Nasterea feudalismului

Ascensiunea Occidentului latin (700-850)

Până la moartea sa în 814, Carol cel Mare a stăpânit un imperiu ce cuprindea teritoriile de astăzi ale Cataloniei, Franţei, Germaniei Occidentale, Ţărilor de Jos şi Italiei de nord.Condiţiile din Europa occidentală au început să se îmbunătăţească, o dată cu progresele în agricultură, ce au continuat cel puţin până în 1100.[10] Un studiu asupra depozitelor de calcar din Marea Mediterană a dus la concluzia că a avut loc o creştere substanţială a radiaţiei solare între 600 şi 900. Primele semne ale recuperării capacităţii militare a Europei sunt apărarea Constantinopolului în 717 şi victoria francilor asupra arabilor în Bătălia de la Tours din 732.Între secolele al cincilea şi al optulea a evoluat o infrastructură socială şi politică nouă în teritoriile fostului Imperiu, pe baza puternicelor familii nobiliare locale şi a regatelor nou înfiinţate ale ostrogoţilor înItalia, vizigoţilor în Spania şi Portugalia, francilor şi burgunzilor în Galia şi Germania răsăriteană, şisaxonilor în Anglia. Aceste regiuni au rămas creştine, iar cuceritorii lor arieni au fost convertiţi (vizigoţii şi lombarzii) sau cuceriţi (ostrogoţii şi vandalii). Francii s-au convertit direct de la păgânism la creştinismul catolic sub Clovis I. Interacţiunea dintre cultura nou-veniţilor, tradiţiile lor de cete războinice, rămăşiţele culturii antichităţii clasice şi influenţele creştine a creat un nou model de societate, bazat parţial peobligaţiile feudale. Sistemele administrative centralizate ale romanilor nu au făcut faţă schimbărilor, şi sprijinul instituţional pentru sclavie a dispărut aproape complet.

Italia

Lombarzii, care au intrat pentru prima oară în Italia în 568 sub Alboin, au creat un stat în nord, cu capitala la Pavia. Iniţial, ei nu au reuşit să cucereascăExarhatul de Ravenna, Ducatus Romanus, Calabria şi Apulia. Următoarele două sute de ani ei au încercat să ia aceste teritorii de la Imperiul Bizantin.Statul lombard era diferit de statele germanice precedente din Europa occidentală, fiind considerat cu adevărat barbar. Iniţial, era puternic descentralizat, ducii având suveranitate practică în ducatele lor. Timp de un deceniu, după moartea lui Cleph în 575, lombarzii nu au ales un rege. Primul cod de legi scris a fost scris într-o latină stricată în 643: Edictum Rothari. Era în primul rând o codificare a tradiţiilor orale a poporului.La sfârşitul domniei lui Liutprand (717–744), statul lombard era bine organizat şi stabilizat, însă prăbuşirea sa a fost bruscă. Nesprijinit de către duci, regele Desiderius a fost înfrânt şi obligat să îşi cedeze regatul lui Carol cel Mare în 774. Regatul lombard a fost înlocuit de stăpânirea francă. PrinDonariul lui Pepin, regele franc Pepin cel Scurt i-a oferit papei "Statele Papale". Teritoriul aflat la nord de acestea a fost condus în principal de vasali lombarzi şi franci ai Sfântul Imperiu Roman(Lotharingia, înainte de înfiinţarea acestuia), până la ascensiunea oraşelor state în secolele ale unsprezecelea şi al doisprezecelea.În sud a început o perioadă de anarhie. Ducatul de Benevento şi-a păstrat suzeranitatea atât în faţa Imperiului Bizantin, cât şi în faţa celui Carolingian. În secolul al nouălea, sarazinii au cucerit Sicilia, şi au început să se aşeze în peninsulă. Oraşele de pe coasta Mării Tireniene au ieşit din sfera de influenţă bizantină. Diferitele state se luptau continuu între ele până la sosirea normanzilor în secolul al unsprezecelea, care au cucerit întreg sudul.

