î ş i î n d r e a p t ă p r i v i r e a i m e d i a t a s u p r a lor ş i s c u t u r ă p e u r m a n u m a i p ă p u ş a . A ş a d a r , e l a p u c ă p ă p u ş a c u s c o p u l e v i d e n t d e a zgî l ţ î i g l o b u l e t e l e .

L a 0 ; 5(25), a c e l e a ş i r e a c ţ i i c înd v e d e şnurul . P e d e altă parte, e s t e su f i c i ent ca eu să zgî l ţ î i c a p o t a (s t înd î n d ă r ă t u l l e a g ă n u l u i , fără a f i v ă ­zut), p e n t r u ca Laurent să c a u t e şnuru l ş i să-1 t r a g ă cu s c o p u l de a pre­l u n g i a c e a s t ă m i ş c a r e .

Obs. 100. — La 0; 7(16), J a c q u e l i n e p r e z i n t ă o r e a c ţ i e c i r c u l a r ă a n a -l o a g ă c e l e i d e l a o b s . 99, dar c u o înt î rz iere c a r e s e e x p l i c ă pr in c e l e trei lun i de deca la j ce o d e s p a r t de Laurent s u b raportu l apucăr i i ob i­e c t e l o r zăr i te . E a s e af lă î n p r e z e n ţ a u n e i p ă p u ş i s u s p e n d a t e d e ş n u r u l c a r e l e a g ă c a p o t a d e m i n e r u l l e a g ă n u l u i . A p u c î n d a c e a s t ă p ă p u ş ă , e a zg î l ţ î ie c a p o t a l e a g ă n u l u i . I m e d i a t o b s e r v ă a c e s t r e z u l t a t ş i r e î n c e p e -c e l puţ in d e d o u ă z e c i d e ori l a rînd, d in c e î n c e m a i v i o l e n t , î n t i m p c e p r i v e ş t e rîzînd c a p o t a p e c a r e - o z g u d u i e .

La 0; 7(23) J a c q u e l i n e p r i v e ş t e c a p o t a l e a g ă n u l u i pe c a r e eu o zgî l ţ î i de c î t e v a ori, fără a mă f a c e v ă z u t . î n d a t ă c e - a m terminat, ea a p u c ă ş i t r a g e o p r e l u n g i r e a şnurulu i at îrnată de l o c u l u n d e se g ă s e a

174

mai î n a i n t e p ă p u ş a . A ş a d a r , m i ş c a r e a m e a î i a m i n t e ş t e s c h e m a c u n o s ­c u t ă ş i ea t r a g e şnuru l în l o c u l ob işnu i t , fără a f i î n ţ e l e s în m o d n e ­c e s a r a m ă n u n t e l e m e c a n i s m u l u i . A c e e a ş i r e a c ţ i e , dar c o m p l e t s p o n t a n ă la 0; 8(8), 0; 8(9), la 0; 8(13), la 0; 8(16) e t c .

O b s . 100 bis. — La fel, la 0; 6(5), L u c i e n n e t r a g e o p ă p u ş ă a t î rnată

de c a p o t ă p e n t r u a o f a c e să se m i ş t e . Ea p r i v e ş t e c h i a r d i n a i n t e c a ­

pota, î n t i m p c e a p u c ă p ă p u ş a , d înd d o v a d ă as t fe l d e o p r e v i z i u n e c o ­

rectă. A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e la 0,- 6(10), la 0; 8(10) e t c .

O b s . 101. — în sfîrşit, t r e b u i e să c i t e z d o u ă a l t e p r o c e d e e de c a r e s - a u f o los i t J a c q u e l i n e , L u c i e n n e ş i L a u r e n t p e n t r u a s c u t u r a l e a g ă ­nul s a u o b i e c t e l e s u s p e n d a t e d e c a p o t ă . L a 0 ; 7(20), L u c i e n n e p r i v e ş t e c a p o t a ş i f u n d e l e c a r e at î rnă d e ea; are b r a ţ e l e î n t i n s e ş i u ş o r r i d i c a t e l a e g a l ă d i s t a n ţ ă d e f igura e i . î ş i d e s c h i d e ş i î n c h i d e m î i n i l e î n c e t , apo i d in c e î n c e m a i r e p e d e , c u m i ş c ă r i i n v o l u n t a r e a l e b r a ţ e l o r c a r e î n a c e s t fel s c u t u r ă u ş o r c a p o t a . A c u m L u c i e n n e r e p e t ă a c e s t a n s a m ­b lu d e m i ş c ă r i c u o v i t e z ă c r e s c î n d ă . A c e e a ş i r e a c ţ i e l a 0 ; 7 ( 2 7 ) e t c . O b s e r v a c e a s t ă c o n d u i t ă ş i l a 0 ; 10(27): e a îş i zg î l ţ î i e l e a g ă n u l d înd d i n mîini.

La 0; 8(5), L u c i e n n e dă d in c a p ( la tera l ) p e n t r u a-şi zg î l ţ î i c ă r u ­ciorul, c a p o t a , funde le , franjuri le e t c .

La fel, la 0 ; 8(19), J a c q u e l i n e î ş i z g u d u i e l e a g ă n u l b a l a n s î n d u - ş i braţe le . Ea a j u n g e ch iar să-ş i d i f e r e n ţ i e z e m i ş c ă r i l e , p e n t r u a p ă s t r a u n e l e r e z u l t a t e o b ţ i n u t e în t împlător : a g i t ă b r a ţ u l d r e p t în t r-un a n u m i t fel ( o b l i c faţă de t r u n c h i u l e i ) ş i zg î l ţ î i e t o t l e a g ă n u l p e n t r u a-1 f a c e s ă scîrţ î ie . I n c a z d e e ş e c , e a s e c o r e c t e a z ă ş i t a t o n e a z ă , p l a s î n d u - ş i b r a ţ e l e p e r p e n d i c u l a r p e trunchi , apo i d in c e î n c e m a i o b l i c , p î n ă c e i z b u t e ş t e . La 0; 11(16), ea zg î l ţ î ie la d i s t a n ţ ă ( la c a p ă t u l c ă r u c i o r u l u i său) un drăcuşor, b a l a n s î n d u - ş i braţul .

Laurent a d e s c o p e r i t î n c ă de la sf îrşitul lun i i a p a t r a a c e l e a ş i d o u ă reacţ i i c i rcu lare, c e e a c e d e m o n s t r e a z ă c a r a c t e r u l l o r g e n e r a l . A s t f e l , Ia 0 j 3(23), î l g ă s e s c rot indu-ş i s p o n t a n c a p u l ( m i ş c a r e l a t e r a l ă ) în faţa jucări i lor at îrnate, î n a i n t e de a a p u c a şnuru l p e n t r u a le s c u t u r a . De fapt, a c e a s t ă m i ş c a r e a c a p u l u i e r a s u f i c i e n t ă p e n t r u a z g u d u i u ş o r î n ­t r e g u l l e a g ă n .

Cît d e s p r e m i ş c ă r i l e braţului, e l e p r o v i n par ţ ia l d i n r e a c ţ i i l e î n ­v ă ţ a t e , d e s c r i s e la o b s e r v a ţ i i l e 97 ş i 98, dar, în parte , ş i d i n m i ş c ă r i l e corpu lu i întreg, p e c a r e c o p i l u l l e e x e c u t ă u n e o r i s p r e a,-şi zg î l ţ î i c ă ­ruciorul . La 0; 3(25), de e x e m p l u , ş i la 0; 4(6), e l î n c e p e p r i n a se m i ş c a c u t o t c o r p u l î n p r e z e n ţ a o b i e c t e l o r s u s p e n d a t e , a p o i a g i t ă bra­ţul drept în g o l . R e a c ţ i a s-a g e n e r a l i z a t în z i l e l e u r m ă t o a r e .

175

Iată acum cîteva observaţii asupra reacţiilor circulare se­cundare referitoare la obiecte, în general nesuspendate, pe care copilul le apucă spre a le pune în mişcare, a le balansa, a le scutura, a le freca unele de altele, pentru a le face să sune etc.

O b s . 102. — E x e m p l u l c e l m a i s i m p l u e s t e , fără îndo ia lă , a c e l a a l o b i e c t e l o r p e c a r e c o p i l u l l e a g i t ă pur ş i s i m p l u î n d a t ă c e l e a p u c ă . D i n a c e a s t ă s c h e m ă e l e m e n t a r ă a p r o a p e „pr imară" d e r i v ă i m e d i a t s c h e ­m a u r m ă t o a r e : e s t e su f i c i ent c a o b i e c t e l e zg î l ţ î i te s ă p r o d u c ă u n s u ­n e t p e n t r u c a c o p i l u l s ă î n c e r c e să-1 r e p r o d u c ă .

î n c ă de la 0; 2(26), Laurent, în a căru i m î n ă d r e a p t ă am p u s mi­n e r u l u n e i j u c ă r i o a r e cu b o b i t e înăuntru, o s c u t u r ă d in înt împlare, a u d e z g o m o t u l ş i r îde, m u l ţ u m i t d e a c e s t rezul tat . E l n u v e d e î n s ă j u c ă r i o a r a ş i-ş i î n d r e a p t ă p r i v i r e a s p r e capotă , î n d i r e c ţ i a d e u n d e d e o b i c e i pro­v i n e u n as t fe l d e sunet . Cînd, î n sfîrşit, v e d e jucăr ioara, e l n u î n ţ e l e g e c ă a c e s t a e s t e o b i e c t u l c a r e s u n ă ş i n i c i faptu l c ă e l e s t e c e l care-1 p u n e î n m i ş c a r e . A c e a s t a nu-1 î m p i e d i c ă să-ş i c o n t i n u e a c t i v i t a t e a .

La 0; 3(6), a d i c ă în c u r s u l e t a p e i a p a t r a a apucăr i i , el ia în mî in i j ucăr ioara, d u p ă ce ş i-a v ă z u t mîna în a c e l a ş i c î m p v i zua l , a p o i o d u c e l a gură. D a r s u n e t u l as t fe l p r o v o c a t t r e z e ş t e s c h e m a j u c ă r i o a r e i s u s p e n d a t e . Laurent î ş i a g i t ă t o t corpu l , î n s p e c i a l b r a ţ u l ş i s f î r ş e ş t e pr in a-şi m i ş c a n u m a i braţul, m i r a t ş i î n t r u c î t v a n e l i n i ş t i t de z g o m o t u l c a r e c r e ş t e .

In sfîrşit, de la 0 ; 3(15), a d i c ă î n c e p î n d cu a c t u a l u l s tad iu, e s t e s u f i c i e n t c a L a u r e n t s ă a p u c e u n o b i e c t p e n t r u c a să-1 a g i t e î n aer ş i e s t e su f i c i ent s ă z ă r e a s c ă globui letul c u m î n e r p e n t r u c a să-1 î n h a ţ e ş i să-1 a g i t e î n m o d a d e c v a t . Ul ter ior , r e a c ţ i a s e c o m p l i c ă pr in faptu l c ă Laurent î n c e a r c ă s ă l o v e a s c ă g l o b u l e ţ u l c u o mînă, ţinîndu-1 c u c e a ­laltă, să-1 f r e c e d e m a r g i n e a l e a g ă n u l u i e t c . V o m m a i v o r b i d e s p r e a c e s t e d o u ă s c h e m e .

La 0; 4(15), L u c i e n n e a p u c ă mîneru l u n e i j u c ă r i o a r e c o n s t î n d diD-tr-un g l o b u l e ţ d e c e l u l o i d c u b o b i t e î n e l . M i ş c ă r i l e p e c a r e l e f a c e mîna a p u c î n d j u c ă r i o a r a a u drept r e z u l t a t a g i t a r e a a c e s t e i a ş i p r o d u ­c e r e a u n u i z g o m o t b r u s c ş i v i o l e n t . Îndată, L u c i e n n e î ş i a g i t ă t o t c o r p u l ş i m a i a l e s p i c i o a r e l e , p e n t r u a p r e l u n g i a c e s t z g o m o t . Ea p a r e c u p r i n s ă d e t e a m ă ş i d e p l ă c e r e t o t o d a t ă , dar c o n t i n u ă . P înă a c u m , r e a c ţ i a e s t e c o m p a r a b i l ă c u c e a c o n s t a t a t ă c u pr i le ju l o b s e r v a ţ i i l o r 9 4 — 9 4 bis, iar m i ş c a r e a mî in i lor n u e s t e î n c ă î n t r e ţ i n u t ă c a s c o p î n s ine, i n d e p e n d e n t d e r e a c ţ i a î n t r e g u l u i corp. A c e a s t ă r e a c ţ i e s e m e n ­ţ i n e c î t e v a z i l e , a p o i însă, c înd s e af lă î n p o s e s i a j u c ă r i o a r e i , L u c i e n n e

176

n l i m i t e a z ă s-o z g î l ţ î i e cu m î n a cu c a r e o ţ ine . Dar, l u c r u c u r i o s , î n c ă

l i 0 ; 5(10) ş i la 0; 5(12) ea î n s o ţ e ş t e a c e a s t ă m i ş c a r e a m î i n i l o r cu

mişcări v i o l e n t e a l e p i c i o a r e l o r , a s e m ă n ă t o a r e c e l o r p e c a r e I e f a c e

pentru a s c u t u r a un o b i e c t s u s p e n d a t ( v e z i o b s . 95) .

La fel ş i J a c q u e l i n e , la 0 ; 9(5), a g i t ă un p a p a g a l de c e l u l o i d ( în

• .ire s u n ă n i ş t e b o b i t e ) . E a s u r î d e c î n d z g o m o t u l e s t e s l a b ş i s e n e l i ­

n i ş t e ş t e c înd z g o m o t u l e s t e p r e a tare, p r i c e p î n d u - s e f o a r t e b i n e s ă gra­

d e z e f e n o m e n u l : f a c e s ă c r e a s c ă z g o m o t u l p î n ă î n m o m e n t u l c î n d t e a m a

l e ş i n e p r e a m a r e ş i a t u n c i r e v i n e l a s u n e t e m a i s l a b e . A f a r ă d e a c e a s t a ,

• ind b o b i t e l e s-au str îns într-un c a p ă t a l j ucăr ie i , ea s c u t u r ă p a p a g a l u l ,

'•rientîndu-1 într-o a l t ă d i r e c ţ i e , a s t f e l î n c î t s ă r e s t a b i l e a s c ă z g o m o t u l .

O b s . 203. — O a l t ă s c h e m ă c l a s i c ă e s t e a c e e a a „ lov i r i i " . La 0;

1(28), L u c i e n n e c a u t ă s ă a p u c e j u c ă r i o a r a m e n ţ i o n a t ă î n o b s . 102, c a r e

i s t e l e g a t ă d e c a p o t a l e a g ă n u l u i ş i at î rnă î n faţa e i . C u pr i l e ju l u n e i

încercăr i c a r e e ş u e a z ă , e a o l o v e ş t e c u v i o l e n ţ ă . S e s p e r i e , a p o i s u r î d e

vag. D ă d i n n o u d i n m î n ă c u o b r u s c h e ţ e e v i d e n t i n t e n ţ i o n a l ă , s e p r o ­

d u c e o n o u ă l o v i r e . F e n o m e n u l d e v i n e a c u m s i s t e m a t i c : L u c i e n n e l o ­

v e ş t e m e r e u jucăr ioara, d e f o a r t e m u l t e ori.

L a 0 ; 5(0), c o n d u i t a s e r e p e t ă c u n i ş t e p ă p u ş i a t î r n a t e p e c a r e l e

l o v e ş t e c u v i o l e n ţ ă .

La 0 ; 6(2) p r i v e ş t e o p a i a ţ ă de l e m n pe c a r e am at î rnat-o în faţa

e i ş i c u c a r e n u s-a j u c a t d e c î t rareor i . L u c i e n n e î n c e a r c ă m a i înt î i

s-o a p u c e . Dar m i ş c a r e a p e c a r e o f a c e î n t i n z î n d m î n a p u n e p a i a ţ a

în m i ş c a r e î n a i n t e de a f i a t i n s ă . L u c i e n n e î n c e p e î n d a t ă s ă - ş i a g i t e

p i c i o a r e l e într-un r i tm r e g u l a t ş i rapid, s p r e a î n t r e ţ i n e b a l a n s a r e a pa­

iaţei ( c o m p a r ă cu o b s . 94) . A p o i a p u c ă p a i a ţ a ş i o t r a g e . P a i a ţ a î i

s c a p ă d i n n o u ş i î n c e p e s ă s e l e g e n e ; L u c i e n n e r ă s p u n d e a g i t î n d u - ş i

d in n o u p i c i o a r e l e . I n c e l e d i n u r m ă e a r e g ă s e ş t e s c h e m a d e l a 0 ;

4(28) ş i d e l a 0 ; 5(0); l o v e ş t e j u c ă r i a d i n c e î n c e m a i v i g u r o s , fără a

mai î n c e r c a s-o a p u c e ş i r îde c u h o h o t e v ă z î n d a c r o b a ţ i i l e p a i a ţ e i .

A c e l e a ş i r e a c ţ i i la 0 ; 6(3). La 0; 6(10) ea î n c e p e p r i n a l o v i p a i a ţ a pe

r a r e o atîrn ş i o f a c e a s t f e l să se l e g e n e , a p o i î n t r e ţ i n e m i ş c a r e a pr in

a g i t a ţ i a p i c i o a r e l o r . La 0 ; 6(19) l o v e ş t e p ă p u ş i l e a t î rnate în fa ţa e i

pentru a l e f a c e s ă s e b a l a n s e z e .

Ş i J a c q u e l i n e î ş i l o v e ş t e j u c ă r i i l e d e l a 0 ; 7(15) . L a 0 ; 7 ( 2 8 ) î ş i

l o v e ş t e r ă ţ u ş c a , la 0 ; 8(5) o p ă p u ş ă ; la 0 ; 9(5) p e r n i ţ e l e ; de la 0 ; 8(5)

la 0 ; 9 ( 0 ) p a p a g a l u l e t c .

La Laurent, s c h e m a l o v i r i i a apărut în fe lu l u r m ă t o r : La 0; 4(7 ) Lau­

rent p r i v e ş t e u n cuţ i t d e t ă i a t h îr t ie l e g a t d e ş n u r u r i l e d e c a r e at î rnă

ş i o p ă p u ş ă . î n c e a r c ă s ă a p u c e p ă p u ş a s a u c u ţ i t u l d e t ă i a t h î r t ie , d a r

12 — Naşterea inteligenţei la copil 177

l a f i e c a r e î n c e r c a r e , n e î n d e m î n a r e a m i ş c ă r i l o r î l f a c e s ă l o v e a s c ă a c e s t e o b i e c t e . E l l e p r i v e ş t e a t u n c i c u i n t e r e s , ş i r e î n c e p e .

A d o u a zi, la 0; 4(8), a c e e a ş i r e a c ţ i e : Laurent nu l o v e ş t e î n c ă in­tenţ ionat , dar î n c e r c î n d s ă a p u c e c u ţ i t u l d e t ă i a t h î r t ie ş i c o n s t a t î n d c ă e ş u e a z ă de f i ecare dată, e l s c h i ţ e a z ă d o a r g e s t u l de a a p u c a ş i se li­m i t e a z ă ast fe l s ă l o v e a s c ă u n a d intre m a r g i n i l e o b i e c t u l u i .

La 0; 4(9), r e s p e c t i v a d o u a zi, Laurent î n c e a r c ă să a p u c e o p ă p u ş ă c a r e at îrnă î n fata lui: n u r e u ş e ş t e î n s ă d e c î t s - o b a l a n s e z e , fără s - o pr indă. E l s e z v î r c o l e ş t e c u t o t corpul, îş i a g i t ă b r a ţ e l e ( v e z i p e n t r u a c e a s t ă d in urmă s c h e m ă o b s . 101). î n fe lu l a c e s t a î n s ă l o v e ş t e d i n în-t împlare păpuşa . R e î n c e p e a p o i i n t e n ţ i o n a t , d e m a i m u l t e ori. D u p ă u n sfert d e oră, îndată c e s e af lă î n p r e z e n ţ a a c e l e i a ş i păpuş i , î n a c e l e a ş i împrejurări, î n c e p e s ă i z b e a s c ă .

La 0; 4(15), fi ind în fa ţa u n e i a l t e p ă p u ş i at î rnate, Laurent î n c e a r c ă s-o apuce, a p o i se a g i t ă s p r e a o b a l a n s a , o l o v e ş t e î n t î m p l ă t o r ş i în­c e a r c ă a t u n c i s-o l o v e a s c ă pur ş i s implu . S c h e m a e s t e d e c i a p r o a p e di­ferenţ ia tă faţă d e c e l e a n t e r i o a r e , î n s ă fără s ă c o n s t i t u i e d e o c a m d a t ă o c o n d u i t ă pr imă şi i n d e p e n d e n t ă .

La 0; 4(18), Laurent îmi l o v e ş t e mî in i l e fără a î n c e r c a să le a p u c e , dar e l a î n c e p u t p r i n a-şi a g i t a pur ş i s i m p l u b r a ţ e l e în g o l ş i a b i a d u p ă a c e e a a t recut la „ lov i tur i" .

In sfîrşit, la Of 4(19), Laurent l o v e ş t e d i rec t o p ă p u ş ă at îrnată. A ş a ­dar, s c h e m a e s t e tota l d i ferenţ iată . La 0; 4(21), e l l o v e ş t e la fel j u c ă r i o a r e l e s u s p e n d a t e , făc îndu- le s ă b a l a n s e z e putern ic . A c e e a ş i r e a c ţ i e î n z i l e l e u r m ă t o a r e .

De la 0; 5(2), Laurent l o v e ş t e o b i e c t e l e cu o miînă, ţ in îndu- le ca

c e a l a l t ă . El ţ i n e as t fe l o p ă p u ş ă de c a u c i u c cu s t î n g a ş i o l o v e ş t e

cu dreapta. La 0; 5(6) a p u c ă o s u n ă t o a r e de mîner ş i o l o v e ş t e i m e ­

diat. La 0,- 5(7) î i prez int d i fer i te o b i e c t e n o i p e n t r u e l ( u n p i n g u i n de

l e m n e t c ) : l e p r i v e ş t e doar î n t reacăt , dar l e l o v e ş t e s i s t e m a t i c .

V e d e m ast fe l c u m s c h e m a lov ir i i o b i e c t e l o r s u s p e n d a t e s-a d i f e ren­

ţ iat t reptat p o r n i n d de la s c h e m e m a i s i m p l e ş i a dat n a ş t e r e , la r îndul

ei, s c h e m e i lov ir i i o b i e c t e l o r ţ i n u t e î n mîini. D a c ă c o p i l u l d e 4 — 7 luni

î n v a ţ ă as t fe l s ă b a l a n s e z e o b i e c t e l e s u s p e n d a t e , l o v i n d u - l e c u t o a t ă p u t e r e a ,

t r e b u i e remarcat , î n s c h i m b , c ă e l n u caută, d e ş i r e u ş e ş t e a d e s e a d in î n -

t împlare, să d e c l a n ş e z e pur ş i s i m p l u b a l a n s a r e a lor p e n t r u a o o b s e r v a .

D e a b i a p e l a 0 ; 8(10) a m o b s e r v a t a c e a s t ă d in u r m ă c o n d u i t ă l a L u c i e n n e

ş i J a c q u e l i n e , iar la Laurent la 0; 8(30). Or, ea diferă n e t de c o n d u i t a pre­

c e d e n t ă atît d in p u n c t u l d e v e d e r e a l cauza l i tă ţ i i , c ît ş i d in a c e l a a l m e c a ­

n i s m u l u i i n t e l e c t u a l . în t r-adevăr , c o p i l u l c a r e l o v e ş t e p e n t r u a b a l a n s a

o b i e c t e l e e s t e act iv , î n t i m p c e a c e l a c a r e s e l i m i t e a z ă l a d e c l a n ş a r e a

178

ba lansăr i i t ransferă a c e a s t ă a c t i v i t a t e a s u p r a o b i e c t u l u i c a a t a r e . N u n e

m a i a f lăm d e c i î n p r e z e n ţ a u n e i s i m p l e r e a c ţ i i c i r c u l a r e s e c u n d a r e , c i î n

p r e z e n t a u n e i e x p l o r ă r i ş i a p r o a p e a u n u i fe l d e e x p e r i m e n t a r e . D e a c e e a ,

n u v o m v o r b i a ic i d e s p r e a c e s t c o m p o r t a m e n t , ci-1 v o m s t u d i a î n c o n ­

t e x t u l s t a d i u l u i următor .

O b s . 104. — U n u l t i m e x e m p l u i n t e r e s a n t p e care-1 n o t ă m e s t e c e l

a l c o n d u i t e i c o n s t î n d î n f r e c a r e a o b i e c t e l o r d e s u p r a f e ţ e tari, c u m s înt

pereţ i i d in n u i e l e î m p l e t i t e a i l e a g ă n u l u i . L u c i e n n e la 0 ; 5(12), iar J a c ­

q u e l i n e c e v a m a i t îrz iu la 0,- 7(20), s-au s e r v i t de s u n ă t o r i l e pe c a r e

l e - a u ţ inut în mî in i p e n t r u a le f reca de p e r e ţ i i l e a g ă n u l u i . Laurent a

d e s c o p e r i t a c e s t p r o c e d e u î n c ă d e l a 0 ; 4(6), î n împre jurăr i c a r e m e r i t ă

să fie ana l i za te .

L a 0 ; 3(29), Laurent a p u c ă u n c u ţ i t d e t ă i a t h î r t ie p e care-1 v e d e

p e n t r u pr ima dată; î l p r i v e ş t e o c l ipă, a p o i î l b a l a n s e a z ă , ţ inîndu-1 cu

m î n a dreaptă . I n c u r s u l a c e s t o r mişcăr i , o b i e c t u l a j u n g e s ă s e f r e j e

în t împlător d e p e r e t e l e l e a g ă n u l u i . Î n d a t ă L a u r e n t a g i t ă c u v i g o a r e

braţu l ş i î n c e a r c ă e v i d e n t să r e p r o d u c ă s u n e t u l auzi t , dar fără a în­

ţ e l e g e n e c e s i t a t e a unu i c o n t a c t î n t r e c u ţ i t u l d e t ă i a t h î r t ie ş i p e r e t e ,

ş i d e c i fără a r e a l i z a a c e s t c o n t a c t a l t fe l d e c î t î n t î m p l ă t o r .

L a 0 ; 4(3) a c e l e a ş i reacţ i i , dar Laurent p r i v e ş t e o b i e c t u l î n m o m e n ­

tul î n c a r e a c e s t a s e f r e a c ă din î n t î m p l a r e d e p e r e t e l e l e a g ă n u l u i . L a

fel s e p e t r e c l u c r u r i l e l a 0 ; 4(5), dar c u u n u ş o r p r o g r e s î n d i r e c ţ i a

s i s temat izăr i i .

I n sfîrşit, l a 0 j 4(6), m i ş c a r e a d e v i n e i n t e n ţ i o n a l ă : î n d a t ă c e c o p i l u l

are o b i e c t u l î n mînă, î l f reacă c u r e g u l a r i t a t e d e p e r e t e l e l e a g ă n u l u i .

I n c o n t i n u a r e , e l p r o c e d e a z ă l a fel c u p ă p u ş i l e , c u s u n ă t o r i l e ( v e z i o b s .

102) e t c .

Aceste cîteva exemple de reacţii circulare secundare sînt deci primele conduite care implică o acţiune exercitată asupra lucrurilor şi nu numai o utilizare oarecum organică a realităţii, ca pînă acum. O asemenea situaţie ridică din nou întreaga problemă a asimilării mintale.

Cînd sugarul ia pentru prima dată sînul şi reîncepe îndată să sugă şi să înghită, sau chiar mai înainte, cînd el îşi mişcă impulsiv buzele şi continuă apoi suptul în gol, s-ar putea presupune că această asimilare reproducătoare, cît şi recu­noaşterile şi generalizările care o prelungesc sînt depen­dente ele însele de o trebuinţă anterioara condiţionării lor: trebuinţa organică de a se hrăni şi de a suge. La fel, cînd copilul învaţă să privească, să asculte sau să apuce, s-ar pu-

17D

tea admite că această activitate funcţională este asimilatoare numai pentru că ea constituie în prealabil o satisfacere a tre­buinţelor fiziologice. Dacă ar fi aşa, nu am putea înţelege de ce activitatea copilului se poate centra de la 4—6 luni pe re­zultate ca acelea ale reacţiilor circulare secundare, care nu corespund în exterioritatea lor nici unei trebuinţe interne, definite şi particulare.

Numai că, aşa cum am văzut (cap. I, § 3), ecoul unei tre­buinţe fiziologice în conştiinţă nu este un fapt simplu şi nici un dat imediat; în actul cel mai elementar de repetare prin care începe exersarea reflexului sau asociaţia dobîndită tre­buie să deosebim două serii distincte: seria organică şi seria psihică. Din punct de vedere fiziologic, este neîndoios că tre­buinţa este cea care explică repetarea; sugarul suge mereu pentru că suptul corespunde unei trebuinţe şi tocmai din pricina legăturii care se stabileşte între suptul policarului şi satisfacerea acestei trebuinţe, copilul de 1—2 luni îşi bagă mereu policarul în gură îndată ce este capabil de această coordonare. Trebuie să menţionăm însă, chiar din acest punct de vedere pur fiziologic, că toate trebuinţele depind într-o măsură mai mare sau mai mică de o trebuinţă fundamentală care este aceea a dezvoltării organismului, adică tocmai aceea a asimilării. Datorită subordonării organelor faţă de această tendinţă centrală care defineşte viaţa însăşi, funcţio­narea fiecărui organ dă naştere unei trebuinţe particulare. Or, din punct de vedere psihologic, lucrurile se petrec exact la fel. Trebuinţa declanşează actul şi funcţionarea lui, dar această funcţionare generează la rîndul ei o trebuinţă mai cuprinzătoare care depăşeşte imediat simpla satisfacere a tre­buinţei iniţiale. Este deci zadarnic să ne întrebăm dacă tre­buinţa este cea care explică repetarea sau invers: ele con­stituie împreună o unitate indisolubilă. Faptul prim nu este deci nici trebuinţa anterioară actului, nici repetarea, sursă a satisfacţiei, ci raportul total de la trebuinţă la satisfacere. Din punctul de vedere al comportamentului, acest raport nu este altceva decît operaţia prin care un mecanism gata or­ganizat se consolidează funcţionând şi funcţionează utilizînd un dat exterior lui: este vorba deci de o asimilare funcţio­nală. Or, din punctul de vedere al conştiinţei, acest raport este şi de natură operatorie, de aceea nu putem căuta datul prim al psihologiei nici într-o stare de conştiinţă simplă,

nici într-o tendinţă izolată. într-adevăr, trebuinţa şi satis­facţia se suplinesc şi oscilează între organicul pur şi funcţio­nal; afară de aceasta, ele sînt percepute în corelaţie una cu alta. Ele ţin deci amândouă de o operaţie fundamentală — în raport cu care nu sînt decît simpla ei conştientizare mobilă şi aproximativă — operaţie prin care conduita pune în legă­tură propria ei funcţionare cu datele mediului; raportul între trebuinţă şi satisfacţie este astfel o manifestare a unui raport anterior de asimilare, potrivit căruia subiectul per­cepe obiectul numai în legătură cu propria sa activitate. Aşadar, după cum toate trebuinţele fiziologice depind de o tendinţă centrală — aceea a dezvoltării organismului prin asimilarea mediului ambiant — la fel orice funcţionare psi­hică elementară, oricît de subordonată ar părea satisfacerii unei trebuinţe fiziologice precise, implică o activitate care va integra treptat ansamblul conduitelor: asimilarea obiec­tului la subiect în general.

După ce am reamintit aceste principii, este uşor de înţe­les modul în care trebuinţele, mai ales cele organice de la primele stadii, se pot subordona puţin cîte puţin trebuinţelor funcţionale şi în ce fel acestea pot da loc la operaţii referi­toare la raporturile dintre lucruri şi nu numai la relaţiile dintre lucruri şi organele propriului corp. Cum se întîmplă, de pildă, că copilul, în loc să apuce direct păpuşa atîrnată de capota leagănului său, ajunge să se servească de ea pentru a zgîlţîi capota (obs. 100)? într-adevăr, pînă atunci păpuşa era un obiect care putea fi privit, apucat, supt, auzit e tc, dar nu era în nici un caz un lucru folosit pentru nişte rezultate exterioare, cum ar fi zgîlţîirea capotei. Se cere deci explicată trecerea de la prima stare la a doua. Cît despre mişcările capotei, fie că sînt percepute pentru prima dată — şi în acest caz trebuie să înţelegem de ce dau loc imediat unui efort de repetare —, fie că au mai fost privite, auzite etc. şi atunci trebuie să înţelegem cum se transformă într-un rezultat care trebuie întreţ'nut prin mijloace noi.

Problema se simplifică de îndată ce observăm faptul esenţial că printre fenomenele necunoscute observate de co­pil, numai acelea pe care el le simte ca fiind dependente de propria sa activitate duc la o reacţie circulară secundară. Or, să notăm că aceasta nu este atît de natural cum ar putea să pară; am putea foarte bine concepe ca un copil,

181 180

în prezenţa oricărui spectacol nou, chiar independent de el din punctul de vedere al observatorului, să încerce imediat să-1 reproducă sau să-1 prelungească. Aşa se întîmplă mai tîr-ziu cînd, obişnuindu-se să repete totul prin reacţie circulară, copilul generalizează această conduită şi încearcă să des­copere „procedee pentru a prelungi spectacolele interesante" (vezi observaţiile 112—118). Numai că observaţia arată în acest caz că este vorba de un comportament derivat şi că la început şi înainte de a se fi exersat în reacţii circulare se­cundare, copilul se limitează la folosirea reacţiilor primare spre a asimila spectacole noi: de pildă, cînd vede miş-cîndu-se jucăriile atîrnate, fără a şti deocamdată că el este cel care le acţionează, sau cînd vede jucărioara cu miner fără a-şi da încă seama că el este cauza efectului produs, Laurent se şi interesează de aceste fenomene, respectiv caută să le asimileze, dar nu încearcă să le conserve decît privin-du-le sau ascultîndu-le, fără a încerca deocamdată să le reproducă cu ajutorul mişcărilor mîinii şi ale braţului. Ceea ce nu înseamnă dealtfel cîtuşi de puţin că aceste fenomene ar fi concepute de el ca fiind „obiective" şi independente de activitatea lui în general: dimpotrivă, s-ar putea foarte bine ca fixîndu-şi privirea asupra unui obiect sau întorcînd capul spre a-1 asculta etc, subiectul să aibă impresia că par­ticipă la repetarea sau la continuarea tabloului senzorial. Afirmăm doar atît: că el nu înţelege legătura dintre aceste tablouri şi activitatea specială a mîinilor sale. Or, pentru a' începe efortul de repetare, care constituie reacţia circulară secundară, această legătură trebuie neapărat resimţită.

Nu se poate spune deci că actuala conduită constă în a repeta tot ce apare întîmplător în cîmpul percepţiei copilu­lui: reacţia circulară secundară începe numai atunci cînd un efect fortuit al acţiunii proprii a subiectului este înţeles ca rezultat al acestei activităţi. Aşa stînd lucrurile, este uşor de sesizat continuitatea existentă între reacţiile primare şi reac­ţiile secundare: după cum în cazul primelor, obiectivul este hrană pentru supt, vedere sau apucare, la fel, în cazul reac­ţiilor secundare el devine „aliment" pentru cutare sau cu­tare mişcare derivată prin diferenţiere din apucare şi din mişcările antebraţului. Este adevărat că rămîne o mare deo­sebire între interesul oarecum centripet, propriu suptului sau chiar vederii pentru vedere, şi interesul centrifug, caracte-

182

ristic actualului nivel, interes îndreptat asupra rezultatului exterior al actelor. Această opoziţie se atenuează însă de îndată ce ne amintim că un tablou senzorial este cu atît mai obiectivat şi exteriorizat cu cît coordonează în sine mai multe scheme şi că, astfel, între reacţiile primare şi cele se­cundare există un şir întreg de intermediari. Un obiectiv vizual, de exemplu, este mult mai apropiat de „obiectul" propriu-zis, dacă el este în acelaşi timp un lucru ce poate fi văzut, auzit şi pipăit, decît în cazul în care este doar o ima­gine de contemplat. în consecinţă, mişcările capotei leagănu­lui sau zgomotul unui băţ lovit de marginea leagănului vor duce la o exteriorizare cu atît mai mare cu cît vor putea fi în acelaşi timp văzute, auzite şi reproduse cu ajutorul mişcă­rilor mîinii. Printr-un paradox analog celui al dezvoltării ştiinţelor, constatăm deci că realul este cu atît mai obiecti­vat, cu cît este mai bine elaborat prin schemele subiectului care gîndeşte şi acţionează, în timp ce fenomenismul percep­ţiei imediate nu este decît subiectivism. Mai mult decît atît, înglobînd în activitatea sa rezultate atît de îndepărtate de el, copilul introduce în demersurile sale o serie de intermediari. De exemplu, atunci cînd zgîlţîie capota leagănului apucînd o păpuşă suspendată, el este nevoit, chiar fără să înţeleagă legăturile existente între aceşti doi termeni, să vadă în miş­carea capotei prelungirea actului de a apuca păpuşa: asimi­larea mişcărilor capotei la schema apucării presupune astfel o punere în relaţie a acestor mişcări cu mişcările păpuşii. Un asemenea proces explică faptul că orice asimilare repro­ducătoare a unui spectacol îndepărtat atrage după sine o elaborare activă de relaţii: acţiunea încetează să fie simplă, introducînd un început de diferenţiere între mijloace şi sco­puri, iar asimilarea lucrurilor la eu se transformă în con­struirea de relaţii între lucruri.

în rezumat, asimilarea caracteristică reacţiei circulare se­cundare nu este decît o simplă dezvoltare a asimilării care acţionează în cazul reacţiilor primare: după cum în universul primitiv al copilului totul se reduce la a suge, a privi, la a as­culta, a atinge sau a apuca, treptat totul se transformă în a zqudui, a balansa, a freca etc, potrivit diferenţierii scheme­lor manuale şi vizuale. Dar, înainte de a vedea după care mecanlsm se desfăşoară aceste acomodări progresive, tre­buie să explicăm în ce fel un oarecare spectacol îndepărtat

183

poate fi conceput ca fiind produs de acţiunea proprie (ceea ce constituie, după cum am menţionat, condiţia apariţiei reacţiei secundare). La o asemenea întrebare se poate răs­punde scurt: această descoperire se produce prin asimilarea reciprocă a schemelor prezente. Ne amintim, în această privinţă, cum se stabileşte de pildă coordonarea dintre văz şi auz: căutînd să vadă ceea ce aude şi să audă ceea ce vede, copilul îşi dă seama puţin cîte puţin că un acelaşi obiect dat este în acelaşi timp sursă de sunete şi tablou vizual. într-un mod analog se produce ulterior coordona­rea văzului şi a apucării. După ce a privit mîinile sale şi obiectele apucate, copilul ajunge să încerce a mişca tabloul vizual pe care îl vede; el descoperă în acest fel că se poate apuca ceea ce se vede la fel de bine cum se poate privi ceea ce se apucă. Or, la începuturile reacţiei circu­lare secundare se produce un fenomen de acelaşi tip. Cînd Laurent, de pildă, trăgînd un lanţ, declanşează, fără s-o ştie, o mişcare a jucărioarei, sau freacă, fără s-o ştie, un cuţit de tăiat hîrtie de peretele de nuiele al leagănului său, el începe prin a privi, a asculta etc. efectul astfel produs, fără să caute a-1 conserva prin alte mijloace. Dar întrucît privind sau ascultînd rezultatul acestor mişcări el este pe punctul de a scutura lanţul sau cuţitul de tăiat hîrtie, cele două genuri de scheme sfîrşesc mai devreme sau mai tîrziu prin a se asimila reciproc: copilul va începe să mişte cu mîna imaginea pe care o priveşte, aşa cum altădată a fost determinat să mişte intenţionat imaginea vizuală a proprii­lor sale membre. Aceasta încă nu înseamnă că el încearcă să reproducă fenomenul obiectiv ca atare (ceea ce va consti­tui reacţia circulară secundară), ci doar că schemele sale vi­zuale şi schemele sale manuale fiind simultan în activitate, tind după o lege generală să se asimileze reciproc. îndată ce însă această asimilare reciprocă se conturează, copilul înţelege că rezultatul exterior înregistrat de el (mişcările ju­cărioarelor sau zgomotul cuţitului de tăiat hîrtie care se freacă de peretele de nuiele al leagănului) depinde în aceeaşi măsură de activitatea sa manuală, cît şi de cea vizuală sau auditivă, şl această înţelegere dă loc la o reacţie circulară imediată, respectiv la un act de asimilare reproducătoare. Din punctul de vedere al asimilării, ca atare, reacţia circu­lară secundară prelungeşte astfel pur şi simplu reacţia pri-

184

mară, iar interesul copilului faţă de relaţiile dintre lucruri nu se exteriorizează decît în funcţie de coordonarea * tot mai puternică a schemelor prezente (schemele primare).

§ 2. REACŢIILE CIRCULARE SECUNDARE. II. ACOMO­DAREA ŞI ORGANIZAREA SCHEMELOR. — Pînă la con­duitele de care ne-am ocupat acum, adică în tot cursul sta­diului reacţiilor primare pure, acomodarea - a rămas relativ subordonată asimilării ca atare: suptul, privitul, apucarea constau doar în încorporarea obiectelor percepute în sche­mele potrivite de asimilare, fie chiar şi cu acomodarea aces­tor scheme la diversitatea lucrurilor. Astfel, mişcările şi poziţiile mîinii, ale ochilor, ale gurii variază în funcţie de obiective, în cadrul unei acomodări continue, concomitente cu asimilarea ca atare, deşi avînd direcţie contrară. La celă­lalt capăt al conduitelor senzorio-motorii, adică în reacţiile circulare terţiare, vom vedea, dimpotrivă, că acomodarea precede, într-un anumit sens, asimilarea: în prezenţa obiecte­lor noi, copilul caută intenţionat să-şi dea seama prin ce sînt ele noi şi experimentează astfel asupra lor, înainte de a le asimila la o schemă construită pe măsură. Acomodarea evo­luează deci de la o simplă diferenţiere a schemelor proprii reacţiilor primare, lla căutarea noului, proprie reacţiilor ter­ţiare. Cum stau lucrurile în cazul reacţiei circulare secun­dare?

La punctul său de plecare, reacţia circulară secundară nu prezintă o altă acomodare decît aceea proprie reacţiilor pri­mare: o simplă diferenţiere a schemelor în funcţie de obiect. Astfel, Laurent descoperă posibilitatea de a lovi o păpuşă de cauciuc atîrnată încercînd pur şi simplu s-o apuce (obs. 103); Lucienne şi Laurent învaţă să frece o sunătoare de marginea leagănului, balansînd-o pur şi simplu (obs. 104). Spre deose­bire însă de ceea ce se petrece în cazul reacţiilor primare, această diferenţiere iniţială a schemei nu duce doar Ia si­tuaţia de a fi aplicată unor obiecte noi, tocmai pentru că Laurent nu reuşeşte să apuce păpuşa sau să agite sunătoarea aşa cum o doreşte, dar descoperă un fenomen neprevăzut chiar datorită acestui eşec: păpuşa se balansează atunci cînd e lovită, iar sunătoarea se freacă de marginea leagănului. Abia acum se produce acomodarea specifică reacţiei circu­lare secundare; copilul încearcă să regăsească mişcările care

185

duc la rezultatul observat. Aşa cum am arătat ceva mai înainte, copilul începe, într-adevăr, prin a încerca să asimi­leze acest rezultat nou, limitîndu-se să-1 privească etc. (scheme primare). Apoi, de îndată ce a descoperit prin asi­milarea reciprocă a schemelor că acest rezultat depinde de activitatea sa manuală, el încearcă să-1 reproducă prin asi­milare la această activitate. întrucît însă subiectul a obţinut rezultatul nou în mod întîmplător, în timp ce diferenţia acti­vitatea sa, apare problema de a fixa în mod intenţional această diferenţiere, şi tocmai în aceasta constă acomodarea proprie reacţiilor secundare: a regăsi mişcările care au pro­dus rezultatul observat. Această acomodare nu precede asi­milarea, ca în cazul reacţiei terţiare, nici nu o dublează pur şi simplu, ca în cazul reacţiei primare, ci constă în a o com­pleta în momentul în care se constituie schema nouă: acomo­darea nu mai este deci o diferenţiere aproape automată a schemelor şi nu este încă o căutare intenţională a noului ca atare, ci este o fixare voită şi sistematică a diferenţierilor impuse de realităţile noi, care apar întîmplător. Un exemplu concret ne va ajuta să înţelegem lucrurile:

O b s . 105. — D u p ă c u m s-a v ă z u t (obs . 103), Laurent ş t i e î n c ă de

la 0 ; 4(19) să l o v e a s c ă i n t e n ţ i o n a t cu mîna o b i e c t e l e at îrnate. Or, la

0 ; 4(22), e l ţ ine u n b e ţ i ş o r c u c a r e n u ştie; c e s ă facă ş i î l t r e c e î n c e t

dintr-o mînă în alta. în a c e s t t i m p b e ţ i ş o r u l a t i n g e î n t î m p l ă t o r o s u n ă ­

t o a r e at îrnată d e c a p o t a l e a g ă n u l u i . M a n i f e s t î n d î n d a t ă i n t e r e s p e n t r u

a c e s t e f e c t n e a ş t e p t a t , Laurent ţ i n e b e ţ i ş o r u l r id icat î n p o z i ţ i a l a

c a r e a ajuns, a p o i î l a p r o p i e v i z i b i l de jucăr ie . Cu a jutorul lui a t i n g e

s u n ă t o a r e a p e n t r u a d o u a oară. A p o i r e t r a g e beţ i şoru l , dar depărt îndu-1

cît mai puţ in cu p u t i n ţ ă ca p e n t r u a c ă u t a d i n n o u să-i p ă s t r e z e p o ­

z i ţ ia favorabi lă, a p o i î l a p r o p i e d e s u n ă t o a r e ş i r e p e t ă a s t f e l m i ş c ă ­

r i l e d in c e î n c e m a i rapid.

S e v e d e c a r a c t e r u l dub lu a l a c e s t e i a c o m o d ă r i . P e d e o parte , f e n o ­

m e n u l n o u apare pr in s i m p l a i n s e r ţ i u n e î n t î m p l ă t o a r e într-o s c h e m ă

g a t a c o n s t i t u i t ă ş i pe c a r e a s t f e l o d i ferenţ iază. Pe de a l t ă p a r t e însă,

c o p i l u l caută , i n t e n ţ i o n a t ş i s i s t e m a t i c , s ă r e g ă s e a s c ă c o n d i ţ i i l e c a r e l-au

d u s l a a c e s t e f e c t n e a ş t e p t a t .

S e s u b î n ţ e l e g e c ă u t i l i z a r e a b e ţ i ş o r u l u i d e s c r i s î n a c e s t e x e m p l u

n u a fost d e c î t e p i s o d i c ă . E a n u a r e n i m i c c o m u n c u „ c o n d u i t a b ă ţ u l u i "

p e c a r e o v o m d e s c r i e c înd n e v o m o c u p a d e a l c i n c i l e a s tad iu.

186

Această analiză a acomodării, proprie reacţiilor circulare secundare, permite să înţelegem de ce activitatea copilului, pînă acum prin excelenţă conservativă, pare de acum. încolo sa se diversifice la nesfîrşit. Caracterul conservativ al acti­vităţii în stadiul reflex este cît se poate de firesc: schemele caracteristice reflexului fiind gata elaborate pe cale eredi­tară, conduita reflexă constă doar în a asimila datul la aceste scheme şi în a le acomoda realului prin simplul exerciţiu, tară a le transforma. Cît despre reacţiile circulare primare şi deprinderile care derivă din ele, lucrurile se petrec, în fond, asemănător, în pofida achiziţiilor evidente, proprii acestor comportamente. într-adevăr, cînd copilul învaţă să apuce, să privească, să asculte, să sugă pentru a suge (şi nu numai pentru a mînca), el nu face decît să asimileze un număr tot mai mare de realităţi acestor scheme reflexe şi, deşi există o acomodare dobîndită la aceste realităţi, ele rămîn totuşi o simplă hrană pentru conservarea schemelor. Cît despre achiziţii prin coordonarea schemelor, eşte vorba, după cum am văzut, de o simplă asimilare reciprocă, deci tot de con­servare. Această asimilare nu exclude astfel îmbogăţirea şi nu se reduce în nici un caz la o simplă identificare — con­statare evidentă — dar ea rămîne totuşi, în esenţa ei, con­servativă.

Cum putem explica deci faptul că la un moment dat cer­cul conservării pare să se distrugă şi că reproducerea rezul­tatelor noi prelungeşte reacţia primară, creînd astfel mul­tiple relaţii între lucrurile înseşi? Oare realul este singurul factor care sparge cadrele asimilării, impunînd activităţii co­pilului o diversificare progresivă, sau se poate considera că această diversificare este un efect al asimilării însăşi şi că se sprijină în continuare pe conservare?

Fără îndoială că intervin ambii factori. Pe de o parte, realul conduce în mod obligatoriu copilul la nenumărate acomodări. îndată ce copilul ştie să apuce ceea ce vede, obiectele pe care el le manipulează îl pun în mod brutal în prezenţa celor mai diverse experienţe. Sunătoarele care se balansează producînd clinchete ce-1 neliniştesc, leagănul care se zgîlţîie provocînd mişcarea jucăriilor atîrnate, cutiile care rezistă prin greutatea şi forma lor, cuverturile sau şnururile fixate sau legate într-un mod imprevizibil, toate acestea pri­lejuiesc experienţe noi, iar conţinutul acestor experienţe nu

187

poate da loc la asimilare fără o acomodare cor.tinuă care într-un anumit sens o contracarează.

Dar, pe de altă parte, această acomodare nu este nici­odată pură, iar reacţia circulară secundară nu ar putea fi ex­plicată în cazul în care conduita copilului nu ar rămîne în principiul ei asimilatoare şi conservativă. După cum am vă­zut, fiecare dintre reacţiile circulare secundare cere apar la copil provine prin diferenţiere dintr-o reacţie circulară pri­mară sau dintr-o reacţie secundară, ea însăşi grefată pe o reacţie primară. Totul se reduce astfel la mişcări ale picioa­relor, ale braţelor sau ale mîinii, iar mişcările „circulare" ale apucării se diferenţiază în mişcări de tragere, de zgîlţîiere, de balansare, de deplasare, de frecare etc. Cînd Lucienne la 3—4 ani îşi zgîlţîie căruciorul şi păpuşile (obs. 94, 95), ea se limitează să-şi mişte picioarele conform unei scheme pri­mare. Cînd Laurent la 0; 2(24) — 0; 3(0) zgîlţîie sunătoarea legată de braţul său (obs. 97), înainte de a şti s-c apuce, el nu face decît să prelungească mişcările circulare spontane ale acestui braţ. Iar cînd la 0; 3(13) învaţă să zgîlţîie sună­toarea cu ajutorul unui lănţişor, o face pur şi simplu pentru că exersează schema sa de apucare în curs de formare (obs. 98). La fel stau lucrurile cu toate reacţiile circulare secun­dare: fiecare constituie prelungirea unei scheme existente. Cît despre „procedeele de a face să dureze spectacolele in­teresante", despre care vom vorbi mai jos, ele prelungesc la rîndul lor aceste reacţii circulare. Singura diferenţă între reacţiile secundare şi reacţiile primare constă deci în faptul că de-acum încolo interesul este centrat pe rezultatul exte­rior şi nu pe activitatea ca atare. Dar aceasta nu contrazice caracterul conservativ al acestei funcţionări: într-adevăr, re­zultatul exterior, care apare pe neaşteptate chiar în centrul activităţii copilului, îl interesează pe acesta deopotrivă atît în legătură cu schemele sale esenţiale, cît şi ca fenomen ne­prevăzut şi derutant. Dacă fenomenul nu ar fi decît nou, el ar merita doar o atenţie de moment: dimpotrivă, el îi anare subiectului ca ceva legat de actele sale cele mai familiare sau de înseşi schemele în curs de exersare. Pe de altă parte, acest rezultat neaşteptat provoacă o tulburare în tot ceea ce cuprind aceste scheme în mod obişnuit. Atenţia este deci în mod necesar concentrată asupra exteriorului şi nu numai asupra funcţionării ca pînă acum. în concluzie, reacţiile cir-

188

rulare secundare sînt în esenţa lor conservative şi asimila­toare, deoarece ele prelungesc, fără să aducă nimic în plus, reacţiile primare, iar dacă interesul copilului se deplasează şi se exteriorizează asupra rezultatului material al actelor, aceasta se produce doar pentru că rezultatul este în funcţie de o activitate asimilatoare tot mai bogată.

