Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Educaţie Fizică şi Sportivă Anul II semestrul II

LECT.DR. EMIL BUDESCU PROF.DR. PAULA DROSESCU

LECT.DR. FLORIN NICHIFOR ASIST.DR. RADU IACOB ASIST.DRD. SAVA FETESCU LECT.DR. FLORIN NICHIFOR LECT.DR. BOGDAN UNGUREAN LECT.DR. GRIGORE URSANU

PROF. PAUL FIEDLER

Învăţă

mân

t cu

Frec

venţă

Red

usă

BIOMECANICĂ ŞI ELEMENTE DE PROFILAXIE MEDICALĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT:

- BIOMECANICĂ 3 - IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTORL MEDICAL 51

DISCIPLINE DE BAZĂ COLECTIVE - BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ 99- FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ 141

DISCIPLINE NAUTICE - ÎNOT:METODICA ÎNVĂŢĂRII 187

SPORTURI ADAPTATE - FOTBAL TENIS 239 - VOLEY BEACH 269

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI 305

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE 319

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Lect.dr. EMIL BUDESCU BIOMECANICA

CUPRINS

I. Introducere în biomecanică 1. Obiectul de studiu 2. Terminologie II. Aspecte de bază ale biomecanicii 1. Tipuri de mişcări şi caracterizarea lor cinematică 2. Solicitări dinamice 2.1. Caracteristici inerţiale şi cinetice 2.2. Echilibrul static şi dinamic 3. Mărimi antropometrice III. Aspecte de bază ale anatomiei şi fiziologiei 1. Structura materiei vii 2. Celula 3. Ţesuturile 4. Organe, sisteme, aparate, organism IV. Sistemul osteo – articular 1. Osul 2. Cartilajul 3. Articulaţia V. Sistemul muscular Mişcarea locomotorie Pârghii osoase Lucrul mecanic muscular Unitatea motorie Bibliografie

EMIL BUDESCU

I INTRODUCERE ÎN BIOMECANICĂ 1. OBIECTUL DE STUDIU Biomecanica este o ştiinţă a naturii care studiază legile obiective ale mişcării

corpurilor materiale vii şi ale structurilor care contribuie la aceste mişcări [15, 20, 28, 29]. Biomecanica este o ştiinţă interdisciplinară, care foloseşte cunoştinţe, noţiuni,

principii, metode din domenii precum: medicină (anatomie, fiziologie, recuperare medicală, explorări funcţionale, etc.), inginerie (mecanică, electronică aplicată etc.), ştiinţe exacte (matematică, fizică, chimie) şi ştiinţe umaniste (educaţie fizică, biologie), pe baza cărora şi-a dezvoltat propriile investigaţii ştiinţifice.

Biomecanica are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mişcării acestuia, prin prisma anatomiei, terapiei prin mişcare (kinetoterapie), fiziologiei, cunoştinţele fiind focalizate pe omul care doreşte fie recuperarea unor abilităţi sau funcţii motorii, fie dobândirea unor performanţe motorii. Astfel, biomecanica are aplicaţii atât în domeniul medical, respectiv al recuperării fizice, cât şi în domeniul sportiv, pentru testarea şi îmbunătăţirea calităţilor motrice.

Cunoştinţele sistematizate de biomecanică sunt utile diverşilor specialişti, cum ar fi: kinetoterapeuţi, preparatori fizici, antrenori sportivi, profesori de educaţie fizică, medici şi infirmiere (pentru medicină sportivă, recuperare medicală neuro–motorie, anatomie etc.), maseuri terapeuţi, antrenori de atletism etc. În mod practic, toţi cei care folosesc mişcarea într–un scop terapeutic, profilactic sau de obţinere a unor performanţe fizice au nevoie de suportul ştiinţific oferit de biomecanică.

Biomecanica, ca ştiinţă interdisciplinară, se bazează, în principal, pe cunoştinţele a trei domenii de studiu: anatomia umană, mecanica şi fiziologia. Astfel, anatomia, ca ştiinţa formei şi structurii corpului uman şi a părţilor sale, furnizează date cu privire la osteologie (studiul oaselor), artrologie (studiul articulaţiilor), miologie (studiul muşchilor), mecanica, ca ştiinţa care studiază mişcarea şi echilibrul corpurilor materiale sub acţiunea diferitelor forţe de interacţiune, furnizează informaţii privind modalităţile de investigare cantitativă a mişcării corpului, iar fiziologia, ca ştiinţa care se ocupă de funcţiile organismelor vii, furnizează cunoştinţele necesare înţelegerii diferitelor conexiuni care concură la obţinerea funcţiilor motricităţii, echilibrului şi posturii corpului omenesc.

Mişcarea unui corp reprezintă acţiunea de deplasare a respectivului corp datorată interacţiunii tuturor forţelor care acţionează asupra lui. Mişcarea corpului poate fi cuantificată prin valorile, modificate în timp, ale unor coordonate faţă de un sistem geometric de referinţă, mişcarea putând fi analizată fie fără a ţine cont de cauze, respectiv forţe, ci doar pe baza unor consideraţii geometrice, analiza fiind denumită cinematică, fie ţinând cont de interacţiunea tuturor forţelor care acţionează asupra corpului, analiza fiind denumită dinamică. În cazul corpului uman, se poate considera fie mişcarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie mişcarea diferenţiată a diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.

Faţă de o direcţie dată în spaţiu există două mişcări elementare, respectiv: • mişcarea de translaţie; • mişcarea de rotaţie.

Mişcările corpului uman sunt, în majoritatea situaţiilor, combinaţii ale celor două mişcări elementare faţă de diversele axe ale sistemului de referinţă geometric considerat.

Prin sistem de referinţă se înţelege un reper nedeformabil faţă de care se raportează poziţiile unui sistem material dat. Astfel, pot exista sistemul de referinţă plan, la care reperul nedeformabil este constituit din două axe perpendiculare una pe cealaltă şi sistemul de referinţă spaţial, la care reperul nedeformabil îl constituie trei axe reciproc perpendiculare una pe celelalte.

O sistem de referinţă plan

Y

sistem de referinţă spaţial O

X

Y

Z

4

BIOMECANICA

Funcţie de poziţia sistemului de referinţă ales, mişcarea poate fi absolută, când sistemul de referinţă este fix şi relativă, când sistemul de referinţă este, la rândul său, în mişcare. Mişcarea relativă apare, de exemplu, când se consideră mişcarea unui segment al corpului faţă de un altul, relativitatea fiind faţă de segmentul de referinţă.

Faţă de fiecare axă a sistemului de referinţă, există două coordonate geometrice, corespunzătoare mişcărilor elementare, şi anume: o coordonată liniară, aferentă mişcării de translaţie şi o coordonată unghiulară, aferentă mişcării de rotaţie. Din acest punct de vedere, pentru un corp care realizează o mişcare spaţială sunt necesare şase coordonate (trei liniare şi trei unghiulare) pentru a defini complet poziţia sa faţă de sistemul de referinţă, iar pentru un corp care are mişcare doar într-un plan sunt necesare trei coordonate (două corespunzătoare translaţiei de-a lungul celor două axe din plan şi una corespunzătoare rotaţiei în jurul axei perpendiculare pe planul mişcării corpului).

Structurile care participă şi contribuie la realizarea mişcărilor sunt analizate în biomecanică din punct de vedere anatomic, fiziologic şi mecanic. Astfel, sistemul osos, sistemul articular şi sistemul muscular sunt evidenţiate anatomic şi mecanic, iar întregul sistem osteo-musculo-articular este analizat cu ajutorul mecanicii şi fiziologiei, pentru a releva inclusiv controlul motor uman. Structurile anatomice care realizează mişcarea corpului, în ansamblu, sau a unor segmente poartă numele, în biomecanică, de structuri cinematice sau lanţuri cinematice. O astfel de structură cinematică este completată în biomecanică de “componenta” de comandă şi control, fiind constituită din următoarele sisteme principale:

• sistemul nervos, care asigură comanda şi controlul, pe baza informaţiilor corespunzătoare;

• sistemul muscular, care primeşte comanda şi realizează forţa motrică a mişcării;

• sistemul osteo-articular, care realizează mişcarea în anumite limite, direcţii şi segmente determinate.

Biomecanica studiază, pe lângă mişcarea propriu-zisă, şi structurile care participă la realizarea mişcării. Cu ajutorul sistemului neuro-muscular sunt transmise comenzi şi sunt obţinute forţe care acţionează diferitele segmente osoase, mişcarea fiind realizată prin intermediul unor pârghii osoase formate din oase şi articulaţiile acestora. Forţele care sunt aplicate oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor produc în interiorul acestora şi stări locale de presiune, denumite şi tensiuni, funcţie de care sistemul dat poate fi considerat traumatizat, normal sau performant. Astfel, biomecanica evidenţiază, prin intermediul mecanicii, inclusiv aspectele cantitative care intervin asupra structurilor anatomice aflate în mişcare sau în stare de repaus, respectiv cele care modifică starea de echilibru intern. Aspectele calitative ale structurilor participante la mişcarea corpului uman sunt relevate în biomecanică, cel mai adesea, prin intermediul anatomiei şi fiziologiei, datorită includerii sistemului nervos în componenţa acestor structuri cinematice.

Din punct de vedere biomecanic, la fel ca în mecanică, pentru a analiza o structură osoasă sau musculară pot fi folosite caracteristicile de material, şi anume: deformabilitatea materialului şi rezistenţa mecanică a materialului.

Deformabilitatea materialului este cuantificată prin deplasările produse în corpul analizat. Deformaţiile pot fi:

• elastice – când deformaţiile dispar odată cu încetarea acţiunii forţelor care le-au produs, corpul revenind la forma iniţială;

• plastice – când deformaţiile sunt remanente după încetarea acţiunii forţelor; • elasto-plastice – când deformaţiile dispar doar parţial după încetarea acţiunii

forţelor, iar deplasările, care determină mărimea unei deformaţii, pot fi:

• liniare – denumită şi săgeata; • unghiulare – denumită şi rotirea. Rezistenţa mecanică a materialului, denumită şi tensiune sau efort unitar, într-un

punct al materialului, se defineşte ca raportul dintre valoarea forţei elementare care acţionează în acel punct şi cea a ariei elementare aferente.

Tensiunea, notată cu “p”, are componentele : • normală, cu valori pozitive sau negative după cum efectul este de întindere sau

5

EMIL BUDESCU

de compresiune; • tangenţială, cu efect de forfecare în punctul considerat. Matematic se poate scrie relaţia :

22p τσ += , (1.1) unde σ – componenta normală; τ – componenta tangenţială.

Există 5 solicitări simple : tracţiunea, compresiunea, încovoierea, forfecarea şi torsiunea.

În tabelul 1.1 sunt prezentate cele cinci tipuri de solicitări simple. Rezistenţa generală a corpului şi, implicit, rezistenţa unei structuri cinematice

biomecanice, este definită în fiziologie drept capacitatea de lucru a organismului pentru perioade lungi de timp fără să apară oboseala [16, 28]. Această rezistenţă a corpului este dependentă de: funcţia pulmonară, capacitatea de transport a O2 de către sânge, funcţia cardiacă, capacitatea ţesuturilor de a extrage O2 şi potenţialul oxidativ muscular. Se poate observa faptul că rezistenţa unei structuri cinematice biomecanice este dependentă, în principal, de sistemul metabolic al organismului care, pe baza unor reacţii biochimice, eliberează energia necesară travaliului muscular.

Tab. 1.1. Solicitări şi tensiuni Nr. crt.

Tipul solicitării Denumirea solicitării

Efortul secţional

Tensiunea

1. Solicitări care produc în

Tracţiune (întindere)

Forţa axială

tσ

2. secţiunea transversală

Compresiune N cσ

3. tensiuni normale, σ

Încovoiere Momentul de încovoiere iM

iσ

4. Solicitări care produc în secţiunea

Forfecare (tăiere)

Forţa tăietoareT

fτ

5. transversală tensiuni tangenţiale, τ

Torsiune (răsucire)

Momentul de torsiune tM

tτ

Energia necesară unei fibre musculare în activitatea ei de contracţie este furnizată de reacţiile

biochimice de desfacere a acidului adenozintrifosforic (ATP) în acid adenozindifosforic (ADP), de resinteză a ATP din ADP şi fosfocreatină (PC) şi de degradare a glicogenului şi a glucozei şi de formare a ATP. Fosfocreatina este o substanţă azotată neproteică aflată în compoziţia chimică a muşchilor şi prezintă importanţă pentru procesele biochimice ale contracţiei musculare, ea având rolul de donator şi acceptor de grupări fosfat (P) în procesul de transformare al ATP în ADP şi invers [19]. “Furnizorii energetici” ai muşchilor sunt următoarele sisteme biochimice care conduc, în final, la obţinerea energiei mecanice:

• sistemul de transformare a ATP în ADP şi eliberare de energie: desfacerea unei legături din ATP are drept rezultat formarea de ADP şi eliberarea unei mari cantităţi de energie care, ulterior, este convertită în parte în energie mecanică;

• resinteza ATP din ADP şi PC: în timpul contracţiei musculare, fosfocreatina se descompune, furnizând gruparea fosfat necesară resintezei ATP din ADP; în repaus, o anumită cantitate de ATP se descompune, eliberând gruparea fosfat, care este folosită la resinteza PC; în această situaţie, se observă că ATP se resintetizează pe seama PC, iar PC se resintetizează pe seama PC;

• degradarea glicogenului şi a glucozei, cu eliberare de energie şi formare de ATP: se realizează fie prin sistemul anaerobic (fără prezenţa O2), situaţie care conduce la formarea de acid lactic, ca “deşeu” al activităţii musculare şi eliberare de energie, care este folosită la sinteza ATP, fie prin sistemul aerobic (necesită prezenţa O2), caz în care rezultă CO2, H2O şi se eliberează o mare cantitate de energie, folosită la sinteza ATP; în afară de glucoză şi glicogen, ca sursă principală de energie a muşchiului, sunt folosite şi grăsimile şi proteinele în calitate de surse energetice, cu rol însă de “rezervă” pentru glicogen şi glucoză.

6

BIOMECANICA

*** Consideraţiile anterioare “conturează” obiectul de studiu al biomecanicăi, respectiv

mişcările macroscopice ale omului şi structurile, macro şi micro–scopice, care contribuie la realizarea acestor mişcări.

2. TERMINOLOGIE Biomecanica foloseşte o serie de termeni “consacraţi” în mecanică, anatomie şi

fiziologie [6, 16, 19, 20, 22, 24, 28], astfel încât se impune definirea acestor termeni dar fără a intra în detalii, care se găsesc în domeniile ştiinţifice menţionate. În acest sens, se definesc următorii termeni: • Acceleraţie: raportul dintre variaţia vitezei unui corp şi intervalul de timp în care se

produce această variaţie; poate fi liniară – de translaţie [m/s2] şi unghiulară – de rotaţie [˚/s2] sau [radiani/s2].

• Alunecare: mişcarea prin care unul sau mai multe puncte ale unei suprafeţe are contacte punctuale multiple, succesive în timp, cu o suprafaţă de contact.

• Articulaţie: legătura directă şi mobilă dintre două oase, asigurând, aşadar, atât contactul permanent, cât şi mobilitatea relativă.

• Artrocinematică: analiza mişcărilor relative care apar între suprafeţele conjugate ale unei articulaţii; mişcările pot fi: de rostogolire, alunecare sau pivotare.

• Artrologie: parte a anatomiei sau biomecanicii care studiază articulaţiile osoase. • Axă longitudinală: linia imaginară situată de-a lungul şi înăuntrul unui os sau segment

corporal (inclusiv întregul corp uman). • Axă de rotaţie: linia imaginară, care trece prin interiorul unei articulaţii, în jurul căreia

se produce o mişcare de rotaţie; trece printr-un punct denumit centru de rotaţie sau, în cazul mişcării de pivotare, punct de pivotare.

• Braţul unei forţe: distanţa de la un punct până la suportul vectorului forţă, adică mărimea perpendicularei coborâtă din punct pe suportul forţei.

• Centru de masă: punctul în care este concentrată întreaga masă a corpului sau punctul în jurul căruia corpul se echilibrează fără a avea tendinţa de rotaţie.

• Cinematică: acea parte a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor materiale fără a lua în considerare forţele şi masele corpurilor.

• Cinetică: acea parte a mecanicii care descrie efectul maselor asupra mişcării corpurilor materiale.

• Compresiune: solicitarea produsă în secţiunea unui corp de două forţe rezultante coaxiale, egale, opuse şi convergente.

• Contracţie concentrică: acţiunea musculară care prin scurtare produce o forţă. • Contracţie excentrică: acţiunea musculară care prin alungire produce o forţă. • Contracţie izometrică: acţiunea musculară care fără modificarea lungimii produce o

forţă. • Contracţie musculară: acţiunea musculară care conduce la producerea unei forţe. • Cuplu de forţe: ansamblul a două forţe, egale în modul, cu direcţiile paralele şi de

sens contrar; acţiunea sa produce un moment al cuplului, cu efect de rotaţie. • Deformaţie: rezultatul procesului de modificare a formei sau dimensiunilor unui corp,

fără alterarea continuităţii corpului. • Deformaţie elastică: deformaţia care se anulează (revenire la forma iniţială) odată cu

acţiunea care a produs-o. • Deformaţie plastică: deformaţia remanentă la înlăturarea acţiunii care a produs-o. • Deformaţie specifică: raportul dintre deformaţia liniară şi lungimea iniţială. • Deplasare: modificarea în timp a poziţiei unui corp în spaţiu. • Dinamică: acea parte a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor materiale luând

în considerare forţele. • Distal: loc situat înspre afară, mai depărtat de centrul, linia mediană sau punctul de

origine al elementului considerat. • Echilibru static la rotaţie: starea unui corp aflat în repaus în care suma tuturor

momentelor de rotaţie care acţionează asupra lui este egală cu zero.

7

EMIL BUDESCU

• Echilibru static la translaţie: starea unui corp aflat în repaus în care suma tuturor forţelor care acţionează asupra lui este egală cu zero.

• Forţă: este o mărime vectorială care măsoară interacţiunea şi transmiterea mişcării mecanice între puncte materiale; este o noţiune derivată din noţiunile fundamentale ale mecanicii, fiind egală cu produsul dintre masa punctului material şi acceleraţia acestuia.

• Forţă activă: forţa al cărei efect, provocat îndeosebi de stimularea musculară, asupra unui corp este fie accelerarea, fie încetinirea mişcării acestuia.

• Forţă exterioară: forţa care se exercită asupra unui corp datorită acţiunii mecanice a unui sistem material exterior corpului considerat (ca de exemplu, forţa de greutate).

• Forţă de gravitaţie: se mai numeşte forţă gravifică sau greutate şi reprezintă forţa de atracţie datorată acţiunii câmpului gravitaţional terestru şi care se exprimă prin produsul dintre masa particulei materiale şi acceleraţia gravitaţională.

• Forţă interioară: forţa care se exercită între punctele materiale aparţinând aceluiaşi corp, potrivit principiului acţiunii şi reacţiunii.

• Forţă de legătură: forţa care înlocuieşte o legătură geometrică (echivalenţă mecanică) impusă unui punct dintr-un sistem material; această forţă menţine punctului sau sistemului material aceeaşi libertate de mişcare ca şi legătura reală.

• Forţă pasivă: forţa al cărei efect este numai acela de încetinire a mişcării masei corpului asupra căruia acţionează sau, chiar, la limită, împiedicarea mişcării pe anumite direcţii.

• Forfecare: solicitarea produsă într-un corp de două forţe, paralele, egale şi de sens contrar, acţionând perpendicular pe axa longitudinală a corpului (transversal), lucrând similar unei foarfece.

• Frecare: rezistenţa la mişcare dintre două suprafeţe aflate în contact. • Grad de libertate: numărul mişcărilor independente sau numărul de parametri de

poziţie independenţi (pot lua valori arbitrare) permise de o articulaţie sau care determină poziţia unui corp în spaţiu.

• Încovoiere: solicitarea de extindere uniaxială sau biaxială produsă într-un corp de momentele încovoietoare care acţionează în secţiunile corpului; corpul ia forma curbă prin deformare.

• Încărcare: termen general care descrie aplicarea unei forţe sau a unui moment asupra unui corp.

• Lanţ cinematic: un ansamblu de corpuri materiale înlănţuite prin legături (articulaţii) cinematice, care transmite interacţiunile mecanice dintre corpuri.

• Linia de forţă: direcţia pe care se transmite o forţă. • Linia de gravitaţie: direcţia gravitaţiei care acţionează asupra unui corp; în mod

obişnuit, se consideră direcţia verticală. • Locomoţie: activitatea fizică prin care se modifică, în raport cu timpul, poziţia unui

corp faţă de un reper aflat în mediul exterior. • Masă: cantitatea de substanţă dintr-un corp. • Mişcare activă: mişcarea produsă datorită stimulării musculare. • Mişcare suplimentară: mişcarea involuntară, produsă de solicitările pasive, care

apare, în cele mai multe cazuri, în articulaţii (denumită şi “jocul articulaţiei”). • Modul de elasticitate: raportul dintre tensiunea (normală sau tangenţială) dintr-un

corp şi deformaţia lui specifică, când valoarea tensiunii nu depăşeşte limita de proporţionalitate.

• Moment de încovoiere: momentul unei forţe care are o direcţie transversală faţă de corpul material şi apare în secţiunile lui transversale.

• Moment intern: momentul unei forţe interioare; pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii, se grupează în perechi de momente interioare.

• Moment extern: momentul unei forţe exterioare. • Moment al unei forţe: vectorul cu direcţia perpendiculară pe planul definit de un punct

faţă de care se consideră momentul şi linia de forţă şi care are modulul egal cu produsul dintre forţă şi braţul acestei forţe (distanţa de la punct la linia de forţă); are tendinţa de a roti corpul în jurul axei care reprezintă suportul vectorului moment.

8

BIOMECANICA

• Moment pasiv: momentul unei forţe pasive. • Moment de torsiune: momentul unei forţe dirijat în lungul axei longitudinale a corpului

şi care apare în secţiunile lui transversale. • Muşchi agonist: muşchiul sau grupul de muşchi care conduce în mod direct la

iniţierea şi execuţia unei mişcări. • Muşchi antagonist: muşchi sau grup de muşchi care are o acţiune de opoziţie la

acţiunea unui muşchi agonist. • Osteocinematică: analiza mişcării relative a oaselor. • Parametru cinematic: mărimea deplasării, vitezei sau acceleraţiei, funcţie de timp;

poate fi liniar, când se referă la mişcarea de translaţie, sau unghiulare, când se referă la rotaţie.

• Pârghie: ansamblul format dintr-un corp rigid sprijinit pe un reazem simplu şi supus acţiunii a două forţe, una motoare şi cealaltă rezistentă.

• Pivotare: mişcarea de rotaţie a unui corp în jurul axei sale longitudinale, atunci când un singur punct al unei suprafeţe articulare are contact cu un singur punct al suprafeţei articulare conjugate (pereche).

• Plasticitate: proprietatea unui material de a rămâne cu o deformaţie permanentă după ce forţa care a provocat-o este anulată.

• Postura: activitatea fizică prin care se menţine poziţia unui corp faţă de mediul exterior, iar între segmentele corpului sunt, de asemenea, poziţii bine definite.

• Presiune: mărimea scalară care caracterizează starea de compresiune pe suprafaţa unui corp; poate fi considerată şi ca forţa distribuită pe unitatea de suprafaţă.

• Proximal: loc situat înspre înăuntru, mai apropiat de centrul, linia sau punctul de origine al elementului considerat.

• Rotaţie: mişcare unghiulară în care un corp rigid se mişcă pe o traiectorie circulară în jurul unui punct de pivotare sau în jurul unei axe de rotaţie.

• Rostogolire: mişcarea prin care punctele succesive ale unei suprafeţe articulare de rotaţie intră în contact cu punctele succesive ale suprafeţei articulare conjugate; în acest caz, centrul de masă al corpului care se rostogoleşte are mişcare de translaţie rectilinie.

• Scalar: entitate numerică caracterizată prin mărime, care poate fi, ca valoare, pozitivă sau negativă; operaţiile matematice cu scalari se supun regulilor algebrei.

• Segment cinematic: acea parte a corpului sau membrelor umane care are o mişcare, independentă sau în interdependenţă cu alte mişcări.

• Sinergişti: o pereche de muşchi care lucrează simultan, cooperând, în timpul realizării unei mişcări particulare.

• Statică: acea parte a mecanicii care se ocupă cu studiul sistemelor de forţe echivalente şi al condiţiilor de echilibru.

• Şoc mecanic: mişcarea care se produce datorită unei forţe foarte mari ce acţionează într-un interval de timp foarte scurt; mişcarea mai poartă numele de ciocnire.

• Tensiune mecanică: reprezintă măsura intensităţii forţelor interioare dintr-un corp; mai poartă denumirea de efort unitar.

• Tracţiune: solicitarea produsă într-un corp de două forţe coaxiale, egale şi de sens opus (divergente); solicitarea mai poartă numele de întindere.

• Translaţie: mişcarea unui corp atunci când un segment de dreaptă ce aparţine corpului rămâne în permanenţă paralel cu el însuşi.

• Torsiune: solicitarea produsă într-un corp de un cuplu de forţe care acţionează în planul secţiunii considerate; solicitarea mai poartă numele de răsucire.

• Vâscozitate: proprietatea unei substanţe lichide de a opune rezistenţă la schimbarea ireversibilă a poziţiei elementelor de volum constituente şi de a disipa energia mecanică sub formă de căldură; în timpul mişcării, între planele de separaţie ale lichidului apar forţe sau eforturi tangenţiale care frânează mişcarea şi modifică repartiţia vitezelor.

• Vâscoelasticitate: proprietatea unui material de a avea o comportare concomitentă atât elastică, cât şi vâscoasă.

9

EMIL BUDESCU

• Vector: mărimea fizică orientată, complet determinată prin modul (mărime), punct de aplicaţie (origine), direcţie şi sens.

• Viteză: vectorul al cărui modul exprimă raportul dintre variaţia poziţiei unui corp şi intervalul de timp în care se produce această variaţie; poate fi liniară – de translaţie [m/s] şi unghiulară – de rotaţie [˚/s] sau [radiani/s].

Întrebări

• Care este obiectul de studiu al Biomecanicii ? • Care sunt mişcările elementare ale unui corp în spaţiu ? • Prin câte coordonate se defineşte complet poziţia unui corp în spaţiu ? • Care sunt componentele principale ale unei structuri cinematice analizate

de Biomecanică ? • Care sunt caracteristicile de material ale unui ţesut osos sau muscular ? • Cum se defineşte tensiunea mecanică într-un punct al unui corp ? • Care sunt componentele tensiunii mecanice şi ce relaţie există între ele ? • Cum se defineşte rezistenţa generală a unui corp ? • Cine furnizează energia necesară unei fibre musculare în activitatea ei de

contracţie ? • Cum se defineşte noţiunea de “lanţ cinematic” ? • Ce reprezintă noţiunea de “contracţie excentrică” ? • Ce reprezintă momentul unei forţe ?

10

BIOMECANICA

II ASPECTE DE BAZĂ ALE BIOMECANICII

1. TIPURI DE MIŞCĂRI ŞI CARACTERIZAREA LOR CINEMATICĂ Mişcările elementare posibile ale unui corp sunt: mişcarea de translaţie şi mişcarea de rotaţie. Toate

celelalte mişcări ale corpului, precum mişcările de roto-translaţie, pivotare, plan-paralelă etc., se obţin prin combinarea celor elementare, considerate în plan sau în spaţiu.

Mişcarea corpului sau a segmentelor cinematice se raportează, întotdeauna, la un sistem de referinţă. Prin sistem de referinţă se înţelege un reper nedeformabil faţă de care se raportează poziţiile unui sistem material. Sistemele de referinţă pot fi fixe sau mobile, astfel încât mişcarea raportată la un sistem de referinţă considerat fix poartă numele de mişcare absolută iar mişcarea raportată la un sistem de referinţă mobil se numeşte mişcare relativă. În biomecanică un sistem de referinţă mobil îşi are originea, în mod obişnuit, în centrul de greutate al corpului, deplasându-se odată cu mişcarea corpului. Un astfel de sistem de referinţă se mai numeşte sistem de referinţă relativ sau cardinal. În figura 2.1 este reprezentat un sistem de referinţă cardinal.

Fig. 2.1. Sistem de referinţă relativ Reprezentarea separată a planelor de referinţă, sagital, frontal şi respectiv transversal este dată în figura 2.2.

Coordonatele unui punct raportate la acest sistem de referinţă se numesc relative. Originea unui sistem de referinţă absolut este un punct arbitrar, în general, însă cu proprietatea de a fi fix sau considerat fix în spaţiu. Axele acestui sistem de referinţă sunt, de asemenea, fixe sau considerate fixe. Indiferent de sistemul de referinţă, fix sau mobil, sunt posibile două orientări ale axelor, acestea determinând sistemul drept de axe de referinţă şi sistemul stâng de axe de referinţă, aşa cum este reprezentat în figura 2.3. Ordinea şi notarea acestor axe, respectiv X, Y, Z, sunt considerate standard de Societatea Internaţională de Biomecanică (ISB). Sistemul drept de axe de referinţă este acceptat de ISB ca fiind sistem de referinţă standard. a. b. c.

Fig. 2.2. Planele de referinţă (a. sagital; b. frontal; c. transversal)

11

EMIL BUDESCU

Z

X

Y

sistem drept de axe de referinţă

origine

Z

X

Y sistem stâng d

axee

de referinţă

Fig. 2.3. Sisteme de axe de referinţă Cunoaşterea mişcării unui punct material înseamnă stabilirea traiectoriei, vitezei şi

acceleraţiei punctului. Traiectoria este locul geometric al poziţiilor succesive pe care le ocupă un punct

material în decursul timpului, în raport cu un sistem de referinţă dat. Traiectoria unui punct poate fi o curbă spaţială sau plană. Poziţia punctului material faţă de un sistem de axe de referinţă ortogonal drept, denumit şi cartezian, poate fi definită cu ajutorul unei funcţii vectoriale (t) rr =

r , în care vectorul r reprezintă vectorul de poziţie al punctului material faţă de originea sistemului de referinţă, aşa după cum se observă în figura 2.4.

O

r

(γB)

z

y

x

k

j iy

z

x

B (x, y, z)

Fig. 2.4. Poziţia unui punct de pe traiectoria (B) γ Ţinând cont de coordonatele x, y şi z ale punctului B, variabile în timp: z(t)z y(t),y (t),xx === , (2.1)

vectorul de poziţie r se poate scrie: kzjyixr ⋅+⋅+⋅= , (2.2) unde k ,j ,i sunt versorii axelor fixe de coordonate Ox, Oy şi respectiv Oz, conform reprezentării din figura 2.4. Prin versorul unei axe se înţelege un vector de modul egal cu unitatea de măsură, care are ca origine un punct al axei, direcţia şi sensul axei.

În plan, vectorul de poziţie r se exprimă numai cu ajutorul a două funcţii scalare, x şi y, care exprimă, la fel ca şi în spaţiu, variaţia coordonatelor punctului material în funcţie de timp. La rândul lor, aceste funcţii reprezintă ecuaţiile scalare ale mişcării punctului material. Exprimarea în coordonate carteziene a poziţiilor, la un moment dat, pentru corpurile (segmentele) unui lanţ cinematic biomecanic, permite determinarea funcţiilor vectoriale corespunzătoare fiecărui segment, aşa cum este reprezentat în figura 2.5 pentru câteva segmente umane, în cazul plan.

12

BIOMECANICA

Fig. 2.5. Coordonatelor carteziene ale unor segmente cinematice La corpuri solide diferite există, în general, şi mişcări diferite. Astfel, corpuri diferite

pot parcurge aceeaşi distanţă în intervale de timp diferite sau distanţe diferite în acelaşi interval de timp. Aceste deosebiri între mişcări pot fi evidenţiate cu ajutorul noţiunii de viteză. Prin viteză se înţelege mărimea vectorială care măsoară, în mărime, direcţie şi sens, rapiditatea de deplasare a unui mobil pe traiectoria sa.

Se consideră vectorul de poziţie r al unui punct material şi fie date două momente succesive t şi t + ∆t, în care un punctul ocupă poziţiile succesive A şi A1, la care vectorii de poziţie sunt (t)rr = şi )tt(r(t)r1 ∆+= , în intervalul de timp ∆t în care punctul material parcurge arcul sAA1 ∆= , aşa cum se observă în reprezentarea din figura 2.6.

Raportul dintre creşterea 1AAr =∆ şi intervalul de timp ∆t poartă numele de viteză medie a mobilului în intervalul de timp (t, t + ∆t) sau pe segmentul AA1:

τ∆∆

τ∆∆

∆∆ ′⋅=′⋅==

ts

tr

trvm , (2.3)

când mobilul parcurge porţiuni de lungimi ∆s suficient de mici astfel încât, pe de o parte, elementul de arc de curbă este asimilat cu elementul de coardă subîntinsă, iar, pe de altă parte, mişcarea punctului pe o astfel de porţiune este asimilată cu o mişcare rectilinie şi uniformă. Cu τ′ s-a notat versorul segmentului AA1.

Fig. 2.6. Definirea vitezei la deplasarea pe traiectoria (A) γ Se observă că vectorul mv este orientat după direcţia coardei AA1, în sensul în care

se mişcă punctul pe traiectoria (γA). Modulul şi direcţia acestui vector depind de perechea de puncte A, A1, respectiv de intervalul de timp (t, t+∆t) considerat. La modificarea intervalului de timp, se schimbă şi elementele vectorului viteză medie mv .

Viteza medie dă numai o informaţie generală, de ansamblu, asupra derulării mişcării, valabilă pentru întregul interval de timp ∆t, în care, în realitate, deplasarea punctului se realizează pe un arcul ∆s şi nicidecum pe coarda ∆r.

(x2,y2)

(x3,y3)(x4,y4) (x5,y5)

0

y

(x1, y1)

x

mv

1r r

A A1

τ′ r∆

O (γA)

τ

13

EMIL BUDESCU

La limită, când 0t →∆ , se obţine o caracteristică cinematică ce are caracter local privind rapiditatea cu care are loc mişcarea la momentul t, când punctul trece prin A. Limita către care tinde viteza medie se numeşte viteză instantanee a punctului material la momentul t, definită matematic cu relaţiile:

rdtrd

t(t)r-)tt(rlim

trlimvlimv 0t0tm0t &==

+=== →→→ ∆

∆∆∆

∆∆∆ . (2.4)

Când 0t →∆ , versorul coardei 1AA , τ′ devine versorul tangentei la curbă în A, τ . Viteza instantanee este deci un vector legat, având direcţia tangentei la traiectorie şi sensul dat de sensul mişcării.

În figura 2.7 sunt prezentate graficele vitezelor medii (drepte orizontale) şi instantanee (curbe) obţinute pe baza unor date înregistrate la Capionatul Mondial de Atletism de la Tokyo, din anul 1991, pentru proba de viteză plat 100 [m] [67].

Fig. 2.7. Grafice pentru viteza medie şi viteza instantanee

Mitchell Burrell Lewis

0

2

8

10

12

14

0 2 4 6 8 10

(m/s)

4

6viteza

timp (s)

LewisBurrellMitchellLewis AvgBurrell AvgMitchell Avg

timp [s]

vite

za

[/

]

Se observă din grafice faptul că viteza medie este doar o evidenţiere globală a mişcării, fără a reflecta realitatea punctuală a derulării mişcării. Mişcarea în care viteza are modulul constant se numeşte mişcare uniformă; mişcarea în care modulul vitezei variază se numeşte mişcare variată, iar dacă mărimea vitezei este o funcţie liniară de timp, atunci mişcarea se numeşte uniform variată. Rapiditatea cu care are loc mişcarea punctului, în orice moment de timp, este complet caracterizată de viteza instantanee, vector tangent la traiectorie în fiecare punct considerat. Acest vector, însă, îşi modifică, la momente diferite, intensitatea şi direcţia tangentă de fiecare dată în alt punct al traiectoriei. Din acest motiv se introduce o mărime care caracterizează cantitativ rapiditatea cu care se modifică viteza. Mărimea vectorială care măsoară variaţia vitezei, ca direcţie, sens şi modul, în decursul mişcării, se numeşte acceleraţie. Dacă se consideră două poziţii învecinate ale punctului material, la momentele t şi t + ∆t, vitezele corespunzătoare vor fi (t)v şi )tt(v ∆+ dirijate după tangentele în A şi respectiv A1 la traiectorie, aşa cum se observă din figura 2.8.

În intervalul de timp ∆t viteza are variaţia: (t)v)tt(vv −+= ∆∆ . (2.5) Raportul dintre variaţia vitezei v∆ şi intervalul de timp ∆t în care se produce această variaţie poartă numele de acceleraţie medie a punctului material, definită matematic:

tvam ∆

∆= . (2.6)

(t)vv =

)tt(vv1 ∆+= 1v 1rr

v∆ A A1

(γA)O

Fig. 2.8. Definirea acceleraţiei la deplasarea pe o traiectorie

14

BIOMECANICA

Acceleraţia medie caracterizează în medie rapiditatea cu care se modifică viteza, la trecerea punctului din A în A1, informaţia furnizată fiind globală, valabilă pentru întregul interval de timp ∆t. Prin trecerea la limită pentru 0t →∆ , se obţine o caracteristică locală privind rapiditatea cu care se modifică viteza la momentul când punctul trece prin A. Limita către care tinde acceleraţia medie se numeşte acceleraţie instantanee sau acceleraţie momentană a mobilului, la momentul t şi se exprimă matematic prin relaţiile:

rvdtvd

t(t)v)tt(vlim

tvlimalima 0t0tm0t &&& ===

−+=== →→→ ∆

∆∆∆

∆∆∆ . (2.7)

Altfel spus, vectorul a reprezintă derivata vitezei în raport cu timpul sau derivata a doua în raport cu timpul a vectorului de poziţie a mobilului din momentul considerat. Se observă din figura 2.8 că vectorul v∆ este dirijat întotdeauna către interiorul curburii traiectoriei; de aici rezultă faptul că acceleraţia instantanee este orientată ca vector întotdeauna spre interiorul curburii traiectoriei. În anumite situaţii, odată cu mişcarea unui corp solid rigid, sau a unui punct al acestuia, variază în timp şi poziţia unghiulară, definită de un unghi:

(t)ϕϕ = . (2.8) Viteza unghiulară este o mărime scalară sau vectorială care oferă informaţii privind modul în care variază în timp unghiul de poziţie şi reprezintă unghiul descris în unitatea de timp de dreapta care uneşte mobilul cu centrul de rotaţie. Pentru definirea acestei mărimi, se consideră două poziţii succesive A şi A1 ale unui mobil care se deplasează pe cercul cu centrul în O, aşa cum este reprezentat în figura 2.9.

Analog definiţiilor vitezei liniare, medii şi instantanee, se definesc: • viteza unghiulară medie,

tm ∆ϕ∆

ω = ; (2.9)

• viteza unghiulară instantanee,

ϕϕ

∆ϕ∆

ω ∆ &=== → dtd

tlim 0t . (2.10)

Acceleraţia unghiulară reprezintă variaţia vitezei unghiulare în unitatea de timp, putându-se defini prin:

• acceleraţia unghiulară medie,

tm ∆ω∆

ε = ; (2.11)

• acceleraţia unghiulară instantanee,

ϕωω

∆ω∆

ε ∆ &&& ==== → dtd

tlim 0t . (2.12)

(γA)

A

∆φφ

(φ + ∆φ) A

O

y

x

Fig. 2.9. Parametrii de poziţie ai mişcării circulare

Viteza liniară se măsoară în metri pe secundă [m/s], iar cea unghiulară se măsoară în radiani pe secundă [rad/s]; acceleraţia liniară se măsoară în metri pe secundă la pătrat [m/s2] iar cea unghiulară se măsoară în radiani pe secundă la pătrat [rad/s2].

15

EMIL BUDESCU

2. SOLICITĂRI DINAMICE Forţa şi momentul forţei poartă denumirea generică de sarcini sau solicitări dinamice. O forţă aplicată unui corp produce acestuia o mişcare de translaţie iar momentul unei

forţe aplicat corpului produce acestuia o mişcare de rotaţie. Momentul unei forţe în raport cu un punct oarecare se calculează ca produsul dintre valoarea forţei şi distanţa dintre punct şi suportul forţei, respectiv:

=F×r=M r·F·sinφ = b·F, (2.13) unde r este raza vectoare, F este vectorul forţă, φ este unghiul dintre cei doi vectori iar b este braţul forţei (distanţa de la punctul O până la suportul vectorului forţă, adică mărimea perpendicularei coborâte din O pe suportul forţei ), conform figurii 2.10.

Unitatea de măsură a forţei, în sistemul internaţional de unităţi de măsură (SI), este Newton-ul [N], iar unitatea de măsură a momentului unei forţe în SI este Newton-ul înmulţit cu metrul [N·m].

Solicitările dinamice ale unui lanţ cinematic de corpuri solide pot fi: exterioare, interioare şi de inerţie. Solicitările exterioare şi interioare pot fi, la rândul lor, de tip activ sau pasiv, funcţie de efectul produs asupra corpurilor unui sistem dat.

O Fb

90˚ϕ

r

Fig. 2.10. Momentul unei forţe

Solicitările exterioare active au următoarele caracteristici: • acţiunile lor sunt independente de starea de mişcare a corpului sau sistemului de

corpuri asupra căruia acţionează; • forţele care acţionează în această categorie au ca efect fie accelerarea, fie

încetinirea mişcărilor maselor corpurilor solicitate, funcţie de unghiurile dintre vitezele corpurilor corespunzătoare şi aceste forţe în momentul aplicării lor.

Solicitările exterioare active pot fi, la rândul lor, clasificate în: • solicitări exterioare active de interacţiune directă: se caracterizează prin faptul că

între elementul care le exercită şi corpul solicitat nu se interpune nici un element de legătură; aceste solicitări pot fi de contact (ca de exemplu, forţa de impact dintre doi sportivi, acţiunile externe ale aerului, apei etc.) sau masice (cum ar fi forţele de greutate, forţele de inerţie, acţiunile seismice etc.);

• solicitări exterioare active ale legăturilor elastice: se caracterizează prin faptul că acţiunea lor este exercitată de legături elastice exterioare, acestea putând fi legături musculare exterioare sistemului analizat sau legături elastice propriu-zise (bară elastică, diferite tipuri de arcuri etc.); dacă deformaţiile nu depăşesc anumite limite, se poate considera ca valabilă legea lui Hooke care exprimă proporţionalitatea dintre modulul solicitării elastice – forţă sau cuplu elastic – şi mărimea deformaţiilor elastice – liniare sau unghiulare.

Solicitările exterioare pasive au următoarele caracteristici: • existenţa lor este condiţionată fie de starea de mişcare a corpului asupra căruia

acţionează, fie de prezenţa unui sistem de solicitări active aplicate corpului sau sistemului de corpuri analizat;

• forţele care acţionează în această categorie au ca efect numai încetinirea mişcărilor maselor corpurilor asupra cărora acţionează sau chiar, la limită, împiedicarea mişcării pe anumite direcţii; unghiurile formate întotdeauna de aceste forţe cu vitezele corpurilor corespunzătoare sunt obtuze.