Anglia anglo-saxonă

La mijlocul secolului al cincilea, mai multe triburi din Germania, Olanda şi Danemarca de astăzi au început să invadeze sporadic şi cu succes limitat Anglia, în acel moment o provincie romană neglijată. Tradiţia spune că regele britanic Vortigern a promis pământ la două căpetenii iute, Hengest şi Horsa, cerându-le în schimb ajutor în războiul său împotriva picţilor. După Cronica anglo-saxonă, după ce i-au

învins pe picţi, au chemat întăriri de pe continend, informându-i de bogăţia Angliei şi de incapacitatea locuitorilor ei de a o apăra. Au început decenii de invazii şi cuceriri a teritoriilor din sudul şi centrul Angliei, de către germanici, în principal angli, iuţi şi saxoni, de la romano-celţi. Cel puţin 50% din locuitorii celţi ai Angliei au fost ucişi în acest proces.[12] În cele din urmă, anglo-saxonii au creat mai multe regate, de importanţă şi longevitate diferite. Unificarea Angliei a luat sfârşit în 926, când regele Athelstan a anexat Northumbria.

Imperiul Carolingian.

Datorită unei succesiuni de regi slabi şi epuizării pământurilor pe care le dăruiseră pentru a-şi asigura fidelitatea aristocraţiei, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanţi ai ei, „regii trândavi”, lăsaseră conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale şi repre zentau marea aristocraţie francă din nord, ceea ce explică şi treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziţia familiei şi îşi sporeşte prestigiul prin înfrângerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăzneţe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scurt (majordom între 741-751) hotărăşte să transforme puterea efectivă pe care o deţinea într-o regalitate de drept.Pepin dorea să-şi asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era ameninţat de longobarzi, care doreau să cucerească în sfârşit Roma şi să facă din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frământat al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanţ nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era Regatul francilor, cârmuit de fapt de majordom. În urma înţelegerii dintre cele două părţi, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi şi cedează papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum încolo baza teritorială a statului pontifical. În schimb, în 751 legatul papal îl unge pe Pepin cel Scurt rege, consfinţind astfel înlăturarea ultimului merovingian. Trei ani mai târziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege pe Pepin, împreună cu soţia şi cu cei doi copii, conferind astfel o şi mai mare legitimitate noii dinastii, carolingiene.Pipinizii aveau aceeaşi concepţie patrimonială despre stat pre cum merovingienii, astfel că la moartea lui Pepin cel Scurt, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman şi Carol. Acesta din urmă rămâne însă foarte repede singurul rege şi continuă opera tatălui său. În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, şi acum stăpânirea acesteia este consolidată.

Carol cel Mare

Carol cel Mare continuă expansiunea începută de înaintaşii săi pe trei direcţii principale: sud-est: Italia, sud-vest:Spania şi est: Germania. 

În Italia intervine împotriva longobarzilor pe care îi supune în 774, luându-l prizonier pe regele lor Dezideriu şi intitulându-se el însuşi „rege al francilor şi al longobarzilor”.

 În Spania declanşează un „război sfânt” împotriva musulma nilor şi reuşeşte să cucerească teritorii până în zona Barcelonei (778), care devine şi capitala „mărcii Spaniei”. 

În est, s-au purtat lupte încrâncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat cu creştinarea forţată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzând credinţa lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria şi Carintia.

 Tot în est, expansiunea a ajuns până în Panonia, unde avarii îşi stabili seră un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stăpânirea lui Carol ajungea până la Dunărea mijlocie şi Drava. Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de ori gini şi limbi diferite (germanici, romanici, slavi), care punea probleme de apărare şi de organizare. Pentru apărare, în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniţă: marca Spaniei, marca

panonică, marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpânirii sale avea însă nevoie şi de un suport ideologic, găsit în restaurarea imperiului în Occident.

În urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, şi papa, dornic să-şi asigure protecţia suveranului franc şi să restaureaze autoritatea imperială în Occident, l-a proclamat peCarol împărat la 25 decembrie 800. Statul condus de Carol, chiar da că se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privinţe diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte, se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpânită de romani. Era un stat centrat pe spaţiul franc şi orientat din punct de vedere economic spre nord, şi nu spre Marea Mediterană, în acel moment controlată de arabi. Deşi la suprafaţă părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se menţinea concepţia patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res publica), ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moştenire şi mai ales îl poate împărţi.

Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840), a fost un împărat influenţabil, care, pe de o parte, a continuat opera tatălui său,

de uniformizare, mai ales religioasă a statului, dar pe de alta, a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune.

Urmaşii săi au împărţit imperiul în 843 printr-un acord prin care lui Carol cel Pleşuv îi revenea Francia Occidentală (în mare Franţa actuală), lui Ludovic Germanicul, Francia Răsăriteană (Germania actuala) şi lui Lothar, Italia şi zona intermediară între cele două stăpâniri ale fraţilor săi (viitoarea Lotaringia).Lothar păstra însă titlul de împărat şi o întâie tate onorifică între fraţii săi. Aceasta a marcat împărţirea definitivă a Imperiului carolingian şi în scurtă vreme căderea în desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa în actualitate avea să survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, aottonienilor.