Să vedem acum ce înseamnă aceste achiziţii din punctul de vedere al organizării.

Ne aducem aminte că organizarea este aspectul interior al funcţionării schemelor la care asimilarea tinde să reducă mediul exterior. Aşadar, ea este, eventual, o adaptare inter­nă a cărei expresie exterioară o constituie acomodarea şi asimilarea îmbinate. într-adevăr, fiecare schemă sau fiecare ansamblu de scheme constă într-o „totalitate", independent de care nu ar fi posibilă nici o asimilare şi care ea însăşi se bazează pe un fascicul de elemente interdependente (vezi introducerea, § 2). Afară de aceasta, în măsura în care tota­lităţile nu sînt integral realizate, dar sînt pe cale de elabo­rare, ele implică o diferenţiere între „mijloace" şi „scopuri" sau, dacă preferaţi, între „valorile" subordonate constituirii întregului şi acest întreg nefinalizat ca totalitate „ideală". Tocmai acest mecanism fundamental al organizării însoţeşte în interior manifestările exterioare ale adaptării. Se pune deci întrebarea: cum funcţionează el în cursul acestui stadiu şi sub ce formă se manifestă în comportamentul copilului?

într-adevăr, nu este greu de văzut că schemele secundare, odată elaborate prin asimilare şi acomodare complementare, constau în sisteme organizate: ca un concept practic în care schema constituie astfel o „totalitate", în timp ce „relaţiile" pe care se bazează definesc raporturile reciproce care con­stituie această totalitate.

Cît despre organizarea schemelor între ele, respectiv coor­donarea schemelor secundare, ea se manifestă de-abia în stadiul următor. Vom mai vorbi deci despre aceasta cînd ne vom referi la stadiul al patrulea. Dar fără a se coordona deocamdată reciproc în serii intenţionale şi conştiente de unitatea lor, este evident că diversele scheme din acest sta­diu se echilibrează de-acum între ele şi constituie un sistem de termeni inconştient interdependenţi. Ar fi imposibil să ex­plicăm, fără această organizare totală subiacentă, în ce fel un obiect oarecare prezentat copilului este imediat clasat,

189

adică asimilat printr-un act de asimilare reproducătoare şi recognitivă deopotrivă, corespunzător acestui obiect şi nu altuia.

Rămîne să examinăm totalităţile pe cale de a se consti­tui sau de a se reconstitui. într-adevăr, o totalitate originală se constituie de fiecare dată cînd o schemă nouă se elabo­rează în contact cu lucrurile, şi această totalitate se reconsti­tuie de fiecare dată cînd subiectul se regăseşte în prezenţa obiectelor potrivite şi le asimilează schemei respective. Or, organizarea acestor totalităţi este un pas înainte faţă de or­ganizarea schemelor „primare", în sensul că pentru întîia dată şi pe măsură ce se constituie „relaţiile" despre care vom vorbi imediat, „mijloacele" încep să se deosebească de „scopuri"; în consecinţă, gesturile executate şi obiectele uti­lizate capătă de-acum încolo „valori" diferite, subordonate unei totalităţi „ideale", adică nerealizate încă. De pildă, cînd în obs. 98, Laurent descoperă că lănţişorul care atîrnă în faţa lui poate servi la zgîlţîitul sunătoarei de care este legat, este în afară de orice îndoială că acţiunea de a trage lăn­ţişorul este concepută ca un „mijloc" pentru „scopul" de a reproduce rezultatul interesant, cu toate că mijlocul fusese dat în acelaşi timp cu scopul, în acţiunea iniţială reprodusă prin reacţia circulară: abia după ce are loc acţiunea iniţială şi numai atunci cînd subiectul caută rezultatul pentru el în­suşi face el distincţie între scop şi mijloace. O asemenea distincţie este evident nouă pentru conştiinţa copilului. Ce-i drept, s-ar putea analiza în acelaşi fel o schemă primară oarecare, cum ar fi suptul policarului. Acţiunea de a intro­duce degetul în gură ar putea fi concepută ca un mijloc în serviciul scopului care constă în a suge. Este însă limpede că o asemenea descriere nu are un corespondent real din punctul de vedere al subiectului însuşi, deoarece degetul nu este cunoscut independent de actul suptului; dimpotrivă, lăn­ţişorul care serveşte la zgîlţîitul sunătoarei a fost descoperit şi manipulat înainte de a fi conceput ca „mijloc" şi nu înce­tează de a fi privit ca fiind deosebit de jucărie. Cît despre coordonările dintre schemele primare (a apuca pentru a suge etc), ele anunţă, ce-i drept, actuala distincţie dintre mijloace şi scopuri, tocmai pentru că „reacţia circulară secundară" devine posibilă numai printr-o asemenea coordonare (aceea a apucării şi a vederii, iar în cazurile elementare, coordo-

190

narea mişcărilor picioarelor cu vederea). Numai că, după cum am văzut, ele constau în simple asimilări reciproce care duc la constituirea unor noi totalităţi în care, prin urmare, se şterge imediat diferenţa menţionată.

Dar dacă deosebirea dintre mijloace şi scopuri se afirmă de-abia în cursul elaborării schemelor secundare, trebuie să ne ferim de a crede că ea este astfel dusă pînă la capăt, şi să o identificăm cu ceea ce va deveni ea în cursul stadiului următor, adică în procesul coordonării aceloraşi scheme, într-adevăr, am văzut că în cursul actualului stadiu schemele secundare nu se coordonează încă deloc între ele: fiecare constituie o totalitate mai mult sau mai puţin închisă asupra sa, în loc de a se ordona în serii analoage cu ceea ce este raţionamentul sau implicaţia conceptelor în gîndirea reflexi­vă. Dimpotrivă, începînd cu stadiul al patrulea, aceste sche­me se vor coordona între ele cînd se va pune problema adaptării la împrejurări neprevăzute, dînd astfel naştere la conduite pe care le vom numi „aplicarea schemelor cunos­cute la situaţii noi". Or, numai în acest context „mijloacele" se vor disocia definitiv de „scopuri": aceeaşi schemă putînd servi ca „mijloc" pentru scopuri diferite, va căpăta deci o valoare instrumentală mult mai distinctă decît cea pe care ar putea-o prezenta în stadiul actual un gest (de pildă, tra­gerea lănţişorului) legat în mod constant de acelaşi scop (agitarea sunătoarei) şi a cărui funcţie ca „mijloc" a fost descoperită întîmplător.

în concluzie, se poate spune că reacţiile circulare secun­dare anunţă adaptarea inteligentă, fără a constitui totuşi au­tentice acte de inteligenţă. Dacă le comparăm cu reacţiile circulare primare, ele anunţă inteligenţa, deoarece elabo­rează un ansamblu de relaţii aproape intenţionale între lu­cruri şi activitatea subiectului. într-adevăr, aceste relaţii cu mediul fiind de la bun început complexe, dau loc, după cum am văzut, la un început de diferenţiere între mijloace si sco­puri şi, tocmai prin aceasta, la un rudiment de intenţionali­tate. Cînd copilul trage de lanţ pentru a agita o sunătoare, el execută o conduită mai înaintată decît simpla apucare a obiectului văzut.

Pe de altă parte însă, reacţiile circulare secundare nu constituie încă acte complete de inteligenţă, şi aceasta pen­tru două motive. Primul motiv constă în faptul că relaţiile

191

utilizate de copil (zvîrcolirea lui pentru a zgîlţîi leagănul, tragerea unui lanţ pentru a agita o sunătoare etc.) au fost descoperite întîmplător şi nu în scopul de a rezolva o pro­blemă sau de a satisface o trebuinţă: trebuinţa s-a născut din descoperire şi nu descoperirea din trebuinţă. Dimpotrivă, actul autentic de inteligenţă presupune o urmărire a scopu­lui şi abia după aceasta descoperirea mijloacelor. Motivul al doilea, care dealtfel este îndeaproape legat de primul, constă în faptul că, în cadrul reacţiilor circulare secundare, singura trebuinţă implicată este o trebuinţă de repetare: pen­tru copil se pune pur şi simplu problema de a conserva şi de a reproduce rezultatul interesant descoperit întîmplător. Trebuinţa este cea care declanşează actul la fiecare ciclu nou al reacţiei circulare şi se poate spune cu certitudine, în acest sens, că trebuinţa este anterioară actului: în orice caz, acesta este faptul care ne permite să vorbim de intenţiona­litate şi de inteligenţă. Dar această trebuinţă nefiind decît o dorinţă de repetare, mijloacele puse în acţiune pentru a re­produce rezultatul dorit au fost de-acum găsite integral: ele sînt complet incluse în acţiunea fortuită care se află la punctul de plecare al ansamblului reacţiei şi care trebuie doar repetată. Partea de inteligenţă implicată în asemenea conduite constă deci numai în a regăsi seria de mişcări care au dat loc rezultatului interesant, iar intenţionalitatea aces­tor conduite constă doar în tendinţa de a reproduce rezulta­tul amintit. Există deci — repetăm — o schiţă a actului in­teligent, dar nu un act complet. într-adevăr, în cazul unui autentic act de inteligenţă, trebuinţa care serveşte drept mo­tor nu constă numai în a repeta, ci în a adapta, adică în a asimila o situaţie nouă la scheme vechi şi în a acomoda aceste scheme la circumstanţe noi. Prin extindere, reacţia circulară secundară va conduce tocmai la aceasta,- dar luată ca atare, ea nu prezintă încă acest caracter.

Cu atît mai mult, este cu neputinţă să atribuim unor ase­menea conduite capacitatea de a genera sau de a folosi reprezentări. în primul rînd, nu poate fi vorba de o repre­zentare a mijloacelor folosite: copilul nu ştie dinainte că el va executa cutare sau cutare mişcare, pentru că el încearcă doar să regăsească combinaţia motorie care a reuşit şi pen­tru că după aceea se limitează la a-şi repeta actele. Cît des­pre scopul în sine, păstrează oare copilul, de exemplu, amin-

192

tirea sunătoarei zgîlţîite sub formă de imagini vizuale sau auditive şi caută să reproducă ceva ce ar fi conform acestei reprezentări? Nu este deloc nevoie de un mecanism atît de complicat spre a explica asemenea conduite. Este suficient <a spectacolul sunătoarei să fi creat un interes destul de pu­ternic pentru ca acest interes să orienteze activitatea în direcţia urmată cu o clipă înainte. Cu alte cuvinte, cînd su-aătoarea încetează să se mişte, se produce un gol pe care co­pilul încearcă imediat să-1 umple, ceea ce şi face recurgînd la mişcările pe care le-a executat. Cînd aceste mişcări duc la un rezultat asemănător spectacolului anterior, se produce intr-adevăr o recunoaştere, dar recunoaşterea nu presupune existenţa reprezentării: recunoaşterea cere doar ca noul re­zultat să se încadreze în întregime în structura schemei asi­milatoare schiţată încă de la începutul reacţiei circulare. Fără îndoială, dacă acest mecanism se repetă la nesfîrşit, poate avea loc un început de reprezentare, dar, fără a pu­tea fixa cu precizie cînd apare ea, putem spune că nu este primitivă şi că este inutilă pentru formarea conduitelor actuale.

Schemele secundare constituie în schimb o primă schiţă a ceea ce vor fi „clasele" sau conceptele în inteligenţa re­flexivă. A percepe un obiect ca pentru a fi „de zgîlţîit", „de frecat" etc. este, într-adevăr, echivalentul funcţional al operaţiei de clasificare, proprie gîndirii conceptuale. Ne vom mai referi la această problemă cînd ne vom ocupa de stadiul al patrulea, atunci cînd schemele secundare vor de­veni mai „mobile", dar observaţia se impune de pe acum.

în plus, după cum logica claselor este corelativă cu cea a relaţiilor, schemele secundare implică şi ele o stabilire conştientă de relaţii între lucruri. După cum am văzut, aceasta este chiar principala lor noutate în raport cu sche­mele primare. Ce sînt aceste relaţii? întrucît ele se stabi­lesc în interiorul aceleiaşi scheme şi nu datorită unor coor­donări între scheme secundare distincte, evident că vor rămîne esenţialmente practice şi prin urmare globale şi feno-meniste, fără a implica încă elaborarea de structuri sub­stanţiale, spaţiale sau cauzale cu adevărat „obiective". Cînd, în exemplul comentat anterior, copilul trage de un lanţ pen­tru a zgîlţîi sunătoarea, raportul pe care îl stabileşte între lanţ şi sunătoare nu este încă o relaţie spaţială, cauzală şi 13 — Naşterea inteligenţei la copil 193

temporală între două „obiecte", ci un simplu raport practi' intre actul trasului şi rezultatul observat. De-abia în sta. diul al patrulea, odată cu coordonarea schemelor secundar" şi cu implicaţiile rezultate de aici, încep aceste relaţii să se obiectiveze, chiar dacă ele ajung la o obiectivare autentică, numai în cursul stadiului al cincilea.

Dar oricît de empirice ar rămîne aceste relaţii, ele con­stituie totuşi din punct de vedere formal începutul unui sis-; tem deosebit de sistemul „claselor" şi care ulterior se va di­ferenţia într-o măsură tot mai mare. Mai mult decît atît, această elaborare elementară de relaţii conduce de la înce­put, ca şi „logica relaţiilor" proprie inteligenţei reflexive, la descoperirea de raporturi cantitative, deosebite de simplele comparaţii calitative proprii clasificării ca atare.

într-adevăr, se ştie că dacă conceptele sau „clasele" nu structurează realitatea decît în funcţie de asemănări sau de deosebiri calitative între entităţile astfel clasate, „relaţiile", dimpotrivă, presupun cantitatea şi conduc la elaborarea de serii matematice. Chiar şi relaţiile cu conţinut calitativ, cum ar fi acelea de culoare „mai închisă" sau „frate cu . . . " , constituie, într-adevăr, o seriere de un alt tip decît raportu­rile de apartenenţă sau de inerentă, presupunînd astfel fie noţiunile de „mai mult" şi „mai puţin", noţiuni evident can­titative, fie o discriminare şi o ordonare a indivizilor şi care lasă să se întrevadă numărul.

Or, tocmai aceasta se produce pe plan senzorio-motor îndată ce se elaborează primele relaţii. De pildă, relaţia sta­bilită de copil între actul de a trage de lanţ şi mişcările su­nătoarei (obs. 98) conduce subiectul imediat la descoperirea unui raport cantitativ imanent acestei relaţii: cu cît lanţul este zgîlţîit mai puternic, cu atît sunătoarea se agită mai violent.

O b s . 106. — La 0; 3(13), seara, Laurent l o v e ş t e d in în t împlare lanţu l

î n t imp ce-ş i s u g e d e g e t e l e (obs . 98) : e l a p u c ă lanţu l ş i î l m i ş c ă încet ,

p r i v i n d s u n ă t o a r e l e . î n c e p e d u p ă a c e e a să-1 b a l a n s e z e foarte î n c e t , c e e a

ţ ă r i l e : z g i l ţ î i e lanţu l d in c e î n c e mai p u t e r n i c ş i r îde î n h o h o t e v ă z î n d

î n c ă s l a b a l b o b i t e l o r d inăuntru l lor. Laurent î ş i g r a d e a z ă v i z ib i l miş­

c ă r i l e : zg î l ţ î i e lanţu l din c e î n c e mai p u t e r n i c ş i r îde î n h o h o t e v ă z î n d

r e z u l t a t u l obţ inut. —• Pr iv ind a c e a s t ă m i m i c ă a cop i lu lu i , nu poţ i să nu

c o n s i d e r i a c e a s t ă g r a d a r e c a f i ind i n t e n ţ i o n a l ă .

194

La 0; 4(21), la fel, în t imp ce l o v e ş t e cu mîna s u n ă t o a r e l e a t î rnate d e c a p o t a l e a g ă n u l u i (obs . 103), e l îş i g r a d e a z ă e v i d e n t m i ş c ă r i l e î n func­ţ ie d e r e z u l t a t : l o v e ş t e m a i întî i încet , a p o i c o n t i n u ă d in c e î n c e maj t a r e e t c .

R e g ă s i m a c e s t e gradăr i a p r o a p e î n t o a t e o b s e r v a ţ i i l e p r e c e d e n t e , cît ş i î n „ p r o c e d e e l e p e n t r u a f a c e să d u r e z e s p e c t a c o l e l e i n t e r e s a n t e " ( v e z i mai d e p a r t e o b s e r v a ţ i i l e 1 1 2 — 1 1 8 ) .

Vedem astfel cum schema secundară constituie nu numai un fel de concept sau de „clasă" practică, ci şi un sistem de relaţii care lasă să se întrevadă cantitatea însăşi.

§ 3. ASIMILAREA RECOGNITIVĂ ŞI SISTEMUL SEMNI­FICAŢIILOR. — Faptele studiate pînă acum constituie în esenţa lor fenomene de asimilare reproducătoare: a regăsi prin repetare un rezultat fortuit. înainte de a vedea în ce fel acest comportament este continuat de asimilarea genera­lizatoare, dînd astfel naştere la „procedee pentru a face să dureze spectacole interesante", ne vom opri asupra unui grup de fapte care nu mai constituie în sine reacţii circulare, dar izvorăsc din reacţia secundară, derivă din ea ca asimilări recognitive. într-adevăr, fiind pus în prezenţa unor obiecte sau spectacole care declanşează în mod obişnuit reacţiile circulare secundare, copilul se poate limita la schiţarea ges­turilor obişnuite, în loc să le execute realmente. Aşadar, totul se petrece ca şi cum copilul s-ar mulţumi să recunoască aceste obiecte sau spectacole şi să ia act de această recunoaştere, dar n-ar putea să le recunoască altfel decît jucîndu-se în loc de a le gîndi, schema servind recunoaşterii. Or, această schemă nu este alta decît cea a reacţiei circulare secundare care corespunde obiectului respectiv.

Iată cîteva exemple: O b s . 107. — La 0; 5(3) L u c i e n n e c a u t ă să a p u c e n i ş t e m o s o r a ş e atîr­

n a t e d e a s u p r a e i c u a jutorul unor e l a s t i c e . E a s e s e r v e ş t e d e o b i c e i d e e l e spre a le s u g e ş i t o c m a i a s t a v r e a să f a c ă ş i a c u m , dar i se în t împlă să l e ş i b a l a n s e z e t o t z v î r c o l i n d u - s e în p r e z e n ţ a lor ( v e z i o b s . 94 ş i 94 bis) . Or, ea r e u ş e ş t e să l e at ingă, dar nu să l e ş i a p u c e . D u p ă ce l e-a zg î l ţ î i t înt împlător, ea se o p r e ş t e brusc p e n t r u a se a g i t a o c l i p ă pr iv in-du- le ( îş i a g i t ă p i c i o a r e l e ş i torsul ) , apo i r e v i n e la î n c e r c ă r i l e de a a p u c a .

D e c e ş i-a întrerupt e a a c t i v i t a t e a p e n t r u a s e a g i t a c î t e v a s e c u n d e ?

Nu a făcut-o p e n t r u a zgî l ţ î i m o s o a r e l e , d e o a r e c e nu a p e r s e v e r a t ş i

1 3 * 195

e r a o c u p a t ă c u a l t c e v a î n m o m e n t u l î n c a r e a e x e c u t a t a c e s t g e s t . N u a făcut-o n ic i p e n t r u a fac i l i ta î n c e r c ă r i l e s a l e de a p u c a r e . E v o r b a o a r e d e u n a u t o m a t i s m d e c l a n ş a t d e s p e c t a c o l u l b a l a n s ă r i i l o r î n t î m p l ă t o a r e ? S-ar p ă r e a c ă da, d a r c o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i arată c ă a c e a s t ă c o n d u i t ă e s t e r e î n n o i t ă d e p r e a m u l t e or i s p r e a f i a u t o m a t ă . A ş a d a r , e a a r e c u s i g u r a n ţ ă u n s e n s . N u s e p o a t e v o r b i n ic i d e u n fe l d e ritual, a n a l o g c e l o r p e c a r e l e v o m s t u d i a c î n d v o m v o r b i d e apar i ţ ia j o c u l u i , d e o a r e c e cop i lu l , d e p a r t e d e a s e a m u z a , e r a c î t s e p o a t e d e s e r i o s . A ş a d a r , t o t u l s e p e t r e c e c a ş i c u m s u b i e c t u l , d o t a t p e n t r u m o m e n t c u r e f l e x i e ş i c u l imba j interior, şi-ar f i s p u s c a m a ş a : „Da, v ă d b i n e c ă a c e s t o b i e c t a r p u t e a f i ba lansat , dar nu a c e a s t a caut" . Lipsindu-i î n s ă l imbajul, L u c i e n n e g î n d e ş t e a c e l a ş i l u c r u r e p r e z e n t î n d s c h e m a î n a i n t e d e a r e l u a î n c e r c ă r i l e s a l e d e a p u c a r e . î n a c e a s t ă i p o t e z ă , scur tu l i n t e r m e d i u a l b a l a n s ă r i i a r f i e c h i v a l e n t , aşadar, cu un fel de r e c u n o a ş t e r e m o t o r i e .

O a s e m e n e a i n t e r p r e t a r e ar f i cu t o t u l arbitrară, d a c ă s-ar b a z a p e u n s i n g u r fapt, dar c a r a c t e r u l e i p lauz ib i l c r e ş t e p e m ă s u r ă c e n e c o n t i n u ă m o b s e r v a ţ i i l e . De pi ldă, la 0 ; 5 (10), L u c i e n n e r e p r o d u c e e x a c t a c e l e a ş i g e s t u r i c î n d are de-a f a c e cu o s u n ă t o a r e . La fel, la 0 ; 6 ( 5 ) e a s e a g i t ă d e m a i m u l t e ori ş i d e f i e c a r e d a t ă î n i n t e r v a l e f o a r t e s c u r t e î n d a t ă c e î ş i v e d e m î n a (care- i i e s e d in g u r ă s a u c a r e a t r e c u t î n t î m p l ă t o r pr in c î m p u l v i z u a l e t c ) : c e a r p u t e a î n s e m n a a c e s t g e s t d a c ă n u s c h i ţ a r e a u n e i a c ţ i u n i s u g e r a t ă d e v e d e r e a mîini i .

L a 0 ; 6(12) L u c i e n n e v e d e d e d e p a r t e d o i p a p a g a l i d e c e l u l o i d , at îr-naţ i d e o lus tră ş i p e c a r e e a î i a v u s e s e u n e o r i î n l e a g ă n u l e i . Î n d a t ă c e - i o b s e r v ă , e a î ş i a g i t ă v i z i b i l dar p e n t r u p u ţ i n t i m p p i c i o a r e l e , fără a î n c e r c a s ă a c ţ i o n e z e d e l a d i s t a n ţ ă a s u p r a p a p a g a l i l o r . î n a c e s t caz, nu p o a t e f i v o r b a d e c î t de o r e c u n o a ş t e r e m o t o r i e . La fel, la 0; 6(19), e s t e s u f i c i e n t c a e a să-ş i v a d ă d e d e p a r t e p ă p u ş i l e , p e n t r u a s c h i ţ a g e s t u l de a l e b a l a n s a cu mîna.

I n c e p î n d c u 0 ; 7(27) u n e l e s i tuaţ i i b i n e c u n o s c u t e n u m a i d e c l a n ş e a z ă

r e a c ţ i i c i r c u l a r e s e c u n d a r e , c i doar n i ş t e s c h i ţ e d e s c h e m e . Ast fe l , v ă -

z înd o p ă p u ş ă pe c a r e a zg î l ţ î i t-o e f e c t i v de m u l t e ori, L u c i e n n e se

l i m i t e a z ă s ă d e s c h i d ă ş i s ă î n c h i d ă m î i n i l e s a u să-ş i a g i t e p i c i o a r e l e ,

dar foarte r e p e d e ş i fără un efort real . La 0; 10(28) ea s t ă a ş e z a t ă în

căruc ior . î m i apropi i m î n a ş i impr im o z g u d u i r e u ş o a r ă căruc ioru lu i ,

at ing îndu- i mineru l . L u c i e n n e r îde ş i r ă s p u n d e ag i t îndu-ş i u ş o r mîna,

fără ca a c e a s t a să fie o î n c e r c a r e de a mă î n d e m n a să c o n t i n u i . E

v o r b a doar d e u n g e n d e conf i rmare a r e c e p ţ i e i .

O b s . 207 bis. — Laurent, la fel, la 0; 4(21) ţ i n e un o b i e c t în mî in i

şi, p e n t r u a-1 amuza, zgî l ţ î i în a c e s t t i m p s u n ă t o a r e l e a t î rnate pe c a r e

e l are o b i c e i u l să l e l o v e a s c ă . E l p r i v e ş t e s u n ă t o a r e l e şi, fără să d e a

196

d r u m u l jucăr ie i , s c h i ţ e a z ă cu mîna d r e a p t ă g e s t u l de a izbi. I n c e p i n i

c u 0 ; 5 , o b s e r v a d e s e a a s e m e n e a s c h i ţ e d e a c ţ i u n i î n p r e z e n ţ a u n o r

o b i e c t i v e fami l iare. E l e s e a s e a m ă n ă c u a c e l e a a l e L u c i e n n e i .

Vedem prin ce anume aceste conduite constituie în mod real o clasă aparte. într-adevăr, nu mai e vorba de o sim­plă reacţie circulară secundară, deoarece copilul nu vădeşte nici un efort pentru a realiza un rezultat. Ce-i drept, s-ar putea să avem de-a face cu o simplă automatizare a reac­ţiilor anterioare. Dar, pe de o parte, mimica copilului nu dă impresia că el ar acţiona maşinal, iar pe de altă parte, nu vedem cîtuşi de puţin pentru ce o reproducere automată a unor acte inutile ar dura atîta timp (noi nu am ales decît unul sau două exemple printre nenumărate cazuri). în al doilea rînd, nu putem identifica aceste conduite cu „proce­deele pentru a face să dureze un spectacol interesant" des­pre care vom vorbi mai jos. Aceste „procedee. . . " apar tn momentul în care se întrerupe un spectacol contemplat de copil, dar au drept scop să acţioneze asupra lucrurilor în­seşi, în timp ce conduitele la care asistăm acum se ivesc la simplul contact cu un obiect — fie că el este mobil sau imobil — şi fără să aibă loc o încercare de a acţiona asu­pra lui. în al treilea rînd, nu este posibil nici să reducem aceste conduite la fapte de „explorare" şi la „reacţii circu­lare terţiare" despre care vom vorbi în cele ce urmează? aceste din urmă fapte se referă la obiecte noi, în timp ce comportamentele actuale sînt declanşate de obiectele bine­cunoscute.

Aşadar, nu putem da decît o singură interpretare obser­vaţiilor 107—107 bis: e vorba de nişte fapte de asimilare recognitivă. în prezenţa unui obiect sau a unui eveniment familiar, dar a cărui apariţie bruscă nu a fost prevăzută de copil, acesta are nevoie să se adapteze fenomenului nepre­văzut. Tocmai aceasta se întîmplă atunci cînd, de exemplu, Lucienne vede un mosorel balansîndu-se, în clipa în care ea voia să-1 apuce, sau îşi zăreşte mîna, papagalii e tc , într-un moment şi într-un loc în care nu le aştepta etc. A se adapta va însemna în asemenea cazuri a lua pur şi simplu act de eveniment în măsura în care el este cunoscut şi nu ser­veşte în momentul de faţă la nimic. Deci e vorba pur şi simplu de a recunoaşte şi de a clasa lucrul. Mai tîrziu, subiectul

197

va face acelaşi lucru prin cuvinte formulate în exterior sau prin limbaj interior. Acum însă, întrucît nu dispune de ase­menea instrumente simbolice, copilul se limitează să schi­ţeze gesturile schemei respective, folosită astfel sub formă de schemă recognitivă. Cu alte cuvinte, în loc de a spune: ,,Ia te uită! E mosorelul care se leagănă" sau „Iată mîna m e a . . . Iată papagalul . . . Iată căruciorul care se mişcă", copilul asimilează aceste fapte cu ajutorul unor concepte motorii şi nu încă verbale şi, agitîndu-şi picioarele sau mîi-nile, îşi semnalează astfel lui însuşi că înţelege ceea ce percepe.

Existenţa acestei asimilări recognitive ar putea să pară îndoielnică dacă ea nu ar fi fost pregătită de întreaga asi­milare reproducătoare, proprie reacţiei circulare secundare, într-adevăr, două împrejurări arată că asimilarea reproducă­toare antrenează imediat formarea unei recunoaşteri senzo-rio-motorii. în primul rînd, faptul însuşi de a regăsi un rezultat interesant — ceea ce este definiţia reacţiei circulare secundare — atrage o recunoaştere din ce în ce mai precisă, în al doilea rînd, schema odată constituită, este repusă în activitate prin fiecare contact nou cu obiectele în legătură cu care a luat naştere. De pildă, de fiecare dată cînd copilul revede păpuşa suspendată pe care are obiceiul s-o balanseze agitîndu-se sau lovind-o etc, el începe să se agite de la sine, să lovească etc. Această activare a schemei prin asimi­lare imediată a obiectului funcţionării ei este un fapt de asimilare în acelaşi timp recognitivă şi reproducătoare, aceste două aspecte ale procesului asimilator fiind încă ne­diferenţiate în această fază iniţială. Este deci foarte firesc ca asimilarea pur recognitivă să se disocieze la un moment dat de asimilarea reproducătoare sau pur activă. La început, se poate întîmpla, aşa cum arată tocmai prima parte a ob­servaţiei 107, ca faptele exterioare să fie acelea care stimu­lează pe copil să acţioneze o schemă în momentul în care interesul său este îndreptat în altă parte şi în care el acţio­nează de-acum după o altă schemă. în acest caz, schema care interferează cu acţiunea principală nu va fi decît schi­ţată, în timp ce activitatea curentă va continua în mod nor­mal. Apoi, se poate întîmpla, după cum arată ultima parte a obs. 107, ca schema excitată de faptele exterioare să fie prea cunoscută spre a da loc la o acţiune reală, şi se măr-

198

iineşte astfel din nou la o simplă şi scurtă indicaţie. în .mibele cazuri, schiţa de activitate care înlocuieşte activita-N a reală echivalează deci cu un demers mai mult contem-nlativ decît activ, cu alte cuvinte, cu un act de simplă re-imoaştere sau de simplă clasificare, mai mult decît cu o

II tiune efectivă. Vedem astfel cum asimilarea recognitivă, nnplicată la început în asimilarea reproducătoare, se des-nrinde treptat de aceasta, pentru a rămîne într-o stare pe Mimătate activă, pe jumătate constatativă: este starea cea nai apropiată de o simplă judecată de constatare, de care •ste capabilă inteligenţa senzorio-motorie.

Aceste observaţii ne conduc la analiza „semnificaţiilor" i la studiul semnalelor sau indiciilor caracteristice ale aces­

tui al treilea stadiu. Pentru a înţelege natura faptelor care urmează, se cere să reamintim în două cuvinte cum se pune pentru noi problema „semnificaţiei".

A asimila un tablou senzorial sau un obiect, fie prin asi­milare simplă, fie prin recunoaştere sau extindere generali­zatoare înseamnă a-1 insera într-un sistem de scheme, cu alte cuvinte, a-i atribui o „semnificaţie". Fie că aceste scheme sînt globale şi vagi sau — ca în cazul recunoaşterii unui dat individual — circumscrise şi precise, conştiinţa nu

unoaşte nici o stare altfel decît prin referire la o totalitate mai mult sau mai puţin organizată. Aşa stînd lucrurile, trebuie să distingem în orice dat mintal două aspecte indi­s o l u b i l legate, al căror raport reprezintă tocmai semnificaţia: semnificantul şi semnificatul. în ceea ce priveşte „semnifi­caţiile" de ordin superior, care sînt în acelaşi timp semnifi-< aţ i i colective, delimitarea este clară: semnificantul este semnul verbal, adică un anumit sunet articulat, căruia s-a ( onvenit să i se atribuie un sens definit, iar semnificatul este conceptul care reprezintă sensul semnului verbal. Dar în cazul semnificaţiilor elementare — ca aceea a unui obiect perceput, sau, la copilul mic şi anterior constituirii obiectelor substanţiale, semnificaţia tablourilor senzoriale doar „prezentate" — situaţia este aceeaşi. „Semnificatul" percepţiilor obiective, cum ar fi aceea a unui munte pe care-1 văd prin fereastra mea sau a călimării aflate pe masa mea, sînt aceste obiecte înseşi, care pot fi definite nu numai printr-un sistem de scheme senzorio-motorii şi practice (as­censiunea pe un munte, înmuierea tocului în călimară) sau

199

printr-un sistem de concepte generale (o călimară este uni recipient c a r e . . . etc), ci şi prin caracterele lor individuale: poziţia în spaţiu, dimensiunile, soliditatea şi rezistenţa, cu­loarea pe care o au la o lumină sau alta etc. Dar aceste din urmă caractere constatate în obiectul ca atare presupun o elaborare intelectuală deosebit de complexă. De pildă, pen­tru a atribui dimensiuni reale micilor pete pe care eu le percep ca fiind un munte sau o călimară, trebuie să le situez într-un univers substanţial şi cauzal, într-un spaţiu organi­zat etc, deci să le construiesc pe cale intelectuală. Semnifi­catul unei percepţii, adică obiectul însuşi, este deci în esenţa lui o entitate intelectuală: nimeni nu a „văzut" niciodată un munte sau o călimară în acelaşi timp din toate părţile, nimeni nu a avut o viziune simultană a diverselor lor as­pecte de sus şi de jos, de la est şi de la vest, din interior şi din exterior. Pentru a percepe aceste realităţi individuale ca obiecte reale, este absolut necesar să completăm ceea ce vedem cu ceea ce ştim. Cît despre „semnificant", el nu este altceva decît cele cîteva calităţi sensibile înregistrate în acelaşi timp şi în prezent de organele mele senzoriale, calităţi prin care recunosc un munte şi o călimară. Simţul comun, care prelungeşte în fiecare dintre noi deprinderile proprii realismului infantil, consideră cu siguranţă acest semnificant ca fiind obiectul însuşi şi ca ceva mai „real" decît orice construcţie intelectuală. Dar, după ce am înţeles în ce măsură orice obiect concret este produsul unor ela­borări geometrice, cinematice, cauzale etc, deci produsul unei serii de acte de inteligenţă, nu mai rămîne îndoială că adevăratul semnificat al percepţiei este obiectul ca reali­tate intelectuală şi că datele sensibile luate în considerare chiar în momentul percepţiei nu servesc decît drept indicii, deci de „semnificanţi".

In ceea ce priveşte tablourile senzoriale cele mai simple pe care le asimilează sugarul şi care sînt anterioare obiec­tului permanent şi substanţial, pot fi făcute aceleaşi distinc­ţii, deşi într-o măsură mai redusă. Astfel, cînd copilul se pregăteşte să apuce sunătoarea pe care o vede, aparenţa vizuală a acestui obiect nu este decît un „semnificant" în raport cu „semnificatul", constituit de celelalte calităţi ale aceluiaşi obiect, care nu sînt date simultan, dar care sînt reunite de spirit într-un fascicul unic (în mod special cali-200

tatea de obiect care poate fi apucat). Şi în acest caz, semni-ficantul se referă la un sistem de scheme (scheme ale vede­rii, ale apucării, ale auzului, ale suptului etc.) şi nu are semnificaţie, chiar în ceea ce priveşte tabloul precis cuprins în percepţie, decît în raport cu ansamblul sistemului.

Dar dacă extindem astfel la maximum noţiunea de sem­nificaţie, inclusiv noţiunile complementare de „semnificant" şi „semnificat", trebuie să distingem imediat trei tipuri de „semnificanţi" pe care le vom numi „indiciu", „simbol" şi „semn", pentru a situa în perspectiva lor reală faptele de înţelegere a semnificaţiilor pe care le vom descrie mai jos.

„Simbolul" şi „semnul" sînt semnificanţi ai semnificaţii­lor abstracte, ai semnificaţiilor care implică reprezentarea. Un „simbol" este o imagine evocată mintal sau un obiect material intenţionat ales pentru a desemna o clasă de ac­ţiuni sau de obiecte. Astfel, imaginea mintală a unui copac simbolizează în minte copacii în general, un anumit copac de care-şi aduce aminte individul, sau cutare acţiune referi­toare la copaci etc. Aşadar, simbolul presupune reprezenta­rea, îl vom vedea 1 manifestîndu-se în cursul celui de-al doi­lea an al vieţii copilului, cu prilejul apariţiei jocului simbo­lic (a jocului de ficţiune) sau atunci cînd progresul, inteli­genţa şi folosirea deducţiei practice vor implica evocarea reală a obiectelor absente. Pe de altă parte, „semnul" este un simbol colectiv şi deci „arbitrar". Apariţia lui se produce tot în cursul celui de-al doilea an, odată cu începuturile vor­birii şi, fără îndoială, concomitent cu constituirea simbolu­lui: simbolul şi semnul nu sînt decît cei doi poli, individual şi social, ai uneia şi aceleiaşi elaborări a semnificaţiilor.

Cît despre „indiciu", acesta este semnificantul concret, legat de percepţia directă şi nu de reprezentare. Vom numi in general indiciu orice impresie senzorială sau calitate di­rect percepută, a cărei semnificaţie („semnificatul") este un obiect sau o schemă senzorio-motorie. în sensul strict şi limitat al cuvîntului, un indiciu este un dat sensibil, care anunţă prezenţa unui obiect sau iminenţa unui eveniment (o uşă care se deschide şi care anunţă venirea unei persoa­ne). Dar, aşa cum am văzut, noţiunea de indiciu se poate extinde asupra oricărei asimilări senzorio-motorii: ceea ce văd dintr-o călimară sau dintr-un munte este indiciu al existenţei acestor obiecte,- sunătoarea pe care copilul o pri-

201

veste este indiciu de apucare virtuală; sfîrcul sinului pe care-1 ating buzele sugarului este indiciu al suptului posibil etc. Faptele proprii actualului stadiu vor intra deci în clasa semnificaţiilor concrete, al căror semnificant este „indiciu".

Dar pentru a înţelege adevărata natură a acestor fapte, se cuvine mai înainte să împărţim în mai multe tipuri di­versele varietăţi de indicii, iar pentru aceasta, vom recapi­tula ansamblul „semnificaţiilor" studiate pînă acum.

în primul rînd, am putut vorbi de asimilarea recognitivă începînd chiar cu reflexul (cap. I). Cînd sugarului îi e foame şi nu se limitează la a suge pentru a suge (asimilare repro­ducătoare), nici la a suge primul obiect pe care-1 întîlneşte cu buzele (asimilare generalizatoare), el se pricepe foarte bine să caute sfîrcul sinului şi să-1 discrimineze în raport cu tegumentele înconjurătoare. Oare aceasta nu înseamnă că sfîrcul sinului are pentru el o semnificaţie, prin opoziţie şi în relaţie cu alte semnificaţii (aceea a suptului în gol etc.)? Acest prim tip de semnificaţie este cel mai simplu posibil. într-un asemenea caz, semnificantul nu este altceva decît impresia senzorială elementară care însoţeşte manifes­tarea reflexului (de unde şi impresia care serveşte drept „excitant" pentru supt), iar semnificatul nu este altceva decît schema suptului. Dovada că o asemenea interpretare nu are nimic artificial este faptul că această schemă implică, după cum am reamintit-o, un anumit număr de subscheme diferenţiate: contactul cu sfîrcul sinului antrenează suptul cu deglutiţie, în timp ce contactul cu tegumentele înconjură­toare sau cu un obiect oarecare nu antrenează decît; suptul pentru supt, excitarea aparatului bucal antrenează suptul în gol e t c ; fiecare dintre aceste impresii senzoriale a şi fost deci clasată şi corespunde unei subscheme determinate. în orice caz, cînd sugarului îi este foame şi caută sfîrcul sinu­lui, se poate spune că impresia proprie acestui contact este supusă asimilării recognitive şi comportă prin urmare un „semnificat" precis.

în al doilea rînd, este vorba de semnificaţiile proprii primelor deprinderi şi asimilări prin scheme dobîndite (pri­mare). Or, după cum am văzut, recunoaşterea caracteristică a acestui nivel presupune ca „semnificanţi", peste simplele impresii senzoriale identice celor de la nivelul precedent,

202

• ''ca ce s-a convenit să fie denumite „semnale". Semnalul • •ste un indiciu încă elementar. El constă într-o impresie sen­zorială direct asociată cu reacţia şi cu tablourile perceptive < tiracteristice unei scheme oarecare. Aşadar, el anunţă <u este tablouri şi declanşează aceste reacţii în măsura în • dre este asimilat schemei considerate. De pildă, conştiinţa unei anumite atitudini în poziţie de supt declanşează schema • aptului. Oare nu înseamnă aceasta că conştiinţa respectivă

e s t e un semnal sau un semnificant pentru semnificatul pe care-1 reprezintă suptul însuşi? Un asemenea semnificant e s t e cu siguranţă mai complex decît cel de primul tip (con­tactul senzorial direct cu sfîrcul sinului sau cu tegumentele înconjurătoare), deoarece el presupune o extindere dobîn-dită a schemei de asimilare, dar semnificaţia pe care o com­portă rămîne elementară: conştiinţa poziţiei de supt nu în­seamnă nimic mai mult din punctul de vedere al subiectului decît aşteptarea şi începutul tablourilor senzoriale legate de supt. Trebuie să ne ferim deci de a compara, aşa cum se Face uneori, semnalul cu semnul „arbitrar". Fără îndoială, orice semnal poate servi pentru declanşarea oricărei reacţii. Astfel, dresajul realizează la animale cele mai variate aso­ciaţii. Dar, după cum am văzut, asociaţia nu se „fixează" decît dacă semnalul este încorporat într-o schemă de asimi­lare şi îşi primeşte astfel semnificaţia de la actul unic care leagă efortul de rezultatul său. Aşa stînd lucrurile, semnalul este pentru conştiinţa subiectului un indiciu şi nu un semn: un indiciu, adică un aspect obiectiv şi dat al realităţii exte­rioare, aşa cum urma labelor unui animal este pentru vînâ-tor indiciu] că animalul a trecut. Semnalul nu este deci mai „arbitrar", în sensul pe care lingviştii îl dau acestui cuvînt, decît asociaţia dintre sunet şi vedere în percepţia unui clo­pot în mişcare.

Ultimul exemplu evocă o varietate particulară a acestui al doilea tip: semnalele bazate pe coordonarea de scheme eterogene. Aşa cum am constatat analizînd diversele coor­donări ale vederii şi auzului, ale vederii şi suptului, ale apucării cu suptul şi vederea etc, obiectele care dau loc la asemenea coordonări dobîndesc tocmai prin aceasta o sem­nificaţie complexă: ele încep să capete o anumită contex-tură solidă şi permanentă. Privind un biberon sau o sună­toare, copilul înţelege că în faţa lui se află un lucru de

203

supt sau un lucru de apucat; auzind un zgomot, copilul înţe­lege că lucrul auzit este lucru de privit etc. Urmează o cău­tare activă care implică un progres al previziunii: la auzul' unui sunet dat, copilul se pregăteşte să vadă un anumit tablou etc. Dar, în asemenea semnificaţii, semnificantul con­tinuă să fie constituit de impresii senzoriale sau de semnale, doar mai variate decît cele anterioare, iar semnificatul mai constă în scheme practice coordonate.

Urmează, în sfîrşit, al treilea tip de semnificaţii asupra căruia vom insista acum: acela al indiciilor proprii reacţiilor circulare secundare.

Să considerăm o reacţie circulară secundară, cum ar fi tragerea de un lanţ sau de un şnur pentru a zgîlţîi obiectele atîrnate de capota leagănului (obs. 99 şi 100), sau un pro­cedeu pentru a face să dureze spectacolele interesante, cum ar fi tragerea de acelaşi şnur pentru a balansa nişte obiecte la distanţă (obs. 113). Este evident că semnificaţiile respec­tive sînt mai complexe decît cele precedente, deşi provin din ele prin diferenţiere. într-adevăr, semnificaţiile de tipul al doilea rămîn în esenţa lor funcţionale şi legate de activi­tatea subiectului: ceea ce anunţă semnalele senzoriale este că cutare lucru este de văzut, de ascultat, de apucat etc. Semnificaţiile de tipul al treilea, spre deosebire de acestea, înglobează de la început un element de previziune referitor la lucrurile înseşi: şnurul care atîrnă de capota leagănului nu este numai un obiect de văzut, de apucat şi de tras, ci serveşte pentru balansarea lucrurilor la distanţă etc. Există deci în semnificaţia şnurului un conţinut legat de previziu­nea evenimentelor. Fireşte, fără a înţelege deocamdată de­taliul acestei conexiuni, copilul ştie că gestul de a trage de şnur antrenează mişcarea altor obiecte. Numai că această previziune nu este totdeauna independentă de acţiune: şnu­rul este şi el un semnal, a cărui semnificaţie este schema de a „trage" pentru a zgîlţîi capota. Previziunea nu este deci încă pură: ea este înglobată într-o schemă motorie. Dar în raport cu semnificaţiile de tipul al doilea, există un cert progres, iar dincolo de „semnalul" doar activ, presimţim de-acum „indiciul" în sensul strict al cuvîntului: şnurul este indiciul unei serii de mişcări posibile.

Acest caracter de tranziţie între „semnalul" propriu sta­diilor anterioare şi „indiciul" propriu stadiului al patrulea, 204

şi care va elibera previziunea de contextul acţiunilor în < urs, se regăseşte într-o serie de semne care se manifestă între 0; 4 şi 0; 8, independent de reacţiile circulare studiate pînă acum:

O b s . 108. — De la 0; 4(12) p î n ă pe la 0; 4(30) L a u r e n t a p l î n s de

furie c î n d d u p ă s u p t u l la s î n i se p u n e a s u b b ă r b i e o b a t i s t ă s a u

u n ş e r v e t : în t r-adevăr , e l e a n u n ţ a u c î t e v a l i n g u r i ţ e d intr-o b ă u t u r ă

pentru c a r e n - a v e a n i c i o poftă.

L a 0 ; 7(10) e l p l î n g e d i m i n e a ţ a î n d a t ă c e a u d e sc îr t î ind p a t u l

m a m e i s a l e . P înă î n a c e s t m o m e n t , d e ş i e r a t reaz, nu-ş i e x t e r i o r i z a s e

po f ta d e m î n c a r e . L a c e l m a i s l a b sc îrţ î i t Insă, e l m o r m ă i e ş i î ş i

r e c l a m ă ast fe l b i b e r o n u l . — A c e e a ş i c o n d u i t ă s e m a n i f e s t ă ş i m a i e v i ­

d e n t c înd a u d e d e s c h i z î n d u - s e u ş a ; r ă m î n e î n s ă i n s e n s i b i l l a z g o m o ­

t e l e e x t e r i o a r e ( d e p e c u l o a r s a u d i n c a m e r e l e v e c i n e ) .

D e l a 0 ; 7(15), t o t d i m i n e a ţ a , c înd m ă j o c c u e l ş i a p a r e m a m a

lui, î n c e p e i m e d i a t s ă s t r i g e d e f o a m e .

L a fe l s e î n t î m p l ă l a 0 ; 9(20), c î n d f e m e i a d e s e r v i c i u ş i n u m a m a

lui î i dă b i b e r o n u l ; v ă z î n d u - ş i bona, e l p i e r d e t o t i n t e r e s u l p e n t r u

c o n t i n u a r e a j o c u l u i , c h i a r c î n d s e af lă î n p a t u l m a m e i s a l e .

Obs. 109. — La 0; 8(3), J a c q u e l i n e s u f î d e şi s p u n e aa î n d a t ă ce

s e d e s c h i d e u ş a c a m e r e i s a l e , î n a i n t e d e a v e d e a c i n e intră. A ş a d a r ,

•ea î n ţ e l e g e c ă l a a c e s t s e m n v a a p ă r e a c i n e v a . La-0f--S(10), e a s t r igă

d e f o a m e î n d a t ă c e m a m a e i intră î n c a m e r ă , c e e a c e l a i n t r a r e a

t a t ă l u i e i n u s e în t împ lă . A c e e a ş i r e a c ţ i e , dar n e g a t i v ă l a 0 ; 9(9) : e a

m o r m ă i e c înd o v e d e p e m a m a s a ( n e a v î n d pof tă d e m î n c a r e 1 ) , d e ş i

p înă a t u n c i r îdea ş i s e a m u z a f o a r t e b i n e .

La 0; 8(13), ea r id ică m i n a p e n t r u a a p u c a faţa m a m e i s a l e în t i m p

c e a c e a s t a î i suf lă d i n s p a t e p e s t e u r e c h e : fără e v e d e a n i m i c , J a c q u e ­

l ine î ş i dă s e a m a d e c i că e c i n e v a în s p a t e l e e i . La fe l la 0 ; 9(27) r îde

ş i s e î n t o a r c e c î n d î i s u f l u î n cea fă , fără c a e a s ă m ă f i v ă z u t s a u

să mă f i auz i t v e n i n d .

L a 0 ; 8(18) n u a r e î n c ă pof tă d e m î n c a r e ş i p l î n g e c î n d i s e p u n e

barbeţ ica, ş t i i n d c ă o a ş t e a p t ă m a s a . P e d e a l tă p a r t e , e a d e s c h i d e

g u r a î n d a t ă c e i s e a t i n g e f runtea c u u n b u r e t e ( p e c a r e n u 1-a v ă z u t ) ,

d e o a r e c e s e a m u z ă î n f i e c a r e z i muşc îndu-1 î n j o a c ă .

Asemenea recunoaşteri ale indiciilor par, la prima ve­dere, suficient de detaşate de acţiune pentru a da loc unor

1 S u f e r e a a t u n c i de a n o r e x i e .

205

previziuni propriu-iis obiective, aşa cum se va întîmpla îrt cursul stadiului al patrulea. Dar în realitate, semnele despre care este vorba aici nu sînt încă ,,mobile" în sensul în care vom utiliza acest termen în legătură cu stadiul al patrulea, adică ele nu dau loc la previziuni legate de activitatea obiec­telor înseşi, independent de acţiunile subiectului. într-ade­văr, toate indiciile descrise în observaţiile 108—109 fac parte dintr-un sistem global, fie sistemul luării mesei, în care copilul este evident activ, fie acela al unui „spectacol interesant" (de pildă cînd i se suflă în ceafă sau pe mîini etc), comparabil cu acelea pe care copilul le întreţine dato­rită procedeelor încă „circulare" pe care le vom studia în paragraful următor. Dacă asemenea indicii anunţă de pe acum previziunea obiectivă, nu se poate spune că ele sînt total detaşate de reacţia circulară secundară: ele sînt pur şi simplu inserate în scheme prestabilite şi nu dobîndesc semnificaţie decît în funcţie de acestea din urmă. Aşadar, ca şi indiciile şi semnificaţiile menţionate ceva mai înainte, ele fac doar tranziţia între „semnalele" primare şi indiciile propriu-zise din stadiul al patrulea.

§ 4. ASIMILAREA GENERALIZATOARE ŞI CONSTITUI­REA „PROCEDEELOR PENTRU A FACE SĂ DUREZE SPEC­TACOLELE INTERESANTE". — Generalizarea schemelor secundare se produce de la sine cînd copilul este plasat în prezenţa unor obiecte noi. în asemenea cazuri, copilul îşi exercită imediat conduitele obişnuite şi asimilează de-a dreptul obiectul necunoscut schemelor lor. într-adevăr, este un fapt remarcabil că noutăţile îi par copilului mai puţin noi, cu cît este el mai mic. Din păcate, este imposibil să comparăm în această privinţă reacţiile se­cundare cu cele primare în prezenţa unor obiecte ne­cunoscute, deoarece între ele nu există o măsură comună cu care să se poată aprecia. Dacă însă confruntăm reacţiile din actualul stadiu cu acelea din stadiul următor şi mai ales cu „reacţiile circulare terţiare", proprii stadiului al cincilea, diferenţa este cu atît mai izbitoare cu cît situaţiile sînt mai omogene. în faţa unui fenomen nou, copilul din stadiul al cincilea este capabil să adopte atitudinea de experimentare (ceea ce nu înseamnă că el o adoptă în mod necesar, dar că este apt s-o Iacă): el caută noutatea ca atare şi variază

206

condiţiile fenomenului pentru a-i examina toate modalită­ţile. Copilul din stadiul al patrulea, fără a ajunge la aceste autentice „experienţe pentru a vedea", se interesează şi de obiectul nou, în sine. Pentru a-1 „înţelege" însă, el încearcă sa-i aplice pe rînd ansamblul schemelor cunoscute, căutînd să găsească pe aceea care i se va potrivi în mod special. Dimpotrivă, copilul din stadiul de faţă, deşi încearcă uneori o surpriză în faţa lucrului necunoscut, îl tratează totuşi de la început ca pe un obiect familiar şi îl foloseşte imediat pentru exercitarea schemelor obişnuite. De aceea avem im­presia că departe de a se interesa deocamdată de lucrul în sine şi departe de a-i aprecia noutatea ca atare, copilul caută doar să-şi exercite schemele secundare prin simplă asimilare funcţională, aşa cum făcea pînă acum cu ajutorul schemelor primare. E vorba deci de o simplă generalizare a schemelor secundare.