16

BIOMECANICA

În categoria solicitărilor exterioare pasive intră următoarele solicitări: solicitările de rezistenţă ale mediului exterior (de exemplu, acţiunea vântului), solicitările de amortizare ale legăturilor elastice exterioare şi solicitările de reacţiune ale legăturilor exterioare pasive.

Solicitările interioare sunt acele forţe şi momente ale forţelor care apar la interacţiunea dintre două corpuri solide aparţinând aceluiaşi sistem, dezvoltate în urma aplicării unor legături între ele, fie active (realizate prin elemente elastice de legătură), fie pasive (realizate prin legăturile fundamentale, reazeme, articulaţii, fire sau tije rigide şi încastrări). Ca o caracteristică a solicitărilor interioare este faptul că acestea, pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii, pot fi grupate în perechi de vectori coliniari, de mărimi egale şi sensuri contrare, aplicaţi celor două corpuri în interacţiune interioară.

Solicitările interioare active sunt date de legăturile active interioare, ele apărând la nivelul legăturii dintre două corpuri interioare sistemului analizat, ca, de exemplu, forţa musculară dintre două segmente corporale ale unui lanţ cinematic.

Solicitările interioare pasive pot fi: solicitările de amortizare ale legăturilor elastice interioare şi solicitările de reacţiune ale legăturilor pasive interioare.

Solicitările de inerţie sunt forţele rezultante de inerţie şi momentele rezultante ale forţelor de inerţie, corespunzătoare fiecărui corp al sistemului dat.

Caracterul vectorial al forţelor şi momentelor forţelor oferă avantajul de a putea analiza matematic fenomenele de interacţiune mecanică dintre corpuri prin utilizarea proprietăţilor calculului vectorial.

Sistemele de două forţe, egale şi de sens contrar, având acelaşi punct de aplicaţie, au efect nul indiferent dacă solicită un corp material rigid sau unul deformabil (elastic).

Sistemele de forţe pot avea diferite distribuţii (repartiţii) în raport cu diferite sisteme de referinţă şi în unele cazuri particulare primesc denumiri corespunzătoare. De exemplu: sisteme de forţe concurente, sisteme de forţe coplanare, sisteme de forţe paralele, sisteme de cupluri. Sistemele de forţe care nu au particularităţile enumerate se numesc sisteme de forţe oarecare.

2.1. Caracteristici inerţiale şi cinetice Caracteristicile inerţiale ale unui corp se referă la masa, centrul de masă şi momentul

de inerţie ale corpului analizat. Corpurile materiale impun o anumită rezistenţă la translaţia şi rotaţia lor uniformă,

rezistenţă purtând numele de inerţie la translaţie şi respectiv inerţie la rotaţie. Inerţia la translaţie depinde de cantitatea de substanţă a corpului iar inerţia la rotaţie depinde de modul de distribuţie a substanţei în corp.

Masa reprezintă cantitatea de materie care se găseşte într-un corp şi defineşte inerţia corpului la translaţie. Centrul de masă este definit drept punctul în care este concentrată întreaga masă a corpului sau punctul în jurul căruia corpul se echilibrează fără a avea tendinţa de rotaţie. Momentul de inerţie mecanic al unui corp reprezintă distribuţia cantităţii de materie din acel corp şi defineşte inerţia corpului la rotaţie.

Se numeşte centru de masă al unui corp un punct C care poate sau nu să aparţină corpului dar cu poziţie fixă în reperul de axe solidar corpului, dat de vectorul:

∫

∫ ′

=′

(M)

(M)C dm

dm · r

r , (2.14)

unde “dm” reprezintă masa unui element infinit mic din corp de masă totală “M”, reprezentat în figura 2.11. Se numeşte moment de inerţie mecanic (masic) al unui sistem material în raport cu un plan, o axă sau un pol (punct), suma produselor dintre masele particulelor care alcătuiesc sistemul şi patratul distanţelor acestor particule până la planul, axa sau polul considerat. Exprimarea matematică pentru momentul de inerţie masic este:

∑ ⋅= 2ii rmI , (2.15)

unde mi este masa particulei (componentei) “i”, iar ri este distanţa la planul, axa sau punctul de interes.

17

EMIL BUDESCU

În biomecanică, datorită faptului că multe mişcări sunt asimilate mişcărilor plane, cel mai adesea se calculează momentul de inerţie masic axial.

Momentul de inerţie masic, ca şi masa corpului, intervine în mod direct în dinamica mişcării, regăsindu-se în ecuaţiile care exprimă starea de mişcare a unui corp sub acţiunea unui sistem de încărcări mecanice (forţe şi momente ale forţelor). Valorile maselor, centrelor de masă şi ale momentelor de inerţie masice, pentru segmentele corpului uman, întregul corp sau doar pentru elementele osoase, pot fi determinate analitic sau experimental, aşa cum este relevat în literatura de specialitate [5, 7, 8].

Caracteristicile cinetice ale unui corp sau sistem de corpuri în mişcare sunt: impulsul şi momentul cinetic, drept caracteristici cinetice vectoriale şi energia cinetică, drept caracteristică cinetică scalară. Unele sisteme de corpuri au posibilitatea de a produce lucru mecanic, însă energia pe care o posedă se datorează numai poziţiei pe care o ocupă în spaţiu.

O’

dm

dG r’z’ y’

x’

Fig. 2.11. Centrul de masă De exemplu, un muşchi în contracţie, un corp situat la o înălţime oarecare etc.

reprezintă sisteme biomecanice care au o energie, datorită poziţiei, care, în momentul înlăturării legăturii ce menţine sistemul în poziţia respectivă, produc un lucru mecanic. Energia unor astfel de sisteme se numeşte energie potenţială. Dacă energia cinetică reprezintă energia acumulată de corpuri în mişcare, energia potenţială reprezintă energia de poziţie a corpurilor, deci energia care depinde de poziţiile în care se află corpurile.

Impulsul unui corp solid, aflat în mişcare, este egal cu impulsul centrului său de masă, considerându-se concentrată în acest punct întreaga masă a corpului. Matematic, impulsul unui corp se exprimă prin relaţia:

)rv(mvmH CQC ′×+⋅=⋅= ω , (2.16) unde: m – masa corpului, Cv – viteza centrului de masă C al corpului, Qv – viteza polului sistemului de referinţă mobil ataşat corpului, ω – viteza unghiulară a corpului şi Cr ′ – poziţia centrului de masă faţă de sistemul de referinţă mobil, ataşat corpului, aşa cum se observă în reprezentarea din figura 2.12.

Unitatea de măsură pentru impuls, în SI, este kilogram – metru pe secundă [kg · m/s]. Momentul cinetic al unui corp solid reprezintă momentul polar (în raport cu un punct)

al vectorului impuls, polul (punctul) putând fi ales fie în originea reperului mobil, solidar corpului, fie în originea reperului fix de axe de coordonate.

Unitatea de măsură a momentului cinetic, în SI, este kilogram – metru la pătrat pe secundă [kg · m2/s].

y’

x

y

z

x’

z’

O Qr

Q

C

Cr′ r

Qv

ω

Fig. 2.12. Componentele vectorului impuls

18

BIOMECANICA

Energia cinetică caracterizează starea de mişcare a unui corp solid sau a unui sistem de corpuri solide, considerate rigide, cu legături.

Unitatea de măsură a energiei cinetice în Sistemul Internaţional (SI) este Joule-ul. Energia cinetică a unui corp solid aflat în mişcare se calculează cu relaţia generală:

rotCQ2Qcin E)r(vmvm

21E +′×⋅⋅+⋅⋅= ω , (2.17)

unde: m – masa corpului, Qv – viteza originii reperului mobil solidar corpului dat, ω – viteza unghiulară de rotaţie a corpului, Cr ′ – poziţia centrului de masă al corpului faţă de reperul mobil şi rotE – energia cinetică corespunzătoare rotaţiei corpului, energie care, pentru mişcarea de rotaţie a corpului omenesc în jurul axei sale verticale, se calculează cu expresia:

2rot I

21E ω⋅⋅= , (2.18)

I fiind momentul de inerţie axial al corpului, faţă de axa verticală. Facând notaţia:

2Qtrans vm

21E ⋅⋅= , (2.19)

transE reprezentând componenta energiei cinetice corespunzătoare translaţiei polului Q, energia cinetică a corpului mai poate fi scrisă şi sub forma:

)r(vmEEE CQrottranscin ′×⋅⋅++= ω . (2.20) Dacă polul Q coincide cu centrul de masă C al corpului, atunci relaţia (2.20) devine:

rottranscin EEE += . (2.21) Pentru a calcula energia potenţială a unui corp, se consideră acesta plasat într-o

poziţie în care energia sa potenţială este considerată zero şi se calculează lucrul mecanic consumat pentru a aduce corpul într-o altă poziţie; lucrul mecanic astfel calculat şi luat cu semn algebric schimbat reprezintă energia potenţială a corpului corespunzătoare poziţiei respective. Astfel, energia potenţială poate fi exprimată, la modul general, prin relaţia:

∫ ⋅+⋅+⋅−=−= dz)FdyFdxF(LE zyxp . (2.22) Aplicând relaţia (2.22) în cazul unui corp de masă “m” aflat la o înălţime “h” deasupra solului, energia potenţială a corpului este:

∫ ⋅⋅=⋅⋅−−=h

0p hgmdz)gm(E , (2.23)

unde: g este acceleraţia gravitaţiei în punctul considerat. Pentru un muşchi care se contractă cu cantitatea “s”, energia potenţială este:

2e

s

0ep sk

21dxx)k (E ⋅⋅=⋅⋅−−= ∫ , (2.24)

unde: ek reprezintă coeficientul de elasticitate al muşchiului considerat. Unitatea de măsură pentru energia potenţilă în SI este Joule-ul. Energia totală a unui corp în mişcare, reprezentând suma dintre energiile cinetică şi potenţială, în situaţia în care se neglijează pierderile de energie, se păstrează constantă.

2.2. Echilibrul static şi dinamic Condiţia necesară şi suficientă ca un sistem de forţe iF (i = 1, 2, .... n), care

acţionează asupra unui corp solid liber, să fie în echilibru este ca torsorul de reducere al acestui sistem de forţe, în raport cu un punct oarecare O, să fie echivalent cu zero, respectiv [5, 9, 10]:

⎪⎪

⎩

⎪⎪

⎨

⎧

=×=

==

∑

∑

=

=

0)Fr(M

0FR

n

1iiiO

n

1ii , (2.25)

19

EMIL BUDESCU

unde prin torsor se înţelege ansamblul format din două componente vectoriale: forţa şi momentul polar al forţei. Sistemul (2.30) reprezintă ecuaţiile generale de echilibru static ale unui corp. Cu ajutorul ecuaţiilor scalare de echilibru, se pot rezolva în statică următoarele categorii de probleme, atât pentru un corp solid izolat, cu sau fără legături, cât şi pentru sistemele de corpuri solide (sisteme biomecanice) cu legături exterioare şi interioare, de tipul lanţurilor cinematice:

a) probleme de tip direct: se cunosc forţele care acţionează asupra corpului sau sistemului biomecanic şi se cere poziţia lui de echilibru. În general, astfel de probleme au o soluţie unică, fiind static determinate, însă se poate întâmpla ca sistemul de ecuaţii de echilibru să fie nedeterminat sau imposibil, situaţii în care există o infinitate de poziţii de echilibru sau, respectiv, nici una;

b) probleme de tip indirect: se cunoaşte poziţia de echilibru a corpului sau sistemului biomecanic şi se cere sistemul de forţe care trebuie să acţioneze asupra lui pentru a-l menţine în echilibru în poziţia considerată. Astfel de probleme sunt, în general, nedeterminate pentru că se pot imagina o infinitate de sisteme de forţe care menţin corpul sau sistemul biomecanic în echilibru într-o poziţie dată. Dacă numărul necunoscutelor este egal cu cel al ecuaţiilor de echilibru, atunci problemele din această categorie pot avea o soluţie unică, fiind static determinate.

c) probleme de tip mixt: cunoscându-se unii dintre parametrii poziţiei de echilibru şi unele dintre caracteristicile forţelor care solicită acel corp sau sistem biomecanic, se cere să se determine celelalte caracteristici necunoscute care privesc atât sistemul de forţe, cât şi poziţia de echilibru.

Echilibrul dinamic presupune în plus faţă de echilibrul static şi considerarea forţelor şi momentelor de inerţie. Astfel, pornind de la ecuaţia fundamentală a dinamicii:

intpa FdFdFdadm ++=⋅ , (2.26) unde: dm – masa elementară (infinit mică) a unui corp, a – acceleraţia masei elementare, aFd – forţe elementare exterioare active, pFd – forţe elementare exterioare pasive,

intFd – forţele interioare, sunt formulate, în literatura de specialitate [5, 10, 11], teoremele fundamentale ale dinamicii (teorema impulsului, teorema momentului cinetic, teorema torsorului impulsului şi teorema energiei), cu ajutorul cărora sunt exprimate matematic ecuaţiile de echilibru dinamic ale unui corp sau ansamblu de corpuri cu legături între ele. Ecuaţiile dinamicii pot fi determinate fie pornind de la ecuaţii vectoriale de echilibru dinamic, bazate pe teorema torsorului impulsului, fie pornind de la ecuaţii analitice, bazate pe teorema energiei şi pe principiile variaţional – diferenţiale, fundamentate de matematicianul francez Joseph-Louis Lagrange. Ecuaţiile vectoriale de mişcare – ecuaţiile dinamicii – pot fi scrise pentru corpurile izolate ale sistemului biomecanic dat sau pentru întregul sistem de corpuri cu legături. Astfel, pentru un corp izolat “i” al sistemului dinamic, ecuaţiile vectoriale de mişcare corespunzătoare teoremei torsorului impulsului sunt de forma [5]:

⎪⎩

⎪⎨

⎧

+++=×+

+++=⋅

pi intai intpi extai extiCiriC

pi intai intpi extai extiCi

MMMMK)K(dtd

FFFFam

ω. (2.27)

3. MĂRIMI ANTROPOMETRICE Antropologia este ştiinţa care se ocupă de studiul originii, dezvoltării şi

comportamentului fizic, social şi cultural al omului [4]. Antropometria, ca subdomeniu în cadrul antropologiei, are ca obiect de activitate

studiul mărimilor fizice ale corpului uman, pentru utilizarea acestora în clasificările şi comparaţiile antropologice, precum şi tehnicile corespunzătoare de măsurare.

Studiile antropometrice au multiple utilizări: pentru evidenţierea evoluţiei fizice în timp a omului, în medicină, în biomecanică, în sport, prin anumiţi parametrii de performanţă, în industria vestimentară, în ergonomie, în robotică etc. Cu ajutorul antropometriei pot fi

20

BIOMECANICA

relevate diferenţele dintre indivizi şi dintre grupurile de indivizi, ţinând cont de vârstă, sex, rasă, somatotip etc.

Măsurătorile antropometrice pot fi de tip static şi dinamic şi ele pot fi efectuate în mod direct, pe cadavru sau pe individul viu, sau în mod indirect, ca de exemplu determinarea densităţii cu ajutorul tehnicii MRI.

Ca mărimi antropometrice statice sunt : • măsuri: înălţime (statură, talie), lungimi, lăţimi, grosimi; • distanţe între articulaţiile segmentelor corpului; • greutate (masa), volum, densitate (masa/volum) ; • circumferinţa; • contur: raze de curbură; • centru de greutate; • dimensiuni îmbrăcat faţă de dezbrăcat; • dimensiuni în picioare faţă de şezând. În biomecanică, câteva dintre mărimile antropometrice statice sunt mai importante,

datorită multitudinii de aplicaţii pe modele analizate în planele sagital şi frontal: lungimile segmentelor corpului, poziţiile centrelor de masă segmentare, densitatea segmentară. Când se studiază mişcările diferitelor segmente sau ale întregului corp uman şi faţă de planul transversal, atunci trebuie luate în considerare şi celelalte mărimi antropometrice statice corespunzătoare.

Lungimile segmentelor corpului uman, având ca repere de măsură fie centrele articulaţiilor, fie capetele segmentare, se pot calcula funcţie de înălţimea întregului corp (talia). În figura 2.13 este reprezentată o schemă generală de calcul pentru unele mărimi (în special lungimi) segmentare [18].

4

Fig. 2.13. Calculul unor mărimi segmentare Măsurătorile directe efectuate pe cadavre sunt de asemenea folosite în antropometrie

pentru determinarea unor mărimi ale unui individ viu, când nu pot fi altfel realizate măsurători directe sau indirecte. Astfel, pornind de la asemănarea geometrică a două cuburi, reprezentate în figura 2.14, pot fi scrise următoarele relaţii:

LFig. 2.14. Asemănarea geometrică a două cuburi

l

21

EMIL BUDESCU

k=Ll

; 22

2k=

Ll

=Aa

; 33

3k=

Ll

=Vv

, (2.28)

unde: l şi L sunt lungimile laturilor celor două cuburi; a şi A sunt ariile a două feţe oarecare ale celor două cuburi; v şi V sunt volumele celor două cuburi.

Relaţiile (2.28) rămân adevărate pentru oricare două corpuri asemenea dar de mărimi diferite, ca de exemplu cele reprezentate în figura 2.15.

aA

L

l

Fig. 2.15. Asemănarea geometrică a corpurilor oarecare În acest caz, rapoartele corespunzătoare a două segmente, arii sau volume

omoloage rămân identice cu relaţiile (2.28). Asemănarea geometrică poate fi aplicată în biomecanică şi pentru alte caracteristici,

ca de exemplu: • forţa musculară – considerând această forţă ca fiind produsul dintre aria secţiunii

transversale musculare şi tensiunea de tracţiune, respectiv σ · A=Fe , (2.29)

unde 5 =σ ÷ 8 [daN/cm2], tensiunea de tracţiune exercitată în condiţii normale de un muşchi la un individ adult [9], atunci raportul a două astfel de forţe musculare, pentru muşchii omologi a doi indivizi, este :

2

2

1

2

1

e

ek=

AA

=σ · Aσ · A

=FF

2

1 ; (2.30)

• masa segmentară sau a întregului corp – considerând masa ca fiind produsul dintre volumul segmentului sau corpului şi densitatea acestuia, atunci raportul maselor a două segmente omoloage sau a doi indivizi este:

3

2

1

2

1

2

1 k=VV

=ρ · Vρ · V

=mm

, (2.31)

unde ρ este densitatea segmentară sau a întregului corp. Utilizând consideraţiile de mai sus, forţa musculară relativă a unui individ faţă de un

altul este:

r221

r1 e2

3e

2

1

ee F ·

k1

=m · k

F · k=

mF

=F , (2.32)

de unde rezultă că pe măsură ce individul are dimensiuni mai mari cu atât forţa musculară relativă la masa sa are valori mai mici.

Poziţiile centrelor de masă se pot determina fie ca valori (absolute sau procentuale) din lungimile segmentelor, pe baza consideraţiilor experimentale din literatura de specialitate [10, 11, 12], fie, pornind de la asemănarea geometrică şi având ca reper măsurătorile directe efectuate pe un cadavru, ca produs dintre o mărime constantă (k) şi distanţa proximală sau distală a centrului de masă măsurată pe cadavru.

În tabelul 2.1 sunt date valorile absolute din lungimea segmentelor pentru calculul centrelor de masă [13, 18].

22

BIOMECANICA

Tab. 2.1. Poziţia centrelor de masă Segment Centrul de masă

/Lungime segment

Observaţii

Proximal Distal (între ...) 1 2 3 4

Mână 0,506 0,494 încheietura mâinii şi a II-a articulaţie a degetului mijlociu

Antebraţ 0,430 0,570 cot şi stiloida ulnară

Braţ 0,436 0,564 articulaţia glenohumerală şi

cot Antebraţ şi mână 0,682 0,318 cot şi stiloida

ulnară Membrul superior 0,530 0,470 articulaţia

glenohumarală şi stiloida ulnară

Picior 0,500 0,500 maleola externă şi capul celui de-al II-lea metatars

Gambă 0,433 0,567 condilul femural şi maleola

internă Coapsă 0,433 0,567 marele trohanter

şi condilul femural

Picior şi gambă 0,606 0,394 condilul femural şi maleola

internă Membrul inferior 0,447 0,553 marele trohanter

şi maleola internă

Cap şi gât 1,000 - C7-T1 – prima coastă şi canalul

urechii Umăr 0,712 0,288 articulaţia

sternoclaviculară şi axa

glenohumerală Torace 0,820 0,180 C7-T1 şi T12-L1

şi diafragma Abdomen 0,440 0,560 T12-L1/L4-L5 Bazin (pelvis) 0,105 0,895 L4-L5 şi marele

trohanter Torace şi abdomen

0,630 0,370 C7-T1 şi L4-L5

Abdomen şi bazin 0,270 0,730 T12-L1 şi marele trohanter

Trunchi 0,500 0,500 marele trohanter şi articulaţia

glenohumerală Trunchi, cap, gât 0,660 0,340 la fel ca la

trunchi

23

EMIL BUDESCU

Mărimile antropometrice dinamice se determină pentru un corp aflat în mişcare şi ele

sunt, în general, de tipul: dimensiuni segmentare ajustate (corectate) funcţie de mişcarea analizată, momente de inerţie şi raze de giraţie.

La determinarea valorilor parametrilor antropometrici dinamici trebuie să se ţină cont de următoarele două principii:

• principiul estimării – conversia mărimilor statice în mărimi dinamice trebuie să ţină cont de observaţiile experimentale: de exemplu, statura corpului în regim dinamic este de aproximativ 97 % din înălţimea staturii statice, iar lungimea braţului în regim dinamic poate atinge 120 % din lungimea statică a braţului);

• principiul însumării – întregul corp participă la determinarea valorilor parametrilor antropometrici dinamici: de exemplu, la calculul lungimii braţului în regim dinamic se însumează lungimea braţului în regim static, mişcarea umărului, rotaţia parţială a trunchiului şi spatelui şi mişcarea mâinii. Centrul de greutate, acelaşi cu centrul de masă, este definit drept punctul în care este

concentrată întreaga greutate a corpului sau punctul în jurul căruia corpul se echilibrează fără a avea tendinţa de rotaţie.

Centrul de masă este o noţiune mai generală decât centrul de greutate deoarece poate fi extinsă la corpuri care nu sunt situate neapărat la suprafaţa Pământului. Astfel, în cazul sistemului solar noţiunea de centru de greutate nu are sens, folosindu-se cea de centru de masă.

Masele segmentelor corpului uman pot fi calculate folosind date din literatura de specialitate [13, 18], conform tabelului 2.2.

Pentru masa totală a corpului uman şi masele segmentare pot fi evidenţiate următoarele corelaţii:

• creşterea masei totale a corpului conduce la creşterea masei segmentare (creştere proporţională);

• există posibilitatea de a exprima masa fiecărui segment ca o proporţie a masei totale a corpului (relevată prin coeficienţii daţi în tabelul 2.2);

• proporţiile masei variază cu vârsta, sexul şi alţi factori; • poziţia centrului de masă este determinată ca un procent al lungimii segmentului –

din capătul proximal sau distal (relevată prin coeficienţii daţi în tabelul 2.1); • pentru a exista simetrie în distribuţia masei trebuie să existe atât simetrie geometrică,

cât şi simetrie în distribuţia densităţii. Tab. 2.2. Coeficientul masei segmentare

Nr. crt.

Segment Masa Segmentului/ Totalul Masei Corpului

Densitate [kg/litru]

1 Mână 0,006 1,16 2 Antebraţ 0,016 1,13 3 Braţ 0,028 1,07 4 Antebraţ şi mână 0,022 1,14 5 Membrul superior 0,050 1,11 6 Picior 0,0145 1,10 7 Gambă 0,0465 1,09 8 Coapsă 0,100 1,05 9 Picior şi gambă 0,061 1,09 10 Membrul inferior 0,161 1,06 11 Cap şi gât 0,081 1,11 12 Umăr - 1,04 13 Torace 0,216 0,92 14 Abdomen 0,139 - 15 Bazin (pelvis) 0,142 - 16 Torace şi abdomen 0,355 - 17 Abdomen şi bazin 0,281 1,01 18 Trunchi 0,497 1,03 19 Trunchi, cap, gât 0,578 -

24

BIOMECANICA

Se numeşte moment de inerţie mecanic (masic) al unui sistem material în raport cu un plan, o axă sau un pol, suma produselor dintre masele particulelor care alcătuiesc sistemul şi patratul distanţelor acestor particule până la planul, axa sau polul considerat.

Exprimarea matematică pentru momentul de inerţie masic este:

∑ ⋅= 2ii rmI , (2.33)

unde mi este masa particulei (componentei) “i”, iar ri este distanţa la planul, axa sau punctul de interes.

Momentul de inerţie masic, ca şi masa corpului, intervine în mod direct în dinamica mişcării, regăsindu-se în ecuaţiile care exprimă starea de mişcare a unui corp sub acţiunea unui sistem de încărcări mecanice (forţe şi momente ale forţelor). Astfel, în figura 2.16 sunt reprezentate diferite poziţii ale mişcării unui gimnast şi valorile momentelor de inerţie masice axiale, respectiv faţă de axa de rotaţie ce trece fie prin centrul de masă C al corpului, fie se găseşte într-o poziţie oarecare. Valorile acestor momente de inerţie depind de datele antropometrice individuale şi de poziţia corpului la un moment dat.

Inerţia la rotaţie poate fi deci calculată faţă de orice axă care interesează. Se observă din relaţia (2.39) că patratul distanţei, 2

ir , are un efect mai mare decât masa corespunzătoare.

IC = 6,5 [kg · m2]

IC = 15,0 [kg · m2]

IC = 3,5 [kg · m2]

Ibară = 83,0 [kg · m2]

Fig. 2.16. Momente de inerţie masice axiale

Determinarea momentului de inerţie masic poate fi realizată fie analitic, fie experimental (metoda micilor oscilaţii). Astfel, din punct de vedere analitic, momentul de inerţie masic axial segmentar se determină cu ajutorul razei de giraţie. Raza de giraţie indică distribuţia masei segmentare în jurul unei axe de rotaţie şi este distanţa de la axa de rotaţie la un punct la care masa se presupune a fi concentrată fără schimbarea caracteristicilor inerţiale ale segmentului:

mI

=k . (2.34)

Raza de giraţie nu este totuna cu raza de rotaţie (care este distanţa de la centrul de masă al corpului la axa de referinţă), ea fiind puţin mai mare decât raza de rotaţie. În figura 2.17 sunt reprezentate razele de giraţie ale segmentelor membrului inferior pentru două poziţii oarecare, iar în tabelul 2.3 sunt date razele de giraţie segmentare faţă de centrul de masă segmentar sau faţă de punctele proximale sau distale ale segmentelor, aşa cum au fost evidenţiate şi în tabelul 2.1.

25

EMIL BUDESCU

Fig. 2.18. Raze de giraţie

Tab. 2.3. Valorile razelor de giraţie segmentare [18] Raza de giraţie/ Lungime segment Nr.

crt. Segment

Centrul de masă Proximal Distal 1 Mână 0,297 0,587 0,577 2 Antebraţ 0,303 0,526 0,647 3 Braţ 0,322 0,542 0,645 4 Antebraţ şi mână 0,468 0,827 0,565 5 Membrul superior 0,368 0,645 0,596 6 Picior 0,475 0,690 0,690 7 Gambă 0,302 0,528 0,643 8 Coapsă 0,323 0,540 0,653 9 Picior şi gambă 0,416 0,735 0,572 10 Membrul inferior 0,326 0,560 0,650 11 Cap şi gât 0,495 1,116 - 12 Umăr - - - 13 Torace - - - 14 Abdomen - - - 15 Bazin (pelvis) - - - 16 Torace şi abdomen - - - 17 Abdomen şi bazin - - - 18 Trunchi - - - 19 Trunchi, cap, gât 0,503 0,830 0,607

Întrebări

• Care sunt planele de referinţă într-un sistem cardinal de referinţă ataşat corpului uman ?

• Ce reprezintă traiectoria unui corp aflat în mişcare ? • Ce reprezintă acceleraţia mişcării unui corp ? • Cum se calculează momentul unei forţe în raport cu un punct ? • Cum se poate calcula energia potenţială a unui muşchi aflat în

contracţie ? • În antropometrie, cum se determină momentul de inerţie masic ?

26

BIOMECANICA

III ASPECTE DE BAZĂ ALE ANATOMIEI ŞI FIZIOLOGIEI 1. STRUCTURA MATERIEI VII Anatomia oferă informaţii privind structura corpului uman, iar fiziologia permite

cunoaşterea limitelor funcţionale dintre organismul normal şi cel patologic, oferind cunoştinţe privind principiile orientative asupra corectării mecanismelor funcţionale dereglate în cursul bolilor.

Studiul proceselor fiziologice se face atât la nivelul fiecărei trepte de organizare a materiei vii, cât şi la nivelul interacţiunilor macromoleculelor din structura materiei vii. Schematizarea treptelor de organizare a materiei vii este reprezentată în figura 3.1 [2].

Elemente chimice (atomi)

Molecule organice relativ simple (oze, acizi aminaţi, nucleotide)

Macromolecule polimerice (poliamfoliţi) (ozide, lipide, proteine, acizi nucleici)

Agregate moleculare sau macromoleculare

Structuri elementare (granule, fibrile, membrane)

Agregate de structuri elementare (organite celulare)

Celule

Ţesuturi

Organe

Sisteme de organe (aparate)

Organism

Fig. 3.1. Structura materiei vii

În alcătuirea structurilor fundamentale ale materiei vii intră, într-o proporţie de 95%, patru elemente: C, O, H şi N. La aceste patru elemente chimice se mai adaugă trei elemente electronegative (S, P, Cl) şi patru elemente electropozitive (Na, K, Ca, Mg), toate 11 împreună alcătuind 99,75 % din materia vie şi fiind denumite elemente plastice. În afara elementelor plastice, mai există, în cantităţi foarte mici, un număr de 30 de elemente denumite microelemente sau oligoelemente. Împreună, toate cele 41 de elemente chimice alcătuiesc materia vie, ele regăsindu-se, în diverse combinaţii în substanţele organice simple (oze, acizi graşi, acizi aminaţi). Substanţele organice simple formează, prin polimerizare, macromolecule (poliozide, lipide, protide), care, la rândul lor, conduc la formarea agregatelor macromoleculare, iar acestea dau naştere, pe o treaptă superioară, la structuri corpusculare, fibrilare sau la membrane care intră în alcătuirea edificiilor mai complexe ale organitelor celulare (reticul endoplasmatic, ribozomi, mitocondrii, lizozomi etc.). Compuşii organici şi

27

EMIL BUDESCU

macromoleculari, cu rol biologic important, care stau la baza formării celulelor sunt: glucidele, lipidele, protidele, acizii nucleici şi catalizatorii biologici, respectiv enzimele, hormonii şi vitaminele.

Glucidele sunt compuşi chimici formaţi din carbon, hidrogen şi oxigen şi au o importanţă primordială energetică [2, 19]. Cantitatea de energie eliberată de 1g de glucide este de 4,1 kcal. Când organismul depune un efort şi, în special, când efortul este de scurtă durată, el foloseşte ca material energetic în primul rând glucidele şi mai apoi lipidele. În acelaşi timp, glucidele au un rol foarte important structural, acestea participând la formarea diferitelor componente ale citoplasmei nucleului şi membranei celulare.

Lipidele din celulele organismului uman au rol energetic, structural sau plastic, precum şi rol de vitamine. Lipidele reprezintă pentru celule un depozit de energie, datorită faptului că 1g de grăsimi eliberează 9,3 kcal. prin ardere în calorimetru. Constituenţii din molecula lipidelor care conferă rolul energetic al acestora îl reprezintă în special acizii graşi. Ţesutul adipos asigură un depozit energetic de 50 000 – 90 000 kcal. În acelaşi timp, în cantităţi moderate, grăsimea de rezervă, datorită greutăţii sale specific reduse, nu influenţează semnificativ încărcarea mecanică a organismului, având, în schimb, un rol activ în procesele de termoreglare, împiedicând pierderea de căldură. Rolul structural al lipidelor constă în participarea lor la diferitele structuri subcelulare, dintre acestea fiind membranele celulare. Rolul de vitamine este dat de acizii graşi nesaturaţi, prin prezenţa vitaminei F.

Protidele sau proteinele sunt substanţe organice macromoleculare care sunt formate din: C, O, H, N, în mod obişnuit S (sulf) şi unele P (fosfor). Unele proteine au în compoziţia lor metale, cum ar fi: Fe, Mn, Zn, Cr, Co etc. Proteinele se regăsesc în structura subcelulară a materiei vii, formând reticulul sau matricea care asigură menţinerea organizării celulare. Agregatele proteice conduc la formarea structurilor elementare celulare, în interiorul matricei, de forma: granule, filamente, membrane, care, pe o treaptă superioară de organizare, participă la constituirea organitelor celulare. Proteinele se împart în două categorii: holoproteine sau proteine simple, care prin hidroliză dau exclusiv acizi aminaţi (aminoacizi) şi heteroproteine sau proteine complexe, numite şi proteide, formate din aminoacizi şi din alte substanţe, ca acidul fosforic (fosfoproteine), glucidele (glicoproteine), lipidele (lipoproteine), pigmenţii (cromoproteine) şi acizii nucleici (nucleoproteine). Dintre holoproteine, cele mai importante sunt: albuminele, globulinele, protaminele, histonele, colagenele, elastinele şi keratinele, toate acestea fiind sintetizate în citoplasma celulară. Un rol fundamental al proteinelor este acela de a cataliza reacţiile biochimice care se produc în celule, de a accelera mersul reacţiilor implicate în diferite procese metabolice, îndeplinind astfel funcţia de enzime. Enzimele sunt substanţe macromoleculare de natură proteică, având specific faptul că în macrostructura acestora există anumite grupări chimice responsabile de activitatea catalitică. Aceste grupări se numesc centru activ sau catalitic al enzimei. În afara enzimelor, există şi alte substanţe de natură proteică, şi anume: hormonii, produşi de unele glande endocrine (pancreas, tiroidă, paratiroidă şi hipofiză), sunt proteine sau peptide, toxinele microbiene şi unele antibiotice (penicilina), sunt proteine, imunoglobulinele, anticorpii, componenţii complementului, precum şi factorii coagulării sângelui, sunt de natură proteică.

Acizii nucleici sunt constituenţi universali ai materiei vii, care se găsesc sub formă conjugată cu proteine bazice relativ simple din grupa histonelor, formând nucleoproteinele. Funcţiile importante, primordiale, pe care le îndeplinesc nucleoproteinele sunt cele de transmitere a informaţiei ereditare, de sinteză a proteinelor şi de diviziune celulară. Nucleoproteinele sunt heteroproteine care se împart în două mari categorii: dezoxiribonucleoproteine, a căror grupare o formează acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi ribonucleoproteine, a căror grupare o constitue acidul ribonucleic (ARN – care poate fi mARN, acidul ribonuclei matriceal sau mesager şi tARN, acidul ribonucleic de transport sau solubil).

Catalizatorii biologici sau biocatalizatorii sunt acele substanţe organice care catalizează diferitele reacţii biochimice din organism. În grupul biocatalizatorilor se găsesc trei categorii de substanţe organice: enzimele, hormonii şi vitaminele. Primele două categorii de biocatalizatori au fost descrise, pe scurt, mai sus. Vitaminele, cea de-a treia categorie de biocatalizatori, sunt compuşi organici care, la fel ca şi hormonii, nu sunt componente

28

BIOMECANICA

structurale ale celulelor, ele având un rol important în reacţiile enzimatice, prin faptul că alcătuiesc grupările active ale unor enzime.

2. CELULA Celula este unitatea morfologică şi funcţională din care sunt alcătuite ţesuturile,

organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor. Celulele sunt alcătuite din trei componente principale, şi anume: citoplasma, nucleul şi membrana plasmatică. Forma celulelor este variabilă de la un ţesut la altul şi de la o specie la alta, putând fi rotunde, ovalare, prismatice, cilindrice. Dimensiunile celulelor sunt variabile de la un ţesut la altul, putând varia de la dimensiunile limfocitelor din sânge, printre cele mai mici din organism, cu un diametru ce nu depăşeşte 5 – 7 µm, până la dimensiunile ovulelor, printre cele mai mari din organism, cu un diametru în jur de 200 µm.

Citoplasma este reprezentată de întreaga masă de materie vie cuprinsă între nucleul şi membrana plasmatică şi este alcătuită din trei categorii de structuri, şi anume: matricea citoplasmatică, organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice. Matricea citoplasmatică sau substanţa fundamentală este locul în care se găsesc organitele şi incluziunile celulare. Structura matricei citoplasmatice este de tip fin granular, fiind formată din macromolecule proteice, unele cu aspect globular, altele fibrilar, precum şi din apă, ioni anorganici, săruri anorganice şi enzime. Matricea citoplasmatică are proprietăţile de a trece din starea de sol în starea de gel şi invers, de a fi elastică sau rigidă şi de a se contracta, iar funcţional, substanţa fundamentală reprezintă locul în care se desfăşoară toate procesele fizice, chimice şi biochimice care stau la baza vieţii celulei. Organitele celulare sunt structuri subcelulare răspândite în substanţa fundamentală a citoplasmei şi ele pot fi grupate în două categorii: organite comune sau nespecifice, care conţin mitocondriile, ribozomii, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomii şi centrul celular şi organite specifice, între care pot fi evidenţiate miofibrilele (elementele caracteristice din citoplasma fibrelor musculare), neurofibrilele, cilii, flagelii şi fotoreceptorii.

Incluziunile celulare sunt substanţe care reprezintă produse de elaborare ale citoplasmei, substanţe luate de la exterior şi reţinute de celule sau produse de dezasimilare, ele formând în citoplasmă incluziuni nepermanente, cu aspecte variate: unele sub formă de picături, altele de granule, unele sunt cristalizate, altele amorfe. Din punct de vedere chimic, incluziunile pot fi de natură glucidică, lipidică, protidică sau minerală. Nucleul celular este prezent în aproape toate celulele corpului omenesc, excepţie făcând globulele roşii şi alte câteva tipuri de celule. Forma nucleului variază cu tipul celular, putând fi: globular, ovalar, sub formă de bastonaşe etc. Dimensiunea nucleului este variabilă, fiind cuprinsă între 4 µm, ca, de exemplu, nucleul spermatozoidului şi 200 µm, nucleul ovulei. Numărul nucleelor este variabil, majoritatea celulelor având un singur nucleu (celule mononucleate),însă există şi celule cu mai multe nuclee (celule polinucleate) ca, de exemplu, fibra musculară. Nucleul este alcătuit din: membrana nucleară, unul sau mai mulţi nucleoli şi carioplasmă.

Membrana celulară sau plasmatică are rolul de a limita celula de mediul lichid ambiant, permiţând totuşi schimbul de substanţe (permeabilitate selectivă) şi de a suferi modificări la variaţii, de anumite durate şi intensităţi, ale unor forme de energie în acest mediu (excitabilitate). Membrana celulară este alcătuită din trei straturi: un strat mijlociu, format din lipide, între care predomină cantitativ fosfolipidele şi din două straturi care îl delimitează pe cel mijlociu, formate predominant din proteine. Membranele celulelor care vin în contact formând ţesuturi prezintă zone diferenţiate, numite desmozomi, care leagă celulele între ele.

3. ŢESUTURILE Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi funcţie

asemănătoare şi care sunt legate între ele cu ajutorul unei substanţe amorfe, neorganizată celular, numită substanţă intercelulară, aflată în cantităţi diferite, funcţie de tipul de ţesut. În organismul uman există cinci tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi sanguin.

Ţesutul epitelial este format din celule aşezate unele lângă altele, unite şi solidarizate prin desmozomi, substanţa intercelulară fiind în cantitate mică. Se formează în acest mod

29

EMIL BUDESCU

membrane continue care acoperă suprafaţa externă a organismului, căptuşesc cavităţile interne ce comunică cu exteriorul (tubul digestiv, căile aeriene etc.), realizează parenchinul glandelor cu secreţie externă şi internă sau diferite membrane specializate în recepţionarea diferiţilor stimuli externi.

Ţesutul conjunctiv este format din trei componente principale: celulele conjunctive, fibrele conjunctive şi o substanţă nestructurată, amorfă, numită substanţă fundamentală. Ţesutul conjunctiv se găseşte împreună cu ţesutul epitelial, de care este despărţit printr-o membrană bazală, la alcătuirea căreia participă ambele ţesuturi. De asemenea, prin bogata lor vascularizaţie, ţesuturile conjunctive asigură hrana ţesuturilor epiteliale.

Ţesutul conjunctiv reticular intră în structura ganglionilor limfatici, a splinei, măduvei osoase, precum şi a unor organe ca, de exemplu, ficatul.

Ţesutul conjunctiv lax este cel mai răspândit tip de ţesut conjunctiv din organism. Acest tip de ţesut umple toate spaţiile libere dintre organe, se întinde de-a lungul vaselor şi al nervilor, formează hipodermul, leagă între ele fibrele musculare şi grupele de muşchi şi se găseşte sub epitelii, cu care formează unităţi funcţionale. Îndeplineşte următoarele roluri: mecanic (suport pentru organe, permite mobilitatea structurilor în care se găseşte, iar deplasarea sau întinderea este urmată de revenirea la poziţiile iniţiale), metabolic–trofic (substanţele nutritive trec din capilare spre celule, iar deşeurile metabolice trec din celule spre capilare, prin intermediul spaţiilor din ţesutul conjunctiv lax care sunt pline cu substanţă fundamentală), de apărare (se realizează cu ajutorul histiocitelor macrofage autohtone şi prin celulele sanguine migrate din sânge în substanţa fundamentală) şi de reparare (prin cicatrizare se reface integritatea ţesutului conjunctiv).

Ţesutul conjunctiv adipos îndeplineşte mai multe sarcini, după cum urmează: este un rezervor de grăsimi, care se reînnoieşte continuu prin schimburile metabolice permanente dintre grăsimile ţesutului adipos şi grăsimile din celelalte ţesuturi şi celule, este un foarte bun izolator termic, are rol mecanic în ceea ce priveşte amortizarea şocurilor mecanice şi formează un perete cu caracter elastic între unele organe.

Ţesutul conjunctiv fibros formează organe de sine stătătoare, cu funcţii bine determinate, cum sunt: tendoanele, aponevrozele, ligamentele elastice, ligamentele articulare. Aceste ţesuturi au o vascularizaţie foarte redusă, hrănindu-se îndeosebi prin inhibiţie. Rolul funcţional al ţesutului fibros este prin excelenţă mecanic, fiind situat în locurile unde există frecare, tracţiune şi presiune maximă. Există următoarele tipuri de ţesut conjunctiv fibros: dermocapsular (intră în structura dermei pielii şi formează capsulele diferitelor organe, precum capsula ficatului, a splinei, a ganglionilor limfatici etc.), tendinos (intră în constituţia tendoanelor şi a unor ligamente articulare), ligamentar (intră în constituţia ligamentelor articulare şi a celor elastice), aponevrotic (se găseşte în constituţia unor membrane fibroase rezistente care îmbracă muşchii scheletici şi îi leagă de os prin intermediul tendoanelor) şi lamelar (se găseşte în constituţia corneei, a firului de păr şi a nervilor).

