Moromeții II

Deși declarase că în evenimentele de după război Moromete nu mai poate juca vreun rol și deci, din punct de vedere artistic, continuarea i se pare inutilă, Preda scrie, totuși, al doilea volum, care i-a provocat o adevărată criză de creație, după cum mărturisește.

Critica a remarcat curajul autorului de a demasca un regim totalitar din interiorul lui. Astfel, Manolescu numește „Moromeții II”: „o carte a adevărului despre unul din cele mai răscolitoare procese prin care satul român a trecut vreodată.” La rândul ei, Monica Spiridon observă că aici „istoria frauduloasă se lăfăie în prim-plan în haina vorbăriei și a proclamațiilor scrise de care te împiedici pretutindeni. Istoria nu numai se instituționalizează, ea devine birocratică.” Eugen Simion afirmă că niciodată în proza mai nouă nu s-a tratat cu mai mult curaj estetic „destinul unei civilizații țărănești și nu avem cunoștință să fi căpătat până acum o motivare literară mai pregnantă”.

Îl vom regăsi, în acest volum, pe Ilie Moromete, dar nu într-un rol de prim-plan, fiindcă lumea lui a dispărut. Satul tradițional a fost invadat de forțe oarbe, necunoscute, străine de mentalitatea și interesele țăranului autentic. Prefacerile de pe scena rurală sunt opera unor oameni neștituți, pe care autorul îi ironizează prin nume: Ouăbei, Zdroncan, Isosică, Mantaroșie, Bilă etc. Acesta din urmă este văzut de critică drept un personaj caragialesc. Semnul puterii lui în sat sunt creioanele pe care le poartă mereu în buzunarul hainei. Locul adunărilor liniștite din poiana lui Iocan este luat acum de discursuri fără noimă ținute cu scopul de a impune ideologia comunistă. Moromete devine spectator, unul nemulțumit și aflat în contrast cu lumea cea nouă. Cuvântul lui nu mai găsește audiență în tot satul, ci într-un grup mai restrâns.

Revelatoare sunt în acest volum capitolele despre campania agricolă de vară, când satul se umple de străini veniți să urmărească desfășurarea secerișului și a treieratului. Atent la uimirea țăranilor în fața necunoscuților, autorul se dovedește un bun observator al atitudinii colective: „Oamenii însă se mișcau încet și toată febra aceasta politică și administrativă trecea pe lângă ei și pe lângă căruțele și vitele lor fără să-i atingă.” Civilizația rurală este prea veche pentru a fi dislocată atât de ușor din tiparele ei.

Cartea a doua este în mare parte romanul lui Niculae, tânărul aflat în căutarea eului său, motiv pentru care intră în partidul comunist. Între el și tată are loc un dialog al mentalităților, un dialog între două lumi total diferite. Fiul cel mic al lui Ilie Moromete moștenește ceva din structura sufletească a tatălui, însă la el ia altă direcție. Preocupat de găsirea unui drum în viață, se afundă în lecturi care-l situează adesea paralel cu realitatea. Se înscrie în Partidul comunist, în dorința de a se descoperi, de a se regăsi în ideologia acestuia. Are însă destule decepții. Însărcinat să supravegheze campania agricolă de vară și nevăzând în cotele pe care țăranii trebuie să le dea statului un act de injustiție, el nu poate să observe că revolta acestora are un temei: primiseră la însămânțat grâu amestecat cu neghină, dar li se cerea înapoi curat. Încercarea de răscoală a sătenilor îi periclitează poziția în partid. Pe lângă experiența socială, tânărul trăiește și alte experiențe inițiatice: iubirea și confruntarea cu ideea de moarte, după fiecare căzând într-o stare de apatie, semn al efectului puternic pe care l-au avut asupra lui.

De cealaltă parte, Ilie Moromete parcurge și el câteva etape. Cunoaște, inițial, o perioadă de înflorire, când comerțul îi merge și descoperă cuvântul „beneficiu”. Urmează o

etapă de apatie cauzată de risipirea familiei, pentru ca apoi să redevină cel dintotdeauna, dar în confruntare cu o istorie care i se împotrivește. Uneori simte nevoia să se izoleze, purtând un dialog imaginar pe tema rostului său în lume: „Așa că vezi [...] eu te las pe tine să trăiești! [...] Dar rău fac, că tu vii pe urmă și-mi spui mie că nu mai am niciun rost pe lumea asta... Și ce-o să mănânci, mă, Bâznae?” Discursul lui Moromete în acest volum e în mare parte disident: „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerțul liber?” sau „Crezi că numai dumneata ai dreptul să vorbești în numele țării și ceilalți să nu zică nimic?”Independența pe care personajul și-o apără este mărturisită cu emfază chiar și medicului înainte de moarte: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.”