Iată cîteva exemple ale acestei asimilări generalizatoare elementare:

O b s . 110. — La O; 3(29), Laurent v e d e p e n t r u p r i m a d a t ă cuţ i tu l

de tă iat h îrt ie pe c a r e l-am m e n ţ i o n a t in o b s . 104. E l î l a p u c ă şi-1

p r i v e ş t e , dar n u m a i o c l ipă. î l b a l a n s e a z ă apo i i m e d i a t cu m i n a

dreaptă, a ş a c u m f a c e c u t o a t e o b i e c t e l e a p u c a t e ( v e z i s c h e m e l e d e l a

o b s e r v a ţ i a 102). î n t î m p l ă t o r î l f reacă de î m p l e t i t u r a de n u i e l e a l e a g ă ­

nului, î n c e r c î n d să r e p r o d u c ă s u n e t u l auzit, ca ş i c u m ar f i v o r b a de o

s u n ă t o a r e o a r e c a r e ( c o m p a r ă cu obs. 102). E s t e su f i c i ent să i-1 p u n

a p o i în m i n a s t îngă, p e n t r u ca e l să-1 a g i t e Ia fel. T e r m i n ă prin a-1

s u g e . A ş a d a r , n o u t a t e a o b i e c t u l u i nu a st îrnit pr in n i m i c i n t e r e s u l c o p i ­

lului, d a c ă n u p u n e m l a s o c o t e a l ă s c u r t a p r i v i r e p e c a r e a a r u n c a t - o

la î n c e p u t a s u p r a lu i : c u ţ i t u l de tă iat h îr t ie a fost fo los i t i m e d i a t ca

a l i m e n t p e n t r u s c h e m e l e o b i ş n u i t e .

La 0; 4(8) p u n în faţa lu i Laurent o m a i m u ţ ă m a r e de c a u c i u c ,

c a r e av înd m e m b r e l e ş i c o a d a m o b i l e , iar c a p u l e x p r e s i v , c o n s t i t u i e

u n a n s a m b l u a b s o l u t n o u pentru el . Laurent m a n i f e s t ă î n t r - a d e v ă r u n

v i u i n t e r e s ş i ch iar p u ţ i n ă frică. Se l i n i ş t e ş t e î n s ă i m e d i a t ş i a p l i c ă

m a i m u ţ e i c î t e v a s c h e m e d e c a r e f a c e u z p e n t r u a b a l a n s a o b i e c t e l e

s u s p e n d a t e : s e a g i t ă , d ă din mîini e t c , gradîndu-ş i e fortu l î n funcţ ie

de rezu l tatu l obţ inut .

La fel, Ia 0,- 5(25), ca şi în z i l e l e u r m ă t o a r e , L a u r e n t p r i v e ş t e un

ziar d e s f ă c u t p e care-1 p u n p e c a p o t a l e a g ă n u l u i său. E l s e a p u c ă i m e ­

diat s ă t ragă d e ş n u r u r i l e c a r e at îrnă d e c a p o t ă , s ă s e r ă s u c e a s c ă s a u

207

s ă - ş i a g i t e p i c i o a r e l e ş i b r a ţ e l e . I z b u c n e ş t e î n rîs c î n d v e d e z iaru l m i ş c î n d u - s e , a ş a c u m f a c e a d e s e a l a z g î l ţ î i a l a s u n ă t o a r e l o r .

La 0 ; 6(0), Laurent apucă, î n d a t ă ce v e d e , o c u t i e m a r e de p a s t i l e , ipe c a r e nu o c u n o ş t e a . O p r i v e ş t e doar în t reacăt , dar se s e r v e ş t e i m e d i a t de ea p e n t r u a o f reca de m a r g i n i l e l e a g ă n u l u i , a p o i o t r e c e d in tr-o m î n ă în a l t a ş i f r e a c ă c u t i a de p a r t e a o p u s ă at l e a g ă n u l u i .

La 0; 6(1), e l a p u c ă o j u c ă r i e n o u ă , f o r m a t ă d i n tre i părţ i : mineru l , u n g l o b m e d i a n d e m ă r i m e m i j l o c i e ş i u n g l o b t e r m i n a l m a r e . Laurent p r i v e ş t e o b i e c t u l o b u n ă b u c a t ă de t imp, î l t r e c e dintr-o m î n ă în a l ta ş i p a r e ch iar să- i p i p ă i e suprafaţa, c e e a c e a n u n ţ ă c o n d u i t e l e d i n s ta­d i u l următor. S e î n t r e r u p e î n s ă r e p e d e p e n t r u a m i ş c a o b i e c t u l î n aer m a i înt î i î n c e t , a p o i d in c e î n c e m a i r e p e d e şi, î n sfîrşlt, î l zg î l ţ î ie , î l f r e a c ă d e m a r g i n i l e l e a g ă n u l u i e t c .

La 0 ; 6(7) î i o fer d i fer i te o b i e c t e n o i p e n t r u a v e d e a d a c ă va r e l u a î n c e r c ă r i l e d e e x p l o r a r e s p a ţ i a l ă c a r e p ă r e a u s ă s e î n t r e z ă r e a s c ă î n l e g ă t u r ă c u u l t i m u l o b i e c t . N u s e î n t î m p l ă n i m i c î n a c e s t g e n : c o p i ­l u l f o l o s e ş t e d e l a b u n î n c e p u t o b i e c t u l n o u c a „ a l i m e n t " p e n t r u s c h e ­m e l e s a l e o b i ş n u i t e . As t fe l , e l n u p r i v e ş t e m a i m u l t d e o c l i p ă l a u n p i n g u i n c u p i c i o a r e l e l u n g i ş i c u c a p u l m o b i l : d e o d a t ă , L a u r e n t î l l o v e ş t e , î l f r e a c ă d e m a r g i n e a l e a g ă n u l u i e t c , fără a s e s i n c h i s i d in c e c a p ă t 1-a apucat . D i v e r s e b ibe lour i a u a c e e a ş i s o a r t ă : l e a p u c ă c u o m î n ă ş i l e l o v e ş t e cu c e a l a l t ă .

La 0; 6(14) î n h a ţ ă o p ă p u ş ă n o u ă , o p r i v e ş t e o c l ipă, dar fără a-i c e r c e t a forma ş i î m b r ă c ă m i n t e a . O l o v e ş t e , o f r e a c ă de î n v e l i ş u l de n u i e l e a l l e a g ă n u l u i , o a g i t ă în aer e t c .

La 0; 6(18), o p i p ă î i r e ţ i n e a t e n ţ i a în m a i m a r e m ă s u r ă , dar e s t e f o l o s i t ă apo i p e n t r u a c e l e a ş i acţ iuni . La 0 ; 6(16), Laurent p r i v e ş t e cu c u r i o z i t a t e o l e b ă d ă n o u ă , î n c o n j u r a t ă d e u n i n e l ş i p r e v ă z u t ă c u u n mîner , a p o i o l o v e ş t e , o scutură, o f r e a c ă e t c . La 0; 6(26) p r i v e ş t e în t r e a c ă t o s e r i e d e o b i e c t e n e c u n o s c u t e ( o j u c ă r i e c u c l o p o ţ e l , u n urs, u n m i e l e t c ) , dar î n d a t ă l e l o v e ş t e , l e s c u t u r ă e t c .

La 0; 7(2) la fel, e l nu p r i v e ş t e d e c î t în t r e a c ă t o p a s ă r e n e c u n o s ­cută, a v î n d o f o r m ă c o m p l i c a t ă ş i m o n t a t ă pe o p l a c ă cu rot i l e . Se m u l ţ u m e ş t e s-o s c u t u r e , s-o l o v e a s c ă ş i s-o f r e c e d e m a r g i n e a l e a g ă ­nului .

O b s . 111. — La 0; 5(3), L u c i e n n e d i s p u n e de o s i n g u r ă s c h e m ă ,

la c a r e r e c u r g e în t impul r e a c ţ i i l o r c i r c u l a r e ş i a l î n c e r c ă r i l o r de a

f a c e să d u r e z e s p e c t a c o l e l e i n t e r e s a n t e : a g i t a r e a p i c i o r u l u i s a u a cor­

pulu i p e n t r u a p r o d u c e b a l a n s a r e a ( v e z i obs . 116). M a i mult, ea ş t i e

d e s i g u r s ă a p u c e , s ă s u g ă e t c . Or, c î n d i s e p r e z i n t ă u n o b i e c t n o u .

e s t e c u r i o s faptul c ă e a î n c e a r c ă p e rînd s c h e m e l e d e a p u c a r e ş i d e

208

iq itare a p i c i o a r e l o r , dar ap l i c înd în s p e c i a l p r i m e l e o b i e c t e l o r n e ­m i ş c a t e ş i a p r o p i a t e , iar p e c e l e l a l t e m a i a l e s o b i e c t e l o r a f late î n m i ş -• are s a u c e l o r c a r e at î rnă î n a i n t e a e i . Iată s u c c e s i u n e a î n c e r c ă r i l o r :

In pr imul rînd, în fa ţa u n e i c r u c i de M a l t a , s u s p e n d a t ă d e a s u p r a

ei, L u c i e n n e n u f a c e n i m i c a l t c e v a d e c î t să-ş i a g i t e i m e d i a t p i c i o a r e l e .

A p o i î ş i î n c e t i n e ş t e m i ş c ă r i l e ş i î n c e p e s ă s u g ă î n gol , p r i v i n d o b i e c ­

t u l , d u p ă c a r e î l a p u c ă şi-1 d u c e î n faţa o c h i l o r p e n t r u a-1 c e r c e t a .

I se p r e z i n t ă o p i p ă n e m i ş c a t ă ; î n c e a r c ă s-o a p u c e , s u g e de la

c:i s t a n ţ ă ş i f a c e m i ş c ă r i cu p i c i o a r e l e , t o t u l c o n c o m i t e n t .

O g u m ă : surpriză, s u p t de la d i s t a n ţ ă ş i a p u c a r e . O d a t ă g u m a

apucată, L u c i e n n e o p r i v e ş t e o c l ipă, t in înd-o în mînă, a p o i î n c e p e

imed ia t să-ş i a g i t e p i c i o a r e l e .

D i n n o u c r u c e a d e M a l t a : m i ş c ă r i i m e d i a t e , s u s ţ i n u t e , c u p i c i o a ­

rele. A p o i , d u p ă ce m î n a L u c i e n n e i l o v e ş t e o b i e c t u l , u r m e a z ă o în­

c e r c a r e d e a p u c a r e , dar a c e a s t ă a d o u a r e a c ţ i e e s t e e v i d e n t d a t o r a t ă

unei c a u z e fortui te.

O p a i a ţ ă s u s p e n d a t ă : a p u c ă ş i t rage, dar c u m nu r e u ş e ş t e s-o

apropie, se î n t r e r u p e d i n c î n d în c înd p e n t r u a-şi a g i t a p u t e r n i c pi­

c i o a r e l e . R e v i n e l a m i ş c a r e a d e a p u c a r e , apo i din n o u îş i m i ş c ă p i c i o a ­

re le : î n t r e a c e s t e d o u ă a c t i v i t ă ţ i e x i s t ă o n e î n c e t a t ă a l ternanţă .

O r ig lă de c a l c u l : î n c e r c ă r i e x c l u s i v de a p u c a r e . N i c i o m i ş c a r e

c u p i c i o a r e l e .

O b r e t e a pe c a r e eu o b a l a n s e z î n c e t : m i ş c ă r i a g i t a t e cu p i c i o a ­

rele, a p o i î n c e r c ă r i d e a p u c a r e .

U n b a s t o n a s d e c e a r ă p e n t r u s ig i l iu : n u m a i m i ş c ă r i d e a p u c a r e .

U n c e a s p l a s a t f o a r t e a p r o a p e d e faţa s u b i e c t u l u i : m a i înt î i m i ş ­

cări de apucare , apoi, c î n d r id ic o b i e c t u l prea sus, scuturăr i a l e p i c i o a ­

relor.

A c e a s t ă o b s e r v a ţ i e n e p e r m i t e s ă n e d ă m s e a m a î n c e m ă s u r ă u n

o b i e c t n o u e s t e i m e d i a t as imi la t u n e i s c h e m e , a d i c ă r e c u n o s c u t sub

raport g e n e r i c c a p u t î n d d a l o c u n e i c o n d u i t e fami l iare, chiar c înd

s c h e m e l e o b i ş n u i t e s î n t într-un n u m ă r foarte redus . î n c o n t i n u a r e , s e

î n ţ e l e g e c ă p e m ă s u r ă c e s c h e m e l e s e î n m u l ţ e s c , s u b i e c t u l n o u e s t e

s u p u s u n o r încercăr i v a r i a t e .

Vedem în ce constau aceste conduite. In prezenţa obiec­telor noi, copilul nu cercetează încă prin ce sînt ele noi, ri se mulţumeşte să le folosească imediat sau după o scurtă pauză ca „aliment" pentru conduitele sale obişnuite. Aşa­dar, el generalizează pur şi simplu schemele pe care le posedă, folosindu-le.

14 — Naşterea inteligenţei la copil 209

Dar asimilarea generalizatoare, proprie acestui stadiu, nu: se limitează la această formă elementară. într-adevăr, se în-' tîmplă ca noutatea prezentată copilului să nu constea într-un obiect oarecare, ci într-un eveniment, într-un spectacol pro-priu-zis, pe care subiectul nu-1 poate influenţa direct. Ce se întîmplă în această situaţie? Dornic de a prelungi spectaco­lul, copilul foloseşte şi în acest caz schemele sale obişnuite, pe care doar le generalizează în acest scop. Dealtfel, este ceea ce prevesteşte observaţia 110: cînd Laurent la 0; 4(8) şi la 0; 5(25) nu poate apuca maimuţa sau ziarul pe care-1 priveşte de departe, el le aplică imediat schemele referitoare la obi­ectele atîrnate şi încearcă astfel să acţioneze asupra lor la distanţă. De aici nu este decît un pas pînă la încercarea de a exercita o acţiune asupra oricărui fenomen, independent de orice contact real.

Pasul acesta se face cu ajutorul următorului comporta­ment: e vorba de o conduită de tranziţie care mai ţine de reacţia circulară secundară, dar ale cărei forme superioare anunţă combinaţiile proprii stadiului al patrulea: este acti­vitatea cu ajutorul căreia copilul încearcă să facă să dureze spectacolele interesante la care a asistat, fără a fi provocat el prima lor apariţie (de pildă, să prelungească balansarea unui ceas văzut de departe etc). Asemenea conduite ţin şi ele de reacţia circulară, deoarece e vorba pur şi simplu de a conserva şi a reproduce, dar ele generalizează principiul acestor reacţii, deoarece schemele inserate pînă acum în reacţiile circulare propriu-zise se aplică de-acum încolo unor circumstanţe cu totul noi. Iată exemple de asemenea com­portamente:

O b s . 112. U n pr im e x e m p l u n e v a p e r m i t e s ă n e d ă m s e a m a d e

m o d u l î n c a r e r e a c ţ i a c i rcu lară s e c u n d a r ă s e c o n t i n u ă d i rec t î n pro­

c e d e e p e n t r u a face să d u r e z e un s p e c t a c o l i n t e r e s a n t . D u p ă o b s . 98,

la 0; 3(20) fac asupra lui Laurent u r m ă t o a r e a e x p e r i e n ţ ă : î i d a u o

p ă p u ş ă de c a u c i u c n e c u n o s c u t ă de e l ş i l e g a t ă de o s u n ă t o a r e o b i ş ­

nu i tă printr-un şnur su f ic ient d e r e l a x a t p e n t r u c a m i ş c ă r i l e p ă p u ş i i s ă

n u zg î l ţ î ie i m e d i a t s u n ă t o a r e a . î n d a t ă c e Laurent v e d e p ă p u ş a , o a p u c ă

cu m î n a d r e a p t ă ş i o s u g e . A c e a s t ă fază p r e l i m i n a r ă d u r e a z ă v r e o

z e c e minute, în c a r e t imp s u n ă t o a r e a nu s-a m i ş c a t ş i nu a sunat . D u p ă

a c e a s t a , Laurent l a s ă să-i c a d ă braţul într-o parte, păstr înd p ă p u ş a în

mînă. î n a c e s t m o m e n t , e u zgî lţ î i s u n ă t o a r e a , fără c a m i ş c a r e a s ă s e

210

t ransmi tă şnurulu i şi n ic i a lortiori mî in i i lui Laurent : deal t fe l , în

a c e s t m o m e n t , e l n ic i n u s e u i tă l a s u n ă t o a r e . î n d a t ă c e a u d e jucăr ia

sunînd, o p r i v e ş t e ş i î n t i n d e braţul drept, păstr înd p ă p u ş a în mînă,

apo i o zg î l ţ î ie într-un m o d p e r f e c t adaptat .

D u p ă o c l i p ă însă, Laurent s tă cu m î n a d r e a p t ă spri j inită de pă­

puşă, fără a o ţ ine. A g i t d in n o u s u n ă t o a r e a . El î ş i m i ş c ă i m e d i a t bra­

ţul drept, mîna rămînînd g o a l ă ş i fără a c ă u t a să a p u c e p ă p u ş a .

V e d e m ast fe l că i m e d i a t ce împre jurăr i l e se sch imbă, s c h e m a s.»

d i s o c i a z ă ş i că g e s t u l e f i c ient ( a p u c a r e ş i s c u t u r a r e a braţu lu i s a u

n u m a i s c u t u r a r e a braţu lu i ) e s t e p r o m o v a t la rangu l de p r o c e d e u p e n ­

tru a f a c e să d u r e z e s p e c t a c o l u l i n t e r e s a n t ch iar ş i în a b s e n ţ a inter­

mediar i lor ob i şnu i ţ i (a lanţu lu i ) .

C o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i arată că, într-adevăr, a c e s t g e s t a l braţulu i

a d e v e n i t p e n t r u Laurent un „ p r o c e d e u " c o n s t a n t ş i că nu a fost o

s i m p l ă î n c e r c a r e e p i s o d i c ă . De pi ldă, la 0 ; 3(5), Laurent f a c e e x e r c i ţ i i

de a-mi a p u c a m î n a c înd ea î i e s t e a c c e s i b i l ă ; c înd o p u n î n s ă la o

d i s tanţă de 50 cm s a u m a i mult, e l o p r i v e ş t e , apo i î n c e p e să-ş i b a l a n ­

s e z e rapid braţul, e x a c t cum făcea î n p r e z e n t a u n e i s u n ă t o a r e o b i ş ­

nui te . La 0; 3(23) î i p rez in t ( la 50 cm) o p ă p u ş ă ( î m b r ă c a t ă ) pe c a r e nu o

c u n o ş t e a ş i pe c a r e o b a l a n s e z o c l i p ă : atît t imp c i t ea se m i ş c ă , e l

o p r i v e ş t e imobi l , apoi , îndată ce ea se o p r e ş t e , e l î ş i a g i t ă braţul.

A c e e a ş i r e a c ţ i e faţă d e c e a s u l ş i p o r t o f e l u l m e u . L-am v ă z u t î n a c e e a ş i

z i cornport îndu-se ast fe l s p o n t a n în t i m p c e - ş i p r i v e a p ă p u ş a atîr-

nată.

La 0; 3(29), e l î ş i a g i t ă braţul î n d a t ă ce eu î n c e t e z să b a l a n s e z un

cuţ i t de tăiat h îrt ie aflat la o d i s tanţă de 1 m de el. La 0; 4(18) îş i

s c u t u r ă braţu l p e n t r u a mă f a c e să c o n t i n u i a t u n c i c înd eu î i m i ş c

p i c i o a r e l e . Rîde ş i dă din mîini d in ce în ce m a i tare p î n ă ce eu re­

î n c e p . La 0; 5(26) p r o c e d e a z ă la fel î n d a t ă ce î n c e t e a z ă un scîrţî it pe

c a r e î l p r o d u c fără ca e l să mă v a d ă . El î ş i g r a d e a z ă n e t g e s t u l în

funcţ ie d e t impul d e a ş t e p t a r e .

La 0; 6(27), din n o u , e l îş i s c u t u r ă braţul c înd nu r e u ş e ş t e să

a p u c e un o b i e c t d e p ă r t a t s a u p e n t r u a f a c e să se m i ş t e un o b i e c t aflat

la d i s t a n ţ ă (o f o a i e de hîrtie, p u s ă pe un d u l a p la un metru ş i jumă­

t a t e d e e l e t c ) . A c e e a ş i o b s e r v a ţ i e l a 0 ; 7(5).

La 0; 7(7), e l p r i v e ş t e o c u t i e de t i n i c h e a a ş e z a t ă pe o p e r n ă în faţa

lui, p r e a d e p a r t e p e n t r u a o p u t e a a p u c a . Eu bat d a r a b a n a c î t e v a c l i p e

într-un ritm c a r e î l f a c e să rîdă, apo i î i arăt mîna m e a ( la doi c e n t i m e t r i

de m î i n i l e lui, în faţa sa). El îmi p r i v e ş t e mina, dar n u m a i o c l ipă, apoi

se î n t o a r c e spre c u t i e . î ş i ag i tă braţul, f ix înd-o cu o c h i i (apo i se încor-

14* 211

d e a z ă , l o v e ş t e c u v e r t u r a , îş i s c u t u r ă c a p u l e t c , r e s p e c t i v f o l o s e ş t e t o a t e „ p r o c e d e e l e " a f late l a d i s p o z i ţ i a sa ) . E v i d e n t , e l s e a ş t e a p t ă c a î n fe lu l a c e s t a f e n o m e n u l să r e î n c e a p ă . A c e e a ş i r e a c ţ i e la 0 ; 7(12), l a 0 ; 7(13), la 0; 7(22), la 0; 7(29) ş i la 0; 8(1), mod i f i c înd c i r c u m s t a n ţ e l e ( v e z i o b s . 115).

P a r e d e c i l i m p e d e c ă g e s t u l d e a a g i t a braţe le , i n s e r a t l a î n c e p u t într-o s c h e m ă c i r c u l a r ă d e a n s a m b l u , a i e ş i t d in c o n t e x t u l s ă u p e n ­tru a f i fo los i t d i n ce în ce m a i d e s ca „ p r o c e d e u " s p r e a f a c e să d u r e z e ind i ferent c e s p e c t a c o l i n t e r e s a n t .

Obs. 112 bis. — O a l tă m i ş c a r e a mî in i lor de c a r e s - a s e r v i t Lau-r e n t î n c h i p d e „ p r o c e d e u " e s t e a c t u l d e „ a l o v i " ; dar s p r e d e o s e b i r e d e s c h e m a p r e c e d e n t ă , a c e a s t ă s c h e m ă a fost p e n t r u p r i m a d a t ă fo lo­s i tă c a „ p r o c e d e u " dator i tă u n e i s i m p l e a s o c i a ţ i i d e c o n t i n u i t a t e .

într-adevăr, la 0 ; 7(2), Laurent b a t e cu m î n a într-o p e r n ă c înd fac să-mi p o c n e a s c ă d e g e t u l m e d i a n d e r ă d ă c i n a p o l i c a r u l u i . Laurent s u r î d e ş i l o v e ş t e perna, dar c u p r i v i r e a f i x a t ă p e m î n a m e a . C u m e u n u m ă m a i mişc, e l l o v e ş t e d in c e î n c e m a i tare, c u o m i m i c ă n e e c h i v o c ă d e dor in ţă ş i a ş t e p t a r e , iar c înd r e î n c e p s ă p o c n e s c d e g e t e l e , e l s e o p r e ş t e ca ş i c u m şi-ar f i r e a l i z a t s c o p u l .

I m e d i a t d u p ă a c e a s t a m ă a s c u n d d u p ă o p e r d e a m a r e ş i reapar l a f i e c a r e c î t e v a m i n u t e : î n t r e t imp, Laurent l o v e ş t e d i n c e î n c e m a i t a r e în c u v e r t u r ă p r i v i n d p e r d e a u a . — A c e e a ş i r e a c ţ i e , p r i v i n d o l u s ­tră. La 0; 7(5), e l l o v e ş t e m a r g i n e a l e a g ă n u l u i p r i v i n d s u n ă t o a r e l e atîr-n a t e ş i c o n t i n u ă ast fe l m u l t ă v r e m e , i n po f ida e ş e c u l u i .

La 0; 7(7) î ş i l o v e ş t e c u v e r t u r a , p r i v i n d o c u t i e de t i n i c h e a pe c a r e e u bat d a r a b a n a c u d e g e t e l e ( v e z i obs . 112). A c e l e a ş i r e a c ţ i i p înă p e la 0; 8.

La 0; 7(11) e l l o v e ş t e în fundul b i b e r o n u l u i în s p e r a n ţ a de a v e d e a apăr înd t e t i n a ( v e z i v o i . II, o b s . 78).

O b s . 113. — La fel şi J a c q u e l i n e , la 0; 7(16) a d i c ă d u p ă o b s . 100, a p l i c ă s c h e m a trager i i şnurur i lor a t î rnate d e c a p o t a l e a g ă n u l u i î n cir­c u m s t a n ţ e no i . D u p ă ce a zgî l ţ î i t c a p o t a , t o t ag i t înd o p ă p u ş ă s u s p e n ­dată, J a c q u e l i n e î m i p r i v e ş t e c e a s u l p e care-1 b a l a n s e z l a o o a r e c a r e d is tanţă. Ea î n c e p e pr in a î n c e r c a să a p u c e c e a s u l , a p o i d i n î n t î m p l a r e a t i n g e şnuru l c a r e at îrnă de c a p o t ă . î l a p u c ă şi-1 s c u t u r ă v i o l e n t , pri­v i n d c e a s u l , c a ş i c u m g e s t u l e i a r trebui s ă p r e l u n g e a s c ă b a l a n s a r e a c e a s u l u i . — în s e a r a a c e l e i a ş i z i le , a c e e a ş i r e a c ţ i e faţă de o p ă p u ş ă pe c a r e o b a l a n s e z de la d i s tanţă . La 0; 7(23), d u p ă ce a tras de a c e ­laş i şnur p e n t r u a zgî l ţ î i c a p o t a l e a g ă n u l u i ( v e z i obs . 100), J a c q u e ­l i n e p r i v e ş t e o c a r t e pe c a r e o a d u c şi o iau din fata ei la î n ă l ţ i m e a c a p o t e i , d a t e î n s ă la o parte. î n d a t ă ce mă o p r e s c , J a c q u e l i n e , c a r e

212

pînă atunc i s t ă t u s e n e m i ş c a t ă , t r a g e fără e z i t a r e şnuru l c e at îrnă d e c a p o t ă , c u o c h i i f ixaţ i l a carte . E a s c u t u r ă şnuru l d i n c e î n c e mai tare, d e v r e o z e c e ori, apo i renunţă . R e î n c e p s ă m i ş c c a r t e a . Î n d a t ă c e î n c e t e z m i ş c a r e a , J a c q u e l i n e t r a g e d e şnur, dar m a i p u ţ i n e n e r g i c ş i d e m a i p u ţ i n e ori. R e î n c e p e x p e r i e n ţ a î n c ă d e d o u ă ori. N u m ă r î n d s c u t u r ă t u r i l e p e c a r e l e ap l ică ş n u r u l u i î n c u r s u l a c e s t o r p a t r u e x p e ­r ienţe, ob ţ in u r m ă t o a r e a s e r i e : 8 — 1 0 ; 5 — 8 ; 3 — 4 ; 2 . Urmărindu-i f iz io­n o m i a ş i e x a m i n î n d a c e a s t ă ser ie , e s t e e v i d e n t c ă J a c q u e l i n e s p e r a s ă p r e l u n g e a s c ă m i ş c a r e a cărţ i i t râg înd de şnur ş i că t reptat a renun­ţat. La î n c e r c a r e a a c i n c e a ş i a ş a s e a , J a c q u e l i n e se m u l ţ u m e ş t e să p r i v e a s c ă c a r t e a cît t i m p se m i ş c ă , fără a m a i î n t r e p r i n d e n i m i c d u p ă a c e e a .

D i m p o t r i v ă , la 0; 8(8), d u p ă ce s-a f o l o s i t de ş n u r p e n t r u a zgî l ţ î i c a p o t a l e a g ă n u l u i , L u c i e n n e p r i v e ş t e o s t i c l u ţ ă pe c a r e o b a l a n s e z la 5 0 d e c e n t i m e t r i d e e a . î n d a t ă c e m ă o p r e s c , e a t r a g e d e ş n u r p e n t r u c a b a l a n s a r e a s ă c o n t i n u e , c u o c h i i f ixaţ i p e s t i c l u ţ ă ş i c u o m i m i c ă cît s e p o a t e d e c a r a c t e r i s t i c ă d e a ş t e p t a r e ş i d e n e l i n i ş t e . Constat încJ e ş e c u l , e a r e c u r g e l a u n a l t p r o c e d e u : i m i t ă c u m î n a m i ş c a r e a s t i c lu ţe i , fără s ă î n c e r c e d e a l t f e l s-o a p u c e .

L a 0 ; 8(16), J a c q u e l i n e m ă p r i v e ş t e , î n t i m p c e e u imit c u b u z e l e m i e u n a t u l u n e i p i s i c i . E a a r e î n m î i n i u n c l o p o ţ e l c a r e at î rnă d e c a p o t ă . D u p ă d i v e r s e a l t e p r o c e d e e ( v e z i v o i . II, obs . 132), e a a g i t ă c l o p o ţ e l u l pe care-1 are în mîini, p e n t r u a mă f a c e să cont inu i . R ă s p u n d m i e u -nînd. î n d a t ă c e î n c e t e z , e a a g i t ă d in n o u c l o p o ţ e l u l ş.a.m.d. D u p ă u n timp, în trerup d e f i n i t i v m i e u n a t u l . Ea m a i a g i t ă de c î t e v a ori c l o p o ţ e l u l şi, în faţa e ş e c u l u i , î ş i s c h i m b ă m i j l o a c e l e .

Obs. 114. — La 0; 7(29), J a c q u e l i n e s-a a m u z a t frecîndu-şi m î n a

d r e a p t ă de î n v e l i ş u l de n u i e l e a l c ă r u c i o r u l u i e i . La un m o m e n t dat,

î n t i m p c e are m î n a î n t i n s ă ş i n e m i ş c a t ă a lătur i d e ea, e u i m p r i m

c a p o t e i u n a s a u d o u ă vibraţ i i , fără c a e a s ă m ă v a d ă . E a n u î n c e a r c ă

d e d a t a a c e a s t a s ă t r a g ă d e şnur, c i s e a p u c ă din n o u să-ş i f rece mîna

d e î n v e l i ş u l d e n u i e l e , pr i v ind m e r e u spre c a p o t a căruc ioru lu i , c a s i

c u m a r a ş t e p t a c a e l s ă s e p u n ă î n m i ş c a r e . A c e e a ş i r e a c ţ i e s e r e p e t ă

d e u n m a r e n u m ă r d e ori. E s t e a d e v ă r a t c ă atunc i c înd m i ş c a r e a mîi­

ni lor e s t e d e s t u l de v i o l e n t ă , ea e s t e s u f i c i e n t ă p e n t r u a da un u ş o r

impu ls î n t r e g u l u i căruc ior . Dar c o n t i n u a r e a o b s e r v a ţ i e i v a arăta c ă

a c e s t s u c c e s r e l a t i v n u a junge p e n t r u a e x p l i c a f o l o s i r e a p r o c e d e u l u i .

A d o u a zi, la 0; 7(30), bat din p a l m e în faţa J a c q u e l i n e i . D u p ă ce î n c e t e z , e a î ş i p l i m b ă mîna p e p e r e t e l e căruc ioru lu i , pr iv indu-mi î n a c e s t t imp mî in i le . B a t d in n o u d in p a l m e . E a s e o p r e ş t e c a ş i c u m şi-ar f i rea l i zat s c o p u l , iar c înd eu mă o p r e s c , ea î ş i re ia m i ş c a r e a .

213

L a c î t e v a o r e d u p ă a c e a s t a , a c e e a ş i r e a c ţ i e faţă d e b a s c u l p e c a r e mi-1 p l i m b (fără a mă arăta) la un m e t r u de o c h i i e i . La î n c e p u t , mi­m i c a c o p i l u l u i nu l a s ă n i c i o î n d o i a l ă în p r i v i n ţ a d o r i n ţ e i ca pr in m i ş c ă r i l e e i să p r e l u n g e a s c ă s p e c t a c o l u l c a r e o i n t e r e s a ; în faţa e ş e c u ­lui î n s ă c o p i l u l r e n u n ţ ă treptat. La sfîrşit, J a c q u e l i n e nu-ş i m a i m i ş c ă dec î t foarte p u ţ i n mîna, a p o i î n c e t e a z ă c o m p l e t .

Obs. 115. — T o a t ă l u m e a c u n o a ş t e c u m îş i m a n i f e s t ă sugar i i b u c u r i a d e a s e z b e n g u i î n l i b e r t a t e s a u c înd u n s p e c t a c o l n e p r e v ă z u t l e pro­v o a c ă o e m o ţ i e v i e d e p l ă c e r e : e i s e c a m b r e a z ă spr i j in indu-se î n p i c i o a r e ş i în o m o p l a ţ i p e n t r u a se l ă s a a p o i să r e c a d ă cu t o t corpul . N u e s t e g r e u s ă c o n s t a t ă m dea l t fe l c ă a c e s t g e s t e s t e a d e s e a fo los i t p e n t r u a p u n e î n m i ş c a r e l e a g ă n u l : e s t e s u f i c i e n t c a s u g a r u l s ă o b s e r v e e f e c t e l e scuturătur i lor s a l e p e n t r u a se c a m b r a i n t e n ţ i o n a t p r i v i n d ca­p o t a ş i o b i e c t e l e c a r e atîrnă. Or, a c e a s t ă s c h e m ă , o d a t ă dob înd i tă , e s t e apo i a p l i c a t ă la o r i c e f e n o m e n ca „ p r o c e d e u p e n t r u a f a c e să d u r e z e un s p e c t a c o l i n t e r e s a n t " . V o m c i t a în v o i . a l II- lea ( o b s . 132) o î n d e ­l u n g a t ă o b s e r v a ţ i e e f e c t u a t ă asupra J a c q u e l i n e i p e n t r u c e r c e t a r e a d e z ­v o l t ă r i i cauza l i tă ţ i i . Iată e c h i v a l e n t u l a c e s t e i a l a Laurent .

La 0; 4(2), Laurent îşi zg î l ţ î i e pur ş i s i m p l u l e a g ă n u l cambr în-du-se. La 0 ; 4(7) însă, e l f o l o s e ş t e a c e a s t ă s c h e m ă ca „ p r o c e d e u " . Cînd î n c e t e z s ă f redonez o m e l o d i e , e l a ş t e a p t ă c î t e v a c l ipe , a p o i s e c a m ­brează, m a i întî i î n c e t i ş o r , apo i d in ce în ce m a i tare, pr i v indu-mă. Intenţ ia e s t e n e t ă . A c e e a ş i r e a c ţ i e l a 0 ; 7(3).

Intre 0,- 4 şi 0; 6, el f o l o s e ş t e a c e l a ş i p r o c e d e u p e n t r u a f a c e ca b a l a n s ă r i l e să c o n t i n u e e t c . La 0 ; 6(6) ş i la 0; 7(2), Laurent î l u t i l i z e a z ă p e n t r u a mă f a c e să p o c n e s c din d e g e t e ( v e z i o b s . 112 b is ) ; e l î ş i gra­d e a z ă e v i d e n t e fortul î n f u n c ţ i e d e n e r ă b d a r e a sa.

î n t r e 0; 7(7) ş i 0; 8(1) e l se c a m b r e a z ă p e n t r u a a c ţ i o n a a s u p r a

u n e i cut i i d e t i n i c h e a p e c a r e e u a m b ă t u t d a r a b a n a c u d e g e t e l e , s a u

asupra u n o r a l t e o b i e c t e a s e m ă n ă t o a r e ( v e z i o b s . 112).

A ş a d a r , a c ţ i u n e a d e a s e c a m b r a e s t e p r o m o v a t ă l a r a n g u l d e pro­

c e d e u m a g i c o - f e n o m e n i s t ş i e s t e f o l o s i t ă î n c e l e m a i d i v e r s e î m p r e ­

jurări.

O b s . 116. — L u c i e n n e a p r e z e n t a t c o n d u i t e a b s o l u t a n a l o a g e , dar cu

p r o c e d e e rare v a r i a z ă î n m o d f iresc î n funcţ ie d e r e a c ţ i i l e s a l e cir­

c u l a r e anter ioare . Or, n e amint im (obs . 9 4 — 9 5 ) c ă u n a d in tre r e a c ţ i i l e

s a l e c e l e m a i f r e c v e n t e a fost a c e e a de a-şi zgî l ţ î i l e a g ă n u l s a u s u n ă ­

t o a r e l e c u ajutorul u n o r mişcăr i r e p e t a t e ş i n e r v o a s e a l e p i c i o a r e l o r

( a s e m ă n ă t o a r e cu p e d a l a r e a ) . î n c e p î n d d in l u n a a ş a s e a , a c e a s t ă c o n ­

du i tă a dat n a ş t e r e unor p r o c e d e e d e s t i n a t e să-i s a t i s f a c ă d o r i n ţ e l e

214

, i u s ă p r e l u n g e a s c ă n i ş t e s p e c t a c o l e i n t e r e s a n t e . î n c ă d e l a 0 ; 1(14), L u c i e n n e îmi p r i v e ş t e mîna p e c a r e i-o arăt d e d e p a r t e . D e g e -ii'le i se m i ş c ă , dar ea r ă m î n e cu b r a ţ e l e ş i t runch iu l i m o b i l e , cu o m i m i c ă c e e x p r i m ă d o r i n ţ ă ş i c u m i ş c ă r i c a r e s c h i ţ e a z ă suptu l . S e înro­ş e ş t e d e e m o ţ i e d e s c h i z î n d ş i înch iz înd g u r a ş i d e o d a t ă î n c e p e s ă - ş i .iqite p i c i o a r e l e f o a r t e r e p e d e . E v o r b a o a r e de o s i m p l ă a t i t u d i n e s a u chiar de o î n c e r c a r e de a c ţ i u n e ? R ă s p u n s u l r ă m î n e î n d o i e l n i c p înă la 0j 5(21). La 0; 5(10), ea îş i a g i t ă d in n o u p i c i o a r e l e ţ in înd în mî ini o s u n ă t o a r e cu mîner, a ş a c u m o f a c e în p r e z e n ţ a u n e i s u n ă t o r i atîr-nate. Apoi , l a 0 ; 5(21), f a c e a c e s t e m i ş c ă r i î n d a t ă ce î n c e t e z să-mi ba­lansez mî in i le : î n l o c d e a-mi imi ta g e s t u l , e a îş i a g i t ă p i c i o a r e l e p e n ­tru a mă f a c e să cont inu i . La 0; 7(1), c înd p e n t r u a s t u d i a imitaţ ia, imi m i ş c d e g e t e l e , îmi b a l a n s e z capul , m î i n i l e e t c , e a p r o c e d e a z ă l a fel: î n c e p e prin a imita, apoi î ş i a g i t ă p i c i o a r e l e , foar te a t e n t ă la c e e a (c fac eu . La 0; 8(5), a c e e a ş i r e a c ţ i e faţă de d i v e r s e s p e c t a c o l e : o pă­p u ş ă pe c a r e o b a l a n s e z e tc . La 0; 8(13), mă p r i v e ş t e c u m îmi d e s c h i d s i îmi î n c h i d gura. î n c e p e pr in a mă e x a m i n a cu m a r e i n t e r e s , a p o i c a u t ă s ă m ă a p u c e şi, c u m n u r e u ş e ş t e , îşi a g i t ă u ş o r p i c i o a r e l e . î n d a t ă c e m ă o p r e s c , e a l e a g i t ă v i o l e n t , e v i d e n t p e n t r u a m ă f a c e s ă c o n ­tinui. A c e e a ş i r e a c ţ i e la 0 ; 8(15).- Nu e s t e v o r b a de o s i m p l ă a t i t u d i n e r e c e p t i v ă , c i d e u n p r o c e d e u d e a c ţ i u n e , d e o a r e c e L u c i e n n e îş i g r a d e a z ă m e r e u efortul î n f u n c ţ i e d e rezu l ta t : î n c e a r c ă m a i întîi c u p r u d e n ţ ă ş i î n c e t i n e a l ă , iar d a c ă r ă s p u n d m i ş c î n d u - m i b u z e l e , e a s e a g i t ă d in c e î n c e m a i tare.

O b s . 117. — Iată c î t e v a a l t e p r o c e d e e la c a r e a r e c u r s L u c i e n n e . î n c e p î n d cu 0; 7(20), c î n d a r e u ş i t să zg î l ţ î i e l e a g ă n u l d înd d in mîini ( v e z i obs . 101), e a f o l o s e ş t e a c e l a ş i p r o c e d e u p e n t r u c u totu l a l t e scopur i . Ast fe l , l a 0 ; 7(23), e a m ă p r i v e ş t e c u m u l t i n t e r e s î n t imp c e d e s f a c un ziar ş i î l m o t o t o l e s c . I m e d i a t ce termin, dă d i n mîini de mai m u l t e ori. In a c e e a ş i z i apar în c î m p u l e i v i zua l , dispar, r e a p a r e tc . Ea e s t e foarte in t r igată şi, d u p ă d i spar i ţ ia m e a , o v ă d pr in c a p o t a l e a g ă n u l u i dînd d in mîini ş i p r i v i n d în d i r e c ţ i a în c a r e t r e b u i e să reapar. î n c o n t i n u a r e , e a a p l i c ă a c e a s t ă s c h e m ă p e n t r u a l t e s c o p u r i : la 0j 7(27), p e n t r u a mă f a c e să-mi c o n t i n u i g e s t u r i l e , la 0; 8(0), p e n t r u a p u n e în m i ş c a r e o p ă p u ş ă af lată la d istanţă, la 0; 8(18), p e n t r u a mă f a c e să r e p r o d u c un strigăt, la 0; 10(12), p e n t r u a mă f a c e să-mi b a g din n o u d e g e t u l arătător î n gură e tc .

D u p ă c u m am v ă z u t mai î n a i n t e (obs . 101), de la 0 ; 8(5) ea î ş i a g i t ă c a p u l p e n t r u a zgî l ţ î i l e a g ă n u l . în z i l e l e u r m ă t o a r e , a p l i c ă a c e a s t ă s c h e m ă l a c e l e m a i d i v e r s e s i tuaţ i i : l a 0 ; 8(17), î n c e a r c ă î n a c e s t fel să mă facă să r e p e t un strigăt, la 0; 10(7) p e n t r u a f a c e să osc i l ez- ; '

215

din n o u o p a n c a r t ă s u s p e n d a t ă într-un v a g o n ş i c a r e s-a oprit din m i ş c a r e o d a t ă c u o p r i r e a t renu lu i e t c .

La 0; 9(28), în s i tuaţ i i a n a l o a g e ea p u f ă i e ( p e n t r u a mă f a c e să-mi r e p r o d u c g e s t u r i l e e t c ) . La 0-, 10(8), se c a m b r e a z ă , a ş a c u m f ă c e a ş i J a c q u e l i n e (obs . 115), p e n t r u a p r e l u n g i un g e s t , un şu ierat , o m i ş c a r e a p ă p u ş i l o r e tc . La 0; 10(24), ea zg î r ie e n e r g i c c u v e r t u r a cu mîini le. a v î n d a c e l e a ş i in tenţ i i e t c . e tc .

Obs. 118. — în sfîrşit, să m e n ţ i o n ă m fe lu l c u m L a u r e n t a a juns s ă u t i l i z e z e m i ş c ă r i l e c a p u l u i s ă u c a „ p r o c e d e e " e f i c i e n t e . î n c ă d e la 0; 3, Laurent e s t e în s t a r e să i m i t e o d e p l a s a r e l a t e r a l ă a capu lu i . La 0 ; 3(23), î l g ă s e s c m i ş c î n d u - ş i a s t f e l c a p u l în faţa u n e i s u n ă t o r i s u s ­p e n d a t e , ca p e n t r u a-i i m p r i m a o m i ş c a r e r e a l ă ( v e z i v o L II, obs . 88).

La 0 ; 3(29), e l dă d in c a p c înd î n c e t e z să b a l a n s e z un cuţ i t de tă iat hîrtie. In s ă p t ă m î n i l e u r m ă t o a r e r e a c ţ i o n e a z ă la fel ori de c î t e ori se în t rerupe o m i ş c a r e pe c a r e a o b s e r v a t - o .

La 0; 7(1) p r o c e d e a z ă ast fe l p e n t r u a mă f a c e să c o n t i n u i a p o c n i din d e g e t e . La 0; 7(5), a c e e a ş i r e a c ţ i e în faţa u n u i z iar pe c a r e l-am d e s p ă t u r i t ş i c a r e r ă m î n e n e m i ş c a t . La 0; 7(7) dă d in cap, d in mî in i sau s e c a m b r e a z ă î n fa ţa u n e i cut i i d e t i n i c h e a p e c a r e a m b ă t u t darabana. Pînă la 0; 8, e l c o n t i n u ă să r e c u r g ă la a c e a s t ă s c h e m ă p e n t r u a f a c e să c o n t i n u e d i v e r s e s p e c t a c o l e i n t e r e s a n t e , c u m ar f i o m i ş c a r e p e r c e ­pută v i zua l , o r i c a r e ar f i o r i e n t a r e a a c e s t e i mişcăr i , s a u ch iar un s u n e t ( f r e d o n a r e e t c ) .

Vedem deci că nu exagerăm cînd vorbim de generali­zare pentru a caracteriza asemenea conduite. într-adevăr, în cele şase observaţii pe care le-am rezumat mai sus, este vorba de scheme elaborate în cursul reacţiilor circulare ale copilului, dar aplicate la circumstanţe noi. Aspectul comun al acestor situaţii constă în faptul că copilul asistă la un spectacol care îl interesează şi pe care ar dori să-1 influen­ţeze pentru a-1 prelungi. Această dorinţă nefiind coordonată cu nici un mecanism adaptat, deoarece în asemenea cazuri subiectul este, desigur, neputincios, se difuzează, aşa cum e şi firesc, în gesturi legate de reacţii circulare, adică de situaţii în care copilul este în adevăr în stare să prelun­gească după plac rezultatul dorit. Tocmai de aceea, nişte scheme iniţial legate de împrejurări limitate, se aplică mai întîi la toate situaţiile analoage, iar ulterior la orice activi­tate, cu singura condiţie că va fi vorba de reproducerea unui spectacol interesant.

216

Dar această din urmă condiţie ne dezvăluie totodată şi limitele reacţiei circulare. Pe de o parte, nu este vorba decît de a repeta, aşa cum am mai subliniat, şi nu de a inventa pentru a se adapta într-adevăr la noi împrejurări. Pe de altă parte, în măsura în care există o generalizare, procedeele folosite nu se aplică în detaliu la aceste situaţii noi: este vorba de o generalizare, ca să spunem aşa, abstractă (gestul eficient fiind aplicat în gol) şi nu de o inserţiune concretă a mijloacelor folosite în contextul situaţiei. De menţionat, dealtfel, în ceea ce priveşte acest din urmă punct, că la fel se petrec lucrurile la toate nivelurile: nu numai schemele datorate reacţiilor circulare secundare, ci şi cele datorate celor mai precise descoperiri pot fi aplicate ulterior în gol, dînd naştere unor legături magico-fenomeniste1. Dar la ni­velul pe care îl examinăm acum, adică la începutul acţiunii asupra lucrurilor şi a relaţiilor dintre lucruri, aceste legături rămîn singurele posibile.

Există, din fericire, o a doua metodă de generalizare a schemelor secundare: este vorba de aceea pe care o vom studia în capitolul'următor cercetînd modul în care copilul îşi va coordona schemele între ele cînd va acţiona nu numai pentru a repeta sau a face să dureze ceva, ci pentru a se adapta efectiv la situaţii noi.

Dar, mai înainte, să insistăm asupra importanţei durabile a reacţiei circulare secundare în cursul stadiilor ulterioare ale dezvoltării intelectuale. Reacţia circulară secundară, ca re­producere a unui rezultat interesant obţinut întîmplător, este într-adevăr departe de a constitui o conduită specială a copi­lului. Un adult care nu cunoaşte mecanica se comportă la fel ca şi sugarul în cazul în care, atingînd întîmplător o piesă de motor, nu înţelege efectul produs şi repetă gestul care 1-a declanşat. La fel ca reflexele din primul stadiu şi ca aso­ciaţiile dobîndite sau deprinderile din stadiul al doilea, reac­ţiile secundare sînt deci nişte conduite a căror singură apa­riţie caracterizează un stadiu dat, dar care se conservă sub formă de substructuri în stadiile următoare.

Originalitatea reacţiilor circulare proprii actualului sta­diu constă în faptul că ele reprezintă în cursul acestei pe-

1 V e z i cap . 5, o b s . 176.

217

rioade cele mai înaintate manifestări intelectuale de care este capabil copilul, în timp ce ulterior ele vor îndeplini un rol din ce în ce mai derivat. Or, acest punct are o oarecare importanţă şi justifică deosebirea pe care o vom face în cele ce urmează, între reacţiile circulare secundare „tipice" şi reacţiile circulare secundare „derivate". într-adevăr, căutînd să reproducă un rezultat interesant, copilul în stadiul actual n-a obţinut niciodată acest rezultat decît într-un mod cu totul întîmplător, fără ca deci contextul activităţii sale să constituie un context de căutare, de experimentare etc. Cînd însă copilul dintr-un stadiu ulterior sau adultul descoperă un rezultat întîmplător, aceasta se petrece aproape întotdeauna în contextul unei căutări sau experimentări, în consecinţă, acţiunea de reproducere a efectului obţinut constituie doar o acţiune „derivată".

Vom observa, de exemplu, asemenea reacţii „derivate" în cursul stadiului al IV-lea, cînd copilul face încercări de „ex­plorare" în prezenţa unor obiecte noi (vezi cap. IV, § 5). Dacă în cursul „explorării" copilul descoperă întîmplător un rezultat neprevăzut, el îl reproduce imediat. Un asemenea comportament este identic cu cel caracteristic reacţiei circu­lare secundare, dar este „derivat". Şi în stadiul al cincilea se întîmplă ca, experimentînd, adică organizînd ceea ce vom numi „reacţii circulare terţiare", copilul să ajungă treptat să repete pur şi simplu gesturile care au generat un efect neprevăzut: el revine astfel la o reacţie circulară secundară, dar într-un asemenea caz ea este iarăşi „derivată".

Nu este încă momentul să studiem aceste derivări. Să ne limităm a cita un exemplu de asemenea reacţii circulare ulterioare, pentru a arăta identitatea lor structurală cu cele întîlnite pînă acum:

Obs. 119. — La 1; 1(7), J a c q u e l i n e c o n t i n u ă să r e p r o d u c ă t o a t e

g e s t u r i l e n o i p e c a r e l e d e s c o p e r ă în t împ lă tor ş i t o t c e e a c e e p u s ă s ă

facă. D e pi ldă, î i p u n u n b e ţ i ş o r p e c a p ; î n d a t ă d u p ă a c e a s t a şi-1 v a

r e p u n e s i n g u r ă p e cap . î i ţ i n obraji i î n t r e mî in i l e m e l e , a p o i î i l a s ; e a

îş i p u n e obrazu l în m î n a m e a s a u îmi a p u c ă mîna p e n t r u a o l ipi de

o b r a z u l ei, s a u îş i l i p e ş t e m î n a e i de obraz.

La 1; 3(12), ea s tă a ş e z a t ă în ţarcul ei, cu un p i c i o r î n t r e bare.

Cînd î n c e a r c ă s ă s e s c o a l e , n u r e u ş e ş t e dintr-o dată să-ş i r e t r a g ă

218

in d o r u l . S c î n c e ş t e , e g a t a să p l îngă, dar î n c e a r c ă d i n n o u . Cu c h i u

v i va i , r e u ş e ş t e să s c o a t ă pic iorul, dar î n d a t ă d u p ă a c e a s t a î l b a g ă

d in n o u pr intre b a r e ş i r e î n c e p e . P r o c e d e a z ă as t fe l d e p a t r u s a u d e

• m e i ori la rînd, p î n ă la a s i m i l a r e a t o t a l ă a s i t u a ţ i e i .

La 1; 3(13), în t i m p ce m e r g e , se i z b e ş t e cu f runtea de o m a s ă ,

iamînîndu-i ch iar o u r m ă r o ş i e v i z ib i lă . Cu t o a t e a c e s t e a , ea a p u c ă

i m e d i a t u n băţ p e care-1 v e d e l î n g ă e a ş i î ş i l o v e ş t e f runtea î n a c e ­

iaşi l o c . Cînd i s e i a a c e s t i n s t r u m e n t p e r i c u l o s d i n mînă, e a s e l o v e ş t e

d in n o u in tenţ ionat , dar c u m u l t ă prudenţă, d e braţu l u n u i foto l iu .