Ţesutul conjunctiv cartilaginos este caracterizat printr-o compoziţie chimică şi proprietăţi fizice adaptate funcţiei mecanice pe care o îndeplineşte: elasticitate la presiune şi rezistenţă mare la frecare. Celulele cartilaginoase sunt de două categorii: condroblaste, care sunt celule tinere şi condrocite, care sunt celule mature ce se găsesc în substanţa fundamentală adăpostite în nişte cavităţi numite condroplaste. Substanţa fundamentală conţine 70 % apă, restul fiind format din săruri minerale şi substanţe organice, iar fibrele ţesutului cartilaginos sunt de natură colagenă. Există trei varietăţi de ţesut cartilaginos: hialin, elastic şi fibros.

Ţesutul conjunctiv osos este format din trei componente principale: celule, fibre şi substanţa fundamentală. Substanţa fundamentală poartă numele de oseină, aceasta fiind constituită dintr-o mare cantitate de substanţă minerală, sărurile anorganice de calciu fiind cele care conferă duritatea şi rezistenţa mecanică a ţesutului osos. Ţesutul osos este aşadar adaptat la maximum funcţiei de susţinere şi de rezistenţă a organismului, datorită impregnării substanţei fundamentale cu săruri minerale fosfocalcice, ceea ce conduce la duritate şi rezistenţă ridicate. În ţesutul osos sunt numai fibre colagene. Celulele osoase sunt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste. Osteoblastele sunt celule, cu diametre de 15 – 20 µm, care apar numai în momentul în care ţesutul conjunctiv sau cartilaginos începe să se osifice, transformându-se în ţesut osos. Odată cu terminarea procesului de osificare,

30

BIOMECANICA

osteoblastele se maturează, transformându-se în osteocite. Osteocitele reprezintă celulele specifice ţesutului osos adult, ele fiind adăpostite în nişte cavităţi, denumite osteoplaste, aflate în substanţa fundamentală. Osteoclastele sunt celule multinucleate (pot conţine de la 6 până la 50 de nuclee) cu rol activ în procesul de osificare. După încheierea procesului de osificare, osteoclastele intră într-o stare de repaus, însă îşi păstrează capacitatea de a redeveni active în cazuri de fractură, când este necesară sudura osului. Ţesutul osos este, funcţie de structură, de două categorii, şi anume: compact şi spongios. Ţesutul osos compact se găseşte în peretele diafizei oaselor lungi şi în lama externă a oaselor scurte şi late şi se caracterizează prin faptul că în interiorul său există numeroase canale, numite Hawersiene, care străbat osul pe toată lungimea lui. În canalele de dimensiuni mici se găseşte un singur capilar sanguin, în timp ce în cele cu dimensiuni mai mari există o arteriolă, o venulă, vase limfatice, fibre de reticulină, măduvă osoasă şi filete nervoase amielinice. În figura 3.2 este reprezentată o secţiune longitudinală a unui os lung, fiind puse în evidenţă zonele de ţesut compact şi respectiv spongios, precum şi a canalelor Hawers şi osteocitelor.

PeriostCanal

Hawersian

Os compactMăduvagalbenă

Osteocite

Măduvaroşie

Os spongios

Fig. 3.2. Secţiune longitudinală printr-un os lung Canalele Hawers sunt dispuse paralel şi legate în numeroase puncte prin

anastomoze transversale sau oblice, numite canalele Volkmann. Un canal Hawers, împreună cu lamelele osoase care-l înconjură şi cu toate componentele aflate în aceste formaţiuni, formează la un loc o unitate morfologică şi funcţională denumită osteon sau sistem hawersian. Între osteoane se găsesc fragmente osoase care fac legătura între diferitele osteoane, numite sisteme interstiţiale sau interhawersiene. Un astfel de sistem interstiţial este format din lamele osoase incomplete, de forma unor arcuri de cerc, fără ca acestea să fie dispuse în jurul unui canal hawersian. Ţesutul osos spongios se caracterizează prin prezenţa a numeroase cavităţi de aspect şi mărime diferite, numite areole, care-i dau osului aspectul unui burete. Cavităţile pot comunica între ele şi sunt pline cu măduvă roşie hematoformatoare. Pereţii acestor cavităţi, denumiţi trabecule, sunt alcătuiţi din lamele osoase de grosime variată. Areolele constituie echivalentul funcţional al canalelor Hawers din ţesutul osos compact, fiind calea de nutriţie a lamelei osoase, însă nu au continuitatea neîntreruptă în spaţiu a canalelor Hawers. Ţesutul osos spongios se găseşte în epifizele oaselor lungi, în oasele scurte şi în oasele late. În figura 3.3 sunt relevate aspectele morfologice ale unui os lung, fiind evidenţiate vederile microscopice ale ţesuturilor osoase compact şi spongios, precum şi detaliile anatomice ale unei secţiuni.

Ţesutul muscular este alcătuit din celule numite fibre musculare, iar unele componente morfologice celulare au denumiri specifice proprii. Astfel, citoplasma poartă numele de sarcoplasmă, mitocondriile se numesc sarcozomi, reticulul endoplasmatic se

31

EMIL BUDESCU

numeşte reticulul sarcoplasmatic, iar membrana celulară este denumită sarcolemă. Toate fibrele musculare au proprietatea de a răspunde la excitaţii prin contractarea lor, aceasta reprezentând forma prin care se manifestă legătura funcţională dintre fibrele nervoase şi cele musculare.

Celuleosoase

Ţesut os compact

Ţesut os spongios

Canal Hawersian

Os compact Măduvagal năbe

Osteoblaste

Măduvaroşie

Vase desânge

Periostul

Fig. 3.3. Morfologia unui os lung

În raport cu particularităţile structurale şi funcţionale ale organitelor specifice fibrelor musculare, se deosebesc trei tipuri de ţesut muscular: neted, striat şi cardiac. În figura 3.4 este reprezentată o structură anatomică formată din os, tendon şi muşchi, fiind evidenţiate componentele structurale ale unui muşchi. Ţesuturile musculare neted şi striat se mai numesc şi ţesuturi musculare involuntare, deoarece contracţia lor nu este supusă voinţei omului, ci comandată şi controlată de sistemul nervos vegetativ. Aceste ţesuturi intră în alcătuirea muşchilor viscerali. Ţesutul muscular striat se mai numeşte ţesut muscular voluntar, deoarece contracţia lui este supusă voinţei, fiind comandată şi controlată de sistemul nervos somatic. Acest ţesut intră în structura muşchilor somatici.

Ţesutul muscular neted este format din fibre musculare netede, aşezate în fascicule sau benzi, dese sau răspândite izolat în masa ţesutului conjunctiv. Fibrele musculare netede, denumite şi miocite, au o formă alungită, fusiformă, cu lungimea fibrelor cuprinsă între 10 şi 100 µm, iar grosimea în zona centrală între 4 şi 8 µm. Există şi excepţii de la aceste dimensiuni, respectiv fibrele musculare din uterul gravidei, cu lungimi de până la 500 µm şi grosimi de 20–25 µm. Sarcoplasma unei fibre musculare netede cuprinde organitele celulare comune: sarcozomii, reticulul sarcoplasmatic, complexul Golgi şi centrul celular. Sarcoplasma este mai abundentă în zona centrală a fibrei musculare, respectiv în jurul nucleului. În sarcoplasmă se găsesc şi organite specifice fibrei musculare, şi anume miofibrilele. Miofibrilele sunt formaţiuni filamentoase, dispuse longitudinal şi paralel între ele, cu un diametru de 0,2–0,4 µm, alcătuite, la rândul lor, din miofilamente. Nucleul fibrei musculare netede este unic şi situat întotdeauna în centrul celulei. Sarcolema este membrana care înveleşte fibra musculară, prezentând pe suprafaţa ei numeroase invaginări de forma unor buzunăraşe. Fibrele musculare netede sunt grupate în fascicule musculare sau în straturi musculare. Fibrele musculare netede dispuse în fascicule formează tunicile contractile ale organelor interne, cavitare, asigurând umplerea şi golirea lor. Ţesutul muscular neted se mai găseşte în piele, în capsula şi septurile colagene ale splinei, în ţesutul conjunctiv al orbitei.

Endomisium

Fasciculmuscular

Fibră musculară

Endomisium(între fibre)

pimisiumETendon

PerimisiumVase de sânge Os

Fig. 3.4. Morfologia unui muşchi

32

BIOMECANICA

Ţesutul muscular striat este format din celule multinucleate dispuse în mănunchiuri sau fascicule musculare, cu diferite mărimi. Fibrele şi fasciculele musculare striate intră în structura muşchilor scheletali. Compoziţia chimică a ţesutului muscular cuprinde: apă (75 %), proteine (20 %) şi substanţe anorganice şi organice (5 %). Fibrele musculare striate au o formă alungită, cilindrică ori uşor prismatică, cu extremităţile ovoide sau puţin ramificate şi cu dimensiuni de 1 mm până la 30 cm în lungime şi 10–200 µm în diametru.

Sarcoplasma, care conţine numeroşi nuclei, este formată din organitele oricărei celule active, respectiv organitele celulare comune (mitocondriile sau sarcozomii, complexul Golgi, lizozomii, reticulul sarcoplasmatic) şi organitele celulare specifice (miofibrilele şi incluziunile citoplasmatice).

Ţesutul nervos este format din celule nervoase sau neuroni, care sunt însoţiţi de elemente celulare cu rol de protecţie şi de nutriţie, numite nevroglii. Nevrogliile formează aşa-numitul ţesut nevroglic sau glial. Totalitatea neuronilor, care alcătuiesc ţesutul nervos, împreună cu nevrogliile, care formează ţesutul glial, la care se adaugă ţesutul conjunctiv şi vasele formează organele nervoase, al căror ansamblu este numit sistem nervos, central şi periferic.

Ţesutul sanguin este diferenţiat pentru cele trei tipuri de vase: artere, capilare şi vene. Peretele arterial este alcătuit din trei straturi: tunica internă, formată dintr-un endoteliu (alcătuit dintr-un singur strat de celule aşezate pe o membrană bazală), tunica medie, formată din ţesut conjunctiv în care se găsesc multe fibre elastice şi din ţesut muscular neted şi tunica externă, formată din ţesut conjunctiv în care predomină fibrele colagene şi elastice. Peretele capilarelor este alcătuit dintr-un endoteliu, format la rândul său din celule endoteliale, aşezate pe un singur rând şi o membrană bazală. Celulele endoteliale alcătuiesc împreună cu membrana bazală o membrană biologică filtrantă, cu proprietăţi de permeabilitate selectivă. Pereţii venelor sunt mai subţiri decât cei ai arterelor şi sunt formaţi din aceleaşi tunici, însă la majoritatea venelor tunica medie şi cea externă se deosebesc cu greu între ele. În structura venelor predomină fibrele colagene, alături de fibre elastice şi musculare în diverse proporţii.

4. ORGANE, SISTEME, APARATE, ORGANISM Asocierea mai multor ţesuturi pentru a îndeplini o funcţie specială, determinată, poartă numele de organ

(organul auzului, organul vederii etc.). Organele interne (inima, ficatul, plămânii, pancreasul etc.) sunt denumite generic viscere.

Mai multe organe cu structură şi funcţie asemănătoare constituie un sistem (sistemul osos, sistemul muscular, sistemul nervos, sistemul cardiovascular). În structura unui sistem intră, în general, organe care sunt formate predominant din acelaşi ţesut (osos, muscular, nervos).

Mai multe organe cu structură diferită dar cu funcţie asemănătoare, formează un aparat (aparatul locomotor, respirator, cardiovascular, digestiv etc.).

Organismul uman reprezintă totalitatea organelor, sistemelor şi aparatelor care alcătuiesc un tot unitar atât morfologic, cât şi funcţional şi care este capabil să se adapteze permanent la condiţiile de mediu.Integrarea activităţii organelor, sistemelor şi aparatelor în cadrul organismului, ca şi adaptarea acestuia la condiţiile de mediu, se realizează îndeosebi prin intervenţia sistemului nervos şi a glandelor endocrine.

Întrebări • Care este structura generală a materiei vii ? • Care sunt componentele principale ale unei celule ? • Ce reprezintă substanţa fundamentală a unei celule ? • Care este rolul membranei celulare ? • Care sunt cele cinci tipuri fundamentale de ţesuturi ? • Care este rolul funcţional al ţesutului conjunctiv fibros ? Care sunt

tipurile de ţesut conjunctiv fibros ? • Din ce este format ţesutul conjunctiv osos ? • Care este morfologia unui muşchi ? • Care este compoziţia chimică a ţesutului muscular striat ? • Ce dimensiuni (lungime, diametru) pot avea fibrele musculare striate ? Dar

fibrele musculare netede ? • Căror tipuri de muşchi aparţin fibrele musculare netede şi striate ? • Definiţi noţiunile de: organ, sistem şi aparat ale corpului uman.

33

EMIL BUDESCU

IV SISTEMUL OSTEO-ARTICULAR

Aparatul locomotor uman este alcătuit din 206 segmente osoase, peste 310 de articulaţii şi peste 430 de

muşchi striaţi [1], la care se adaugă reţeaua nervoasă şi reţeaua vasculară, care irigă toate aceste organe. Sistemul osteo–articular uman este compus din totalitatea articulaţiilor, oaselor între care apar articulaţiile,

ligamentelor, ca elemente ce contribuie la menţinerea legăturii articulare, precum şi a tuturor celorlalte componente (cartilaje, lichid sinovial etc.) care, într-un mod sau altul, îşi produc efectul util asupra funcţionalităţii articulaţiei. Sistemul oste–articular are următoare funcţii principale:

• de susţinere, asigurând suportul rigid al ţesuturilor moi; • de protecţie, asigurând protecţia mecanică a unor organe vitale ale organismului; • de locomoţie, prin realizarea sistemelor de pârghii osoase cu ajutorul cărora muşchii pun în mişcare corpul

uman; • de hematopoeză, adică de formare a elementelor figurate din sângele circulant (eritrocitele, leucocitele şi

trombocitele); • de depozit de săruri minerale, adică de păstrare a unei rezerve de săruri minerale (Ca, P) pentru organism;

1. OSUL Din punct de vedere biomecanic osul asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment care se mişcă

[20, 28, 29]. Masa totală a celor 206 oase, în stare uscată, este de numai 5 – 6,50 kg, ele putând fi considerate construcţii minime absolute, construcţii care, cu material minim, asigură o rezistenţă maximă [1]. Astfel, în conformitate cu legea lui Wolff, mărimea presiunii exercitate determină masa osului, forma osului rămânând aceeaşi.

Oasele corpului omenesc au forme şi dimensiuni diferite, existând o legătură directă între aspectul lor exterior şi funcţiile care le revin. Astfel, funcţie de raportul dintre dimensiunile principale (lungime, lăţime, grosime), există oase lungi (predominantă este lungimea), oase scurte (cele trei dimensiuni sunt aproape egale) şi oase plate (lungimea şi lăţimea sunt aproape egale între ele dar depăşesc mult grosimea). Unele oase au însă forme neregulate şi, din acest motiv, se folosesc şi alte criterii de clasificare, în afară de criteriul dimensional. Funcţie de caracterul arhitectural, există oase pneumatice (conţin în interior cavităţi pline cu aer) şi nepneumatice, iar funcţie de situaţia lor în organism, există oase sesamoide (se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii sau chiar în tendoanele unor muşchi) şi suturale (se pot dezvolta din puncte de osificare speciale, la nivelul suturilor craniului, la nivelul fontanelelor sau în centrul oaselor boltei craniene) [22]. În figura 4.1 sunt prezentate exemple de oase clasificate în funcţie de dimensiunile principale şi un exemplu de os cu formă neregulată.

Oasele lungi au ca principal rol realizarea de pârghii osoase şi, prin intermediul acestora, se obţin mişcările rapide şi de mare amplitudine, şi de aceea se găsesc în structura scheletului membrelor. În figura 4.2 sunt prezentate imaginea unui os lung şi câteva secţiuni transversale ale acestuia pentru evidenţierea ţesutului osos şi canalului medular. Oasele scurte sunt cele care suportă elastic greutatea corpului (oasele tarsiene), contribuie la menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele) sau permit executarea unor mişcări complexe şi delicate ale mâinii (oasele carpiene). Oasele plate participă la alcătuirea unor cavităţi care protejează organe importante (cum ar fi, de exemplu, cutia craniană), realizează suporturi stabile (precum bazinul) sau oferă muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (cum este, de exemplu, omoplatul).

Vertebră

os neregulat

Osul parietal

os plat

oase scurte

Humerus Carpiene

os lung

Fig. 4.1. Tipuri de oase

34

BIOMECANICA

Oasele, indiferent de forma pe care o au, se găsesc într-o continuă remodelare, respectiv de adaptare la legea lui Wolff (“fiecare schimbare în forma şi funcţiunea unui os sau numai funcţiunea acestuia este însoţită de schimbări bine definite în arhitectura lui internă şi, în al doilea rând, în conformaţia exterioară, în conformitate cu legi matematice”), prin două procese biologice, şi anume: de distrugere sau resorbţie (datorită osteoclastelor) şi de refacere sau producere de masă osoasă (prin intermediul osteoblastelor). Cele două tipuri de celule osoase sunt evidenţiate în figura 4.3.

Ţesut os spongios

Ost

eobl

aste

Ost

eocl

aste

Canal medular

Os compact

Canal medular

Ţesut os compactEpifiză

Şanţ

Corp

(diafiză)

Creastă

Fig. 4.2. Arhitectura unui os lung Fig. 4.3. Celule osoase

Activitatea celor două procese biologice este sincronizată, aşa încât volumul resorbţiei este în permanenţă egal cu volumul producerii de masă osoasă. Îmbătrânirea produce efecte asupra răspunsului mecanic al osului la aplicarea unei forţe externe, fiind constatate următoarele aspecte [23, 27]: • la un adult, la fiecare deceniu de viaţă, se produce o deteriorare de 5 % a limitei de

tensiune maximă (punctul B, figura 4.4); • la un adult, la fiecare deceniu de viaţă, se produce o deteriorare de 9 % a limitei de

deformaţie maximă (punctul C, figura 4.4); • la un adult, la fiecare deceniu de viaţă, se produce o reducere de 12 % a capacităţii de

absobţie a energiei.

Fig. 4.4. Curba încărcare–deformaţie Cu ajutorul acestui proces biologic se remodelează osul funcţie de sarcina mecanică

care acţionează asupra lui, fiind realizat un schimb de masă osoasă între zonele cu încărcare mecanică diferită (figura 4.5). Fibrele colagene sunt polarizate, dezvoltându-se un “transfer” de masă osoasă între zona electropozitivă (faţa concavă), unde se realizează resorbţia şi zona electronegativă (faţa convexă), unde se produce masa osoasă.

zona plastică

încă

rcar

e

deformaţie os

zona elastică

Punctlimită

Energie dedeformaţie

Punctul derupere

35

EMIL BUDESCU

R – resorbţie F - formare

Creştere de masă osoasă

Pier

dere

de

masă

osoa

să

Momentul forţei care curbează osul

Fig. 4.5. Remodelare osoasă Procesul continuu de remodelare osoasă face ca aproximativ 25 % din ţesutul osos

spongios şi 3 % din ţesutul osos compact să se reformeze anual, valori care se micşorează însă odată cu îmbătrânirea, putându-se ajunge, în situaţii limită, la apariţia osteoporozei. Astfel, osteoporoza reprezintă o diminuare excesivă a densităţii absolute a osului şi, în acest fel, se reduce forţa intrinsecă. În figura 4.6 se prezintă comparativ o imagine a unui ţesut osos normal şi a unuia cu osteoporoză.

creşterea mineralizării creşterea porozităţii

OSTEOPOROZA

NORMAL

Fig. 4.6. Ţesut osos normal şi cu osteoporoză Atunci când pierderea de masă osoasă depăşeşte limitele normale asociate

îmbătrânirii, apare un proces biologic de compensare prin care cresc depunerile de săruri anorganice. Acest proces biologic are scopul de a compensa pierderea forţei intrinseci prin mărirea durităţii osului, aceasta obţinându-se prin creşterea mineralizării. Pe termen lung însă, mineralizarea, care nu prezintă caracteristici elastice, măreşte susceptibilitatea osului la fracturi. Procesele biologice ale osului, respectiv de creştere, întărire, resorbţie şi reformare sunt influenţate de activitatea fizică, vârstă sau unele boli. Mişcarea are efect pozitiv asupra osului prin stimularea procesului de resorbţie şi reformare; invers, imobilizarea poate determina, într-un ritm accelerat, apariţia osteoporozei.

Asupra unui os pot acţiona cinci tipuri fundamentale de solicitări mecanice, precum şi solicitări combinate (cel mai adesea), aşa cum sunt relevate în figura 4.7.

36

BIOMECANICA

torsiune forfecare încărcare combinată

încovoierecompresiune tracţiune

Fig. 4.7. Tipuri de solicitări mecanice Solicitările mecanice produc în structura osului, din punct de vedere mecanic,

tensiuni (normale sau/şi tangenţiale) şi deformaţii (liniare sau/şi unghiulare) ale căror evoluţii pot fi urmărite pe graficul tensiune–deformaţie sau încărcare–deformaţie, grafic denumit curba caracteristică a osului.

Între momentele de inerţie geometrice şi masice se poate stabili o relaţie de legătură, general valabilă în cazul sistemelor continue şi omogene, de forma:

IJ ⋅= ρ , (4.1) unde: J reprezintă momentul de inerţie masic (denumit şi mecanic), ρ este masa specifică a corpului considerat iar I este momentul de inerţie geometric.

Dintre deformaţii, cea mai utilizată este deformaţia specifică, notată cu ε pentru deformaţia liniară, aceasta din urmă fiind exprimată matematic ca fiind raportul dintre alungirea materialului supus unei solicitări de tracţiune şi lungimea sa iniţială (situaţie reprezentată în figura 4.8):

Lδ

ε = . (4.2)

F F

L

L + δ

Fig. 4.8. Alungirea unui material supus solicitării de tracţiune Proporţionalitatea dintre tensiune şi deformaţia specifică, pentru porţiunea liniară a

curbei caracteristice, corespunzătoare materialului elastic, se realizează prin intermediul modulului de elasticitate, longitudinal (denumit şi modulul lui Young), notat cu E sau transversal, notat cu G, printr-o relaţie de forma:

εσ ⋅= E , (4.3) corespunzătoare unei solicitări de tracţiune, relaţia fiind cunoscută şi sub numele de legea lui Hooke. Modulul de elasticitate se măsoară, la fel ca şi tensiunea mecanică, în [N/m2], unitate de măsură denumită şi pascal [Pa]. Ca valori ale modulului lui Young, în literatura de specialitate [21] sunt date,pentru ţesutul spongios E ≈ 1 [GPa] = 109 [Pa],la o porozitate de 30 – 90 %, iar pentru ţesutul cortical E ≈ 18 [Gpa], la o porozitate de 5 – 30 %. Osul fiind un material anizotropic, modulul său de elasticitate şi rezistenţa sa (la tracţiune sau compresiune) depind de orientarea ţesutului osos în raport cu încărcarea mecanică. În tabelul 4.2 sunt date câteva dintre valorile modulului lui Young şi tensiunii normale, comparativ pentru încărcarea longitudinală şi respectiv transversală.

Structura scheletală este adaptată astfel încât să poată suporta sarcini funcţionale mari. Ca exemplu, în figura 4.9 este reprezentată coloana vertebrală, creşterea încărcării fiind asigurată de creşterea secţiunii geometrice a vertebrelor.

37

EMIL BUDESCU

creştere suprafaţă

os

creştere încărcare

coccisul

osulsacru

vertebre lombare

vertebre toracale

vertebre cervicale

Fig. 4.9. Adaptarea structurii scheletale la încărcările funcţionale

Tabelul 4.2. Valori ale modulului lui Young şi tensiunii mecanice Direcţia solicitării faţă de axa longitudinală

a osului

Modulul lui Young, E [GPa]

Tipul solicitării mecanice

Tensiunea normală, σ [GPa]

tracţiune ≈ 0,135 longitudinală (L)

≈ 17 compresiune ≈ 0,190

tracţiune ≈ 0,050 transversală (T)

≈ 11 compresiune ≈ 0,130

Legătura dintre os şi biomecanică poate fi privită din mai multe perspective, şi

anume: • osul participă la realizarea mişcării corpului uman prin articulaţiile şi pârghiile

osoase pe care le formează; • rigiditatea oaselor permite acţiunea voluntară a sistemului muscular pentru obţinerea

mişcării dorite; • fără existenţa sistemului osos nu ar fi posibile mişcările corpului şi nici preluarea

sarcinilor dinamice; • procesul continuu de remodelare osoasă contribuie nemijlocit la adaptabilitatea

corpului uman la condiţiile dinamice de mediu; • mişcarea, la rândul ei, poate avea asupra osului o influenţă fie pozitivă, prin

modificarea masei osoase, de exemplu, cu efecte benefice în osteoporoză sau refacerea ţesutului osos în urma unor traumatisme, fie negative, cum ar fi, de exemplu, apariţia unor mişcări necontrolate care pot provoca leziuni ale osului. Efectul negativ al mişcării asupra osului îl reprezintă leziunea, care, în situaţia cea

mai gravă pentru os, este reprezentată de fractură. O fractură poate fi provocată de diverse cauze, cum ar fi:

• aplicarea unei încărcări mecanice care să producă spargerea structurală a osului;

38

BIOMECANICA

• factori extrinseci, ca, de exemplu, un traumatism întâmplător, produs de o forţă directă (datorită unui impact exterior), o forţă indirectă (transmisă indirect de-a lungul unuia sau mai multor segmente) şi/sau o forţă musculară anormale;

• factori intrinseci, cum ar fi, de exemplu, schimbarea capacităţii de rezistenţă a osului (datorită unei tumori, osteoporoze, infecţii, schimbărilor hormonale etc.) la solicitările mecanice normale.

2. CARTILAJUL Funcţionarea biomecanică a unei articulaţii este influenţată de două caracteristici

principale, şi anume: • forma anatomică a suprafeţelor articulare, aceasta fiind dată de tipul mişcării (de

rostogolire, de alunecare sau combinată); • grosimea stratului de cartilaj care, împreună cu proprietăţile de material şi încărcarea

aplicată, determină tensiunea mecanică din os. Ţesutul cartilaginos îşi găseşte utilitatea funcţională în zonele în care apar presiuni şi

frecări mecanice importante, compoziţia chimică şi proprietăţile fizice impunându-l pentru micşorarea tensiunilor de contact, prin elasticitatea sa şi îmbunătăţirea mişcării. Există trei tipuri de ţesut cartilaginos: hialin, care acoperă suprafeţele osoase articulare (diafizele), elastic, care conţine în plus, faţă de ţesutul cartilaginos hialin, şi fibre elastice (se găseşte în pavilionul urechii, în conductul auditiv extern, în unele cartilaje ale laringelui etc.) şi fibros, care conţine în substanţa fundamentală un mare număr de fibre colagene aşezate paralel între ele şi grupate în benzi (se găseşte în discurile intervertebrale, la locul de unire a anumitor tendoane cu osul etc.).

Ţesutul cartilaginos hialin permite atât compresibilitatea, cât şi elasticitatea atunci când este supus unei încărcări mecanice, asigurând în acest mod amortizarea articulară. În figura 4.10 este prezentată o imagine artroscopică a unei articulaţii, fiind relevate zonele cartilaginoase ale diafizelor osoase.

Car

tila

Os

Fig. 4.10. Cartilaj hialin Ţesutul cartilaginos este format din substanţa fundamentală, din fibre şi din celule

cartilaginoase (denumite condrocite). Substanţa fundamentală, împreună cu fibrele formează, la rândul lor, matricea cartilaginoasă, constituită din 60 – 80 % apă, fibre de colagen (10 – 20 %) şi substanţe organice ce formează proteoglicanii (10 – 15 %). Cartilajul nu are circulaţie şi inervaţie proprie, ceea ce înseamnă că lezarea lui nu este dureroasă.

Comportarea cartilajului articular sub diferite tensiuni mecanice este diferită de la o zonă structurală la alta datorită, în primul rând, orientărilor diferite ale fibrelor de colagen.

Rezistenţa mecanică a cartilajului la solicitarea de tracţiune este mică în straturile adânci, aceasta fiind influenţată de orientarea întâmplătoare a fibrelor de colagen. În schimb, la suprafaţa cartilajului, fibrele de colagen sunt orientate paralel, aceasta având ca efect creşterea rezistenţei mecanice la solicitarea de tracţiune. Pentru această din urmă situaţie, cea mai mare rezistenţă mecanică se obţine atunci când forţa de tracţiune are direcţia paralelă cu direcţia predominantă a fibrelor. Proprietăţile mecanice ale cartilajului, în privinţa solicitării de tracţiune, sunt mult mai slabe decât ale ligamentelor sau tendoanelor, explicaţia putând fi găsită atât în conţinutul mai redus în colagen al cartilajului, cât şi în structura neomogenă a ţesutului cartilaginos.

39

EMIL BUDESCU

Solicitarea de compresiune se realizează atunci când două suprafeţe cartilaginoase opuse vin în contact. În această situaţie, forţa este transferată de la un cartilaj la celălalt fie prin contactul direct al asperităţilor, fie prin filmul subţire de fluid sub presiune aflat între cele două ţesuturi cartilaginoase sau prin combinarea celor două cazuri posibile. Orientarea întâmplătoare a fibrelor de colagen din straturile adânci ale cartilajului conduce la mărirea rigidităţii ţesutului, iar orientarea paralelă a fibrelor colagene de la suprafaţa cartilajului are ca efect creşterea elasticităţii acestuia.

În cazul comprimării statice, tensiunile mecanice de compresiune reduc permeabilitatea stratului de suprafaţă al cartilajului sau, chiar, îl etanşează, fluidul din ţesutul cartilaginos putând curge numai lateral. La contactul iniţial, datorită faptului că lichidul interstiţial al celor două ţesuturi cartilaginoase este sub presiune, forţa se transmite de la un cartilaj la celălalt datorită presiunii hidrostatice create. Într-un ţesut ce este în principal de tip fluid, aşa cum este cartilajul, acest mod de a transmite forţa reprezintă cea mai eficientă cale. În timp, ţesutul cartilaginos de tip fluid curge în afara zonei de contact, cartilajul deformându-se tot mai mult (proprietatea mecanică poartă numele de fluaj), iar aria de contact creşte, după care scade, datorită faptului că fluidul se mută complet în afara zonei de contact, materialul devenind puternic tensionat.

În timpul mersului şi al alergării, forţele de compresiune apar şi dispar atât de repede încât are loc o curgere de fluid în ţesutul cartilaginos într-un timp foarte scurt, curgerea fiind nesemnificativă; forţele de compresiune se transmit, în această situaţie, în principal prin intermediul fluidului fiecărui cartilaj aflat în contact.

Curgerea de fluid din interiorul cartilajului este însoţită de apariţia unor forţe de tracţiune datorită frecării dintre fluid şi masa solidă de material. Aceste forţe sunt preluate şi suportate de ţesutul cartilaginos. Considerând curgerea fluidului în afara zonei de contact, lateral, frecarea fluidului va împinge ţesutul cartilaginos în afara zonei de contact în direcţie laterală, producând tensiune mecanică în materialul cartilaginos. La suprafaţa cartilajului această tensiune este suportată fibrele de colagen orientate paralel. Pe marginea zonei de contact apare o umflare a cartilajului.

Solicitarea de forfecare se produce datorită frecării care apare în mişcarea relativă a unui os faţă de celălalt într–o articulaţie. Deşi coeficientul de frecare este foarte mic, totuşi tensiunea de forfecare nu este neglijabilă. Articulaţiile sinoviale au o ungere micro- elastohidrodinamică. Presiunea produsă în fluid, combinată cu deformaţia elastică a suprafeţei de contact, determină un coeficient mediu de frecare pentru articulaţia sănătoasă de 0.02 sau chiar mai mic. Suprafaţa ondulată a cartilajului devine netedă prin deplasările produse de presiunile hidrodinamice. De asemenea, fluidul se ridică pe suprafaţa imediat alăturată zonei de contact, unde se formează un film subţire de fluid necesar curgerii dinamice. Grosimea filmului de fluid este de aproximativ 0.5 µm, astfel că asperităţile de la suprafeţele celor două cartilaje sunt în contact. Transmiterea forţelor de compresiune de la un cartilaj la celălalt se realizează prin presiunea hidrodinamică a filmului de fluid şi/sau prin asperităţile celor două cartilaje aflate în contact.

Circulaţia apei în ţesutul cartilaginos conferă proprietăţi vâscoelastice pentru cartilajul articular. La presiuni şi deformaţii de compresiune ridicate, cartilajul devine mai puţin permeabil. Dacă un material este supus la o forţă sau o deformaţie constante, iar răspunsul acestuia variază în timp, comportarea sa mecanică se spune că este vâscoelastică sau are proprietăţi vâscoelastice, cum sunt fluajul şi relaxarea. Fluajul reprezintă proprietatea materialului de a se deforma lent şi continuu în timp sub acţiunea unei forţe constante. Relaxarea reprezintă proprietatea materialului a-şi modifica continuu tensiunile mecanice pentru o deformaţie constantă aplicată acestuia.

În cazul ţesutului cartilaginos, la fel ca la celelalte materiale vâscoelastice, fluajul este caracterizat de următoarele etape ale deformaţiei:

• sub acţiunea forţei aplicate, la timpul iniţial se produce o deformaţie iniţială, εi; • în timp, sub acţiunea forţei constante, deformaţia creşte, aceasta fiind deformaţia de

fluaj, εf; • la un moment oarecare, deformaţia totală este dată de suma deformaţiilor iniţială şi

de fluaj; • pe măsură ce timpul tinde către infinit, există o valoare limită a fluajului (creşterea

deformaţiei);

40

BIOMECANICA

• dacă solicitarea (forţa) este eliminată, are loc o reducere imediată a deformaţiei materialului; deformaţia continuă apoi să scadă, rămânând totuşi o deformaţie reziduală care nu poate fi îndepărtată. La rândul ei, relaxarea este caracterizată de următoarele etape în privinţa tensiunii:

• aplicând o deformaţie constantă, la timpul iniţial se produce în material o tensiune mecanică iniţială, σi;

• sub acţiunea aceleiaşi deformaţii constante, tensiunea scade în timp, ajungând la o valoare limită numită tensiune de relaxare, σr;

• eliminarea deformaţiei aplicate poate cauza materialului o tensiune inversă care scade ca valoare în timp. În tabelul 4.3 sunt prezentate valorile câtorva dintre proprietăţile fizice generale ale

ţesutului cartilaginos. Tab. 4.3. Proprietăţi fizice ale cartilajului

Proprietatea fizică Unitatea de măsură

Valoarea

Densitatea kg/m3 1300 Conţinutul de apă (umed) % 75 Conţinutul organic (umed) % 20 Conţinutul organic (uscat) % 90 Tensiunea limită de compresiune N/cm2 500 Coeficientul de frecare (uscat) - 0.0025 Coeficientul de frecare al articulaţiei sănătoase

- ≤ 0.02

Grosimea filmului de fluid din articulaţie µm 0.5 Coeficientul de frecare foarte mic al articulaţiei sinoviale (≤ 0.02) este asigurat atât de

cartilaj, cât şi de lichidul sinovial, care, împreună, realizează o foarte bună lubrifiere a articulaţiei. Într-o articulaţie sinovială există două tipuri de lubrifiere:

• lubrifierea limită, prin care se formează un film de fluid “limită” de separaţie ce favorizează alunecarea cu abraziune minimă atât ale suprafeţelor de contact, cât şi ale membranei sinoviale pe ea însăşi la nivelul fundurilor de sac articulare sau pe alte structuri de părţi moi; acest tip de lubrifiere predomină la viteze relative scăzute între elementele articulare osoase;

• lubrifierea prin film de lichid, prin care se realizează un film de lichid ce menţine separate suprafeţele articulare; acest tip de lubrifiere predomină atunci când încărcarea mecanică este mică iar viteza relativă a capetelor articulare este mare. Datorită faptului că ţesutul cartilaginos este lipsit de circulaţie sanguină şi de inervaţie

proprie, lezarea sa nu este dureroasă, însă nu există nici posibilitatea de regenerare a acestuia. Astfel, deşi cartilajul este aneural, alimfatic şi avascular, el rezistă la factorii agresivi chiar mai bine decât osul.

Cartilajul păstrează o mare afinitate pentru apă, aceasta fiind baza hranei lui. Hrana provine, în principal, din lichidul sinovial, datorită mişcării continue a apei din interiorul articulaţiei active. Mobilizarea articulară este aşadar absolut necesară menţinerii funcţionalităţii cartilajului, dar, în acelaşi timp, şi presiunea care acţionează contribuie la o bună îndeplinire a rolului cartilajului în articulaţie. O încărcare mecanică de compresiune asupra cartilajului care se prelungeşte însă prea mult timp provoacă o “stoarcere” de lichid a ţesutului cartilaginos datorită evacuării fluidului sub acţiunea presiunii create, astfel încât hrănirea cartilajului este prejudiciată, cu efecte în grăbirea procesului degenerativ. Lezarea cartilajului este ireversibilă deoarece acesta nu regenerază, de aceea este importantă evitarea încărcărilor mecanice articulare pe durate îndelungate de timp.

Funcţie de gradul de încărcare mecanică a articulaţiei, grosimea cartilajului este variabilă, aceasta putând fi între 1 şi 7 [mm], astfel încât se poate realiza rolul de amortizor al cartilajului.

Un alt tip de ţesut cartilaginos este cel fibros, denumit şi fibrocartilaj, cu un rol important în dispersia tensiunilor mecanice la nivelul zonelor în care este prezent. Acest ţesut se găseşte în zonele de inserţie a tendoanelor şi ligamentelor pe oase, la nivelul

41

EMIL BUDESCU

meniscurilor genunchiului, în zona condrală (de legătură coaste-stern), în discurile inter- vertebrale, la nivelul simfizei pubiene etc., realizând o mai bună flexibilitate în zona respectivă (torace, pelvis etc.).

3. ARTICULAŢIA În biomecanică articulaţiile îndeplinesc două funcţii principale bine definite, şi anume: asigură

transferul mişcării de la un segment la altul al corpului, realizând mişcarea scheletului şi asigură transmiterea sarcinilor mecanice între segmentele corpului uman.

Articulaţia poate fi definită în mai multe moduri, după cum urmează: • din punct de vedere anatomic [19, 22, 24]: “ansamblul elementelor moi prin care se unesc două sau

mai multe oase vecine”, “organele de legătură dintre oase” sau “totalitatea elementelor – reprezentate prin formaţiuni conjunctive şi muşchi – prin care oasele se unesc între ele”;

• din punct de vedere mecanic [6, 14, 17, 25, 26]: “legătura directă şi mobilă dintre două elemente cinematice, având scopul de a transmite mişcare şi forţă”, “sistemul care restrânge libertatea de mişcare a unui punct sau sistem de corpuri materiale” sau “zona sau zonele de contact dintre două elemente cinematice care determină posibilităţile de mişcare ale celor două elemente”;

• din punct de vedere biomecanic [15, 20]: “legătura sau punctul de rotaţie dintre două sau mai multe oase” sau “ansamblul anatomic care asigură între două sau mai multe oase transmiterea mişcării şi transferul şi disiparea forţelor datorate gravităţii sau activităţii musculare a corpului uman”. Se observă aşadar că definţiile “anatomice” analizează articulaţia din perspectiva structurii acesteia,

în timp ce definiţiile “mecanice” şi “biomecanice” abordează punctul de vedere cinematic şi dinamic, deci o perspectivă biomecanică.

Funcţie de natura formaţiunilor de legătură dintre oase, cu aprecierea formei capetelor osoase, acolo unde este de interes din punct de vedere biomecanic, se deosebesc următoarele categorii de articulaţii:

• articulaţii fibroase sau sinartroze, la care legătura se face prin ţesut conjunctiv fibros, capetele osoase având o congruenţă completă (articulaţii prin continuitate), ceea ce conduce, în mod practic, la dispariţia aproape completă a oricărei mişcări; ca exemple, se pot menţiona articulaţiile craniului (suturi), articulaţia alveolo-dentară (cu ajutorul ligamentului periodontal), joncţiunile osoase prevăzute cu ligamente scurte situate în vecinătatea articulaţiei tibio-fibulară distală etc.;

• articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, la care legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj, ceea ce permite o oarecare mişcare relativă între oase; ca exemple, se pot menţiona piesele osoase care compun osul coxal, unite prin cartilaj hialin, articulaţiile dintre corpurile vertebrale, dintre oasele pubiene (unite prin ţesut fibrocartilaginos) etc.;

• articulaţii sinoviale sau diartroze, formate din suprafeţe articulare, capsulă articulară şi cavitate articulară, la care se pot adăuga, funcţie de caracteristicile funcţionale ale fiecărei articulaţii: ligamente, meniscuri, corpuri adipoase etc.; aceste articulaţii asigură realizarea unor mişcări multiple şi variate între oasele de legătură; funcţie de forma capetelor osoase se diferenţiază următoarele diartroze:

- articulaţii plane (artrodii), având mişcări mai ales plane, la care suprafeţele articulare sunt plane sau puţin curbate; ca exemplu, se poate menţiona articulaţia tarsului;

- articulaţii sferoide (enartroze), la care un cap osos este de formă sferoidală iar cealaltă suprafaţă, conjugată, de formă convexă; ca exemple, pot fi date articulaţiile şoldului, umărului etc.;

- articulaţii cilindroide (trohleară şi trohoidă), la care suprafeţele articulare au forme cilindroide conjugate; ca exemple, se pot menţiona articulaţia cotului (trohleară), articulaţia radiocubitală superioară (trohoidă) etc.;

- articulaţii elipsoide, la care suprafeţele articulare au forme ovale, elipsoide (condiliene); ca exemple se pot enumera articulaţiile genunchiului, gâtului mâinii etc.;

- articulaţii selare (în formă de şa), la care capul osos are o formă concavă pe o direcţie şi convexă pe altă direcţie; ca exemplu, poate fi menţionată articulaţia calcaneocuboidiană.

Articulaţiile realizează legătura fie între oase, fie între cartilaj şi os, fie între dinţi şi oase, această legătură permiţând un mai mare sau mai mic grad de mişcare.

Dacă artrologia reprezintă ştiinţa care studiază articulaţiile, biomecanica analizează aceste articulaţii doar din perspectiva mişcării acestora.

