Moromeţii - roman realist obiectivde M. Preda

Romancier şi nuvelist, Marin Preda este unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, cu o activitate literară bogată alcătuită din nuvele, romane, teatru-eseuri.

Nuvelele „Întâlnirea din pământuri” anticipează în majoritatea lor romanul „Moromeţii”. Nuvelele arată că Moromete nu exista la început, că autorul îl descoperă treptat. Marin Preda devine în raport cu opera lui moromeţian pe măsură ce Moromete însuşi devine în raport cu lumea lui „moromeţian”.

Ciclul moromeţian inaugurează seria romanelor „obsedantului deceniu” (despre abuzurile din anii 50). „Moromeţi” este un roman polemic în „dialog” cu operele lui Rebreanu, Sadoveanu, Zaharia Stancu.

Marin Preda surpinde complicaţiile necunoscute ale sufletului ţărănesc, firea contemplativă, libertatea spiritului rural care nu mai e devorat de pasiunea posesiunii pământului.

Romanul „Moromeţii” este alcătuit din două volume apărute la o distanţă de 12 ani unul de altul. Este un roman obiectiv prin narator omniscient, naratiune la persoana a III a , evenimentele relatate cronologic, spaţiul exterior real – satul Siliştea-Gumeşti şi spaţiul interior-imaginar al trăirilor interioare. Marin Preda foloseşte stilul indirect liber. Este de asemenea roman realist, de familie, frescă socială (imaginea de ansamblu a unui sat din Câmpia Dunării, cu 3 ani înaintea izbucnirii celui de al II lea război mondial), roman monografic al satului din Câmpia Dunării.

Primul şi cel mai impotant roman al lui M. Preda are 2 volume, I apărut în anul 1955 având ca temă „Destrămarea unei familii” iar cel de –al doilea volum are ca temă „Destrămarea satului tradiţional”. Este „cartea însingurării bătrânului sef al clanului şi cartea morţii sale”. Este parodia lumii din I volum. ( C. Ungureanu).

Acţiunea din I volum este plasată cu 3 ani înainte de începerea celui de al II lea război mondial într un sat din Câmpia Dunării, Siliştea Gumeşti, într o perioadă în care „timpul avea cu oamnenii nesfârşită răbdare iar viaţa ţăranilor se scurgea aici fără conflicte mari”.Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc aşa cum se întâmplă în romanul lui Liviu Rebreanu „Ion” , aici existând un plan al familiei Moromete.Izvoare deinspiraţie Vol I„Scrisesem o schiţă intitulată „Salcâmul”. Într-o dimineaţă de iunie, tatăl meu s-a apucat să taie cel mai falnic roman din grădina noastră. Acoperea cerul. Acest salcâm era chiar copilăria mea. Tata era crunt şi întunecat. Nu numai eu, dar nici restul familiei şi nici vecinii nu au înţeles ce l-a împins să facă acest lucru şi nici n-a răspuns întrebărilor noastre nedumerite. Această enigmă a copilăriei am exprimat-o, fără să o dezvălui în schiţa mea, care a apărut în pagina a doua a ziarului „Timpul”. Astfel am devenit scriitor...Schiţa cu salcâmul nu era inclusă în volumul de debut. De aici s.-a născut romanul „Moromeţii””. (Marin Preda, într-un interviu din 1976, în „Creaţie şi morală”).

Personajele romanului sunt numerase şi intră în conflicte puternice. Ilie Moromete este personajul principal. Inteligenţa, ironia şi umorul, ştiinţa de a poveti fac din Ilie Moromete un ţăran filosof.

Debutul I volum prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest constituind o secvenţă epică monumentală aceea a cinei ce se desfăşoară după o ordinea prestabilită, după un cod ancestral.

Familia moromeiţlor este una numeroasă, alcătuită din copii proveniţi dinalte căsătorii, este o familie hibridă, generatoare de conflicte puternice în interiorul ei. Scenele cheie ale I volum sunt scena cinei ( Marin Preda îşi adună personajele la masă caracterizându-le pe fiecare în parte, aşa cum Rebreanu işi adună personajele la horă iar G. Călinescu la masa din casa lui Costache Giurgiuveanu); scena tăierii salcâmului - acest moment putând fi socotit „începutul sfârşitului”, scenele duminicale din poiana lui Iocan – inima adevărată a satului, scena foncirii, scena secerişului.