Vedem deci unitatea profundă a conduitelor din acest sta­diu. Într-adevăr, fie că e vorba de pure „reacţii circulare secundare" sau de gesturi de asimilare recognitivă, sau, în sfirşit, de generalizarea schemelor în prezenţa unor obiecte noi ori a unor spectacole pe care copilul vrea să le prelun­gească, în toate aceste cazuri comportamentul constă în a repeta pur şi simplu ceea ce subiectul a făcut mai înainte sau ceea ce s-a şi deprins să facă. Acţiunea executată de copil este deci de fiecare dată o acţiune globală şi unică, cu un singur sens şi caracterizată printr-o singură schemă. Este drept că într-o asemenea acţiune putem distinge de pe acum mijloace şi scopuri în sensul că gesturile copilului sînt se-riate şi complexe unele în raport cu altele. Dar mijloacele şi scopurile sînt inseparabile unele de altele şi, prin urmare, date într-un singur tot. Dimpotrivă, conduitele din stadiul ur­mător ne vor oferi un exemplu de coordonare între scheme distincte, dintre care unele vor servi drept scopuri, iar altele drept mijloace.

Or, trebuinţa de repetare care caracterizează acest stadiu şi care explică aspectul global propriu asimilării prin scheme secundare, condiţionează în egală măsură acomodarea la mediul exterior, specific acestor conduite. Fie că e vorba de reacţii circulare secundare sau de generalizare a aceloraşi scheme în prezenţa unor obiecte sau spectacole noi, această acomodare constă de fiecare dată în a regăsi cu maximum de precizie posibilă gesturile care au reuşit. Cu totul alta va fi acomodarea caracteristică stadiului al patrulea. Prin faptul coordonării schemelor, ea va constitui o ajustare a ( ontexturii lor la obiectele înseşi şi va depăşi astfel simpla aplicare confuză şi totală.

219

în rezumat, dacă elaborarea schemelor secundare propriii stadiului al treilea marchează un progres simţitor faţă de ! elaborarea schemelor primare, în sensul că copilul începe să." acţioneze efectiv asupra lucrurilor, ea continuă totuşi asimi-larea şi acomodarea caracteristice reacţiilor primare în mă­sura în care activitatea copilului rămîne centrată asupra ei însăşi mai mult decît asupra obiectelor ca atare. §

CAPITOLUL IV

S T A D I U L A L P A T R U L E A :

COORDONAREA SCHEMELOR SECUNDARE ŞI APLICAREA LOR LA SITUAŢII NOI

Pe la 8-9 luni apare un anumit număr de transformări soli­dare privind deopotrivă mecanismul inteligenţei şi elabora­rea obiectelor, a grupurilor spaţiale, ca şi a seriilor cauzale şi temporale. Aceste transformări par chiar destul de impor­tante pentru a caracteriza apariţia unui alt stadiu: acela al primelor conduite cu adevărat inteligente.

Din punctul de vedere al funcţionării inteligenţei, acest al patrulea stadiu marchează, într-adevăr, un progres foarte evident faţă de stadiul anterior. După cum am văzut, condui­tele din stadiul al treilea constau numai în „reacţii circulare". Fără îndoială, aceste reacţii se referă la mediul exterior şi nu numai la corpul propriu-zis al copilului. Le-am denumit de aceea „secundare", spre a le deosebi de reacţiile „pri­mare". De asemenea, nu încape îndoială că activitatea sche­melor secundare se poate declanşa atunci cînd copilul doreşte să prelungească un oarecare fenomen interesant şi nu numai rezultatul care a dus la constituirea schemelor respective. Dar, după cum am constatat, în acest stadiu nu este vorba decît de o simplă generalizare a schemelor, fără elaborarea de relaţii speciale între fiecare schemă şi scopul nou spre care tinde copilul. Pe scurt, reacţiile din stadiul al treilea constituie deci o simplă prelungire a reacţiilor circulare pri­mare; faptul că ele antrenează prea tîrziu o distincţie între termenii tranzitorii şi termenii finali, între mijloace şi sco-

221

puri, se datorează doar complexităţii lor. Spre deosebire de ele, conduitele din stadiul al patrulea implică de la bun în­ceput o asemenea distincţie. într-adevăr, criteriul apariţiei lor este coordonarea schemelor secundare între ele. Or, pen­tru ca două scheme, pînă atunci izolate, să se coordoneze într-un act unic, este necesar ca subiectul să-şi propună a atinge un scop care nu este direct accesibil şi să recurgă pentru aceasta la scheme care se refereau pînă atunci la alte situaţii. De-acum încolo acţiunea nu mai funcţionează prin simplă repetare, ci subsumînd schemei principale o serie mai mult sau mai puţin lungă de scheme tranzitorii. Există deci, în acelaşi timp, o distincţie între scop şi mijloace şi o coor­donare intenţională a schemelor. Se constituie astfel actul inteligent, care nu se mai limitează la simplă reproducere a rezultatelor interesante, ci tinde să le obţină prin noi com­binaţii.

Din punctul de vedere al categoriilor reale, un asemenea progres conduce, după cum vom vedea în cursul volumului al II-lea, la o consecinţă esenţială: coordonînd schemele care constituie instrumentele inteligenţei sale, copilul învaţă prin chiar acest fapt să pună în relaţie reciprocă lucrurile înseşi, într-adevăr, relaţiile concrete care leagă între ele obiectele din lumea exterioară se construiesc în acelaşi timp cu rela­ţiile formale dintre scheme, întrucît acestea reprezintă ac­ţiuni susceptibile de a fi exercitate asupra obiectelor. Para­lelismul acestor două serii — reală şi formală — este chiar atît de strîns încît este destul de dificil ca în cursul primelor stadii să disociem acţiunea proprie de obiect. Dimpotrivă, pe măsură ce acţiunea se complică drept urmare a coordonării schemelor, universul se obiectivează şi se detaşează de eu.

Fenomenul este vizibil, în primul rînd, în ceea ce priveşte noţiunea de „obiect". Numai în măsura în care copilul în­vaţă să coordoneze două scheme distincte, adică două acţiuni pînă atunci independente una de alta, devine capabil să caute obiectele dispărute şi să le atribuie un început de consis­tenţă independentă de eu. într-adevăr, a căuta un obiect dis­părut înseamnă a înlătura ecranele care-1 maschează şi a-! concepe ca fiind situat îndărătul lor; aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, să-1 gîndeşti în relaţiile lui cu lucrurile percepute acum şi nu numai în raporturile lui cu acţiunea proprie.

222

Acest progres în constituirea obiectului are loc paralel cu o elaborare corelativă a cîmpului spaţial. Atîta timp cît acti­vitatea copilului se manifestă numai sub formă de gesturi izolate, adică de scheme necoordonate unele cu altele, „gru­purile" de deplasări rămîn dependente de mişcările proprii; cu alte cuvinte, spaţiul este perceput numai în funcţie de eu şi nu este încă perceput ca mediu imobil ce leagă lucrurile între ele. Dimpotrivă, odată cu coordonarea schemelor, în­cepe punerea în relaţii spaţiale reciproce a corpurilor înseşi, adică constituirea unui spaţiu obiectiv. Bineînţeles, constitui­rea acestui spaţiu, la fel ca şi constituirea „obiectelor" care-i sînt corelative, nu se desăvîrşeşte dintr-o dată, în cursul acestui stadiu găsind numeroase urme ale stadiilor prece­dente. De-acum încolo, orientarea spiritului subiectului este însă alta şi în loc de a raporta universul la sine, copilul începe să se situeze într-un univers independent de el.

La fel stau lucrurile în domeniul cauzalităţii şi al timpu­lui, în cursul stadiului actual, seriile cauzale depăşesc, în­tr-adevăr, relaţiile pur şi simplu globale între activitatea pro­prie a subiectului şi mişcările exterioare, pentru a se obiec­tiva şi a se spaţializa. Cu alte cuvinte, cauza unui fenomen oarecare nu mai este identificată de copil cu sentimentul pe care-1 avea de a acţiona asupra acestui fenomen: subiectul începe să descopere că între cauză şi efect există un contact spaţial şi că astfel, orice obiect (şi nu numai corpul lui pro­priu) poate fi sursă de activitate. Ca urmare, seriile tempo­rale încep, la rîndul lor, să fie ordonate în funcţie de succe­siunea evenimentelor şi nu numai în funcţie de succesiunea acţiunilor.

întrezărim astfel felul în care coordonarea schemelor se­cundare între ele este însoţită de un progres corelativ în ceea ce priveşte elaborarea categoriilor „reale" ale inteligen­ţei. Dar să rezervăm pentru volumul al doilea studiul aces­tor transformări, iar acum să analizăm doar elaborarea for­mală a mecanismului inteligenţei.

§ 1. „APLICAREA SCHEMELOR CUNOSCUTE LA SI­TUAŢII NOI". I. FAPTELE. — Noutatea esenţială a situa­ţiei pe care o vom studia acum constă în următoarele: co­pilul nu mai caută doar să repete sau să facă să dureze un efect pe care 1-a descoperit sau 1-a observat întîmplător,-

223

el urmăreşte un scop care nu este imediat accesibil şi în cearcă să-1 realizeze folosind diferite „mijloace" interme diare. Este adevărat că aceste mijloace sînt întotdeaun nişte scheme cunoscute şi nu mijloace noi; totuşi, dat fiin că subiectul nu se mai limitează la reproducerea a ceea c6, tocmai a făcut şi urmăreşte un scop îndepărtat, el adap­tează schema cunoscută la detaliul acestei situaţii, ridi-; cînd-o astfel la rangul de „mijloc" autentic. Cît despre5

„scop", se înţelege de la sine că copilul nu decide dinainte asupra lui, în sensul în care noi reuşim, prin refle-xiune, să impunem un plan conduitei noastre, indepen-; dent de orice sugestie din afară. Copilul acţionează de fie­care dată sub presiunea faptelor percepute sau în prelungi­rea unei reacţii care a avut loc cu puţin timp înainte: actele sale mai sînt deci în acest sens conservative şi nu au altă funcţie decît exercitarea schemelor sale anterioare. Aceasta este dealtfel conform legii fundamentale a asimilării şi nu vedem cum s-ar putea să se petreacă lucrurile altfel. Totuşi — şi tocmai în acest sens scopul este fixat dinainte şi situa­ţia este „nouă" — între act şi rezultatul său se află obsta­cole. Cînd copilul vrea să apuce, să balanseze, să lovească etc. (tot atîtea scopuri conforme reacţiilor circulare primare şi secundare), împrejurările îi opun bariere care trebuie de­păşite: este vorba deci de a menţine prezent în spirit „sco­pul" ce trebuie realizat şi de a încerca diferite „mijloace" cunoscute pentru a înlătura dificultatea. Actul de inteligenţă propriu-zis se dezvoltă astfel ca diferenţiere a reacţiei circu­lare secundare şi implică într-un grad mai înalt „răsturna­rea" din conştiinţă, care constituie intenţionalitatea şi despre care am vorbit mai sus.

Să încercăm a analiza cîteva exemple de asemenea com­portament, începînd prin a descrie trei cazuri intermediare între reacţiile circulare secundare şi adevăratele „aplicări ale unor mijloace cunoscute la situaţii noi":

Obs. 120. — C r e d e m că î n c ă la 0 ; 6(1) am o b s e r v a t la Laurent u n e x e m p l u e l e m e n t a r d e a s e m e n e a c o m p o r t a m e n t , d a c ă f a p t e l e p e c a r e l e v o m d e s c r i e au fost c o r e c t î n r e g i s t r a t e . D e a l t f e l , d a c ă ar f i fost aşa, lucrur i l e n-ar f i fost cu n i m i c e x t r a o r d i n a r e ş i a c e a s t a pentru trei m o t i v e . Pr imul c o n s t ă în faptul că a c e a s t ă p r i m ă m a n i f e s t a r e a „ap l icăr i i s c h e m e l o r c u n o s c u t e l a s i tuaţ i i n o i " n u e s t e î n c ă t ip ică, c i

224

! . p r e z i n t ă o t r e c e r e de la o s i m p l ă „ r e a c ţ i e c i r c u l a r ă s e c u n d a r ă " la i u n d u i t e m a i c lare , c a r e v o r f i d e s c r i s e în c e l e ce u r m e a z ă . A l do i­c a m o t i v e s t e c ă Laurent ş i-a d e v a n s a t m e r e u s u r o r i l e c a u r m a r e i împrejurări lor m e n ţ i o n a t e şi, de a c e e a , la 0; 6(1) e l f o l o s e ş t e de tre i

luni tot fe lu l d e s c h e m e c i r c u l a r e s e c u n d a r e . E s t e d e c i f i resc c a e l s ă a jungă s ă l e c o o r d o n e z e în tre e l e î n a n u m i t e s i tuaţ i i e x c e p ţ i o n a l e . A l t r e i l e a m o t i v a s u p r a c ă r u i a ţ i n e m s ă i n s i s t ă m e s t e c ă c o n d u i t e l e c a r a c ­ter i s t ice unu i s t a d i u apar cu atît m a i puţ in d intr-o d a t ă s u b forma unui a n s a m b l u d e mani fes tăr i s i m u l t a n e , c u cît a c e s t s t a d i u e s t e m a i e v o l u a t ş i c u cît a c e s t e c o n d u i t e s înt d e c i m a i c o m p l e x e . A s t f e l s t înd lucrurile, e s t e p e r f e c t n o r m a l c a p r i m e l e c o m p o r t a m e n t e d i n s t a d i u l a l p a t r u l e a s ă s e c o n s t i t u i e , sporad ic , î n c e p î n d c u m i j l o c u l s tad iu lu i a l t re i lea, d e ş i a c e s t e a s înt e p i s o d i c e ş i s e s i s t e m a t i z e a z ă ş i s e c o n ­s o l i d e a z ă d e - a b i a p e s t e o l u n ă s a u două. V o m v e d e a c ă ş i c o n d u i t e l e din s tad iu l a l c i n c i l e a î n c e p să-şi f a c ă apar i ţ ia la s t a d i u l a l patru lea, i a r c e l e din s t a d i u l a l ş a s e l e a l a a p o g e u l s t a d i u l u i a l c i n c i l e a . Ş i invers, e s t e e v i d e n t c ă c o m p o r t a m e n t e l e propri i u n u i s t a d i u dat n u ' l ispar în c u r s u l s tad i i lor u r m ă t o a r e , c i m e n ţ i n un r o l a cărui impor­tanţă d e s c r e ş t e f o a r t e t reptat (şi n u m a i re la t i v ) .

O r i c u m ar s t a lucrur i l e în p r i v i n ţ a ap l icăr i i a c e s t o r prec i zăr i l a

o b s e r v a ţ i a n o a s t r ă , la 0; 6(1) Laurent î n c e a r c ă să a p u c e o b u c a t ă

mare d e hîrt ie p e c a r e i-o ofer ş i p e c a r e î n c e l e d in u r m ă o p u n p e

c a p o t a l e a g ă n u l u i s ă u (ş i p e şnuru l c a r e l e a g ă c a p o t a d e m i n e r u l l e a ­

gănulu i ) . Laurent î n c e p e prin a î n t i n d e mâna, apoi, î n d a t ă ce am p u s

ob iectu l , r e a c ţ i o n e a z ă a ş a c u m f a c e d e f i e c a r e d a t ă î n p r e z e n t a u n o r

o b i e c t i v e î n d e p ă r t a t e : se agită, dă d in mîini e t c . D o r i n ţ a de a a p u c a

hirtia p a r e să-i i n s p i r e a s e m e n e a reacţ i i , c e e a c e a m v e r i f i c a t lu înd

pentru c î t e v a s e c u n d e o b i e c t i v u l d e p e c a p o t ă , apropi indu-1 ş i d e p ă r -

tîndu-1 p r o g r e s i v : n u m a i î n m o m e n t u l î n c a r e h îrt ia p a r e i n a c c e s i b i l ă

mîinii, Laurent s e a g i t ă . Dar d u p ă c e s-a c o m p o r t a t as t fe l c î t e v a c l i p e ,

e ! p a r e s ă c a u t e s f o a r a c a r e at îrnă d e c a p o t ă , apo i t r a g e d e e a d in c e

în ce mai putern ic , pr i v ind f ix hîrtia. în m o m e n t u l în c a r e hîrt ia se

d e s p r i n d e d e c a p o t ă ş i c a d e , Laurent l a s ă s foara d in m î n ă ş i s e î n t i n d e

spre o b i e c t i v , p e care-1 î n h a ţ ă d e o d a t ă . M a i m u l t e încercăr i s u c c e s i v e

n u d u s l a a c e l a ş i rezu l ta t . B i n e î n ţ e l e s , n u p u t e m d e m o n s t r a c ă Laurent

a tras şnuru l s p r e a a p u c a hîrtia, dar a n s a m b l u l c o n d u i t e i mi-a l ă s a t

impres ia că ea a fost e x e c u t a t ă în a c e s t s c o p ş i a fost p e r f e c t c o o r d o ­

nată.

A ş a s t înd lucrur i le, p u t e m a d m i t e c ă s c h e m a d e „ a t r a g e şnuru l"

a s e r v i t m o m e n t a n c a m i j l o c p e n t r u a t i n g e r e a s c o p u l u i d e s e m n a t d e

s c h e m a „ a p u c a r e a o b i e c t i v u l u i " . A c e a s t a n u î n s e a m n ă , b i n e î n ţ e l e s , c ă

15 — Naşterea inteligenţei la copil 225

Laurent ar f i p r e v ă z u t c ă d e r e a o b i e c t u l u i s a u că e l ar f i c o n c e p u t $nu- > rul ca p r e l u n g i r e a a c e s t u i a : e l a r e c u r s pur ş i s i m p l u la o s c h e m ă c u n o s c u t ă î n c a d r u l u n e i i n t e n ţ i i n o i ş i t o c m a i a c e s t fapt e s t e c a r a c t e - , r ist ic c o n d u i t e l o r în s tad iu l a l p a t r u l e a . Totuş i , întruc î t h îrt ia a fos t p l a s a t ă ch iar î n s i t u a ţ i a c a r e d e c l a n ş e a z ă î n m o d o b i ş n u i t s c h e m a „tra­g e r e a şnurului", a c e s t e x e m p l u m a i ţ i n e d e as imi lăr i g e n e r a l i z a t o a r e a l e „ r e a c ţ i e i c i r c u l a r e s e c u n d a r e " ( v e z i ob. 99) .

O b s . 121. — Iată un e x e m p l u a n a l o g , dar c a r e p o a t e f i m a i u ş o r interpretat ; l a 0 ; 8(20), J a c q u e l i n e c a u t ă s ă a p u c e u n p o r t ţ i g a r e t p e c a r e i-1 prez int . î l b a g în tre şnurur i l e î n c r u c i ş a t e c a r e l e a g ă p ă p u ş i l e e i d e c a p o t ă . E a î n c e a r c ă să-1 a t i n g ă d irect . în t ruc î t e ş u e a z ă , c a u t ă i m e d i a t şnururi le, p e c a r e n u l e a v u s e s e î n mî in i ş i d in o a r e n u v e d e a d e c î t doar p a r t e a u n d e s e af la p o r t ţ i g a r e t u l . E a p r i v e ş t e î n faţa ei, a p u c ă şnururi le, l e t rage, l e s c u t u r ă e t c . . . . P o r t ţ i g a r e t u l c a d e , ş i e a î l i a .

A d o u a e x p e r i e n ţ ă : a c e e a ş i r e a c ţ i e , dar fără î n c e r c a r e p r e a l a b i l ă d e a a p u c a o b i e c t u l d irect.

L a 0 ; 9(2), J a c q u e l i n e c a u t ă s ă a p u c e d i rec t r ă ţ u ş c a e i d e c e l u l o i d , a l c ă r e i c a p î l i n t r o d u c în tre şnurur i l e r ă s u c i t e d e s p r e c a r e ani v o r ­bit, în truc î t nu r e u ş e ş t e , a p u c ă c e l e d o u ă şnururi, f i e c a r e cu o m i n ă , ş i t rage . P r i v e ş t e raţa, c a r e s e m i ş c ă c înd e a s e ag i tă . I a c e l e d o u ă şnururi într-o m î n ă ş i t rage, a p o i l e a p u c ă c u c e a l a l t ă m î n ă c e v a m a i s u s ş i t r a g e m a i tare, p î n ă c e c a d e r ă ţ u ş c a .

R e i a u e x p e r i e n ţ a , dar f ixînd r ă ţ u ş c a m a i so l id . J a c q u e l i n e t r a g e i m e d i a t şnurur i le, s i s t e m a t i c , p î n ă c e p o a t e a t i n g e r ă ţ u ş c a c u d e g e t u l , dar n u r e u ş e ş t e s-o f a c ă s ă cadă. R e n u n ţ ă atunci , d e ş i e u zgî l ţ î i ră­ţ u ş c a d e m a i m u l t e ori, c e e a c e d e m o n s t r e a z ă c lar c ă e a a c ă u t a t s ă a p u c e r ă ţ u ş c a ş i n u s-o b a l a n s e z e .

S e v e d e c ă a c e s t e c o n d u i t e d i feră d e a c e l e a d e l a obs . 113, c u t o a t e c ă î n a m b e l e cazuri e s t e v o r b a d e a g i t a r e a ş n u r u l u i p e n t r u a e x e r c i t a o in f luenţă asupra unu i o b i e c t îndepărtat . în t r-adevăr , în c a z u l obs . 113, c o p i l u l s e m u l ţ u m e ş t e s ă f o l o s e a s c ă u n p r o c e d e u l a c a r e a r e c u r s mai î n a i n t e ş i să-1 f o l o s e a s c ă spre a p r e l u n g i un s p e c t a c o l pe c a r e 1-a a v u t sub pr iv i r i l e lui. In c a z u l de faţă, d impotr i vă , e l c a u t ă să a p u c e un o b i e c t ş i pentru a o face, t r e b u i e să g ă s e a s c ă un m i j l o c potr iv i t . M i j l o c u l l a c a r e r e c u r g e J a c q u e l i n e e s t e , f i reşte, î m p r u m u t a t d e l a s c h e m e l e reacţ i i lor s a l e c i r c u l a r e anter ioare , dor ac tu l d e in te­l i g e n ţ ă a c o n s t a t t o c m a i în a g ă s i m i j l o c u l b u n fără a se l imi ta să r e p e t e c e e a c e f ă c u s e c u puţ in îna in te .

Totuş i , n u t r e b u i e s ă s u p r a e s t i m ă m a c e s t e c o n d u i t e ş i s ă ş i v e d e m în e l e u t i l i z a r e a de i n s t r u m e n t e ( c o n d u i t a „băţu lu i" ) s a u ch iar o ut i l i ­z a r e a pre lung i r i lor o b i e c t u l u i ( c o n d u i t a „sfori i"). în tr-adevăr, î n a i n t e î n c ă

226

c î t e v a luni n u p o a t e f i v o r b a d e i n s t r u m e n t e . Cît d e s p r e „s foară", w i m r e v e n i l a e a î n c a p i t o l u l V , § 2 . U r m ă t o a r e a o b s e r v a ţ i e p e c a r e • > p u t e m c i t a a lătur i d e a c e a s t a arată c ă J a c q u e l i n e n u c o n s i d e r ă î n c ă

n u n i r i l e ca fi ind pre lung i r i a l e o b i e c t u l u i dorit .

O b s . 127 bis. — La 0; 9(8), J a c q u e l i n e î n c e a r c ă s ă - ş i a p u c e p a p a g a ­lul p e c a r e l-am a ş e z a t pr intre ş n u r u r i l e r ă s u c i t e ( a c e e a ş i s i t u a ţ i e c a i ră ţuş te i d i n o b s e r v a ţ i a p r e c e d e n t ă ) . Ea t r a g e un ş n u r de a l căru i

i apăt infer ior e at î rnatâ p ă p u ş a . V e d e p a p a g a l u l c l ă t i n î n d u - s e şi, în inc s ă î n c e r c e să-1 a p u c e , v a î n c e r c a d e - a c u m î n c o l o d o a r să-1 zg î l ţ î i e . l o c m a i a c u m a p a r e c o n d u i t a a s u p r a c ă r e i a v r e m s ă i n s i s t ă m a i c i ş i

rare c o n s t i t u i e u n a d e v ă r a t ac t d e a d a p t a r e i n t e l i g e n t ă : J a c q u e l i n e caută p ă p u ş a la c e l ă l a l t c a p ă t a l şnuru lu i , o a p u c ă cu o m î n ă ş i î i i z b e ş t e c a p u l c u mîna c e a l a l t ă , c u o c h i i f ixaţ i a s u p r a p a p a g a l u l u i . F a c e a c e a s t a apo i l a i n t e r v a l e r e g u l a t e , p r i v i n d a l t e r n a t i v p ă p u ş a ş i p a p a g a ­lul ş i contro l înd de f i e c a r e d a t ă rezu l tatu l . ( P a p a g a l u l o s c i l e a z ă la f ie-< are izbitură.)

G e n e z a unu i a s e m e n e a a c t e s t e u ş o r d e s e s i z a t . C u tre i z i l e m a i î n a i n t e ( v e z i o b s . 102) J a c q u e l i n e ş i-a s c u t u r a t p a p a g a l u l , ţ inîndu-1 in mînă s p r e a auz i z g o m o t u l b o b i t e l o r d i n ă u n t r u l lui. A ş a d a r , v ă z î n d p a p a g a l u l s u s p e n d a t , ea d o r e ş t e să-1 a p u c e p e n t r u a-1 s c u t u r a d i n n o u . P e d e a l tă parte, e a ş t i e s ă l o v e a s c ă o b i e c t e l e ş i î n s p e c i a l ş i -a l o v i t m e r e u p a p a g a l u l î n s ă p t ă m î n i l e p r e c e d e n t e ( v e z i o b s . 103). î n a c e a s t ă s i tuaţ ie , î n d a t ă c e d e s c o p e r ă c ă p a p a g a l u l e s t e l e g a t d e ş n u r u l d e c a r e e s t e s u s p e n d a t ă p ă p u ş a , e a s e s e r v e ş t e d e p ă p u ş ă c a d e u n m i j l o c p e n ­tru a s c u t u r a p a p a g a l u l . Ş i în a c e s t caz, ea nu se l i m i t e a z ă să a p l i c e pur ş i s i m p l u u n g e s t p e c a r e 1-a făcut m a i î n a i n t e ( c u m s e î n t î m p l ă iu o b s . 1 1 2 — 1 1 8 ) ; ea a d a p t e a z ă e f e c t i v la o s i t u a ţ i e n o u ă o s c h e m ă c u n o s c u t ă d i n a i n t e .

P e d e a l t ă p a r t e însă, c înd i z b e ş t e p ă p u ş a , J a c q u e l i n e n u â r e c i t u ş i d e puţ in i d e e a s ă î n t i n d ă şnuru l ( c a r e l e a g ă p ă p u ş a d e p a p a g a l ) p e n t r u a întări e f e c t u l : c a ş i î n o b s e r v a ţ i a p r e c e d e n t ă , ş n u r u l n u c o n s t i t u i e d e c i o „ p r e l u n g i r e a o b i e c t u l u i " , iar J a c q u e l i n e nu se o c u p ă î n c ă A& c o n t a c t e s p e c i a l e ş i m e c a n i c e . Ş n u r u l n u are d e c i a l t ă s e m n i f i c a ţ i e dec î t u n a t a c t i l ă ş i k i n e s t e z i c ă : e l n u e s t e d e c î t m a t e r i a u n o r s c h e m e m a n u a l e ş i m u s c u l a r e , u n p r o c e d e u p e n t r u a o b ţ i n e c u t a r e s a u c u t a r e rezu l ta t ş i nu e s t e î n c ă un o b i e c t fizic, aşa c u m v o r f i m a i tîrziu, „s foara" ş i m a i a l e s „băţul" .

Să trecem acum la cazurile bine definite şi să începem prin cele mai simple posibile: îndepărtarea obstacolelor ma­teriale care se interpun între intenţie şi rezultat. Printre con-1 5 *

227

tiuitele care răspund acestei definiţii, cea mai elementara dintre toate este aceea care constă în a îndepărta mîna unei alte persoane sau un corp oarecare plasat între copil şi obiec­tiv în momentul în care se schiţează actul apucării. Este bine, fireşte, să lăsăm obiectivul în întregime vizibil, deoarece ascunderea lui ar constitui o dificultate suplimentară pe care o vom examina de-abia la sfîrşitul acestor observaţii.

O b s . 122. — La Laurent, un a s e m e n e a c o m p o r t a m e n t , a cărui do-

b înd ire am s tud ia t-o î n d e a p r o a p e , s-a m a n i f e s t a t d e - a b i a la 0; 7(13).

V o m c o n s i d e r a c a î n c e p u t u l s tad iu lu i a l p a t r u l e a t o c m a i a c e a s t ă c o ­

o r d o n a r e între o a c ţ i u n e n e t d i ferenţ ia tă s e r v i n d d e m i j l o c ( î n d e p ă r ­

t a r e a o b s t a c o l u l u i ) ş i a c ţ i u n e a f inală ( = a p u c a r e a o b i e c t u l u i ) .

Pînă la 0; 7(13), Laurent nu a reuş i t n i c i o d a t ă să î n d e p ă r t e z e e f e c ­

t i v un o b s t a c o l . El a î n c e r c a t doar să t r e a c ă p e s t e e l sau, c înd nu a

putut, să u t i l i z e z e „ p r o c e d e e l e " m a g i c o - f e n o m e n i s t e d e s p r e c a r e a fos t

v o r b a în c a p i t o l u l al III-lea, § 4. De pi ldă, la 0,- 6(0), î i p rez in t lui Lau­

rent o c u t i e de chibrituri, p las înd ca o b s t a c o l în c a l e a lui m î n a m e a

în t insă lateral . Laurent î n c e a r c ă s ă t r e a c ă p e d e a s u p r a mî in i i m e l e s a u

pe alături, dar nu c a u t ă s-o î n d e p ă r t e z e . Intrucît î i barez de f i e c a r e d a t ă

t r e c e r e a , e l s f î rşeşte prin a-şi f ixa p r i v i r e a asupra cut ie i , agi t îndu-s i

mîna, s u c i n d u - s e , m i ş c î n d c a p u l l a d r e a p t a ş i l a s t i n g ă e t c , p e scurt,

s u p l i n i n d a p u c a r e a , c a r e a d e v e n i t impos ib i lă , prin „ p r o c e d e e " m a g i ­

c o - f e n o m e n i s t e . I i înt ind apo i cutia, ţ in înd-o doar de un capăt . Lau­

rent trage, î n c e a r c ă să mi-o s m u l g ă , dar nu-mi r e s p i n g e mîna.

A c e l e a ş i reacţ i i la 0; 6(8), 0; 6(10), 0; 6(21) e tc . La 0; 6(17) l i p re­

z i n t o s u n ă t o a r e ţ inînd doar mîna în faţa e i în a ş a fel înc î t e l să

v a d ă n u m a i j u m ă t a t e d i n e a . Laurent î n c e a r c ă s-o a p u c e d irect, dar

fără să-mi î n d e p ă r t e z e mîna.

La 0; 7(10), Laurent î n c e a r c ă să a p u c e o n o u ă c u t i e în faţa c ă r e i a

6'u î m i ţ i n mîna ( la o d i s t a n ţ ă de z e c e cent imetr i ) . El î n d e p ă r t e a z ă o b ­

s t a c o l u l , dar n u i n t e n ţ i o n a t : î n c e a r c ă pur ş i s i m p l u s ă a t i n g ă c u t i a s t re-

c u r î n d u - s e pe l î n g ă mînă, iar c înd o a t inge, c a u t ă să t r e a c ă p e s t e ea.

A c e s t c o m p o r t a m e n t d ă i m p r e s i a c ă e l î n d e p ă r t e a z ă ecranu l , dar n u

n e af lăm î n c ă î n fa ţa u n e i s c h e m e d i ferenţ iate , î n faţa unu i „mi j loc"

d i s o c i a t d e a c ţ i u n e a f inală (de s c h e m a c a r e atr ibuie a c ţ i u n i i u n s c o p ) .

C o n d u i t a e s t e a s e m ă n ă t o a r e ş i a tunc i c înd prez int ca o b s t a c o l o pernă .

A c e l e a ş i r e a c ţ i i la 0; 7(12). La 7(13), în sfîrşit, Laurent r e a c ţ i o n e a z ă

c u t o t u l altfel, a p r o a p e ch iar d e l a î n c e p u t u l e x p e r i e n ţ e i , l i p rez in t

o c u t i e de chibr i tur i d e a s u p r a mî in i i m e l e , dar m a i î n a p o i a ei, în aş-i

fe l înc î t să n-o p o a t ă a t i n g e fără a î n d e p ă r t a o b s t a c o l u l . Or, Laurent,

228

i lnpă c e î n c e a r c ă s ă t r e a c ă d i n c o l o , î n c e p e d e o d a t ă să-mi l o v e a s c ă m î n a « i p e n t r u a o î n d e p ă r t a s a u a o î m p i n g e în j o s . Eu c e d e z şi el a p u c ă cutia. î i b a r e z d in n o u t recerea, dar f o l o s i n d ca e c r a n o p e r n ă d e s t u l de m o a l e p e n t r u a p ă s t r a a m p r e n t a g e s t u r i l o r c o p i l u l u i . Laurent î n ­c e a r c ă să a t i n g ă c u t i a şi, î m p i e d i c a t de o b s t a c o l , o l o v e ş t e , a p ă s î n d - o în jos, e x a c t atît c î t e n e v o i t ca să a ibă c a l e a l iberă .

La 0; 7(17) r e i a u e x p e r i e n ţ a fără ca între t i m p să f i a v u t l o c a l t e încercăr i . Prez int m a i întî i o b i e c t u l ( c e a s u l m e u ) l a z e c e c e n t i m e t r i în­dărătu l u n e i p e r n i ţ e ( o b i e c t u l fiind, des igur , v iz ib i l ) . Laurent î n c e a r c ă mai întîi să a p u c e c e a s u l direct, d a r se o p r e ş t e , p e n t r u a l o v i perna.. P r o c e d e a z ă l a fe l c u mîna m e a : l o v e ş t e i m e d i a t o b s t a c o l u l .

V e d e m c lar în ce m ă s u r ă a c e s t ac t de în lă turare a o b s t a c o l u l u i prin l o v i r e c o n s t i t u i e o c o n d u i t ă n o u ă faţă de c o m p o r t a m e n t e l e de la 0,- 6(0) — 0; 7(12) : î n a i n t e de a c ă u t a s ă - ş i a t i n g ă s c o p u l (de a a p u c a o b i e c t u l ) Laurent s e î n t r e r u p e d e - a c u m î n c o l o ş i e x e r c i t ă asupra obsta^ c o l u l u i o a c ţ i u n e c o m p l e t ă (îl l o v e ş t e p e n t r u a-1 în lătura) , a c ţ i u n e n e t d i ferenţ iată d e s c h e m a f inală ş i t o t u ş i s u b o r d o n a t ă a c e s t e i s c h e m e .

M a i mult, s e c o n s t a t ă c ă ac tu l i n t e r m e d i a r c a r e s e r v e ş t e drept

mi j loc ( î n l ă t u r a r e a o b s t a c o l u l u i ) e s t e d i rec t î m p r u m u t a t de la o s c h e m ă

c u n o s c u t ă : s c h e m a lovir i i . în tr-adevăr, ne a m i n t i m că î n c ă de la 0 ; 4(7 )

ş i m a i a l e s de la 0; 4(19) Laurent s-a d e p r i n s să l o v e a s c ă o b i e c t e l e atîr-,

nate p e n t r u a le b a l a n s a , iar de la 0; 5(2), în sfîrşit, să l o v e a s c ă obiec-*

t e l e ( v e z i obs . 103). Or, a c e a s t a e s t e s c h e m a o b i ş n u i t ă de c a r e se foia-,

s e ş t e a c u m Laurent, d e data a c e a s t a n u c a s c o p î n s i n e (ca s c h e m ă fi­

nală), c i ca m i j l o c ( s c h e m ă t ranz i tor ie s a u m o b i l ă ) , pe c a r e e l o s u b o r ­

d o n e a z ă u n e i s c h e m e di fer ite. N e v o i a d e a în lă tura o b s t a c o l u l g e n e ­

rează, într-adevăr, prin a s i m i l a r e g e n e r a l i z a t o a r e , c e a m a i s i m p l ă d intre

s c h e m e l e d e d e p l a s a r e p e c a r e e l l e c u n o a ş t e ş i l e f o l o s e ş t e : s c h e m a l o ­

virii. D e n o t a t î n a c e a s t ă pr iv inţă c ă u n c o p i l d e v î rs ta a s t a n u d e p l a ­

s e a z ă î n c ă o b i e c t e l e d intr-o p o z i ţ i e î n alta, a ş a c u m v a f a c e m a i t îrz iu

pentru a s t u d i a e x p e r i m e n t a l grupur i le d e d e p l a s a r e 1 . Iată d e c e a c t u l

de a da la o p a r t e s a u de a d e p l a s a o b s t a c o l u l e s t e at ît de dificil, d e ş i

n o u ă n i se pare atît de s imp lu : u n i v e r s u l c o p i l u l u i de 0 ; 6 — 0 ; 8 nu e s t e

î n c ă o l u m e d e o b i e c t e p e r m a n e n t e , a n i m a t e d e m i ş c ă r i i n d e p e n d e n t e î n

s p a ţ i u ( v o m c ă u t a s ă d e m o n s t r ă m a c e a s t a î n v o l u m u l a l do i l ea , s tud i ind

d e z v o l t a r e a noţ iun i i de spaţ iu ) . De a c e e a , pentru a în lă tura o b s t a c o l u l ,

c o p i l u l e s t e n e v o i t s ă facă a p e l l a s c h e m e l e s a l e c i rcu lare, d intre c a r e

c e a m a i a d e c v a t ă s i t u a ţ i e i d a t e e s t e a c e e a de a „ l o v i p e n t r u a b a l a n s a " .

V e z i v o i . II, cap . 2, §§ 3 şi 4.

229

S ă m e n ţ i o n ă m , î n sfîrşit, c ă p r o c e d e u l as t fe l d e s c o p e r i t d e Laurent '

n u are n i m i c c o m u n c u c o n d u i t a c a r e c o n s t ă î n a î n d e p ă r t a o b i e c t e l e

s u p ă r ă t o a r e din faţa s a ( p e r n e e t c ) . D e e x e m p l u , l a 0 ; 5(25), Laurent r e s ­

p i n g e fără a e z i t a o p e r n ă pe c a r e i-o p u n pe faţă. Dar o a s e m e n e a r e a c ­

ţ i e , î n c a r e intră, f o a r t e probabi l , u n e l e m e n t re f lex, n u s e m a n i f e s t ă

d e c î t d a c ă e c r a n u l e s t e p l a s a t î n fa ta c o p i l u l u i : c o p i l u l nu-1 m a i î n d e ­

p ă r t e a z ă d a c ă e c r a n u l se af lă în fa ţa o b i e c t u l u i ( v e z i V o i . II, o b s . 27).

A ş a d a r , î n a c e s t caz n u a v e m de-a f a c e c u u n „mi j loc" p r i v i n d u n s c o p

ulterior, r e s p e c t i v cu o c o n d u i t ă r e l a t i v ă la un o b i e c t i v , c i pur ş i s i m p l u

c u e l i m i n a r e a u n e i c a u z e d e i n c o m o d a r e pr i v ind s u b i e c t u l . A ş a d a r , a r

f i c u t o t u l art i f ic ial s ă s p u n e m c ă c o p i l u l î n l ă t u r ă e c r a n u l ( = m i j l o c ) p e n ­

tru a v e d e a un lucru o a r e c a r e ( — s c o p ) : ac tu l de a se d e b a r a s a de obi­

e c t u l c a r e î l i n c o m o d e a z ă f o r m e a z ă u n î n t r e g î n s i n e . N u e s t e cazu l d e c i

s ă c ă u t ă m î n a c e a s t ă c o n d u i t ă o r i g i n e a a c e l e i a p e c a r e o e x a m i n ă m

a c u m : d o v a d ă că între 0; 6 ( 0 ) ' ş i 0; 7(12) Laurent nu a r e u ş i t n i c i o d a t ă să

î n l ă t u r e o b s t a c o l e l e , în s e n s u l pe c a r e î l a tr ibu im a ic i a c e s t o r termeni ,

î n t i m p c e î n c ă d e l a 0 ; 5 ş i fără î n d o i a l ă ch iar m a i î n a i n t e ş t i a s ă î n ­

l ă t u r e d e p e f igura lui s a u d i n fa ta s a o r i c e e c r a n c a r e î l i n c o m o d a .

O b s . 123. — I n c e p î n d cu 0; 7(28), s c h e m a t ranz i tor ie de a „ r e s p i n g e

o b s t a c o l u l * s-a d i ferenţ ia t î n t r u c î t v a la Laurent: în l o c de a l o v i pur ş i

s i m p l u corpur i l e i n t e r p u s e între m î n a s a ş i o b i e c t i v , a î n c e p u t s ă l e r e s ­

p i n g ă s a u chiar s ă l e d e p l a s e z e .

La 0; 7(28), de e x e m p l u , î i p rez in t un c l o p o ţ e l la 5 cm îndărătu l c o l ­

tu lu i u n e i p e r n e . Laurent l o v e ş t e î n pernă, c a ş i m a i î n a i n t e , a p o i î n s ă

o m e n ţ i n e cobor î tă cu o mînâ, în t imp ce cu c e a l a l t ă a p u c ă o b i e c t u l .

A c e e a ş i r e a c ţ i e ş i faţă d e m î n a m e a .

La O; 7(29) el c o b o a r ă de la î n c e p u t p e r n a cu m î n a s t î n g ă p e n t r u a

a j u n g e cu mîna d r e a p t ă la o c u t i e . La fel p r o c e d e a z ă la 0,- 8(1): c înd in­

t e r p u n m î n a m e a ca o b s t a c o l , s i m t c lar că e l o î m p i n g e în j o s ş i o a p a s ă

d i n c e î n c e m a i tare p e n t r u a-mi î n v i n g e r e z i s t e n ţ a .

La 0; 8(1), î n d a t ă d u p ă e x p e r i e n ţ a d e s c r i s ă , Laurent î ş i b a l a n s e a z ă

c u t i a p e n t r u a p r o v o c a z g o m o t u l p r o d u s d e b i l e l e a f la te î n inter ior. Îmi

pun de m a i m u l t e ori m î n a pe braţu l lui p e n t r u a-i î m p i e d i c a g e s t u l . La

î n c e p u t c a u t ă s ă t r e a c ă p e s t e e a ch iar c u m î n a c a r e ţ i n e cut ia, a p o i re­

c u r g e la c e a l a l t ă m î n ă ş i o î n l ă t u r ă pe a m e a . E s t e p r i m a d a t ă c î n d reu­

ş e ş t e î n a c e a s t ă acţ iune, î n c e r c a t ă î n c ă d in s ă p t â m î n i l e ş i z i l e l e p r e c e ­

d e n t e . ™ ' "

230

L a 0 ; 8(28), d i m p o t r i v ă , c o n s t a t c ă e l n u ş t i e î n c ă să-mi r e s p i n g ă

mîna, c înd r e ţ i n o b i e c t u l 1 , n i c i c înd o a p r o p i i d e o b i e c t p e l a s p a t e p e n ­

tru a i-1 lua. — A c e s t e d o u ă c o n d u i t e au a p ă r u t s i m u l t a n la 0; 9(15) .

Cînd ţ in c a p ă t u l u n e i a d i n t r e s u n ă t o a r e l e lui, e l r e s p i n g e m î n a m e a c u

s t î n g a ş i t r a g e o b i e c t u l c u d r e a p t a , i a r c î n d m ă p r e g ă t e s c s ă a p u c d in

n o u s u n ă t o a r e a , e l îmi r e s p i n g e m î n a s a u a n t e b r a ţ u l î n a i n t e c a e u s ă

a t i n g o b i e c t u l .

V e d e m a s t f e l c ă a c e s t e p e r f e c ţ i o n ă r i a l e s c h e m e i t ranz i tor i i s-au

c o n s t i t u i t pr in d i f e r e n ţ i e r e a t r e p t a t ă a p r o c e d e u l u i p r i m i t i v de „ l o v i r e a

o b s t a c o l u l u i p e n t r u a-1 în lă tura" .

Obs. 124. — La 0; 8(8), J a c q u e l i n e î n c e a r c ă s ă - ş i a p u c e r ă ţ u ş c a de

c e l u l o i d ,dar î n a c e l a ş i t i m p i-o i a u eu . A t u n c i e a a p u c ă p u t e r n i c o b i e c t u l

c u d r e a p t a ş i r e s p i n g e mîna m e a c u s t î n g a . R e p e t e x p e r i e n ţ a a p u c î n d

n u m a i c a p ă t u l c o z i i r ă ţ u ş t e i . Ea îmi r e s p i n g e d i n n o u mîna. La 0 j 8(17),

d u p ă c e a luat o p r i m ă l ingur i ţă d e d o c t o r i e , e a r e s p i n g e m î n a m a m e i

c a r e î i î n t i n d e l ingur i ţa p e n t r u a d o u a oară . La 0; 9(20), ea î n c e a r c ă

să-ş i p u n ă r ă ţ u ş c a l î n g ă p e r e t e l e l e a g ă n u l u i , dar o î m p i e d i c ă ş n u r u l d e

c a r e e l e g a t u n c l o p o ţ e l ş i c a r e at îrnă d e c a p o t ă . E a a p u c ă a t u n c i ş n u ­

rul c u m î n a d r e a p t ă şi-1 m u t ă d i n c o l o d e b r a ţ u l s t î n g ( c u c a r e ţ i n e

răţuşca) , d e c i a c o l o u n d e şnuru l n u o m a i p o a t e st în jeni . A c e e a ş i o p e ­

raţ ie s e r e p e t ă c e v a m a i tîrziu.

D i n p ă c a t e , n u a m putut d e t e r m i n a c u p r e c i z i e c e s c h e m ă c i r c u l a r ă

a s t a t la o r i g i n e a d i ferenţ ier i i c a r e a c o n d u s - o pe J a c q u e l i n e la a c ţ i u n e a

d e „ în lă turare a o b s t a c o l u l u i " . P r o b a b i l c ă n u s c h e m a „ lov ir i i" , d e o a ­

r e c e a c e a s t ă s c h e m ă s-a m a n i f e s t a t l a e a d e - a b i a c u p u ţ i n t i m p î n a i n t e .

M a i cur înd a c t u l de a ţ i n e în m î n â o b i e c t u l p e n t r u a-1 scutura, a-1 l e g ă n a

s a u a-1 f reca t r e b u i e să-i f i dat i d e e a de a î n l ă t u r a o b s t a c o l e l e . în t r-ade­

văr, s e î n ţ e l e g e că, d e l a u n c o p i l l a altul, f i l ia ţ ia î n t r e s c h e m e l e tranzi­

tori i s a u m o b i l e d i n s tad iu l a l I V - l e a ş i s c h e m e l e c i r c u l a r e p o a t e var ia .

A f i r m ă m d o a r faptu l c ă s u b o r d o n a r e a m i j l o a c e l o r l a scopur i , c a r a c t e r i s ­

t i c ă s t a d i u l u i a l pa t ru lea , î n c e p e pr intr-o s i m p l ă c o o r d o n a r e a s c h e m e l o r

c i r c u l a r e a n t e r i o a r e .

O b s . 125. — D a c ă m a i a v e m î n c ă v r e o î n d o i a l ă î n p r i v i n ţ a e x a c t i ­

tăţ i i a c e s t e i af irmaţi i , cu a l t e c u v i n t e d a c ă ne î n c h i p u i m că ac tu l de a

în lă tura o b s t a c o l u l e s t e p r e a s i m p l u p e n t r u a a v e a n e v o i e d e s c h e m e

a n t e r i o a r e ş i c ă s e c o n s t i t u i e d e l a s i n e , i n d e p e n d e n t d e a c e s t e a , urmă-

1 A m f ă c u t a c e a s t ă e x p e r i e n ţ ă î n c ă d e l a 0 ; 6(10) : e l t r a g e pur ş i

s i m p l u o b i e c t u l , fără a-mi î n l ă t u r a mîna.

231

torul e x e m p l u e s t e de natură să ne o f e r e o c o n t r a p r o b ă a c o n s i d e r a ţ i i l o r

d e m a i sus .

D a c ă p r e s u p u n e m c ă e x i s t ă u n act i n t e n ţ i o n a l , e x e c u t a t c a m i j l o c ş i

c a r e să fie m a i e l e m e n t a r d e c î t a c e l a de „ în lă turare a o b s t a c o l u l u i " ,

a c e s t a e s t e , fără îndoia lă, a c t u l c a r e c o n s t ă î n a l ă s a s ă c a d ă d i n

mînă un o b i e c t s a u în a-1 a ş e z a , p e n t r u a a p u c a un altul . în tr-adevăr,

îndată c e c o p i l u l ş t i e s ă c o o r d o n e z e a p u c a r e a ş i v e d e r e a ( î n c e p u t u l s t a ­

diului a l tre i lea), i se în t împlă să s c a p e fără v o i e d in mînă o b i e c t e l e

pe c a r e l e ţ ine. M a i mul t d e c î t atît, e l o b s e r v ă foarte cur înd a c e s t fe­

n o m e n , d e o a r e c e d e l a p r i m e l e s â p t ă m î n i a l e a c e l u i a ş i s t a d i u ( p e l a 0 ;

4, la Laurent ) c a u t ă cu m î n a o b i e c t u l p i e r d u t ( v e z i v o i . II, c a p . I ; §2), iar

î n c ă de la mi j locu l s t a d i u l u i ( p e la 0; 6, la Laurent), î l u r m ă r e ş t e cu och i i

( v e z i v o i . II, o b s . 6, § 1). Or, d e p a r t e de a ofer i de la î n c e p u t un „mi j loc"

bun de fo los i t în t o a t e împrejurăr i le, a c e a s t ă c ă d e r e a o b i e c t u l u i a p u ­

c a t rămîne mul t t imp n e u t i l i z a t ă : ea nu c o n s t i t u i e d e c i în n ic i un c a z o

„ s c h e m ă " , a d i c ă o a c ţ i u n e poz i t i vă , c i pur ş i s i m p l u un a c c i d e n t , un

e ş e c a l actulu i . ( N u p u t e m v o r b i î n a c e s t c a z d e u n act n e g a t i v , a c e s t a

fi ind un act c o m p l e x , î n t o t d e a u n a s u b o r d o n a t u n u i a l t act . ) F a p t u l de a

s c ă p a din mînă un o b i e c t d e v i n e o a c ţ i u n e reală, un a c t i n t e n ţ i o n a l

( v e z i în c e e a ce-1 p r i v e ş t e pe Laurent, o b s . 140 ş i 141) d e - a b i a la sfîr-

ş i tu l s tad iu lu i a l p a t r u l e a ş i l a î n c e p u t u l s tad iu lu i a l c i n c i l e a . Un a s e ­

m e n e a fapt c o n s t i t u i e , e v i d e n t , d o v a d a c ă s c h e m a t ranz i tor ie d e a „ lăsa

o b i e c t u l din mînă" fo los i tă ca „mi j loc" nu d e r i v ă pur ş i s i m p l u d in c ă ­

d e r e a î n t î m p l ă t o a r e a ob iec tu lu i , c i se c o n s t i t u i e pe baza a l tor s c h e m e ,

c u m ar f i a c e l e a a l e „ în lăturăr i i o b s t a c o l u l u i " . T o c m a i a c e a s t a o v o m

c o n s t a t a i m e d i a t .

La 0; 6(26), Laurent ţ i n e o s u n ă t o a r e cu c a r e nu f a c e n i m i c ( s a t u ­

raţ ie d u p ă e x e r c i ţ i u ) . î i o fer o p ă p u ş ă pe c a r e î n c e a r c ă i m e d i a t s-o a p u c e

cu a m b e l e mîini, a ş a c u m f a c e de f i ecare dată. O ia cu m î n a s t i n g ă ,

î n t imp c e î n dreapta p ă s t r e a z ă s u n ă t o a r e a , apo i î ş i a p r o p i e m î i n i l e u n a

de a l ta cu dor inţa e v i d e n t ă de a ţ i n e n u m a i p ă p u ş a . R ă m î n e încurcat,

pr iv ind a l t e r n a t i v c e l e d o u ă o b i e c t e , ş i n u s e îndură s ă l a s e s u n ă t o a r e a

din mînă.

