Aplicaţii ale teoriei piagetiene în actul

educaţional

Teoria piagetiană a arătat că nivelul

dezvoltării inteligenţei determină gradul şi

calitatea învăţării.

Teoria dezvoltării stadiale ale inteligenței și a capacității cognitive are implicații

asupra organizării planului de învățământ prin armonizarea materiilor de învățământ cu structurile de gândire

ale elevilor.

Întrebarea oricărui educator ar trebui să fie: „În ce mod ar trebui prezentat elevului acest material (dat) astfel încât el să poată

fi înțeles și asimilat?”

Stare de pregătire cognitivă „adecvarea bagajului de cunoștințe de care dispune la un moment dat elevul, în așa fel încât el să facă față cerințelor învățării unei teme noi, precise.”

David Ausubel (psiholog american) – randamentul elevului in activitatea de învățare și capacitatea sa de a face față cerințelor învățării sunt in strânsă legătură cu ceea ce el a numit starea de pregătire cognitivă.

Starea de pregătire cognitivă este dependentă de:

-maturitatea cognitivă generală a individului

- instruirea anterioară în diferite materii de studiu.

C este mai mic decât M

D este mai mic decât P

C este mai mare decât T

D este mai mare decât M

S este mai mic decât T

Care este cel mai mare?

Rezolvați problema de mai jos!

Care este mai mare? (este aceeași problemă, dar reprezentată altfel)

Un alt aspect important pentru educație este rolul activ al copiilor în învățare.

Este exprimată astfel cerința implicării active a elevului într-un mediu stimulator, cu materiale

și activități variate, care să-i ofere condiții optime pentru învățare prin descoperire.

Să gândească

Să opereze

Să experimenteze

Să manipuleze

Cadrul didactic trebuie să-l învețe pe elev:

Această teorie a învățării prin acțiune a fost verificată de Hans Aebli pentru situația

învățării matematicii.

Învățământul trebuie să provoace mai întâi executarea efectivă, în plan extern, a

operațiilor și abia apoi sub formă interiorizată sau reprezentativă.

A gândi = a opera

Asimilarea reală a cunoștințelor presupune activitatea copilului, pentru că orice act de

înțelegere implică un joc de operații, iar aceste operații nu reușesc să funcționeze cu adevărat

decât în măsura în care au fost pregătite pentru acțiuni propriu-zise.

În concluzie, am putea spune că teoria piagetiană privind geneza și evolutia

capacităților cognitive individuale precum și teoria dezvoltării stadiale a inteligenței au

determinat înnoiri metodologice fundamentale în actul educațional.

Piaget consideră că școala trebuie să devină un mediu care să stimuleze și să favorizeze procesele

de autoconstrucție.