Ilie Moromete, tatăl cu 10 ani mai mare decât soţia sa Catrina, venise în această a doua căsătorie cu 3 băieţi: Paraschiv, Achim şi Nilă cărora li se adăugaseră două fete Tita şi Ilinca şi încă un băiat, Niculae, mezinul de 12 ani. Moromeţii se află la cină, strânşi în tindă, aşezaţi în jurul unui mese mici şi rotunde. „Moromete stătea parcă deasupra tuturor veghindu-şi familia şi stâpânind cu privirea pe fiecare”.Încă din acest prin episod, atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri care mocnesc să izbucnească în conflicte ce aveau să zguduie puternic echilibrul căminului, ducând la destrămarea lui. Principalele conflicte se manifestă ântre Catrina şi Moromete şi cei 3 fii vitregi, apoi între Ilie Moromete, apoi între Ilie Moromete şi fiul său Nicolae care ar fi vrut să se ducă la şcoală să înveţe dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut. Resentimentele lor erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete,Maria, zisă Guica, nemulţumită pentru că ar fi vrut să îngrijească ea de gospodăria moromeţilor şi de copii ca să poată avea pretenţie asupra casei şi a lotului mult controversat din spatele casei. Alt conflict se naşte între Catrina şi Ilie Moromete care îi revendica pogonul ei de pământ pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei din I Război mondial, promiţându-i că îi va face acte pe casă dar nu se ţinuse de cuvânt. Băieţii cei mari se află în conflict cu mama şi cu surorile vitrege pentru că ele îşi strâng zestre, dar şi cu tatăl lor, fiindcă acestea „nu fac nimic, stau toată ziua” iar pe ei îi trezeşte cu noaptea în cap ca să plece la muncă”. Datoriile de la bancă, traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe capul familiei, care trebuie să se descurce cumva fără să vândă din pământ.Ca să mai acopere din datorii se hotăreşte cu greu să-i vândă vecinului său, Tudor Bălosu, salcâmul din curte, care era simbolul trăiniciei şi al stabilităţii rurale. Tăierea salcâmului este o scenă memorabilă a romanului, fiind primul semn al declinului familiei Moromete deoarece acest salcâm făcea parte din viaţa acestei familii şi toată lumea cunoştea acest salcâm impunător.

Inima adevărată a satului era „Poiana lui Iocan”- locul undese adunau gospodarii intre care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae. Aici citeau ziarul şi comentau politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. În faţa fierăriei lui Iocan, se afla o poiană mare, unde în fiecare duminică aveau loc cele mai zgomotoase întâlniri, unde se citeau ziarele vremii şi se comenta politica cu ironie şi umor dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă nu erau prea reuşite. Episodul cometariilor politice este inedeit.

Plata dărilor funciare către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete. De fiecare data, la venirea perceptorului cei din familia Moromete erau nevoiţi să ascundă lucrurile mai de preţ iar Moromete joacă scena foncirii cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând de fiecare dată să amâne plata întreagă a datoriei.

Secvenţa secerişului prezintă datini din viaţa satului tradiţional, culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie. Caracterul monografic al satului se conturează prin ilustrarea câteorva obiceiuri şi datini populare: adălmaşul, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, hora, jocul căluşarilor, premilitaria, instrumente ale autorităţilor, şirul muncilor agricole – seceratul , treieratul, jocul băieţilor cu bobicul la câmp.

În finalul I volum evenimentele se precipită, Paraschiv şi Nilă fug la Bucureşti luând cu ei caii, oile, lăsînd familia fără cele necesare, iar Moromete este convins că Achim nu va trimite banii necesari acasă. El ia hotărâri decisive: îi vind lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxele foncirii, datoriile de la bancă, taxele şcolare pentru Nicolae şi îi rămân bani ca să-şi cumpere 2 cai, dar naratorul omniscient notează cu amărăciune că problma datoriilor râmîne nerezolvată pe viitor.

Acţiunea I volum se sfârşeşte cand „timpul nu mai avea răbdare cu oamenii, finalul fiind simetric cu începutul”.

Viaţa oamenilor din roman este legată direct de cea a animalelor care devin uneori adevărate personaje având nume şi participând la întâmplări. Oaia Bisisică îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii cei mari.În celelalte planuri de acţiune sunt prezentate destinele altor familii. Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica lui Polina, pentru că acesta fuge cu Birică, un flăcău sărac din sat cu care tatăl nu e de acord. Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el este bolnav de plâmâni şi ar fi vrut să vândă un lot de pâmânt ca să aibă bani pentru tratament la sanatoriu. Soţia sa se opune vânzării pământului ştiind că boala lui Boţoghină este iremediabilă iar ea va rămâne vaduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pâmânt şi simţindu-se mai bine , nu ascultă sfatul medicului ci se apucă de muncă, iar oboseala îi este fatală. Drama familiei Ţugurlan stă în faptul că în fiecare an îi murise câte un copil, tragedie care îl face pe bărbat agresiv, ajungând încele din urmă la închisoare.

Al doilea volum a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, având ca temă destrămarea satului tradiţional.Nicolae devine personajul principal, Ilie Moromete intrând într-o zonă de umbră.

Izvoarele de inspiraţie ale celui de al II-lea volum sunt reformele comuniste din agricultură (colectivizarea), dispariţia libertăţii cuvântului, confiscarea pământurilor, a oilor şi a altor bunuri, migraţia ţăranilor de la sat la oraş.Îi păstrează caracterul monografic prin diverse obiceiuri: spălarea picioarelor de Rusalii, întâlnirile tinerilor-fluieratul la poartă, secerişul.