La 0; 6(29), a c e e a ş i r e a c ţ i e cu a l t e d o u ă o b i e c t e . Ii ofer o a tre ia jucăr ie ; e l î n c e a r c ă s-o a p u c e cu dreapta, d e - a c u m o c u p a t ă , fără a l ăsa din mînă o b i e c t u l pe care-1 ţ ine. F i r e ş t e că t e r m i n ă pr in a p i e r d e în-t împlător o b i e c t u l d e c a r e n u s e m a i i n t e r e s e a z ă , dar e l nu-1 îndepăr­t e a z ă in tenţ ionat .

La 0, 7(0), e l are în mînă o p ă p u ş ă m i c ă de c e l u l o i d în t i m p ce

eu î i ofer o c u t i e (mai i n t e r e s a n t ă ) . El a p u c ă c u t i a cu mîna s t i n g ă ş i în­

c e a r c ă s-o ţ ină c u a m b e l e mîini; c i o c n e ş t e c e l e d o u ă o b i e c t e u n u l d e al-

232

iul, l e d e p ă r t e a z ă î n d a t ă ( foarte surpr ins de r e z u l t a t ) ş i iar l e c i o c n e ş t e ,

n icerc înd din n o u s ă c u p r i n d ă c u t i a c u mî in i l e . L e c i o c n e ş t e a p o i d e m a i

multe ori d in p l ă c e r e , c e e a ce î l c o n d u c e la i d e e a de a f reca t i m p de

• î t e v a s e c u n d e cut ia de p e r e t e l e l e a g ă n u l u i . î n c e a r c ă a p o i î n c ă o d a t ă

i a p u c e cut ia cu a m b e l e mîini; mirat de r e z i s t e n ţ a pe c a r e o o p u n e

l>Jpuşa, p r i v e ş t e u n m o m e n t a n s a m b l u l format d i n c e l e d o u ă o b i e c t e ;

Ş i l a 0 ; 7(28) o b s e r v a c e e a ş i r e a c ţ i e : c i o c n e ş t e fără v o i e o b i e c t e l e

p e c a r e l e ţ i n e c înd v r e a s ă a p u c e u n o b i e c t c u a m b e l e mîini . F i r e ş t e ,

pentru c a a c e a s t ă e x p e r i e n ţ ă s ă a i b ă o s e m n i f i c a ţ i e , t r e b u i e a l e s e o b i e c t e

<le i n t e r e s foarte i n e g a l , d e o a r e c e , î n c a z contrar, n e v o m î n t r e b a m e r e u

Hacă c o p i l u l n u î n c e a r c ă s ă l e p ă s t r e z e p e a m î n d o u ă . D e a l t f e l , a c e a s t ă

o b i e c ţ i e n u are u n c a r a c t e r t e o r e t i c , d e o a r e c e d o a m n a Bi ih ler a d e m o n ­

strat c ă u n s u g a r d e o p t lun i s e p o a t e o c u p a foarte b i n e d e d o u ă ju-

> arii în a c e l a ş i t imp. în tr-adevăr, p r i v i r e a ş i m i m i c a c o p i l u l u i arată în

s u f i c i e n t ă m ă s u r ă c a r e e s t e j u c ă r i a pre ferată ş i p e c a r e d o r e ş t e s-o p ă ş ­

i i e z e . Afară d e a c e a s t a , s e c e r e s ă p r o c e d ă m rapid ş i s ă s u r p r i n d e m c o ­

pilul cu a jutorul c e l u i de-al d o i l e a ob iec t , î n a i n t e ca e l să f i l ă s a t d in

mînă pr imul o b i e c t î n m o d s p o n t a n , d in c a u z a d e z i n t e r e s u l u i . î n v i a ţ a

i urentă, a d i c ă i n d e p e n d e n t d e e x p e r i e n ţ a d e s p r e c a r e d i s c u t ă m aici, a c e s ­

te lucruri se petrec, într-adevăr, de f i e c a r e dată, în fe lul următor : c î n d

• op i lu l c a r e ţ i n e în m î n ă un o b i e c t v e d e un a l d o i l e a o b i e c t ş i î n c e a r c ă

i-1 a p u c e , e l l a s ă d in mî in i pr imul o b i e c t fără v o i e , d in s i m p l u d e z i n -

leres, î n t imp c e î n c e a r c ă s ă a p u c e o b i e c t u l a l d o i l e a , P e n t r u c a e x p e ­

rienţa s ă r e u ş e a s c ă , t r e b u i e să-i o fer im dec i a c e s t a l d o i l e a o b i e c t l a

' Hi va c e n t i m e t r i de mînă, în a ş a fel ca c o p i l u l să-1 p o a t ă a p u c a fără

nici o g r e u t a t e ş i să n-a ibă t i m p să p iardă pr imul o b i e c t .

In sfîrşit, la 0; 7(29), Laurent g ă s e ş t e so lu ţ ia . E l ţ i n e un m i e l u ş e l cu

mina s t î n g ă ş i o s u n ă t o a r e cu m î n a d r e a p t ă . î i î n t i n d un c l o p o ţ e l . E l

lasă d in mînă s u n ă t o a r e a p e n t r u a a p u c a c l o p o ţ e l u l . R e a c ţ i a se repetai

' le m a i m u l t e ori la rînd, dar nu-mi e s t e c lar d a c ă e l s c a p ă pur ş i s i m p l u

u n ă t o a r e a s a u o r e s p i n g e cu adevărat . în t imp ce ţ i n e c l o p o ţ e l u l , î i ofer

" c u t i e m a i mare . El o a p u c ă cu m î n a s t î n g ă ( l iberă) ş i cu c e a d r e a p t ă

(a l ip ind c l o p o ţ e l u l d e cut ie ) , dar dîndu-şi s e a m a d e d i f icu l tate , r e s p i n g e 1 Iar de d a t a a c e a s t a c l o p o ţ e l u l . A c e e a ş i r e a c ţ i e la 0; 7(30), cu o s u n ă -

loare mare.

La 0; 8(1), e l are în mî in i o c u t i e mare, în t imp ce î i prez int lanţu l

meu d e c e a s . P u n e c u t i a p e p ă t u r ă p e n t r u a a p u c a lanţu l d e c e a s . A c e s t

i ' s t e s t e n o u (p înă a c u m n u 1-a e x e c u t a t d e c î t în t împlător ) . E l d e r i v ă

i n m o d e v i d e n t din a c t u l de „ r e s p i n g e r e " o b s e r v a t de trei z i l e . î i ofer

lin n o u c u t i a în t i m p ce ţ i n e lanţu l în mîini; e l î n d e p ă r t e a z ă cut ia .

233

D i n a c e a s t ă zi, Laurent ş t i e foarte b i n e u n d e t r e b u i e s ă r e s p i n g i o b i e c t u l p e n t r u a l u a un altul, u n d e t r e b u i e să-1 p u n ă s a u să-1 l a s e s | c a d ă i n t e n ţ i o n a t . A c e a s t ă s c h e m ă t r a n z i t o r i e d e r i v ă d e c i e v i d e n t — d a f i ind c a r a c t e r u l tard iv ş i c o m p l e x a l apar i ţ ie i e i — d in s c h e m e l e p r e c e d e n t e , c a r e c o n s t a u î n „ î n l ă t u r a r e a o b s t a c o l u l u i " ş i n u î n s c ă p a r e a î n | t î m p l ă t o a r e a o b i e c t e l o r ţ i n u t e în mînă.

Obs. 126. — O u l t i m ă c o n d u i t ă c a r e ţ i n e de g r u p u l de s c h e m e d i c a r e n e o c u p ă m ( „ î n l ă t u r a r e a o b s t a c o l u l u i " ) c o n s t ă î n a c ă u t a s u b u n e c r a n o b i e c t e c a r e n u s în t v ă z u t e . V o m s t u d i a î n d e a p r o a p e a c e s t c o r n i p o r t a m e n t î n l e g ă t u r ă c u d e z v o l t a r e a noţ iun i i d e o b i e c t . D a r din punctu l] d e v e d e r e a l funcţ ionăr i i i n t e l i g e n ţ e i , t r e b u i e s ă a r ă t ă m d e p e a c u m prin c e a n u m e u n a s e m e n e a act s e c o n s t i t u i e prin c o o r d o n a r e a d e s c h e m e i n d e p e n d e n t e .

De pi ldă, la 0 ; 8(29), Laurent se a m u z ă cu o cut ie , pe c a r e i-o iau d i n m î n ă p e n t r u a o b ă g a s u b o p e r n ă . D a c ă cu p a t r u z i l e m a i îna inte e l n u r e a c ţ i o n a d e l o c într-o s i t u a ţ i e a n a l o a g ă , d e d a t a a c e a s t a e l a p u c ă j perna. Fără s ă p u t e m af irma c ă e l a ş t e a p t ă s ă g ă s e a s c ă c u t i a s u b pernă •(comportamentul e s t e p r e a n e s i g u r p e n t r u a o admite ) , e s t e t o t u ş i e v i - | d e n t c ă Laurent n u e s t e p r e o c u p a t d e p e r n ă c a a t a r e ş i c ă e l o ridicS p e n t r u a î n c e r c a c e v a . A c t u l de a r id ica p e r n a nu e s t e d e c i î n c ă p e n t r u ! c o p i l u n mi j loc s igur, t o t u ş i c o n s t i t u i e d e p e a c u m „un m i j l o c " d e e x p e - | rdmentat, a d i c ă u n g e s t d i s t i n c t d e a c e l a a l apucăr i i cu t i e i .

La fel, la 0; 9(17), Laurent r id ică o p e r n ă p e n t r u a c ă u t a un p o r U l ţ i g a r e t . Cînd o b i e c t u l e s t e î n î n t r e g i m e a s c u n s , Laurent r id ică e c r a n u l | ş o v ă i t o r , dar c înd a p a r e un c a p ă t a l port ţ igaretu lu i , c o p i l u l î n d e p ă r t e a z ă cu o m î n ă p e r n a ş i cu c e a l a l t ă î n c e a r c ă să d e g a j e z e o b i e c t u l . A c t u l deiî a r id ica e c r a n u l e s t e d e c i î n î n t r e g i m e d i s t inct d e a c e l a a l apucăr i i o b i e c - | t u t u i dori t ş i c o n s t i t u i e un „mi j loc" a u t o n o m , der ivat , fără îndo ia lă , d iu j a c t e l e a n t e r i o a r e a n a l o a g e ( în lă turarea o b s t a c o l u l u i , d e p l a s a r e a ş i res-J p i n g e r e a corpur i lor c a r e r e p r e z i n t ă o bar ieră e t c ) .

Constatăm astfel că în toate aceste exemple, acţiunea de a „înlătura obstacolul" constituie vizibil o schemă tranzitorie diferenţiată de schema finală. Or, aşa cum am văzut la fie-1 care caz analizat în parte, aceste scheme tranzitorii derivai fie din scheme circulare anterioare (obs. 122), fie din altej scheme tranzitorii (obs. 123—126). Subordonarea schemelor tranzitorii faţă de schemele finale, deci a „mijloacelor" faţă de scopuri, se produce, aşadar, de fiecare dată prin coordo-J narea schemelor independente.

Iată, în sfîrşit, un al treilea grup de exemple de „aplicare! a schemelor cunoscute la situaţii noi". începînd din aceşti

234

moment, nu mai este vorba de o simplă înl ăturare a obsta­colelor, ci de găsirea intermediarilor dintre • n i h i e r t şi obiec­t i v . Aceşti intermediari nu sînt încă „insr— rumente" ca în stadiul al cincilea, dar sînt mai complexe d e c — ît schemele gata montate preluate ca atare din reacţiile r i n — n l a r e secundare (cum este cazul primului nostru grup de e x e = « n p l e : obs. 120— 1 2 1 bis).

Obs. 127. — D a c ă J a c q u e l i n e s-a a r ă t a t capab i l — M l a 0 ; 8 ( 8 ) s ă d e a a o p a r t e o m î n ă s t r ă i n ă oare s t ă t e a în c a l e a dor inţ : - e l o r e i , ea nu a în-

l îrziat s ă - ş i m a n i f e s t e c a p a c i t a t e a p e n t r u c o n d u i t a i n ^ — _ r e r s ă : f o l o s i r e a mîi-

nii a l tu ia ca i n t e r m e d i a r p e n t r u a p r o d u c e un r e z u l tat dor i t . A s t f e l , l a 0 , 8(13), J a c q u e l i n e î ş i p r i v e ş t e m a m a c a r e b a l a n s e a z c u m i n a u n v o l ă -

n a ş d e s to fă . C înd s p e c t a c o l u l s e termină, J a c q u e l i i ie, î n l o c s ă i m i t e

•icest g e s t , c e e a c e v a f a c e d e a l t f e l î n curînd, î n c e p ^ ^ = pr in a c ă u t a mîna m a m e i s a l e , o p l a s e a z ă în faţa v o l â n a ş u l u i de s to fă ş i o î m p i n g e p e n ­tru c a e a să-ş i r e i a a c t i v i t a t e a .

D e s i g u r , a ic i n u e s t e v o r b a d e c î t d e a f a c e s ă • ^ c d u r e z e u n s p e c t a c o l o b s e r v a t c u puţ in î n a i n t e . î n a c e a s t ă pr iv inţă, p u t e m c o m p a r a a c e s t e c a ­zuri c u c e l e d i n o b s . 1 1 2 — 1 1 8 . S-a r e a l i z a t t o t u ş i - ^ n n p r o g r e s e v i d e n t , d e o a r e c e J a c q u e l i n e d e s c o m p u n e m i n t a l s p e c t a c o l u l l a c a r e a a s i s t a t ş i f o l o s e ş t e m î n a u n e i a l t e p e r s o a n e c a in termediar . I 3 H > e a l t f e l , d u p ă d o u ă luni, e a v a a p l i c a a c e s t m i j l o c l a o n o u ă s i t u a ţ i e :

în tr-adevăr, la 0; 10(30), J a c q u e l i n e îmi ia m t " i ^, o p u n e pe o pă­p u ş ă c a r e s c o a t e s u n e t e ş i p e c a r e n u r e u ş e a s-o a c ^ = ţ i o n e z e d e u n a s in­g u r ă ş i a p a s ă pe a r ă t ă t o r u l m e u p e n t r u ca să fac • >n c e e a ce e s t e n e ­c e s a r ( a c e e a ş i r e a c ţ i e d e tre i ori l a rînd).

V o m s t u d i a m a i t îrziu (vo i . II, cap . 3 , § 3), cîn ^ > d n e v o m o c u p a d e

o b i e c t i v a r e a ş i s p a ţ i a l i z a r e a cauza l i tă ţ i i , a m ă n u n t e i e a c e s t o r c o n d u i t o .

S e c u v e n e a î n s ă s ă l e c i t ă m d e p e a c u m din p u n c t u L d e v e d e r e a l „apl i­căr i i s c h e m e l o r c u n o s c u t e l a s i tuaţ i i no i" , p e n t r u a . a r ă t a c u m i a u e l e n a ş t e r e pr in c o o r d o n a r e a u n o r s c h e m e i n d e p e n d e n f e ^ e . Î n t r - a d e v ă r , ma­r e a n o u t a t e a u n u i a s e m e n e a c o m p o r t a m e n t c o n s t ă i n u r m ă t o a r e l e : p înă la 0 ; 8 , c înd se o b ţ i n e în faţa c o p i l u l u i un rezu l ta t i n t e r e s a n t , e l c a u t ă să a c ţ i o n e z e d i rec t a s u p r a a c e s t u i r e z u l t a t : p r i v e ş t e c b i e c t u l şi, de la c a z la caz, se c a m b r e a z ă , dă d in mî in i e t c . ( v e z i m a i sm ; o b s . 1 1 2 — 1 1 8 ) sau, d a c ă p o a t e a t i n g e o b i e c t i v u l , de e x e m p l u o s u n ă t o ^ ^ s r e , e l o l o v e ş t e , o s c u t u r ă e t c . P e d e a l t ă parte, i s e î n t î m p l ă m e r e u s s = - ă r e a c ţ i o n e z e l a fel în p r e z e n ţ a mîini i a d u l t u l u i : d a c ă p o c n e s c d i n d e g e r - e ş i î i p r e z i n t mîna mea, c o p i l u l f ie s e c a m b r e a z ă e t c , d a c ă î i e s t e i n a c c ^ ^ = s i b i l ă , f ie o l o v e ş t e , o s c u t u r ă e t c . p e n t r u a mă f a c e să cont inu i . A v e m — d e c i în f a ţ a n o a s t r ă d o u ă g e n u r i d e s c h e m e c i r c u l a r e s e c u n d a r e i n d e p e n d C e n t e : a c ţ i u n i a s u p r a

235

o b i e c t i v u l u i ş i ac ţ iun i asupra mî in i i ( c a r e e s t e c o n c e p u t ă în a c e s t c c a u n o b i e c t o a r e c a r e ) . Or, î n o b s e r v a ţ i a p e care. a m d e s c r i s - o , J a c q u e l i n e s e s e r v e ş t e d e mîna a l tu ia c a d e u n i n t e r m e d i a r p e n t r u a a c ţ i o n * a s u p r a o b i e c t i v u l u i . A c e a s t a n u p o a t e î n s e m n a d e c î t u n s i n g u r lucru: c3, aici, ca ş i l a s c h e m e l e de „ în lă turare a o b s t a c o l u l u i " s a u la s c h e m e l e m a i s i m p l e d in pr imul grup, c o p i l u l î n c e p e s ă c o o r d o n e z e d o u ă g e n u r i d e s c h e m e , p înă a t u n c i i n d e p e n d e n t e . E l î n c e a r c ă s ă a c ţ i o n e z e asupra mîini i u n e i a l t e p e r s o a n e , dar n u m a i î n m ă s u r a î n c a r e a c e a s t ă mîna p o a t e a c ţ i o n a l a r îndul e i asupra o b i e c t i v u l u i : e l s t a b i l e ş t e d e c i o r e l a ­ţ ie în tre c e l e d o u ă s c h e m e .

Obs. 128. — î n c e p î n d cu 0; 8(7), ş i L a u r e a t se s e r v e ş t e de mîna m e a ca de un i n t e r m e d i a r p e n t r u a mă f a c e să r e i a u a c t i v i t ă ţ i l e care-1 i n t e ­r e s e a z ă . D e pi ldă, îmi c i o c ă n e s c obrazu l c u d e g e t u l m i j l o c i u st îng, apoi bat d a r a b a n a p e o c h e l a r i i m e i ( e l rîde). Î m i p l a s e z a p o i m î n a l a mij­l o c u l d i s t a n ţ e i d in tre o c h i i să i ş i f igura m e a . E l îmi p r i v e ş t e oche lar i i , a p o i mîna ş i t e r m i n ă pr in a o î m p i n g e u ş u r e l în d i r e c ţ i a f iguri i m e l e ( v e z i c o n t i n u a r e a a c e s t o r o b s e r v a ţ i i în v o i . II, obs . 144).

C a ş i î n c a z u l o b s e r v a ţ i e i p r e c e d e n t e , e s t e v o r b a d e c i l a c o p i l d e a f a c e să d u r e z e un s p e c t a c o l i n t e r e s a n t . D a r în l o c de a r e c u r g e doar l a p r o c e d e e o b i ş n u i t e (obs . 1 1 2 — 1 1 8 ) s a u d e a r e p r o d u c e e l î n s u ş i s p e c ­t a c o l u l prin imitare, Laurent f o l o s e ş t e c a mi j loc u n e l e m e n t a l a n s a m b l u ­lui pe c a r e 1-a o b s e r v a t ş i c a r e e s t e un e l e m e n t a s i m i l a b i l a c e l o r a a l e propr ie i s a l e act iv i tă ţ i . în tr-adevăr, m î n a a l tu ia e s t e c o m p a r a b i l ă c u a c e ­ea a s u b i e c t u l u i ş i c o p i l u l î ş i p r e l u n g e ş t e pur ş i s i m p l u a c ţ i u n e a d a t o ­rită unu i i n t e r m e d i a r a căru i p u t e r e o c u n o a ş t e pr in a n a l o g i e cu pro­pr i i le s a l e e x p e r i e n ţ e a n t e r i o a r e .

Obs. 129. — La 0; 9(24), J a c q u e l i n e s tă a ş e z a t ă şi o a u t ă s ă - ş i a p u c e r ă ţ u ş c a p u s ă a p r o a p e de p i c i o a r e l e e i . întruc î t nu r e u ş e ş t e , o a p r o p i e f o l o s i n d u - s e d e p ic ioru l drept. N u a m putut o b s e r v a d a c ă a u a v u t l o c ş i a l te î n c e r c ă r i s a u r e a c ţ i a a fost i m e d i a t ă . La 0; 11(21), d impotr i vă , ea l a s ă să c a d ă la pămînt, d in l e a g ă n u l în c a r e se b a l a n s e a z ă , o l e b ă d ă de c e l u l o i d . N e p u t î n d - o r idica, ea o d e p l a s e a z ă i m e d i a t cu p i c i o a r e l e ş i ş i-o apropie . La 1; 0(7) a c e e a ş i r e a c ţ i e i m e d i a t ă în c e e a ce p r i v e ş t e pa­paga lu l . B i n e î n ţ e l e s , J a c q u e l i n e se s e r v e ş t e ş i de p i c i o a r e p e n t r u a l o v i o b i e c t e l e p e c a r e a c e s t e a l e î n t î l n e s c î n c a l e e tc .

A c e s t e c o n d u i t e p o t f i c o n c e p u t e , des igur, n u c a n i ş t e a c t e d e in­t e l i g e n ţ ă , c i c a s i m p l e c o o r d o n ă r i a n a l o a g e c e l o r a l e a p u c ă r i i m a n u a l e . Ele a u dat î n s ă loc, î n d a t ă d u p ă c e a u apărut, u n e i ser i i d e ap l i ca ţ i i c a r e p o a r t ă v i z ib i l p e c e t e a g e n e r a l i z ă r i i i n t e l i g e n t e .

As t fe l , l a 0 ; 11(28), J a c q u e l i n e s t ă a ş e z a t ă ş i a g i t ă u n c l o p o ţ e l . S e în t rerupe d e o d a t ă p e n t r u a p u n e î n c e t i ş o r c l o p o ţ e l u l în faţa p i c i o r u l u i

236

i opt, apoi î i dă o l o v i t u r ă hotăr î tă cu p ic ioru l . N e m a i p u t î n d a p u c a c l o -

i - .telul, ea a p u c ă o b i l ă pe c a r e o a ş a z ă în a c e l a ş i l o c şi d i n n o u o

l o v e ş t e c u p ic ioru l . E s t e d e c i e v i d e n t c ă î n a i n t e d e a c t e x i s t a s e o in­

tenţ ie ş i d u p ă a c e e a o u t i l i zare a d a p t a t ă a s c h e m e i l o v i r i i cu p ic ioru l .

Deal t fe l , î n a c e e a ş i zi, j u c î n d u - s e c u u n zar, J a c q u e l i n e l o v e ş t e c u • I o c a s e t ă de l e m n . M a n i f e s t î n d i n t e r e s p e n t r u a c e a s t ă lov i tură , ea o

< petă de d o u ă s a u de tre i ori, d u p ă c a r e se a v î n t ă spre p i c i o r u l e i

pentru a l o v i zaru l de pantof ioru l de p i e l e . G e s t u l a fost p r e c i s ş i rapid,

prezent înd t o a t e s e m n e l e unu i ac t i n t e n ţ i o n a l t ip ic .

M a i mul t d e c î t atît, la 1 ; 0(10), în t i m p ce l o v e ş t e p e r e ţ i i l e a g ă n u l u i

' i i o b u c a t ă d e l emn, s e î n t r e r u p e d e o d a t ă p e n t r u a-şi c ă u t a î n m o d

v ă d i t pantofu l . C u m p i c i o a r e l e î i s în t a c o p e r i t e cu un şal, ea dă la o

parte şa lu l (cf. o b s . 124) ş i l o v e ş t e pantofu l .

A c e s t e tre i o b s e r v a ţ i i d e l a urmă r ă s p u n d î n fe lu l c e l m a i c a r a c t e ­rist ic def in i ţ ie i c o n d u i t e l o r p e c a r e l e a n a l i z ă m î n p r e z e n t : 1 ) i n t e n ţ i a

are p r e c e d e a c t u l ( a c e e a de a întăr i l o v i r e a c l o p o ţ e l u l u i , a zaru lu i s a u a bucăţ i i de l e m n ) ; 2) c ă u t a r e a unu i „mi j loc" b u n de a f i f o l o s i t p e n t r u s c o p u l r e s p e c t i v ; 3 ) ap l i carea, p e n t r u r e a l i z a r e a a c e s t u i s c o p , a u n e i s c h e m e d e s c o p e r i t e anter ior ( f o l o s i r e a p i c i o r u l u i p e n t r u a m i ş c a un obi­ect, p e n t r u a l o v i e t c ) .

O b s . 130. — La 0; 10(3), Laurent f o l o s e ş t e drept „mi j loc" s a u d r e p t s c h e m ă t ranz i tor ie o c o n d u i t ă pe c a r e a d e s c o p e r i t - o în z i u a p r e c e d e n t ă s i a căre i g e n e z ă o v o m d e s c r i e în obs . 140. — M a n i p u l î n d un e t u i p e n ­tru s ă p u n de ras, e l a î n v ă ţ a t la 0; 10(2) să l a s e să c a d ă i n t e n ţ i o n a t a c e s t ob iec t . La 0; 10(3) i-1 d a u din nou. El d e s f a c e i m e d i a t mîna p e n t r u a-1 f a c e să c a d ă ş i r e p e t ă a c e a s t ă c o n d u i t ă de m a i m u l t e ori. A t u n c i a ş e z u n l i g h e a n l a 1 5 c m d e Laurent şi-1 l o v e s c p e d i n ă u n t r u c u aju­torul e tu iu lu i î n a ş a fel c a Laurent s ă a u d ă z g o m o t u l m e t a l u l u i l a l o v i ­rea cu a c e s t o b i e c t . De n o t a t că î n c ă de la 0,- 9(0), Laurent a l o v i t d i n î n t i m p l a r e î n t i m p u l t o a l e t e i s a l e o o l i ţ ă d e u n a s e m e n e a l i g h e a n ş i s-a a m u z a t i m e d i a t s ă r e p r o d u c ă z g o m o t u l prin r e a c ţ i e c i r c u l a r ă s i m p l ă . V o i a m d e c i s ă v ă d d a c ă Laurent s e v a s e r v i d e tubu l m e t a l i c a l s ă p u ­nului p e n t r u a r e p e t a a c ţ i u n e a ş i în ce fel va p r o c e d a .

Or, p u n î n d m î n a i m e d i a t pe tub, Laurent î n t i n d e braţu l ş i î i dă dru­mul d e a s u p r a l i g h e a n u l u i . A m s c h i m b a t p o z i ţ i a l i g h e a n u l u i p e n t r u c o n -traprobă. C o p i l u l r e u ş e ş t e de m a i m u l t e ori în şir să f a c ă ast fe l ca ob i­e c t u l s ă c a d ă p e l i g h e a n . V e d e m a i c i u n e x e m p l u b u n d e c o o r d o n a r e a d o u ă s c h e m e , d in tre c a r e p r i m a s e r v e ş t e d e „mi j loc", iar c e e a de-a d o u a c o n f e r ă acţ iun i i u n s c o p : s c h e m a „lăsăr i i o b i e c t u l u i s ă c a d ă " ş i a c e e a a „ lov ir i i unui c o r p de altul*.

237

§ 2. „APLICAREA SCHEMELOR CUNOSCUTE LA SI TU AŢII NOI". COMENTARIU. — Asemenea conduite r e ^ prezintă primele acte de inteligenţă propriu-zisă pe care* le-am întîlnit pînă acum. Este necesar deci să încercării a le caracteriza în. mod precis şi, cu acest scop, să înce­pem prin a le distinge de diversele varietăţi de comporta-; ment, studiate mai înainte. în primul rînd, aceste conduite se deosebesc de reacţiile circulare primare şi de deprin­derile senzorio-motorii care au provenit din ele. într-ade­văr, în cazul acestor reacţii, contactul (tactil, vizual etc.) cu obiectul declanşează imediat un act asimilator global, fără să putem face deosebirea între scopul acţiunii şi mij­loacele folosite, în timp ce, în cazul de faţă, contactul cu obiectul exterior nu declanşează decît o intenţie şi căutarea mijloacelor adecvate. Avem de-a face cu o in­tenţie, respectiv cu conştiinţa unei dorinţe în măsura în care schema de asimilare declanşată prin contactul cu obiectul este contracarată printr-un obstacol şi, în care, în consecinţă, nu se manifestă decît sub formă de tendinţă şi nu de reali­zare imediată. Această împrejurare explică, de asemenea, cău­tarea mijloacelor: într-adevăr, este vorba de înlăturarea ob­stacolului apărut. Astfel, în observaţia 122, vederea obiectu­lui declanşează în mod simplu schema apucării, dar atunci cînd se interpun obstacole, apucarea este promovată la ran­gul de scop îndepărtat şi trebuie să fie căutate unele mijloace spre a înlătura mai întîi aceste dificultăţi. Deci, cînd Laurent caută să apuce obiectul aflat îndărătul mîinii mele, vedem în felul cel mai simplu cum schema senzorio-motorie, caracte­ristică stadiului reacţiei circulare primare şi primelor deprin­deri, se diferenţiază într-un act intenţional datorită interven­ţiei unor obstacole intermediare. Cînd el dă la o parte un ecran pentru a găsi un obiect ascuns (observ. 126), lucrurile se complică, dar principiul rămîne identic,- aşadar, ceea ce creează intenţionalitatea şi opune actualul comportament sim­plelor deprinderi este disocierea mijloacelor şi a scopurilor, născută din obstacolele intervenite.

Se va obiecta poate că coordonările intersenzoriale, proprii unor reacţii circulare primare, par să ne facă să asistăm foarte devreme la serieri de acelaşi gen: cînd copilul apucă un obiect pentru a-1 suge, a-1 privi e tc, el pare să diferenţieze scopul şi mijloacele şi deci să fixeze dinainte un scop. Dar

238

mtrucît lipseşte un obstacol oare să atragă atenţia copilului, II mic nu ne permite să atribuim aceste distincţii conştiinţei ubiectului. Faptul de a apuca pentru a suge este un act unic

m care mijloacele fac una cu scopul, iar acest act unic s-a onstituit prin asimilare reciprocă imediată între schemele

• \istente. Aşadar, observatorul şi nu subiectul face separaţii m cadrul unor asemenea scheme. De-abia atunci cînd copilul nuearcă să pună în relaţii lucrurile înseşi, apare diferenţierea dintre mijloace şi scopuri, cu alte cuvinte, conştientizarea are caracterizează intenţionalitatea şi se produce cu ocazia

obstacolelor exterioare. Dar atunci, cum să distingem actualele conduite de reac­

ţiile circulare secundare care implică şi ele utilizarea rapor­turilor între lucrurile înseşi? în ceea ce priveşte reacţiile cir-< ulare propriu-zise (obs. 94—104), conduitele actuale se deosebesc de ele în primul rînd prin felul în care îşi asumă n n scop. într-adevăr, reacţia circulară nu are alt scop decît do a reproduce un rezultat obţinut anterior sau descoperit

îtîmplător. Un asemenea proces poate fi însoţit de intenţio-i1 alitate însă mai tîrziu, numai în măsura în care există repe-Ure şi atunci cînd rezultatul care trebuie reprodus presupune 'i activitate complexă: efectul care urmează să fie repetat '•ste deci dinainte desemnat ca scop, iar copilul încearcă să regăsească mijloacele care l-au condus ceva mai înainte la acest scop (reamintim că tocmai prin aceasta, asemenea com­portamente anunţă de pe acum inteligenţa). Dar, deşi inten­ţional, un asemenea scop este totuşi o simplă prelungire a '•fectuîui anterior. Dimpotrivă, în cazul conduitelor actuale,

«opul este fixat fără a fi fost atins în prealabil, cel puţin în • ireeaşi situaţie: cînd copilul caută să-şi apuce jucăriile în-laturînd un obstacol (obs. 122—124), să acţioneze asupra unor obiecte prin intermediul mîinii unei alte persoane (obs. 127— 128), să scuture un papagal de la distanţă (obs. 121 bis) sau •cî lovească nişte corpuri solide de pantofii săi (obs. 129), "ste vorba de nişte proiecte care apar în cursul acţiunii, ce-i drept, în conformitate cu reacţiile circulare anterioare (na-t'ira însăşi a scopului nu diferă deci de la o conduită la cea­laltă), dar într-o situaţie într-adevăr nouă. Noutatea acestei ituaţii constă fie în prezenţa unor obstacole, fie în neprevă­

zutul combinaţiilor observate. Cît despre mijloacele folosite, diferenţa este tot atît de evidentă. în cazul reacţiei circulare

239

secundare, mijloacele folosite au fost descoperite întîmplăto şi au fost deci aplicate ceva mai înainte. Se pune doar pro blema de a le regăsi. Dimpotrivă, în cazul conduitelor p care le studiem acum, subiectul trebuie să improvizeze mij loacele şi să înlăture obstacolele care separă intenţia de re zultatul final. Se înţelege de la sine că înainte de a inven" mijloace noi, ceea ce va face mai tîrziu, copilul se limiteaz la început să aplice schemele pe care le cunoaşte. De acee mijloacele găsite sînt împrumutate, la fel ca şi scopurile, d ' la schemele reacţiilor circulare anterioare. Dar totul constă' tocmai în a şi le aminti la momentul potrivit şi în a le adapta, situaţiei actuale.

în sfîrşit, dacă vom compara conduitele acestea cu „pro-* cedeele pentru a face să dureze un spectacol interesant", deo-J sebirile sînt aproape aceleaşi, deşi mai puţin accentuate, într-adevăr, aceste „procedee" fac trecerea între reacţia circu-; Iară şi actul autentic de inteligenţă). Pe de o parte, din punctul; de vedere al scopurilor, se menţine opoziţia între „a face să dureze" ceea ce fusese văzut şi urmărirea unui scop într-o situaţie nouă. Pe de altă parte, din punctul de vedere al mij­loacelor, poate fi invocată deosebirea următoare: în cazul procedeelor pentru a face să dureze spectacolele, mijloacele folosite sînt preluate fie de la o reacţie circulară imediat ante­rioară şi pe care tocmai spectacolul interesant a întrerupt-o (de pildă, cînd copilul trage de un şnur pentru ca de la dis­tanţă să întreţină balansarea unei ceas, în timp ce înainte trăgea de acest şnur pentru a face să balanseze capota lea­gănului), fie de la nişte scheme devenite atît de familiare sau chiar automate (de pildă cambrarea etc), întrucît nici un efort nu mai este necesar pentru a le regăsi, şi ele se pot aplica la orice. Deci, în aceste două cazuri, „procedeul" ră-mîne, ca să zicem aşa, folosit „în gol", fără legătură precisă cu efectul dorit. Dimpotrivă, adevăratele acte de inteligenţă implică o combinare sui generis a mijloacelor şi a situaţiei, într-adevăr, cu toate că sînt preluate de la reacţiile circulare anterioare, ele sînt ajustate scopului printr-o acomodare spe­cială, şi tocmai această ajustare caracterizează începutul ac­ţiunii inteligente.

Pe scurt, comportamentele analizate în acest capitol pre­zintă, în comparaţie cu conduitele din stadiul anterior („reac­ţiile circulare secundare" şi „Drocedeele pentru prelungirea

240

unui spectacol interesant"), două caractere noi. Primul ţine MU atît de natura scopului, cît de situaţia în care el este ur-

idrit, deci de felul în care subiectul şi-1 asumă singur: în K de a „reproduce" pur şi simplu ceea ce a văzut sau a

i.icut, chiar în situaţia actului iniţial, copilul caută să parvină .1 rezultatul dorit, învingînd dificultăţi încă neobservate, sau

ni cadrul unor combinaţii neprevăzute, adică tot într-o si­tuaţie nouă. Al doilea caracter ţine de natura mijloacelor fo­losite. Aceste mijloace sînt, începînd cu acest stadiu, pe de-u-ntregul diferenţiate de scopul însuşi, comportamentul copi­lului constînd deci într-o coordonare a două scheme indepen­dente — una finală (schema care atribuie un scop acţiunii), • t alaltă tranzitorie (schema care este folosită ca mijloc) — . i nu ca pînă acum în aplicarea unei scheme unice mai mult .au mai puţin complexe. într-adevăr, abia mai tîrziu se dife-i ( nţiază mijloacele şi scopurile în sînul unei „reacţii circu­lare secundare"; în realitate, este vorba de fiecare dată de un act unic, de o schemă gata montată, astfel că mijloacele date

int folosite întotdeauna în acelaşi scop sau în acelaşi gen i;e scopuri. Nici cînd copilul generalizează schema, respectiv • ind o aplică la alte obiecte (trage de un şnur pentru a scu­tura o nouă păpuşă atîrnată etc), nu se poate spune că mij­loacele cunoscute sînt aplicate unui scop nou: copilul gene-lalizează doar întreaga schemă, extinzînd-o la un obiect nou, • xact la fel cum procedează cînd apucă un obiect în locul , ttuia sau îşi suge degetul în loc să sugă sînul mamei. — Cît 'Icspre „procedeele pentru a face să dureze un spectacol inte-K sant", lucrurile se petrec la fel în pofida aparenţei: copilul i are se cambrează în faţa oricărui obiect pentru a face să i ontinue o mişcare sau un sunet nu combină două scheme intre ele, ci generalizează pur şi simplu o conduită încunu­nată cu succes. Iată de ce am notat adineaori că folosirea unor asemenea mijloace se face oarecum „în gol", fără adap­tarea precisă la ţelul propus. Dimpotrivă, „aplicarea scheme­lor cunoscute la situaţii noi" presupune de fiecare dată coor­donarea a două scheme, pînă atunci independente. Se produce 'teci concomitent o diferenţiere netă între mijloace şi scopuri

i o ajustare precisă a mijloacelor la scopuri, în opoziţie cu formele anterioare, adaptarea inteligentă

• ste deci întotdeauna dublă, deoarece implică o legătură între • < 1 puţin două acte de asimilare. Alegerea şi urmărirea sco-

| r, — Naşterea inteligenţei la copil 241

purilor constituie prima dintre aceste adaptări,- pe de altă parte, ajustarea mijloacelor la scopuri implică o a doua adap­tare, necesară de-acum încolo celei dintîi. Să încercăm a ana­liza natura acestor două faze.

în ceea ce priveşte prima, se poate spune că actualele conduite continuă pur şi simplu conduitele precedente: acti­vitatea inteligentă primitivă nu are altă funcţie decît asimi­larea universului la schemele elaborate prin reacţiile circu­lare primare şi secundare, paralel cu acomodarea acestor scheme la realitatea lucrurilor. Cu alte cuvinte, inteligenţa elementară este esenţialmente conservatoare, ca şi orice acti­vitate spontană: ceea ce caută copilul în cele cîteva obser­vaţii relatate mai sus este de a apuca sau de a menţine, de a scutura sau de a lovi, pe scurt, de a face exact lucrul pe care l-au obişnuit reacţiile circulare. Or, am văzut că reacţia circulară secundară, care este de-acum cvasi-intenţională, are un caracter tot atît de conservativ şi asimilator — în pofida aparenţelor — ca şi reacţia primară. Deosebirea dintre con­duitele inteligente primitive şi activităţile anterioare nu vine deci de la natura scopurilor urmărite: ea rezultă pur şi sim­plu, aşa cum am văzut, din faptul că între intenţie şi reali­zare se ridică obstacole care necesită folosirea de mijloace intermediare.

Cît despre „mijloacele" ce prilejuiesc această a doua adap­tare care constituie, aşadar, o caracteristică a inteligenţei, se poate spune că ele se adaptează „scopului" acţiunii în acelaşi fel în care actul întreg se adaptează în intenţionali­tatea sa obiectului dorit. Cu alte cuvinte, intermediarii sau obstacolele care se interpun între subiect şi scopul actelor sale sînt asimilaţi ei înşişi unor scheme cunoscute, la fel cum obiectul acţiunii este asimilat schemei scopului. Numai că aceste scheme tranzitorii nu sînt alese pentru ele însele, ci în funcţie de schema finală: obiectele intermediare sînt deci asimilate în acelaşi timp schemelor tranzitorii şi schemei finale şi tocmai aceasta asigură coordonarea dintre schemele tranzitorii şi schema finală cu ajutorul unui proces de asi­milare reciprocă.

Pentru a preciza sensul acestei formule, să menţionăm în primul rînd că, în punctul său de plecare, coordonarea dintre mijloace şi scopuri este deci de acelaşi ordin ca şi !

coordonarea schemelor senzorio-motorii, proprii reacţiilo

242

irculare primare. Cînd apucarea se coordonează cu suptul s a u cu vederea, aceasta se explică, după cum am văzut, prin impla asimilare reciprocă: gura caută să sugă ceea ce ia

mina, sau mîna caută să apuce ceea ce văd ochii etc. Tocmai <iceasta creează iluzia subordonării între mijloace şi scopuri i copilul pare „să apuce pentru a suge" etc), în timp ce de Uipt are loc o simplă contopire a unor scheme eterogene în noi scheme globale. Or, coordonarea schemelor secundare, i are constituie conduitele actualului stadiu, nu este altceva, la început, decît o asimilare reciprocă de acest tip. Este cazul <Mor cîtorva conduite elementare şi tranzitorii pe care le-am

(••unit într-un prim grup (observaţiile 120—121). De pildă, « iad Laurent încearcă să apuce o foaie de hîrtie aflată prea us şi în acest scop caută şi apoi trage de un şnur suspendat Io capotă, el asimilează mai întîi hîrtia la schema apucării

i s a u la o schemă mai complexă: pipăirea obiectului etc), apoi, iară a înceta să dorească a-i aplica această primă schemă, el asimilează acelaşi obiect la binecunoscuta schemă a „tragerii • ie şnururi pentru a zgîlţîi"; aceasta a doua asimilare este leci ea însăşi subordonată celei dintîi, ceea ce înseamnă că

iiăgînd de şnur pentru a agita hîrtia, copilul continuă s-o 'orească ca „obiect de apucat" (el trebuie să aibă cel puţin

impresia că, scuturînd obiectivul, el dobîndeşte asupra lui o putere care îl pune într-o măsură mai mare la dispoziţia sa)j iatorită tocmai acestei duble asimilări, schema „tragerii de nur" se coordonează cu schema „apucării" şi devine o

• « hemă tranzitorie în raport cu o schemă finală (obs. 120,- la iei stau lucrurile în ceea ce priveşte obs. 121). O asemenea

imilare reciprocă poate duce fie la un raport simetric (a age pentru a apuca şi a apuca pentru a trage), fie la un iport de simplă includere (a trage pentru a apuca).

Dar coordonarea schemelor se efectuează cu ajutorul unei • imilări reciproce atît de primitive numai în situaţia elemen-id în care copilul acţionează asupra unui singur obiect (de

"Idă, hîrtia, care este obiect şi pentru zgîlţîire şi pentru i'iicare). într-adevăr, în asemenea cazuri se produce o con^

' >pire a schemelor existente ca şi în cazul coordonării sche7

••«•lor primare, cu singura deosebire că dubla asimilare nu • io instantanee, ci se ordonează într-o succesiune de două •')mente distincte. în majoritatea cazurilor însă, existenţa

ui obstacol sau necesitatea unor intermediari variaţi fac

243

să nu fie atît de simplă coordonarea schemelor. Această coor­donare continuă, desigur, să se desfăşoare prin asimilare reci­procă, dar cu o dublă complicare: în primul rînd, schemele subsumează de-acum încolo mai multe obiecte în acelaşi timp, între care trebuie stabilite relaţii reciproce. în al doilea rînd, şi totodată ca urmare, asimilarea dintre scheme încetează să se desfăşoare prin simplă contopire şi dă naştere la operaţii variate de includere sau de implicare ierarhică, de interfe­renţă şi chiar de negare, adică la multiple disocieri şi re­grupări.

într-adevăr, trebuie să ne amintim că schemele secundare examinate pînă acum (stadiul al treilea) nu cuprind de fiecare dată decît un singur obiect (sunătoarea care trebuie zgîl-ţîită etc.) chiar dacă e vorba de un obiect complex (ansamblul format de şnur şi de capotă etc). Pe de altă parte, cînd două scheme primare se asimilează reciproc, ele se aplică amîn-două la acelaşi obiect (o persoană care trebuie privită şi as­cultată în acelaşi timp etc). De-acum încolo, dimpotrivă, coordonarea schemelor cuprinde două sau mai multe obiecte distincte, prezentate împreună (obiectivul şi obstacolul sau obiectivul şi intermediarul etc), în aşa fel că asimilarea re­ciprocă a schemelor depăşeşte simpla contopire pentru a construi o serie de raporturi mai complicate. în rezumat, ca­racterul generic al schemelor se accentuează pe măsură ce relaţiile (spaţiale, cauzale etc.) dintre obiecte se multiplică, elaborarea „genurilor" sau a „claselor" şi aceea a relaţiilor sau a raporturilor cantitative mergînd totdeauna mînă în mină.

Un exemplu de tranziţie ne va ajuta să înţelegem lucru­rile. Mă refer la obs. 121 bis: lovirea păpuşii pentru a zgîlţîi papagalul. în acest exemplu, copilul face uz de un interme­diar (păpuşa) pentru a acţiona asupra obiectivului (papagalul). Dar intermediarul nu este în această fază decît un fel de în­locuitor al obiectivului. Vrînd să apuce papagalul pentru a-1 zgîlţîi sau a-1 lovi şi neizbutind s-o facă, Jacqueline caută mai întîi un procedeu pentru a-1 apropia, şi astfel trage de şnur. Pînă acum rămînem în cadrul obs. 120—121. Dar ea îşi aduce aminte de existenţa păpuşii aflate la celălalt capăt al şnurului, o caută şi-i aplică exact schema pe care dorea s-o aplice papagalului. în această situaţie, ea ar fi putut să uit de papagal şi să acţioneze numai asupra păpuşii. Astfel s-ar

244

fi comportat ea în stadiul reacţiilor circulare secundare pure. Dar ea îşi menţine preocuparea pentru scuturarea sau lovirea papagalului şi nu se serveşte de păpuşă decît ca de un „mij­loc" folosit în acest „scop": se produce deci o punere în re­laţie a două obiecte, prin asimilarea schemelor lor. Această coordonare rămîne, ce-i drept, foarte primitivă, deoarece re­zultă pur şi simplu din faptul că intermediarul a fost asimilat obiectivului. Ea este totuşi reală, întrucît cele două obiecte sînt deosebite unul de altul, deşi sînt subsumate aceleiaşi scheme şi sînt puse de-acum încolo în relaţie între ele. Va fi deci suficient ca această legătură să se spaţializeze şi să se obiectiveze cu adevărat pentru a traduce coordonarea în fapt.

Acest progres decisiv se realizează în conduitele din ob­servaţiile 127—130. De pildă, în ce fel Jacqueline şi Laurent ajung să utilizeze mîna unei alte persoane spre a acţiona esupra obiectului vizat? Pe de o parte, copilul ştie de pe acum să acţioneze asupra obiectivului (diferitele scheme de balansare a stofei etc). Pe de altă parte, el ştie de asemenea să acţioneze prin imitaţie (vezi voi. II, cap. III, § 2) asupra mîinii unei alte persoane şi îi cunoaşte astfel puterea prin analogie cu aceea a mîinilor sale. Va fi suficient deci ca el să se servească de această mînă ca de un „mijloc" cînd obiectul final este inaccesibil, ca el să asimileze reciproc schemele lor respective şi, datorită chiar acestui fapt, să pună într-o relaţie fizică intermediarul şi obiectivul. Or, această asimilare reciprocă este uşoară: mîna altuia fiind, ca şi obiectivul însuşi, o sursă de activităţi pe care copilul le poate face să dureze sau să reapară etc, prin analogie cu activitatea propriilor sale mîini, este firesc ca nereuşind să pună în mişcare de la distanţă obiectivul, copilul să caute a aplica acestei mîini schemele pe care el se pregătise să le aplice obiectivului (pe de o parte, într-adevăr, copilul vede sau a văzut anterior mîna unită cu obiectivul, iar pe de altă' parte, această mînă este situată între el şi obiectiv). Copiluj se comportă deci faţă de mînă şi de obiectiv la fel ca faţă de păpuşă şi de papagal (observaţia 121 bis). Numai că asimi^ larea reciprocă nu are loc în acest caz prin simplă contopire, ca în cazul în care două scheme diferite se aplică aceluiaşi obiect (obs. 120—121) sau ca atunci cînd obiectele legate între ele sînt aproape în întregime asimilabile unul altuia: (obs. 121 bis); într-adevăr, nu există decît un raport mai de-,

245

părtat între activitatea mîinii altuia şi aceea a obiectivului vizat (balansarea stofei etc). Din acel moment, cele două obiecte reunite în aceeaşi schemă totală (mîna altuia şi obiec­tivul) sînt menţinute ca distincte, iar asimilarea reciprocă nu se mai desfăşoară prin contopire, ci datorită unei includeri a uneia dintre scheme în cealaltă.

Or, prin însuşi faptul că schema intermediarului (mîna unei alte persoane) şi aceea a obiectivului sînt asimilate fără a fi confundate, schema totală care rezultă din această reunire cuprinde două obiecte distincte care deci trebuie puse în re­laţie. Tocmai aici apare caracterul cu adevărat nou al con­duitelor din acest stadiu: coordonarea oarecum formală a schemelor, datorată asimilării lor reciproce, este însoţită de o conexiune fizică stabilită între obiectele înseşi, adică de punerea lor în relaţii spaţiale, temporale şi cauzale. Cu alte cuvinte, faptul că mîna altuia şi obiectivul sînt reunite min­tal, fără a fi confundate, implică construirea unei totalităţi reale prin apropierea dintre intermediar şi obiectul final. Toc­mai de aceea copilul nu se limitează să lovească mîna unei alte persoane, s-o scuture etc, ci această schemă se diferen­ţiază, prin acomodare, într-o mişcare de propulsie, destinată să apropie acest intermediar de obiectivul însuşi.

Această din urmă remarcă ne îndeamnă să examinăm cel mai complex dintre comportamentele actuale: acela în care copilul ajunge să înlăture obstacolele şi diferenţiază în acest scop schemele lovirii etc. în mişcări de respingere. Ne amin­tim cum a luat naştere această schemă la Laurent: după ce a încercat mult timp să treacă pe deasupra mîinii mele sau peste perna care îl împiedica să apuce un obiect vizibil, copilul a sfîrşit prin a respinge aceste obstacole, mai întîi lovindu-le, apoi, treptat, înlăturîndu-le efectiv. Este însă evident că un ase­menea comportament nu ar putea fi explicat tot atît de simplu cum au fost explicate coordonările anterioare: schema obsta­colului nu poate fi pur şi simplu asimilată aceleia a obiecti­vului, deoarece, departe de a reuni obiectul-ecran cu obiecti­vul, copilul îndepărtează în mod expres primul de cel de-al doilea. Dar o opoziţie de sens atît de completă nu ascunde oare o identitate reală, tendinţa de a îndepărta obstacolul constituind negativul a ceea ce reprezintă pozitiv utilizarea intermediarilor? Este uşor să vedem că aşa stau lucrurile. Într-adevăr, capacitatea de a coordona schemele o implică pe

246

aceea de a le opune sau de a le resimţi ca incompatibile. Afirmarea presupune capacitatea de a nega: negaţia este chiar adesea folosită înainte de afirmaţie, care rămîne une­ori implicită înainte de a fi dorită. La fel, primele coordonări intenţionale pot fi foarte bine negative. Ele presupun, desi­gur, şi în această situaţie, o* asimilare reciprocă. Cînd copi­lul, căutînd să apuce obiectivul, se loveşte de un obstacol in­terpus, acest obstacol, într-adevăr, nu dobîndeşte semnifi­caţia unui „obiect de înlăturat" decît în raport cu acest obiectiv care împiedică subiectul de a-1 atinge. Aşadar, el este asimilat schemei, obiectivului, dar cu rezultat negativ. După cum o negare nu există decît în funcţie de o afirmare prealabilă1, tot aşa o excludere se bazează neapărat pe o asi­milare anterioară: aflîndu-se pe calea către obiectiv, obsta­colul este asimilat schemei acestuia (în caz contrar nu ar fi un obstacol), dar printr-un raport negativ (după cum în jude­cata „această piatră nu este grea", calitatea de , rgrea" este raportată la subiectul „piatră" pentru a fi exclusă din el). Obstacolul este deci conceput ca un lucru care ia locul obiec­tivului (şi în acest sens este asimilat obiectivului) şi de care subiectul trebuie să se detaşeze pentru a atinge obiectivul. Astfel, copilul începe prin a se îndepărta el însuşi de obsta­col (trece deasupra lui sau pe alături), ceea ce este forma cea mai simplă a negării. Numai că tentativa nu reuşeşte: dificul­tatea reclamă o conduită specială. în acest moment are loc deci coordonarea schemei obstacolului cu aceea a obiectivu­lui, dar o coordonare negativă: este vorba de a asimila obsta­colul unei scheme care să i se potrivească în calitatea lui de obiect şi care să se potrivească totodată, dar în negativ, sco­pului final al acţiunii, deci schemei obiectivului. în cazul lui Laurent, schema tranzitorie aleasă a fost aceea a lovirii, într-adevăr, o asemenea schemă se potriveşte mîinii sau per­nei interpuse şi totodată implică elementul de respingere sau de negare, necesar urmăririi obiectivului. Pe de altă parte, şi tocmai în virtutea acestei duble asimilări, obiectul-ecran este pus în relaţie spaţială cu obiectivul, dar într-o relaţie de asemenea negativă: el trebuie îndepărtat şi nu apropiat.