Aceste articulaţii, întâlnite în biomecanică, pot permite una, două sau trei mişcări relative între cele două corpuri osoase. Astfel, există :

articulaţii care permit o singură mişcare relativă

42

BIOMECANICA

o artrodii – permit numai mişcarea de translaţie; suprafeţele articulare sunt plane sau puţin curbate; rotaţia relativă este împiedicată de ligamente; se întâlnesc la articulaţiile intercarpiene, vertebrocostale, sternoclaviculară etc.

o cilindroide – permit numai mişcarea de rotaţie relativă în jurul unei axe longitudinale; se împart în articulaţii de tip trohlean (ca de exemplu, articulaţia humerocubitoradială ce permite doar mişcarea de flexie-extensie a antebraţului pe braţ, articulaţia gleznei etc.) şi trohoid (permite doar o mişcare de pivotare, cum ar fi, de exemplu, la articulaţia radiocubitală superioară).

articulaţii care permit două mişcări relative o elipsoide – permit două mişcări relative de oscilaţie datorită suprafeţelor ovale, elipsoide de

contact; mişcările biaxiale sunt de flexie-extensie şi de abducţie-adducţie; se întâlnesc la articulaţia gâtului mâinii, articulaţiile metacarpofalangiene.

o selare – sau în formă de şa, au suprafeţele articulare una de formă convexă iar cealaltă de formă concavă în sens invers, permiţând mişcările biaxiale de flexie-extensie şi abducţie-adducţie, cu posibilităţi reduse de circumducţie şi de opoziţie; au un mare grad de stabilitate articulară. (exemple: articulaţiiile calcaneocuboidiană şi trapezometacarpiană a policelui.

articulaţii care permit trei mişcări relative – articulaţii sferoidale (enartroze) – sunt alcătuite dintr-un cap articular sferoidal, mai mic sau mai mare decât o semisferă, şi dintr-o suprafaţă concavă, mai întinsă sau mai scobită, de recepţie. Aceste articulaţii sunt situate la joncţiunea dintre centuri şi membrul liber, ca în articulaţiile umărului şi şoldului. Mişcările relative independente sunt de rotaţie în jurul a trei axe de coordonate, conducând la posibilitatea de execuţie a tuturor mişcărilor posibile: flexia-extensia, mişcările de lateralitate, abducţia şi adducţia, rotaţia şi circumducţia. Când suprafaţa concavă de recepţie depăşeşte ecuatorul capului articular sferoidal, convex, enartroza formată dobândeşte o stabilitate suplimentară, prin mărirea suprafeţei de recepţie. Legătura fixă sau semimobilă dintre două elemente osoase poartă numele de sinartroză. Această

legătură se realizează prin intermediul unor ţesuturi de interpoziţie; funcţie de tipul de ţesut, sinatrozele pot fi: sinfibroze (sindesmoze) – legătura se realizează prin ţesut fibros –, sincondroze – ţesutul de interpoziţie este cartilaginos – şi sinostoze – legătura este fixă prin ţesut osos. Articulaţia, la modul general, îndeplineşte două funcţii biomecanice principale în cadrul aparatului locomotor [28, 29], şi anume: stabilitatea şi mobilitatea. Stabilitatea asigură aparatului locomotor atât ortostatismul, cât şi mişcarea. Stabilitatea este dată în principal de următoarele componente:

• forma suprafeţelor osoase articulare – gradul de congruenţă al suprafeţelor articulare influenţează în mod direct stabilitatea;

• sistemul ligamentar şi al capsulelor articulare – asigură funcţia de frânare a mişcării articulare, realizând stabilitatea pasivă;

• sistemul tendomuscular care traversează articulaţia – are rolul fie de asigurare a echilibrului static, fie de realizare a echilibrului dinamic, realizând stabilitatea activă;

• lichidul sinovial – datorită proprietăţilor adezive ale acestuia este asigurată nedislocarea articulară. Mobilitatea articulară este caracteristică doar anumitor articulaţii, în special diartrozelor.

Întrebări • Cum pot fi clasificate oasele şi ce rol funcţional îndeplinesc în corpul

uman ? • Descrieţi procesul de remodelare osoasă. • Prin ce se manifestă osteoporoza la nivelul structurii ţesutului osos ? • Care sunt tipurile fundamentale de solicitări mecanice posibile ale

unui os ? • Care este legătura dintre os şi biomecanică ? • Care sunt funcţiile biomecanice ale ţesutului cartilaginos ? • Care este structura generală a unui cartilaj ? • Care sunt criteriile de clasificare ale articulaţiilor ?

43

EMIL BUDESCU

V SISTEMUL MUSCULAR Mişcarea locomotorie trebuie privită ca rezultatul interacţiunii dintre forţele interioare

ale corpului omenesc (acte de voinţă, impulsuri nervoase motorii, contracţii musculare, pârghii osteoarticulare), forţele exterioare ale mediului de deplasare (gravitaţie, presiune atmosferică, inerţie, rezistenţe diverse etc.) şi forţele de legătură dintre corp şi mediul exterior, ştiut fiind faptul că forţele de legătură interioare se anulează reciproc.

Succesiunea acţiunilor interioare care intervin în realizarea mişcării este următoarea: impulsul nervos, contracţia musculară, pârghia osoasă şi mobilitatea articulară.

Impulsul nervos reprezintă prima acţiune interioară ce contribuie la realizarea mişcării locomotorii. Mişcarea biologică se bazează pe transmiterea impulsurilor nervoase de la periferie la centrii nervoşi şi de la centri la periferie. Mecanismele care stau la baza mişcărilor sunt de natură neuromusculară şi sunt acte reflexe. Arcul cel mai simplu prin care se realizează mişcarea este format din: organele de simţ (analizorii), căile de transmitere a sensibilităţii, centrii nervoşi, căile motorii şi placa motorie musculară [1, 28].

A doua acţiune interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică la stimulul impulsurilor nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară. Activitatea de bază, fără de care nici o altă activitate musculară nu ar fi posibilă, se manifestă sub forma tonusului muscular, adică acea ”stare specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi care îi conservă relieful“ [1, 30]. Tonusul muscular este un fenomen constant, care are la bază dubla inervaţie a muşchiului: cerebrospinală, în raport cu marea excitabilitate şi vegetativă, în raport cu mica excitabilitate a muşchiului.

În afara factorului nervos, tonusul mai este influenţat şi de factorii endocrini. Bărbaţii au muşchii mai tonici decât ai femeilor, datorită acţiunii hormonilor sexuali masculini (androsteroni).

Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea fundamentală de a se contracta, ca urmare a impulsurilor nervoase. Contracţia musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea elasticităţii musculare. Ea se manifestă fie ca o întărire a muşchiului, fie ca o modificare de tărie şi de formă a acestuia, după cum contracţia se face pe loc (contracţie izometrică) sau antrenează o scurtare a muşchiului şi o deplasare a segmentelor osoase (contracţia izotonică). Se poate deosebi şi un al treilea mod de contracţie, contracţia în alungire, care apare atunci când forţa ce se opune depăşeşte forţa musculară şi întinde muşchiul.

Contracţiile izometrice şi contracţiile izotonice au efecte deosebite asupra dezvoltării musculare.

Contracţiile izometrice au ca rezultat creşterea volumului, a greutăţii musculare şi deci a forţei musculare, deoarece determină o creştere a cantităţii de sarcoplasmă a fibrelor musculare şi o redistribuire a nucleilor, care îşi pierd poziţia marginală şi devin mai centrali.

Contracţiile izotonice nu au aceleaşi efecte; ele determină o creştere minimă a cantităţii de sarcoplasmă, iar nucleii păstrează dispoziţia marginală. Din această cauză, în urma contracţiilor izotonice, volumul, greutatea şi forţa de contracţie a muşchilor cresc foarte puţin. În acest caz tensiunea în muşchi rămâne constantă.

Acţiunea diverselor grupe musculare provoacă fie menţinerea unei atitudini, a unei posturi, în care lucrul mecanic (travaliul muscular) este nul, fie realizarea unei mişcări, unde se produce lucru mecanic. Indiferent de natura statică sau dinamică a corpului, în interiorul muşchilor se exercită o anumită forţă. Această forţă musculară ar putea fi, teoretic, determinată, propunându-se diverse relaţii matematice de calcul, dar care, din păcate, nu pot însuma toate caracteristicile morfofuncţionale ale muşchiului, fiind deci nişte relaţii aproximative. Astfel, pe baza secţiunii transversale a muşchiului (secţiune fiziologică), cunoscându-se că un centimetru pătrat de secţiune poate exercita la om o forţă de tracţiune de 49 ÷ 78,5 [N], s-a ajuns să se stabilească forţa probabilă de tracţiune. Astfel, în tabelul 5.1 sunt date valorile calculate pentru forţa musculară pentru o parte din muşchii piciorului.

44

BIOMECANICA

Tab. 5.1. Forţa musculară Nr. crt. Muşchiul considerat Secţiunea

transverslă [cm2] Forţa

musculară [N] 1 Triceps sural 82 4118,793 2 Flexor comun al degetelor 4 39,226 3 Flexor comun al halucelui 8 78,453 4 Tibial posterior 17,25 169,164 5 Peronier scurt 2,6 25,497 6 Peronier lung 7 68,646 7 Tibial anterior 4 39,226 8 Extensor comun al degetelor 3,75 36,774 9 Extensor propriu al halucelui 8 78,453

Calculul forţei musculare pe baza secţiunii transversale este deficitar deoarece un

muşchi nu are aceeaşi secţiune pe toată lungimea sa, iar forţa musculară nu depinde numai de numărul fibrelor musculare, ci şi de lungimea lor.

Înălţimea la care un muşchi poate să ridice o anumită greutate este în raport direct cu lungimea fibrelor, posibilitatea de scurtare fiind proporţională cu acestea. Muşchii cu fibre paralele şi lungi au o amplitudine mai mare de mişcare şi sunt, de aceea, muşchi de viteză, dar au o forţă mai mică. Muşchii peniformi sunt muşchi de forţă, deoarece un mare număr de fibre se prind pe tendon şi din cauza oblicităţii inserţiilor acestora, forţa lor de contracţie este mai bine utilizată. O relaţie de calcul care să ţină cont de lungimea fibrelor musculare nu este nici ea concludentă, deoarece muşchiul nu acţionează izolat, ci prin intermediul pârghiilor osoase.

A treia acţiune interioară care intervine în realizarea mişcărilor este reprezentată de ansamblul pârghiilor osoase. Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă asemenea pârghiilor din fizică. O pârghie este formată dintr-un corp rigid (bară) sprijinit pe un reazem simplu şi supus acţiunii a două forţe, una motoare şi cealaltă rezistentă. Faţă de reazem, cele două forţe ale pârghiei creează un moment de rotaţie, care se echilibrează dacă:

r · R= l · F , (5.1) în care F este forţa motoare (musculară, în general), R este forţa rezistentă, l este braţul forţei motoare, iar r este braţul forţei rezistente.

Funcţie de poziţia punctului de spijin (reazemului) şi a celor două forţe, motoare şi rezistentă, pârghiile sunt de trei grade:

• pârghii de gradul I, cu spijinul la mijloc; • pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc; • pârghii de gradul III, cu forţa motoare la mijloc.

În figura 5.1 sunt reprezentate cele trei tipuri de pârghii posibile.

rla.

b

c

Fig. 5.1. Tipurile de pârghii (a. gradul I; b. gradul II; c. gradul III)

Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru, cele de gradul II sunt pârghii de forţă, iar cele de gradul III sunt pârghii de viteză.

45

EMIL BUDESCU

La pârghia osoasă sprijinul (reazemul) este reprezentat de axa biomecanică a mişcării, de punctul de sprijin pe sol sau de un element (corp) oarecare; rezistenţa (R) este reprezentată de greutatea corpului sau segmentului care se deplasează, la care se poate adăuga şi greutatea unui corp oarecare; forţa motoare (F) este reprezentată de forţa musculară în punctul de inserţie pe segmentul osos a muşchiului care realizează mişcarea. În figura 5.2 sunt reprezentate câteva pârghii osoase ale membrului inferior sau superior.

Pârghiile de gradul III sunt pârghii de viteză şi permit ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. Astfel, în mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ, punctul de sprijin aparţine articulaţiei cotului, aşa cum se observă în figura 5.2 c.

La pârghiile de gradul III, distanţele dintre punctele de aplicare ale forţei motoare (musculare), rezistenţei şi reazemului au o deosebită importanţă. Astfel, când forţa F acţionează la mijlocul distanţei dintre punctele în care se găseşte reazemul şi rezistenţa R, pârghia acţionează cu o forţă şi o viteză medie. Dacă forţa F este mai apropiată de punctul de sprijin, atunci pârghia va acţiona cu forţă scăzută, dar cu viteză mărită. Pârghiile în care F este mai apropiată de sprijin sunt deci pârghii de viteză. Dacă forţa F este mai apropiată de punctul de rezistenţă R, atunci pârghia va acţiona cu forţă mărită, dar cu viteză scăzută. Pârghiile în care F este mai apropiată de R devin deci pârghii de forţă.

Cele trei tipuri de pârghii sunt evidenţiate pentru diverse activităţi umane în figura 5.3.

Forţa musculară

R F

l

r

r l R

F

Forţa musculară (forţa motoare)

Încărcare (rezistenţă)

b. a.

c.

F R

Încărcare Forţa musculară

R Forţa musculară F

R

Fig. 5.2. Pârghii osoase (a. gradul I; b. gradul II; c. gradul III)

46

BIOMECANICA

a.

b. c.

Fig. 5.3. Pârghiile în activităţile umane În corpul omenesc, o aceeaşi pârghie poate să-şi schimbe gradul în raport cu poziţia

în care acţionează segmentele. De exemplu, dacă din poziţia ortostatică se flectează antebraţul pe braţ, se acţionează conform unei pârghii de gradul III, dar în poziţia stând pe mâini, pârghia devine o pârghie de gradul I, punctul de sprijin reprezentat de articulaţia cotului ajungând între forţa F reprezentată de inserţia tricepsului brahial şi rezistenţa R reprezentată de greutatea corpului susţinut de membrele superioare. Reprezentarea unor pârghii osoase de gradul III, cu caracter de viteză sau de forţă, este dată în figura 5.4.

R

F F

R R

F

Sprijin

Sprijin

Sprijin

Fig. 5.4. Pârghii osoase de gradul III Acţiunea musculară nu realizează numai mobilizarea pârghiilor osoase, ci şi

păstrează legătura dintre segmentele osoase articulare. Astfel, forţa musculară se descompune în două componente: una osteomusculară şi alta articulară, de menţinere a suprafeţelor osoase de contact. Deci, o parte din forţa musculară se “pierde” pentru menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. Componenta osteomusculară reprezintă partea activă (motoare) a forţei musculare, ea fiind prezentă în ecuaţia (5.1) de echilibru a pârghiei osoase, iar componenta articulară reprezintă o parte pasivă a forţei musculare, ea contribuind la păstrarea legăturii articulare (figura 5.5, componenta activă fiind notată Ft - tangenţial, iar cea pasivă Fa - axial).

47

EMIL BUDESCU

Ft

Fa

Fig. 5.5. Componentele forţei musculare

Momentul forţei musculare faţă de centrul articulaţiei este dat numai de componenta activă (Ft), componenta pasivă (Fa) dând moment zero datorită faptului că suportul acestei forţe trece chiar prin polul considerat (centrul articulaţiei).

Unii muşchi prezintă acţiuni a căror direcţie nu corespunde forţei de acţiune a fasciculelor musculare, deoarece tendoanele lor îşi schimbă direcţia. Astfel, fasciculele musculare ale bicepsului brahial, prin orientarea lor, ar trebui să realizeze mişcarea de adducţie a braţului. Prin tendonul lui scurt, bicepsul brahial realizează într-adevăr această mişcare. Dar tendonul lung al bicepsului, după ce iese din culisa bicipitală, unde este orientat vertical, se îndreaptă înăuntru, pe extremitatea superioară a humerusului şi devine aproape orizontal, ajungând să se insereze pe suprafaţa supraglenoidiană a omoplatului. Tendonul lung al bicepsului, astfel deviat ca orientare, nu mai realizează adducţia braţului, ci abducţia lui.

Punctul unde un tendon îşi schimbă direcţia poartă numele de scripete de reflexie sau hipomohlion. Tendonul lungii porţiuni a bicepsului brahial are drept hipomohlion extremitatea superioară a humerusului. Tendoanele ischiogambierilor au drept hipomohlion condilii femurali. Intervenţia acestor scripeţi de reflexie complică calculul matematic al forţei motoare a pârghiilor osoase, atât prin schimbarea direcţiei de acţiune, cât şi prin punctele de frecare pe care le oferă.

Lucrul mecanic muscular depinde de tipul contracţiei musculare, respectiv concentrică sau excentrică şi se calculează cu relaţia generală:

θ∆⋅= ML , (5.2) unde M este momentul forţei musculare iar θ∆ este deplasarea unghiulară a segmentelor corporale între care se exercită acţiunea muşchiului considerat.

Pentru contracţia concentrică vectorii M şi θ∆ au acelaşi sens, pozitiv sau negativ, aşa încât lucrul mecanic dezvoltat este pozitiv; pentru contracţia excentrică vectorii M şi θ∆ au sensuri opuse, aşa încât lucrul mecanic rezultant este negativ.

Puterea mecanică este mărimea scalară ce caracterizează energia transferată unui sistem în unitatea de timp şi care se exprimă prin raportul dintre lucrul mecanic elementar şi timpul elementar corespunzător:

ω⋅+⋅== QQ MvFdtdLP . (5.3)

Unitatea de măsură a puterii în SI este watt-ul (W), care reprezintă:

sJoule1W1 = .

Puterea musculară este dependentă de tipul contracţiei musculare iar tipul contracţiilor musculare este exprimat, la rândul său, funcţie de sensul rotaţiei relative a segmentelor articulare. Puterea musculară, calculată ca raportul dintre lucrul mecanic muscular şi timp, este cuantificabilă prin produsul dintre momentul forţei musculare şi viteza unghiulară a segmentului corporal dat. Forţa elastică a unui muşchi este dată de calitatea şi cantitatea de fibre musculare din care este format,

48

BIOMECANICA

iar rezistenţa la rupere a muşchiului depinde de “scheletul fibros”, respectiv funcţie de lanţurile lungi de miozină care compun filamentul gros a miofibrilelor [28]. Kinetologia nu poate exista fără a lua în consideraţie activitatea musculară, muşchiul fiind un “obiectiv central” atât în privinţa recuperării unor deficienţe ale aparatului locomotor (de natură posttraumatică, reumatologică sau neurologică), cât şi pentru creşterea performanţelor fizice.

Muşchii acţionează numai în cadrul unităţilor motorii (UM), ca unităţi neuromusculare, formate din: neuron, dendritele lui, axonul său, terminaţiile acestuia şi totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminaţiile acestui axon. Un muşchi poate avea între 100 şi 1000 de UM. O fibră musculară nu primeşte semnal excitator decât de la un singur neuron. Raportul dintre un neuron şi numărul de fibre musculare pe care le inervează se numeşte raport de inervaţie sau coeficient de inervaţie pentru UM. Un raport mare semnifică un număr mic de fibre musculare (dintr-un muşchi) inervate de axon, iar un raport mic înseamnă că acel muşchi este sub comanda unui număr mai mic de neuroni. Cu cât un muşchi are raportul de inervare mai mare, cu atât activitatea musculară este mai fină, mai diferenţiată. Descărcarea unei UM determină contracţia fibrelor musculare respective, reprezentată prin “secusă”. Dacă secusele se însumează, atunci rezultă “tetanusul”. O secusă se exprimă prin următorii parametri:

• timpul de contracţie, adică durata scursă din momentul începerii contracţiei şi până se atinge maximul de forţă a contracţiei (forţa de vârf); furnizează informaţii privind viteza de contracţie;

• forţa de vârf, adică valoarea maximă a forţei de contracţie a secusei; • jumătatea timpului de relaxare, respectiv durata dintre momentul atingerii forţei de

vârf şi momentul în care forţa de vârf se reduce la jumătate; acest timp furnizează informaţii asupra vitezei de decontracţie (relaxare).

Întrebări • Care sunt acţiunile interioare care intervin la realizarea unei mişcări a

corpului uman ? • Ce reprezintă tonusul muscular ? • Care este diferenţa dintre o contracţie izometrică şi una izotonică ? • Care sunt parametrii biomecanici care determină mărimea forţei

musculare ? • Care este formula de calcul folosită pentru caracterizarea unei pârghii

osoase ? • Exemplificaţi folosirea celor trei tipuri de pârghii. • Caracterizaţi din punct de vedere biomecanic cele trei tipuri de pârghii

osoase ale corpului uman. • Cum se poate calcula travaliul muscular ? Dar puterea musculară ? • Ce reprezintă o unitate motorie ? • Definiţi parametrii unei secuse musculare.

49

EMIL BUDESCU

BIBLIOGRAFIE [1] Baciu, Cl., Aparatul locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, 1981. [2] Baciu, I., Fiziologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. [3] Beynnon, Bruce D., McClure Musculoskeletal Research Center,

University of Vermont, Burlington, USA, INTERNET.

[4] Biotech’s Life Science Dictionary, http://biotech.icmb.utexas.edu/search/ dict-search.html/.

[5] Budescu, E., Aignătoaie, M., Some aspects of the biomechanics of human body impact applied in rugby, rev. Sport şi Societate, no. 1, Iaşi, 2003.

[6] Budescu, E., Iacob, I., Bazele biomecanicii în sport, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005.

[7] Crowe, A., Schiereck, P., de Boer, R., Keesen, W., Characterisation of gait of young adult females by means of body centre of mass oscillations derived from ground reaction forces, Gait and Posture, vol. 1, no. 1, 1993.

[8] Dimoftache, C., Herman, S., Biofizică medicală, Editura Cerma, Bucureşti, 1996. [9] Dragnea, A., Bota, A., Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1999. [10] Dufek, J.S., Schot, P.K., Bates, B.T., Dynamic lower extremity evaluation of males and

females during walking running, Journal of Human Movement Studies, 18, 1990. [11] Gabbard, C., Goncalves, V., Santos, D., Visual-motor integration problems in low birth

weight infants, Journal of Clinical Psychology in Medical Settings, vol. 8, no. 3, 2001. [12] Glazier, P.S., Davids, K., Bartlett, R.M., Dynamical systems theory: a relevant

framework for performance-oriented sports biomechanics research, Sportscience, february, 2003.

[13] Hall, S.J., Basic Biomechanics, Mosby, St. Louis, 1995. [14] Handra-Luca, V., Stoica, I.A., Introducere în teoria mecanismelor, vol. I, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1982. [15] Hamilton, N., Luttgens, K., Kinesiology. Scientific basis of human motion, McGraw-Hill,

New York, 2002. [16] Haulică, I., Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşti, 1989. [17] Mangeron, D., Irimiciuc, N., Curs de mecanică cu aplicaţii în inginerie, vol. II, Mecanica

sistemelor de solide rigide, fasc. 1, Cinematica şi dinamica sistemelor mecanice, Institutul Politehnic Iaşi, rotaprint, 1974.

[18] Miller, D.I., Nelson, R.C., Biomechanics of Sport : a research approach, Lea & Febiger, Philadelphia, 1973.

[19] Mogoş, Gh., Ianculescu, Alex., Compendiu de anatomie şi fiziologie a omului, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1974.

[20] Neumann, Donald, A., Kinesiology of the musculoskeletal system: foundations for rehabilitation, Mosby Inc., St. Louis, Missouri, 2002.

[21] Nordin, Frankel, Biomechanics of Bone, INTERNET. [22] Papilian, V., Anatomia omului, vol. 1, Aparatul locomotor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1982. [23] Pelland, L., INTERNET. [24] Popescu, M., Trandafir, T., Artrologie şi Biomecanică, Editura Scaiul, Bucureşti, 1998. [25] Poteraşu, V.F., Popescu, D., Curs de mecanică teoretică, vol. 1, 2, Universitatea

Tehnică “Gh. Asachi” Iaşi, 1995. [26] Ripianu, A., Popescu, P., Bălan, B., Mecanică Tehnică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. [27] Salter, INTERNET. [28] Sbenghe, Tudor, Kinesiologie: ştiinţa mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. [29] Sbenghe, Tudor, Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Editura

Medicală, Bucureşti, 1987. [30] Winter, D.A., Biomechanics and Motor Control of Human Movement, John Wiley &

Sons, Toronto, 1990.

50

Prof.Dr. PAULA DROSESCU

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL CUPRINS

I. DEFINIŢIA, SCOPURILE ŞI SARCINILE IGIENEI ÎN GENERAL II. INFLUENŢA MEDIULUI AMBIANT ASUPRA CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII

ORGANISMULUI II. 1. Temperatura aerului II. 2. Umiditatea aerului II. 3. Mişcarea aerului (curenţii de aer) II. 4. Presiunea atmosferică II. 5. Igiena radiaţiilor II. 6. Influenţa apei II. 7. Influenţa mediului asupra creşterii şi dezvoltării

III. CĂLIREA ORGANISMULUI III. 1. Bazele fiziologice ale călirii III. 2. Mijloacele călirii: călirea cu ajutorul aerului, soarelui, nisipului, apei, exerciţiului fizic

IV. IGIENA ALIMENTAŢIEI IV. 1. Factorii determinanţi ai consumului energetic IV. 2. Substanţele alimentare (trofinele) IV. 2. 1. Proteinele IV. 2. 2. Glucidele IV. 2. 3. Lipidele IV. 2. 4. Apa IV. 2. 5. Vitaminele IV. 2. 6. Elementele minerale IV. 2. 7. Fibrele vegetale

V. REGIMUL DE VIAŢĂ ŞI IGIENA INDIVIDUALĂ VI. NOŢIUNI GENERALE PRIM AJUTOR

VI. 1. Resuscitarea cardio-vasculară VI.2. Leziuni ale părţilor moi: contuzii, plăgi VI.3. Leziuni ale sistemului osos şi capsulo-ligamentar: entorse, luxaţii, fracturi VI.4. Leziuni ale muşchilor întinderile musculare, rupturile musculare VI.5. Hemoragiile VI. 6. Knock-out

VII NOŢIUNI GENERALE DE CONTROL MEDICAL VII. 1. Examenul medico-sportiv iniţial şi periodic VII. 2. Măsurători antropometrice VII. 3. Teste pentru aprecierea capacităţii de efort VII. 4. Selecţia medico-biologică VII. 5. Pregătirea biologică de concurs VII. 6. Refacerea după efort VII. 7. Antrenamentul la altitudine

VIII REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ANTI-DOPING VIII. 1. Lista claselor de substanţe şi metode interzise VIII. 2. Sancţiuni aplicate sportivilor VIII. 3. Metode de analiză pentru doping VIII. 4. Programul naţional anti-doping

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

PAULA DROSESCU

I. DEFINIŢIA, SCOPURILE ŞI SARCINILE IGIENEI ÎN GENERAL

Cuvântul "igiena" derivă de la "Hygeia", care, în mitologia greacă, reprezenta zeiţa sănătăţii. Igiena este una dintre cele mai vechi ramuri ale medicinii şi îşi propune ca scop prevenirea

îmbolnăvirilor şi menţinerea sănătăţii omului. Igiena se ocupă cu studiul factorilor de mediu asupra stării de sănătate a populaţiei, a consecinţelor sanitare şi ecologice rezultate în urma acţiunilor omului asupra factorilor de mediu, a modului şi posibilităţii de adaptare a omului la mediul în care trăieşte.

După O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), sănătatea este definită ca o bunăstare fizică, psihică (mintală) şi socială a oamenilor.

Igiena educaţiei fizice şi sportului este o subramură a Igienei generale, având ca obiect de studiu şi cercetare promovarea sănătăţii celor care practică exerciţiul fizic. Pentru a menţine starea de sănătate şi a putea preveni îmbolnăvirile, trebuie avută în vedere aplicarea măsurilor profilactice: - primare - ce au ca scop menţinerea stării de sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor oamenilor sănătoşi; realizabile prin: educaţie sanitară, cunoaşterea factorilor sanogeni, elaborarea unor măsuri igienice; - secundare - prin care se încearcă depistarea bolilor, scurtarea duratei îmbolnăvirilor, prescrierea unor regimuri igienice de viaţă şi a dietei alimentare în perioada de convalescenţă.

Măsurile luate în aplicarea practică a regulilor igienice se numesc măsuri sanitare. Atingerea scopurilor propuse este posibilă prin:

1. analizarea principalelor efecte ce au loc în organism după practicarea exerciţiilor fizice corelate cu factorii de mediu;

2. folosirea mediului pentru creşterea stării de sănătate şi a capacităţii de efort, ceea ce reprezintă igiena activităţii şcolare, extraşcolare, igiena sportului de masă;

3. dirijarea ştiinţifică a alimentaţiei sportivului în funcţie de etapele de pregătire sau de fazele de refacere.

Metodele de care dispune igiena educaţiei fizice pentru studierea problemelor specifice sunt următoarele: 1. metoda statistică - care constă în studierea indicilor de sănătate ai sportivilor; 2. metoda experimentală - care ajută la aprecierea calitativă şi cantitativă a influenţei exercitate de

diferite activităţi sportive şi de mediul ambiant asupra stării de sănătate, a randamentului sportiv; 3. monografia sanitară, prin care sunt culese date şi observaţii privind amenajarea de baze sportive,

alimentaţia în diferite ramuri sportive.

ÎNTREBĂRI 1. Care este definiţia disciplinei de Igiena E.F.S.? 2. Care sunt obiectivele disciplinei şi enumeraţi metodele de studiu ale Igienei E.F.S ?

52

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

II. INFLUENŢA MEDIULUI AMBIANT ASUPRA CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI

Elementele mediului înconjurător care influenţează organismul uman în procesele de creştere

şi dezvoltare sunt reprezentate de: temperatura aerului, umiditatea aerului, mişcarea aerului, presiunea atmosferică, radiaţiile din mediul înconjurător şi apa.

II. 1 Temperatura aerului Frigul

Poate influenţa reacţia organismului la acţiunea frigului prin: durata de expunere, capacitatea de termoreglare a organismului, activitatea musculară, starea de sănătate la momentul respectiv, îmbrăcămintea, încălţămintea.

Prin acţiunea locală a frigului şi în raport de durata expunerii la acesta apar degeraturile caracterizate prin: parestezii, furnicături, scăderea sensibilităţii cutanate.

în degerătura de gradul I tulburările circulatorii revin rapid la normal. în cazul degeraturilor de gradul II, după dezgheţare, tegumentul este congestionat, apare

edemul, iar după 10-12 ore flictenele. După câteva zile edemul se resoarbe, flictenele se usucă, se detaşează lăsând locul unei escare superficiale care se va vindeca fără sechele după câteva săptămâni.

Degerătura de gradul III este o necroză ce interesează toată grosimea pielii până la hipoderm. Placardul format se detaşează după câteva săptămâni, în urmă rămânând o ulceraţie atonă care va necesita 2-3 luni pentru granulare şi epitelizare.

Degerătura de gradul IV este o gangrena uscată cu devitalizare osoasă. în degeraturile de gradul I şi II se va folosi pentru încălzire o temperatură până la 37 C; în

degeraturile de gradul III şi IV extremitatea îngheţată se cufundă în apă la 40-42 C timp de 15-30 minute.

Acţiunea generală de lungă durată a frigului asupra organismului se caracterizează printr-un tablou complex: - în faza iniţială apare senzaţia de frig, frisoanele, durerile musculare, reflexele exagerate, poliurie,

tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, hiperpnee; - în faza de epuizare a posibilităţilor organismului se înregistrează: hipotermie, bradicardie, tulburări de

ritm, hipotensiune, respiraţie superficială, diminuarea reflexelor la lumină, scăderea capacităţii de concentrare, apariţia fenomenelor de confuzie mintală, perturbări metabolice, creşterea vâscozităţii sângelui.

- faza terminală: coma hipotermică este caracterizată prin somnolenţă, apatie, moartea survenind prin fibrilaţie ventriculară, stop cardiac.

Tot în legătură cu temperatura scăzută menţionăm fenomenul de hipotermie prin imersie prin care se înţelege răcirea brutală a organismului produsă prin scufundarea în apa la temperatură apropiată de 0 C.

La organismele incapabile de a ceda excesul caloric mediile supraîncălzite sau umede pot produce o serie de stări patologice:

Colapsul caloric: a) forma benignă: pielea este umedă, uşoară ascensiune termică, tahicardie, hipotensiune sau colaps; tratament: transport în loc umbros, aşezarea cu membrele inferioare ridicate faţă de trunchi, administrarea de lichide sărate;

b) forma decompensată: cefalee intensă, facies congestionat, greţuri, tulburări vizuale, dureri musculare, lipotimii, transpiraţii abundente; tratament: scoaterea din mediu, repaus la pat, reechilibrare hirosalină câteva zile, vitamina B6 (200-300 mg).

în funcţie de mecanismul de producere insolaţia poate fi: a. sincopa calorică: uşoară stare delirantă, adinamie, pierderea conştientei, transpiraţii bogate,

febră 39 C; tratament: scoaterea din mediu, aşezarea la orizontală fără pernă; b. atacul de insolaţie: cefalee, foto fobie, creşterea tensiunii arteriale urmată de hipotensiune,

lipsa transpiraţiei; tratament: cameră întunecoasă, împachetări reci, intravenos se administrează sulfat de magneziu 1-2 fiole în ser glucozat hiperton 50-100 ml.

c. socul caloric: este forma cea mai gravă de agresiune termică manifestată prin: cefalee,

53

PAULA DROSESCU

ameţeli, stare de nelinişte, delir, confuzie, febră 40-42C, convulsii, tachicardie mai mare del50 contracţii/min, hipertensiune arterială; această formă reclamă intervenţie de urgenţă, în caz contrar apar leziuni ireversibile la nivelul creierului; tratament: se urmăreşte scăderea temperaturii la 39 C în cel mult o oră prin: duş cu apă rece, împachetări în cearşafuri umede.

Pentru realizarea confortului termic necesar organismului, temperatura din încăperi trebuie să fie între 17-22 C cu un optim de 20 C; vara maxima admisă este de 24-25C. în sălile de educaţie fizică temperatura optimă este de 16-18 C, iar în bazinele de înot 24-26C. în aer liber activitatea sportivă se desfăşoară optim la temperatura de 18-20C şi mişcarea aerului sub 2m/s. In cazul scăderii temperaturii perioada de antrenament cu trening va fi mai mare pentru a preveni riscul rupturilor musculare.

II. 2 Umiditatea aerului

Valorile normale ale umidităţii relative ale aerului sunt 35-65%. Scăderea umidităţii aerului la 10-15% produce o uscare a mucoaselor cu fisuri sau sângerări

ale pielii, sete intensă. Aerul uscat şi rece accelerează ritmul respirator, măreşte consumul de oxigen, provoacă

constricţia vaselor capilare ale pielii, favorizează declanşarea afecţiunilor căilor respiratorii superioare, nefritelor, reumatismului articular acut.

Aerul uscat cald moleşeşte, încetineşte funcţiile digestive, scade forţa musculară. Umiditatea crescută şi temperatura scăzută duc la degradarea locuinţelor prin formarea de

igrasie şi mucegai, factori favorizanţi ai astmului bronşic, reumatismului articular, tuberculozei pulmonară.

Umiditatea crescută şi temperatura crescută reprezintă un important factor de supraîncălzire al organismului declanşând tulburări de coordonare nervoasă, accidente vasculare cerebrale, crize de hipertensiune arterială etc.

ÎNTREBĂRI 1. Care ar fi diferenţele dintre degeraturi şi îngheţ? 2. Precizaţi care sunt diferenţele dintre atacul de insolaţie şi şocul caloric.

II. 3 Mişcarea aerului (Curenţii de aer)

Aerul atmosferic se află într-o continuă mişcare care este produsă de curenţii orizontali, paraleli sau aproape paraleli cu suprafaţa solului (vânturi).

Activitatea sportivă se desfăşoară optim în sală la o viteză a curentului de aer de până la 0,5 m/s, iar în aer liber de 2 m/s. în atletism, omologarea recordurilor la alergări nu se realizează la viteze mai mari de 2 m/s. în schi, competiţiile se întrerup în următoarele situaţii: vânt peste 15 m/s; vânt de 7-15 m/s şi temperatură de -17°C; vânt de 5-7 m/s şi temperatură de -20°C. In săriturile de la trambulină competiţia se întrerupe dacă vântul bate lateral sau dacă este ceaţă.

ÎNTREBARE Puteţi preciza cele patru situaţii în care nu se omologhează recordurile în sport ?

II. 4 Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică reprezintă apăsarea exercitată de atmosferă asupra pământului. Atmosfera este presiunea exercitată de o coloană de mercur de 760 mm pe o suprafaţă de 1 cm2, la nivelul mării, la temperatura de 0° C şi latitudine de 45 grade.

Scăderile presiunii atmosferice duc la reducerea presiunii parţiale a oxigenului din aerul atmosferic, ceea ce atrage o micşorare importantă a cantităţii de oxigen care ajunge în sânge. Scăderea presiunii atmosferice coincide cu senzaţia de greutate în respiraţie, retenţie de apă, creşterea vitezei de circulaţie sanguină.

Creşterea presiunii atmosferice determină intensificarea proceselor inflamatorii, apariţia trombozelor.

54

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

II. 5 Igiena radiaţiilor Dintre radiaţiile electromagnetice, cele care au importanţă medicală sunt: infraroşii,

luminoase, ultraviolete. Intensitatea radiaţiilor solare variază zilnic, fiind maximă la prânz, şi anual, cu maxima în solstiţiul de vară. Absenţa expunerii la radiaţia solară duce la tulburări ale echilibrului fiziologic producând fenomenul de fotocarenţă care se exprimă prin deprimarea activităţii sistemului nervos central, scăderea activităţii glandelor endocrine, tulburări de creştere, scăderea tonusului muscular.

Sursele de radiaţii infraroşii din natură sunt reprezentate de: 57% sursa solară iar restul de 43% corpuri şi obiecte care nu se află în stare de echilibru termic (foc, sisteme de încălzire, metale topite).

Sub acţiunea radiaţiilor infraroşii se constată o creştere a temperaturii locale din ţesuturi prin aflux sanguin, intensificarea activităţii glandelor endocrine şi a proceselor de oxidoreducere, stimularea funcţiilor sistemului nervos central. Când expunerea tegumentelor este de durată medie se produc modificări ce variază de la eritem local la arsuri. Măsurile generale de protecţie împotriva radiaţiilor calorice sunt: protejarea capului prin purtarea de pălării de soare, menajarea ochilor cu ochelari cu lentile fumurii.

Radiaţiile luminoase au ca sursă soarele, dar şi corpurile de iluminat. Radiaţiile luminoase exercită acţiuni la nivelul: tegumentelor, producând fenomenul de

fotosensibilitate, eritem, edem, ulceraţie, dermatoză; ochilor, apariţia de imagini strălucitoare în câmpul vizual, scăderea acuităţii vizuale, îngustarea câmpului vizual. Iluminatul insuficient atât în locuinţe cât şi în bazele sportive, săli de clasă, duce la scăderea capacităţii de efort fizic şi intelectual.

Sursa naturală de radiaţii ultraviolete este reprezentată de soare. Acţiunea biologică generală a radiaţiilor ultraviolete este în funcţie de doză, timp de expunere, gradul de pigmentare al pielii, regiunea de piele expusă (abdomenul este mai sensibil la acţiunea razelor ultraviolete, în timp ce feţele palmare şi plantare sunt cele mai rezistente), vârstă, sex, anotimp (iarna sensibilitatea este mai mare decât de vara). Efectele exercitate asupra organismului sunt multiple: acţiune antirahitică prin formarea vitaminei D din ergosterina din grăsimea subcutanată; creşterea capacităţii imunologice a organismului; stimularea metabolismelor; favorizarea efortului fizic constatându-se o creştere a capacităţii de efort cu până la 60%, stimularea sistemului nervos la doze mici şi efect inhibant la doze mari; stimularea secreţiei glandelor endocrine; stimularea sistemelor enzimatice; participă la buna funcţionalitate a aparatelor respirator, cardiovascular, digestiv; la nivelul aparatului locomotor realizează întărirea ligamentelor, creşterea tonusului muscular, scăderea consumului energetic. Pe aceste efecte se bazează utilizarea în medicina sportivă a iradierii artificiale cu ultraviolete, periodic în timpul antrenamentelor. Beneficiul indirect pentru organism apare datorită purificării apei, solului, aerului (efecte bactericide şi bacteriostatice); efectele negative apar la expuneri de lungă durată şi de intensitate crescută: eritem, arsuri, ulceraţii, fotofobie, stare de excitabilitate, hipertensiune.

Aclimatizarea reprezintă totalitatea modificărilor care au loc în organismul uman cu scopul adaptării la o anumită climă, diferită de cea cu care este obişnuit individul, la obiceiurile alimentare ale zonei respective, la factorii sociali noi. Adaptarea la toţi aceşti factori se poate realiza total, în timp lent, sau parţial, în situaţiile de trecere rapidă, bruscă dintr-un mediu în altul.

Gradul de adaptare la un mediu nou este dependent de: vârstă (copiii, vârstnicii se adaptează mai greu faţă tineri); sex (femeile au nevoie de un timp mai mare faţă de bărbaţi); starea de sănătate (tulburările psihice, convalescenţa, afecţiunile cardiace scad gradul de adaptare); zona climatică unde are loc deplasarea (cei din zona temperată se adaptează mai uşor la clima rece decât la cea caldă).

Problema aclimatizării la sportivi este deosebit de importantă în contextul concursurilor internaţionale. Este indicat ca deplasarea sportivilor să se facă cu cel puţin 5-7 zile înaintea competiţiei pentru a permite organismului să se aclimatizeze. Ar fi însă de dorit să nu se modifice regimul alimentar, pentru a nu suprasolicita organismul. II. 6 Influenţa apei

Apa este un factor de mediu care are pentru om o importanţă vitală, constituind 60% din greutatea corpului şi fiind singurul element din raţia alimentară care nu poate lipsi mai mult de 3-4 zile. Apa este folosită de om în toate procesele necesare menţinerii vieţii pentru: prepararea alimentelor, igiena corporală şi a vestimentaţiei, călirea organismului, salubrizarea mediului sau în scop terapeutic (apele minerale).

Condiţiile organoleptice pe care trebuie să le îndeplinească apa pentru a putea fi considerată potabilă sunt următoarele: apa trebuie să fie incoloră, inodoră, cu temperatura optimă şi gust specific,

55

PAULA DROSESCU

să conţină substanţe minerale dizolvate; să nu atace obiectele de uz casnic, să nu altereze alimentele; să nu conţină agenţi patogeni sau ouă de paraziţi; să nu conţină substanţe toxice, organice. Temperatura de distribuire a apei trebuie să fie între 5-15 C; la valori mai mici se produc afecţiunile faringo-amigdaliene; valori superioare celei de 15 C fac ca apa să nu satisfacă senzaţia de sete. Pentru a corespunde din punct de vedere al temperaturii, apa trebuie să provină din surse de profunzime.

în apă sunt dizolvate substanţe minerale (calciu, fosfor, magneziu), organice (nitriţi, nitraţi, amoniac), microorganisme. Cantitatea maximă de săruri minerale admisă în apă este de 1g/l; un conţinut peste această valoare face ca apa să nu mai poată fi consumată (fiind denumită apă dură).