În ce priveşte organizarea internă a imperiului, puterea centrală este asigurată de împărat şi de anturajul lui, „palatul”, (cu menţiunea că nu mai există funcţia de majordom, pe care suveranul o exercită singur). Nu există o capitală propriu-zisă, necesitatea suveranului de a fi prezent personal în diferite puncte ale imperiului şi de a consuma la faţa locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducând la o deplasare a curţii între mai multe reşedinţe. Totuşi, cea preferată, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Carol, a fost la Aachen, unde şi Ludovic cel Pios încearcă să stabilească o adevărată reşedinţă imperială. Împăratul concentrează în mâna sa toate puterile: judiciară, adminis trativă, religioasă şi militară. El legiferează în toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate în formă de capitole şi având putere de lege pe întreg teritoriul Imperiului. Controlul aplicării politicii imperiale este asigurat de trimişii suveranului, missi dominici, care se deplasează regulat în teritoriu, câte doi - un laic şi un cleric. Aceştia inspectează, primesc rapoarte sau plângeri, transmit hotărârile împăratului.Puterea locală este exercitată în circumscripţiile administrative de comiţi, duci (cu o funcţie militară mai pronunţată) sau marchizi (comiţii din mărcile de apărare). Aceştia exercită pe plan local puterea administrativă, judiciară şi militară, fiind recompensaţi prin păstrarea unei cote părţi din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocraţie şi sunt legaţi de suveran prin jurământul de fidelitate pe care Carol îl impune tuturor oamenilor liberi în încercarea de a da coe-renţă stăpânirii sale. Vasalitatea (sistem de obligaţii reciproce în care prestarea slujbei militare se face în schimbul unor avantaje materiale şi este garantată prin jurământ) este deci văzută ca un mijloc de guver nare a imperiului. Un alt mijloc de guvernare a imperiului a părut la un moment dat şi imunitatea, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se acordau toate puterile judiciare şi fiscale pe domeniul său, unde agenţii puterii imperiale nu puteau intra. Iniţial derogare a unor res-ponsabilităţi, imunitatea a devenit mai târziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.De asemenea, în guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abaţii fiind folosiţi ca missi, iar clerul în general furnizând ştiutorii de carte necesari pentru administrare. Rezultatul acţiunilor întreprinse de Carol cel Mare şi urmaşii săi a fost renaşterea ideii de imperiu creştin în Europa apuseană, idee care sub diferite forme va supravieţui până în epoca modernă, dând o anume identitate comună civilizaţiei europene.

Renaşterea Carolingiană

În jurul anului 800 a crescut interesul pentru antichitatea clasică, în cadrul Renaşterii carolingiene. Carol cel Mare a iniţiat reforme profunde în educaţie. Călugărul englez Alcuin de York a elaborat un proiect de dezvoltare a învăţăturii, stabilind programe de studiu ale celor şapte arte liberale: trivium, sau educaţia literară (gramatică, retorică şi dialectică) şi quadrivium, sau educaţia ştiinţifică (aritmetică, geometrie, astronomie şi muzică). Începând cu anul787, au început să fie emise decrete, recomandând resuscitarea vechilor şcoli şi fondarea altora noi. Din punct de vedere instituţional, ele erau în mâinile unei mănăstiri, catedrale sau curţi nobiliare. Semnificaţia acestor măsuri nu va fi simţită decât secole mai târziu. Predarea dialecticii (o disciplină care corespunde logicii de astăzi), a provocat creşterea interesului în cercetări speculative; de aici a urmat ascensiunea tradiţiei scolastice creştine. În secolele al douăsprezecelea şi al treisprezecelea, multe din şcolile fondate sub Carol cel Mare au devenit universităţi.

Feudalism.