1 „O p r o p o z i ţ i e a f i rmat ivă t r a d u c e o j u d e c a t ă e m i s ă asupTa unu i obiect j o p r o p o z i ţ i e n e g a t i v ă t r a d u c e o j u d e c a t ă e m i s ă a s u p r a u n e i ju­

d e c ă ţ i " s p u n e H. B e r g s o n , EvoMion cieatrice, ed . a 12-a, p. 312, d u p ă K a n t , L o t z e ş i S i g w a r t .

247

în sfîrşit, în cazul ecranului care maschează complet obiec­tivul, asimilarea dublă este de aceeaşi natură, cu dificul­tatea suplimentară că trebuie coordonată schema referitoare la obstacol cu urmărirea unui obiectiv care a încetat să fie în mod direct perceput.

§ 3. ASIMILAREA, ACOMODAREA ŞI ORGANIZAREA PROPRII SCHEMELOR MOBILE. — Concluzia la care am fost astfel conduşi este aceea că coordonarea între mijloace şi scopuri implică totdeauna o asimilare reciprocă a scheme­lor existente, ca şi o punere în relaţie corelativă a obiecte­lor subsumate de aceste scheme. în cazurile cele mai sim­ple, această dublă asimilare echivalează aproape cu o con­topire şi aminteşte astfel asimilarea care explică coordona­rea schemelor primare. în alte cazuri, ea poate rămîne, de asemenea, cu adevărat reciprocă, dînd loc în acest fel la serii simetrice: de pildă, cînd copilul îşi loveşte pantoful cu un zar pe care 1-a frecat mai întîi de un alt corp, el aplica pantofului schema lovirii deoarece, cu puţin înainte, el s-a servit, în sens invers, de picioarele sale pentru a lovi obiec­tele etc. Dar în majoritatea cazurilor, reciprocitatea con­duce la raporturi mai complexe de includere, de interferenţă, de negare etc.

Pentru a înţelege această diversitate, trebuie să insistăm asupra unui fapt la care ne-am referit mai sus şi care va că­păta o mare importanţă în continuarea analizelor noastre: este vorba de analogia funcţională a schemelor din acest stadiu (şi din stadiile următoare) cu conceptele, a asimilări­lor lor cu judecăţile şi a coordonărilor lor cu operaţiile lo­gice sau cu raţionamentele.

Din punctul de vedere al asimilării, într-adevăr, două as­pecte complementare caracterizează schemele despre care am vorbit acum, dacă le comparăm cu schemele secundare din stadiul al treilea, din care ele derivă totuşi: ele sînt mai mobile şi deci mai generice. Schema secundară anticipează, ce-i drept, toate caracterele „schemelor mobile" proprii ac­tualului stadiu, dar sub o formă oarecum mai condensată (deoarece este nediferenţiată) şi, de aceea, mai rigidă. Această schemă secundară este un ansamblu gata montat de mişcări coordonate între ele şi funcţionează de fiecare dată cînd co­pilul percepe obiectivul în legătură cu care s-a constituit schema, sau cînd percepe obiective analoage. De pildă,

248

schema care constă în a trage de un şnur pentru a scutura o sunătoare suspendată presupune o coordonare foarte com­plexă a mişcărilor şi a percepţiilor referitoare la cel puţin două obiecte (şnurul şi sunătoarea); din acest punct de ve­dere, ea anunţă schemele din stadiul al patrulea, care implică, după cum am constatat, o punere în relaţie a obiectelor înseşi. Mai mult, schema „tragerii de şnur" se aplică succesiv, aşa < um am văzut, unei serii de obiecte atîrnate de capotă (şi nu numai sunătoarei iniţiale) şi chiar unor obiecte prezentate la distanţă, fără legătură cu capota; din acest al doilea punct de vedere, ea anunţă schemele „mobile", susceptibile de o generalizare indefinită. Numai că, dacă privim lucrurile în­deaproape, ne dăm seama că unele deosebiri esenţiale opun schemei secundare simple (celei din stadiul al treilea) aceeaşi < hemă care în cursul actualului stadiu devine „mobilă". în

primul rînd, raporturile între obiecte, pe care schema secun­dară le utilizează de pe acum, sînt date ca atare în cadrul acesteia, fără a fi elaborate intenţional de copil, în timp ce (aporturile datorate coordonării schemelor „mobile" au fost

fectiv construite de subiect. într-adevăr, prin însuşi faptul • a reacţia circulară secundară constă în reproducerea simplă • i unui rezultat descoperit întîmplător, schema care rezultă din exercitarea ei constituie o totalitate globală şi indiso-• iabilă: ea nu se aplică deci decît în bloc şi dacă cuprinde unele raporturi între obiecte distincte, aceste raporturi ră­ii în pur fenomeniste şi nu pot fi scoase din contextul lor

ne 'ntru a produce construcţii noi. Aşadar, nu există coordo­n a r e între scheme, iar coordonările interioare din cadrul fie-arei scheme rămîn invariabile şi, prin aceasta, rigide. Ma­

c l e progres realizat în această privinţă de stadiul al patrulea • onstă în faptul că aceleaşi scheme se afirmă ca „mobile": ' !e se coordonează între ele şi deci se disociază pentru a se

qrupa într-un fel nou, raporturile pe care ele le implică, i< care în sine, devenind susceptibile de a fi extrase din tota-•aţile lor respective pentru a da loc Ia combinaţii variate. ', aceste diverse aspecte noi sînt solidare între ele. Deve-ucl „mobile", adică apte de coordonări şi sinteze noi, sche-

•i ' l e secundare se detaşează de conţinutul lor obişnuit, pen-'i a se aplica unui număr tot mai mare de obiecte: din

lieme particulare cu conţinut special sau singular, ele devin • ' i scheme generice cu conţinut multiplu.

249

Acesta este sensul în care coordonarea schemelor secun-, dare şi deci disocierile şi regrupările lor dau naştere unui sistem de scheme „mobile", a căror funcţionare este în foarte mare măsură comparabilă cu aceea a conceptelor sau a jude­căţilor proprii inteligenţei verbale sau reflexive. într-adevăr, subordonarea mijloacelor la scopuri constituie echivalentul, pe planul inteligenţei practice, al subordonării premiselor faţă de concluzii, pe planul inteligenţei logice: implicarea mutuală a schemelor pe care le presupune prima este deci asimilabilă implicării noţiunilor pe care le utilizează a doua. Dar pentru a înţelege o asemenea comparaţie, trebuie să considerăm se­parat logica claselor şi aceea a relaţiilor, adică cele două sisteme complementare de operaţii care constituie orice act de inteligenţă.

După cum am subliniat, coordonarea schemelor care ca­racterizează conduitele din actualul stadiu merge într-adevăr totdeauna paralel cu o punere în relaţie a obiectelor înseşi, subsumate de aceste scheme. Cu alte cuvinte, relaţiile car" determină un obiect dat nu sînt numai raporturile de apar tenenţă care îi permit să fie inserat într-o schemă sau ma multe, ci toate relaţiile care îl definesc din punctele de ve­dere spaţial, temporal, cauzal etc. De pildă, pentru a înde părta o perniţă care stă în calea apucării unui obiectiv, co pilul trebuie nu numai să claseze perniţa în schema „lovirii şi să asimileze prin includere această schemă la cea a sco pului acţiunii; el trebuie să înţeleagă că obstacolul se afl „în faţa obiectivului", că el trebuie îndepărtat „înainte" d a încerca să apuce obiectivul etc. etc. într-un cuvînt, coordo, narea schemelor presupune existenţa unui sistem de relaţ" între obiecte şi între scheme, relaţii care diferă de simplei raporturi de inerentă. Să notăm că pentru a se constitu schemele înseşi implică aceleaşi relaţii: astfel, o schemă s~ cundară nu este numai un fel de „concept" primitiv, ci es un fascicul de „relaţii" în sensul amintit. Dar jocul „reiaţi lor" se disociază net de acela al „claselor" numai din m mentul în care schemele devin „mobile": începînd cu ace al patrulea stadiu, după cum vom vedea în volumul al doile raporturile care constituie obiectul şi spaţiul, cauzalitatea timpul se diferenţiază cu adevărat de simplele raporturi pra tice şi subiective legate de schemele înseşi. Or, o asemen diferenţiere a schemelor şi a relaţiilor înseşi aminteşte exa

deosebirea pusă în lumină de logistica modernă între „clase" au „concepte", pe de o parte, cu raporturile lor de inerentă

(apartenenţă şi incluziune) şi „relaţiile", pe de altă parte, cu operaţiile lor originale de conversiune şi de multiplicare, i'entru a compara procesele inteligenţei senzorio-motorii cu acelea ale inteligenţei reflexive, trebuie deci să respectăm > asemenea clasificare.

în ceea ce priveşte, mai întîi, clasele sau genurile, este evident că „schema mobilă", în pofida tuturor deosebirilor de, structură care o separă de aceste entităţi logice, le este funcţional analoagă. într-adevăr, ca şi ele, schema mobilă de­notă totdeauna unul sau mai multe obiecte, prin „aparte­nenţă". Ca şi ele, schemele mobile se implică unele pe altele, datorită unor legături variate, mergînd de la „identificarea" pură pînă la înglobare sau „incluziune" şi pînă la încrucişări au „interferenţe". La fel, schema mobilă poate să funcţio ioze activ datorită unei operaţii de asimilare, care constituie

• < hivalentul unei judecăţi, sau poate fi aplicată pasiv, ase­menea unui concept. în plus, se înţelege de la sine că în ma­ura în care asimilările succesive se condiţionează unele pe

• iţele (ca în cazul subordonării mijloacelor la scopuri), aseme-«a ansambluri echivalează cu raţionamente elementare. Ast-

:< i de analogii funcţionale nu implică, fireşte, în nici un caz identitate de structură între asemenea scheme practice şi

"lităţile gîndirii reflexive. într-adevăr, două deosebiri esen-Uale opun, din acest al doilea punct de vedere, cei doi ter-••'oni extremi ai inteligenţei copilului. în primul rînd sche­mele- senzorio-motorii nu sînt „reflectate", ci proiectate în urnirile înseşi, respectiv copilul nu este conştient de ope­

raţiile inteligenţei sale şi consideră rezultatele activităţii sale a fiind pur şi simplu impuse de faptele în sine. în al doilea

' md şi în paralel, implicaţiile dintre scheme nu sînt încă în ii ci un caz reglate printr-un sistem de norme interioare, sin-mrul control de care este capabil copilul fiind de ordinul ' uşitei şi nu de acela al adevărului.

Cît despre „relaţiile" implicate prin coordonarea scheme-: mobile, situaţia lor este aceeaşi în comparaţie cu situaţia

" laţiilor proprii inteligenţei reflexive. Există, în primul rînd, analogie funcţională: aceste relaţii sînt şi ele capabile de

• ' se ordona între ele, de a se „multiplica" etc. Totodată, • vi stă însă şi o diferenţă structurală: după cum vom vedea

251 250

studiind în volumul al doilea dezvoltarea obiectului, a „gru­purilor" spaţiale şi a seriilor cauzale sau temporale, primele-relaţii diferenţiate de care face uz inteligenţa senzorio-moto-rie nu sînt deloc „obiective", ci centrate pe eu şi dominate în întregime de perspectiva proprie.

în pofida acestor diferenţe structurale, „relaţiile" proprii stadiului al patrulea implică net — şi mai mult încă decît cele din stadiul al treilea — elementul de cantitate, inerent oricărui sistem de raporturi. într-adevăr, dacă este vorba de relaţii cauzale, copilul percepe o proporţionalitate între in­tensitatea cauzei şi cea a efectului (s-ar putea cita aici ob­servaţii analoage observaţiei 106). Dacă dimpotrivă, este vorba de relaţii spaţiale, cinematice sau temporale, copilul trebuie să deosebească obiectele pentru a le ordona şi a le pune îrr raporturi reciproce, iar acest dublu factor de disociere şi d seriere anunţă primele rudimente ale numărului.

Este uşor să prezentăm o contraprobă.

O b s . 131. — La 0; 9(4), Laurent imită s u n e t e l e pe c a r e ş t i e să 1

p r o d u c ă s p o n t a n . Eu î i s p u n „papa". El r ă s p u n d e p a p a s a u baba. Cin

eu i i s p u n „papa-papa", e l r ă s p u n d e apapa s a u bababa. Cînd eu s p u

„ p a p a p a p a p a p a p a " , i se în t împlă să răspundă: papapapa e t c . A r e 1

d e c i o e v a l u a r e g l o b a l ă a n u m ă r u l u i de s i l a b e : c a n t i t a t e a c a r e c o r e

p u n d e cifrei 2 e s t e în o r i c e caz di fer ită de 3, 4 s a u 5, c a r e s înt r

s i m ţ i t e ca f i ind „mult".

La 0; 10(14), Laurent r e p e t ă pa c înd eu s p u n „pa"', papa c înd

s p u n „papa" ş i papapa c înd eu r e p e t s i l a b a „pa" de p a t r u s a u de

m u l t e ori.

Aşa se prezintă deci „schemele mobile", din punctul vedere al asimilării. Vedem deci Că cele trei aspecte ale as milării asupra cărora am insistat cînd am vorbit de scheme primare şi secundare (repetare, recunoaştere şi generalizar tind să se solidarizeze sau să se combine din ce în ce m strîns, în măsura în care schemele devin mai suple şi m complexe. Nu vom mai reveni deci la aceste deosebiri dec pentru a studia în cursul paragrafelor următoare unele a pecte particulare ale recunoaşterii şi ale generalizării pron acestor scheme.

în schimb, trebuie să insistăm asupra procesului dec­elării, caracteristic acestui stadiu, deoarece în primul rî

252

mecanismul acomodării este cel care ne va permite să distin­gem „aplicarea mijloacelor cunoscute la situaţii noi" de con­duitele din stadiul al cincilea şi în special de „descoperirea do mijloace noi prin experimentare activă".

Ne amintim că în cursul stadiului precedent, acomodarea i onsta dintr-un simplu efort în vederea regăsirii condiţiilor in care acţiunea a dus la un rezultat interesant. O asemenea lormă de acomodare, ca şi cea din primele două stadii, este deci, ca să zicem aşa, dominată de asimilare: copilul acomo­dează schemele la obiect în măsura în care caută să-şi re­producă actele, în timp ce obiectul în sine nu-1 interesează incă deloc. în cursul stadiului următor, dimpotrivă, copilul va încerca să descopere noile proprietăţi ale obiectelor. Pc de altă parte, şi în legătură cu aceste începuturi de experi­mentare, i se va întîmplă să elaboreze noi mijloace, pentru a atinge scopurile inaccesibile unei simple coordonări a sche­melor dobîndite. Or, această elaborare presupune, după cum vom vedea, o acomodare care controlează şi asimilarea, adică o dirijează în funcţie de proprietăţile obiectelor înseşi.

Acomodarea proprie treptei a patra, indiferent dacă se manifestă în „explorări" pe care le vom descrie imediat (§ 5) sau în „aplicarea schemelor cunoscute la împrejurări noi", >ste tocmai o formă intermediară între cele două tipuri. într-a­devăr, pe de o parte, acomodarea schemelor la obiectele inseşi progresează numai în măsura în care are loc coordo­narea schemelor, deci asimilarea lor reciprocă. în această privinţă, acomodarea proprie stadiului al patrulea nu face decît să prelungească acomodarea proprie stadiilor prece­dente. Dar, pe de altă parte, o asemenea acomodare, chiar dacă e subordonată jocului asimilării, conduce la descoperi-îea de noi raporturi între obiecte şi anunţă astfel acomoda­rea proprie stadiului al cincilea.

în ceea ce priveşte primul punct, putem spune deci că acomodarea nu progresează în acest stadiu decît în func­ţie de coordonarea schemelor. într-adevăr, această împre­jurare este evidentă în conduite cum sînt: respingerea unui obstacol, apropierea mîinii unei alte persoane de obiectiv e tc . în asemenea cazuri, copilul nu caută nici să atingă un scop nou referitor la obiect, nici să descopere un nou pro-< edeu. El se limitează să coordoneze două scheme în func­ţie de aceea dintre ele care conferă acţiunii un scop şi este

253

nevoit să acomodeze schema tranzitorie la situaţie (să res­pingă obiectul, în loc să-1 lovească doar), tocmai pentru a efectua această coordonare. Dar făcînd aceasta, el desco­peră chiar în cursul acestei acomodări un raport nou („a respinge pentru" etc.) şi tocmai în aceasta constă punctul al doilea, adică schiţarea unei acomodări mai avansate, care se va dezvolta în cursul stadiului al cincilea.

Acomodarea din acest stadiu este deci mai rafinată de-cît cea din schemele studiate pînă acum, deoarece schema mobilă se aplică la relaţii între lucrurile exterioare şi nu numai la lucruri în legătură doar cu activitatea proprie, ca pînă acum. Datorită acestui fapt, o asemenea acomodare implică oare reprezentarea? Dacă prin reprezentare înţele­gem capacitatea de a conferi lucrurilor o semnificaţie îna­inte de acţiunea care comportă această semnificaţie, este evident că există o reprezentare: căutarea unui pantof sub un şal pentru a-1 lovi cu o bucată de lemn (obs. 129) este tipul acestui comportament. Dar o asemenea capacitate, care creşte în mod firesc în funcţie de caracterul intenţio­nal al actelor, s-a observat încă mai înainte şi îşi are origi­nea chiar în începuturile vieţii mintale. Dacă, dimpotrivă, prin reprezentare înţelegem capacitatea de a evoca printr-un semn sau printr-o imagine simbolică obiectul absent sau ac­ţiunea încă neîndeplinită, nimic nu ne îndreptăţeşte pînă acum să afirmăm că ea există. Pentru a-şi căuta pantoful, copilul nu este nevoit să şi-1 reprezinte sau să-şi imagineze lovirea lemnului de piele: este suficient ca o schemă sen-zorio-motorie să-1 conducă la piciorul sau şi ca această schemă să fie pusă în funcţiune prin faptul că lovirea unui obiect oarecare cu o bucată de lemn este asimilată unei lovituri de picior.

Rămîne să încheiem, precizînd semnificaţia schemelor mobile din punctul de vedere al organizării. După cum am insistat de mai multe ori, organizarea sau adaptarea internă caracterizează tot atît de bine interiorul fiecărei scheme ca şi relaţiile dintre scheme. Or, marea originalitate a acestui stadiu în raport cu stadiile precedente este faptul că or­ganizarea schemelor între ele se afirmă pentru prima dată explicit şi dezvăluie prin aceasta organizarea interioară a schemelor considerate ca totalităţi.

254

Afară de aceasta, trebuie să facem deosebirea, aşa cum • un procedat mai sus, între totalităţile în curs de elaborare • i totalităţile gata elaborate. în privinţa celor dintîi, ceea o s-a spus în § 2 cu privire la subordonarea mijloacelor la < opuri demonstrează în suficientă măsură existenţa unor dtegorii la care pînă acum am făcut doar aluzie şi care inbîndesc din acest moment o semnificaţie precisă: catego-ia de „valoare" ş i categoria de totalitate „ideală".

Atît timp cît schemele nu sînt coordonate între ele, ci iuncţionează fiecare pentru sine, judecăţile de valoare ale • opilului se confundă, ca să zicem aşa, aproape în întregime < u judecăţile sale referitoare la existenţa lucrurilor. Mai pre-' is, ele se confundă cu activitatea inerentă fiecărei scheme. De pildă, fiind pus în prezenţa unor sunătoare, copilul fie < ă le zgîlţîie — şi atunci valoarea lor se identifică cu pro­prietatea lor de a fi zgîlţîite — fie că se dezinteresează de ele, lipsa momentană a valorilor identificîndu-se, de aseme­nea, cu inactivitatea subiectului. Dimpotrivă, în conduitele prezentului stadiu, mina unei alte persoane nu mai este ca­racterizată numai printr-o valoare sau prin cuplul „valoare" si ,,non-valoare": ea poate fi considerată fie drept un obsta-' ol, fie drept un intermediar util sau un scop în sine, după < um este pusă în relaţie cu un obiectiv de care ea separă pe copil, cu un obiectiv asupra căruia ea poate acţiona sau este luată în considerare ca atare. Astfel, ea capătă o serie de valori diferite după felul cum este utilizată ca mijloc pentru atingerea unor scopuri diferite. în ceea ce priveşte aceste scopuri, se poate spune că în măsura în care, pentru a fi atinse, ele cer o coordonare mai complexă a mijloacelor de folosit, sînt mai depărtate şi definesc astfel totalităţi mai , ideale". Categoriile de „valoare" şi de „ideal" se diferen­ţiază deci mult mai clar în cursul acestui stadiu decît în perioada cînd mijloacele şi scopurile erau închise în interio­rul aceleiaşi scheme, aşa cum a fost cazul în privinţa sche­melor necoordonate între ele din stadiul al treilea.

Cît despre organizările gata constituite, ele se caracteri­zează prin cele două moduri complementare, al „totalităţii" şi al „relaţiei", care se prezintă şi ele de-acum încolo mai (Iar decît pînă acum.

în ceea ce priveşte „totalitatea", am mai insistat asupra faptului că orice schemă de asimilare constituie o adevărată

255

totalitate, adică un ansamblu de elemente senzorio-motorii care depind unele de altele sau care nu pot funcţiona unele fără celelalte. Tocmai datorită faptului că schemele prezintă o asemenea structură, asimilarea mintală este posibilă, şi un obiect oarecare poate fi încorporat sau poate servi drept hrană pentru o schemă dată. Invers, am văzut că existenţa acestei structuri ,,totale" ţinea de faptul asimilării, un fasci­cul senzorio-motor neconstituind o totalitate adevărată decît dacă este susceptibil de conservare sau de repetare datorită însăşi acţiunii asimilării, Organizarea „totală" şi asimilarea sînt deci două aspecte, unul intern şi celălalt extern, ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Cum să depăşim deci această ana­liză şi să sesizăm mecanismul intim al organizării? Lucrul acesta ni-1 permit tocmai conduitele din acest stadiu, ară-tîndu-ne deopotrivă cum se organizează schemele unele în raport cu altele şi prin ce anume această coordonare cores­punde organizării lor interne.

într-adevăr, marea învăţătură a conduitelor din stadiul actual constă în faptul că coordonarea schemelor se core­lează cu diferenţierea lor, cu alte cuvinte că organizarea se produce prin regrupări şi disocieri complementare. Astfel, a înlătura obstacolul pentru a ajunge la obiectiv presupune o coordonare a schemei lovirii cu aceea a apucării, dar o astfel de coordonare încît din schema lovirii să fie extrasă schema „respingerii", care îi era imanentă. Or, o asemenea corelaţie între coordonarea externă şi diferenţierea internă revelează un caracter fundamental al organizării. Este vorba de faptul că fiecare schemă, fiind o totalitate, este încărcată cu o serie de scheme virtual existente în ea, orice totalitate organizată nefiind astfel compusă din totalităţi de un grad inferior, ci fiind o sursă posibilă a unor asemenea forma­ţiuni. Aceste totalităţi virtuale nu sînt înglobate şi prefor-mate în totalitatea de ansamblu, ci rezultă din ea exact în măsura în care totalităţile de ansamblu se coordonează între ele şi se diferenţiază datorită chiar acestui fapt.

O totalitate organizată nu constituie deci niciodată decît o unitate raportată la o scară considerată. în treacăt fie spus, tocmai aceasta explică de ce asimilarea sau organizarea psi-

256

hologică sînt de aceeaşi natură cu asimilarea sau organizarea fiziologică, opoziţia lor plecînd doar de la scara la care se raportează: orice act de asimilare intelectuală presupune ast­fel o serie de asimilări la o scară inferioară care continuă pînă la planul asimilării propriu-zis vitale. Pe de altă parte, dacă rămînem pe planul psihologic, considerînd această re­laţie între coordonarea sau organizarea externă a schemelor şi diferenţierea care revelează organizarea lor interioară, în­ţelegem de ce în fazele următoare ale dezvoltării mintale, orice cucerire exterioară a individului, bazată pe o coordo­nare nouă, se va repercuta — în cazul în care conştientiza­rea funcţionează normal, respectiv dacă nici un obstacol nu o irînează — într-o reflexie asupra sa sau într-o analiză a me­canismului interior al organizării.

Oricum ar sta lucrurile cu această paranteză, coordona­rea schemelor proprii stadiului în cauză reprezintă o organi­zare nouă, care constituie, dincolo de scheme, o totalitate ce actualizează echilibrul existent între ele încă din stadiile precedente. Or, după cum vedem, această totalitate externă nu face decît să prelungească totalităţile interne considerate pînă acum. Mai mult, chiar faptul că această totalitate ex­ternă se construieşte datorită unei asimilări reciproce a sche­melor prezente pune în lumină existenţa, pînă acum doar presimţită, a unei strînse înrudiri între categoria de „totali­tate" şi cea de „reciprocitate". într-adevăr, proprietatea fun­damentală a oricărei „totalităţi" constă în aceea că elemen­tele ei susţin între ele relaţii de reciprocitate.

Categoria de relaţie (reciprocitate) este tot atît de funda­mentală pentru spiritul uman, ca şi cea de totalitate. Dacă scopul acestei lucrări nu ne-ar interzice digresiuni în dome­niul psihologiei inteligenţei în general, ar fi momentul să arătăm că aşa-zisa „identificare", în care o celebră filosofie a ştiinţelor vede procesul caracteristic al „mersului gîndirii", nu-şi propune niciodată constituirea de relaţii de identitate, c i constituirea de sisteme de relaţii reciproce. Faptul ultim in analiza inteligenţei nu este deci afirmarea statică a iden­tităţii, ci procesul prin care spiritul distinge doi termeni prin punerea lor în relaţie şi constituie această relaţie făcîndu-i solidari. Reciprocitatea este deci o identitate dinastică, în < are actul de coordonare fiinţează împreună cu cel de dife­renţiere.

] 7 — Naşterea Inteligenţei la copil 257

Or, astfel concepută, reciprocitatea este raportul funda­mental pe care-1 regăsim în interiorul fiecărei totalităţi, într-adevăr, cînd totalitatea se construieşte prin coordonarea a două sau mai multe scheme, raporturile existente între aceste scheme sînt raporturi de reciprocitate, în. timp ce re­laţiile stabilite între obiectele subsumate prin aceste scheme constituie ele însele relaţii reciproce. în ceea ce priveşte structura internă a schemelor, lucrurile stau deci la fel: păr­ţile unui tot organizat susţin între ele în mod necesar relaţii de reciprocitate. Vom vedea acest lucru mai îndeaproape studiind structurile obiective, spaţiale sau cauzale în cursul volumului al II-lea. în special în ceea ce priveşte spaţiul, este foarte clar că fiecare totalitate motorie tinde să consti­tuie un „grup", ale cărui elemente se definesc tocmai prin reciprocitate1.

Dar, totalitatea adevărată şi reciprocitatea integrală nu sînt, bineînţeles, decît cazuri limită, pe care fiecare schemă şi fiecare ansamblu de scheme tind să le realizeze în măsura în care tind în mod firesc spre o stare de echilibru. Tocmai această diferenţă între starea de fapt şi starea limită justi­fică distincţia proprie categoriilor de organizare între tota­lităţile reale şi totalităţile ideale.

§ 4. RECUNOAŞTEREA INDICIILOR ŞI FOLOSIREA LOR ÎN PREVIZIUNE. — Se înţelege de la sine că o operaţie atît de complexă ca aceea a coordonării schemelor mobile implică o exercitare a asimilării recognitive, precum şi a asimilării reproducătoare sau generalizatoare. De aceea este inutil să studiem separat actele de recunoaştere de care se dovedeşte capabil copilul în acest stadiu. în schimb, este interesant să încercăm a descrie felul cum recunoaşterea in­diciilor, care presupune astfel „aplicarea schemelor cunos­cute la împrejurări noi", depăşeşte această conduită şi poate da loc la previziuni independente de acţiunea în curs.

1 A s t f e l e s t e î n l ă t u r a t ă d in p u n c t d e v e d e r e l o g i c d i f i c u l t a t e a i n e r e n t ă n o ţ i u n i i d e ident i f i care : într-adevăr, n i m i c n u d e o s e b e ş t e formal fa l sa i d e n t i f i c a r e d e c e a a d e v ă r a t ă , i a r p r o b a e x p e r i m e n t a l ă n e c e s a r ă a c e s t e i d i s t incţ i i r ă m î n e d e c i f ie c o m p l e t s t r ă i n ă d e m e c a n i s m u l raţ iuni i , fie c o m ­p l e t s o l i d a r ă c u ident i f icăr i in ter ioare , a căror v a l i d i t a t e n u v e d e m c u m p o a t e f i d e m o n s t r a t ă . D i m p o t r i v ă , u n s i s t e m d e re laţ i i r e c i p r o c e î ş i are a c o p e r i r e a d e o p o t r i v ă î n s t ructura s a i n t e r n ă ş i î n d a t e l e d e fapt p e c a r e ea a reuş i t să le c o o r d o n e z e ; c o n s t i t u i r e a e i e s t e o g a r a n ţ i e a v a l o r i i s a l e , d e o a r e c e e a c u p r i n d e î n s i n e u n e l e m e n t d e v e r i f i c a r e .

258

Faptul că previziunea devine independentă de acţiune în cursul actualului stadiu, generînd astfel un fel de previziune concretă, este cît se poate de firesc, deoarece tocmai consti­tuirea schemelor mobile şi coordonarea lor atestă capacitatea pe care o dobîndeşte copilul de a disocia ansamblurile pînă acum globale şi de a combina din nou elementele lor. Dar trebuie înţeles totodată, prin analiza faptelor înseşi, cum se produce această eliberare a semnificaţiilor şi prin ce se deo­sebesc indiciile proprii acestui stadiu de diversele tipuri de semnale studiate pînă acum.

Ne amintim, desigur, că fiecărui stadiu din cele exami­nate mai sus i-a corespuns un tip particular de indicii şi de semnificaţii. Stadiului reflex îi corespunde un tip de recu­noaşteri şi de semnificaţii imanente exercitării reflexului însuşi: copilul recunoaşte dacă suge în gol, dacă suge un tegument oarecare sau dacă se alăptează efectiv. în conti­nuare, reacţiile circulare primare generează un al doilea tip de indicii, „semnalele" dobîndite prin inserarea unui element perceptiv nou în schemele cunoscute: fie că sînt simple, fie că provin din coordonarea de scheme eterogene, semnalele fac parte deci din actul ca atare, pe care îl declanşează în maniera percepţiei directe, a obiectivului însuşi. Astfel, un sunet auzit provoacă căutarea imaginii corespunzătoare etc. După cum am văzut, odată cu reacţiile secundare, apare un al treilea tip de indicii, intermediare între „semnal" şi „indi­ciul" propriu-zis, adică fac tranziţie între semnul care de­clanşează doar acţiunea şi acela care permite o previziune independentă de act. Cînd, de exemplu, copilul aude scîrţîind un pat şi recunoaşte după acest indiciu prezenţa mamei sale care va putea să-1 hrănească (obs. 108), el se limitează să insereze o percepţie nouă în schemele complexe coordonate cu suptul — deci, în această privinţă, semnul nu este încă decît un „semnal" — dar el este' pe cale să atribuie mamei sale o activitate independentă de el şi, în această măsură, previziunea în cauză anunţă „indiciul" autentic.

Acest progres decisiv, care constă în a extinde previziu­nea asupra unor evenimente independente de acţiunea pro­prie, se realizează tocmai în cursul stadiului al patrulea, şi anume în corelaţie cu obiectivarea relaţiilor care caracte­rizează acest stadiu în general. Cu alte cuvinte, se consti-1 7 '

259

tuie acum un al patrulea tip de indicii, pe care ÎI vom numi „indiciul" propriu-zis şi care permite copilului să prevadă nu numai un eveniment legat de acţiunea sa, ci chiar un eveniment oarecare, conceput ca ceva independent şi legat de activitatea obiectului însuşi.

Obs. 132. — La 0; 8(6), Laurent r e c u n o a ş t e d u p ă un a n u m i t z g o m o t c a u z a t d e g o l u l d e a e r c ă e l s e a p r o p i e d e sfîrşitul a lăptăr i i şi, î n l o c s ă insiste p e n t r u a s u g e u l t i m a p icătură, dă la o p a r t e b i b e r o n u l . Un a s e ­m e n e a c o m p o r t a m e n t ţ ine î n c ă d e r e c u n o a ş t e r e a „ s e m n a l e l o r " , d e o a r e c e p e r c e p e r e a s u n e t u l u i e s t e i n s e r a t ă î n s c h e m e l e suptu lu i , dar faptu l că, î n pof ida a p e t i t u l u i s ă u , Laurent s e r e s e m n e a z ă i m e d i a t ş i r e n u n ţ ă l a b iberon, p a r e s ă a r a t e c ă e l p r e v e d e e v e n i m e n t e l e l e g a t e d e o b i e c t c a atare, l a fel c a ş i e v e n i m e n t e l e l e g a t e d e a c ţ i u n e a î n s ă ş i : e l ş t i e c ă bi­b e r o n u l s e g o l e ş t e , c u t o a t e c ă mai rămân c î t e v a g r a m e d e l a p t e .

La fel, la 0 ; 9(8), o b s e r v că Laurent mă u r m ă r e ş t e m e r e u prin cameră, fără să mă vadă sau să-mi a u d ă v o c e a . V o c e a m a m e i s a l e s a u

a suror i lor s a l e , auz i tă î n c o r i d o r s a u î n c a m e r e l e v e c i n e , n u d e c l a n ş e a z ă n ic i o r e a c ţ i e , în t i m p ce c e l m a i m i c sc îrţ î i t a l mesei s a u a l fotoliului m e u î i d e c l a n ş e a z ă c ă u t a r e a sau gîlgîieli s e m n i f i c a t i v e ale vocii: e l mă ş t i e d e c i p r e z e n t ş i r e p e r e a z ă a c e a s t ă p r e z e n ţ ă , c a ş i d e p l a s ă r i l e mele d u p ă a n s a m b l u l a c e s t o r ind ic i i . Or, a c e s t i n t e r e s e s t e i n d e p e n d e n t d e o r e l e lu i d e m a s ă .

Obs. 133. — La 0; 9(15), J a c q u e l i n e s c î n c e ş t e sau plînge cînd vede

că p e r s o a n a c a r e s t ă lîngă ea se ridică sau se d e p ă r t e a z ă puţin (se

p r e f a c e c ă p l e a c ă ) . La 0,- 9(16), e a d e s c o p e r ă în cursul m e s e i semne mai complexe decît

î n a i n t e . I i p l a c e s u c u l de s t rugur i c a r e i se p u n e într-un pahar, dar î i d i s p l a c e s u p a c a r e s e g ă s e ş t e într-o c e a ş c ă . Ea u r m ă r e ş t e cu privirea a c t i v i t a t e a m a m e i s a l e : c înd l i n g u r i ţ a v i n e d e l a pahar, e a d e s c h i d e g u r a mare, dar c î n d v i n e d e l a c e a ş c ă , g u r a î i r ă m î n e î n c h i s ă . A t u n c i m a m a î n c e a r c ă s-o i n d u c ă în e r o a r e lu înd o l ingură d i n c e a ş c ă ş i t re-c înd-o prin dreptu l p a h a r u l u i î n a i n t e de a o ofer i J a c q u e l i n e i . Nu r e u ­ş e ş t e î n s ă s-o p ă c ă l e a s c ă . L a 0 ; 9(18), J a c q u e l i n e n i c i n u m a i a r e n e ­v o i e s ă p r i v e a s c ă l ingur i ţa : e a r e c u n o a ş t e d u p ă s u n e t d a c ă l ingur i ţa v i n e d e l a p a h a r s a u d e l a c e a ş c ă ş i î n c h i d e gura c u î n c ă p ă ţ î n a r e î n a c e s t d in urmă caz . Ş i la 0 ; 10(26) J a c q u e l i n e re fuză s u p a . D a r î n a i n t e de a-i ofer i l ingur i ţa, m a m a a t i n g e cu ea o c e a ş c ă de a r g i n t c a r e c o n ­ţ i n e c o m p o t : de d a t a a c e a s t a J a c q u e l i n e e p ă c ă l i t ă ş i d e s c h i d e gura, d e o a r e c e nu a pr iv i t m a n e v r e l e m a m e i ş i s-a î n c r e z u t d o a r în s u n e t .

La 1; 1(10), i se d e z i n f e c t e a z ă cu alcool o u ş o a r ă zg î r ie tură. Ea

260

pl înge, mai a l e s d e frică. Ul ter ior , ori d e c î t e or i r e v e d e s t i c l a c u al­c o o l , p l înge, ş t i ind c e o a ş t e a p t ă . D u p ă d o u ă z i l e , a c e e a ş i r e a c ţ i e î n d a t ă c e v e d e s t i c l a ş i ch iar î n a i n t e d e d e s c h i d e r e a e i .

Obs. 133 bis. — L u c i e n n e a p r e z e n t a t m a j o r i t a t e a r e a c ţ i i l o r d e s c r i s e m a i s u s . A s t f e l , l a 0 ; 8(23), ş i e a î n c h i d e g u r a î n c a z u l l i n g u r i ţ e l o r c a r e p r o v i n d e l a c e a ş c a c u s u p ă ş i o d e s c h i d e p e n t r u c e l e c a r e v i n d in paharu l c u s u c d e fructe. L a 0 ; 10(19), e a s c î n c e ş t e c î n d p e r s o a n a c u c a r e s e a m u z ă f a c e g e s t u l d e a p l e c a : e s u f i c i e n t c a c i n e v a s ă s e î n ­t o a r c ă pe trei sferturi, fără să se s c o a l e , p e n t r u a o ne l in i ş t i .

Obs. 134. — La 0; 10(26), J a c q u e l i n e a o b s e r v a t î n d e l u n g un b a l o n roşu, m a i întî i l e g a t d e m i n e r u l c ă r u c i o r u l u i său, a p o i î n z b o r s p r e ta­v a n . L a u n m o m e n t dat, d e z l e g b a l o n u l fără c a e a s ă m ă v a d ă . D u p ă c i t e v a c l i p e , e a p r i v e ş t e m i n e r u l î n l o c u l o b i ş n u i t , c a u t ă b a l o n u l şi, negăs indu-1, e x a m i n e a z ă t a v a n u l . La 0; 11(14), p l î n g e c înd î i i a u o o g l i n ­d ă d in mînă, fără c a e a s ă s e u i t e l a a c e a s t ă o p e r a ţ i e : e a ş t i e d e c i c ă n u o v a m a i v e d e a .

I n g e n e r a l , î n c e p î n d c u 0 ; 11, J a c q u e l i n e p l î n g e c î n d s e f a c e g e s ­tul de a i se lua un o b i e c t , d e o a r e c e se a ş t e a p t ă la d i spar i ţ ia lui. Un a s e m e n e a grad d e î n ţ e l e g e r e e s t e l e g a t d e d e z v o l t a r e a c o n d u i t e l o r d e c ă u t a r e a o b i e c t u l u i a b s e n t ( v e z i v o i . II, c a p . 1).

As t fe l , d e l a 0 ; 11(15), J a c q u e l i n e p l î n g e i m e d i a t c e m a m a e i î ş i p u n e pălăr ia . M o t i v u l n u m a i e s t e t e a m a s a u n e l i n i ş t e a , c a î n a i n t e , c i p r e v i z i u n e a despărţ i r i i .

O b s . 135. — Se c u v i n e să c l a s ă m pr intre i n d i c i i l e s t a d i u l u i a l I V - l e a ş i p e a c e l e a d e c a r e c o p i l u l s e s e r v e ş t e p e n t r u a i d e n t i f i c a părţ i a l e proprie i s a l e figuri, i n v i z i b i l e p e n t r u el, c u c e l e c o r e s p u n z ă t o a r e d e p e f igura a l tu ia.

V o m s t u d i a a c e s t e ind ic i i î n l e g ă t u r ă c u d o b î n d i r e a i m i t a ţ i e i ( v e z i „ G e n e z a i m i t a ţ i e i " ) ş i v o m v e d e a c ă e l e n u p o t f i c o n f u n d a t e c u s im­p l e „ s e m n a l e " .

De e x e m p l u , la 0/ 10(7), Laurent, c a r e p î n ă în a c e a s t ă z i nu a reuş i t să i m i t e g e s t u l de a s c o a t e l imba, o s c o a t e s p o n t a n , î n s o ţ i n d a c e a s t ă m i ş c a r e d e z g o m o t u l s a l i v e i . l l imit, iar e l m ă i m i t ă l a r îndul s ă u . Imi­taţ ia dă g r e ş î n s ă a t u n c i c î n d s c o t l i m b a fără z g o m o t . La 0; 10(10), d impotr ivă, e s t e d e a juns s ă s c o t l i m b a c h i a r fără s u n e t u l c o n c o m i t e n t , p e n t r u c a e l s ă m ă i m i t e . A ş a d a r , z g o m o t u l s a l i v e i a s e r v i t c a ind ic iu , permiţ îndu-i s ă i d e n t i f i c e l i m b a lu i c u a m e a .

N u e v o r b a î n a c e s t c a z d e s p r e u n „ s e m n a l " c a r e d e c l a n ş e a z ă actu l ,

d e o a r e c e z g o m o t u l s i n g u r n u d e t e r m i n ă c o p i l u l s ă s c o a t ă l imba, c i d e

u n i n d i c i u c a r e p e r m i t e s u b i e c t u l u i s ă p u n ă î n r e l a ţ i e u n g r u p d e d a t e

261

p e r c e p u t e l a a l tu l c u păr ţ i l e c o r e s p u n z ă t o a r e propr iu lu i s ă u corp. Indi­

c i u l s e referă d e c i d in n o u l a e v e n i m e n t e i n d e p e n d e n t e d e s u b i e c t .

Marea noutate a acestor fapte, comparate cu cele de la nivelurile precedente, constă în aceea că ele presupun o pre­viziune independentă de acţiunea în curs. Cînd copilul repe­rează prezenţa persoanelor independent de mesele sale, scîn-ceşte văzînd o persoană sculîndu-se, se întoarce simţind un uşor curent de aer, recunoaşte o sticlă de alcool etc, el exe­cută o operaţie mai dificilă decît legarea unui semnal oare­care de schemele mesei (tipul al treilea), decît încercarea de a vedea lucrul pe care îl aude, • sau decît încercarea de a apuca un corp solid care i-a atins în treacăt degetele (tipul al doilea). în cazul acestor ultime trei conduite, semnalul are, desigur, doar o semnificaţie pur practică, respectiv nu are alt efect decît declanşarea acţiunii unei scheme de asimilare de care el este legat printr-o legătură constantă şi necesară. Este adevărat că această legătură anunţă previziunea, mai aies cînd intermediarii dintre semnal şi act sînt complecşi, ca în cazul tipului al treilea, dar această previziune rămîne le­gată de acţiunea imediată şi nu se disociază încă deloc de ea. Dimpotrivă, conduitele de tipul al patrulea atestă o diferen­ţiere mai avansată între previziune şi acţiune. Fără îndoială, între acest nivel şi nivelurile precedente sînt daţi toţi inter­mediarii, iar unele dintre conduitele citate prelungesc doar pe acelea de tipul al treilea şi chiar al doilea. Astfel, faptul de a repera după zgomotul linguriţei sau după aspectul vasu­lui conţinutul linguriţei nu este decît o extindere a scheme­lor de coordonare între a vedea şi a mînca. Dar deşi indi­ciile de tipul în discuţie provin uneori din scheme mai mult sau mai puţin obişnuite, ele pot intra de-acum încolo, cu titlul de componente, în conduite noi; de pildă, dacă Jacque-line prevede conţinutul linguriţelor, scopul este acela de a respinge supa şi de a nu accepta decît sucul de fructe. Dar mai ales este remarcabil faptul că de-acum încolo previziu­nea va deveni posibilă în legătură cu nişte fapte rareori sau foarte recent observate, sau chiar în legătură cu acţiunile altora. Astfel, faptul că copilul prevede plecarea unei per­soane în momentul în care ea se ridică de pe scaun sau chiar se întoarce, este de-acum o previziune puternic deta-

262

şată de acţiunea în curs,- iar a manifesta aversiune pentru sticla de alcool înseamnă folosirea unei legături rare sau do-bîndite recent de tot.

în rezumat, noutatea acestor conduite, deşi dificilă de sesizat cu rigoare, se manifestă în faptul că previziunea se obiectivează şi se detaşează de acţiunea pur circulară. Ve­dem astfel că aceste conduite se află în strînsă legătură cu cele de la observaţiile 120—130, adică cu aplicarea de sche­me cunoscute la situaţii noi. într-adevăr, această aplicare a schemelor cunoscute presupune şi ea previziunea, adică uti­lizarea indiciilor. Dar înrudirea între aceste două grupuri de fapte constă mai ales în aceea că, în ambele cazuri, schemele folosite sînt „mobile", cu alte cuvinte, susceptibile de combi­naţii multiple. în cazul observaţiilor 120—130, această mobi­litate a schemelor se recunoaşte în faptul că schemele cu­noscute, constituind în mod obişnuit scopuri în sine, servesc momentan drept mijloace pentru un scop nou. Dimpotrivă, în cazul observaţiilor de faţă, e vorba de nişte indicii înglobate în mod obişnuit în scheme generale, care de-acum încolo sînt cuprinse în sine şi folosite izolat pentru a da loc la o previziune independentă. Astfel, indiciile pe care le repre­zintă scîrţîitul mesei sau al scaunelor, ridicarea unei per­soane de pe scaun etc. au fost dobîndite, ca şi majoritatea celorlalte, pe baza schemelor luării mesei; de-acum încolo, ele sînt folosite în orice împrejurare. Aşadar, în ambele ca­zuri, fie că e vorba de folosirea unor scheme cunoscute în vederea atingerii unui scop nou, fie de folosirea indiciilor intr-o situaţie independentă nouă, schemele devin mobile şi susceptibile de nenumărate combinaţii. Singura deosebire între cele două conduite constă în faptul că în cazul obser­vaţiilor 120—130 se manifestă căutarea şi inventarea unui mijloc, în timp ce în cazul observaţiilor de faţă, se pkoduce în primul rînd comprehensiunea; dar procesul de asimilare este în ambele cazuri acelaşi.

Să notăm, în sfîrşit, înainte de a trece la faptele urmă­toare, că termenul de previziune la care am recurs nu trebuie să creeze iluzie şi să evoce mai mult decît o aşteptare con­cretă. Nu se produce deocamdată o deducţie, deoarece, fără îndoială, nu există încă „reprezentare". Cînd Jacqueline se aşteaptă să vadă o persoană în uşa care se deschide, sau suc de fructe într-o linguriţă care vine dinspre un anumit vas,

263

pentru a înţelege aceste indicii şi să existe o previziune, nu este necesar ca ea să-şi reprezinte aceste obiecte în lipsa lor; este de ajuns ca indiciul să declanşeze o anumită ati­tudine de aşteptare şi o anumită schemă de recunoaştere a persoanelor sau a hranei. La fel, vederea unor obstacole într-o stradă aglomerată ne permite să conducem bicicleta sau automobilul cu o previziune suficientă pentru a ne adapta mişcărilor de-abia schiţate ale altuia, fără să fie nece­sar să ni le reprezentăm în amănunt. Abia în cursul stadiilor ulterioare, deducţia adevărată, însoţită de reprezentare, se va suprapune acestor semnificaţii elementare. Deocamdată însă nu am ajuns la aceasta şi nici măcar nu am atins nivelul la care semnificaţia indiciilor senzoriale este constituită de „obiectul" însuşi cu caracterele sale de permanenţă şi de so­liditate.

§ 5. EXPLORAREA OBIECTELOR ŞI A FENOMENELOR NOI ŞI REACŢIILE SECUNDARE „DERIVATE". — Ţinînd seama de ceea ce am văzut în legătură cu aplicarea de scheme cunoscute la situaţii noi şi de înţelegerea indiciilor independent de acţiunea în curs, putem să ne întrebăm ce va face copilul cînd se va găsi în prezenţa unor obiecte sau fenomene în întregime noi pentru el. Asemenea obiecte nu vor declanşa doar conduite analoage celor de la observaţiile 120—130, adică aplicarea de mijloace cunoscute la un scop nou, deoarece copilul, pus în prezenţa unor asemenea obiecte, nu poate să-şi propună nici un scop precis, afară de cel de a le „înţelege". Pe de altă parte, înţelegerea indiciilor, deşi are un rol în această asimilare, nu este suficientă pentru a o ex­plica. Ce se va întîmpla deci? Vom întîlni acum un compor­tament foarte semnificativ, care, mai mult decît oricare al­tul, ne va face să ne dăm seama de importanţa asimilării prin scheme mobile: copilul va încerca cu ajutorul unui fel de „asimilare generalizatoare" să includă obiectul nou în fiecare dintre schemele sale obişnuite, pe care le va încerca pe rînd. Cu alte cuvinte, copilul va căuta să „înţeleagă" natura obiectului nou şi, cum înţelegerea se mai confundă încă cu asimilarea senzorio-motorie sau practică, se va li­mita să aplice obiectului fiecare dintre schemele sale. Pro-cedînd însă astfel, el nu va folosi în nici un caz, ca în sta­diul al treilea, schema drept scop şi obiectul drept mijloc:

264

dimpotrivă, schema va fi, ca să zicem aşa, instrumentul în­ţelegerii, în timp ce obiectul va rămîne scopul sau intenţia acestei înţelegeri. Mai simplu spus, copilul se va folosi de fapte pentru operaţia pe care subiecţii mai în vîrstă o rea­lizează prin cuvinte; el va defini obiectul prin folosirea lui.

Iată cîteva exemple ale comportamentelor de acest tip: O b s . 136. — La 0,- 8(16), J a c q u e l i n e a p u c ă o t a b a c h e r ă pe c a r e nu

o c u n o a ş t e ş i pe c a r e i-o prez int . O e x a m i n e a z ă m a i înt î i cu m a r e a t e n ­

ţie, o î n t o a r c e , a p o i o s t r î n g e cu a m b e l e mîini, s c o ţ î n d s u n e t u l apff ( u n

fel d e ş u i e r a t p e c a r e î l s c o a t e î n g e n e r a l î n p r e z e n ţ a a l tor p e r s o a n e ) ,

î l f r e a c ă apoi d e p e r e t e l e l e a g ă n u l u i s ă u ( g e s t o b i ş n u i t , p e care-1 f a c e

cu m î n a d r e a p t ă — o b s . 104), a p o i se î n c o r d e a z ă p r i v i n d - o ( o b s . 115),

o b a l a n s e a z ă d e a s u p r a c o r p u l u i său, iar în c e l e d i n u r m ă o b a g ă în

gură.

U n g h e m d e l înă: î l p r i v e ş t e , î l î n t o a r c e , î l p i p ă i e , î l s t r înge , f a c e

apti, apoi, fără să vrea, î l s c a p ă d in mînă. 1-1 p u n pe burtă. J a c q u e l i n e

s e î n c o r d e a z ă d e d o u ă s a u d e trei ori privindu-1, a p o i î i p i p ă i e d i n n o u

suprafaţa, t r a g e d e c a p ă t u l lu i pr iv indu-1 m a i d e p a r t e , î l s c u t u r ă î n

t o a t e s e n s u r i l e ş i t e r m i n ă pr in a s c o a t e d in n o u s u n e t u l apfl.

O c u t i e de t i n i c h e a : J a c q u e l i n e o apucă, o e x a m i n e a z ă d i n t o a t e

părţ i le, o p i p ă i e , a p o i f a c e apll. D u p ă a c e a s t a , o s c u t u r ă , a u d e a p o i un

s u n e t c înd o l o v e ş t e . O l o v e ş t e a t u n c i de n e n u m ă r a t e ori, a p o i se în­

c o r d e a z ă t o t pr i v ind-o ş i l o v i n d - o . î n c o n t i n u a r e , e x a m i n e a z ă c u t i a în­

d e l u n g , p r i v i n d - o d intr-o parte, o ţ i n e în aer, f ă c î n d apff. A p o i s c o a t e

c î t e v a s u n e t e , ca de p i l d ă adda, bva e t c , a g i t î n d c u t i a ş i î n t o r c î n d - o

pe t o a t e părţ i le . In sfîrşit, o f reacă de p e r e t e l e l e a g ă n u l u i , f ă c î n d din

n o u apff.