II. 7 Influenţa mediului ambiant asupra creşterii şi dezvoltării

Dezvoltarea reprezintă suma modificărilor survenite în viaţa fiecărui organism şi defineşte particularităţile morfofuncţionale ale diferitelor etape de viaţă. Dezvoltarea este rezultatul interferării proceselor de creştere şi diferenţiere. Prin diferenţiere se înţeleg modificările funcţional-adaptative şi diversificarea structurală iar, prin creştere acumularea şi amplificarea cantitativă. Subiectul va fi dezvoltat în cadrul capitolului Măsurătorile antropometrice sunt prezentate în capitolul de Control medical.

TEMĂ Cum poate fi prevenită insolaţia la copii şi şcolari ? Precizaţi care sunt elementele de diagnostic diferenţial

între degeraturile de gradul II şi cele de gradul III.

56

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

III. CĂLIREA ORGANISMULUI III. 1. Bazele fiziologice ale călirii

Călirea organismului reprezintă un sistem de mijloace prin care se creşte capacitatea de apărare a organismului la diversele variaţii atmosferice prin folosirea la maximum a factorilor naturali de mediu.

Temperatura corpului este constanta fizică rezultată din reacţiile celulare care eliberează energie. Menţinerea temperaturii este realizată prin echilibrul dintre termogeneză şi termoliză. Termogeneză presupune intensificarea proceselor chimice de producere de energie. Termoliză reprezintă pierderea de energie calorică.

Prin echilibrul dinamic care există între cele două procese, organismul reuşeşte să menţină constantă temperatura periferică la valoarea de 36,2-36,8°C, iar pe cea centrală, de la nivelul viscerelor, la 37-37,5 C. Temperatura corpului se află sub controlul permanent al sistemului neuroendocrin, care reglează reflex mecanismele chimice producătoare de căldură sau pe cele fizice de deperdiţie calorică.

Organismului reacţionează pe două căi la variaţiile de temperatură: fie pe calea voluntară, constituită de reacţiile conştiente, complementare, care urmăresc micşorarea variaţiilor termice din mediu; fie pe calea reflexă de autoreglare, fiind modalitatea fundamentală de reglare a temperaturii corpului. Reacţiile termogenetice sau termolitice au la bază arcuri reflexe formate din termoreceptori periferici şi centrali, căi nervoase, centri de termoreglare, căi eferente somato-vegetativo-endocrine. Reacţiile somatice sunt reprezentate de modificările tonusului şi contractilităţii musculare. Reacţiile vegetative realizează adaptarea circulaţiei pielii şi secreţiei sudorale la necesităţile locale şi generale. Pierderea de căldură prin procese fizice (de conducţie, convecţie, iradiere, evaporare) este direct proporţională cu fluxul sanguin. Fenomenele de predominanţă simpatică produse de frig sunt urmarea stimulării reflexe a centrilor termogenetici din hipotalamusul posterior care prin vasoconstricţie periferică reduc aportul de sânge la periferie micşorând pierderile de căldură. In cazul căldurii intră în acţiune reacţiile parasimpatice comandate prin excitarea centrilor termolitici din hipotalamusul anterior, antrenând vasodilataţia periferică, secreţie sudorală prin care se pierde surplusul de căldură din organism.

La frig organismul se adaptează prin: vasoconstricţia teritoriului cutanat; scăderea secreţiei sudorale; activarea proceselor metabolice celulare; ingestia de alimente calorigene (băuturile calde şi dulci, consumul de lipide); prezenţa ţesutului adipos subcutanat; protejarea prin îmbrăcăminte.

Tendinţa de creştere a temperaturii corpului este combătută prin: vasodilataţie periferică; transpiraţii abundente; termogeneză redusă; diminuarea voluntară a activităţii musculare; ingestia de băuturi reci; îmbrăcăminte lejeră, viu colorată.

In afară de factorii de mediu amintiţi, un rol important în călirea organismului îl au apa şi soarele.

Călirea, ca proces complex de antrenare a funcţiei de termoreglare, fortificare a aparatelor locomotor, cardiovascular şi respirator, se realizează pe baza unor principii a căror repetare duce la optimizarea activităţii desfăşurate.

1. Principiul gradării conform căruia procesul de călire al organismului trebuie să se desfăşoare treptat, pentru ca reacţiile acestuia să se perfecţioneze, să capete o anumită stabilitate de răspuns.

2. Principiul sistematizării presupune începerea procesului de călire din prima copilărie, continuarea sa neîntreruptă pe durata vieţii, precum şi gruparea factorilor şi mijloacelor de călire, repetarea lor.

3. Principiul continuităţii aplicarea perseverentă a factorilor naturali de călire creşte rezistenţa organismului. întreruperea, scăderea intensităţii sau duratei de acţiune a factorilor de călire reduce sau pierde reactivitatea prin stingerea reflexelor condiţionate.

4. Variaţia intensităţii excitanţilor se aplică după obţinerea unui grad mediu de călire. 5. Principiul diversităţii mijloacelor de călire include utilizarea de procedee cât mai variate. 6. Principiul individualizării metodelor de călire reflectă necesitatea adaptării călirii la vârstă,

sex, starea de sănătate, tipul de sistem nervos, obişnuinţa cu factorii naturali, gradul de educaţie al individului.

Pe parcursul călirii se controlează permanent reacţiile organismului: starea generală, dispoziţia, pulsul, apetitul, somnul.

57

PAULA DROSESCU

III. 2 Mijloace de călire Călirea cu ajutorul aerului După temperatura aerului, procedeele de călire se clasifică în: calde (20-30 C), călduţe

(14 – 20 C), reci (0-14 C). Modalităţile de călire cu ajutorul aerului sunt: băile de aer; somnul cu fereastra deschisă, exerciţii fizice în aer liber, gimnastica de înviorare / întreţinere, jocuri, alergări, patinaj, schi, săniuş.

Pentru a obţine rezultate pozitive în urma practicării băilor de aer trebuie să fie îndeplinite câteva reguli: - perioada cea mai favorabilă de zi pentru practicarea acestora este la amiază, atunci când cantitatea

de ultraviolete este maximă; - respectarea unui interval de 90 minute de la masă; - locurile alese trebuie să fie umbroase; - durata de expunere începe cu 20-30 minute, cu băi calde, expunerea fiind parţială. Dacă organismul

nu reacţionează negativ, se poate trece la creşterea duratei de expunere ajungându-se la 3-4 ore adulţii şi 1-2 ore copiii;

- pe parcursul expunerii, la aer sunt indicate exerciţii fizice sau activităţi casnice uşoare: grădinărit, reparaţii;

- la apariţia senzaţiei de frig se întrerupe baia de aer, se trece la soare sau se intensifică mişcările; - călirea prin aer va fi începută numai vara fiind continuată pe tot parcursul anului; - în zilele ploioase şi reci nu se întrerupe călirea, pielea se acoperă parţial; - sportivii nu vor practica baia de aer imediat după efortul fizic intens, ci numai după normalizarea

pulsului şi respiraţiei; - în final urmează duş şi automasaj.

Călirea cu ajutorul soarelui Regulile pentru călirea cu ajutorul razelor soarelui:

- expunerea trebuie să aibă loc gradat, se începe cu 10 minute, crescând progresiv cu câte 5 minute, maxim fiind două expuneri a câte 30 minute;

- este necesară folosirea ochelarilor de soare atât vara cât şi iarna. La copii şi vârstnici capul trebuie protejat. Pielea nasului, coatelor, partea posterioară a articulaţiilor genunchilor este mai sensibilă la radiaţiile solare, motiv pentru care se recomandă aplicarea de creme sau uleiuri de plajă;

- băile de soare se asociază cu cele de aer datorită efectului cumulativ de călire; - pentru băile de soare se recomandă poziţia clinostatică, cu picioarele orientate spre soare; - expunerea la soare se practică între orele 8-11 dimineaţa. După ora 11 cantitatea de radiaţii

ultraviolete creşte, dar este în asociere cu razele infraroşii cele care produc arsuri; - baia de soare se începe la o oră după micul dejun sau la 3 ore de la masa de prânz; - după expunerea la soare urmează 10-15 minute de baie de aer la umbră, apoi duş sau înot iar, în

final, masaj sau automasaj. Băile de soare se desfăşoară în mediul marin sau alpin. în climatul marin acţiunii soarelui i se

adaugă şi cea a diferiţilor ioni din aer: iod, sulf, clor, sodiu. Băile de nisip Băile de nisip se desfăşoară vara la ţărmul mării, prin acoperirea cu nisip cald a unor părţi ale

corpului. Durata băii de nisip nu va depăşi 30 minute. Călirea cu ajutorul apei Apa este cel mai important mijloc de curăţenie zilnică, dar prin folosirea corectă poate

fi şi procedeu de călire. Temperatura apei utilizată în călire poate fi: fierbinte (peste 40 C); caldă (32-49°C); călduţă (24-32°C); răcoroasă (16-24°C); rece (0-16°C); foarte rece (zăpada).

La băile de relaxare sau curăţenie temperatura apei va fi între 35-38 C, valorile mai mari ducând la solicitarea excesivă a sistemului circulator. Durata băii este de cel mult 20 minute. In încheiere se face un duş cu apă rece sau se toarnă apa pe corp, apoi pielea se fricţionează energic.

Fricţionarea cu prosopul umed şi aspru sau cu buretele ud şi bine stors este un procedeu care se recomandă persoanelor sensibile la virozele respiratorii.

Stropirea sau turnarea apei pe corp poate fi un alt tip de procedeu de călire. Duşul este un mijloc de călire care foloseşte apa sub^ presiune şi cu temperatură variată,

acţiunea fiziologică fiind explicată în acest caz termică şi mecanică. înotul este o procedură hidrofizioterapeutică care oferă o combinare extrem de eficientă a

acţiunii aerului, apei şi băilor de soare. Sauna uscată finlandeză este un mijloc de călire şi de prevenire a îmbolnăvirilor, utilă mai ales

în perioada de iarnă. Efectele saunei asupra organismului se manifestă la nivelul pereţilor vaselor

58

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

sanguine supuşi succesiunii proceselor de dilataţie-contracţie. Sauna constă din încălzirea organismului asociată cu transpiraţie semnificativă, urmată de răcorirea corpului. Se recomandă a fi practicată o dată sau de două ori pe săptămână. Corect, sauna trebuie să cuprindă 2-3 cicluri succesive, cu durata de 25-30 minute fiecare. Se începe prin spălarea şi uscarea corpului; apoi, se intră în saună pe prima treaptă la 50 C, unde se rămâne maxim 5 minute. Apariţia transpiraţiei indică momentul în care trebuie să fie părăsită încăperea. Urmează un duş cald, apoi, unul rece, se usucă corpul. Se intră în camera de saună pe treapta a doua la 65 C timp de 5 minute, cel mult. Se repetă duşul cald, apoi unul rece şi se usucă corpul. A treia oară se urcă pe ultima treaptă, la 80 C. La ieşire are loc aceeaşi secvenţă: duş rece, duş cald, fricţionarea corpului cu peria, uscare după care relaxare timp de 3 minute în decubit, acoperit cu o pătură uşoară de lână.

Băile de aburi sunt considerate ca procedură dură de călire. Acest tip de băi se realizează după schema prezentată la saună, cu deosebirea că pe timpul băii de aburi se masează uşor corpul cu o perie. Este absolut necesar ca înaintea utilizării saunei sau a băii de aburi să se consulte medicul deoarece există afecţiuni care sunt contraindicate pentru aceste procedee.

Băile în apă din timpul iernii sunt considerate cea mai severă modalitate de călire şi nu pot fi practicate decât de cei perfect sănătoşi. Modalităţile de realizare sunt: băile în apa rece a râurilor sau lacurilor, rostogolirea prin zăpadă. Rostogolirea sau frecarea cu zăpadă se poate realiza timp de 2-5 minute; atât înainte cât şi după procedeu se face o baie fierbinte.

Călirea cu ajutorul exerciţiului fizic

Prezentăm în continuare tipuri de mişcare care pot fi la îndemâna oricui şi care nu necesită dotări speciale pot fi :

Din atletismul pot fi adaptate exerciţii naturale: mers, alergare, sărituri, aruncări; Gimnastica poate fi practicată sub forma celei de înviorare, de întreţinere, medicală sau de

performanţă; Jocurile sportive (fotbal, volei, baschet, handbal) constituie un excelent mijloc de călire fizică,

cu dezvoltarea unor aptitudini speciale: atenţie, îndemânare. Tentaţia pe care o exercită mingea asupra copilului poate fi valorificată în beneficiul sănătăţii: mijloc de călire prin practicarea în aer liber; dezvoltarea unor aptitudini de îndemânare, viteză, capacitate de orientare, decizie rapidă, structurare comportamentală şi psihologică în colectivitate;

Nataţia, sporturile nautice. înotul se poate practica la toate vârstele. Intră în categoria factorilor complecşi de călire asociind toate mijloacele: aer, apă, soare, efortul fizic. Mişcările executate în apă solicită de 4-5 ori mai mult sistemul de termoreglare decât în aer. Prin înot se realizează creşterea capacităţii respiratorii, a elasticităţii şi a perimetrelor toracice, a forţei contracţiile miocardice, precum şi o mai bună circulaţie a sângelui. Dintre sporturile nautice care pot fi practicate amintim: canotajul, schiul nautic;

Sporturile de iarnă folosite în scopul călirii oferă o serie de avantaje practicanţilor săi: realizează baia de aer şi soare într-un mediu mai puţin poluat decât vara, obţin efecte psihice tonifiante, îşi întăresc funcţia cardiovasculară;

Turismul. Frumuseţea naturii a făcut ca una dintre cele mai îndrăgite activităţi la sfârşit de săptămână sau în concedii să fie turismul. Aceasta cu atât mai mult cu cât poate fi practicat în orice anotimp. Turismul exercită asupra organismului efecte de stimulare a aparatului cardiovascular, locomotor, sistemului nervos concomitent cu dezvoltarea simţului estetic, a trăsăturilor necesare vieţii de grup: răbdare, înţelegere.

Ciclismul. Mersul pe bicicletă creşte capacitatea de efort, dezvoltă simţul de echilibru, orientare, viteză de reacţie. Se poate practica de la 2-3 ani până la vârste înaintate, reprezentând o modalitate de călire care îmbină efectele aerului cu cele exercitate de soare. Combinarea turismului cu mersul pe bicicletă poate asigura petrecerea sfârşitului de săptămână sau a vacanţei într-un mod plăcut şi eficient pentru sănătate.

Temă Enumeraţi elementele din programul de călire pe care le puteţi aplica copiilor cu vârste

cuprinse între 7-10 ani aflaţi într-o tabără la mare.

59

PAULA DROSESCU

IV. IGIENA ALIMENTAŢIEI

Alimentaţia este ştiinţa relaţiilor complexe biologico-medicale dintre produsele alimentare şi om. Alimentaţia este cel mai important factor de mediu care poate influenţa organismul (pozitiv sau negative).

Alimentele sunt produsele care, introduse în organism în mod ritmic, furnizează energia necesară proceselor de creştere şi dezvoltare, menţinerii funcţiilor vitale, respiraţiei, circulaţiei, digestiei, activităţii intelectuale, efortului fizic. La om nu există un mecanism al seif selecţiei, aşa cum este la animale, ci intervin factori subiectivi legaţi de aspect, gust, miros, ceea ce face de multe ori ca alimentaţia să nu fie corespunzătoare.

Metabolismul reprezintă suma transformărilor care se realizează pe seama substanţelor nutritive şi prin care au loc în celulele vii procese de formare şi reînnoire protoplasmatică şi de utilizare a energiei.

Anabolismul este fenomenul de asimilare a substanţelor nutritive din alimente şi încorporarea lor sub formele proprii organismului.

Catabolismul este faza de dezasimilare şi degradare a substanţelor nutritive încorporate sau a celor care intră în structura corpului pentru a furniza energia necesară funcţiilor vitale ale organismului.

Nutriţia rezultă din bilanţul cantitativ şi calitativ al metabolismului şi constă în totalitatea fenomenelor care se produc în organism după digestia şi absorbţia alimentelor. Energia furnizată de alimente este utilizată de organism sub formă: mecanică (procesul de digestie), chimică (procesele de oxidare, reducere), termică (termoreglare) sau de depozite.

Principiile nutritive sunt substanţe chimice necesare organismului; alimentele sunt materiale complexe care conţin aceste principii, au proprietăţi organoleptice caracteristice (proprietăţi care pot fi detectate cu ajutorul organelor noastre de simţ: miros, gust, pipăit, văz, auz) care le imprimă efectele senzoriale corespunzătoare şi care determină un anumit tonus emoţional (apetitul).

Pentru ca alimentaţia să fie considerată ca fiind sănătoasă este necesar ca să se respecte câteva reguli: - să se consume alimente variate, în cantităţi mici şi diferite, - să se servească trei mese principale pe zi şi 2-3 gustări, - alimentaţia se echilibrează caloric în funcţie de intensitatea efortului fizic şi valoarea metabolismului

bazai, astfel încât să se menţină greutatea în limitele normalităţii sau atunci când este cazul să se creeze premizele aducerii greutăţii în parametrii optimi,

- se alege o dietă bogată în fructe, legume şi produse cerealiere, - alimentele care sunt incluse în dietă trebuie să fie sărace în grăsimi, în special în grăsimi saturate şi

colesterol, - dieta ar trebui să conţină cât mai puţine dulciuri concentrate, - alimentele incluse în raţia zilnică ar trebui să fie şi cu un conţinut scăzut în clorură de natriu, - băuturile alcoolice sunt admise cu moderaţie.

Raţia alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesară unui om în 24 ore pentru menţinerea sănătăţii şi satisfacerea nevoilor energetice, plastice, catalitice. Elementele care alcătuiesc raţia alimentară cuprind: proteine, lipide, glucide, săruri minerale, vitamine, apă şi săruri vegetale.

Regimul alimentar este o succesiune de raţii alimentare realizate în funcţie de necesarul organismului pentru o perioadă de timp.

O preocupare constantă a nutriţioniştilor a fost aceea de a clasifica alimentele şi de a explica avantajele consumului anumitor tipuri de alimente. Astfel s-a dezvoltat conceptul de „piramidă a alimentelor" (1994) bazat pe trei compartimente fiecare cu subgrupe:

1. primul compartimentul aflat ca bază cuprinde: > familia cerealelor, legume cu amidon, paste, cartofi, orez, linte etc. Au avantajul de a conţine

glucide complexe (îndeosebi amidon), ca furnizor de energie necesară muşchilor şi creierului. Cerealele şi legumele uscate au particularitatea de a aduce cantitate substanţială de proteine, a căror asimilare permite reducerea cantităţilor de proteine animale furnizate de carne, consumată în prea mare cantitate.

> familia legumelor verzi grupează alimentele bogate în fibre care favorizează şi îmbunătăţesc, astfel, tranzitul intestinal. Alimentele din această familie aduc vitamine şi săruri minerale indispensabile organismului. Dacă se ia în considerare aportul caloric slab al acestor alimente, ele pot fi consumate din abundenţă.

> familia fructelor este asemănătoare celei a legumelor, singura diferenţă fiind zahărul (fructoza) în plus,

60

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

coaja acestora este foarte bogată în fibre şi vitamine. 2. al doilea compartiment al piramidei alimentelor este reprezentat din:

> familia produselor lactate reprezintă sursa principală de calciu. Produsele lactate furnizează de asemenea o cantitate deloc neglijabilă de proteine. Persoanelor care prezintă repulsie sau reacţii alergice la lactate le este recomandat să folosească alte surse de calciu în alimentaţie (sau să bea ape minerale bogate în acest element).

> familia came, peşte, ouă ocupă un loc preponderent în mentalitatea noastră. Ar fi indicat pentru sănătatea noastră să diminuăm acest consum, sau să echilibrăm necesarul de proteine favorizând consumul de cereale şi legume uscate. Această echilibrare a raţiei alimentare ar permite mărirea aportului de glucide cu ardere lentă, reducând în acelaşi timp grăsimile furnizate de proteinele animale. Ideal ar fi ca alimentaţia noastră să cuprindă 50% proteine animale şi 50% proteine vegetale. 3. al treilea compartiment

> familia materiilor grase, care cuprinde uleiurile, untul, margarina, untura topită, slănina, grăsimea de gâscă etc. Toate aceste produse trebuie consumate cu foarte multă precauţie, însă, în acelaşi timp, nu pot fi excluse total din alimentaţia noastră ele fac parte din viaţă, având deci importanţa lor.

> familia produselor alcoolice.

IV. 1 Factorii determinanţi ai consumului energetic Metabolismul bazal este cantitatea minimă de energie necesară menţinerii vieţii (schimburi celulare, respiraţie, digestie, circulaţie, excreţie, secreţia glandelor endocrine, tonus muscular), în repaus fizic şi psihic, în condiţii de veghe şi neutralitate termică (îmbrăcat la 22 C, dezbrăcat la 28-30 C). Valoarea este de / calorie/kg. corp/oră. Factorii ce pot modifica metabolismul bazal sunt: - gradul de dezvoltare al musculaturii; - vârstă; - folosirea unor substanţe farmacodinamice (cresc cu 10-20% - sex;

necesităţile energetice); - stări psihoemoţionale: groaza, frica; - rasă; - stări patologice: febra creşte cu 7% metabolismul bazai; - climă şi altitudine.

Eficacitatea termoreglării depinde de: factorii constituţionali; cantitatea de ţesut adipos şi

suprafaţa corporală; circulaţia subcutanată; termogeneza artificială realizată de îmbrăcăminte. Necesităţi pentru activităţi cotidiene. Orice activitate desfăşurată se realizează prin consum

de energie, de exemplu: citit cu glas tare 1,5 cal/oră; îmbrăcat /dezbrăcat 1,69 cal/oră, muncă fizică uşoară 75-100 cal/oră, moderată 100-300 cal/oră, grea 300-500 cal/oră, foarte grea peste 500 cal/oră.

Necesităţile pentru creştere îi au în vedere pe copii şi adolescenţi: a copii 4-6 ani 70-80 cal/kg.corp/zi; □ copii 7-12 ani 60-70 cal/kg.corp/zi; □ adolescenţi 13-19 ani: băieţi 55-60 cal/kg.corp/zi, fete 50-55 cal/kg.corp/zi. Toate

valorile au fost raportate la kilogram corp, dar la greutatea ideală în funcţie de vârstă, sex, talie ideală şi nu la cea pe care o are copilul sau adolescentul.

Acţiunea dinamică specifică (A.D.S.) reprezintă energia consumată în timpul digestiei şi asimilări hranei şi care variază în funcţie de factorul nutritiv (150-250 cal).

IV. 2. Substanţele alimentare (trofinele) IV. 2.1. Proteinele

Proteinele sunt substanţele cele mai importante pentru organism, fiind componente structurale şi funcţionale ale materiei vii fără de care viaţa nu este posibilă. Sunt substanţe organice complexe formate din carbon, hidrogen, azot, oxigen, sulf, fosfor, fier, zinc, cupru. Prin hidrolizarea lor rezultă aminoacizii. Aminoacizii esenţiali sunt cei pe care organismul nu-i poate sintetiza şi trebuie să fie aduşi prin alimente: fenilalanina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, valina, triptofanul şi alţii. Aminoacizii neesenţiali sunt cei pe care organismul îi poate sintetiza singur din alţi precursori: alanina, glicocolul, serina, tirozina, cisteina. Fiecare din aceştia aminoacizi are rolul său bine definit (ex.: lizina contribuie la creşterea osoasă şi în integritatea funcţiilor genitale la femei; valina asigură funcţionalitatea ficatului, timusului, glandelor suprarenale, a testiculelor, etc).

61

PAULA DROSESCU

Rolurile proteinelor în organism sunt: 1. plastic: stau la baza structurilor celulare, asigurând reînnoirea acestora; formează

substanţa contractilă a muşchilor; intră în structura hormonilor, enzimelor, elementelor figurate din sânge, anticorpilor;

2. catalitic: în desfăşurarea proceselor metabolice; 3. fizico-chimic: datorită caracterelor lor coloidale şi amfotere participă la reglarea presiunii

colidosmotice, a echilibrului acido-bazic; 4. energetic, dar numai în cazurile în care organismul nu are alte surse de energie, cum se

întâmplă în situaţiile unui aport insuficient de lipide /glucide. 1 gram de proteine eliberează în organism aproximativ 4 calorii.

Sursele de proteine sunt de natură animală (carnea şi derivatele, peştele, ouăle, laptele, brânza) şi vegetală - pâinea, pastele făinoase, fructele, leguminoasele uscate.

In cazurile în care în raţia alimentară nu sunt incluse cantităţi suficiente de proteine, apare subnutriţia: creşterea sensibilităţii faţă de bolile infecţioase, tulburări sau opriri ale creşterii, întârzieri în dezvoltarea psihică, tulburări metabolice, hidroelectrolitice, modificări ale aspectului tegumentelor, fanerelor.

Intr-o raţie alimentară corectă proteinele au o pondere de 12-15%, din care 60% provin din surse animale, iar 40% sunt de origine vegetală. Necesarul de proteine este şi în funcţie de vârstă, sex, tipul de activitate, condiţii de mediu: - la 1-6 ani 3-4 g/kgcorp ideal/zi; - 7-12 ani: 2-3 g/kgcorp ideal/zi; - adolescenţi, adulţi cu munci grele: l,5-2g/kgcorp ideal/zi; - adulţi cu activitate medie: 1-1,2 g/kgcorp ideal/zi; - cei cu munci foarte grele: 1,5-2,2 g/kgcorp ideal/zi.

Echivalenţe alimentare: 100 g carne pot fi înlocuite prin: 2 ouă, sau 0,500 1 lapte, sau 100 g peşte, sau 100 g ficat; 250 ml lapte pot fi înlocuiţi prin: 2 iaurturi mici, sau 30 g caşcaval, sau 50 g brânză de vaci, sau 80 g lapte concentrat.

IV. 2. 2. Glucidele Glucidele sunt un grup de substanţe chimice ce conţin în molecula lor carbon,

hidrogen şi oxigen şi care în funcţie de complexitatea moleculei se clasifică în: - monozaharide: glucoza, fructoza, galactoza; - dizaharide: zaharoza, maltoza, lactoza; - polizaharide: glicogen, amidon, celuloză. Glicogenul este forma de depozit sub care se

găsesc glucidele în organism. Este prezent în principal în ficat (150-200g) şi muşchi (300-400g) glicogenul muscular serveşte exclusiv consumului local pentru contracţia musculară). Glucidele se mai găsesc în ţesuturi (20g), sânge (5g). Deci, rezervele de glucide sunt

limitate la maxim 550g ceea ce face să fie dependente de aport. Degradarea glicogenului (glicogenoliza) are loc ori de câte ori glicemia scade sub limita normală. Rolurile glucidelor în organism sunt:

1. energetic: prin metabolizarea 1 gram de glucide sunt eliberate aproximativ 4 calorii; 2. proteinoprotector: prezenţa glucidelor în organism împiedică utilizarea proteinelor ca substrat

energetic; 3. rol în metabolismul lipidic, prevenind apariţia acidozei; 4. rol în funcţia antitoxică a ficatului; 5. favorizează formarea florei de fermentaţie din colon.

Dintre sursele alimentare care pot fi utilizate în refacerea rapidă a glicogenului sunt: cerealele; legumele uscate prin deshidratare; fructele, zahărul şi produsele zaharoase. Toate produsele cerealiere combinate cu lapte realizează un preparat cu valoare nutritivă mare, uşor de digerat, recomandat mai ales la micul dejun. Pâinea cu germeni de grâu este mai bogată din punct de vedere calitativ în proteine, glucide şi oligoelemente, fiind recomandată în perioadele de antrenament intens. Biscuiţii au valoare energetică superioară pâinii, la fabricarea lor intrând şi zahăr, grăsimi.

Zahărul are valoare energetică mare (400cal/100g); nu se recomandă a fi consumat în cantitate mai mare de 125-150g/zi, (produce rapid hiperglicemie cu excitarea sistemului nervos central şi a glandelor endocrine).

Mierea de albine este un amestec de glucoza, fructoză, oligoelemente, vitamine; are valoare energetică relativ mare (320cal/100g); este un aliment uşor de absorbit, are proprietăţi

62

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

laxative. Ciocolata are valoare calorică de aproximativ 500 cal/l OOg, realizată pe seama cantităţii

importante de lipide pe care o conţine, motiv pentru care este mai greu digerată; este preferată, numai în anumite situaţii (competiţii) datorită proprietăţilor sale de a potoli foamea şi a efectelor tonice.

Alimentaţia exagerată în glucide are şi dezavantaje: se produc carenţe vitaminice Bi (metabolizarea glucidelor are loc în prezenţa acestei vitamine); poate determina apariţia diareei, a enterocolitei cronice, sau a hiperacidităţii gastrice.

Raţia de glucide este de 300-700g/zi, adică 55-65% din raţia calorică a zilei. Din această cantitate 35% trebuie să fie mono- şi/sau dizaharide iar, 65% polizaharide.

IV. 2. 3 Lipidele Lipidele sunt substanţe nutritive energetice compuse dintr-un alcool (glicerol) combinat în

diferite grade cu acizii graşi. Din punct de vedere al sursei, lipidele se clasifică în grăsimi animale; grăsimi vegetale de consistenţă lichidă; grăsimi mixte (margarinele).

în organism lipidele îndeplinesc rol: 1. energetic: 1 gram poate elibera aproximativ 9 calorii; 2. plastic - iau parte la formarea membranelor celulare; 3. digestiv - încetinesc evacuarea gastrică; 4. grăsime de protecţie - pentru unele organe (inima, rinichi, globi oculari); 5. termoreglare; 6. suport pentru vitaminele liposolubile.

Datorită importanţei pe care o au excesul poate duce la micşorarea randamentului fizic, apariţia acidozei şi a fenomenelor de oboseală, apariţia aterosclerozei, obezităţii; invers, carenţa de lipide duce la emaciere, oprirea creşterii, leziuni renale).

Lipidele trebuie să ocupe 20-30% din raţia calorică, 70% din acestea fiind de origine animală şi 30% de origine vegetală sau să fie în cantitate de 1,5-2 g/kgcorp/zi. Pentru sportivii cu activitate iarna sau în condiţii de temperatură scăzută (alpinism, planorism), cantitatea de lipide creşte la 2-2,3 g/kgcorp/zi. Grăsimile de origine animală sunt incluse în raţie în proporţie mai mare deoarece se asimilează mai uşor şi se transformă mai repede în grăsimi specifice organismului. Cantităţile de lipide recomandabile sunt: 30g unt şi 35g grăsimi vegetale/zi.

Slănina, untura au valoare calorică mare (850-900 cal/1OOg de produs), dar prezintă puncte de topire ridicate, ceea ce le face greu de digerat şi deci vor fi excluse din raţia sportivilor. Fructele oleaginoase (măsline, nuci, alune, arahide) sunt recomandate în sporturi de durată mare, cu consum intens de energie (alpinism), datorită complexităţii lor: lipide (50-60%), glucide (15-20%), proteine (15-20%). IV. 2. 4 Apa

Apa reprezintă cel mai important constituent al organismului, fiind mediul în care au loc toate reacţiile biochimice, substanţa de bază a umorilor. Privarea de alimente face posibilă menţinerea vieţii 40-50 zile, în timp ce lipsa de apă nu poate fi suportată decât 4-5 zile. Sursele de apă sunt de natură: exogenă (ingestia de apă ca atare sau sub formă de ceai, lapte, supă) şi endogenă (rezultată din oxidarea hidrogenului din proteine, lipide, glucide).

Cantitatea ingerată Cantitatea eliminată aport direct de apă 1200-1500 ml urina 1200-1500 mllegume, fructe 900 ml respiraţie 300 ml

transpiraţie 750 mlsursa endogenă prin oxidarea hidrogenului

300 ml

materii fecale 150 mlTotal 2400-2700 ml Total 2400-2700 ml

ÎNTREBARE Care ar fi cea mai importantă diferenţă dintre funcţiile pe care le îndeplinesc

în [organism glucidele şi proteinele ?

63

PAULA DROSESCU

La sportivi cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie poate fi mult mai mare (de 3-4 l/zi), ceea ce obligă la un aport compensator pentru a menţine un echilibru perfect între ingestie / eliminare.

Rolul apei în organism este: 1. plastic: intră în structura celulelor, fiind solventul tuturor substanţelor organice şi anorganice; 2. biocatalitic: apa este mediul în care au loc reacţiile organismului; 3. termoreglator; 4. de transportor pentru substanţele nutritive şi produşii de catabolism. IV. 2. 5 Vitaminele

Vitaminele sunt biocatalizatori care împreună cu enzimele şi hormonii participă la procese de oxidare, morfogenetice, anabolice. Deşi cantitatea de vitamine necesare omului este de ordinul miligramelor, fără aceasta ar fi perturbată buna funcţionalitate a aparatelor şi sistemelor.

Scăderea cantităţii de vitamine din corp este denumită hipovitaminoză; absenţa lor totală - avitaminoză, situaţie extrem de rară, cu evoluţie ireversibilă; creşterea cantităţii de vitamine din sânge se numeşte hipervitaminoză.

în funcţie de gradul solubilizării în apă sau grăsimi vitaminele se clasifică în: hidrosolubile şi liposolubile.

Vitaminele liposolubile Sunt vitamine care necesită prezenţa grăsimilor pentru a fi vehiculate şi a sărurilor biliare pentru absorbţie.

Vitaminele hidrosolubile sunt vitaminele ce se solubilizează în apă pentru a putea saşi exercite acţiunea pe care o posedă. Prezentăm în continuare câteva dintre aceste vitamine.

în continuare vom prezenta numai câteva dintre aspectele cele mai importante legate de vitamine.

Vitaminele liposolubile

Nume Consum minim pe zi în mg

Surse Rol Carenţa provoac

ăA 0,75 - 0,90 mg Ficat, lapte, gălbenuş de ou,

Antiinfecţios, în vederea

Xerolftalmie, orbire

Max. 1,5 mg/zi vegetale verzi şi galbene, carne, peşte

nocturnă, sănătatea părului

D Calciferol

(antirahitică)

0,0025 mg sau 100 UI

Untură de peşte, ciuperci, unt

Asimilarea calciului şi fosforului

Rahitism, osteoporoză

, osteomalaci

E Tocoferol

Cereale Antioxidant, Sterilitate,

10-15 mg complete, uleiuri normalitatea boala vegetale, legume ţesutului Dupuytren, cu fructe verzi conjunctiv,

cicatrizarea plăgilor

afectarea tendoanelo

r

F Acizi graşi polinesaturaţi

12-15 g Seminţe oleaginoase, uleiuri crude prelucrate la rece

Intervine în producerea

prostaglandinei, a mielieni, a lecitinei

Dezechilibre imunitare, tromboze

K 4 mg Spanac, varză, Antihemoragică, Hemoragii Naftochinone sintetice

ficat de porc, gălbenuş de ou

de coagulare a sângelui

64

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

Vitaminele liposolubile

Nume Consum minim pe zi în mg

Surse Rol Carenţa provoa

că

Bl Tiamina

0,6-2,3 mg sau 0,6 mg/1000 ca

Cereale complete, drojdie de bere, alge

Transformarea alimentelor în

energie (metabolismul glucidelor)

Beri - beri

B2 Riboflavina

2-2,5 mg/zi Aproape în toate

alimentele

Participă la numeroase

acţiuni enzimatice

B6 Piridoxina

0,7 mg/1000 cal sau 2-5 mg/zi, pt. sportivi ajunge la 15-30 mg/zi.

Cereale complete, gălbenuş de ou, ficat, drojdie de bere, came, peşte

Metabolismul aminoacizilor, integritatea membranelor

Tulburări nervoase,

arterioscleroză, stoparea creşterii,

scăderea imunităţii

B9 Acid folie

0,1-0,3 mg caşiB12.îhplus, în drojdie de bere

Complementară vitaminei Bl 2, rol

Insuficienta globulelor roşii

(antianemic) bere, ciuperci, spanac verde

la nivelul cromozomilor trombocitelor

BI2 0,003 mg Ficat, splină, Sinteza acizilor Anemie Cianocobalamina came, lapte, nucleici (ADN) pernicioasă

(antianemică) fructe şi legume,

gălbenuş de ou

= rol în creştere

PP Nicotinamidă 10-20 mg Inimă, rinichi, Respiraţia Pelagra, drojdie de celulară, intoleranta bere, ciuperci, metabolismul solară, leguminoase hormonal inflama

rea mucoa

lC 20-40 mg pt. toate legumele Activarea Imunitate (acidul ascorbic) 1000 calorii şi fructele sistemelor scăzută,

proaspete enzimatic, antiinfecţios, formarea colagenului

cicatrizare dificilă

ÎNTREBĂRI 1. Care este diferenţa dintre vitaminele hidro- şi liposolubile ? 2. Care dintre vitaminele liposolubile asigură o bună acuitate vizuală ? 3. Care sunt vitaminele care formează complexul B ?

65

PAULA DROSESCU

IV. 2. 6 Elementele minerale

In funcţie de procentul din greutatea corpului şi de necesarul pentru organism, elementele minerale se clasifică în: macro - şi microelemente (oligoelemente).

Macroelementele au rol important funcţional, intrând în compoziţia tuturor structurilor şi umorilor organismului, participă la majoritatea reacţiilor catalitice ce au loc în procesele metabolice.

Elementul Necesar zilnic Surse

Sodiu (Na) 1 - l,5g/zi Sare de bucătărie, mezeluri, peşte, legume verzi, produse lactate, brânzeturi, fructe,

Potasiu (K) 1 - l,5g/zi Carne, peşte, legume verzi, produse lactate, fructe (caise, banane),ciocolată cu lapte,

Calciu (Ca) 500-1200 mg/zi Produse lactate, carne, peşte, crustacee, legume verzi,

Fosfor (P) 800 mg/zi Carne, peşte, produse lactate, fructe zaharoase, băuturi,

Magneziu (Mg) 300 - 350 mg/zi Carne, peşte, legume (anghinare, spanac, porumb), fructe (migdale, alune, nuci, kiwi), pâine integrală, fulgi de ovăz

Clor (CI) 1 g/zi Fructe, legume, paste, orez, făină, pâine

Oligoelementele sunt elemente minerale care, deşi sunt necesare în cantităţi foarte mici,

sunt indispensabile bunei funcţionări a organismului, participând la realizarea structurii şi/sau funcţionării unor enzime/hormoni:

- fierul - participă la formarea mioglobinei, hemoglobinei, catalazei; zincul - în cea a anhidrazei carbonice şi alcooldehidrogenazei; cuprul - intră în componenţa tirozinei, ceruloplasminei; manganul - asigură structura arginazei, dehidrogenazei acidului izocitric; - zincul -

formează unele de cristalele de insulina. Prin alimentaţia obişnuită, fără multe produse rafinate, sunt asigurate cantităţile necesare de

oligoelemente, mai ales că sunt necesare în cantităţi foarte mici.

IV.2.7 Fibrele vegetale Fibrele vegetale sunt componente polizaharidice ale vegetalelor ce nu pot fi supuse digestiei în interiorul

intestinului subţire (exceptând unele degradări limitate ale pectinei). Unele dintre ele pot fi degradate în interiorul colonului gros. O parte din fibrele vegetale au rol structural în cadrul surselor vegetale din care provin, fiind totodată insolubil. Ele sunt reprezentate de celuloze, hemiceluloze şi lignină şi se găsesc în special în cerealele integrale, tărâţe şi pâinea integrală. Această categorie de fibre vegetale are rol în formarea bolului fecal şi în stimularea peristaltismului intestinal.

O altă parte din fibrele alimentare au rol reparator asupra zonelor lezate ale plantelor şi sunt solubile în apă. Ele sunt reprezentate de pectine, gume, mucilagii şi unele hemiceluloze. Se găsesc în special în legume, linte, fasole şi mazăre uscată, vegetale frunzoase verzi, fructe - mere, citrice. Această categorie de fibre vegetale are rol în formarea gelurilor care sechestrează o parte din substanţele existente în lumenul intestinal.

Fibrele alimentare sunt polizaharide de structură importante şi necesare în alimentaţia omului sănătos. Se consideră că 27 - 40 grame de fibre alimentare, din care minimum 6 grame solubile, sunt suficiente pentru acoperirea nevoilor zilnice. Această cantitate de fibre poate fi asigurată consumul de cereale, leguminoase uscate, legume proaspete şi fructe.

TEMĂ Alcătuiţi o raţie alimentară corectă din punct de

vedere igienic pentru o adolescentă de 17 ani care se află în cantonament la munte, practică judo, are 164 cm., 65 Kg.

66

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

V. REGIMUL DE VIAŢĂ ŞI IGIENA INDIVIDUALĂ

Prin regim igienic se înţelege un program de viaţă şi activitate riguros stabilit, desfăşurat pe ore şi după reguli igienice, care au ca scop crearea unor reflexe condiţionate. Elaborarea acestora (reflexul de alimentaţie, somn, desfăşurare a activităţii) este foarte importantă deoarece, după realizarea lor, orice tip de activitate are loc cu un consum mai mic de energie nervoasă. Cu cât activitatea zilnică va fi mai bine organizată şi desfăşurată după un orar fix, cu atât vor exista rezerve energetice utilizabile şi pentru noi tipuri de activitate. Pentru sportivi aceste rezerve asigură un plus de randament şi implicit de obţinere de performanţe.

Odihna pasivă (somnul). Somnul este cea mai eficientă metodă de refacere a celulei nervoase, de abolire a tonusului muscular, de diminuare a funcţiilor organismului. Somnul cuprinde două faze: faza de somn lent cu rol anabolic, de refacere fizică, de sinteză a macromoleculelor (proteine, acid ribonucleic); faza de somn rapid, a doua parte a somnului, cu rol în reglarea mecanismelor homeostatice, de eliminare prin vis a informaţiilor care nu sunt utile organismului; în consolidarea memoriei, concentrare, restabilirea sistemului neuromuscular, refacerea rezervelor de catecolamine cele care intervin în menţinerea stării de vigilenţă, a tonusului şi energiei psihice. Este important ca orarul de somnul să fie constant: culcatul şi sculatul să fie în jurul aceleaşi ore. Numărul de ore de somn este variabil în funcţie de persoană; regula celor 3 x 8 ore (8 ore somn, 8 ore muncă, 8 ore activitate) trebuie adaptată în funcţie de fiecare organism în parte. Somnul cel mai odihnitor este cel între orele 22-24, aceasta fiind perioada fiziologică de producere a somnului lent.

Pentru realizarea unui somn odihnitor sunt necesare o serie de măsuri preparative: cina trebuie să fie servită cu circa o oră şi jumătate înainte de culcare şi nu trebuie să conţină excitante (cafea, băuturi alcoolice); poziţia de adormire să fie decubit lateral dreapta: prin discreta compresiune asupra veziculei biliare, aceasta este stimulată în producerea de bilă, digestia având loc mai rapid şi mai complet; pentru cei care adorm mai greu se recomandă consumul unui pahar de lapte călduţ care are efect uşor sedativ; înaintea somnului se indică un duş călduţ, dar fără masaj sau automasaj; dacă este posibil, adormirea să aibă loc pe un fond muzical; aerisirea camerei de dormit timp de 10-15 minute înainte.