În jurul anului 800 a avut loc o întoarcere la agricultura sistematizată. Pentru prima oară, în secolul al nouălea a fost adoptată rotaţia culturilor într-un mod diferit faţă de cel din timpul romanilor: pe un câmp se cultiva grâu sau secară, pe altul o cutură care fixa azotul în sol (orz, ovăz, bob sau mazăre) iar al treilea era lăsat necultivat.[13] Acest sistem era superior celui precedent, în care o singură cultură alterna cu pământul necultivat. Mai mult pământ putea astfel fi utilizat, iar cele două recolte separate pe care sistemul le permitea reduceau riscul foametei. Surplusul de ovăz putea fi folosit la hrănirea cailor. Către sfârşitul secolului al zecelea a fost introdus plugul greu cu roţi, care necesita putere animală mai mare, fiind tras de doi boi. Romanii utilizaseră pluguri uşoare, fără roţi, care nu erau adecvate solurilor din Europa de nord.Revenirea la agricultura sistematizată a coincis cu introducerea unui nou sistem social, numit feudalism. Acesta introducea o ierarhie de obligaţii reciproce. Fiecare om era dator să îşi servească superior, în schimbul protecţiei acestuia. Feudalismul a permis statului să asigure un grad de siguranţă publică, în ciuda absenţei continue a birocraţiei şi analelor scrise.

Vikingi (793-1066)

Epoca vikingilor se întinde pe perioada dintre 793 şi 1066 în Scandinavia şi Marea Britanie, după epoca germanică a fierului (şi era Vendel în Suedia). În această perioadă, vikingii, războinici şi negustori scandinavi, au atacat şi explorat cea mai mare parte a Europei, Asiei de sud-vest, Africii de nord şi nord-estului Americii de Nord. În afară de explorare prin oceane şi râuri, ajutaţi şi de îndemânarea lor în navigaţie, şi de extinderea rutelor lor comerciale pe distanţe mari, vikingii au purtat şi multe bătălii, jefuind şi distrugând comunităţi creştine ale Europei Medievale timp de secole, contribuind la dezvoltarea sistemelor feudale pe continent.

Europa de Răsărit 600-1000

 Rusia Kieveană.

Înainte de ascensiunea Rusiei Kievene, răsăritul Europei era dominat de hazari, un popor turcic care şi-au câştigat independenţa de la Imperiul Turcic în secolul al şaptelea. Hazaria era un stat comercial multietnic, care îşi datora bunăstarea controlului comerţului pe râuri între Europa şi Orient. De asemenea, ei primeau tribut de la alani, maghiari, diverse triburi slave, şi de la goţii şi grecii din Crimeea. Printr-o reţea de negustori evrei, radaniţii, ei păstrau contactul cu ţinuturi îndepărtate, ca Spania şi India.

Confruntaţi cu expansionismul arab, hazarii s-au aliat cu bizantinii, şi au intrat în conflict cu Califatul. Deşi iniţial au suferit mai multe înfrângeri, ei au reuşit să reia Derbentul, şi în cele din urmă au pătruns către sud până în Iberia Caucaziană, Albania Caucaziană şi Armenia. Astfel, ei au blocat expansiunea islamului către nord în Europa de Est cu câteva decenii înainte ca francii lui Carol Martel să reuşească acelaşi lucru în apus.[15]În secolul al şaptelea, litoralul nordic al Mării Negre a fost lovit de un val nou de atacuri nomade, conduse de bulgari, care au stabilit un hanat puternic, condus de Kubrat. Hazarii au reuşit să îi împingă pe bulgari din Ucraina de sud în zona cursului mijlociu al Volgăi (Bulgaria de pe Volga) şi în zona cursului inferior al Dunării (Bulgaria de pe Dunăre, sau Primul Ţarat Bulgar). Bulgarii din zona Dunării au fost repede slavizaţi şi, în ciuda numeroaselor campanii împotriva Constantinopolului, au acceptat creştinismul ortodox. Prin eforturile a doi misionari, Sfântul Chiril şi Sfântul Metodiu, a apărut primul aflabet slav, iar un dialect local, limba slavonă, a devenit limba bisericii.Urmărirea războinicilor lui Sviatoslav I de cătra armata bizantină, miniatură a lui Ioan Skylitzes.La nord de zonele adiacente Imperiului Bizantin, prima entitate slavă atestată a fost Moravia Mare, care a apărut sub protecţia Imperiului francilor, la începutul secolului al nouălea. Până la fragmentarea ei, drept consecinţă a confruntărilor cu francii răsăriteni, un secol mai târziu, Moravia Mare a fost scena confruntărilor dintre misionarii creştini de la Constantinopol şi cei de la Roma. Deşi slavii occidentali au recunoscut în cele din urmă autoritatea ecleziastică a Romei, clerul din Constantinopol a reuşit să convertească cel mai mare stat din acea perioadă,Rusia Kieveană, la creştinismul de rit grec, către 990.Atât după, cât şi înainte de creştinare, Rusia Kieveană a organizat atacuri împotriva puterii bizantine, unele având ca rezultat tratate comerciale benefice pentru ambele state. Importanţa relaţiilor ruso-bizantine este subliniată de faptul că Vladimir I de Kiev a fost singurul străin care s-a căsătorit cu o prinţesă bizantină din Dinastia Macedoneană. Campaniile militare ale tatălui lui Vladimir, Sviatoslav I, zdrobiseră cele mai puternice puteri din Europa de Est a acelei perioade, bulgarii şi hazarii.