La 0 ; 9(4), ea p r i v e ş t e î n d e l u n g un s u p o r t de farfurie, d i n p a i e , î i

a t i n g e apo i î n c e t m a r g i n e a , s e î n c u m e t ă să-1 p i p ă i e , î l ţ i n e î n a e r d e -

plasîndu-1 î n c e t , î l z g î l ţ î i e ş i t e r m i n ă pr in a-1 l o v i c u c e a l a l t ă m î n ă .

A c e a s t ă c o n d u i t ă e s t e î n s o ţ i t ă d e o m i m i c ă d e a ş t e p t a r e , a p o i d e s a t i s ­

facţ ie . J a c q u e l i n e î ş i e x p r i m ă apo i s e n t i m e n t e l e f ă c î n d apff. F r e a c ă du­

p ă a c e e a o b i e c t u l d e m a r g i n e a l e a g ă n u l u i e t c .

O b s . 737. Laurent, l a 0 ; 8(29), e x a m i n e a z ă î n d e l u n g u n c a r n e t p e

c a r e 1-a a p u c a t . II t r e c e dintr-o mînă în alta, în torc îndu-1 pe t o a t e fe­

ţe le , a t i n g e c o p e r t a , a p o i u n u l d i n t r e co l ţur i , a p o i d i n n o u c o p e r t a şi,

în sfîrşit, m u c h i a . I l zg î l ţ î ie, dă d in c a p privindu-1, î l d e p l a s e a z ă m a i

î n c e t c u u n g e s t l a r g ş i t e r m i n ă prin a-1 f reca d e m a r g i n e a l e a g ă n u l u i ,

î n a c e s t m o m e n t , e l î ş i d ă s e a m a d e faptu l c ă dacă-1 f r e a c ă d e p e r e t e l e

l e a g ă n u l u i , c a r n e t u l n u p r o d u c e e f e c t u l o b i ş n u i t ( s u n e t u l ? c o n s i s t e n ţ a ? )

ş i e x a m i n e a z ă a c e a s t ă a t i n g e r e , frecîndu-1 m a i î n c e t .

265

La 0; 9(6), e l e x a m i n e a z ă o s e r i e de o b i e c t e n o i pe c a r e i le pre­

z in t p e rînd: u n o m u l e ţ d e l e m n c u p i c i o a r e l e m o b i l e , u n t u c a n d in

l e m n , îna l t d e 7 cm, u n t o c p e n t r u c u t i i l e d e chibrituri, u n e l e f a n t d e

l e m n ( l u n g de 10 c m ) ş i o p u n g u ţ ă d in m ă r g e l e . N o t e z patru r e a c ţ i i

d e s t u l de c o n s t a n t e : 1) In pr imul rînd, o l u n g ă e x p l o r a r e v i z u a l ă : Lau-

r e n t p r i v e ş t e o b i e c t e l e , m a i înt î i n e m i ş c a t e , a p o i l e r ă s u c e ş t e foarte re­

p e d e c u a m b e l e mîini, t r e c î n d u - l e d intr-o m î n ă î n a lta. P a r e s ă s t u d i e z e

d i v e r s e l e lor f a ţ e t e s a u p e r s p e c t i v e . în s p e c i a l , e l î n d o a i e p u n g u ţ a , o

d e z d o a i e ş i iar o î n d o a i e , p e n t r u a-i s t u d i a t rans formăr i le . î n d a t ă ce- i

z ă r e ş t e î n c h i z ă t o a r e a , o î n t o a r c e p e n t r u a-i v e d e a faţa e t c . 2 ) O d a t ă cu

e x p l o r a r e a v i z u a l ă , dar m a i a l e s d u p ă a c e a s t a , î n c e p e e x p l o r a r e a t a c ­

t i lă : e l p i p ă i e o b i e c t u l , a t i n g e c i o c u l tucanu lu i , p i c i o a r e l e o m u l e ţ u l u i ,

m î n g î i e î n c e t c u d e g e t e l e a s p e r i t ă ţ i l e o b i e c t u l u i ( p u n c t e l e s c u l p t a t e a l e

tucanu lu i , m ă r g e l e l e p u n g u ţ e i e t c ) , zg î r i e u n e l e părţ i a l e o b i e c t e l o r

( t o c u l c u t i e i d e chibrituri, l e m n u l n e t e d a l e l e f a n t u l u i e t c ) . 3 ) M i ş c ă

î n c e t o b i e c t u l î n spaţ iu : î n s p e c i a l f a c e mişcăr i p e r p e n d i c u l a r e p e di­

r e c ţ i a priviri i s a l e , dar p o a t e ş i d e p l a s ă r i v o i t e în a d î n c i m e . 4 ) D e - a b i a

după a c e a s t a î n c e a r c ă d i v e r s e l e s c h e m e c u n o s c u t e , f o l o s i n d u - l e p e rînd

cu o a n u m i t ă prudenţă, ca p e n t r u a s t u d i a e f e c t u l p r o d u s : le scutură,

l e l o v e ş t e , l e b a l a n s e a z ă , l e f reacă d e l e a g ă n , s e c a m b r e a z ă , î ş i a g i t ă

capul, s u g e o b i e c t e l e e tc .

La 0; 9(21), a c e l e a ş i reacţ i i în p r e z e n ţ a unu i m a r e c r e i o n r o ş u d in

c a r t o n . A t i n g e c u i n t e r e s vîrful c re ionu lu i , î l r ă s u c e ş t e d e m a i m u l t e

ori, a p o i î l l o v e ş t e , î l f reacă, î l zg î r i e e t c . La 0; 9(26), p r o c e d e a z ă la

fel cu un t e r m o m e t r u de b a i e : î l p r i v e ş t e , î l zgîr ie, se a g i t ă în faţa lui,

a p o i î l scutură, î l î n t o a r c e , î i p i p ă i e m i n e r u l pe care-1 c u p r i n d e în c e l e

d i n urmă cu mîna, s u g e c a p ă t u l m i n e r u l u i (nu d in d o r i n ţ a de a s u g e ,

c i „pentru a v e d e a " ) , î l s c o a t e din gură, m î n g î i e cu m î n a s t i n g ă ter­

mometru l , se a g i t ă d in nou, r e d r e s e a z ă o b i e c t u l şi-1 b a l a n s e a z ă , î l f reacă

de m a r g i n e a l e a g ă n u l u i , e x a m i n e a z ă p a r t e a de s t ic lă , o a t i n g e ş i o

zgîrie, p r i v e ş t e s foara ş i o p i p ă i e e t c .

La 0; 9(30), a c e l e a ş i r e a c ţ i i în p r e z e n ţ a u n e i p i s ic i n o i d in p luş ; o

î n t o a r c e p e t o a t e f e ţ e l e , î i a t i n g e c u p r e c a u ţ i e capul , funda, p i c i o a r e l e ,

d e s c o p e r ă u n d i s c d e c a r t o n f ixat l a c o a d a p i s ic i i ş i î l zg î r i e c u u n g h i a .

L o v e ş t e a p o i p i s i c a ş i o b a l a n s e a z ă î n spaţ iu ; s e a g i t ă pr iv ind-o, s p u n e

papa, baba e t c .

Să mai vedem, înainte de a discuta aceste fapte de „ex­plorare a obiectelor noi", cum pot da ele naştere la „reacţii circulare secundare" noi, dar „derivate", în cazul în care explorarea conduce îmtîmplător la descoperirea unui fenomen necunoscut. într-adevăr, după cum am subliniat mai sus (vezi

266

cap. III, § 4, obs. 119), reacţii secundare noi se formează la orice vîrstă (şi nu numai în stadiul al treilea), dar în cadrul unor contexte noi. Tocmai aşa ceva se întîmplă în cursul conduitelor de „explorare": este destul ca un rezultat nepre­văzut să se fi declanşat întîmplător, pentru a da loc unei repetări imediate şi simple care se finalizează ea însăşi prin elaborarea unei scheme propriu-zise. Iată cîteva exemple:

Obs. 138. — Am m a i v ă z u t ( o b s . 103) c u m s c h e m a lov i r i i o b i e c t e l o r

s-a n ă s c u t d in s c h e m e m a i s i m p l e ( a p u c a r e e tc . ) şi, la r îndul ei, a dat

n a ş t e r e u n o r s c h e m e m a i c o m p l e x e ( l o v i r e a cu o m î n ă a u n u i o b i e c t

l inut c u c e a l a l t ă mînă e t c ) . V o m v e d e a a c u m c u m a c e e a ş i s c h e m ă a

. lovir i i" a g e n e r a t la Laurent, L u c i e n n e ş i J a c q u e l i n e , c a m în a c e l a ş i

timp, o s c h e m ă n o u ă de „ d e c l a n ş a r e a u n e i b a l a n s ă r i " , ş i c u m a c e a s t ă

ultimă s c h e m ă a fos t d e s c o p e r i t ă în c u r s u l „ e x p l o r ă r i l o r " propr iu-z ise .

La 0; 8(30) , Laurent e x a m i n e a z ă p e n t r u pr ima d a t ă o g ă i n ă d in l e m n ,

d e c a r e at îrnă o bi lă c e d e c l a n ş e a z ă m i ş c ă r i a l e c a p u l u i g ă i n i i . V e d e

gă ina, o a t i n g e e t c , a p o i e x a m i n e a z ă bila, o p i p ă i e ş i v ă z î n d că se m i ş c ă ,

0 loveşte,- p r i v e ş t e cu a t e n ţ i e b a l a n s a r e a e i ş i s t u d i a z ă a c e a s t ă m i ş c a r e

i n s i n e ; d e c l a n ş e a z ă pur ş i s i m p l u m i ş c a r e a c u i m p u l s u r i d i n c e î n c e

mai u ş o a r e . A t e n ţ i a lui s e î n d r e a p t ă a p o i a s u p r a m i ş c ă r i i c o n c o m i t e n t e

1 gă in i i ; e l b a l a n s e a z ă bi la ş i p r i v e ş t e g ă i n a .

Obs. 138 bis. — T o t a ş a şi L u c i e n n e , la 0; 8(10), e x a m i n e a z ă o p ă p u ş ă

n o u ă pe c a r e o atîrn de c a p o t a l e a g ă n u l u i ei. O p r i v e ş t e î n d e l u n g , o

i t inge în t r e a c ă t cu d e g e t e l e , apo i o p ipă ie , a t ing îndu- i pe rînd p i c i o a r e l e ,

î m b r ă c ă m i n t e a , c a p u l e tc . î n d r ă z n e ş t e s-o a p u c e , c e e a c e f a c e s ă o s c i l e z e

•apota. T r a g e a t u n c i p ă p u ş a , pr i v ind e f e c t e l e m i ş c ă r i l o r e i . A t e n ţ i a i se

indreaptă d in n o u a s u p r a păpuş i i , o ţ i n e într-o m î n ă l o v i n d - o c u c e a ­

laltă, o s u g e , o a g i t ă t in înd-o d e a s u p r a ei ş i în c e l e d i n u r m ă o zg î l ţ î i e lînd d in p i c i o a r e .

O l o v e ş t e a p o i fără să o ţ ină, a p u c ă şnuru l de c a r e e s t e at î rnată pă­puşa ş i î l b a l a n s e a z ă u ş o r c u c e a l a l t ă mînă. M a n i f e s t ă i n t e r e s v i u pentru această m i ş c a r e d e b a l a n s a r e u ş o a r ă , c a r e e s t e n o u ă p e n t r u e a ş i o re­petă de n e n u m ă r a t e ori.

Obs. 139. — La 0; 8(9), J a c q u e l i n e p r i v e ş t e o c r a v a t ă at î rnată pe c a r e

mi a v ă z u t - o n i c i o d a t ă . M î i n i l e i se a g i t ă in jurul c r a v a t e i ş i o a t i n g cu

multă prudenţă . O a p u c ă ş i î i p i p ă i e supra faţa . La un m o m e n t dat, î i

«apă c o l ţ u l c r a v a t e i . S e o b s e r v ă o v ă d i t ă n e l i n i ş t e , a p o i s a t i s f a c ţ i e c înd

f e n o m e n u l s e r e p e t ă şi, a p r o a p e i m e d i a t d u p ă a c e e a , c e v a c e a d u c e c u

" e x p e r i e n ţ ă de a da d r u m u l d in m î n ă şi de a p r i n d e d in n o u .

I n s e a r a a c e l e i a ş i z i l e , J a c q u e l i n e s tă î n t i n s ă p e s p a t e , a v î n d l a

dreapta un s c u t e c c a r e se u s u c ă pe o s foară. î n c e a r c ă să-1 a p u c e , a p o i î l

267

b a l a n s e a z ă ; î l a t r a g e s p r e ea, î l l a s ă şi-1 p r i v e ş t e c u m s e l e a g ă n ă ,

Cînd a c e s t a s e o p r e ş t e , e a r e î n c e p e , m a n i f e s t î n d m a r e i n t e r e s p e n t r u

a c e a s t ă m i ş c a r e .

La 0; 8(12), J a c q u e l i n e î n c e a r c ă i m e d i a t să b a l a n s e z e o a l tă cravată»

at îrnatâ pe c a r e i-o prez int : ea o a p u c ă f o a r t e de l icat , o l a s ă e t c , cu*

o m i ş c a r e o s c i l a t o r i e r e g u l a t ă ş i c o n t i n u ă .

La 0; 8(13), J a c q u e l i n e o p r i v e ş t e pe m a m a e i c a r e b a l a n s e a z ă per-

d e l u ţ a l e a g ă n u l u i . î n d a t ă c e m i ş c a r e a î n c e t e a z ă , J a c q u e l i n e împinge*

mîna m a m e i p e n t r u a o f a c e să c o n t i n u e . A p o i a p u c ă ea î n s ă ş i p e r d e -

luţa ş i imi tă m i ş c a r e a . în s e a r a a c e l e i a ş i z i le , J a c q u e l i n e b a l a n s e a z ă o-

p ă p u ş ă at îrnată, c u a c e l e a ş i mişcăr i , f o a r t e d e l i c a t e .

La 0; 8(26), J a c q u e l i n e p i p ă i e ş i e x p l o r e a z ă supra faţa unu i abajur,

c a r e a t u n c i î n c e p e s ă s e b a l a n s e z e . E a a ş t e a p t ă m o m e n t u l c înd m i ş c a ­

rea e pe c a l e să î n c e t e z e ( d u p ă m a i m u l t e osc i laţ i i ) , p e n t r u a i m p r i m a

apo i o b i e c t u l u i un i m p u l s cu o s i n g u r ă m i ş c a r e a mîini i . A c e a s t ă r e a c ţ i e

r e a p a r e c u r e g u l a r i t a t e î n z i l e l e u r m ă t o a r e , î n d a t ă c e o a p r o p i e m d e

l a m p a d i n c a m e r a ei . N o t e z a c e e a ş i c o n d u i t ă l a 0 ; 9(5) e t c .

La 0; 9(6), J a c q u e l i n e d e c l a n ş e a z ă în t împ lă tor o m i ş c a r e b r u s c ă a

abajurului, lov indu-1 d in inter ior . E a î n c e a r c ă a p o i i m e d i a t s ă o b ţ i n ă d in

n o u a c e l a ş i rezul tat, a t i n g î n d p înza abajurului c u m î n a ş i n u c u p a l m a ,

c u m f a c e de o b i c e i , ş i ţ in înd p a l m a în aer. T a t o n e a z ă în fe lu l a c e s t a

foarte prudent, s e î n c u r c ă î n franjuri, a p o i r e u ş e ş t e p e d e p l i n .

O b s . 140. — Iată un a l t e x e m p l u „ d e e x p l o r a r e " c a r e c o n d u c e la o „ r e a c ţ i e c i rcu lară s e c u n d a r ă d e r i v a t ă " ş i la o s c h e m ă n o u ă , a c e e a a „ s c ă ­

pării d in mînă". A c e s t a l d o i l e a e x e m p l u e s t e d e o s e b i t d e ins truct iv ,

d e o a r e c e a n u n ţ ă c e a m a i i m p o r t a n t ă d intre „ r e a c ţ i i l e c i r c u l a r e t e r ţ i a r e "

ş i n e v a p e r m i t e as t fe l s ă f a c e m o s e p a r a r e î n t r e c o n d u i t e l e d i n a c t u a ­

lul s t a d i u ş i c e l e d in s t a d i u l a l c i n c i l e a .

L a 0 ; 10(2), Laurent e x a m i n e a z ă u n e t u i g o l d e s ă p u n p e n t r u r a s

(din t a b l ă n i c h e l a t ă ) , pe care-1 v e d e p e n t r u p r i m a dată. Î n c e p e pr in a-1

î n t o a r c e pe t o a t e f e ţ e l e , trecîndu-1 dintr-o mînă în alta, a ş a c u m a făcut

c u o b i e c t e l e d i n o b s . 137. Dar o b i e c t u l fi ind l u n e c o s ş i m a i g r e u d e mî-

nuit, î l s c a p ă d e d o u ă s a u d e tre i ori d in mînă. Laurent, surpr ins d e a c e s t

fenomen, î l r e p r o d u c e d e c î t e v a ori. L a î n c e p u t , n u m i - a m p u t u t d a s e a ­

m a d a c ă e s t e v o r b a d e u n a c t i n t e n ţ i o n a l , d e o a r e c e L a u r e n t r e î n c e p e d e

f iecare d a t ă prin a ţ i n e o c l i p ă tubu l s ă p u n u l u i ş i a-1 î n t o a r c e î n a i n t e de

a-i d a drumul. A p o i c ă d e r e a d e v i n e d in c e î n c e m a i f r e c v e n t ă ş i m a i

a l e s s i s t e m a t i c ă , d u p ă c u m arată u r m ă t o a r e l e c o n s t a t ă r i p r i v i n d p r o c e ­

d e e l e f o l o s i t e de Laurent p e n t r u a l ă s a o b i e c t i v u l să c a d ă .

într-adevăr, c e e a ce-1 i n t e r e s e a z ă p e Laurent l a î n c e p u t u l a c e s t e i

c o n d u i t e n u e s t e t r a i e c t o r i a o b i e c t u l u i , a d i c ă f e n o m e n u l o b i e c t i v a l c&-

268

dorii, c i î n s u ş i a c t u l de a-i da drumul : în u n e l e cazuri , Laurent î ş i d e s -i.ice î n c e t m î n a ( c u p a l m a î n t o a r s ă î n s u s ) ş i a t u n c i tubu l s e r o s t o g o ­l e ş t e de-a l u n g u l d e g e t e l o r ; î n a l t e cazuri, Laurent r ă s u c e ş t e m î n a ( v e r -l ical), ş i tubu l c a d e î n a p o i în tre p o l i c a r u l ş i arătătoru l depăr ta te , iar ••dteori Laurent d e s f a c e pur ş i s i m p l u m î n a ( c u p a l m a în j o s ) ş i o b i e c t u l

a d e d irect .

S ă n o t ă m d in c a p u l l o c u l u i c ă t o c m a i a c e s t c a r a c t e r a l c o n d u i t e i lu i Laurent n e p e r m i t e s-o c l a s ă m tot pr intre r e a c ţ i i l e c i r c u l a r e s e c u n d a r e ş i n u pr intre r e a c ţ i i l e ter ţ iare . î n a d e v ă r , r e a c ţ i a „ter ţ iară" v a î n c e p e i n m o m e n t u l c î n d Laurent v a s t u d i a t r a i e c t o r i a o b i e c t u l u i ş i î n a c e s t s c o p va o r g a n i z a o a d e v ă r a t ă „ e x p e r i e n ţ ă p e n t r u a v e d e a " : e l va f a c e s ă v a r i e z e c o n d i ţ i i l e , v a d a drumul o b i e c t u l u i d in p o z i ţ i i d i ferite, î l v a urmări din o c h i ş i v a î n c e r c a s ă p u n ă d in n o u mîna p e e l e t c . P e n t r u m o m e n t , d i m p o t r i v ă , e l s e l i m i t e a z ă s ă r e p e t e a c e l e a ş i g e s t u r i ş i n u m a ­ni festă i n t e r e s d e c î t p e n t r u propr ia s a a c ţ i u n e , c e e a c e c o n s t i t u i e o re­a c ţ i e „ s e c u n d a r ă " .

Fapt d e o s e b i t d e i n t e r e s a n t , t i m p d e c î t e v a z i l e Laurent n-a ut i l i za t a c e a s t ă s c h e m ă d e a d a drumul o b i e c t u l u i d e c î t f o l o s i n d a c e l a ş i o b i e c t : tubu l de s ă p u n de ras. La 0; 10(3), de e x e m p l u , a d i c ă a d o u a zi, e l se s e r v e ş t e d e l a b u n î n c e p u t d e tub p e n t r u a r e p e t a c o n d u i t a s a d i n z i u a p r e c e d e n t ă , fără a l ă s a d i n mîini o c u t i u ţ ă pe c a r e o m a n i p u l e a z ă de multă v r e m e , n i c i p i s i c a sa de p l u ş e t c . La 0 ; 10(4), a c e e a ş i r e a c ţ i e . La 0; 10(5), e l l a s ă să- i c a d ă d i n mîini de d o u ă ori o s t i c l u ţ ă ( n o u ă p e n t r u e l ) c a r e p r i m a d a t ă i-a s c ă p a t d i n mî in i în t împlător . D e - a b i a la 0; 10(10) s e a p u c ă s ă a r u n c e t o t u l p e jos, dar m a n i f e s t ă t o t o d a t ă i n t e r e s p e n t r u t r a i e c t o r i i l e c ă d e r i i ş i i n a u g u r e a z ă a s t f e l „ r e a c ţ i i l e c i r c u l a r e ter­ţ iare".

P e n t r u a î n c h e i a a c e a s t ă o b s e r v a ţ i e , t r e b u i e s ă c o n c h i d e m d e c i c ă a c e a s t ă r e a c ţ i e c i rcu lară s e c u n d a r ă e s t e e v i d e n t „ d e r i v a t ă " d in „ e x p l o ­rarea" tubu lu i de s ă p u n p e n t r u ras ş i că ea nu p r e z i n t ă as t fe l n i c i o în­rudire cu s c h e m a t r a n z i t o r i e de a da la o parte, s a u de a l ă s a să c a d ă o b i e c t u l s t u d i a t î n c a d r u l o b s e r v a ţ i e i 125. D i m p o t r i v ă , a m v ă z u t c u m a c t u a l a s c h e m ă a fos t u t i l i za tă m a i t îrz iu ca „mi j loc", în o b s . 130.

Asemenea comportamente se situează exact între gene­ralizarea schemelor secundare în prezenţa unor obiecte noi (observaţiile 110—111) şi „reacţiile circulare terţiare", deci intre conduitele analoage din stadiul al treilea şi cele din stadiul al cincilea.

Ca şi „generalizările schemelor secundare", prezentele conduite constau, în adevăr, în a aplica schemele dobîndite

269

la obiecte sau fenomene noi. Aşa cum la 4—6 luni copilul loveşte, scutură, freacă etc. obiectul necunoscut care-i este oferit, la 8—10 luni el îl deplasează, îl balansează, îl scu­tură etc. Explorarea despre care vorbim acum prelungeşte deci pur şi simplu generalizarea schemelor, astfel încît sînt date toate tranziţiile între cele două conduite şi este impo­sibil să trasăm un hotar net pentru a le delimita. Cu toate acestea, ele nu ne par identice, deoarece oricît de delicată ar fi evaluarea unor asemenea caractere, orientarea lor'este alta. într-adevăr, la începutul stadiului al treilea, obiectul nou nu-1 interesează pe copil numai pentru noutatea sa: noutatea îl reţine numai pentru o clipă, provoacă o curio­zitate cu totul trecătoare, după care obiectul serveşte ca hrană pentru scheme obişnuite. Aşadar, interesul nu este deloc centrat pe obiectul ca atare, ci pe utilizarea lui. Dim­potrivă, cînd copilul examinează la opt luni un portţigaret sau o cravată care atîrnă, totul se petrece ca şi cum aseme­nea obiecte i-ar pune spiritului său o problemă, ca şi cum el ar căuta să „înţeleagă". Nu numai că înainte de a trece la acte, el priveşte asemenea obiecte mai mult timp decît un copil de 4—5 luni, dar totodată şi în primul rînd, el re­curge la un ansamblu de mişcări de explorare relative la obiect şi nu la sine: pipăie, explorează suprafaţa, unghiu­rile, întoarce şi deplasează încet obiectele etc. Aceste din urmă comportamente sînt cît se poate de semnificative pen­tru o atitudine nouă: obiectul necunoscut este în mod evi­dent o realitate exterioară pentru copil, căreia trebuie să i se adapteze, şi nu numai o materie care se supune voinţei sau o simplă hrană pentru activitatea sa. în sfîrşit, urmează aplicarea schemelor obişnuite la această realitate. Dar în-cercînd pe rînd fiecare din aceste scheme, copilul aflat în acest stadiu lasă în mai mare măsură impresia că face o experienţă decît că îşi generalizează pur şi simplu condui­tele: el încearcă să „înţeleagă".

Cu alte cuvinte, totul se petrece ca şi cum copilul şi-ar spune în prezenţa obiectului nou: „Ce o fi lucrul acesta? îl văd, îl aud, îl apuc, îl pipăi, îl întorc, fără să-1 recunosc? ce-aş mai putea face cu el?". Şi cum înţelegerea la această vîrstă este pur practică sau senzorio-motorie, iar singurele concepte existente acum sînt schemele mobile, copilul în­cearcă să includă obiectul nou în fiecare dintre aceste

270

scheme, pentru a vedea în ce fel i se potrivesc. După cum am remarcat adineauri, asemenea conduite constituie deci echivalentul funcţional al „definiţiilor prin uz", atît de im­portante în inteligenţa verbală a copilului.

Cît despre reacţiile circulare secundare, care pot „deriva" din această explorare cînd un fenomen nou apare pe ne­aşteptate, geneza lor poate fi uşor înţeleasă. într-adevăr, cînd copilul caută să asimileze un obiect necunoscut sche­melor sale anterioare, se pot produce două lucruri: fie că obiectul răspunde aşteptării şi se potriveşte deci scheme­lor încercate şi în acest caz s-a dobîndit adaptarea: păpuşa nouă poate fi efectiv balansată, zgîlţîită, frecată etc, iar copilul este satisfăcut; fie că, dimpotrivă, obiectul rezistă şi prezintă proprietăţi necunoscute pînă atunci, iar în acest caz copilul se comportă aşa cum s-a comportat întotdeauna în împrejurări asemănătoare; caută să regăsească ceea ce des­coperise întîmplător şi repetă pur şi simplu gesturile care l-au condus la această descoperire întîmplătoare. Astfel, căutînd să exploreze natura unei cravate care atîrnă sau a unui abajur, Jacqueline descoperă fenomenul balansării spontane a acestor obiecte. într-adevăr, pînă atunci ea nu cunoştea decît balansarea sunătoarelor atîrnate de capota leagănului său, balansare care era prelungită sau întreţinută prin schemele „lovirii", „cambrăril" etc. (obs. 103 etc). Acum, dimpotrivă, ea îşi dă seama de existenţa unei ba­lansări oarecum inerente obiectului, deci de existenţa unui fenomen nou. Ea îl studiază imediat şi pentru aceasta caută să-1 reproducă de nenumărate ori. La fel face Laurent (obs. 140) cînd descoperă posibilitatea de a „lăsa din mînă" obiectele.

Or, asemenea conduite pregătesc, evident, „reacţiile cir­culare terţiare" (cum ar fi a arunca şi a readuce, a face să alunece, să se rostogolească, a împroşca etc.) care se vor dezvolta în decursul stadiului al cincilea şi care vor constitui primele experimentări reale de care copilul este capabil: într-adevăr, „reacţia circulară terţiară" este o „ex­perienţă pentru a vedea", care nu mai constă în simpla re­producere a unui rezultat interesant, ci în a-1 face să va­rieze chiar în cursul repetării- La acest nivel de dezvoltare, obiectul devine deci definitiv independent de acţiune; el

271

este sursa unor activităţi întru totul autonome, pe care co­pilul le studiază din afară, fiind orientat de-acum încolo spre noutatea ca atare.

Dar dacă acţiunile de a „balansa" şi de a „lăsa din mînă" : pe care le-am văzut apărînd în cursul „explorărilor" din; acest stadiu anunţă asemenea „experienţe pentru a vedea", ' nu le putem încă identifica pe de-a-ntregul cu acestea, într-adevăr, copilul nu numai că se limitează în continuare să „reproducă" ceea ce observă, fără să facă inovaţii, ci, aşa cum vom constata mai ales în volumul al doilea, „obiectul" caracteristic acestui al patrulea stadiu rămîne parţial de­pendent de acţiune.

Se constată, în sfîrşit, de ce clasăm asemenea fapte în acelaşi stadiu în care este şi „aplicarea de mijloace cunos­cute la situaţii noi". Ca şi conduitele inteligente studiate mai sus (obs. 120—130), acestea constau, în esenţa lor, în adap­tarea schemelor anterioare la împrejurările actuale. Este adevărat că, într-un sens, asemenea aplicaţii prelungesc pur şi simplu reacţiile circulare secundare, dar spre deosebire de „procedeele pentru a face să dureze un spectacol inte­resant", actualele conduite au nu numai funcţia de a „face să dureze" rezultatul dat, ci şi de a se adapta la noutate.

în plus, aceste fapte reamintesc înţelegerea indiciilor, despre care s-a vorbit mai sus: în cursul încercărilor de asi­milare a obiectelor noi, intervin, într-adevăr, numeroase semnale şi indicii care călăuzesc copilul în alegerea sche­melor pe care le aplică. Ca şi în obs. 139, faptul că obiectul este mobil sau imobil, suspendat sau prezentat direct, orien­tează căutarea. în legătură cu aceasta, putem observa din nou că pe măsură ce copilul are mai puţine scheme la dis­poziţia sa, pe atît de mică este utilitatea indiciului, deoarece asimilarea este imediată şi globală, în timp ce odată cu în­mulţirea schemelor, sistemul de indicii se complică şi devine necesar acţiunii.

Dar diferenţa dintre faptele actuale şi cele anterioare constă în aceea că orientarea efortului asimilator este alta: are loc efortul de comprehensiune şi nu de invenţie, nici chiar de previziune. în cazul observaţiilor 120—130, într-ade­văr, copilul are de la începutul actului intenţia de a aplica obiectului o schemă dată, şi problema constă în a şti ce scheme intermediare sînt adecvate spre a servi drept

272

mijloace în acest scop; are loc, aşadar, un efort de inven­ţie, iar comprehensiunea nu intervine decît pentru a favo­riza invenţia. în cazul de faţă, dimpotrivă, problema constă in a şti ce scheme se potrivesc obiectului: are loc deci un efort de comprehensiune şi, în măsura în care intervine in­venţia sub forma căutării de scheme, aceasta se face numai pentru a favoriza înţelegerea. Cît despre recunoaşterea in­diciilor de care am vorbit în legătură cu observaţiile 132— 135, ea constituie o conduită intermediară în această pri­vinţă: ea reprezintă înţelegere, deoarece este o asimilare imediată a unui dat la o schemă, dar această înţelegere este orientată spre previziune, adică spre utilizarea aceleiaşi scheme în vederea asimilării evenimentelor care vor urma, şi în acest sens ea este invenţie.

în general vorbind, conduitele proprii acestui al patrulea ladiu prezintă deci o unitate reală. Coordonarea schemelor

intre ele şi adaptarea la obiect, acestea sînt caracterele lui constante, iar aceste două caractere se dovedesc a fi com­plementare. „Aplicarea mijloacelor cunoscute la situaţii noi" se defineşte prin coordonarea a două grupuri de scheme, dintre care unele servesc drept scopuri, iar celelalte drept mijloace. De aici o ajustare mai riguroasă a acestora din urmă la împrejurările care motivează această unitate. „In­diciile" caracteristice acestui stadiu permit o previziune care incepe să se detaşeze de acţiunea proprie: găsim deci aici in egală măsură şi în acelaşi timp aplicarea schemelor cu­noscute la situaţii noi şi un progres în adaptarea la datele percepţiei. La fel stau lucrurile cu „explorările" despre care am vorbit. Fără îndoială, ultima dintre aceste conduite nu presupune în mod necesar coordonări între scheme dis­tincte: ea nu implică decît aplicarea de scheme la obiecte noi. Dar, la fel ca şi cele dintîi, ea comportă o acomodare reală a schemei la obiect şi nu numai o aplicare globală ca în stadiul al treilea.

1 p — Naşterea inteligenţei la copil

CAPITOLUL V

S T A D I U L A L C I N C I L E A :

„REACŢIA CIRCULARĂ TERŢIARĂ" ŞI „DESCOPERIREA DE MIJLOACE NOI

PRIN EXPERIMENTARE ACTIVĂ"

în cursul celui de-al treilea dintre stadiile pe care le-am diferenţiat, copilul a construit, manipulînd lucrurile, o seric de scheme simple, datorate „reacţiei circulare secundare", cum ar fi schema „zgîlţîirii", a „frecării" etc. Aceste scheme, deşi nu se coordonează încă între ele, comportă totuşi fie­care în parte o organizare a mişcărilor şi a percepţiilor şi, prin urmare, un început de punere în relaţii a obiectelor între ele. Dar această organizare, rămînînd interioară fiecărei scheme, nu implică o distincţie netă între „mijloace" şi „scopuri", iar pentru aceleaşi motive, stabilirea de legături rămîne întru totul practică şi nu conduce în nici un caz la elaborarea de „obiecte" propriu-zise.

în cursul stadiului al patrulea, care precede nemijlocit pe cei de care ne ocupăm acum, schemele secundare se coordonează între ele şi dau naştere astfel la acţiuni com­plexe pe care le-am denumit „aplicări ale mijloacelor cu­noscute la împrejurări noi". Această coordonare a scheme­lor, care diferenţiază net „mijloacele" şi „scopurile", carac-terizînd astfel primele acte de inteligenţă propriu-zisă, asi­gură o nouă punere în relaţii a obiectelor între ele şi mar­chează deci începutul constituirii de „obiecte" reale. Două împrejurări limitează însă eficienţa acestui comportament şi definesc totodată deosebirea dintre el şi comportamentele caracteristice stadiului al cincilea. în primul rînd, pentru a

274

se adapta la împrejurările noi în care se găseşte acum, adică pentru a îndepărta obstacolul sau a descoperi intermediarul dorit, copilul din stadiul al patrulea se limitează să coor­doneze între ele scheme de-acum cunoscute, chiar dacă le diferenţiază prin acomodare progresivă, ajustîndu-le astfel intre ele. în al doilea rînd, şi datorită chiar acestui fapt, re­laţiile pe care copilul le stabileşte între lucruri depind încă de scheme formate, nouă fiind doar coordonarea lor: de aceea, ele nu duc la elaborarea de obiecte cu totul indepen­dente de acţiune, nici de „grupuri" spaţiale pe de-a-ntregul „obiective" etc. Vom examina aceasta, între altele, în vo­lumul al doilea, atunci cînd vom studia noţiunile de obiect, spaţiu sau cauzalitate şi timp, caracteristice stadiului al patrulea. Pe scurt, stadiul al patrulea, definit ca început al coordonării schemelor, apare mai mult ca o fază de iniţiere sau de gestaţie decît ca o perioadă de realizare sau de Împlinire.

Dimpotrivă, stadiul al cincilea, al cărui studiu îl începem acum, este, înainte dft toate, stadiul elaborării „obiectului". Intr-adevăr, el se caracterizează prin constituirea de scheme noi, datorate nu simplei reproduceri a unor rezultate întîm-plătoare, ci unui fel de experimentare sau de căutare a nou­tăţii, ca atare. Pe de altă parte şi în legătură cu această tendinţă, stadiul al cincilea se recunoaşte după apariţia unui tip superior de coordonare a schemelor: coordonare dirijată de căutarea de „mijloace" noi.

Or, aceste două conduite le continuă pe cele din stadiile precedente. în ceea ce priveşte „reacţia circulară terţiară", • •a derivă direct, aşa cum vom vedea, din reacţiile secun­dare şi din „explorările" la care acestea din urmă dau loc in final. Singura deosebire constă în faptul că în cazul reac­ţiilor „terţiare", efectul nou, obţinut întîmplător, nu este numai reprodus, ci modificat în scopul de a i se studia na­tura. Cit despre „descoperirile de mijloace noi prin experi­mentare activă", ele încununează pur şi simplu coordonarea schemelor folosite în stadiul al patrulea, dar ajustarea re-i iprocă a schemelor, pe care am descris-o în capitolul pre­cedent, devine acomodare pentru acomodare, respectiv cău­tare de procedee noi.

Dar dacă comportamentele din stadiul al cincilea le con­tinuă pe cele din stadiul al patrulea, reprezentînd astfel

1 8 * 275

concluzia lor naturală, ele marchează totuşi un progres de­cisiv faţă de ele şi începutul unei faze cu adevărat caracte­ristice, într-adevăr, pentru prima dată copilul se adaptează efectiv la situaţii necunoscute, nu numai folosind schemele dobîndite anterior, dar căutînd şi găsind noi mijloace. De aci o serie de consecinţe privind, pe de o parte, funcţiona-.ea inteligenţei, iar pe de altă parte, categoriile esenţiale ale gîndirii concrete.

Din primul punct de vedere, coordonarea schemelor fiind însoţită de-acum încolo de acomodare intenţională şi dife­renţiată la împrejurări noi, putem spune că mecanismul in­teligenţei empirice este definitiv constituit: de aci încolo, copilul este capabil să rezolve probleme noi, chiar dacă nici o schemă dobîndită nu poate fi direct folosită în acest scop, iar dacă soluţia acestor probleme nu se găseşte încă prin de­ducţie sau reprezentare, ea este în principiu asigurată în toate cazurile, datorită jocului combinat al căutării experi­mentale şi al coordonării schemelor.

Cît despre „categoriile reale" ale gîndirii, o asemenea acomodare de lucruri, legată de coordonarea schemelor do­bîndită în stadiul precedent, are drept efect separarea de­finitivă a „obiectului" de activitatea proprie a subiectului, inserînd totodată obiectul în grupuri spaţiale coerente, cît şi în serii cauzale şi temporale independente de eu.

§ 1. REACŢIA CIRCULARĂ TERŢIARĂ. — Caracteris­tica conduitelor pe care le vom descrie acum constă în fap­tul că ele constituie pentru prima dată un efort în scopul sesizării noutăţilor ca atare.

Fără îndoială, chiar de la primii paşi ai vieţii mintale, se poate spune că mediul exterior impune reacţiilor subiectu­lui o extindere permanentă şi că experienţa nouă sfărîmă neîncetat cadrul vechi. De aceea, mai devreme sau mai tîr-ziu, schemelor reflexe li se suprapun deprinderile dobîn­dite, iar acestora li se suprapun schemele de inteligenţă. Desigur, se poate spune totodată că subiectul acceptă cu plăcere această necesitate, deoarece „reacţia circulară", la toate nivelurile ei, constă tocmai într-un efort de a conserva noutăţile şi de a le fixa prin asimilare reproducătoare. în al treilea rînd, într-un anumit sens se poate susţine că nou­tatea se naşte din asimilarea însăşi, deoarece schemele ete-

276

rogene, ce-i drept, dar puţin numeroase, carfj sînt date la în­ceput, tind să se asimileze reciproc şi conduc astfel la nume­roase combinaţii ale coordonărilor, fie intersenzoriale, fie inteligente.

Considerate însă sub un alt unghi, aceleaşi fapte denotă, de asemenea, rezistenţa vieţii mintale la noutate şi victoria momentană a conservării asupra acomodării. Astfel, o tră­sătură caracteristică asimilării este nesocotirea a ceea ce este nou în lucruri şi evenimente, în scopul reducerii lor la starea de hrană pentru schemele vechi. Cît despre reacţia circulară, dacă ea tinde să reproducă rezultatul nou obser­vat întîmplător, trebuie să remarcăm totuşi că ea nu 1-a căutat în nici un caz şi că el i s-a impus de la sine, apărînd din întâmplare şi în legătură cu gesturi cunoscute. Lucrurile se petrec astfel încît reacţia circulară rămîne la început o simplă asimilare reproducătoare şi, dacă este aplicată la un dat nou, aceasta se datorează faptului că datul respectiv a lorţat, ca să zicem aşa, poziţiile, introdueîndu-se pe furiş în interiorul unei scheme gata elaborate. într-adevăr, să amin­tim încă o dată că rezultatele exterioare noi care caracteri­zează reacţia circulară secundară apar ca provenind din-tr-o diferenţiere a schemelor primare sub presiunea mediului exterior şi că însăşi reacţia circulară primară se dezvoltă, prin diferenţiere, pornind de la scheme reflexe.

Cu totul altfel se prezintă reacţia circulară terţiară: deşi se naşte tot pe calea diferenţierii, pornind de la schemele circulare secundare, această diferenţiere nu mai este impusă de mediu, ci, ca să spunem aşa, acceptată şi chiar dorită în sine. într-adevăr, nereuşind să asimileze unele obiecte sau unele situaţii la schemele examinate pînă acum, copilul pre­zintă o conduită neprevăzută; el caută printr-un fel de ex­perimentare ce are nou obiectul sau evenimentul. Cu alte cuvinte, el nu numai că acceptă, dar şi provoacă rezultatele noi, în loc să se mulţumească să le reproducă pur şi simplu odată ce ele s-au manifestat întîmplător. Copilul descoperă astfel ceea ce a putut fi denumit în practica ştiinţei „ex­perienţă pentru a vedea". Bineînţeles însă, noul rezultat, deşi căutat pentru el însuşi, cere să fie reprodus, şi experienţa iniţială este îndată însoţită de o reacţie circulară. Dar şi aici există o deosebire care opune aceste reacţii „terţiare" celor „secundare": cînd copilul repetă mişcările care l-au

277

condus la un rezultat interesant, el nu le reproduce întoc­mai, ci le gradează şi le variază în aşa fel ca să descopere fluctuaţiile rezultatului însuşi. Aşadar, „experienţa pentru a vedea" are de la bun început tendinţa de a se dezvolta pentru a cuceri mediul exterior.

Tocmai aceste reacţii circulare terţiare îl vor conduce pe copil la acte noi şi complete de inteligenţă pe care le vom denumi „descoperire de mijloace noi prin experimentare activă". Actele de inteligenţă studiate pînă acum au constat, într-adevăr, într-o simplă aplicare a mijloacelor cunoscute (scheme dobîndite) la situaţii noi. Ce se va întîmpla însă în cazurile în care mijloacele cunoscute se dovedesc a fi in­suficiente, respectiv cînd intermediarii dintre subiect şi obiect nu sînt asimilabili schemelor obişnuite? Se va pro­duce ceva întru totul analog cu ceea ce am anunţat în le­gătură cu reacţia circulară terţiară: subiectul va căuta pe loc noi mijloace şi le va descoperi tocmai prin reacţie ter­ţiară. Nu se poate spune că el va aplica schemele terţiare la aceste situaţii, deoarece prin definiţie, reacţia circulară terţiară este suplinitoare şi nu există decît în cursul elabo­rării schemelor noi, dar el va aplica metoda reacţiei circu­lare terţiare.

Inventarea de mijloace noi prin experimentare activă re­prezintă deci faţă de reacţiile terţiare ceea ce „aplicarea de; mijloace cunoscute la situaţii noi" o constituiei faţă de reac­ţiile secundare: o combinare sau coordonare de scheme în raport cu schemele simple. Mai exact, ne aflăm aici în pre­zenţa unei distincţii analoage aceleia care se poate face pe planul inteligenţei reflexive sau verbale între raţionament şi judecată, raţionamentul fiind o combinare de judecăţi, dintre care unele servesc drept mijloace, iar altele drept scopuri. într-adevăr, o judecată nu este altceva din pune* de vedere funcţional, care este comun inteligenţei refle­xive şi inteligenţei senzorio-motorii, decît asimilarea unu dat la o schemă. Din această perspectivă, reacţiile circulare simple, fie că sînt primare, secundare sau terţiare, sînt ju decăţi. Pe de altă parte, aplicarea mijloacelor cunoscute î situaţii noi sau inventarea de mijloace noi constituie — di acelaşi punct de vedere funcţional — raţionamente propriu zise, deoarece, aşa cum am mai demonstrat, schema folosit ca mijloc (indiferent dacă este cunoscută sau descoperită p

278

loc) este subsumată schemei care caracteriaează scopul fi­nal în acelaşi fel în care judecăţile sînt puse în situaţie de implicare reciprocă în vederea concluziei. Cît despre înţe­legerea indiciilor, ea constituie un termen intermediar între judecată şi raţionament: ea este judecată în măsura în care este asimilare imediată a indiciului şi raţionament în mă­sura în care această asimilare este încărcată de previziuni, respectiv de o deducţie virtuală. Dar această stare interme­diară îşi găseşte şi ea un echivalent în gîndirea verbală: majoritatea judecăţilor sînt raţionamente implicite.

Acestea fiind spuse, să încercăm să analizăm reacţiile circulare terţiare care constituie d^ci ceea ce s-ar putea de­numi punctul de plecare funcţional şi senzorio-motor al ju­decăţilor experimentale.

Obs. 141. — Un pr im e x e m p l u ne va a juta să î n ţ e l e g e m t r e c e r e a de l a r e a c ţ i i l e s e c u n d a r e l a r e a c ţ i i l e „ t e r ţ i a r e " ; e v o r b a d e a c e a c o n d u i t ă b i n e c u n o s c u t ă , c u a jutorul c ă r e i a c o p i l u l e x p l o r e a z ă s p a ţ i u l d e p ă r t a t ş i î ş i c o n s t r u i e ş t e o r e p r e z e n t a r e a mişcăr i i , c o n d u i t a de a l ă s a d in m î n ă s a u de a a r u n c a o b i e c t e l e , p e n t r u a î n c e r c a a p o i să le r e a d u c ă .

Ne a m i n t i m ( o b s . 140) c u m a d e s c o p e r i t Laurent, la 0 ; 10(2), în cursul „ e x p l o r ă r i i " unu i tub de s ă p u n de ras, p o s i b i l i t a t e a de a da dru­mul d in m î n ă a c e s t u i o b i e c t ş i de a-1 l ă s a să c a d ă . Or, c e e a ce 1-a i n t e ­resat la î n c e p u t nu a fos t f e n o m e n u l o b i e c t i v a l căder i i , r e s p e c t i v tra­iec tor ia o b i e c t u l u i , c i a c t u l î n s i n e d e a-1 l ă s a d i n m î n ă . D e a c e e a , e l s-a l imi tat l a î n c e p u t s ă r e p r o d u c ă pur ş i s i m p l u r e z u l t a t u l o b s e r v a t î n -t împlâtor, c e e a c e c o n s t i t u i e t o t o r e a c ţ i e „ s e c u n d a r ă " , c e - i drept, „ d e ­rivată", dar d e s t r u c t u r ă t i p i c ă .

D i m p o t r i v ă , a c e a s t ă r e a c ţ i e se modi f ică, d e v e n i n d „ ter ţ iară" la 0,-10(10). Într-adevăr, în a c e a s t ă zi, Laurent f rămîntă o b u c ă ţ i c ă de m i e z de p î i n e ( fără i n t e r e s alimentar,- nu a m î n c a t î n c ă n i c i o d a t ă p î i n e ş i nu-i v i n e în g î n d i d e e a de a o g u s t a ) ş i o l a s ă să- i s c a p e m e r e m d i n mînă. M e r g e p î n ă l a a d e s p r i n d e d in e a făr îme p e c a r e l e l a s ă s ă c a d ă u n e l e după a l t e l e . Or, s p r e d e o s e b i r e d e c e e a c e a v u s e s e l o c î n z i l e l e p r e c e ­dente, de d a t a a c e a s t a e l nu a c o r d ă n ic i o a t e n ţ i e a c t u l u i î n s u ş i de a lăsa d in mînă, î n s c h i m b u r m ă r e ş t e d in ochi , c u m u l t i n t e r e s , m o b i l u l însuşi: î l p r i v e ş t e î n d e l u n g , în s p e c i a l d u p ă ce a căzut, ş i c înd p o a t e , î l reia.

La 0,- 10(11), Laurent s t ă c u l c a t pe s p a t e ş i t o t u ş i re ia e x p e r i e n ţ e l e din z i u a p r e c e d e n t ă . El a p u c ă s u c c e s i v o l e b ă d ă de c e l u l o i d , o c u t i e «•te, î n t i n d e braţul ş i l e l a s ă să cadă. Or, e l v a r i a z ă n e t p o z i ţ i i l e de c ă -

279

d e r e : r i d i c ă u n e o r i braţu l v e r t i c a l , a l t e o r i î l ţ i n e o b l i c î n a i n t e s a u îna­poi, I n raport c u o c h i i să i e t c . Cînd o b i e c t u l c a d e într-o p o z i ţ i e n o u ă ( d e p i ldă p e pernă) , e l r e î n c e p e d e d o u ă s a u d e trei ori, lăs îndu-1 s â c a d ă în a c e l a ş i loc, ca p e n t r u a s t u d i a r e l a ţ i a s p a ţ i a l ă ; a p o i m o d i f i c ă s i tuaţ ia . L a u n m o m e n t dat, l e b ă d a c a d e a p r o a p e d e g u r a lui. Laurent nu o s u g e î n s ă ( c u t o a t e că de o b i c e i o f o l o s e ş t e în a c e s t s c o p ) , c i re­f a c e t r a s e u l de trei ori, sch i ţ înd d o a r g e s t u l de a d e s c h i d e gura .

La 0; 10(12), de a s e m e n e a , Laurent l a s ă d in m î n ă o s e r i e de o b i e c t e var i ind c o n d i ţ i i l e s p r e a s t u d i a c ă d e r e a lor. E l e s t e a ş e z a t într-un c o $ d e formă o v a l ă ş i l a s ă s ă c a d ă o b i e c t u l d i n c o l o d e m a r g i n e a c o ş u l u i , c înd l a dreapta, c înd l a s t înga, î n d i fer i te poz i ţ i i . D e f i e c a r e d a t ă î n c e a r c ă să-1 a p u c e din n o u , a p l e c î n d u - s e ş i c o n t o r s i o n î n d u - s e , ch iar ş i a t u n c i c î n d o b i e c t u l c a d e l a 4 0 — 5 0 c m d e p a r t e d e e l . î n c e a r c ă s ă r e g ă s e a s c ă o b i e c t u l mai a l e s c înd a c e s t a s e r o s t o g o l e ş t e s u b c o ş ş i d e v i n e d e c i in­viz ib i l .

Obs. 142. — La 0; 10(29), Laurent e x a m i n e a z ă un lanţ de c e a s atîr-nat de arătătoru l m e u . î l a t i n g e la î n c e p u t f o a r t e de l i ca t , fără să-1 apu­c e , ,,explorîndu-l" doar. In fe lu l a c e s t a d e c l a n ş e a z ă o u ş o a r ă b a l a n s a r e , pe c a r e de la î n c e p u t o f a c e să c o n t i n u e , a jung înd as t fe l la o „ r e a c ţ i e s e c u n d a r ă der i vată" , d e s c r i s ă î n o b s . 138 ( s c h e m a ba lansăr i i ) . î n l o c s ă se l i m i t e z e î n s ă la atît, e l a p u c ă lanţu l cu mîna d r e a p t ă ş i î l b a l a n s e a z ă c u m î n a s t i n g ă , î n c e r c î n d c î t e v a n o i c o m b i n a ţ i i (a ic i î n c e p e „ r e a c ţ i a ter­ţ iară") : e l l a s ă l a n ţ u l s ă a l u n e c e m a i a l e s de-a l u n g u l d o s u l u i mî ini i s a l e s t îng i s p r e a-1 v e d e a c ă z î n d a t u n c i c î n d a j u n g e l a capăt . Ţ i n e apo i u n c a p ă t a l l anţu lu i ( fo los ind arătătoru l ş i p o l i c a r u l d e l a m î n a d r e a p t ă ) pentru a-1 f a c e s ă a l u n e c e î n c e t în tre d e g e t e l e mîini i s t îng i ( l a n ţ u l e s t a c u m o r i z o n t a l ş i n u o b l i c c a m a i î n a i n t e ) : s t u d i a z ă c u gri jă m o m e n t u l c înd l a n ţ u l c a d e as t fe l d e p e mîna s a s t î n g ă ş i r e î n c e p e d e v r e o z e c e ori. D u p ă a c e a s t a , c o n t i n u î n d s ă ţ ină c u m î n a d r e a p t ă u n c a p ă t a l l a n tului, î l zg î l ţ î i e v i o l e n t , c e e a ce î l f a c e să d e s c r i e o s e r i e de t r a i e c t o r i i v a r i a t e î n aer. î n c e t i n e ş t e a p o i a c e s t e m i ş c ă r i p e n t r u a v e d e a c u m şer p u i e ş t e l a n ţ u l pe p l ă p u m i o a r a sa c î n d e l î l t r a g e pur ş i s i m p l u . In sfîr şit, î l l a s ă d in m î n ă de la d i fer i te înă l ţ imi, r e g ă s i n d a s t f e l s c h e m a d o -bîndită î n cursu l o b s e r v a ţ i e i p r e c e d e n t e .