O odihnă insuficientă determină scăderea capacităţii de efort, a randamentului, instalarea oboselii psihice ceea ce duce la apariţia insomniei.

Călirea organismului. Acest aspect a fost discutat într-un capitol anterior. înlăturarea unor obiceiuri neigienice Fumatul. Fumul de ţigară conţine un amestec de substanţe toxice. De ex., oxidul de carbon

blochează 10% din hemoglobina, formând un compus (carboxihemoglobina) care scade aportul de sânge la nivelul sistemului nervos; ca urmare, apare cefaleea însoţită de vertij. Nicotină acţionează asupra centrilor nervoşi, scăzând viteza de reacţie şi determinând creşterea secreţiei de adrenalină. Fumul de ţigară are efecte asupra vederii, asupra mucoasei căilor respiratorii, efecte asupra aparatului cardiovascular şi asupra glandelor endocrine.

Consumul de alcool are repercursiuni grave asupra organismului, mai ales în cazurile de consum cronic zilnic. Efectele negative ale consumului de alcool sunt fie de tip imediat, fie tardiv. Dintre efectele imediate menţionăm: scăderea randamentului în efort, tulburări de coordonare, scăderea preciziei şi a vitezei de reacţie, inhibiţia centrilor nervoşi superiori.

Efectele tardive ale consumului de alcool sunt: micşorarea rezistenţei la infecţii (deprimarea sistemului imunitar), îmbătrânirea precoce, scăderea duratei medii a vieţii, scăderea memoriei şi a inteligenţei, labilitate psihică, hipertensiunea arterială, hemoragii digestive (melenă sau / şi hematemeză), ulcer gastroduodenal, hepatită toxică, ciroză hepatică, angină pectorală, infarct miocardic.

Igiena pielii şi a anexelor sale (păr, unghii). Pielea îndeplineşte rol de: protecţie, recepţie, excreţie, antirahitic, antiinfecţios, termoreglare, reflectând starea de sănătate a organismului prin modificările de culoare: de exemplu tegumente icterice în hepatită.

Pielea se spală obligatoriu cu săpun: acesta înlătură particulele microbiene sau fungice, realizează degresarea şi eliminarea stratului cornos, precum şi descuamare astfel instalându-se senzaţia de îndepărtare a oboselii. Săpunul se alege în funcţie de ten: pentru cel normal se recomandă săpunul puţin alcalin, pentru cel gras săpun puternic alcalin, pentru pielea uscată săpun neutru.

Spălarea mâinilor se va face de câte ori este nevoie şi obligatoriu înaintea mesei.

67

PAULA DROSESCU

Baia generală, cu apă caldă şi săpun, se practică o dată pe săptămână cu scopul de a îndepărta stratul cornos, descuamabil. Baia în cadă prin cufundarea întregului corp este permisă, dar numai în familie şi după o prealabilă dezinfectare a căzii; trebuie să fie terminată obligatoriu cu un duş. Durata băii generale nu va depăşi 40 minute, iar cea a duşului 10 minute. In cursul săptămânii se utilizează duşul ori de câte ori este necesar pentru îndepărtarea transpiraţiei. Temperatura apei utilizate este variabilă cu adaptarea individului. Reamintim că după efortul fizic intens nu se recomandă duşul rece. Indiferent dacă este vorba de baie generală sau duş este necesar ca timpul scurs de la masă să fie de 2-3 ore pentru a nu împiedica desfăşurarea procesului de digestie.

Părul capului se recomandă a fi spălat o dată pe săptămână în maniera următoare: după înmuierea părului, se degresează cu săpun, se realizează masajul pielii capului cu toate degetele; apoi se îndepărtează săpunul şi se şamponează o dată sau de două ori părul; urmează spălarea abundentă cu apă şi în final, pieptănarea sub jetul de apă în toate direcţiile. Urmează uscarea părului (prin tamponare şi nu prin fricţionare) sau dacă este posibil, cu aerotermă, feon. După antrenamente se recomandă numai spălarea cu apă a părului; în nici un caz şamponare după fiecare antrenament.

Unghiile trebuie tăiate scurt, dar nu şi pielea din jurul lor, aceasta având rol de barieră, de protecţie împotriva pătrunderii microbilor. Apariţia panariţiilor este favorizată tocmai de această manevră. Ustensilele de manichiură /pedichiură trebuie să fie, ca şi cele pentru ras, strict personale (există pericolul transmiterii hepatitei tip B, C sau S.I.D.A.).

Piciorul este unul dintre cele mai solicitate segmente din corp. Piciorul normal conformat, sănătos, desculţ, calcă cu fiecare pas pe alt suport neregulat al terenului (podea, covor, nisip) de la care primeşte excitaţii variate. Piciorul încălţat are pasul monoton, lipsindu-i neregularităţile terenului, diferenţele de temperatură. Calcă invariabil doar pe faţa interioară a încălţămintei ceea ce face ca muşchii interosoşi, lombricali, flexori, extensorii ai degetelor să fie doar parţial dezvoltaţi. Piciorul permanent încălţat, din copilărie, nu ajunge la o dezvoltare completă, oboseşte mai repede, îşi pierde elasticitatea musculo-articulară, prezintă o circulaţie sanguină deficitară. Din aceste motive se recomandă ca ori de câte ori există posibilitatea să se meargă desculţ prin iarbă, nisip, să se efectueze sărituri cu coarda, înot. încălţămintea purtată trebuie să fie adecvată numărului, să nu fie ascuţită la vârfuri şi, la femeie, să nu aibă tocuri mai mari de 7-8 cm. încălţămintea se usucă la soare vara, sau în locuri aerisite, şi se spală la intervale de timp nu prea mari, fiind în funcţie şi de cât transpiră fiecare. Pentru prevenirea transpiraţiei abundente recomandăm băile călduţe în care a fost adăugată o soluţie slabă de permanganat de potasiu şi apoi pudrarea piciorului de 2-3 ori pe zi cu talc.

Duriloamele se produc prin purtarea de încălţăminte necorespunzătoare ca număr. îndepărtarea lor se realizează prin aplicarea de clavusil 2-3 seri la rând după care se încearcă detaşarea.

în timpul activităţii sportive se recomandă purtarea şosetelor de bumbac, vara, sau de lână, iarna şi care să nu aibă elastic strâns. Pentru schiori recomandăm purtarea a două perechi de ciorapi de lână în bocanci, iar pentru prevenirea degeraturilor, dimineaţa înaintea încălţării bocancilor menţinerea picioarelor 5-6 minute în apă rece. Igiena cavităţii bucale. Mulţi sportivi ignoră igiena cavităţii bucale, necunoscând faptul că orice carie dentară sau abces capacitatea de performanţă scad proporţional cu numărul în care se găsesc. Regulile generale care trebuie respectate sunt: periajul dinţilor se efectuează după fiecare dintre mesele principale, sau dacă nu este posibil măcar să se clătească gura cu apă sau consumul unui măr cu coajă; resturile alimentare se îndepărtează numai prin periaj; nu se utilizează mereu aceeaşi pastă de dinţi pentru a nu favoriza selectarea unei flori microbiene; control stomatologic la 6 luni, chiar în absenţa cariilor dentare, numai pentru îndepărtarea tartrului dentar; alimentaţia trebuie să cuprindă aproximativ 1 gram de calciu pentru băieţi, 1,5 grame pentru fete; alimentele trebuie să aibă o temperatură moderată, nici rece, nici fierbinte; nu este indicat consumul alimentelor tari - bomboane, caramele - care pot distruge smalţul dentar.

68

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

VI. NOŢIUNI GENERALE DE PRIM AJUTOR VI. 1 RESUSCITAREA CARDIO - VASCULARĂ (RCP)

RCP: este o tehnică de bază în cadrul primului ajutor şi este folosită în situaţiile în care victima nu respiră şi/sau nu are activitatea cardiacă.

ABC este formula mnemotehnică de asociere a primelor litere din alfabet cu ordinea manevrelor care trebuie să fie efectuate: calea aeriană, breathing- respiraţie, circulaţie.

Calea aeriană (A) a victimei trebuie curăţată şi trebuie asigurată menţinerea deschisă a ei, pentru a putea fi efectuate manevrele de reluare a mişcărilor respiratorii. 1. întinderea victimei pe spate pe un plan dur, rigid fără

obiecte interpuse (ex. pătură). 2. Curăţarea rapidă a cavităţii bucale de corpii străini sau

secreţii cu ajutorul degetelor. 3. Dacă nu există nici o leziune la nivelul gâtului sau al

cefei se înclină capul victimei pe spate (hiperextensia capului) pentru a putea menţine căile aeriene deschise şi pentru a preveni căderea limbii. Manevra se realizează prin plasarea unei mâini pe fruntea celui accidentat iar cealaltă mână sub mandibulă Restabilirea respiraţiei - breathing (B):

1. Asiguraţi-vă că victima are capul înclinat pe spate. 2. Cu mâna pe fruntea victimei, strângeţi bine nările victimei, folosind degetul mare şi arătătorul. 3. Inspiraţi adânc cu gura deschisă. 4. Aşezaţi-vă gura deschisă cu buzele în jurul buzelor victimei şi expiraţi de două ori complet în aşa fel încât aerul să intre în plămânii victimei, timp de o secundă până la o secundă şi jumătate pentru fiecare expiraţie.

5. Ridicaţi-vă gura după fiecare expiraţie şi inspiraţi adânc. Pentru un copil mic este posibil ca manevrele să se realizeze prin acoperirea gurii şi nasului în acelaşi timp.

6. Dacă gura victimei nu poate fi folosită din cauza unui traumatism existent la acest nivel se poate utiliza calea nazală: se ridică mandibula pentru a permite închiderea gurii, apoi manevrele sunt cele prezentate mai sus.

7. în momentul în care se suflă se resimte o rezistenţă moderată. Dacă se constată o rezistenţă mare şi toracele nu are o mişcare ascendentă calea aeriană nu este liberă şi este necesar să fie deschisă mai mult. Se aşează mâinile sub mandibulă şi se împinge către înainte, în aşa fel încât aceasta să iasă mai mult în afară.

8. în momentul în care suflaţi în gura şi nasul victimei urmăriţi atent când toracele acesteia se ridică şi opriti-vă din suflat când toracele este dilatat.

9. Ridicaţi-vă gura de pe gura, nasul sau gura şi nasul victimei şi aşezaţi-vă urechea lângă gura acesteia. Ascultaţi zgomotul de ieşire a aerului şi urmăriţi coborârea toracelui. Puteţi de asemenea să simţiţi curentul de aer ce iese din gura victimei sau din nas.

10. Continuaţi să suflaţi în gura, nasul sau gura şi nasul victimei cu o frecvenţă de 12 respiraţii/minut (o respiraţie la fiecare 5 secunde) pentru adulţi, de 15 respiraţii/minut (o respiraţie la 4 secunde) pentru sugar. Cantitatea este importantă, astfel încât să se observe ridicarea toracelui victimei.

11. Manevra se continuă până când victima începe să respire singură sau până la sosirea echipei medicale.

69

PAULA DROSESCU

12. Dacă este vorba de victima unui înec victima este aşezată în decubit ventral cu capul într-o parte pentru a putea fi eliminată apa înghiţită. Pentru această operaţiune se plasează ambele mâini sub abdomenul victimei şi se ridică uşor în sus. După ce cea mai mare parte din apă a fost eliminată victima este întoarsă în decubit dorsal şi se aplică manevrele de respiraţie deja prezentate.

Circulaţia (C): pentru reluarea circulaţiei sângelui manevra trebuie să fie concomitentă cu cea de resuscitare respiratorie. RCP la adult: 1. Evaluarea situaţiei: victima este conştientă? Scuturaţi-o uşor şi întrebaţi-o dacă vă aude. 2. Priviţi, ascultaţi, pipăiţi pentru a găsi semnele de respiraţie; observaţi dacă toracele victimei se

mişcă în sus şi în jos. 3. Verificaţi dacă există substanţe sau corpuri străine în gura victimei. Dacă victima nu respiră,

înclinaţi-i capul pe spate pentru deschiderea căilor aeriene. 4. Strângeţi nările victimei şi expiraţi de două ori rapid în gura acesteia astfel încât toracele să se

dilate complet. Dacă este copil sub 8 ani aşezaţi-vă gura deasupra gurii şi nasului victimei şi suflaţi de 2 ori în aşa fel încât toracele acesteia să se ridice.

5. Cu palma pe fruntea victimei (pentru menţinerea libertăţii căilor aeriene), verificaţi cu cealaltă mână pulsul victimei la nivelul gâtului (artera carotidă).

6. Dacă există puls, dar nu respiră se execută manevra de respiraţie gură -la -gură cu frecvenţa de 12 respiraţii/minut. Dacă victima este un copil mai mic de 8 ani se execută 15 respiraţii/minut (câte una la fiecare 4 secunde).

Pentru a verifica prezenţa pulsului la artera carotidă: plimbaţi două degete de-a lungul gâtului victimei către mărul lui Adam. Apoi mutaţi degetele spre partea laterală a gâtului victimei, între trahee şi musculatura laterală a gâtului. Apăsaţi gradat şi ferm până ce veţi simţi bătăile pulsului, ceea ce semnifică activitatea cardiacă. Dacă nu există puls se va executa masajul cardiac extern:

1. Victima se aşează pe un plan dur, cu capul fie la acelaşi nivel, fie mai jos decât corpul pentru a asigura vascularizaţia extremităţii cerebrale. Dacă este posibil, membrele inferioare se ridică, dar nu se pierde timp cu aşezarea celui în suferinţă. 2. îngenunchiaţi lângă victimă. Aşezarea trebuie să fie realizată în aşa fel încât să fiţi cu umerii deasupra pieptului victimei, astfel fiind posibilă orientarea greutăţii celui ce acordă primul ajutor spre sternul victimei. Antebraţele trebuie să fie în extensie faţă de braţe, o palmă se aşează d suea pra celeilalte în cruce. 3. Degetele nu trebuie să se sprijine pe coaste;

masajul corect se realizează numai cu palmele. 4. Compresiunile toracice trebuie să fie energice, rapide astfel încât să realizeze o coborâre a

sternului cu 4-5 cm (2-4 cm. la copii sub 8 ani). Lăsaţi cutia toracică să se destindă după fiecare compresiune, dar nu ridicaţi membrele superioare de pe stern.

5. Efectuaţi ritmic această manevră, însoţind-o de numărătoarea cu voce tare:" unu şi, doi şi, trei şi, patru şi, cinci şi, şase şi, şapte şi, opt şi, nouă şi, zece şi, unsprezece şi, doisprezece şi, treisprezece şi, paisprezece şi, cincisprezece şi". Pentru copii sub 8 ani " unu şi doi şi, trei şi, patru şi, cinci şi".

6. Ridicaţi mâinile de pe pieptul victimei şi înclinaţi-i capul şi bărbia pe spate pentru a deschide căile aeriene.

7. Strângeţi nările victimei între degetele mare şi arătător. Efectuaţi două expiraţii complete în gura victimei, în aşa fel încât toracele acesteia să se ridice.

8. Reaşezaţi mâinile pe pieptul victimei şi repetaţi cele 15 compresiuni, apoi cele 2 expiraţii. 9. Efectuaţi 4 cicluri complete de 15 compresiuni şi 2 respiraţii^ La copii sub 8 ani: 10 cicluri

complete de 5 compresiuni şi o respiraţie. Verificaţi din nou pulsul la nivelul gâtului victimei. întreruperea RCP nu trebuie să fie mai mare de 7 secunde.

70

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

10. Continuaţi RCP până când victima începe să respire, iar inima îşi reia activitatea sau până la venirea echipei de salvare.

11. Dacă apare vomă în timpul efectuării RCP întoarceţi victima pe o parte (de preferat să rotiţi corpul cu totul) şi să curăţaţi gura cu degetele. întoarceţi victima înapoi pe spate şi reluaţi respiraţia gură -la -gură şi masajul cardiac extern dacă este necesar. Manevra Heimlich (compresiune abdominală) Este o metodă la care se poate apela într-o urgenţă în care victima se sufocă din cauza

obstrucţiei căilor aeriene cu un corp străin. Semnul general de insuficienţă respiratorie obstructivă este ducerea involuntară a mâinii la gât. Dacă victima poate vorbi, tuşi sau respira nu trebuie intervenit existând certitudinea libertăţii căilor aeriene superioare. Manevra Heim hlic constă în

1. ză mai sus de ombilic şi sub Degetul mare se plaseaapendicele xifoidian.

2. Cel care acordă primul ajutor se plasează în spatele victimei cuprinzând talia celui în suferinţă. Apucaţi-vă pumnul cu cealaltă mână şi efectuaţi 4 mişcări de împingere în sus repede şi cu forţă. Prin această manevră este crescută presiunea intraabdominală realizând împingerea diafragmului în sus. Aceasta, la rândul său, face să crească presiunea aerului din plămâni, forţând de cele mai multe ori ieşirea obiectului din trahee.Atenţie: nu se realizează compresiuni asupra grilajului costal existând riscul fracturilor costale cu instalarea leziunilor pleurale sau a pneumotoraxului traumatic. Numărul de manevre este de 6-10 ori. Dacă victima este incoştientă sau devine inconştientă pe

parcursul manevrelor efectuate: 1. Aşezarea victimei cu faţa în sus pe un plan dur. 2. i pe spate (hiperextensie). Eliberarea căilor respiratorii superioare prin înclinarea capulu

încercarea de resuscitare a victimei prin respiraţie gură -la -gură. 3. Dacă manevra nu a reuşit, lăsaţi victima cu faţa în sus şi începeţi manevra Heimlich prin

plasarea podului palmei pe abdomenul victimei puţin deasupra ombilicului şi sub grilajul costal. Puneţi mâna liberă deasupra celeilalte mâini pentru a crea o forţă suplimentară. Păstraţi coatele întinse. împingeţi de 4 ori, cu forţă, în jos şi înainte, către cap.

4. Dacă toate aceste manevre au eşuat, trageţi cu o mână de mandibulă şi de limba victimei pentru a împiedica înghiţirea acesteia pe durata pierderii cunoştinţei. Plasaţi arătătorul celeilalte mâini în gură pe lângă obraz. Lăsaţi degetele să alunece spre baza limbii. Rotiţi cu grijă degetele de-a lungul peretelui posterior al gâtului pentru a discloca obiectul. Aduceţi degetele împreunate de-a lungul celuilalt obraz. Fiţi atent să nu împingeţi obiectul mai adânc în gâtul victimei. Dacă obiectul străin se simte, fără a-1 putea îndepărta, prindeţi-1 şi deplasaţi-1. Nu înc ment. ercaţi să apucaţi un obiect străin cu nici un instru

Dacă sunteţi singur şi aţi înghiţit un corp străin: 1. r de coastelor. Puneţi mâna Puneţi-vă pumnul pe abdomen, puţin deasupra ombilicului şi inferio

cealaltă peste prima. Aplicaţi-vă 4 împingeri în sus, rapid şi cu forţă. 2. saţi-vă cu forţă abdomenul pe spătarul scaunului, pe Dacă această manevră nu dă rezultate, apă

marginea mesei, o chiuvetă, o balustradă.

VI. 2 Leziuni ale părţilor moi Contuzii Contuziile reprezintă traumatisme produse de forţe mecanice externe care determină leziuni

şi tulbur a tegumentară. ări morfofuncţionale locale şi generale, dar care nu afectează integritateClasificarea contuziilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii: 1. în funcţie de intensitatea agentului traumatic şi amploarea leziunilor se descriu:

- erficiale care afectează numai pielea şi ţesutul celular subcutanat, fără distrugeri mari de contuzii supsubstanţă;

- contuzii mijlocii cu leziuni ale ţesuturilor şi vaselor subiacente de mică importanţă; - contuzii grave cu distrugeri şi mortificări ample ale ţesuturilor;

71

PAULA DROSESCU

- unt mai profunde, extinzându-se la muşchi, os antrenând şi contuzii foarte grave în care leziunile sposibile tulburări funcţionale sistemice.

2. în funcţie de localizarea pe segmentul anatomic contuziile sunt: - craniene; - toracice; - ale membrelor superioare şi/sau inferioare; - abdominale.

Gravitatea leziunilor este determinată de forţa cu care acţionează agentul traumatic, de tipul acestuia, de starea de sănătate a organismului agresat.

Semnele clinice. Durerea variază ca intensitate în funcţie de: - intensitatea agentului traumatic; - locul la care a avut loc: pentru aceeaşi intensitate a forţei agentului mecanic durerea este mai

accentuată în regiunile în care formaţiunile nervoase senzitive sunt mai numeroase: faţă, degetele de la mâini, ochi;

- suprafaţa de piele pe care a acţionat şi distrus receptorii senzitivi dureroşi; - ă individuală: faţă de aceeaşi intensitate a agentului traumatic două pragul de sensibilitate dureroas

persoane pot reacţiona diferit. Datorită numărului mare de terminaţii nervoase de la nivelul feţei, articulaţiilor şi degetelor

contuziile ce afectează aceste zone sunt cele ce provoacă durerile acute. In situaţiile contuziilor forte durerea poate fi asociată cu poziţiile antalgice. în cazurile dureroase reacţiile individuale diferă: manifestările sunt exacerbate la copii faţă de

adulţi, la femei faţă de bărbaţi, la persoanele mai puţin instruite faţă de cele titrate. Eritemul tegumentar (înroşirea) se produce prin vasodilataţia locală; prin afluxul sanguin

organismul încearcă grăbirea fenomenelor de cicatrizare locală. Simptomul este întâlnit mai ales în cazul contuziilor uşoare.

Sufuziunile sanguine (hemoragii subcutanate) se produc prin infiltarea sângelui extravazat din capilare prin ţesuturi. Ca aspect se descriu sub forma unor pete albăstrui-violet, cu margini şterse. Sunt mult mai evidente în regiunile cu mult ţesut lax sub o piele care conţine multe vase mici de sânge (ex. pleoape, scrot).

Echimozele sunt pete asemănătoare cu sufuziunile, dar cu marginile mai net delimitate ce par la un interval liber de la traumatism, în funcţie de gravitatea acestuia, ce constau în pete de culori variate succesiv (albastru-violet, violet, verde, verde-galben, galben) rezultate ca urmare a etapelor de degradare prin care trece hemoglobina extravazată; aceasta se transformă în hematoidină şi în hemosiderină.

Tumefacţia zonei contuzionate constă în mărirea de volum a zonei, concomitent cu modificarea formei zonei. In contuzia de gradul I ea este mică, în cea de gradul II este mai accentuată

Flictenele sunt vezicule pline cu lichid seros şi/sau sanghinolent survenite posttraumatic şi care se produc prin extravazarea plasmatică a sângelui în urma leziunii parţiale /totale a vaselor de sânge contuzionate.

Complicaţiile contuziilor 1. Hematomul este o colecţie de sânge în interiorul ţesutulului produsă prin extravazarea

sângelui dintr-un vas aparţinând sistemului circulator ca urmare a traumatismului. în raport de intensitatea traumatismului, de zona pe care a acţionat, de numărul şi tipul de vas /vase sanguine rupte hematomul variază ca dimensiuni. Sângele se acumulează şi hematomul creşte atât timp cât presiunea din cavit ă a celui traumatizat. atea unde este colectat nu depăşeşte presiunea arterial

Hematoamele mici se pot resorbi complet în 7-14 zile. în cazul hematoamelor mari are loc depunerea de fibrină, care prin pătrunderea vaselor capilare

de neoformaţie şi prin migrarea celulelor conjuctive tinere, fibroblaşti, se transformă în timp în ţesut fibros de o coloraţie brună. Urmările produse de hematoame sunt în funcţie de natura ţesutului în care s-au produs. Hematoamele subcutanate nu prezintă o importanţă deosebită, dar pot constitui un mediu favorabil de cultură pentru dezvoltarea microorganismelor.

în voluţie hematomul se poate organiza: fie fibrozându-se, fie prin osificare. e2. Infecţiile. în contuzii se produc numai leziuni ale straturilor superficiale, care pot fi infestate

cu agenţi microbieni. 3. Şocul traumatic este una dintre complicaţiile severe, dar rară a contuziilor. Starea de

panică sau frica de durere pot determina instalarea şocului psihic chiar în cazurile în care traumatismul propriu-zis nu este de intensitate mare.

72

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

Primul ajutor în cazul contuziilor: □ Durerea se combate prin antalgice şi/sau sedative. □ Aplicarea de comprese rece /gheaţă pe zona respectivă limitează extravazarea sanguină. □ Masajul nu este recomandat în momentele imediat posttraumatice. □ un pansament compresiv nu Dacă există suspiciunea de formare a unui hematom, este indicat

foarte strâns pentru a preveni eventualele tulburări circulatorii. Contuziile articulare survin ca urmare a unui traumatism direct asupra unei articulaţii, însoţite

sau nu de leziuni osoase asociate. Contuzia articulară se manifestă prin: dureri la nivelul zonei de impact, ce se atenuează prin

imobilizare; impotenţă funcţională manifestată şi relativ durabilă; tumefacţia regiunii articulare este variabilă cu intensitatea traumatismului; tegumentul este cogestionat variabil, mai cald faţă de segmentul controlateral, cu sistem venos uşor turgescent; echimoza urmează să apară în intervalul de timp imediat următor traumatismului; revărsatul articular poate să se instaleze în orice moment; în cazul contuziilor grave există posibilitatea zdrobirii articulare.

în cazul contuziilor simple, fără semnele leziunilor asociate capsulo-ligamentare sau osoase, este indicat repaus la pat pentru membrul inferior sau simplă imobilizare în eşarfă pentru membrul superior timp de 1 -2 zile.

împiedicarea formării edemului se realizează prin intermediul aplicării de comprese reci /gheaţă la nivelul zonei traumatizate. Pentru a preveni macerarea tegumentului datorită menţinerii compresei cu apă pe piele, se recomandă aplicarea unui strat de cremă hidratantă sau a unui unguent la nivelul respectiv.

Nu este necesară sau justificată infiltraţia zonei cu xilină 1% sau cu novocaină. în contuziile severe se recomandă ca înaintea trimiterii la spital zona traumatizată să fie

imobilizată provizoriu şi să fie asigurată analgezia în timpul transportului. Ori de câte ori apar semnele de gravitate (mişcări anormale în articulaţie, echimoză la distanţă

de zona traumatizată; asocierea de revărsat intraarticular; flictene serohemoragice) se impune examen gie în urgenţă. ul radiolo

Plăgile Plăgile sunt leziuni traumatice acute sângerânde ale părţilor moi din organism (piele, mucoase, organe) cu pierdere a continuităţii structurilor anatomice din zona de traumatism. Clasificare. I. După gradul de interesare al tegumentelor şi mucoaselor: - enţii traumatici interesează aproape întotdeauna tegumentele şi ţesuturile subcutanate deschise: ag

deopotrivă; - nuitatea priveşte în special ţesuturile profunde (ex.: rupturile musculare, a închise: disconti

aponevrozelor) II. După deschiderea sau discontinuitatea ţesuturilor lezate, plăgile pot fi mici /mari; superficiale

/profunde; cu formă sau margini regulate /neregulate, cu fund neted /neregulat; cu sau fără pierdere de substanţă.

III. După gradul de interesare al structurilor subiacente: - plăgi simple: când interesează pielea şi ţesuturile celulo-grăsoase subcutanate; - uturi şi organe importante. Plăgile sunt complicate în plăgi complexe: cele care interesează ţes

cazurile producerii de hemoragii, infecţii. - d în organe sau cavităţi naturale ale organismului: Plăgile sunt denumite penetrante când pătrun

articulare, pleurale, pericardice, peritoneale. IV. După agentul care le-a produs plăgile pot fi :

- plăgi cauzate de obiecte ascuţite care produc înţepare, împungere; - plăgi tăiate; - plăgi contuze, abrazive.

V. După timpul scurs de la momentul traumatismului şi până la acordarea primului ajutor se descriu: - plăgi recente: < 6 ore, care sunt considerate " curate, neinfectate"; - plăgi vechi: > 6 ore din momentul traumatismului, care se consideră a fi plăgi infectate.

Simptomatologia clinică a plăgilor. Durerea prezintă aceleaşi caracteristici ca şi în cazul celei din contuzii (vezi subpunctul anterior). întreruperea continuităţii tegumentare este semnul caracteristic plăgilor, fiind în strânsă corelare cu agentul vulnerant. Tumefacţia regională este însoţită de creşterea căldurii locale, ambele simptome produse prin creşterea afluxului sanguin local. Impotenţa funcţională parţială sau totală, mai rar, orientează asupra unor leziuni asociate ale planurilor profunde din zona de impact.

73

PAULA DROSESCU

Primul ajutor: în cazul plăgilor cu sângerare concomitentă se impune realizarea unei hemostaze corecte; combaterea durerii prin antalgice şi/sau sedative /analgezice; aplicarea pansamentului compresiv; prevenirea edemului şi a hemoragiei prin aplicarea de comprese reci sau gheaţă local şi, dacă este implicat membrul inferior, realizarea unei poziţii declive; vaccinarea antitetanică.

V

ÎNTREBĂRI 1. Puteţi să precizaţi care ar fi simptomele clinice comune pentru plăgi şi contuzii ? 2. Care sunt etapele primului ajutor care trebuie să fie urmate într-o plagă

prin lovire la nivelul genunchiului ?

I.2. Leziuni ale sistemului osos şi capsulo-Iigamentar Entorsele Entorsele sunt traumatisme articulare acute produse prin mişcări violente a căror amplitudine

depăşeşte limitele fiziologice, dar suprafeţele oase articulare la sfârşitul traumatismului rămân în articulaţie. Entorsele se produc în cazul în care este depăşită amplitudinea articulară maximă. Cel mai frecvent entorsele sunt produse prin mecanisme de răsucire, torsiune.

Clasificare. In funcţie de gravitatea entorsei, de factorii care au determinat-o, de starea în care se afla articulaţia anterior traumatismului, leziunile variază: distrugeri parţiale sau mai întise ale capsulei articulare cu sau fără atingere ligamentară, cu sau fără leziuni vasculare şi nervoase.

în entorsele de gradul I sau entorsele uşoare leziunile ligarnentare sunt minime, pot fi vizualizate numai la microscop. Articulaţia îşi păstrează stabilitatea. Examenul radiologie nu relevă modificări.

Entorsa de gradul II, de gravitate medie se caracterizează prin ruptura parţială a ligamentelor. Datorită acestei situaţii stabilitatea articulaţiei este afectată fapt atestat şi de radiografia în poziţie forţată a articulaţiei, care relevă un spaţiu articular mai mare decât cel normal.

Entorsa de gradul III, gravă, este forma în care ligamentele sunt complet rupte sau chiar smulse din poziţia anatomică. Articulaţia este instabilă. Examenul radiografie pune în evidenţă o lărgire a spaţiului articular şi eventuale fragmente osoase rezultate în momentul smulgerii.

Diagnosticul entorselor. Anamneză relevă mecanismul de producere al entorselor precum şi intensitatea traumatismului, simptomatologia subiectivă.

Durerea spontană este de tip acut, vie, instalată imediat după traumatism. Durerea este un potenţial indicator al gravităţii unei entorse:

cedare în trepte, descrescând relativ repede: entorsă uşoară; durere atroce, sincopală: entorsă gravă. durerea reinstalată după o perioadă de acalmie este expresia tulburărilor circulatorii. Durerea provocată prin palpare conduce spre localizarea corectă a leziunilor ligamentare. Impotenţa funcţională se instalează în cele mai multe dintre cazuri imediat după accident. In

entorsele uşoare dispare repede după traumatism, locul fiind luat de jena funcţională; în cele grave este totală de la începutul producerii şi persistă mai mult timp.

Mişcările pasive care sunt realizate cu ocazia examenului medical sunt normale; Tumefacţia articulaţiei se produce prin prezenţa edemului şi a acumulării de lichid

intraarticular. Tumefacţia se produce numai în cazurile entorselor mai grave. Lichidul intraarticular poate fi: sinovial (hidrartroză) sau sânge (hemartroză).

Modificări ale culorii tegumentelor de deasupra articulaţiei traumatizate: uşor edemaţiat iniţial, apoi în următoarele 2-4 zile în entorsele de gradul 2,3 apare echimoza.

Temperatura locală a tegumentelor este crescută prin vasodilataţia posttraumatică. Primul ajutor:

□ Repausul articular: imobilizarea articulaţiei în poziţie antalgică (cea mai frecventă este poziţia de semiflexie);

□ Antalgice care combat durerea. Administrarea acestora este obligatorie deoarece durerea poate declanşa şi mai ales întreţine reacţii reflexe care să interfereze evoluţia unei entorse. Totuşi durerea nu trebuie să fie combătută în totalitate, fiind şi un factor de control al evoluţiei unei entorse.

□ Combaterea edemului prin aplicaţii de comprese reci /gheaţă pe zona traumatizată, aplicare unui bandaj elastic compresiv.

Se contraindică: continuarea efortului fizic; infiltraţii cu novocaină; masajul; aplicarea de

74

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

căldură locală; Evoluţia entorselor este în majoritatea cazurilor favorabilă. Entorsele de gradul 1 se imobilizează 3-5 zile şi se vindecă în 7-10 zile. Entorsele de gradul 2 se imobilizează 10-14 zile după care trebuie aplicat tratament de

recuperare: fizioterapie, kinetoterapie. Entorsele de gradul 3 necesită minim 3-4 săptămâni de imobilizare dacă nu sunt asociate cu

fracturi parcelare; apoi este necesară recuperarea funcţională pe o durată mai mare 1-2 luni. Luxaţiile Luxaţia este deplasarea a două extremităţi osoase ale unei articulaţii din poziţia lor normală,

de cele mai multe ori însoţită de o ruptură capsulo - ligamentară, astfel încât extremităţile cartilaginoase nu se mai ating. Dacă această deplasare nu este completă se discută de subluxaţie.

Clasificarea luxaţiilor: > complete: oasele se deplasează în aşa măsură încât se pierde în totalitate contactul dintre

suprafeţele osoase; > incomplete sau subluxaţii: în care se mai păstrează contactul parţial dintre suprafeţele osoase.

Factorii favorizanţi ai luxaţiilor sunt: tipul de articulaţie (sunt mai predispuse la luxaţii articulaţiile care, din punct de vedere anatomic, nu prezintă o bună congruenţă articulară, ex: pentru aceeaşi intensitate a factorilor traumatizanţi în articulaţia umărului se poate produce luxaţie, în timp ce în cea a gleznei cel mult entorsă), tonusul muscular scăzut poate favoriza luxaţiile, reversul afirmaţiei fiind faptul că o musculatură bine dezvoltată care trece peste o articulaţie poate să diminueze intensitatea factorilor traumatici; numărul de traumatisme anterioare pe care le-a suportat articulaţia respectivă.

Din punct de vedere anatomo- patologic se descriu: - leziunile ligamentare: sunt semnificative, - rupturi parţiale sau totale ale capsulei articulare, care este mult mai traumatizată în comparaţie cu

situaţia din entorse - smulgeri osoase, - cel mai adesea suprafeţele articulare nu sunt lezate, - ţesuturile moi din jurul articulaţiei sunt traumatizate în grade diferite, situaţia fiind pe de o parte în

legătură directă cu modul de acţiune al agentului vulnerant: direct - leziuni importante sau indirect afectări mai restrânse iar, pe de altă parte este în legătură cu gradul în care sunt deplasate capetele osoase din poziţia anatomică.

Semne de probabilitate în cazul luxaţiilor sunt: tumefierea unei regiuni articulare; limitarea funcţională a articulaţiei; durerea la locul traumatismului.

Semnele de certitudine sunt: deformarea regiunii articulare; cavitatea articulară palpabilă "goală"; una dintre extremităţile osoase este palpabilă în poziţie atipică; fixare elastică: segmentul distal de luxaţie se poate deplasa când se acţionează asupra sa, dar revine spontan la locul său după suprimarea forţei care a determinat deplasarea; asimetria segmentară: comparativ cu regiunea controlaterală, segmentul care a suferit luxaţie este mai scurt. Examenul radiologie este necesar pentru a exclude prezenţa unor leziuni osoase asociate.

Primul ajutor: □ combaterea durerii cu ajutorul calmantelor; □ sedarea pacientului pentru a preveni instalarea şocului emoţional; □ imobilizarea segmentului în poziţia în care se găseşte sau în poziţia antalgică; □ transportul la spital.

Contraindicaţii: încercarea de a pune în poziţie anatomică a membrul traumatizat. Manevrele de reducere ale

luxaţiei se realizează numai de persoane specializate, fiind diferite de la o articulaţie la alta. Trebuie subliniată această interdicţie cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca luxaţia să fie însoţită de o fractură parcelară sau ca suprafeţele osoase să se afle în vecinătatea unui filet nervos, fiecare din cele două situaţii putând complica leziunile iniţiale.

Tratamentul luxaţiilor: □ transportul imediat la spital în vederea reducerii luxaţiei; □ imobilizare timp de 7-30 zile în funcţie de articulaţia care a fost implicată, precum şi de leziunile

asociate; □ perioada de recuperare trebuie să cuprindă: fizioterapie, masaj, kinetoterapie.

75

PAULA DROSESCU

Fracturile Sunt traumatisme acute caracterizate prin întreruperea continuităţii ţesutului osos. Fracturile sunt produse

sub acţiunea unor forţe care depăşesc rezistenţa osului şi determină pierderea integrităţii anatomo-funcţionale a acestuia. Acţiunea forţelor se poate exercita direct la nivelul locului unde apare fractura sau indirect, fractura producându-se la distanţă de locul unde acţionează agentul vulnerant (ex. căderea de la înălţime cu aterizare pe membrele inferioare poate produce fractură de bazin).

Clasificarea fracturilor: I. în funcţie de tipul de os pe care survin: pe os sănătos sau pe os patologic – produse pe os cu suferinţă

anterioară: metastaze neoplazice, tumori, osteoporoză. II. în funcţie de comunicarea focarului de fractură cu exteriorul: fracturi închise: (focarul de fractură nu

comunică cu exteriorul, pielea care-1 acoperă fiind intactă) sau fracturi deschise: în care există o comunicare între focarul de fractură şi exterior. Această formă este mai gravă faţă de prima, existând riscul de contaminare microbiană.

III. în funcţie de poziţia capetelor osoase în focarul de fractură se disting fracturi: cu şi fără deplasarea fragmentelor osoase;

IV. După numărul de fragmente care se formează în urma fracturării osului /oaselor se disting fracturi: - simple: care prezintă numai două fragmente de os; - multiplă: cu fragmente multiple, dar mari de os; - cominutivă: fractura în care fragmentele de os sunt foarte mici, multiplet.

V. In funcţie de traiectul de fractură acestea pot fi; - complete: în care osul este interesat integral; - incomplete: în care osul este interesat numai parţial: fisura osoasă este o fractură incompletă, numai pe o porţiune

din grosimea osului şi nu integral; fractura "în lemn verde" care este o formă tipică copilului, osul nu se fracturează propriu-zis, ci prezintă o parte compactă convexă, fisurată în timp ce partea concavă din compactă este intactă; fractura subperiostică - este fără deplasarea fragmentelor osoase deoarece acesta este elastic; decolarea epifizară reprezintă decolarea epifizei de diafiză.

VI. După modul de acţiune al agentului vulnerant se descriu fracturi: directe, sub acţiunea traumatică; indirecte, la distanţă de locul de acţiune al agentului traumatic: prin torsiune, răsucire: fracturi spiralate, ex. la schiori; prin tracţiune, smulgere: în care acţionează simultan şi contracţia musculară; prin înfundare, tasare: căderea de la înălţime. Factorii favorizanţi:

□ rezistenţa osului este mai mare la solicitări longitudinale faţă de cele transversale; □ rezistenţa minimă este la răsucire (căderea cu piciorul fixat produce fractura oaselor gambei); □ osteoporoza semnalată la vârstele înaintate produce fragilizarea osului.

Diagnosticul fracturilor se stabileşte pe baza mai multor criterii. Anamneză poate de informaţii asupra: modului în care s-a produs accidentarea, agentului vulnerant

cauzator, locului şi direcţiei în care a avut loc acţiunea, senzaţiei pe care a resimţit-o accidentatul, poziţiei în care s-a regăsit după accident.

Seninele de probabilitate sunt: durere spontană; durere provocată; tumefacţia regiunii; echimoze regionale; scurtarea regiunii între două articulaţii; impotenţa funcţională relativă sau totală.

Semne de certitudine sunt: mobilitate anormală: deplasarea segmentelor corporale într-o zonă unde acest lucru nu se poate realiza în mod normal; deformarea locală şi/sau angularea unei regiuni anterior dreaptă; crepitaţiile osoase: zgomote caracteristice la frecarea capetelor osoase în momentul examinării zonei traumatizate prin apăsare; întreruperea continuităţii osoase decelată prin palpare; imposibilitatea transmiterii mişcării de-a lungul unui segment; radiografia unui segment: considerată semnul absolut.

Primul ajutor: □ imobilizare capetelor fracturate; □ imobilizarea provizorie cu ajutorul atelelor capitonate cu vată şi fese. Imobilizarea este obligatoriu să cuprindă

şi segmentul de deasupra şi cel de sub locul presupus a fi fracturat; □ combaterea durerii ca factor de prevenire a şocului traumatic; □ sedarea accidentatului;

Primul ajutor în cazurile de fractură a coloanei vertebrale □ Imobilizarea este obligatorie a fi realizată pe un plan dur (targa, scândură lată, uşă). Dacă nu există la

îndemână un plan tare este preferabil ca accidentatul să fie lăsat pe loc până este adus din apropiere sau confecţionat un astfel de plan, timp în care celui în suferinţă i se administrează obligatoriu sedative /analgezice. Transportul pe pătură asigură o insuficientă imobilizare a focarului de fractură, riscând astfel transformarea, în timpul transportului, a unei leziuni osoase pure, într-una complicată, din neglijenţa celui care acordă primul

76

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

ajutor, cum ar fi secţionarea totală sau parţială a măduvei spinării prin mecanism de forfecare. □ Pentru aşezarea pe targa sunt necesare două ajutoare. Cei trei care acordă primul ajutor se aşează de aceeaşi

parte, targa /improvizaţia de parte opusă, victima fiind la mijloc. □ Salvatorii îngenunchează lângă accidentat, introduc cu blândeţe mâinile sub acesta. □ Ridicarea victimei are loc la comanda unuia din cei care acordă primul ajutor, păstrându-se mereu trunchiul la

acelaşi nivel. □ Punctele de ridicare: membrele inferioare, bazinul, toracele şi capul. □ Coborârea lentă a victimei pe targa. □ Imobilizarea şi fixarea în vederea transportului: sub regiunea lezată se introduce un mic sul de prosop /haină. □ în măsura posibilităţilor, dar ideal, ar fi introducerea unei sonde urinare (majoritatea fracturilor de coloană

vertebrală mai ales a celor din regiunea dorso-lombară care sunt şi cele mai frecvente evoluează cu retenţie de urină).