Imperiul Bulgar

În 681 bulgarii au fondat un stat puternic ce a jucat un rol important în Europa de sud-est, până la cucerirea sa de către turci în 1396. În 718, bulgarii i-au înfrânt decisiv pe arabi în apropiere de Constantinopol, iar conducătorul lor, hanul Tervel a devenit cunoscut ca "Salvatorul Europei". Bulgaria a oprit de asemenea migraţia triburilor barbare (pecenegi, hazari) către vest, şi în 806 a distrus hanatul avar.După adoptarea creştinismului, în 864, Bulgaria a devenit centrul spiritual şi cultural al lumii slave răsăritene.Alfabetul chirilic a fost inventat de învăţatul bulgar Clement de Ohrid în 885. În 927 Biserica Ortodoxă Bulgară a fost prima biserică naţională europeană ce şi-a câştigat independenţa, cu un patriarh propriu.

Cultura

O dată cu sfârşitul Imperiului Roman de Apus şi cu declinul centrelor urbane, numărul învăţaţilor şi al ştiutorilor de carte a scăzut în Occident. Educaţia a devenit domeniul mănăstirilor şi al catedralelor. O revenire a educaţiei clasice a avut loc în Imperiul Carolingian în secolul al optulea. În Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţ), cultura se afla la un nivel superior celui din Apus. La rândul său, islamul s-a impus în regiunile răsăritene cucerite, şi a creat o "epocă de aur" a ştiinţei, filozofiei şi a altor îndeletniciri intelectuale.

Educaţia clasică

Sistemul clasic de educaţie punea accentul pe gramatică, latină, greacă şi retorică. Elevii citeau opere clasice şi scriau eseuri imitându-le stilul. În secolul al patrulea, sistemul educaţional era deja influenţat de religia creştină. În De Doctrina Christiana, Augustin a explicat cum educaţia clasică se potriveşte cu religia creştină. Creştinismul era o religie a cărţii, iar creştinii trebuiau deci să nu fie analfabeţi. Predicile

necesitau însuşirea principiilor clasice ale retoricii. Tertullian era mai sceptic faţă de valorile educaţiei clasice, întrebând "Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul?" Dar nici măcar el nu s-a opus acestui sistem.

Declinul în Occident

Deurbanizarea a anulat scopurile educaţiei, care, deja din secolul al şaselea, s-a deplasat către şcoli monastice, axate pe studierea Bibliei. Educaţia laicilor s-a păstrat puţin în Italia, Spania, şi părţile sudice ale Galiei, unde influenţa romană era mai de durată. Totuşi, în secolul al şaptelea, educaţia a prins avânt în Irlanda şi alte teritoriicelte, unde latina era o limbă străină, iar textele latine erau intens studiate şi predate.

 Ştiinţa.

În lumea antică, greaca era limba principală a ştiinţei. Cercetarea ştiinţifică avansată şi educaţia în domeniu aveau loc în special în zona elenistă a Imperiului Roman, în greacă. Încercări ulterioare de a traduce scrierile greceşti în latină au avut succes limitat.[18] Pe măsură ce numărul vorbitorilor de greacă scădea, Occidentul s-a îndepărtat de rădăcinile greceşti ale ştiinţei şi filozofiei. Vorbitorii de latină care doreau să se instruiască aveau acces doar la câteva cărţi de Boethius (c. 470-524) (rezumate ale unor cărţi greceşti de Nicomachus de Gerasa) şi la alte câteva lucrări ale altor enciclopedişti romani.Cei mai importanţi învăţaţi ai timpului erau clerici, pentru care studiul naturii era doar puţin interesant. Studiul naturii era urmărit mai mult în scopuri practice. şi nu în mod abstract: nevoia de a îngriji bolnavii a dus la studierea medicinii şi a textelor antice despre medicamente, nevoia de a determina timpul rugăciunilor a dus la studierea mişcării stelelor,[20] nevoia de a calcula data Paştelui a dus la studiul matematicii şi al mişcării Soarelui şi Lunii.[21] Cititorilor moderni li se poate părea descurajant că aceleaşi lucrări discută atât detaliile tehnice ale fenomenelor naturale, cât şi semnificaţiile lor simbolice.Deşi în evul mediu timpuriu nu s-au realizat progrese semnificative, în această perioadă s-au pus bazele viitoarelor descoperiri ulterioare.