I n c e p î n d d in l u n a a d o u ă s p r e z e c e a , Laurent m u l t i p l i c ă a c e s t g e n d e x p e r i e n ţ e c u tot c e e a c e - i c a d e î n mînă: c a r n e t u l m e u , n i ş t e „p lotur i" pang l ic i e t c . E l s e a m u z ă l ă s î n d u - l e s ă a l u n e c e s a u s ă cadă, aruncîn; du-le d i n d i fer i te poz i ţ i i ş i de la d i fer i te înă l ţ imi, p e n t r u a le studf t ra iector ia . As t fe l , la 0; 11(20), el d u c e un „ p l o t " la o î n ă l ţ i m e de 3 c d e a s u p r a so lu lu i , a p o i l a c i rca 2 0 c m e t c , observ îndu- i d e f i e c a r e dat c ă d e r e a c u m u l t ă a t e n ţ i e .

280

Obs. 143. — Iată un a l t e x e m p l u de „ e x p e r i m e n t p e n t r u a v e d e a *

, i refer i tor la s u n e t , c o n s e m n a t la Laurent.

La 1; 1(24), Laurent se g ă s e ş t e p e n t r u pr ima d a t ă în fa ţa u n e i m o ­

liile, d e s p r e c a r e v o m m a i vorb i c î n d n e v o m o c u p a d e „ d e s c o p e r i r e a

d e m i j l o a c e n o i p e n t r u e x p e r i m e n t a r e a a c t i v ă " : o m a s ă eta jată, a l e c ă -

ici tăbl i i au o formă c i rcu lară ş i se î n v î r t e s c în jurul u n e i a x e u n i c e .

1 c u r e n t p u n e mîna pe u n a d in tăb l i i ş i o t r a g e s p r e e l . T ă b l i a se p u n e

i n m i ş c a r e , dar s e r o t e ş t e î n l o c s ă s e d e p l a s e z e î n l i n i e dreaptă, a ş a

' um se a ş t e p t a c o p i l u l . A t u n c i , Laurent o scutură, o l o v e ş t e , a p o i t r e c e

i.i o r e a c ţ i e v ă d i t „ e x p e r i m e n t a l ă " s p r e a-i s t u d i a s u n e t u ^ o l o v e ş t e

.l<> mai m u l t e ori în şir, c î n d m a i încet , c î n d m a i tare, l o v i n d în tre t i m p

i.iblia propr ie i s a l e m e s e . Fără î n d o i a l ă c ă e l c o m p a r ă s u n e t e l e î n t r e e l e .

L o v e ş t e apo i s p e t e a z a s c a u n u l u i ş i d in n o u m a r e a t ă b l i e c i rcu lară . E s t e

\ orba a ic i de m a i m u l t d e c î t de a „ e x p l o r a " , d e o a r e c e a r e l o c c o m p a -

i i r e a m a i m u l t o r o b i e c t e în tre e l e ş i s e r i e r e a e f e c t e l o r p r o d u s e .

Ulter ior, e l î n c e a r c ă d i n n o u să a t r a g ă t ă b l i a s p r e e l ş i o f a c e in­

i i mplător s ă s e r o t e a s c ă . V o m d e s c r i e c o n t i n u a r e a a c e s t u i c o m p o r t a m e n t

n i obs . 148 bis, d e o a r e c e e l d e v i n e în cur înd m a i c o m p l i c a t .

Obs. 144. — De la 0; 11(0), mi s-a părut că şi J a c q u e l i n e l a s ă să-i

••cape i n t e n ţ i o n a t o b i e c t e l e pe c a r e le ţ i n e în mîini, p e n t r u a le r e l u a

i|)oi s a u p e n t r u a se l im i ta să l e p r i v e a s c ă . La î n c e p u t e s t e î n s ă g r e u

a d e o s e b e s c î n t î m p l a r e a de i n t e n ţ i e . In s c h i m b , la 0; 11(19), l u c r u r i l e

înt cît s e p o a t e d e c lare ; î n t i m p c e i a m a s a , f i ind a ş e z a t ă , a p r o p i e

u c e t i ş o r u n s c ă u n e l d e m a r g i n e a m e s e i s a l e , p i n ă î n m o m e n t u l î n c a r e

1 l a s ă să c a d ă . Il u r m ă r e ş t e cu pr iv i rea . D u p ă o oră, i se dă o c a r t e

poşta lă ; J a c q u e l i n e o l a s ă să c a d ă de m a i m u l t e ori ş i o c a u t ă cu pri­

virea. De a s e m e n e a , la 0 ; 11(28), ea î m p i n g e s i s t e m a t i c un zar p î n ă la

m i r g i n e a c u t i e i p e c a r e s e af lă şi-1 p r i v e ş t e c u m c a d e . T r e b u i e s ă fim

insă prudenţ i î n i n t e r p r e t a r e a u n o r a s e m e n e a c o n d u i t e , a v î n d î n v e d e r e

Liptul c ă c o p i l u l n u ş i-a dat î n c ă s e a m a d e rolu l g r a v i t a ţ i e i . C u a l t e

. uv inte, c înd l a s ă d i n mînă un ob iect , e l nu ş t i e ce se va întîmpla,- iar

. ind v r e a să-1 a r u n c e jos, se c r e d e o b l i g a t să-1 î m p i n g ă de s u s în jos, în

l o c să-1 l a s e pur ş i s i m p l u d in mînă. Ast fe l , la 1 ; 0(26), J a c q u e l i n e î ş i

î m p i n g e bi la de c e r a m i c ă în jos , în l o c să o l a s e să c a d ă . In a c e e a ş i

•o, e a î n c e a r c ă s ă s e d e b a r a s e z e d e o pern i ţă care-i a s c u n d e u n o b i e c t .

1 i p e ş t e p e r n i ţ a de p e r e t e l e c a n a p e l e i , ca ş i c u m p e r n i ţ a ar p u t e a ra­

d i n e î n a c e a s t ă poz i ţ i e , ş i r e î n c e p e d e n e n u m ă r a t e ori, n u pr in r e a c ţ i e

281

c i rcu lară, c i p e n t r u c ă v r e a s ă s c a p e d e a c e s t o b i e c t c a r e o s t î n j e n e ş t e 1 . , T o t astfe l , l a 1 ; 1(28), J a c q u e l i n e mă p r i v e ş t e în t i m p ce d a u drumul din m î n ă u n u i i n e l d e ş e r v e t d e l a o î n ă l ţ i m e d e 1 5 c m d e a s u p r a m e s e i , c e e a c e r e p e t d e mai m u l t e ori î n şir. A t u n c i e a î l a p u c ă ş i î l p u n e î n m o d s i m p l u p e m a s ă ; m a n i f e s t ă î n s ă d u p ă a c e e a o d e c e p ţ i e v i z ib i lă , c o n s t a -tînd c ă n u s e mai p e t r e c e n i m i c a l t c e v a . R e î n c e p e a s t f e l d e c i n c i s a u ş a s e ori, apoi, d u p ă c e r e p e t e x p e r i e n ţ a , e a a d u c e s i s t e m a t i c o b i e c t u l î n a c e e a ş i p o z i ţ i e , î n c a r e î l ţ i n e a m e u ( l a 1 5 c m d e a s u p r a m e s e i ) , dar î n l o c să-i d e a drumul d in mînă, î l p u n e d e s u s p e m a s ă !

Cît d e s p r e s c h e m a de a azv îr l i l a p ă m î n t ş i de a r i d i c a o b i e c t e l e de jos, ea s-a păstrat foarte m u l t ă v r e m e , d i f e renţ i indu-se treptat . La 1; 3(21) ş i l a 1 ; 3(27), o b s e r v că J a c q u e l i n e î n c e p e să l a s e să-i c a d ă obi­e c t e l e î n l o c s ă l e a r u n c e . E a î ş i r id ică î n d e o s e b i braţu l ş i î ş i d u c e mîna înapoi , r e u ş i n d ast fe l s ă d e a drumul d in mînă o b i e c t e l o r pr in s p a t e . La 1 ; 4(1), a r u n c ă de m a i m u l t e or i un o b i e c t s u b m a s a de l u c r u a m a ­mei sa le , u n d e c u g r e u î l g ă s e ş t e . A c e e a ş i r e a c ţ i e s u b faţa m e s e i u n d e î ş i i a de junu l . în sfirşit, se p r o d u c e o a c o m o d a r e t r e p t a t ă ch iar în m o ­dul r id icări i de j o s a o b i e c t u l u i : la 1; 5(7) J a c q u e l i n e r id ică o b i e c t e l e fără s ă s e a ş e z e ş i s e r id ică fără s ă s e spr i j ine.

Obs. 145. — La 0; 11(20), a d i c ă a d o u a zi d u p ă e x p e r i e n ţ a cu s c ă u ­n e l u l ( v e z i o b s e r v a ţ i a p r e c e d e n t ă ) , J a c q u e l i n e f a c e s ă a l u n e c e d e n e n u ­m ă r a t e ori o s e r i e d e o b i e c t e de-a l u n g u l c u v e r t u r i i s a l e î n p a n t ă ; a s i s ­t ă m la o e x p e r i e n ţ ă ş i nu la o s i m p l ă repetare , d e o a r e c e ea v a r i a z ă obi­e c t e l e ş i p o z i ţ i i l e lor. La 1 ; 0(2), ea f a c e să se r o s t o g o l e a s c ă un cre ion p e m a s ă , dîndu-i d r u m u l e x a c t d e a s u p r a t ă b l i e i s a u împingîndu-1. A d o u a zi, a c e l a ş i j o c cu o m i n g e .

De a s e m e n e a , la 1 ; 0(3), J a c q u e l i n e î ş i i a c ă ţ e l u ş u l de p l u ş şi-1 p u n e

pe c a n a p e a , a ş t e p t î n d u - s e v ă d i t la o m i ş c a r e . Intrucî t c ă ţ e l u l r ă m î n e

n e m i ş c a t , e a î l p u n e din nou, dar într-un a l t l o c . D u p ă c î t e v a î n c e r c ă r i

z a d a r n i c e , î l î m p i n g e u ş o r î n d a t ă ce-1 p u n e p e c a n a p e a s a u l a c î ţ i v a mi­

l imetr i d e a s u p r a ei, ca ş i c u m în fe lu l a c e s t a e l s-ar r o s t o g o l i m a i b ine .

I n c e l e d i n u r m ă î l a p u c ă şi-1 p u n e p e o p e r n ă î n c l i n a t ă ş i d e data

a c e a s t a c ă ţ e l u l s e r o s t o g o l e ş t e . E a r e î n c e p e i m e d i a t j o c u l . E s t e d e c i e v i ­

d e n t o e x p e r i m e n t a r e . N u a r trebui î n s ă s ă v e d e m î n a c e a s t ă d in urmă

1 D-r a A . S z e m i n s k a mi-a s e m n a l a t î n l e g ă t u r ă c u a c e s t subi­e c t o o b s e r v a ţ i e pe c a r e a fâcut-o a s u p r a u n u i b ă i e ţ e l de un an ş i ju­m ă t a t e . C o p i l u l î n c e r c a s ă t ragă s p r e e l u n o b i e c t v o l u m i n o s pr intre ba­r e l e unui ţarc. C u m n u r e u ş e a , s e h o t ă r ă ş t e să-1 t r e a c ă p e deasupra,-p e n t r u a c e a s t a e l r id ică o b i e c t u l p înă l a p o z i ţ i a î n c a r e braţu l s ă u e s t e reţ inut de bara or i zonta lă , apo i î i dă drumul d in mîini, p e n t r u a î n c e r c a să-1 re ia de c e a l a l t ă parte !

282

i u r e r c a r e o p r e v i z i u n e s igură : am v ă z u t (obs . 144) că ş i la 1,- 0(26) J a c ­

q u e l i n e n u ş t i e î n c ă s ă p r e v a d ă e f e c t e l e g r a v i t a ţ i e i .

A c e l e a ş i r e a c ţ i i l a 1 ; 1(18), c u u n i e p u r a ş .

T o t astfe l , l a 1 ; 1(19), J a c q u e l i n e p u n e m i n g e a s a r o ş i e p e p o d e a ş i

•.o a ş t e a p t ă s - o v a d ă r o s t o g o l i n d u - s e . Ea f a c e î n c e r c a r e a de c i n c i sau^f

vase ori, m a n i f e s t î n d u n v i u i n t e r e s l a c e a m a i s l a b ă m i ş c a r e a o b i e c ­

tului. P u n e a p o i m i n g e a î m p i n g î n d - o cu o s l a b ă m i ş c a r e a d e g e t e l o r .

M i n g e a s e r o s t o g o l e ş t e m a i b ine . E a r e p e t ă e x p e r i e n ţ a , î m p i n g î n d minge-a

din c e î n c e m a i tare .

La 1 ; 3(16), d u p ă ce a l ă s a t un b a s t o n a ş să c a d ă p a r a l e l cu p e r e t e l e

(arcu lu i său, J a c q u e l i n e î l p r i v e ş t e r o s t o g o l i n d u - s e c l ţ i v a c e n t i m e t r i p e

p a r c h e t ( în afara ţarculu i ) . Î n d a t ă c e aprop i i d i n n o u b a s t o n a ş u l , J a c ­

q u e l i n e î l a p u c ă ş i e x p e r i e n ţ a r e î n c e p e : r id ică u ş o r b a s t o n u l , a p o i î l

l a s ă să c a d ă p e n t r u a-1 v e d e a r o s t o g o l i n d u - s e . O f a c e de v r e o z e c e ori.

P u n a p o i u n s c u t e c s u b g a r d u l ţarcu lu i p e n t r u a î m p i e d i c a b a s t o n a ş u l

s ă s e r o s t o g o l e a s c ă . J a c q u e l i n e î l l a s ă s ă cadă, apoi, v â z î n d c ă b a s t o n u l

r ă m î n e mobi l , t r e c e m î n a pr intre grat i i ş i î i d ă u n b o b î r n a c . A c e e a ş i m i ş ­

c a r e de trei s a u patru ori, apoi , în faţa e ş e c u l u i , ea r e n u n ţ ă fără a în­

c e r c a s ă l a n s e z e b a s t o n a ş u l d e l a o î n ă l ţ i m e m a i mare .

A c e l e a ş i î n c e r c ă r i la 1 ; 4(0). In cursu l u n e i a d in tre a c e s t e î n c e r ­

cări, e a l a s ă s ă cadă, d in înt împlare, b a s t o n a ş u l d e l a î n ă l ţ i m e şi-1 v e d e

r o s t o g o l i n d u - s e f rumos p înă l a c a p ă t u l c a m e r e i . J a c q u e l i n e r ă m î n e ui­

m i t ă d e a c e s t rezultat, totuş i , c î n d î i d a u b a s t o n a ş u l , e a î l p u n e s i m p l u ş i

foarte î n c e t p e pămînt, l a 3 — 4 c m d e ţarc. I I p r i v e ş t e c î t e v a c l ipe, a ş t e p ­

t î n d u - s e e v i d e n t c a e l s ă s e r o s t o g o l e a s c ă d e l a s i n e .

O b s . 146. — La 1; 2(8), J a c q u e l i n e are în mî in i un o b i e c t n o u p e n t r u

e a : o c u t i u ţ ă r o t u n d ă ş i p l a t ă pe c a r e o r ă s u c e ş t e în f e l ş i ch ip, o zg î l -

ţî ie, o f r e a c ă de l e a g ă n e t c . l i dă drumul d in m î n ă ş i î n c e a r c ă s-o ri­

d i c e . Nu r e u ş e ş t e d e c î t să o a t i n g ă cu d e g e t u l arătător, fără să o a p u c e .

F a c e t o t u ş i u n efort ş i a p a s ă p e m a r g i n e a c u t i e i . C u t i a s e r id ică p u ţ i n

ş i c a d e l a l o c . J a c q u e l i n e , foarte i n t e r e s a t ă d e a c e s t r e z u l t a t în t împ lă-

tor, s e a p u c ă î n d a t ă să-1 s t u d i e z e . — P î n ă a i c i e s t e v o r b a d e c i d e u n

e fort d e as imi lare , a n a l o g a c e l u i a d in o b s e r v a ţ i i l e 1 3 6 — 1 3 7 , ş i d e d e s c o ­

p e r i r e a î n t î m p l ă t o a r e a u n u i rezu l ta t nou, dar a c e a s t ă d e s c o p e r i r e , în

l o c s ă d e a n a ş t e r e u n e i r e a c ţ i i c i r c u l a r e s imp le , s e t rans formă i m e d i a t

în „ e x p e r i e n ţ ă p e n t r u a v e d e a " .

în t r-adevăr , J a c q u e l i n e p u n e d in n o u c u t i a p e j o s ş i o î m p i n g e cît

m a i d e p a r t e ( d e n o t a t gri ja de a î m p i n g e la d i s t a n ţ ă cut ia, p e n t r u a r e ­

p r o d u c e a c e l e a ş i c o n d i ţ i i c a î n c a z u l p r i m e i încercăr i , c a ş i c u m a c e a s t a

ar f i o c o n d i ţ i e n e c e s a r ă p e n t r u o b ţ i n e r e a rezu l ta tu lu i ) . D u p ă a c e a s t a ,

J a c q u e l i n e p u n e d e g e t u l p e c u t i e ş i a p a s ă . C u m î n s ă n i m e r e ş t e c u d e -

283

g e t u l In c e n t r u l cut ie i , o d e p l a s e a z ă doar ş i o f a c e să a l u n e c e în lo<? s ă s e r id ice. J o c u l a c e s t a o a m u z ă ş i e a î l c o n t i n u ă (reluîndu-1 d u p ă f i e c a r e a ş e z a r e etc . ) t i m p d e c î t e v a m i n u t e . S o h i m b î n d a p o i p u n c t u l de-a p ă s a r e , e a t e r m i n ă pr in a p u n e d in n o u d e g e t u l p e m a r g i n e a cut ie i , c e e a c e d e t e r m i n ă r i d i c a r e a c u t i e i . R e î n c e p e d e m a i m u l t e ori, v a r i i n d cond i ţ i i l e , dar ţ in înd s e a m a d e d e s c o p e r i r e a făcută : a c u m n u a p a s ă d e c î t p e m a r g i n e !

D u p ă c î t e v a m i n u t e , î i d a u J a c q u e l i n e i p o r t ţ i g a r e t u l m e u . E a î l a r u n c ă cît m a i d e p a r t e ş i î m p i n g e c u d e g e t u l î n d i fer i te p u n c t e a l e lui, p e n t r u a-1 v e d e a r id ic îndu-se . A c e a s t ă p r o b l e m ă d e p ă ş e ş t e î n s ă n i v e l u l e i d e î n ţ e l e g e r e ş i e a o b o s e ş t e .

Obs. 147. — In t i m p ce i se f a c e baia, J a c q u e l i n e se d e d ă la n u ­m e r o a s e e x p e r i e n ţ e c u j u c ă r i i l e s a l e d e c e l u l o i d c a r e p l u t e s c l a s u p r a f a ţ a ape i . De e x e m p l u , la 1; 1(20) ş i în z i l e l e u r m ă t o a r e , ea nu n u m a i că lasă-s ă c a d ă d e s u s j u c ă r i i l e p e n t r u a v e d e a apa împroşc înd, s a u l e î m p i n g e c u mîna spre a l e f a c e s ă p l u t e a s c ă , c i l e î m p i n g e î n a p ă p înă l a ju­m ă t a t e p e n t r u a l e v e d e a r id ic îndu-se la suprafaţă.

L a 1 ; 7(20), e a o b s e r v ă p i c ă t u r i l e d e a p ă c a r e c a d d e p e t e r m o m e t r u c înd ea î l ţ i n e în aer şi-1 s c u t u r ă . încearcă; d i v e r s e c o m b i n a ţ i i p e n t r u a î m p r ă ş t i a s t rop i l a d i s t a n ţ ă : s c u t u r ă t e r m o m e t r u l ş i se o p r e ş t e , s a u ÎI aruncă.

Intre u n a n ş i u n a n ş i j u m ă t a t e , e a s e a m u z ă u m p l î n d c u a p ă c ă l -dăruşe, s t i c lu ţe , s tropi tor i e t c . ş i s t u d i i n d c ă d e r e a ape i . î n v a ţ ă d e a s e ­m e n e a să d u c ă a p a cu p r e c a u ţ i e , fără a o răs turna ş i ţ in înd l i g h e n a ş u l or izonta l .

S e a m u z ă îmbib îndu-ş i b u r e t e l e c u apă ş i presîndu-1 p e p i e p t s a u d e a s u p r a ape i ; îmb ib înd b u r e t e l e l a robinet, făc înd a p a d i n r o b i n e t s ă c u r g ă de-a l u n g u l braţu lu i e i e t c .

Se vede înrudirea dintre aceste reacţii circulare terţiare şi reacţiile secundare sau chiar primare. într-adevăr, pe de o parte, rezultatul nou este de fiecare dată descoperit întîm-plător, deoarece chiar atunci cînd caută noutatea ca atare, copilul nu poate da de ea decît prin tatonare. Pe de altă parte, „experienţa" începe de fiecare dată printr-o repetare: pentru a studia schimbările de poziţii, traiectoria obiectelor aruncate sau rostogolite etc, trebuie să se revină mereu la aceleaşi mişcări, chiar dacă le modifică puţin cîte puţin. „Experimentul pentru a vedea" este deci într-adevăr o reac­ţie circulară, de un tip superior, fără îndoială, dar în prin­cipiul ei conformă cu reacţiile precedente.

284

Cu toate acestea, reacţia terţiară constituie o inovaţie prin mai multe aspecte. în primul rînd, chiar repetîndu-şi mişcările pentru a regăsi un rezultat interesant, copilul le \ ariază şi le gradează. Astfel, aruncînd de la distanţă sau fă-( ind să se rostogolească obiectele (observaţiile 144 şi 145), lacînd să se ridice sau să alunece o cutie (obs. lf6) etc, el da drumul din mîini acestor obiecte de la o înălţime mai mare sau mai mică, îşi pune degetul în cutare punct al cu­tiei sau în altul etc. Fără îndoială, aşa stau lucrurile înce-pind cu reacţiile circulare anterioare, în special în cursul leacţiilor secundare, copilul îşi gradează neîncetat efectele: îşi zgîlţîie mai tare sau mai slab căruciorul, trage mai tare sau mai încet de şnururile atîrnate, gradează zgomotul su­nătoarei pe care o agită etc. Numai că în aceste cazuri, va­riaţiile se prezintă tot timpul în acelaşi cadru fix şi avem impresia că copilul caută mai curînd să reproducă un rezul­tat dat, explorînd totodată modalităţile posibile, decît să des­copere ceva nou. în prezent, dimpotrivă, copilul nu ştie ce se va întîmpla şi încearcă tocmai să depisteze fenomene noi, necunoscute sau pur şi simplu presimţite. De pildă, în ob­servaţiile 141—144, copilul repetă neîncetat actul de a da drumul din mîini obiectelor, de a le arunca sau de a le ros­togoli. O face însă fără să ştie ce va urma, avînd tocmai intenţia de a descoperi acest lucru. în observaţiile 146 şi 147, Jacgueline caută, ce-i drept, să reproducă un efect ob­servat, (a ridica o cutie, a face să plutească ceva, a arunca sau a vărsa apă etc), dar acest efect este o temă cu varia­ţii, constituind mai ales un fenomen ce trebuie înţeles, mai mult decît un simplu rezultat care trebuie repetat. Dimpo­trivă, în cazul primelor reacţii secundare, pare clar că copi­lul nu caută atît să analizeze şi să înţeleagă pur şi simplu, cît să reproducă.

Tocmai această din urmă nuanţă caracterizează cel mai bine reacţia terţiară. Aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, originalitatea acestor conduite constă în faptul că ele constituie o căutare a noului. Pentru copil nu se pune numai problema de a aplica scheme cunoscute la obiecte noi, ci de a sesiza mintal acest obiect în sine. în această pri­vinţă, a varia poziţiile, a arunca sau a rostogoli obiectele, a ridica o cutie, a face să plutească ceva, a vărsa apa etc, sînt experienţe active, aflate încă fără îndoială la o mare

285

distanţă de verificarea unei deducţii prealabile, ca în expe­rimentarea ştiinţifică, dar care constituie de-acum echiva­lentul funcţional al „experimentului pentru a vedea", la plus, datorită tocmai faptului că experienţele sînt însoţite de variaţii şi gradaţii, ele aproape că anunţă un experiment adevărat. Cînd Jacqueline descoperă că trebuie să apese pe marginea cutiei şi nu pe mijlocul ei pentru a o face să se ridice (obs. 147), ea face dovada unui efort dirijat şi con­trolat. Negreşit, şi în cazul acesta, reacţia secundară schi­ţează o asemenea conduită; cînd copilul trebuie să tragă de şnur pentru a zgîlţîi obiectele atîrnate de capota leagănu­lui, este necesar ca el să descopere mişcarea potrivită. Dar una este să selecţionezi aproape automat mişcările bune în procesul unei tatonări mai mult sau mai puţin difuze şi alt­ceva să cauţi condiţia necesară pentru un asemenea rezultat.

Această căutare a noului pune problema cea mai intere­santă pe care se cuvine s-o discutăm în legătură cu aceste conduite. Cum se face că, în timp ce toate conduitele stu­diate pînă acum sînt conservatoare în esenţa lor, la un mo­ment dat, copilul ajunge să caute noul? Vom reîntîlni dealt­fel problema, pusă în termeni analogi, în situaţiile în care copilul inventează noi mijloace datorită aceluiaşi proces de experimentare activă. Dar să ne limităm pentru moment la această întrebare precisă; cum se poate explica prin jocul de asimilări şi acomodări interesul pentru nou, caracteristic „experimentului pentru a vedea".

Printr-un paradox pe care va trebui să-1 analizăm în cele ce urmează, în cursul conduitelor primitive, acomodarea şi asimilarea sînt, într-adevăr, deopotrivă puţin diferenţiate şi antagoniste. Ele sînt relativ nediferenţiate, în sensul că orice efort de asimilare este în acelaşi timp efort de acomodare, fără să putem distinge încă în activitatea intelectuală a co­pilului un moment particular corespunzător cu ceea ce este deducţia în gîndirea reflexivă (asimilarea ca atare) şi un alt moment corespunzător cu ceea ce este experienţa (acomoda­rea ca atare). Orice schemă de asimilare este deci imediat o schemă de acomodare. Asimilarea primitivă, indiferent dacă este reproducătoare, generalizatoare sau recognitivă, funcţionează numai în măsura în care este o acomodare crescîndă la realitate. Şi totuşi, deşi diferenţiate şi, în acest sens, strîns corelative, asimilarea şi acomodarea sînt, într-un

286

alt sens, la început antagoniste. într-adevăr, copilul nu se .» omodează iniţial la lucruri, decît fiind constrins* oarecum '!«• ele, în timp ce el caută imediat să asimileze realul, îm­pins de o tendinţă invincibilă şi vitală. De aceea, în primele ••tadii, el manifestă interes pentru mediul exterior numai în măsura în care obiectele pot servi «a hrană schemelor sale •.< heme constituite (aşa se întîmplă, de pildă, cînd copilul, începe prin a fi prin excelenţă conservatoare şi nu acceptă noul decît în măsura în care el se impune în interiorul unei •.cheme constituite (aşa se întîmplă, de pildă, cînd copilul dorind să apuce şnururile care atîrnă de capota leagănului •.•iu, constată că în acest mod el zgîlţîie capota).

Dar, ca urmare a înseşi progreselor asimilării, lucrurile .c schimbă treptat. într-adevăr, odată organizată asimilarea prin scheme mobile (şi am văzut cum ea prelungea, prin diferenţiere neîncetată, asimilarea prin scheme simple), co­pilul prezintă două tendinţe importante din punctul de ve­dere care ne preocupă acum. Pe de o parte, el manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru rezultatul exterior al actelor, nu numai pentru că acest rezultat poate fi văzut, auzit, palpat etc. (pentru că el poate fi deci asimilat prin •.( hemele „primare"), ci şi pentru că acest rezultat, impus la început de mediul exterior, diferenţiază treptat sche­mele „secundare" şi concentrează astfel asupra lui atenţia subiectului. Pe de altă parte, copilul se străduieşte să in­cludă toate obiectele noi în schemele dobîndite pînă acum, i a r acest efort constant de asimilare îl conduce la descope­rirea rezistenţei unor obiecte şi la existenţa unor proprietăţi ireductibile la aceste scheme. Tocmai atunci acomodarea capătă un interes în sine şi se diferenţiază de asimilare pen­tru a deveni ulterior din ce în ce mai mult complementară.

Acomodarea la nou capătă interes exact datorită celor două tendinţe pe care le-am menţionat. Dacă începem cu a doua, este clar că în măsura în care copilul, căutînd să asi­mileze obiectele noi, va întîmpina rezistenţe, el se va inte­resa de proprietăţile neprevăzute pe care le va descoperi astfel. Acest interes pentru nou rezultă deci, oricît de pa­radoxală ar putea părea afirmaţia noastră, din asimilarea însăşi. Dacă obiectul sau fenomenul nou n-ar avea nici o legătură cu schemele de asimilare, ele nu ar prezenta inte­res şi chiar de aceea ele nu declanşează cîtuşi de puţin la

287

copilul foarte mic (chiar dacă el ştie de-acum să apuce) de cit o atenţie vizuală sau auditivă. în măsura însă în car sînt aproape asimilabile, ele suscită un interes şi un efor de acomodare chiar mai mare decît în cazul în care ele a fi imediat asimilabile. Iată de ce, cu cît sistemul schemelo de asimilare este mai complex, cu atît interesul pentru no în general este mai mare. într-adevăr, elementele noi au c atît mai multe şanse de a declanşa o schemă particulară, c cît ansamblul schemelor constituite este mai mare. De pildă» interesul pentru schimbările de perspectivă şi deplasările' obiectelor, aruncarea, rostogolirea etc. îşi are rădăcinile ftl numeroase scheme circulare secundare (scuturare, balansare,, frecare etc.) cu care aceste scheme noi prezintă analogie,? fără a fi însă în nici un caz identice. în acest prim sens* progresul asimilării antrenează deci progresul acomodării} acomodarea devine un scop în sine, deosebit de asimilare: şi totuşi complementare. Am mai constatat dealtfel ceva ase mănător în legătură cu vederea: cu cît copilul vede ma" multe obiecte, cu atît mai mult doreşte să vadă altele noH, Dar în acest din urmă caz, acomodarea se confundă cu ex«s; tinderea generalizatoare a schemei asimilatoare, în timp c de-acum încolo avem de-a face cu acomodare înainte d orice asimilare reală, iar această acomodare este pur şl simplu declanşată de asimilările anterioare, fără a deriva direct din ele. ;

Cît despre interesul pentru rezultatul exterior al acte lor, propriu reacţiilor circulare secundare, şi el constituie;; mai devreme sau mai tîrziu, o sursă de acomodare pentru acomodare. într-adevăr, aşa cum vom insista asupra lui cînd ne vom referi la noţiunea de obiect şi la cauzalitate,, progresul însuşi al folosirii asimilatoare a obiectelor mate^ riale are drept rezultat substantificarea lor. De pildă, uri obiect atîrnat, care poate fi zgîlţîit, balansat, lovit şi car în cele din urmă cade datorită acestor conduite, devine treptat un centru independent de forţe şi încetează să fie uit simplu element al unui ciclu închis asupra sa şi circum* scris în schema de asimilare. Or, în momentul în care cauza­litatea se obiectivează astfel, iar universul se populează c centre de forţe, este evident că efortul copilului nu se va mărgini doar la includerea lucrurilor în scheme cunoscute^ ci, în caz de eşec al asimilării imediate, de a descoperi, da

388

.omenea, care sînt proprietăţile acestor centre de forţă. De •nldă, din obs. 145 rezultă clar felul în care încercările de i ,,face să se rostogolească" dau naştere la atitudini de aş-vptare, de surpriză, aproape de nelinişte şi de uluire — ca .1 lunci cînd bastonaşul se rostogoleşte la 1; 4(8f) — care do->'desc că copilul acordă lucrurilor o spontaneitate progre-ivă. Nu este locul deocamdată să vorbim despre persoane, arora copilul le atribuie, fireşte, o spontaneitate şi mai nare. în rezumat, obiectivarea cauzalităţii este sursă de ex­

perimentare. Şi în acest caz, asimilarea se prelungeşte deci n acomodare, iar aceasta se diferenţiază de tendinţa iniţială are i-a dat naştere.

Numai aşa se poate explica felul în care complexitatea rescîndă a asimilării duce la apariţia unui interes pentru

noul ca atare, adică a unei experimentări constituită din .i 'omodarea de-acum încolo diferenţiată. Trebuie însă să ad-Mitem ideea că această acomodare eliberată va rămîne an­tagonistă faţă de asimilare sau că ea va deveni din ce în ce nai mult complementară acesteia? Studiind descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă, vom vedea în ce măsură asimilarea şi acomodarea se împacă atunci cînd este \ orba de atingerea unui scop precis: acomodarea înfăptu­ieşte în asemenea cazuri ceea ce asimilarea desemnează ca cop al acţiunii. Dar chiar de pe acum, în timp ce acomo­

darea pare să rămînă în stare pură sub forma „experimen­tului pentru a vedea", este posibil să ne dăm seama ce core­laţie strînsă întreţine ea în fapt cu asimilarea.

Procedeul acomodării în cazul experimentului pentru a vedea este, de fapt, tatonarea. Or, există un anumit număr de tipuri distincte de tatonare, aşa cum vom vedea cînd vom discuta teoria lui Claparede (vezi concluziile la § 4). în i eea ce priveşte cazul de faţă, să ne limităm la observaţia următoare. Departe de a constitui o tatonare pură, care să furnizeze tipul de acomodare fără asimilare, experimentul oentru a vedea constă într-un fel de tatonare cumulativă, ui cursul căreia fiecare încercare nouă este dirijată de cele ;>recedente. Astfel, cînd Jacgueline variază perspectivele unui obiect, aruncă sau face să se rostogolească ceea ce are ui mînă, ea experimentează orbeşte, fără îndoială, atunci ' înd efectuează primele încercări, dar dirijează din ce în ce

1 o — Naşterea Inteligenţei la copil 289

mai mult încercările care urmează; faptul acesta este deose­bit de evident atunci cînd ridică cutia în obs. 146. Ajuns aici, putem susţine că dacă ansamblul conduitei este dato rat unei trebuinţe de acomodare, încercările succesive sînt, asimilate treptat unele cu altele. Dealtfel, tocmai de aceea reacţia terţiară este într-adevăr o reacţie „circulară", în, pofida faptului că ceea ce o caracterizează este căutarea* noului. De-acum încolo, dacă se produce o acomodare dife­renţiată, ea reclamă deîndată asimilarea.

în ultimă analiză trebuie deci să spunem pur şi simplu, -pentru a opune aceste comportamente conduitelor anterioare/, că în „experimentul pentru a vedea" acomodarea se dife­renţiază de asimilare, dirijînd-o în fiecare moment, în timp ce în reacţiile circulare secundare şi în conduitele rezultate din ele, cel care comandă şi precede acomodarea este tocmai efortul de asimilare. De aceea, în cazurile precedente, aco­modarea rămîne în acelaşi timp nediferenţiată şi parţial an-, tagonistă faţă de asimilare, în timp ce de-acum încolo, aco­modarea începe să capete un caracter complementar faţă de tendinţa asimilatoare de care se disociază. "

Să amintim, în sfîrşit, pentru a preveni orice echivoc, c£ deşi precede într-un sens asimilarea, acomodarea proprie; „experimentelor pentru a vedea" este în mod constant aco-, modarea unei scheme şi că faptul de a acomoda o schemă^ anterioară de asimilare constă în a o diferenţia în funcţie de-experienţa actuală. într-adevăr, nu există niciodată urţ „experiment pur". Chiar atunci cînd tatonează pentru a descoperi noul, copilul nu vede şi nu concepe realul decît în funcţie de schemele sale asimilatoare. De aceea, tatonarea în prezenţa unui experiment nou este în toate cazurile o acomodare a schemelor anterioare, dar care de acum încolo este voită şi căutată pentru ea însăşi: varierea perspective­lor, lăsarea unui obiect din mînă sau aruncarea lui, rostogo­lirea lui, lansarea lui la apă pentru a-1 face să plutească etc. sînt la punctul de plecare simple diferenţieri ale schemelor secundare, cum ar fi deplasarea, balansarea etc. Precedînd şţ dirijînd şi de-acum încolo noile asimilări, acomodarea con-ţ tinuă să prelungească totuşi asimilările anterioare. Aceasta, va reieşi şi mai clar din analiza conduitelor care urmează.

290

§ 2. DESCOPERIREA DE MIJLOACE NOI PRIN EXPERI­MENTARE. I. „SUPORTURILE", „SFOARA" ŞI „BĂŢUL". — in raport cu reacţiile circulare terţiare, „descoperirea de mij­loace noi prin experimentare activă" constituie (abstracţie lacînd de vitezele de dezvoltare) ceea ce „aplicarea de mij­loace cunoscute la situaţii noi" este faţă de reacţia circulară secundară. Conduitele pe care le vom studia sînt astfel for­mele cele mai înalte ale activităţii intelectuale înainte de apariţia inteligenţei sistematice, care implică deducţia şi re­prezentarea. Afară de aceasta, spre deosebire de actele de inteligenţă descrise în observaţiile 120—130, cele pe care le vom examina acum constituie invenţii sau cel puţin desco­periri reale, dînd de-acum dovadă de elementul constructiv, propriu inteligenţei umane. Iată deci tot atîtea motive pentru a examina îndeaproape aceste fapte. Le vom analiza pe fie­care în parte pentru a grupa abia la urmă concluziile ob­ţinute.

Prima manifestare a inteligenţei inventive pe care am <lescoperit-o la copiii noştri a constat în apropierea obiec­telor depărtate prin atragerea suporturilor pe care erau ele aşezate. Vom numi această conduită „conduita suportului", spre deosebire de cea a sforii şi cea a băţului. Un aseme­nea comportament fiind totodată cel mai simplu din cele ( are se observă în stadiul al cincilea, ne va permite de la bun început, aşa cum se întîmplă în general în cazurile de tranziţie, să înţelegem deosebirea dintre conduitele din sta­diul al patrulea şi cele din stadiul actual.

într-adevăr, în principiu, nimic nu ar împiedica „con­duita suportului" să apară în cursul stadiului al patrulea şi, efectiv, se întîmplă uneori ca ele să apară sporadic în cursul acestei perioade sub formă de simplă coordonare de scheme. După cum vom vedea însă, sistematizarea acestei conduite <ere mai mult decît o asemenea coordonare; ea presupune o acomodare specială, a cărei funcţionare dorim tocmai s-o înţelegem. în acest scop vom porni de la situaţiile episodice in care conduita suportului se manifestă în cursul stadiu­lui al patrulea. într-un asemenea caz, copilul, căutînd să atingă un obiectiv prea îndepărtat, îşi satisface trebuinţa neîmplinită aplicînd primului obiect întîlnit schema „apucă-n'i" şi, dacă se întîmplă ca acest obiect să fie suportul obiec­tivului dorit, îl atrage pe acesta din urmă la sine. Schema

1 9 :

291

apucării obiectivului este astfel pentru moment coordona cu apucarea unui alt obiect, tot astfel cum în obs. 121 b* actul de a lovi o păpuşă legată de un şnur este coordonat cu schema lovirii papagalului fixat la celălalt capăt, s astfel cum în obs. 127, acţiunea exercitată asupra mîinî. unei alte persoane este coordonată cu acţiunea pe care copi, Iul doreşte s-o aplice obiectivului însuşi. Numai că, dacă asemenea coordonare episodică poate conduce la un succe întîmplător, în cazul în care suportul este extrem de mobi" ea n-ar putea asigura constituirea unui procedeu stabil, şi ia" de ce. în exemplele de conduite din stadiul al patrulea, p care le-am citat, raporturile stabilite de copil între obiectel de joc, dată fiind simplitatea aparentă sau reală a acesto raporturi, sînt însoţite de fiecare dată de însăşi coordonare schemelor. Astfel, pentru a înlătura un obstacol sau pentr a folosi mîna unei persoane ca intermediar etc, copilul n trebuie să înţeleagă alte raporturi în afară de cele care sîn date fie în schemele cunoscute, considerate izolat (mîna per soanei, de exemplu, este asimilată cu mîna proprie a su biectului), fie în faptul însuşi al coordonării lor (raport implicat în actul înlăturării obstacolului nu presupune alt ceva decît înţelegerea unei compatibilităţi între prezent acestui obstacol şi acţiunea pe care copilul doreşte s-o exer cite asupra obiectivului). Pentru a ne exprima mai simpl" coordonarea schemelor, proprie stadiului al patrulea, nu im, plică nici un fel de invenţie sau construire de „mijloac noi". Dimpotrivă, relaţia care există între un obiect şi su portul său este necunoscută pentru copil în momentul î~ care apare conduita pe care o vom descrie1. Cel puţin a~ s-au petrecut lucrurile la copiii noştri şi, de aceea, clasă această conduită în stadiul al cincilea. Dacă relaţia „pus pe ar fi fost cunoscută copiilor (ceea ce s-ar fi putut întîmpl fără doar şi poate, la alţi subiecţi), conduita suportului n" ar fi fost decît o chestiune de coordonare a schemelor atunci am fi clasat-o în stadiul al patrulea. Această reiaţi fiind deci nouă pentru copil, el nu va ajunge s-o utilizez sistematic (în opoziţie cu succesele întîmplătoare şi episo dice menţionate) decît înţelegînd-o, iar el nu va ajunge s-

1 î n t r - a d e v ă r r e l a ţ i a „pus p e " s a u r e l a ţ i a d intre un o b i e c t ş i s u p o r tul s ă u nu ar p u t e a f i d e s c o p e r i t ă d e c î t printr-o „ r e a c ţ i e c i r c u l a r ă ter t iară". V e z i v o i . II, cap . II, §§ 3 şi 4.

292

uteleagă decît datorită unei experimentări active, analoage lei caracteristice „reacţiei circulare terţiare". Este tocmai

• •ea ce are nou conduita pe care o examinăm şi prin aceasta d i f e r ă de o simplă coordonare de scheme. Dar ea se ba­zează pe o asemenea coordonare şi chiar sub influenţa aces­tei activităţi coordonatoare începe copilul să caute mijloace

oi, acomodînd schemele în curs de coordonare la datele necunoscute ale problemei.

în general, „descoperirea de mijloace noi prin experi­mentare activă" implică deci nu numai o coordonare a sche­melor cunoscute (cum este cazul conduitelor din stadiul al patrulea, pe care comportamentul actual le prelungeşte ast-l o l ) , dar şi o construire de relaţii noi, obţinută printr-o me­t o d ă asemănătoare cu aceea a reacţiei circulare terţiare.

Iată faptele:

Obs. 148. — Pînă la 0,- 10(16), se p o a t e s p u n e că Laurent nu a în-l i ' l e s r e l a ţ i a „ p u s pe", dec i raportu l c a r e e x i s t ă în tre u n o b i e c t ş i s u ­portul s ă u . V o m c ă u t a s ă d e m o n s t r ă m m a i p e larg a c e a s t ă c o n c l u z i e î n v o l u m u l a l d o i l e a , s t u d i i n d n o ţ i u n e a de s p a ţ i u propr ie s tad iu lu i a l pa­trulea 1 .

I . I n c e e a c e p r i v e ş t e „ c o n d u i t a suportu lu i" , n u m e r o a s e e x p e r i e n ţ e r e p e t a t e în tre 0; 7(29) ş i 0; 10(16) arată că Laurent p înă la a c e a s t ă din urmă d a t ă a r ă m a s i n c a p a b i l s-o u t i l i z e z e s i s t e m a t i c . E s t e a d e v ă r a t că la 0; 7(29), a reuşit , într-un c a z din patru, să t r a g ă o pern i ţă p e n t r u a a p u c a o c u t i e a ş e z a t ă d e a s u p r a ei; la 0; 8(1), e l se c o m p o r t ă la fel ca jji la 0; 8(7) e t c . In a c e s t e cazur i însă, e s t e v o r b a de o s i m p l ă c o o r d o ­nare a s c h e m e l o r , a n a l o a g ă a c e l e i a d in s t a d i u l a l patrulea-, n e p u t î n d a p u c a d i rect cut ia, c o p i l u l a p u c ă în l o c u l e i pr imul o b i e c t de c a r e dă, subor-donînd t o t o d a t ă a c e s t a c t dor inţe i p e r s i s t e n t e de a a t i n g e o b i e c t i v u l . Proba a c e s t e i c o n c l u z i i o o feră r e a c ţ i i l e u r m ă t o a r e : 1) Cînd suportu l ( d e pildă, pern i ţa ) e s t e la o d i s t a n ţ ă i n a c c e s i b i l ă c o p i l u l u i ( 1 5 — 2 0 cm), Lau­rent nu î n c e a r c ă să-1 a t i n g ă p e n t r u a aprop ia o b i e c t i v u l , c i se s t r ă d u i e ş t e bă a p u c e d i rec t o b i e c t i v u l , a p o i p u n e m i n a pe c o r p u r i l e a f late m a i a-proape d e c î t s u p o r t u l ( d e pi ldă, t r a g e c u v e r t u r a s a u cearşafu l ) . 2 ) Cînd ţin o b i e c t i v u l în aer, l a 20 cm d e a s u p r a suportu lu i , Laurent t r a g e s u p o r ­tul s p r e el, ca ş i c înd o b i e c t i v u l ar f i a ş e z a t pe e l . 3) Cînd supor tu l e s t e a ş e z a t o b l i c ş i e s t e d e c i a c c e s i b i l cop i lu lu i , dar n u s e află e x a c t î n fa ţa lui, c i pu ţ in într-o p a r t e ( la 20 cm de ta l ia lui), Laurent nu f a c e n i m i c

1 Cap. III, o b s . 103.

293

p e n t r u a-1 a t inge, î n c e a r c ă î n s ă s ă a p u c e d i rect o b i e c t i v u l sau, d u p ă c e

e ş u e a z ă , corpur i l e a f la te în tre o b i e c t i v ş i e l ( d e pi ldă, cearşa fu l ) . M a i

m u l t e a m ă n u n t e asupra a c e s t o r c o n d u i t e p r e l i m i n a r e s e g ă s e s c î n v o L

II, obs . 103.

II. La 0; 10(16), d impotr ivă, Laurent d e s c o p e r ă t r e p t a t a d e v ă r a t e l e

relaţi i d intre suport ş i o b i e c t i v , d e c i ş i p o s i b i l i t a t e a de a u t i l i z a supor­

tu l spre a a d u c e la s i n e o b i e c t i v u l . Ia tă r e a c ţ i i l e c o p i l u l u i :

1 ) P u n c e a s o r n i c u l m e u pe o p e r n ă r o ş i e m a i m a r e ( d e c u l o a r e uni­

formă ş i fără franjuri), ş i p u n p e r n a e x a c t în faţa c o p i l u l u i . Laurent

î n c e a r c ă s ă p u n ă mîna d i rect p e c e a s şi, c u m n u r e u ş e ş t e , s e a g a ţ ă d e

p e r n ă la fel c u m a p r o c e d a t m a i îna inte , ş i o t r a g e s p r e e l . Dar în l o c

să l a s e d in mînă suportu l , c u m a f ă c u t p înă în z i u a a c e e a , p e n t r u a în­

c e r c a din n o u s ă p u n ă m î n a d i r e c t p e o b i e c t i v , e l r e î n c e p e , v i z i b i l i n t e ­

resat, s ă d e p l a s e z e perna, t o t p r i v i n d l a c e a s o r n i c ; t o t u l s e p e t r e c e c a

ş i c u m e l ar o b s e r v a p e n t r u pr ima d a t ă re la ţ ia p e n t r u ea î n s ă ş i ş i ar

s tud ia-o c a atare. î n fe lu l a c e s t a r e u ş e ş t e s ă a p u c e c u u ş u r i n ţ ă c e a s o r ­

nicul .

2 ) I m e d i a t d u p ă a c e a s t a î n c e r c u r m ă t o a r e a c o n t r a p r o b ă . F u n î n faţa

c o p i l u l u i d o u ă p e r n i ţ e d e a c e e a ş i c u l o a r e , formă, ş i d i m e n s i u n i . Pr ima

se află, ca în c a z u l p r e c e d e n t , drept în faţa cop i lu lu i . A d o u a e s t e a x a t ă

mai în s p a t e , av înd o r o t a ţ i e în p l a n de 45°, u n u l d i n c o l ţ u r i l e p e r n i ţ e i

fi ind d e c i în faţa c o p i l u l u i . In plus, a c e s t c o l ţ se află pe pr ima perni ţă,

dar e u a m gri jă s ă t u r t e s c î n a c e s t l o c c e l e d o u ă p e r n i ţ e — c a r e s e s u ­

prapun parţ ia l — în a ş a fel ca p e r n i ţ a a d o u a să nu se r i d i c e d e a s u p r a

pr imei ş i să nu f ie p r e a v i z ib i lă . P u n a p o i c e a s o r n i c u l m e u pe p e r n i ţ a a

doua, dar la c a p ă t u l o p u s .

î n d a t ă c e v e d e c e a s o r n i c u l , Laurent î ş i î n t i n d e mî in i le , a p o i î n h a ţ ă

pr ima pern i ţă ş i o t r a g e î n c e t s p r e e l . C o n s t a t î n d î n s ă că c e a s o r n i c u l

n u s e m i ş c ă d in l o c ( c o p i l u l nu-1 s l ă b e ş t e d in ochi ) , e l p r i v e ş t e l o c u l

u n d e c e l e d o u ă p e r n i ţ e s înt s u p r a p u s e ( e l e a u r ă m a s î n c o n t a c t , d e ş i

pr ima pern i ţă s-a d e p l a s a t uşor ) ş i p u n e mîna pe p e r n i ţ a a doua. O

î n ş f a c ă de colţ, o t r a g e la s i n e pe d e a s u p r a pr imei p e r n i ţ e ş i a p u c ă

c e a s o r n i c u l .

Fi ind repetată , e x p e r i e n ţ a d ă a c e l a ş i rezul tat .

3 ) A ş e z c e l e d o u ă p e r n i ţ e î n pre lung i re , la tura c e a m a i a p r o p i a t ă a ,

pern i ţe i a d o u a fiind p a r a l e l ă cu la tura m a i d e p ă r t a t ă a pr imei . A ş e z

î n s ă pr ima p e r n ă p e s t e a d o u a d e - a l u n g u l u n e i fîşii l a t e d e c i r c a 2 0 c m

( c e a s o r n i c u l af l îndu-se pe p e r n a a doua, la m a r g i n e a î n d e p ă r t a t ă ) . Lau­

rent t r a g e i m e d i a t d e pr ima pern i ţă, apoi , c o n s t a t î n d c ă c e a s o r n i c u l n u

se mişcă, î n c e a r c ă să r i d i c e a c e a s t ă p e r n i ţ ă p e n t r u a o a t i n g e pe a d o u a .

La un m o m e n t dat, r e u ş e ş t e să r i d i c e pr ima perni ţă, fără î n s ă a o da la

294

n parte, o ţ i n e s tr îns la p i e p t cu m î n a s t i n g ă , iar cu d r e a p t a î n c e a r c ă s ă t r a g ă p e r n i ţ a a d o u a . R e u ş e ş t e î n c e l e d i n u r m ă ş i p u n e m î n a p e c e a - 1

sornic, d înd a s t f e l d o v a d ă d e î n ţ e l e g e r e a p e r f e c t ă a r o l u l u i p e c a r e î l are suportu l .

4 ) A ş e z p e r n i ţ a a d o u a l a fe l c a l a p u n c t u l 2 , dar c e v a m a i d e p a r t e , c o l ţ u l c e l m a i a p r o p i a t a l c e l e i de-a d o u a p e r n i ţ e f i ind p l a s a t d e a s u p r a unuia d in c o l ţ u r i l e d e p ă r t a t e a l e pr ime i p e r n i ţ e . L a u r e n t n u g r e ş e ş t e ş i î n c e a r c ă de la b u n î n c e p u t să a t i n g ă p e r n i ţ a a d o u a .

A c e s t e patru r e a c ţ i i î m b i n a t e arată c ă r e l a ţ i a d in tre o b i e c t ş i s u ­portul s ă u a fost î n s u ş i t ă de c o p i l .

Obs. 148 bis. — în cursu l s ă p t ă m î n i l o r c a r e u r m e a z ă , Laurent r e g ă ­

s e ş t e a c e e a ş i s c h e m ă ori d e c î t e ori e v o r b a d e a t r a g e r e a u n u i o b i