□ în cazul fracturii coloanei cervicale se acordă primul ajutor în aceeaşi manieră ca mai sus, la care se adaugă hiperextensia şi tracţiunea continuă a capului traumatizatului de către unul din cei care asigură primul ajutor, salvator care are o mână fixată pe mento, iar alta pe ceafa traumatizatului. Acest ajutor este cel care va sigura ridicarea şi coborârea capului, la acelaşi nivel cu cea a trunchiului.

□ Fixarea în extensie a extremităţii cefalice cu ajutorul unei praştii (confecţionată din prosop, pânză) ce se ancorează la capătul tărgii.

ÎNTREBARE

încercaţi să vă imaginaţi cum aţi acorda primul ajutor în cazul unui elev care în recreaţie a căzut de pe un panou de baschet.

VI. 4 Leziuni ale muşchilor (întinderile şi rupturile musculare)

Apar ca urmare a elongării muşchilor peste capacitatea fiziologică de întindere a acestora. Mecanismul de producere este constituit dintr-o tulburare a coordonării contracţiei musculare. Cel mai mare număr de leziuni apare ca urmare a: necoordonării gupelor musculare sau prin contracţia bruscă şi puternică a unei grupe musculare neînsoţită de relaxarea celei antagoniste.

Factorii favorizanţi: 1. factori care pot micşora elasticitatea musculară sunt: temperatura scăzută a mediului, umiditatea

crescută a aerului, oscilaţiile ambilor factori; 2. încălzirea generală insuficientă a muşchilor înaintea solicitărilor din antrenament / competiţiei; 3. oboseala acută, în special cea cronică, sub formă de supraantrenament; 4. tulburarea coordonării musculare poate avea drept cauză chiar şi numai încălzirea care nu respectă

palierele specifice; stări de oboseală; vindecarea incompletă a unor accidentări mai vechi. 5. vârsta: musculatura copiilor este de două ori mai elastică decât cea a adultului.

în funcţie de gravitate, aceste leziuni musculare sunt: întinderi musculare; rupturi fibrilare; rupturi fasciculare; rupturi musculare totale.

întinderile musculare. Sunt forma cea mai uşoară a leziunilor musculare produse prin acţiunea acută a forţelor interne care tracţionează excesiv de mult ţesutul muscular. Continuitatea ţesutului muscular este menţinută, leziunile fiind microscopice, interesând structurile intracelulare.

Simptomatologie: durere, survenită în urma unei mişcări bruşte, sau în timpul examinării când sunt sesizate dureri moderate numai în cazul amplitudii mari de mişcare.

Primul ajutor: □ punerea în repaus a segmentului traumatizat la locul accidentului prin utilizarea unei aţele; □ aplicaţii locale de compresă rece /gheaţa fiind de preferat; □ pulverizarea de kelen.

Sunt contraindicate următoarele manevre: continuarea efortului fizic poate să transforme o întindere musculară simplă într-o formă mai gravă de leziune musculară; masajul zonei nu trebuie să fie realizat decât după un interval liber de timp (începând cu a doua zi); căldura locală nu este indicată cel puţin în primele ore după un traumatism din aceleaşi considerent: prin vasodilataţia locală poate să fie favorizat: afluxul sanguin, extravazarea sângelui şi formarea unui hematom local.

Evoluţia întinderilor musculare este spre vindecare în 5-10 zile de la producere. Pentru a favoriza procesul de cicatrizare după 24 ore de la momentul accidentului se pot utiliza

factori care să accelereze procesul de cicatrizare: căldură locală, masaje uşoare, laserterapie.

77

PAULA DROSESCU

Antrenamentele ar putea fi reluate numai după cicatrizare. Rupturile musculare fibrilare (clacatul muscular). întinderea excesivă a ţesutului muscular

peste capacitatea de elasticitate a acestuia determină pierderea continuităţii musculare. Simptomatologie: sportivul are senzaţia că percepe un zgomot caracteristic de pocnitură

concomitent cu instalarea unei dureri de tip acut, intensă; impotenţa funcţională se instalează de regulă imediat; la palparea muşchiului se pune în evidenţă o durere provocată, exacerbată pe zona lezată, circumscrisă leziunii, cel mai ades la muşchii lungi ai segmentelor, sub forma unei dureri în axul lung al masei musculare, restul muşchiului nefiind sensibil /dureros la palpare; contracţia voluntară a muşchiului determină accentuarea dureri; mişcările pasive sunt dureroase numai dacă implică antrenarea muşchiului lezat; echimoza care apare în timp după traumatism nu este semnificativă, cum ar fi de aşteptat, deoarece leziunea este situată în profunzime. La suprafaţa tegumentelor va apare o zonă de mică întindere şi frecvent mai jos de locul propriu-zis al accidentului.

Primul ajutor: □ imobilizarea regiunii traumatizate în poziţie antalgică în care se găseşte cel accidentat (cel mai

frecvent este un grad de flexie a articulaţiilor supra - şi subiacente); □ pungă cu gheaţă /compresă cu apă rece pentru a limita hemoragia şi a atenua durerea

posttraumatică; □ aplicarea unui pansament compresiv, care să nu fie prea strâns (pentru a nu produce necroză),

dar nici prea lax (pentru a nu permite formarea unui posibil hematom); □ în cazul durerilor de intensitate mare se poate utiliza infiltraţia cu novocaină sau cu xilină.

Contraindicaţiile în cazul rupturilor musculare fibrilare sunt: continuarea efortului fizic poate transforma o formă uşoară într-o formă de gravitate concomitent cu agravarea hemoragiei; nu sunt permise aplicaţiile calde /călduţe pentru a nu favoriza: formarea hematomului, afluxul sanguin în zonă; masajul în primele 24 ore de la momentul producerii accidentului.

Evoluţia rupturii fibrilare se face spre vindecare, dar timpul necesar depinde de numărul de fibre musculare care au fost rupte.

Este indicat ca în primele 2-3 zile să fie păstrată imobilizare la pat cu atelă, aplicată pe partea opusă muşchiului lezat.

După primele 24 de ore, după ce pericolul formării hematomului a trecut, se pot utiliza mijloacele de refacere mai rapidă şi de cicatrizare a muşchiului: masaj; fizioterapie ultrascurte, curenţi diadinamici, dar cu rezultate mai bune laserterapia; căldură umedă locală, comprese cu apă caldă, băi calde, împachetări de nămol; unguente pe bază de hialuronidază; gimnastică medicală de recuperare.

Reluarea antrenamentelor este posibilă după 25-45 zile de la accident, numai dacă se fac cu menajare, cu efort fizic dozat.

Rupturile fasciculare. Sunt traumatisme relativ rare, dar mult mai grave faţă de cele două situaţii prezentate anterior.

Diagnosticul se bazează pe semnele deja prezentate, la care examenul clinic relevă suplimentar o zonă deprimată în masa musculară (vizibilă în formele grave, palpabilă în forme medii de gravitate).

Măsurile de Prim ajutor constau în: imobilizare în atelă; comprese cu apă rece sau gheaţă; bandaj compresiv; transport într-un serviciu de ortopedie.

Tratamentul chirurgical se aplică în funcţie de situaţie şi la cazurile la care există o ruptură de 1/4 din diametrul transversal al muşchiului.

Rupturile musculare totale. Sunt formele cele mai grave la care simptomatologia orientează clar spre diagnostic prin: durere vie, violentă după un efort muscular; impotenţă funcţională; capetele muşchiului rupt sunt contractate, retractate, între ele găsindu-se o zonă profundă de depresie care se umple repede cu sânge şi limfă.

Tratament. In afara imobilizării rapide, a aplicării compreselor reci şi a pansamentului compresiv este imperios necesar transportul la spital în vederea intervenţiei chirurgicale care presupune realizarea suturii musculare.

VI. 5 Hemoragiile

Extravazarea sângelui din vasele prin care normal circulă poartă denumirea de hemoragie.

Clasificarea hemoragiilor: I. In funcţie de cantitatea de sânge care a fost pierdută în timpul unui traumatism

hemoragiile se descriu ca fiind:

78

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

- mici: pierderi de numai câţiva ml.; - medii: cantitatea de sânge este de ordinul zeci de ml.; - mari: în care sângele pierdut este de sute de ml. - mortale: în care pierderea de sânge depăşeşte 1,5 litri.

II. In funcţie de locul în care se extravazează sângele hemoragiile pot fi: - interne: prin ruperea unui vas sanguin sângele rămâne in interiorul unor cavităţi naturale ale

corpului (cavitate abdominală, toracică, pelvis); - externe: sângele este vizualizat la exterior; - exteriorizate: sângele se acumulează iniţial într-o cavitate naturală a corpului pentru ca

ulterior să fie eliminat: hemoragiile digestive superioare (hematemeză) şi inferioare (melenă).

III. După vasul de sânge care a fost lezat se disting: hemoragii arteriale; venoase; capilare. In acordarea primul ajutor are semnificaţie evaluarea rapidă a tipului de sânge care se pierde: Hemoragie arterială Hemoragie venoasă Hemoragie capilară

Curgerea sângelui

Ţâşneşte puternic, în jet

Continuă Foarte lină

Presiunea de extravazare

In sistolă puternică, în diastolă mai slabă

Mai mică faţă de faza diastolă

-

Debit Semnificativ Moderat Mic

Vizualizarea vasului lezat

Posibilă, facilă forma unor inele gălbui sub alb-

Dificilă, anevoioasă Imposibil de stabilit locul de unde are loc pierderea de sânge

Culoarea sângelui

Roşie aprinsă Roşu-albastru, culoarea vişinei putrede

Picături de culoare intermediară între situaţiile anterioare

Gravitate Risc vital Posibil risc dacă cantitatea este mare

Periculoase dacă interesează suprafeţe mari, organe bine vascularizate.

Primul ajutor Hemoragiile impun realizarea unei hemostaze cât mai rapid. Hemostaza definitivă este realizată numai pe cale

chirurgicală presupunând ligatura vaselor de sânge sau în anumite situaţii sutura parţială a acestora. Hemostaza provizorie, mecanică, se realizează prin mijloacele de care dispunem în momentul producerii accidentului şi are drept scop oprirea piederii de sânge.

în hemoragiile capilare şi cele din sistemul venos mic hemostaza este posibilă prin pansament, presiunea exercitată de acesta fiind suficientă pentru realizarea unei hemostaze provizorii eficiente. în situaţiile în care hemoragiile sunt moderate (după aplicarea pansamentului se constată imediat impregnarea cu sânge a acestora) se indică aplicarea unei fese elastice, mai strânsă, peste pansamentul realizat iniţial. Nu este indicat ca la nivelul unei leziuni care sângerează să se folosească vată (acesta lasă scame care pot ajunge în circulaţie şi să determine embolii pulmonare care să conducă spre exitus).

Hemoragiile venoase pot fi oprite prin compresiune direct pe venă distal faţă de plagă. Compresiunea poate fi realizată digital sau prin aplicarea unui garou /cordon /curea. In momentul în care se realizează această manevră este obligatoriu să notăm ora la care a fost aplicat.

Hemoragiile arteriale sunt mai periculoase datorită riscului vital pentru accidentat, fiind posibilă pierderea unei cantităţi mari de sânge într-un interval mic de timp. Succesiunea de manevre care se execută: - pentru arterele mici: compresiunea arterei respective urmată de aplicarea unui pansament şi a unui bandaj

compresiv; - pentru arterele medii: succesiunea de mai sus + aplicarea unui garou proximal faţă de vasul care sângerează; - pentru vasele de sânge mari (ex. secţionarea arterei femurale): comprimarea manuală, direct în plagă între degetele

celui care acordă primul ajutor; dacă există posibilitatea aplicării unei pense hemostatice este recomandabil.

79

Temă Prezentaţi ordinea manevrelor de acordare a primului ajutor în cazul unui accident rutier în care cel accidentat sângerează abundent la nivelul abdomenului.

PAULA DROSESCU

VI. 6 Knock-out Knock-out este un termen prin care se înţelege pierderea subită a capacităţii de luptă, datorită alterării motricitatii

şi tulburării sau pierderii conştientei, survenite în urma loviturilor primite de boxeri. Mecanismele de producere ale acestei stări diferă de locul unde s-a aplicat lovitura. 1. Lovitura la cap produce K.O. prin mecanismele comune traumatismelor craniene. Zguduirea encefalului, presarea lui de partea internă a cutiei craniene şi şocul lichidului cefalorahidian de pereţii ventricolului IV determină tulburarea funcţiilor a numeroşi centri nervoşi superiori. Se consideră că tulburările interesează circulaţia intracraniană, metabolismul intraneuronal, transmisiunea fluxului nervos la nivelul sinapselor şi chiar starea moleculară a celulei. Lxtviturile foarte puternice pot să producă siderarea celulelor nervoase din centrii cu importanţă vitală, moartea survenind înainte de apariţia leziunilor micro şi macroscopice. Se mai pot descrie tulburării ale funcţiei substanţei reticulare în apariţia K.O. Blocarea bruscă a sistemului activator ascendent ar avea rolul hotărâtor în pierderea conştientei de către boxerul lovit la cap. 2 Lovitura la bărbie produce de regula K.O. prin zguduirea urechii interne care determina alterarea reflexelor statice şi statokinetice, hipotonia musculară, alterarea motricitatii şi tulburări vegetative. La acestea se mai adaugă şi o subită stimulare a centrilor vasomotori din creier, perturbarea metabolismului neuronal şi excitarea nucleilor din bulb, urmată de tulburări cardiorespiratorii importante.

Lovitura la bărbie nu determină de obicei pierderea conştientei, ci numai starea de „grogy" în care boxerul este incapabil să se apere şi e expus unor accidente grave.

3. Lovitura la carotidă (produce K.O. prin reflexul descris de Hering). Excitaţia puternică a tensio- receptorilor de la nivelul sinusului carotidian este transmisă centriped pe calea nervului glosofaringian la bulb. Ia naştere un răspuns centrifug care, prin nervul vag, produce frânarea sau încetarea activităţii inimii şi vasodilatatia periferică. Survine astfel brusc o puternică perturbare hemodinamică, irigarea creierului devine insuficientă, se instalează hipoxie cerebrală şi consecutivă acesteia pierderea conştientei. 4. Lovitura Ia plex, în regiunea abdominală, produce K.O. prin mecanismele: excitarea mecanică a plexului solar este transmisă prin nervul splahnic la măduvă şi de aici la bulb. Răspunsul centrifug pleacă pe calea nervului vag şi are acelaşi efect ca în cazul K.O. prin lovitura la carotidă. Mai accentuată în acest caz este tulburarea aparatului respirator. Se produce tulburarea reflexă a mişcărilor respiratorii şi creşterea presiunii intratoracice (ca în manevra Valsalva) fapt ce accentuează perturbările hemodinamice. 5. Loviturile la inimă, traumatismul precordial produce K.O. prin oprirea bătăilor inimii sau fibrilaţie ventriculară. Ambele fenomene durează de regulă câteva secunde. Ele au ca urmare prăbuşirea circulaţiei, insuficienta irigare a creierului, hipoxia cerebrală şi pierderea temporară a conştientei. Se mai poate produce K.O. datorită unei insuficienţe miocardice acute şi tranzitorii.

Consecinţele tardive ale knock-out-Iui prin loviri la cap. O singură lovitură foarte puternică sau de regulă lovituri repetate pot avea repercusiuni grave asupra creierului. (hemoragice intracerebrale). Encefalopatia post-traumatica a boxerilor caracteristică cu evoluţie lentă şi progresivă se instalează datorită modificărilor de structură coloidală intraneuronală, demielinizării substanţei albe, alterării vaselor cerebrale, hemoragiilor miliare şi focarelor hemoragice, care interesează scoarţa cerebrală, nucleii de la baza cerebelului, căile piramidale şi extrapiramidale. Leziunile complexe au ca urmare tulburarea progresivă a motricitatii, stării psihice, capacităţii intelectuale şi comportamentului. Exitusul survine în starea de dementă.

Primul ajutor. La boxerii care şi-au pierdut conştienta se va întoarce capul imediat într-o parte, pentru a se evita astuparea căilor

respiratorii de către limbă, sau conţinutul stomacului, în caz de vomă. Excitarea pe cale chimică a receptorilor nazali (amoniac) şi pe cale mecanică (lovituri uşoare) sau termică (apa rece),

a receptorilor cutanaţi, este de cele mai multe ori eficientă pentru redobândirea conştientei. In caz de stop cardiac şi respirator se va face masaj cardiac extern şi respiraţie artificială. Boxerul făcut K.O. trebuie considerat caz problemă. El va fi supus unor investigaţii complexe imediat după luptă şi la

intervale adecvate de timp, după aceea. O atenţie deosebită se va acorda repetării periodice a examenelor electroencefalografice, dacă lovitura a fost la nivelul craniului şi examinării electrocardiografîce, în cazul traumatismelor precordiale.

Reluarea antrenamentului va fi permisă, după primul K.O., la minimum 30 de zile de la accident. Dacă boxerul pierde din nou prin knock-out, mai înainte de trecerea a trei luni de la primul, va păstra repaus trei luni. După cel de-al treilea knock-out se va interzice practicarea boxului cel puţin un an. In toate cazurile, reluarea antrenamentelor este permisă numai dacă examenele clinice şi de laborator arată că toate tulburările au dispărut şi că sportivul este din nou apt pentru box.

80

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

VII. NOŢIUNI DE CONTROL MEDICAL VII. 1 Examenul medico-sportiv iniţial şi periodic

Examenul medico-sportiv are ca scop evaluarea potenţialului biologic al unui individ la un moment dat.

In urma examenului medico-sportiv, medicul trebuie să ofere un diagnostic de stare de sănătate, un diagnostic al dezvoltării fizice şi nutritive şi un diagnostic de stare funcţională, gradul de antrenament şi de capacitate de efort.

Anamneză generală şi cea medico - sportivă Anamneză generală şi cea medico-sportivă oferă date asupra stării de sănătate a celui evaluat,

date legate de modul în care sportivul s-a antrenat, precum şi predicţia de performanţă. Antecedentele erodo-colaterale sunt semnificative din punct de vedere al încărcăturii genetice;

în acest context nu trebuie omise aspectele legate de prezenţa în familia respectivă, la părinţi, fraţi sau surori a unor afecţiuni de tipul: - diabet zaharat; - afecţiuni glandulare, - hipotiroidia scade viteza de reacţie sau modifică metabolismul bazai; - afecţiuni degenerative ale aparatului locomotor, - poliartrita reumatoidă, lupusului, modificări

structura cartilaginoasă, ceea ce conduce la instalarea precoce a degenerărilor articulare şi cu limitarea mobilităţii articulare;

- afecţiuni ale aparatului cardiovascular, ex. hipertensiune arterială, care poate fi cauza unei adaptări dificile la efort.

Dezvoltarea armonioasă a organismului este o condiţie în sine pentru sportul de performanţă, în timp ce eventualele îmbolnăviri instalate în perioada de creştere pot impieta capacitatea de performanţă: - virozele respiratorii: determină scăderea elasticităţii pulmonare şi conduc implicit la o diminuare a

ratei schimburilor gazoase; cu cât numărul afecţiunilor pulmonare din copilărie este mai mare cu atât se înregistrează o scădere a elasticităţii pulmonare;

- astmul bronşic: determină modificări la nivelul lumenului bronhiolelor de tip terminal; - tuberculoza pulmonară: determină formarea sechelelor conjunctive în parenchimul pulmonar, ceea

ce poate limita difuziunea gazelor la nivelul barierei alveolo-capilare; - convulsiile: pot fi factori declanşatori ai crizelor comiţiale prin microcicatricile corticale pe care le

produc; - valvulopatiile cronice sau câştigate: modifică capacitatea de efort a aparatului cardiovascular,

precum şi posibilitatea acestuia de a se adapta la efortul fizic din antrenamente; - afecţiunile acute sau cronice renale: determină modificări ale capacităţii de filtrare glomerulară, ceea

ce poate conduce la acumularea de produşi toxici de degradare care explică instalarea fenomenelor de oboseală;

- afecţiunile aparatului locomotor: pot fi agravate prin practicarea unor sporturi unilaterale; - deficienţele analizatorilor: pot fi factori limitativi ai efortului (de ex. miopiile medii).

în vederea stabilirii diagnosticului de stare de sănătate a celui examinat este necesar să cunoaştem datele legate de activitatea sportivă desfăşurată până în momentul examinării: - istoricul vieţii sportive; - metodica de antrenament utilizată până în momentul examinării; - numărul şi durata stagiilor de pregătire la altitudine pe care le-a efectuat sportivul; - etapa de pregătire în care se află cel examinat; - prezenţa semnelor subiective de formă sportivă, poftă de antrenament; - informaţii despre apetit, somn; - accidentele survenite de la ultima examinare, atunci când este cazul.

Examenul clinic Examenul clinic este o etapă obligatorie în cadrul vizitei medicale şi vizează decelarea stărilor

latente de boală la sportivi. Etapele urmate sunt: - Anamneză sportivă: prezentată anterior. - Examenul clinic al tegumentelor şi mucoaselor cu aprecierea culorii tegumentelor, gradul de

elasticitate al pielii, prezenţa unor erupţii cutanate sau peteşiale. - Examenul aparatului cardio-vascular: palparea zonei precordiale; ascultaţia focarelor clasice

cardiace pentru valvulele inimii; măsurarea tensiunii arteriale; aprecierea pulsului sub aspectul

81

PAULA DROSESCU

intensităţii, ritmicităţii, concordanţei cu frecvenţa cardiacă. - Examenul aparatului respirator: percuţia toracelui, aprecierea sonorităţii pulmonare, palparea

peretelui toracic, aprecierea transmiterii vibraţiilor vocale, ascultarea murmurului vezicular, înregistrarea frecvenţei şi a amplitudinii respiratorii.

- La examenul aparatului digestiv se urmăreşte: aspectul şi coloraţia limbii, prezenţa sau absenţa cariilor dentare, palparea abdomenului - cu apreciarea dimensiunilor ficatului (prin percuţie şi palpare); sensibilitate epigastrică spontană sau la palparea profundă, manevra Murphy (pentru eventuale suferinţe ale veziculei biliare), palparea splinei, sensibilitatea punctelor apendiculare, aprecierea gradului de distensie al colonului prin palparea traiectului colonului.

- Examenul clinic al aparatului renal: include palparea punctelor costomusculare şi ureterale superioare şi inferioare, sensibilitatea vezicii urinare.

- Examenul clinic al organelor genitale externe. - Examenul aparatului locomotor urmăreşte: aprecierea gradului de mobilitate articulară precum şi

tonusul muscular, bilanţul articular, depistarea instalării unor eventuale deficienţe fizice, simetria de dezvoltare a segmentelor, prezenţa bolţii plantare, mersul.

- Sistemul nervos central a fost testat prin viteza de răspuns la întrebări, gradul de orientare temporo-spaţială, teste şi manevre neurologice, acuitate vizuală.

Examenul somatoscopic Examenul somatoscopic este o metodă clinică de evaluare a dezvoltării fizice, care se

realizează, cel mai frecvent, concomitent cu examenul clinic al aparatelor şi sistemelor şi care constă în vizualizarea subiectului în vederea aprecierii armoniei de dezvoltare globală şi segmentară a acestuia. Concomitent se poate compara subiectul cu biotipul somatic al sportului sau al probei.

Această metodă este cu atât mai fiabilă cu cât se efectuează în aceleaşi condiţii pentru fiecare din cei testaţi, rezultând astfel o curbă de apreciere a dezvoltării. Prin repetarea examinării din 6 în 6 luni se pot pune în evidenţă şi eventualele deficienţe fizice ale sportivului respectiv, care fie că nu au fost depistate la examenele anterioare, fie s-au agravat prin practicarea antrenamentelor, fie sunt rezultatul unui efort fizic incorect dozat. Indiferent de cauza care a condus la instalarea lor, examenul somatoscopic poate să pună în evidenţă aspectele respective şi, prin indicaţii terapeutice corespunzătoare, să realizeze corectarea / atenuarea acestor deficienţe fizice.

în vederea realizării unui examen corect şi obiectiv este indicat ca acesta să se desfăşoare la cadrul antropometric, în condiţii de luminozitate bună, la o temperatură de minim 21-22°C în cabinet; subiectul trebuie să se dezbrace şi să fie desculţ pentru a putea fi analizat din faţă, din profil şi din spate, static sau în dinamică. Datele care se obţin în urma somatoscopiei se pot corobora cu cele obţinute prin fotografiere sau la examenul radiologie, ultimele două metode fiind de selecţie în situaţiile clinice limită şi nu se practică de rutină.

In urma examenului somatoscopic este posibilă stabilirea: ţinutei sau atitudinii subiectului; stării globale de nutriţie; dezvoltării musculaturii sportivului sub aspectul: formei, volumului, dispoziţiei, simetriei; prezenţei şi modului în care este repartizat ţesutul adipos; eventualelor deficienţe fizice.

Somatoscopia, ca de altfel examenul dezvoltării fizice în ansamblu, analizează: - poziţia capului: poate fi corectă, înclinată anterior sau lateral; - poziţia umerilor, a claviculelor şi a omoplaţilor: înclinare, asimetrie, proiectare; - poziţia coloanei vertebrale: aspectul fiziologic al curburilor; - forma toracelui: simetric, cilindric, conic, cu baze evazate, eventuala prezenţă a sechelelor rahitice; - abdomenul: formă, tonus, volum, adipozitate; - bazinul: aspect general, simetria; - membrele inferioare: forma genunchilor şi modul în care se realizează articularea oaselor la acest

nivel, aspectul general al segmentelor membrelor inferioare; - piciorul: addus, abdus, dimensiunea bolţii plantare.

Poziţia corectă a corpului rezultă prin colaborarea întregului sistem mio-osteo-articular şi nervos, influenţând într-o mare măsură şi starea psihică. Poziţia corectă, neforţată a corpului se caracterizează (după I. Drăgan): printr-o poziţie dreaptă a capului şi a gâtului: aflate pe aceeaşi verticală, care trece posterior de apofiza mastoidiană, posterior faţă de vertebrele cervicale, intersectează vertebra a VH-a cervicală, trece anterior de vertebrele dorsale, posterior în regiunea lombară, străbate joncţiunea lombosacrată, trece prin faţa articulaţiei genunchiului, atinge solul în dreptul tarsului anterior.

82

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

VII. 2 MĂSURĂTORI ANTROPOMETRICE (SOMATOMETRIA) Somatometria reprezintă o metodă paraclinică prin care se evaluează dezvoltarea fizică şi

starea de nutriţie. Indicii antropometrici caracterizează organismul din punctul de vedere al dimensiunilor:

- longitudinale: statura, bustul, lungimea membrelor; - transversale: diametrele biacromial, bitrohanterian, toracic, anvergura; - circulare: perimetrele corpului la diferitele nivele; - antero-posterioare: diametrul sagital al cutiei toracice; - masei somatice: greutatea corpului.

Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea fizică Factorul genetic. Există însuşiri cu caracter:

- dominant şi care nu se schimbă în cursul vieţii unui individ: forma nasului, capului şi a pomeţilor, talia, forma bazinului, mărimea mâinii sau a piciorului;

- ce se pot modifica moderat: dezvoltarea centurii scapulare sau a bazinului; - ce se pot modifica intens: masa musculară, forma coloanei vertebrale, tonusul, mobilitatea articulară.

Factorii endocrini. - Hormonul de creştere (STH): în funcţie de cantitatea în care este secretat de hipofiza anterioară se

descrie o creştere normală, gigantism (hipersecreţie STH) sau nanism hipofizar (hiposecreţie STH). - Hormonii tiroidieni influenţează metabolismele proteice şi pe cele minerale. - Hormonii secretaţi de timus asigură procesele de creştere până la pubertate. - Hormonii secretaţi de glandele suprarenale intervin în metabolismul bazai, în cel al apei, protidic,

glucidic şi cel al mineralelor. - Hormonii sexuali favorizează dezvoltarea masei musculare şi a forţei.

Factorii patologici (îmbolnăvirile) ce survin în perioadele de creştere şi dezvoltare opresc sau încetinesc aceste procese (pe perioada unei boli organismul trebuie să producă anticorpi, să refacă structurile distruse de agenţii patogeni şi dispune de prea puţine resurse pentru a mai realiza şi procesul de creştere şi dezvoltare).

Factorii externi pot influenţa creşterea şi dezvoltarea în mod diferit în funcţie de perioada în care acţionează: > în perioada intrauterină pot interfera procesele de creştere şi dezvoltare: starea de sănătate a mamei, alimentaţia mamei, starea de oboseală a mamei, ingestia de alcool, mediul toxic în care trăieşte / lucrează mama, eventuala medicaţie teratogenă autoadministrată; > în perioada postnatală procesele depind de: factorii de mediu şi de microclimat, condiţiile de igienă din familie, factorii socio-economici.

Factorii alimentari sunt prezentaţi pe larg în cadrul cursului de Igiena educaţiei fizice şi sportului. Ritmul de dezvoltare scade progresiv cu vârsta oprindu-se la 20-25 ani şi fiind propriu fiecărui

organism. De la începutul secolului s-a constatat un fenomen de accelerare a creşterii şi a instalării pubertăţii cu circa 11/2 ani. Metabolismul bazai la 1-3 ani este de 2-2.5 ori mai mare faţă de cel al adultului, ceea ce face necesară suplimentarea raţiei calorice cu 10-20%.

în urma determinării indicilor antropometrici se obţin valori care nu trebuie să fie interpretate în mod absolut, ci numai adaptat de la caz la caz.

Somatometria operează cu trei categorii de indici: de creştere şi dezvoltare, de nutriţie şi de forţă.

1. Indici de apreciere a proceselor de creştere şi dezvoltare Talia reprezintă înălţimea individului în ortostatism, în poziţia de drepţi din gimnastică. în funcţie de valoarea obţinută se descrie:

Talie Bărbaţi (cm) Femei (cm)

Foarte mică 150.5-157.4 140.5-147.4

Mică 157.5-164.4 147.4-154.4

Medie 164.5-178.4 154.5-168.4

Mare 178.5-185.4 168.5-174.4

Foarte mare > 185.4 >174.5

83

PAULA DROSESCU

Bustul: pentru a determina acest indice subiectul este aşezat pe un taburet cu înălţime cunoscută, plasat în dreptul tijei taliometrului. Lungimea bustului reprezintă diferenţa între înălţimea taburetului şi cifra obţinută pe tija taliometrului.

Bustul reprezintă 52-54% din talie la băieţi şi 53-55% Ia fete. In valori absolute, bustul oscilează între 88-92 cm.

Indicele Adrian Ionescu (indicele de proporţionalitate) care stabileşte relaţia dintre lungimea bustului şi statură. Acest indice dă informaţii indirect asupra membrelor inferioare.

Are valori de 3-4cm la băieţi şi 4-5cm la femei. Indicele de proporţionalitate = Bustul - Vi x Talia Lungimea membrelor superioare se măsoară cu ajutorul bandei metrice din punctul acromial

până la marginea distală a mediusului, faţa palmară fiind orientată ventral. Lungimea membrelor inferioare se determină de la spina iliacă antero-superioară până la

marginea inferioară a maleolei interne a membrului inferior testat. Diametrul biacromial se determină cu ajutorul compasului antropometric; constă în

măsurarea distanţei între punctele acromiale, subiectul se găseşte în ortostatism. Diametrul bitrohanterian se determină cu ajutorul compasului; subiectul se găseşte în

ortostatism, cu călcâiele apropiate; se măsoară distanţa între cele două mari trohantere femurale. Diferenţa dintre ultimele două diametre reprezintă indicele BIDI cu valoare normală între 7-10

cm. Anvergura este distanţa dintre cei doi medius ai subiectului, măsurată cu membrele

superioare aflate în unghi de 90 D faţă de trunchi. Diametrul antero-posterior al toracelui se măsoară cu ajutorul compasului între faţa

anterioară a sternului şi posterior, coloana vertebrală - apofiza spinoasă corespondentă prin plan orizontal în zona cea mai proeminentă.

Diametru transversal al toracelui se determină între liniile medio-axilare ce intersectează zona costală cea mai proeminentă.

Perimetrele toracice pot fi măsurate cu banda metrică în repaus, după inspir profund şi după expir forţat.

Diferenţa dintre perimetrul toracic în inspir forţat şi cel în expir forţat reprezintă elasticitatea pulmonară, care la sportivi trebuie să fie minim 4 -5 centrimetri.

Elasticitatea pulmonară este unul dintre factorii de predicţie ai performanţei sportive şi din acest considerent a fost inclus în cadrul testărilor. Este evident că susţinerea efortului din antrenament nu este posibil decât în condiţiile asigurării aportului de oxigen necesar. Realizarea acestui imperativ poate fi îndeplinită prin realizarea unei respiraţii de tip abdominal, printr-o stare optimă a barierei alveolo-capilare, şi nu în ultimul rând, dar fără a mai ţine de aparatul respirator, de un transportor sanguin, hemoglobina.

Indicele de armonie Erisman apreciază dezvoltarea globală a toracelui în raport cu talia şi are valori în jurul celei de 6 cm la băieţi şi 4 cm la femei.

Indicele Erisman = Perimetrul toracic în repaus - Vz x Talia 2. Indici de nutriţie Pentru aprecierea stării de nutriţie se pot utiliza mai multe tipuri de indici pe care îi enumerăm

în continuare: Indicele Broca: Greutatea = Talia -100 Indicele Brugsch este în raport de înălţimea persoanei analizate: Greutatea = Talia - 100 pentru cei cu talie sub 164 cm Greutatea = Talia - 100 pentru cei cu talie între 165 - 174 cm Greutatea = Talia - 100 pentru cei cu talie peste 175 cm. Indicele Quetlet este raportul dintre greutatea (în grame) şi talia (în cm) a individului analizat: Indicele Quetlet = G (g) / T (cm) Pentru indicele Quetlet valorile normale sunt: 380-400 g/cm pentru băieţi şi 330-350g/cm

pentru fete. Considerăm că cel mai indicat pentru calcularea stării de nutriţie este determinarea compoziţiei

corporale, care ţine seama de raportul masă musculară /ţesut adipos. Metoda celor cinci plici (metoda indirectă de determinare a ţesutului adipos)

recomandată de Centrul de Medicină Sportivă constă în măsurarea ţesutului adipos cu ajutorul adipocentrimetrului. Valorile sunt exprimate în mm şi se iau, de aceeaşi parte: în: treimea postero-superioară a braţului, la nivelul unghiului inferior subscapular, pe flancul drept, paraombilical, în treimea

84

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

antero-superioară a coapsei. Valorile obţinute sunt introduse în următoarele formule de calcul: Ţesut adipos % = [( suma celor 5 plici mm x 0,15) + 5,8] + Sc Unde:

Sc = suprafaţa corporală, care poate fi citită pe normograma Dubois Raymond în funcţie de talie şi greutate sau poate fi considerată cea ideală de 1,72 m2. ŢA: Ţesutul adipos în kg = Greutatea x Ţesut adipos % ŢAO: Ţesut adipos optim în kg = Greutatea optimă x 11% MA: Masa activă = Greutatea corporală - Ţesut adipos în kg MAO: Masa activă optimă = Greutatea corporală optimă x 89%.

3. Indici de forţă Măsurarea şi determinarea forţei se realizează cu ajutorul dinamometrelor. In mod curent sunt investigate valorile de forţă pentru:

> flexorii palmari: reprezentând 50% din greutatea corporală, la fete şi 65% la băieţi. Forţa flexorilor palmari = (F dreapta + F stânga) x Vz x l/G x 100 unde: F =

forţa înregistrată pe dinamometru, G = greutatea subiectului > musculatura regiunii scapulare:

Forţa dinamică scapulară = F x 100 xl/G unde: F = forţa înregistrată pe dinamometru specific pentru regiunea scapulară, G = greutatea subiectului şi are o valoare de 50% din greutatea corpului la fete, 75% la băieţi;

> muşchii regiunii lombare: Forţa regiunii lombare = F x 100 xl/G unde: F = forţa înregistrată pe dinamometru pentru

regiunea lombară, G = greutatea subiectului şi reprezintă 150-200% faţă de greutatea corporală;

> indicele general de forţă este suma forţei palmare cu cea scapulară şi cu cea lombară se împarte la 4 şi apoi la greutatea subiectului:

(FI + F2 + F3) x ¼ X1lG unde FI = forţa flexorilor palmari; F2 = forţa scapulară; F3 forţa lombară; G - greutatea corpului.

Valorile normale sunt de: 1,1-1,25 la bărbaţi şi 0,9-1 la fete. VII. 3 Teste pentru aprecierea capacităţii de efort

In cadrul efortului fizic aparatul cardiovascular şi respirator sunt intens solicitate ceea ce face necesară atenţia crescută pentru testarea în cadrul circuitului medical. Testarea capacităţii se realizează prin aprecierea valorilor frecvenţei cardiace, ale tensiunii arteriale şi ale frecvenţei respiratorii în condiţii bazale (de repaus), imediat după efort, după intervalul de revenire standardizat pentru fiecare dintre metodele utilizate.

Electrocardiograma Pentru testele medicale care se realizează cu ocazia examenului periodic se efectuează

electrocardiogramele de control: înaintea efortului şi după efortul standardizat. Pentru fiecare electrocardiogramă în parte a fost analizată morfologia undelor şi a segmentelor înregistrate, succesiunea contracţiilor musculare înregistrate, ritmicitatea. (Aspectele legate de morfologia undelor se studiază la disciplina de Fiziologie).

Electrocardiograma de repaus permite aprecierea gradului de oboseală la un sportiv pe baza unor criterii sigure: tahicardia sinusală, scurtarea intervalului PR sub valorile admise faţă de frecvenţa respectivă, amplitudinea undei P crescută, amplitudinea complexului QRS scăzută, subdenivelarea segmentului ST, divergenţa axelor QRS şi T peste 60 D, aplatizarea sau negativarea undei T în precordiale, tulburări de excitabilitate, conducere sau de repolarizare.

Proba Ruffier Proba Ruffier este un test de evaluare a condiţiei fizice, a fost descris şi introdus în practică în

1920. Proba urmăreşte comportamentul frecvenţei cardiace la un efort standardizat şi se finalizează printr-un indice ce poate să fie urmărit uşor în dinamică.

Tehnica de realizare constă în aprecierea frecvenţei cardiace în condiţii de repaus, după stabilizare, timp de 15 secunde (Pi).Urmează un efort standard de 30 de genuflexiuni executate corect în 45 secunde executate corect, cu genunchii în flexie /extensie maximă. Imediat la terminarea efortului se apreciază frecvenţa cardiacă timp de 15 secunde (puls de efort P2) şi între secundele 45-60 ale primului minut (puls de revenire P3). Fiecare dintre valorile pulsului se înmulţeşte cu 4 şi se introduce în formula: [(P1+P2+P3- 200)] x 1/10.

85

PAULA DROSESCU

Interpretarea rezultatelor se realizează prin valori cu următoare semnificaţie: • < de 0 = foarte bine, • între 0 - 5 = bine, • între 5-10 = mediu, • între 10 -15 = satisfăcător,

> 15 nesatisfăcător, întrerupe efortul fizic şi necesită investigaţii cardio-respiratorii de laborator. Proba Flack Proba Flack este o probă de efort care se aplică sportivilor care practică un antrenamentul cu

perioade blocare a toracelui în inspir, prin producerea unei presiuni intratoracice. în urma unui inspir profund are loc o creştere a presiunii în atriul drept şi implicit are loc o

împiedicare a circulaţiei sanguine prin vena cavă superioară. Creşterea presională antrenează declanşarea reflexului Bainbridge. Concomitent cu creşterea rezistenţei în circulaţia mică şi cu jena în circulaţia de retur are loc şi scăderea volumului sistolic, deci şi a celui cardiac. Ca urmare se produce excitarea receptorilor de presiune, de la nivelul crosei aortice şi din glomerulul carotidian, prin care se realizează reflex vasoconstricţia periferică şi tahicardia.

Proba se realizează prin suflarea într-un tub în U, de 4 mm diametru, până ce valoarea acului indică 40 mm Hg la băieţi. Importantă este realizarea apneei pe durata suflării şi menţinerea acesteia. în tot acest interval de timp se apreciază frecvenţa cardiacă din 5 în 5 secunde.

Curbele frecvenţei cardiace pot avea următoarele aspecte şi interpretări: • tipul I: creşterea frecvenţei cardiace până la 7 contracţii în 5secunde ilustrează formă sportivă,

comportare bună; • tipul II: creşterea frecvenţei cardiace până la 9 contracţii în 5secunde este situaţia de formă

sportivă mediocră, sportiv în formă perfectibilă; • tipul III: creşterea frecvenţei cardiace până la 10 contracţii în 5secunde este cazul comportărilor

nesatisfăcătoare şi care impun investigaţii ale aparatului cardiovascular; • tipul IV: creşterea frecvenţei cardiace până la 10 contracţii în 5 secunde, pentru ca apoi să aibă

loc o scădere sub valorile de repaus, contraindică cazul pentru sportul de performanţă; tipul V: creşterea frecvenţei cardiace până la 9-10 contracţii în 5 secunde urmată de o scădere la 6-7 contracţii în 5 secunde şi menţinerea la acest nivel în continuare pe toată durata probei evidenţiază un comportament emotiv cu capacitate cardiacă bună ce necesită o pregătire psihologică suplimentară.

La această probă este obligatorie şi interpretarea timpului de apnee: • < 35 secunde = inapt efort fizic, sportiv scos din formă;

între 35 şi 40 secunde = satisfăcător, dacă curba este de tip I sau II, = mediocru, sportiv scos din formă dacă curba este de tip III;

• > de 45 secunde = sportiv cu randament bun sau foarte bun. Proba Âstrand Proba Âstrand este o probă cu efort submaximal la cicloergometru cu durată de 6 minute care

estimează indirect consumul maxim de oxigen ca parametru al puterii aerobe. Proba se bazează pe principiul existenţei unei relaţii liniare a frecvenţei cardiace înregistrată într-un efort submaximal.

Testarea se realizează în funcţie de vârsta sportivului, sex, greutate corporală, gradul de antrenament şi de disciplina pe care o practică. în funcţie de aceşti factori se stabileşte încărcătura în watt care se fixează la 175-225 W pentru băieţi. Durata probei este de 6 minute, timp în care este obligatorie menţinerea acului indicator la valoarea de frânare fixată. în ultimele 10 secunde ale minutului 6 al probei se apreciază frecvenţa cardiacă. Valoarea obţinută se înmulţeşte cu 6 şi se urmăreşte normograma Âstrand, stabilindu-se VC^max exprimat în ml/min. Dacă frecvenţa cardiacă după efort este mai mică de 130 contracţii/minut proba trebuie repetată după 30 minute cu mărirea wattajului; dacă după efort se înregistrează o frecvenţă cardiacă mai mare de 170 pulsaţii/minut proba se repetă a doua zi la un wattaj mai scăzut. Pentru determinarea acestor valori există, în cabinetele de Medicină sportivă, tabele special realizate cu acest scop. Cifra obţinută din tabel se împarte la greutatea corporală în kg, valoarea reprezentând consumul maxim de oxigen raportat pe kilogram corp: VC«2max/kg. Confruntarea datelor greutăţii cu consumul maxim de oxigen permite acordarea calificativului pentru sportivul respectiv.