Incipitul volumul II îl constiuie interogaţia retorică „În bine sau în rău se schimbase Moromete ?” Dacă în I volum Moromete era capul familiei, autoritar, ironic, prezentat ca un om inteligent, sociabil, cu mulţi prieteni, spirit contemplativ, foarte bun povestitor, „Un Don Quijote” care se luptă cu morile de vânt, în Volumul al II-lea decade, chiar dacă şi-a refăcut averea. Nu mai era acelaşi. Din Moromete cel cunoscut rămăsese doar”capul lui de humă arsă”, nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănăaga de la drum, nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut”.

Primele capitole distrug imaginea lui Moromete, arătându-i o altă faţă, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează. „Nici un copil nu –l mai asculă şi obsevaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa „. Vechii prieteni îl părăsesc iar cei noi sunt şterşi, mediocrii: Matei Dimir, Costache. Devine sceptic, pragmatic, neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă. Băieţii care fugiseră cu oile la Bucureşti nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot dar îşi găsiseră însă servici. Paraschiv lucra ca sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc iar Achim era singurul care reuşise totuşi în comerţ şi avea un magazin de „Consum alimentar”.

Dornic să-şi reunească familia, Moromete se apucă de negoţ, merge cu Bălosu la munte să facă negoţ cu cereale, câştigă bani buni, pune la loc pogoanele pierdute şi avea pământ de

muncit pentru fiecare dintre copii. Cu toate acestea nu-l lasă pe Niculae să meargă la şcoală pentru că nu avea „Nicun beneficiu”. El pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă, ănsă aceştia refuză. Era anul în care începea cel de-al Ii-lea război mondial şi încercarea lui Moromete de a-şi reface căminul, izvorâtă din dragostea lui pentru copii, pentru familie care însemnase tot rostul lui în viaţă se destrămase.

Moartea lui Nilă pe front şi sfărşitul tragic al lui Paraschiv de tubercoloză, amplifică peste măsură durerea tatălui şi-l însingurează de lume.

Anii '50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare. Personajele noi introduse de autor întruchipează prostia şi ambiţia celor obscuri care sunt oameni fără căpătâi, fără ideal şi fără spirit.

În comparaţie cu I volum, romanul nu e al ţărănimii ci al straturilor „de la fund din lumea rurală” (Cornel Ungureanu).

Nicolae Moromete este „logicianul”, moştenitorul tatălui sau care ajunge activist de partid şi crede acum într-o „nouă religie a binelui şi a răului”. El îşi continuă studiile, fiind un pasionat al cărţilor şi ajunge inginer horticultor, apoi se însoară cu Marioara lui Adam Fântână, care este asistentă medicală, nu mai este ţărancă.

Acum, în Siliştea Gumeşti asistăm la o adevărată luptă pentru putere. Primarii se schimbă la maxim 2 luni. Pe această mică scenă politică au loc manevre mari. Învingător este un necunoscut, Vasile al Moaşii, om dur, semn al unei istorii care pătrunde violent în viaţa tradiţională a satului.

Secvenţa epică alcătuite din ultimele capitole ale romanului reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română, care ilustează moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, fără patetism, o moarte lentă venită ca un firesc al vieţii.

Ultimele cuvinte exprimă crezul său de viaţă, pe care il mărturiseşte doctorului :”Domnule , eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.

Marin Preda pleacă în construirea protagonistului realist, Ilie Moromete, de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar, de unde reiese verosimilitatea pesonajului. „Moromete care a existat în realitate a fost tatăl meu”.

Ilie Moromete, tipul ţăranului raţional, se deosebeşte de Ion al lui Liviu Rebreanu, care este dominat de instinctul de poeseiune, de lăcomie pentru pământ, el nefiind sclavul imbogăţirii. Pentru Moromete, pământul constituie simboulul libertăţii materiale şi spirituale.Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete iar tehnica amânării este o altă componentă a firii sale.

Marin Preda foloseşte tehnica decupajului ,decuparea unei zile din viaţa unei familii şi prezentată pe larg, dilatarea – în primele 200 de pagini sunt prezentate întâmplările care au loc de sâmbătă seara până duminică seara, tehnica rezumatului – timpul nu mai are răbdare cu oamenii în Volumul II, comprimrea – 10 ani din viaţa lui Nicolae sunt prezentaţi în vol II în câteva pagini.

Alternarea temporală a evenimentelor este dislocată prin flashback şi freedback. Textul romanului este dominat de verbe. Scriitorul foloseşte dialogul ca marcă a oralităţii, simţul comic – ironie subtilă, şi tragic, adânca observaţţie psihologică.

Limbajul este popular, adeseori frust, ce imită aproape toate clişeele oralităţii. Stilul direct se îmbină armonios cu stilul indirect şi stilul indirect liber. Scriitorul obiectiv are o atitudine detaşată faţă de personaje şi situaţii. Nu intervine în acţiune şi nu face aprecieri. El pune personajele în situaţia de a se caracteriza singure prin fapte, vorbe atitudini, fără nicio intervenţie din afară. Povesteşte lent, acordă atenţie amănuntelor, gesturilor, mimicii (VOL I).

„Moromeţii” este un roman realist, psihologic şi social, cu totul original, căruia stilul anticalofil specific lui Rebreanu şi Camil Petrescu, îi conferă precizie, concizie şi claritate.