Societatea carolingiana

Toti acesti factori au hotarât în mare parte structura societatii europene înaintea erei feudale clasice. Epocile urmatoare au numit rezultatul acestui proces feudalism, dar nu a fost nimic sistematic în formarea lui. Individul în cautarea securitatii a cerut protectie de la un lider local, acceptând rolul de supus al acestuia. Relatia feudala în Evul Mediu însemna o interdependenta personala. Feudalul se angaja sa-si apere vasalul, în schimb vasalul jura fidelitate feudalului. Acesta din urma îsi câstiga astfel adepti, dar spre asi asigura propri-ai securitate, el devenea vasalul unui feudal si mai mare. In vârful ierarhiei de putere formate din feudali si vasali, se situa regele ca feudalul suprem, pentru care cei mai însemnati feudali depuneau juramânt de loialitate (fidelitate). O caracteristica a orânduirii feudale era aceasta relatie de supra- si subordonare. Se corela cu doua concepte de importanta majora din acea vreme: proprietatea asupra pamântului si serviciul militar. Pentru suveranitate si alte angajamente luate, feudalul primea o danie de pamânt. Aceasta era numita feudum, de unde provine si termenul de feudalism.Este perioada „clasică” a feudalismului francez: monarhul capeţian, considerându-se urmaş legitim al primilor regi franci, moşteneşte dreptul acestora asupra teritoriului, obţinut la origine prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă este înlocuită cu cea ereditară -„dreptul sângelui”, şi de drept divin, prin ceremonia religioasă a încoronării la Reims. Toţi vasalii datorau supunere monarhului, a cărui putere era legitimată, deci, prin erediatate şi recunoaştere din parte divinităţii prin intermediul Bisericii catolice. În fapt, regele nu îşi exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toţi marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferenţă, ajutor militar şi financiar, în schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreună cu ţăranii, animalele şi atelajele proprii domeniului. Dreptul feudal francez stipula că nobilul (seniorul) feudal conducea aşa cum dorea treburile domeniului său, exercitând funcţii militare, administrative, judecătoreşti, atâta timp cât îşi îndeplinea obligaţiile feudale faţă de suzeran. Trădarea suzeranului, felonia, însemna anularea

contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea. În aceste condiţii, este evident că seniorul feudal era un exploatator fără scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea. Cea mai grea condiţie o aveau servii (les serfs), ţărani cu un statut juridic aparte, al căror drept de proprietate asupra pământului propriu era condiţionat de plata unui impozit anual pe pământ şi a numeroase taxe (atunci când fiul intra în posesia moştenirii, când se însurau- lucru pe care îl puteau face doar cu acordul seniorului, etc.). Toate acestea demonstrau că servii nu erau oameni liberi, dar nici nu erau ţărani dependenţi, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci îl moşteneau; situaţia lor juridică se datora faptului că seniorii feudali au considerat că pământurile ţăranilor învecinate cu propriile lor domenii, le aparţineau de drept, însă acceptau, de regulă, să-i elibereze pe servi contra unei sume de bani. În 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a acordat poporului său o cartă prin care servajul era desfiinţat, înlăturând astfel acest abuz al feudalilior.

Oraşul Medieval

:Unele din vechile oraşe ale lumi romane au continuat să existe ( în stare deplorabilă, populaţie mică, monumente şi edifici în ruină, fără activitate economică şi comercială). Oraşele de reşedinţă ale episcopilor erau şi centre administrative ale respectivei dioceze. În această perioadă oraşele erau simple aşezări întărite şi centre administrative, fără o populaţie activă de negustori sau meşteşugari, fără personalitate juridică, instituţii proprii, organizare municipală.VIII: I-a naştere un nou tip de oraş burgul . Acesta se forma într-un loc favorabil circulaţiei , de oameni şi mărfuri, unde negustorii şi feluriţi meşteşugari îşi puteau asigura o clientelăSubpagini (4): 1. Centralizarea Statelor 2. Razboiul de 100 de anii 3. Marile Descoperiri si Imperiile Coloniale 5. Cultura feudala si Renasterea