Reacţia vegetativă (proba clino-ortostatism) Concomitent cu proba Âstrand este utilă aprecierea reacţiei vegetative (proba clino-

ortostatism) prin aprecierea comportamentului frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale: se înregistrează cei doi parametri în decubit dorsal înaintea probei Âstrand şi în primele 10 secunde de

86

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

ortostatism. In funcţie de comportamentul acestor parametri reacţia poate fi apreciată ca normotonă sau distona (hipotonă/ hipertonă ).

Indicele de refacere Dorso Tot cu ocazia efectuării probei Âstrand se realizează şi indicele Dorgo -indicele de refacere:

Indicele Dorgo = [(P1 + P2 + P3 + P4) - 300] x 1/10 unde: P1 = pulsul înaintea probei Âstrand, P2 = pulsul în minutul 1 post-efort, P3 = pulsul în minutul 3 după efort, P4 = pulsul după 5 minute de la încetarea efortului.

Interpretarea rezultatelor rvalori cuprinse între: • minus 10 şi minus 5 sunt interpretate ca foarte bine,

minus 5-0 bine, • 0-5 mediu, • 5-10 satisfăcător,

> 10 nesatisfăcător din punct de vedere al refacerii organismului după un efort anterior. Proba clino-ortostatică, Âstrand şi indicele de refacere Dorgo apreciază în dinamică

reactivitatea cardiovasculară, capacitatea de efort aerobă precum şi gradul de refacere al organismului postefort.

Eforturile anaerobe sunt realizate în datorie de oxigen şi pe baza energiei rezultate din compuşii macroergici (ATP, CP) acumulaţi în muşchi, precum şi pe baza glicogenului muscular. Datorită acestor particularităţi ale efortului, pentru sportivii de la atletism probe scurte este relevantă evaluarea capacităţii anaerobe.

Capacitatea anaerobă Capacitatea anaerobă poate fi apreciată în laborator tot la cicloergometru prin fixarea

aparatului la 90 rotaţii /minut şi cu o încărcare de 0,4 kmg/kg pentru băieţi - proba măsurării travaliului total realizat -TTR.

Testul are loc în două etape: • pedalare maximală timp de 15 secunde, măsurându-se numărul de rotaţii efectuate pe fiecare 5

secunde în parte; • după o oră timp de revenire, se repetă testul, dar timp de 45 secunde apreciindu-se numărul de

rotaţii integral realizate. Pentru cicloergometru cu exprimare în watt se realizează conversia: watt x 6,12 = kgm/ 90

rotaţii. Valoarea obţinută se raportează la greutatea sportivului. Watt maxim pe 5 secunde reprezintă puterea maximă anaerobă.

TTR 15 secunde relevă capacitatea de menţinere în condiţii de viteză a intensităţii de lucru ca expresie a fazei anaerobe alactacide. TTR 45 secunde dă posibilitatea de a evalua capacitatea maximă de efort în situaţiile de acumulare de acid lactic exprimând puterea anaerobă globală. Pentru determinarea acestor valori există, în cabinetele de Medicină sportivă, tabele special realizate cu acest scop.

Spirometrie Susţinerea efortului sportiv nu se poate realiza decât dacă există şi participarea aparatului

respirator. Urmărirea în dinamică, de la un control medical la altul, a fracţiunilor capacităţii vitale stabileşte modul în care sportivul se adaptează la efort, câştigul respirator obţinut prin antrenament, impactul îmbolnăvirilor (virozelor respiratorii) asupra capacităţii de efort. La vizita medicală sunt testate: frecvenţa respiratorie (numărul de respiraţii în unitate de timp): valori normale: 12-15 respiraţii/minut pentru adulţi, 16-18 respiraţii/minut la copii; volumul curent: este volumul de aer deplasat în cursul unui ciclu respirator, reprezintă 16-18% din capacitatea vitală; volumul inspirator de rezervă (VIR): este cea mai mare cantitate de aer care poate pătrunde în arborele respirator printr-o inspiraţie forţată, reprezintă 40-49% din capacitatea vitală; volumul expirator de rezervă (VER): este cea mai mare cantitate de aer care poate fi eliminată din arborele respirator printr-o expiraţie forţată, reprezintă 35-42% din capacitatea vitală; volumul expirator maxim pe secundă (VEMS): este cea mai mare cantitate de aer care poate fi eliminată în prima secundă după un inspir profund, reprezintă 85-95% din capacitatea vitală;

- Consumul de oxigen V02 reprezintă volumul de 02 reţinut în arborele respirator din volumul de aer pe minut.

87

PAULA DROSESCU

VII. 4 Selecţia medico-bologică în sport Selecţia medico-biologică în sport este un sistem care se aplică copiilor şi tinerilor şi care

urmăreşte să evidenţieze acel potenţial complex care sub influenţa antrenamentului să conducă la marea performanţă.

în condiţiile actuale, realizarea performanţei trebuie să reunească în jurul sportivului un grup de profesionişti, care, fiecare prin mijloacele proprii, să aducă un plus de valoare efortului depus. în realizarea performanţelor sportivului, medicul poate aduce date sau metode relevante. Printre acestea se numără şi criteriile medico-biologice de selecţie. Apelând la aceste criterii şi la experienţa medicului se pot evita situaţii limită, nu puţine, în care sportivul nu poate concura sau nu primeşte avizul medico-sportiv.

Criteriile medico-biologice de selecţie sunt: genetic, sanogenetic, morfologic şi somatic, funcţional şi al capacităţii de efort în funcţie de solicitarea din timpul efortului, neuro-psihic şi biochimic.

Criteriul genetic bazează pe anamneză medico-sportivă prin care se pot obţine informaţii referitoare la antecedentele medicale eredocolaterale, care au fost parţial prezentate.

Prin anamneză se obţin date legate de atitudinea faţă de sport în familia respectivă, ştiut fiind faptul că unele dintre calităţile motrice au un evident caracter ereditar. în anumite situaţii medicale limită, în care există dubii în legătură cu sexul genetic al unui individ, se poate recurge la testul Barr (testul cromatinei sexuale) ca metodă simplă, rapidă şi cu o probabilitatea crescută de diagnostic. Testul constă în raclajul mucoasei interne din vestibulul bucal şi analiza la microscop a unor corpusculi Barr, care prin prezenţa lor certifică sexul feminin.

Există foarte rar şi situaţii în care nici în urma acestui test nu este posibilă stabilirea sexului individului şi în aceste cazuri se utilizează formula cromozomială sau biopsia musculară. Stabilirea cu exactitate a sexului unui individ este o problemă de fair play, de raport corect de forţe.

Criteriul sanogenetic, cel de stare de sănătate, este cel mai important criteriu şi ar trebui să primeze. Problema stării de sănătate ar trebui să fie abordată cu mai multă seriozitate, mai ales că este ,de fapt, singura operabilă în sport. Medicul este singurul în măsură să aprecieze, clinic şi paraclinic, starea de sănătate a unui sportiv şi să decidă participarea la competiţie. Afecţiunile patologice ale unei persoane pot fi de gravitate variabilă, ceea ce va impune contraindicaţii temporare sau totale pentru un anumit tip de efort.

Criteriul somatic (morfologic) este unul dintre factorii importanţi în selecţia primară, chiar de excludere în cazurile grave (de ex.: modificări articulare gradul III, IV etc). După selecţia secundară criteriul morfologic urmăreşte realizarea modelului biologic somatic, psihologic, funcţional şi neurologic al sportivului. Dacă, din punct de vedere medical, starea de sănătate sau cerinţele sportului pe care-1 practică nu sunt îndeplinite se poate realiza reorientarea sportivului.

Criteriul funcţional şi al capacităţii de efort în funcţie de solicitarea din antrenament este exprimat prin multitudinea de teste de repaus şi de efort la care este supus sportivul în vederea aprecierii capacităţii aerobe şi/sau anaerobe, precum şi a rezervelor de care acesta dispune la nivelul aparatelor şi sistemelor.

Criteriul neuro-psihic poate aprecia coeficientul de inteligenţă, psihomotricitatea, îndemânarea, capacitatea de concentrare, atenţia, combativitatea, motivaţia. Acest criteriu urmăreşte de fapt determinarea tipului de sistem nervos al sportivului respectiv şi decelarea acelor elemente care stau la baza labilităţii psiho-emoţionale şi care pot fi, la un moment dat, factori limitativi sau favorizanţi ai eşecului.

Criteriul biochimic poate fi utilizat numai în centrele special dotate cu aparatură şi astfel să vină, prin rezultatele pe care le oferă, în ajutorul antrenorului în procesul de selecţie la nivelul sportivilor de top. Criteriul este operabil pentru diferenţierea sportivilor care la un moment dat au rezultate sensibil egale şi între care trebuie să se aleagă pentru participarea la competiţii.

Sigur că aceste criterii nu pot fi absolute, cu excepţia criteriului sanogenetic, şi tocmai de aceea se pot compensa între ele, practica fiind cel mai bun exemplu: nu are anvergură conformă cu necesităţile sportului pe care-1 practică, dar compensează prin viteza de reacţie şi rezistenţa la stres.

VII. 5 Pregătirea biologică de concurs

Pregătirea biologică de concurs este o componentă a antrenamentului sportiv care utilizează mijloace fiziologice, naturale şi de sinteză în scopul creşterii potenţialului biologic al organismului în vederea pregătirii competiţiei.

Pregătirea biologică de concurs se poate realiza în ultimele 10-14 zile înaintea competiţiei.

88

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

Mijloacele practice prin care se poate realiza pregătirea biologică de concurs sunt: 1. antrenamentul 2. antrenamentul la altitudine 3. pregătirea psihologică 4. mijloace dietetice 5. mijloace farmacologice 6. odihna activă şi pasivă 7. încălzirea şi masajul, electrostimularea 8. refacerea poşte fort

Factorii limitanţi ai performanţei sportive sunt multipli, descriindu-se astfel o categorie care ţine de componenta psihică a sportivului (profilul neuropsihic intricat cu componenta endocrino-vegetativă), de factorii metabolici (hipoglicemie, acidoză metabolică, creşterea concentraţiei de acid lactic de la nivelul musculaturii) sau care sunt în relaţie cu efortul fizic (epuizarea rezervelor musculare de glicogen, acidoză locală, instalarea oboselii musculare locale prin apariţia datoriei de oxigen).

Antrenamentul sportiv este un proces multilateral, complex, psihosocial, medico-biologic care urmăreşte perfecţionarea morfofuncţională a organismului în scopul creşterii standardului sanogenetic, al creşterii rezistenţei la factorii exo - sau endogeni stresanţi, al ridicării nivelului capacităţii de efort psihofizic, toate canalizate în direcţia obţinerii unor performanţe sportive cât mai mari. Antrenamentul sportiv trebuie să respecte principiile fiziologice: accesibilitatea; gradarea efortului sub aspectul volumului, intensităţii, complexităţii, precum şi a mijloacelor tehnico-tactice; continuitatea procesului de pregătire; multilateralitatea; individualizarea; utilizarea eforturilor susţinute; refacerea postefort a organismului; igiena antrenamentului.

Antrenamentul la altitudine este o metodă de creştere a capacităţii de efort în regim de rezistenţă numai dacă stagiul de pregătire s-a realizat pe durata a 3 săptămâni şi la 1800 -2400m. Mai multe elemente sunt descrise în capitolul "Antrenamentul la altitudine".

Pregătirea psihologică de concurs poate fi unul dintre factorii care să concure la realizarea performanţelor sportivilor, dacă este realizată corect, când trebuie şi de cine trebuie. Suntem de părere că pregătirea psihologică ar trebui să se realizeze în principal de către antrenor şi numai în situaţii limită sau conflictuale să intervină psihologul sau medicul. Indiferent cine participă la realizarea pregătirii psihologice a sportivului, trebuie să se realizeze câteva elemente fără de care nu se poate obţine rezultatul scontat. Antrenamentul fizic ar trebui să cuprindă: tehnici de relaxare şi training autogen; antrenament psihoton; antrenament mental; antrenament de vizualizare.

In funcţie de tipul de sistem nervos al sportivului, dar şi de valoarea şi obiectivul competiţiei, de starea de sănătate, de condiţiile de micro-sau macroclimat se pot descrie mai multe forme ale stării de start, starea specială care se instalează înaintea unei competiţii reprezentând reacţia organismului la stresul indus de competiţie:

• starea pozitivă de start: caracterizată clinic prin iritabilitate, anxietate, hipersudoraţie, paloarea tegumentelor, tahicardie, creşterea valorilor bazale ale tensiunii arteriale; • febra de start: este starea de hiperexcitabilitate corticală cu reacţii nervoase neechilibrate,

inegale, neeconomice, însoţite de manifestări vegetative; • apatia de start se caracterizează printr-o atitudine flegmatică, cu reacţii hipotone pe fondul unui

sistem nervos neechilibrat, bizar sau a unei stări de oboseală. Mijloacele dietetice pot fi deosebit de utile nu numai ca posibilitate de refacere postefort, dar şi

în pregătirea competiţiei. Astfel, se recomandă tip de 3-4 săptămâni un regim hiperproteic 18-22%, anterior competiţiei,

pentru realizarea aportului de aminoacizi esenţiali necesari organismului. Apoi, cura hiperglucidică: în zilele 6,5,4 înaintea competiţiei se recomandă un regim hipoglucidic, normoproteic, hipo sau normolipidic concomitent cu antrenamente cu volum şi intensitate mare; în zilele 3,2,1 înaintea competiţiei se recomandă un regim cu 70% glucide, normoproteic, hipolipidic şi antrenamente medii ca intensitate. Această alternanţă în scurt timp a regimului alimentar ajută, iniţial, la epuizarea rezervelor energetice de la nivelul muşchilor şi face apel la mecanismele de reglare neuromusculară pentru ca în zilele 3,2,1 să realizeze încărcarea muşchilor cu rezerve de glicogen.

VII. 6 Refacerea după efort

Refacerea după efort, reechilibrarea, recondiţionarea biologică reprezintă componenta trofică a efortului sportiv care reuneşte o serie de mijloace naturale şi/sau artificiale aplicate dirijat, raţional în vederea restabilirii homeostaziei organismului la nivelul celui anterior efortului şi mai ales depăşirii

89

PAULA DROSESCU

vechiului prag. Mijloacele care pot fi folosite pentru refacerea sportivului se pot clasifica în mijloace:

• naturale (alimentaţia), • de sinteză (medicamentaţia ergo- sau trofotropă), • din mediul extern utilizate ca mijloace de călire a organismului, • care ţin de componenta psihologică a celui căruia i se aplică mijloacele respective.

Mijloacele care sunt utilizate pentru refacerea organismului trebuie să fie indicate particularizat şi să ţină seama de:

o principalele substanţe funcţionale (cardiovascular, neuropsihic, neuromuscular, metabolic, endocrin) care sunt solicitate în efort,

o sex, o vârstă, o stare de sănătate, o factorii de mediu în care are loc procesul, o momentul în care se efectuează (intraefort sau postefort), o perioada de pregătire în care se găseşte sportivul (pregătire fizică generală sau

specifică, pre -, post - sau competiţională. Clasificarea mijloacelor de refacere (după I. Drăgan ) A. După efectele exercitate: neuropsihice, neuromusculare, endocrino-metabolice, cardio-respiratorii.

Mijloacele care accelerează refacerea din sfera neuropsihică: psihoterapia, preso - şi acupunctura, oxigenarea naturală / artificială, aeroionizarea negativă, odihna activă şi pasivă, hidroterapia caldă, masaj: vibro -, hidro-, manual, subacvatic, medicamentaţie (sub control medical).

Mijloacele care accelerează refacerea din sfera neuro-musculară: hidroterapia caldă, training autogen, yoga, preso - şi acupunctura, odihna activă şi pasivă, alimentaţie normocalorică, alcalinizantă, hidro-zaharată, bogată în vitamine, medicamentaţie (sub control medical).

Mijloacele care accelerează refacerea din sfera endocrino-metabolică: oxigenarea naturală / artificială, tehnici de relaxare, reechilibrare hidroelectrolitică, psihoterapie, masaj, preso - şi acupunctura, odihnă activă şi pasivă, antrenament la altitudine 600-800 m, medicamentaţie (sub control medical).

Mijloacele care accelerează refacerea din sfera cardio-respiratorie: oxigenarea naturală / artificială, reechilibrare hidroelectrolitică, odihnă activă şi pasivă, hidroterapia caldă, saună, masaj- automasaj, training autogen, yoga, preso - şi acupunctura; alimentaţie normocalorică, alcalinizantă, hidro-zaharată, bogată în vitamine; medicamentaţie (sub control medical). B. După apartenenţa mijloacelor.

1. balneo-fizio-terapeutice: hidroterapie caldă (duş, apă caldă, bazin, baie de plante), saună, masaj- automasaj, oxigenare naturală sau artificială, aeroionizare negativă, acupunctura, presopunctura, yoga;

2. psihoterapie: sugestie /autosugestie, training autogen, relaxare neuromusculară, medicaţie neurotropă / psihotropă;

3. dietetice: alimentaţie normocalorică, alcalinizantă, hidro-zaharată, bogată în vitamine; 4. farmacologice; 5. odihnă activă /pasivă; 6. cura de altitudine.

VII. 7 Antrenamentul la altitudine

Antrenamentul la altitudine este una dintre metodele cele mai utilizate pentru creşterea capacităţii de efort a sportivilor. Pentru ca pregătirea care se desfăşoară în condiţiile de la munte şi să aibă efectul scontat trebuie respectaţi anumiţi anumiţi factori care ţin de durată, de modul de desfăşurare precum şi de alimentaţie.

Antrenamentul la altitudine medie aduce avantaje deosebite organismului sportivului, şi nu numai, dacă este utilizat corect, avantaje care pot fi utilizate în creşterea performanţelor.

Pentru a produce efectele benefice asupra organismului altitudinea trebuie să atingă o valoare medie de 1800 -2400m. La această altitudine se înregistrează modificări ale factorilor de mediu: presiunea atmosferică ajunge la 500-530 mmHg, fenomenul de hipobarism; presiunea parţială a oxigenului este mai scăzută ceea ce conduce la fenomenul de hipoxie. Aceşti doi factori asociaţi determină pe de o parte schimburi gazoase mai dificil de realizat, la nivelul barierei alveolo-capilare, datorită presiunii mai scăzute a gazelor, iar pe de altă parte, ca mecanism compensator pentru

90

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

scăderea presiunii parţiale a oxigenului din organism, se produce poliglobulia. La altitudine temperatura aerului este în mod constant mai scăzută faţă de alte regiuni; acest factor de mediu stimulează mecanismele de termoreglare, beneficiul pentru sportivi fiind o mai bună adaptare la factori variaţi de mediu. Scăderea umidităţii relative a aerului predispune la uscarea tegumentelor şi mucoaselor, ceea de indirect conduce la o creştere a ingestiei de lichide şi secundar o hidratare corespunzătoare a organismului. Creşterea cantităţii de radiaţii ultraviolete are efect de stimulare a transformării provitaminei D din piele în vitamină D activă, cea care este factorul cel mai important în reglarea echilibrului fosfocalcic. Compoziţia crescută în aeroioni negativi din aerul atmosferic realizează un efect de sedare, calmare, de reglare a alternanţei veghe-somn, de refacere în special la nivelul sistemului nervos. Mişcările curenţilor de aer, vânturile, realizează un efect de creştere a rezistenţei la stres.

In primele 24- 48 de ore de la deplasarea la altitudine nu se produc modificări semnificative la nivelul organismului. Mecanismele de reglare şi adaptare intervin după această perioadă. Din zilele 2 - 3 apar modificări cu caracter individual care ating un vârf între zilele 7-14; persoanele care fac criza de adaptare până în ziua a 7-a o repetă în intervalul cuprins între zilele 15-18. Modificările adaptative ale aparatelor şi sistemelor la condiţiile de la altitudine sunt foarte variate. Astfel, se înregistrează: creşteri ale frecvenţei cardiace bazale, (ceea determină creşteri semnificative în timpul efortului); creşterea debitului cardiac şi ale debitului bătaie; dereglări neurovegetative la proba clino-ortostatică; reveniri întârziate ale parametrilor cardio-respiratori după efort şi reacţii inadecvate, exagerate; scăderea saturaţiei în oxigen a sângelui alveolar (de la 96-98% la94-92%); tahipnee; modificări ale valorilor hemoglobinei: iniţial, se pot înregistra valori scăzute, pentru ca ulterior să se înregistreze valori superioare celor dinaintea deplasării la munte; tocmai pe stimularea de la nivelul măduvei osoase, în producerea de globule roşii, se bazează şi efectul de creştere a rezistenţei, ca şi calitate motrică, obţinut în urma antrenamentului la altitudine; antrenamentul la altitudine are un efect de stimulare a funcţiei tiroidiene, efect care se menţine şi după 21 de zile; scăderea în greutate, care se înregistrează în urma antrenamentului la altitudine, se poate explica, în principal, prin stimularea metabolismului bazai şi precum prin depleţia de lichide; hipoxia, determinată de scăderea parţială a oxigenului, determină o stare de euforie asociată cu imposibilitatea concentrării, menţinerii randamentului antrenamentului; scăderea temperaturii aerului asociată cu mişcările aerului (vânturile uşoare) determină uscarea tegumentelor şi a mucoaselor; modificări ale tabloului biochimic: creşterea acidului vanil-mandelic urinar, a creatinei urinare, a ureei, a activităţii enzimatice; scăderea rezervei alcaline, a albuminelor serice, a glutationului seric.

Toate modificările prezentate se încadrează într-un tablou clinico-biologic al "crizei de aclimatizare" care se descrie ca fiind prezent la toate persoanele. Simptomatologia se poate atenua treptat, o dată cu repetarea curelor de altitudine. Acest lucru se întâmplă datorită "memoriei de altitudine" care face ca, de fiecare dată când condiţiile de mediu sunt asemănătoare, să se declanşeze mai rapid modificările fiziologice din organism şi astfel acesta să facă faţă mai uşor noii situaţii.

La revenirea la locul natal are loc reaclimatizarea: după o fază de înrăutăţire a stării funcţionale , mai scurtă şi mai discretă (7-10 zile) decât cea din criza de aclimatizare urmează o perioadă de creştere a randamentului pe plan aerob concomitent cu o îmbunătăţire a parametrilor: hemoglobina, număr de hematii, VOamax., precum şi a celor care au înregistrat o scădere la altitudine. La revenire se pot înregistra performanţe foarte bune în 12-24 ore, apoi are loc o scădere a acestora, în special în plan aerob, pentru ca după ziua a 10-a să se observe o ameliorare evidentă, durabilă.

Accidentele şi incidentele care se pot înregistra la altitudine sunt: apatie, adinamie, în special în primele zile; dureri la nivelul cicatricilor; acutizarea manifestărilor reumatismale; refacerea şi recuperarea întârziată a contracturilor şi a leziunilor musculare; creşterea frecvenţei anginelor, rinofaringitelor, a conjunctivitelor; pierderi lichidiene importante ceea ce conduce la fenomene de hemoconcentrare; şoc caloric prin supraîncălzirea corpului datorită intensităţii radiaţiilor solare.

Pe perioada curei de altitudine se recomandă o dietă normo- sau hipercalorică, hiperglucidică, normoproteică, hipolipidică şi bogată în vitamine şi săruri minerale.

Pentru a obţine toate beneficiile din cura de altitudine este indicat ca sportivii să fie în deplină stare de sănătate, echilibraţi neuro-vegetativ. Pe durata cantonamentului Ia munte se poate începe antrenamentul din a 2-a zi, dar cu pauze mai mari între repetări şi cu intensificarea proceselor de refacere ale organismului.

91

PAULA DROSESCU

VIII. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ANTI-DOPING

Se pare că cuvântul „doping" îşi are originea din dialectul flamand „to doop", fiind menţionat în

dicţionarele din secolul al XVIII-lea (Drăgan I. - 4). Din cele mai vechi timpuri se poate constat că a existat o dorinţă de a fi cel mai bun, de a învinge, de a rezista cât mai mult. Dar, de la aceste dorinţe fireşti şi de înţeles s-a ajuns la un fenomen care îngrijorează tot mai mulţi oameni din tot mai variate segmente: sportivi, antrenori, medici sportivi dar şi părinţi, psihologi, cercetători, ziarişti şi lista poate continua.

Sigur că utilizarea unor substanţe, de tipul amestecurilor de miere cu vin care conferă o anumită vigoare, nu constituie subiectul discuţiei ci dopingul, în accepţiunea pe care o are începând cu secolul XX. Profesorul I. Drăgan (citat la 4, pagina 465) face o trecere în revistă a evoluţiei procesului doping: „despre doping, în accepţiunea de azi, se poate vorbi cam din secolul XX, astfel, prin anii 1900-1936, în Japonia, sportivii foloseau înainte de competiţii cardiotonice şi nitriţii (vasodilatatori coronarieni); cel de al doilea război mondial a consfinţit efectele amfetaminelor (psihostimulante) asupra sistemului nervos, aviatorii germani care efectuau zboruri de noapte primind aceste substanţe înainte de a pleca în misiune pentru întărirea stării de vigilenţă şi agresivitate. De aici şi până la trecerea în sport n-a mai fost decât un pas. Postbelic, când viaţa sportivă ţi-a reluat cursul a apărut şi utilizarea substanţelor dopante, amfetaminele, antidepresivele, simpaticomimeticele şi analgezicele cardio-respiratorii fiind primele în grupe de substanţe folosite de sportivi din proprie iniţiativă sau la recomandarea unor cadre sportive (antrenori, medici, masori etc). Ii acea vreme regulamentele doping erau ca şi inexistente, iar lipsa unor laboratoare de specialitate facilita această acţiune (dopaj), în mod neştiinţific şi plină de riscuri."

începând cu Jocurile Olimpice de la Roma (1960) au apărut prime cazuri de utilizare a acestor substanţe - este cazul ciclistului danez Olsem care a şi decedat în timpul cursei. A urmat o lungă listă de sportivi care au folosit aceste substanţe, pentru unii cu efecte letale pentru alţii soldate cu suspendare.

Aşa cum afirmă profesorul Drăgan I. (titlul 4 - pagina 467) „Este începutul unei campanii deschise, care începe prin anii 1976-1980: pe de o parte cei ce caută şi găsesc bineînţeles (având mari resurse materiale) noi substanţe, care nu sunt încă pe lista anti-doping şi cei de partea cealaltă a baricadei, organismele oficiale, care după ce află de aceste noi substanţe le cercetează şi apoi le introduc pe lista anti-doping. Este clar că între aceste operaţii este o diferenţă de timp de 4+6 ani (vezi cazul testosteronului, diureticelor, gonadotrofinei chorionice placentare, ş.a.) care este în favoarea celor interesaţi să trişeze. Introducerea controalelor doping în afara competiţiei va reprezenta un nou moment în campania antidoping (1989)."

VIII. 1 Lista claselor de substanţe şi metode interzise

Se consideră a fi doping (conform definiţiei din Codul antidoping si regăsit în formularea Agenţie Mondiale Anti-doping): folosirea unor substanţe şi/sau metode interzise, depistarea unor substanţe sau a metaboliţilor acestora în ţesuturile sau lichidele umane, refuzul sau evitarea controlului doping, cumpărarea, vinderea, traficarea, distribuirea sau deţinerea unor substanţe prohibite, asistarea sau încurajarea altor persoane să folosească substanţe interzise sau metode interzise sau recunoaşterea de a fi asistat sau încurajat alte persoane să se dopeze.

In continuare vom prezenta câteva aspecte legate de principalele clase de substanţe şi metode doping după care vom prezenta şi lista acestor substanţe.

Clasa de produse stimulante conferă un surplus de energie. Cel care le foloseşte se simte vioi, încrezător, poate depune un efort susţinut mai mult timp. Sunt substanţe care cresc ritmul cardiac şi presiunea sanguină, accelerează reacţiile, suprimă durerea şi starea de oboseală. După faza de stimulare apar stări de decompresie cu accentuarea stării de oboseală ca expresie a epuizării neurohormonale şi enzimatice. Riscurile utilizării unor astfel de produse ar fi: suprimarea semnalelor de avertisment pe care le trimite organism (sub forma oboselii şi a durerii) conduc suprasolicitare şi agravarea unor afecţiuni; apariţia senzaţiei de epuizare după efort; riscurile legate de creşterile presiunii arteriale; instalarea unor comportamente agresive. In această categorie sunt incluse printre altele: amfetaminele (Benzedrinele) şi derivaţii.

Tot în clasa substanţelor stimulante sunt incluse şi substanţele de uz local (instilaţii nazale) sau general utilizate în stările gripale şi care conţin efedrina, cathina, fenilpropanolamina. Aceste produse, în doze mari produc stimularea mentală, creşterea afluxului de sânge, creşterea tensiunii arteriale,

92

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

produc tahicardie, cefalee, anxietate, tremor. β-2 adrenergice Salbutamol, Salmeterol, Terbutaline, bronhodilatatoare sunt folosite în astmul bronşic şi care sunt admise numai cu notificare scrisă şi certificat medical (pentru Salbutamol este limita cantitativă de 100 ng/ml urină).

Unele produse naturiste (ex. Ginseng) pot conţine efedrina, cafeina - substanţe aflate pe lista doping. Cafeina în cantitate mai mare de 12 mg/ml urină este considerată doping (ceea ce este echivalent cu 200mg cafeina baza metabolizată 1/7 pe oră)

Clasa substanţelor analgetice narcotice este destinată combaterii durerilor şi prin utilizarea lor se poate obţine o stare de mai bine, euforizantă: morfina, heroina, codeina (prezentă în multe analgetice, antitusive). Efectele adverse ale acestor tipuri de medicamente: scad pragul percepţiei dureroase, scad componenta psihoafectivă a durerii, scad presiunea sanguina, dau constipaţie, determină instalarea fenomenelor de dependenţă psihică, deprimă funcţia respiratorie, conduc la narcomanie.

Clasa medicamentelor (β-blocante acţionează prin blocarea acţiunii adrenalinei, reducând frecvenţa cardiacă şi respiratorie, scad tonusul simpatic, reduc starea de teamă, înlătură tensiunea psihică şi starea de oboseală. Sunt sportivi care le-au utilizat pentru a se calma înaintea unei competiţii. Au şi efect de a creşte performanţa, dar, determină grave tulburări ale somnului, induc stare depresivă, favorizează producerea lipotimiei (leşinului) prin scăderea semnificativă a presiunii sângelui.

Clasa medicamentelor tranchilizante reduc anxietatea şi induc o stare de calm (Librium, Xanax). Riscurile utilizării neadecvate sunt legate de instalarea unei stări de confuzie, lipsă de energie, creează dependenţă rezistentă la tratament.

Clasa medicamentelor diuretice a fost concepută pentru a elimina apa reţinută în organism în exces. Eliminarea apei este însoţită şi de eliminarea sărurilor minerale. Hipopotasemia care se instalează frecvent după administrarea acestora determină stare de oboseală musculară, fasciculaţii musculare, scăderea performanţei cardiace. Această clasă de medicamente este frecvent utilizată de sportivii care au nevoie să realizeze categoria la care concurează sau cei care vor să elimine urme de alte droguri utilizate.

Clasa steroizilor anabolizanţi induce creşterea şi stimularea dezvoltării musculaturii şi refacerea osoasă. Sunt sportivi care utilizează astfel de substanţe fie pentru a-şi dezvolta masa musculară fie pentru a combate mai rapid fenomenele oboselii generale sau pentru a-şi creşte psihoagresivitatea. Utilizarea unor astfel de produse poate genera: creşterea presiunii sanguine, afecţiuni cardiace prin suprasolicitare, comportament agresiv, creşterea riscului rupturilor musculare sau a altor traumatisme capsulo-ligamentare, pilozitate exagerată, infertilitate, cancer mama, disfuncţii hepatice, hemoragii digestive, etc.

Clasa hormonilor peptidici, mimetici şi analogi - STH hormonul de creştere hipofizar este cel mai puternic anabolizat din corp prin a cărui administrare se poate induce gigantismul sau acromegalia, în funcţie de momentul administrării: înainte sau după pubertate, diabetul, tulburări endocrine, reacţii alergice, hipertensiune intracraniană. - Hormoni hipofizari şi sintetici LH cresc secreţia de androgeni. - Gonadotrofina corionică stimulează producţia de androgeni în organism. - Corticotrofinele ACTH stimulează secreţia de cortizon la nivelul corticosuprarenalelor. - Insulina şi Insuline like factori folosiţi pentru efectele anabolizante. - Eritropoetina - EPO- este un hormone peptidic secretat la nivelul rinichiului şi care stimulează

măduva osoasă pentru producerea unui număr crescut de hematii crescând astfel potenţialul de legare al oxigenului care ajunge la muşchi.

Prezentăm în continuare lista publicată la 25 noiembrie 2003 şi care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2004 de către AGENŢIA MONDIALĂ ANTI-DOPING STANDARD INTERNAŢIONAL - LISTA INTERZIS PE 2004

SUBSTANŢE SI METODE INTERZISE ÎN COMPETIŢIE A. SUBSTANŢE INTERZISE S1. STIMULENTE Următoarele stimulente sunt interzise, inclusiv izomerii lor optici (D- si L-): adrafinil,

amfepramona, amiphenazol, amfetamina, amfetaminil, benzfetamina, bromantan, carfedon, cătina, clobenzorex, cocaina, dimetilamfetamina, efedrina, etilamfetamina, etilefrina, fencamfamina, fenetilina, fenfluramina, fenproporex, furfenorex, mefenorex, mefentermina, mesocarb, metamfetamina, metilamfetamina, metilendioxiamfetamina, metilendioximetamfetamina, metilefedrina, metilfenidat, modafinil, niketamida, norfenfluramina, parahidroxiamfetamina, pemolina, fendime-trazina, fenmetrazina, fentermina, prolintan, selegilina, stricnina si alte substanţe cu structuri chimice sau

93

PAULA DROSESCU

efecte farmacologice similare. Cathina este interzisă când concentraţia acesteia în urina este mai mare de 5ug/mL. Efedrina sau metilefedrina sunt interzise atunci când concentraţia în urină este mai mare de

lOug/mL Substanţele incluse în Programul de Monitorizare 2004 nu sunt considerate substanţe

interzise. S2. NARCOTICE Următoarele narcotice sunt interzise: buprenorfina, dextromoramida, diamorfina (heroina),

hidromorfone, metadona, morfina, oxicodona, oximorfona, pentazocina, petidina. S3. CANABINOIDE Canabinoidele (ex. haşiş, marijuana) sunt interzise. S4. AGENŢI ANABOLICI Agenţii anabolici sunt interzişi. 1. Steroizi anabolici androgeni (SAA)

a. SAA exogeni* includ, dar nu se limitează la: androstadienona, bolasteron, boldenon, boldion, clostebol, danazol, dehyhidrochlorometiltestosteron, deltal-androsten-3,17-diona, drostanolon, drostandiol, fluoximesteron, formebolon, gestrinon, tetrahidrogestrinon, 4- hidroxitestosteron, 4-hidroxi-19-nortestosteron, mestanolon, mesterolon, metandienona, metenolon, metandriol, metiltestosteron, miboleron, nandrolon, 19-norandrostendiol, 19- norandrostendiona, norboleton, noretandrolon, oxabolon, oxandrolon, oxymesteron, oxymetholon, quinbolon, stanozolol, stenbolon, 1-testosteron (deltal-dihidro-testosteron), trenbolon, si analogii # acestora.

b. SAA endogeni** includ, dar nu se limitează la: androstenediol, androstenediona, dehidroepian-drosteron (DHEA), dihidrotestosteron, testosteron si analogii acestora

2. Alţi agenţi anabolici Clenbuterol, zeranol. * „exogen" se referă la substanţele care nu pot fi produse de organism în mod natural. ** „endogen" se referă la substanţele care pot fi produse de organism în mod natural. * „analog" este definit ca „o substanţă derivată din modificarea sau alterarea structurii chimice a altei substanţe şi care păstrează un efect farmacologic similar."

S5. HORMONI PEPTIDICI Sunt interzise următoarele substanţe, inclusiv mimeticii*, analogii** şi factorii de eliberare ai

acestora: 1. Eritropoietina (EPO) 2. Hormonul de creştere (hGH) şi Factorul de creştere insulino-similar (IGF-1) 3. Gonadotropina corionică (hCG) interzisă numai în cazul bărbaţilor; 4. Gonadotropine sintetice si pituitare (LH) interzise numai în cazul bărbaţilor 5. Insulina 6. Corticotropinele

* un „mimetic" este definit ca o substanţă cu efect farmacologic similar altei substanţe, chiar daca are o structura chimică diferită ** un „analog" este definit ca „o substanţă derivată din modificarea sau alterarea structurii chimice a altei substanţă si care păstrează un efect farmacologic similar."

S6. BETA-2-AGONISTI Toţi beta-2-agonistii, inclusiv izomerii lor optici D- si L-, sunt interzişi cu excepţia formoterolului,

salbu-tamolului, salmeterolului şi terbutalinei, acestea fiind permise, doar prin inhalare, în cazul prevenirii şi/sau tratării astmului şi a bronho-constricţiei/astmului induse de efort. In astfel de situaţii este necesară o notificare medicală în conformitate cu Standardul Internaţional pentru Excepţii Terapeutice (EUT).

Contrar prevederilor Standardul Internaţional pentru Excepţii Terapeutice, atunci când laboratorul a identificat o concentraţie de salbutamol (liber plus conjugat ca glucuronid) mai mare de lOOOng/mL, proba va fi considerată pozitivă în cazul în care sportivul nu poate dovedi ca rezultatul anormal a fost o consecinţa a utilizării terapeutice a salbutamolului inhalat.

94

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

S7. AGENŢI CU ACTIVITATE ANTI-ESTROGENICĂ Inhibitori de aromatază, clomifen, ciclofenil, tamoxifen sunt interzise numai la bărbaţi. 58. AGENŢI MASCATORI Diuretice*, epitestosteron, probenecid, substituenţi de plasmă (ex. dextran, hidroxietil-amidon)

* O aprobare medicală în concordanţă cu Standardul Internaţional pentru Excepţii Terapeutice nu este valabilă dacă proba de urina a sportivului conţine un diuretic în asociere cu o substanţă interzisă la nivelul pragului de infracţiune sau sub prag.

Diureticele includ: acetazolamid, amilorid, bumetanid, canrenon, chlortalidon, acid etacrinic, furosemid, indapamid, mersalyl, spironolactona, tiazide (bendroflumetiazid, clorotiazid, hidroclorotiazid) şi triamteren, şi alte substanţe cu structură chimică şi efecte farmacologice similare.

S9. GLUCOCORTICOSTEROIZI Glucocorticosteroizii sunt interzişi în administrarea pe cale orală, rectală, intravenos sau

intramuscular. Celelalte căi de administrare necesită o notificare medicală în conformitate cu Standardului Internaţional pentru Excepţii Terapeutice.

B. METODE DOPING INTERZISE Ml. CREŞTEREA CAPACITĂŢII DE TRANSFER DE OXIGEN Sunt interzise următoarele: a. Dopingul cu sânge. Acesta constă în utilizarea de sânge autolog, homolog sau heterolog sau de

produse hematologice (din celule roşii) de orice origine, altele decât cele necesare unui tratament medical legitim.

b. Utilizarea de produse care măresc absorbţia, transportul sau eliberarea de oxigen (ex. eritropoietinele, înlocuitorii pe bază de hemoglobina modificată inclusiv, dar nu limitat la, substituenţi de sânge pe baza de hemoglobina, produşi de hemoglobina micro-încapsulată, perfluorochimicale şi efaproxiral (RSR13).

M2. MANIPULAREA FARMACOLOGICĂ, CHIMICĂ SI FIZICĂ Manipularea farmacologică, chimică şi fizică constă în folosirea de substanţe şi metode, inclusiv agenţi mascatori, care alterează, încearcă să altereze sau sunt pasibile să altereze integritatea şi validitatea probelor colectate în timpul controlului doping.

Acestea includ, dar nu se limitează la, cateterizare, substituţia urinei şi/sau falsificarea, inhibarea excreţiei renale şi alterări ale concentraţiei testosteronului şi epitestosteronului. M3. DOPINGUL GENETIC

Dopingul cu gene sau celule este definit ca utilizarea non-terapeutică de gene, elemente genetice şi/sau celule care au capacitatea de a creşte performanţa sportivă.

SUBSTANŢE SI METODE INTERZISE ŞI ÎN COMPETIŢIE ŞI ÎN AFARA

COMPETIŢIEI SUBSTANŢE INTERZISE

S4 AGENŢI ANABOLICI S5 HORMONI PEPTIDICI S6 BETA-2 AGONIŞTI* S7 AGENŢI CU ACTIVITATE ANTI-ESTROGENICĂ S8 AGENŢI DE MASCARE * numai clenbuterol, iar salbutamol atunci când concentraţia sa în urină este mai mare de lOOOng/mL

METODE INTERZISE Ml. ÎMBUNĂTĂŢIREA CAPACITĂŢII DE TRANSFER DE OXIGEN M2. MANIPULĂRI FARMACOLOGICE, CHIMICE ŞI FIZICE M3. DOPING GENETIC SUBSTANŢE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI PI. ALCOOL Alcoolul (etanolul) este interzis numai în timpul competiţiilor, în sporturile menţionate mai jos.

Detectarea se va realiza prin analizarea respiraţiei şi/sau sângelui. Pragul de infracţiune doping este menţionat în paranteză pentru fiecare federaţie. Dacă nu este specificat nici un prag, prezenţa oricărei

95

PAULA DROSESCU

cantităţi de alcool va constitui o infracţiune doping. Aeronautică (FAI) (0,20 g/L), Tir cu arcul (FITA) (0,10g/L), Automobilism (FIA), Biliard (WCBS), Boules (CMSB) (0,50g/L), Gimnastică (FIG) (0,10g/L), Karate (WCF) (0,40g/L), Pentatlon modern (UIPM) (0,10g/L), Motociclism (FIM), Sporturi cu role (FIRS) (0,02g/L), Schi (FIS), Triatlon (ITU) (0,40g/L), Lupte (FILA),

P2. BETA-BLOCANTE Dacă nu este specificat altfel, beta-blocantele sunt interzise doar în competiţie, în următoarele

sporturi: Aeronautică (FAI), Tir cu arcul (FITA)(şi în afara competiţiei), Automobilism (FIA), Biliard (WCBS), Boules (CMSB), Bob (FIBT), Bridge (FMB),Şah (WCF), Curling (WCF), Gimnastică (FIG) (FIM), Pentatlon modern (UIPM), Popice (FIQ), Navigaţie cu pânze (ISAF) doar cu cârmă, Tir (ISSF )(interzis şi în afara competiţiei), Schi (FIS) în sărituri şi snowboard stil liber, înot (FINA) în scufundări şi înot sincron, Lupte (FILA).

Beta-blocantele includ, dar nu sunt limitate la, următoarele: acebutolol, alprenolol, atenolol, betaxolol, bisoprolol, bunoiol, carteolol, carvedilol, celiprolol, esmolol, labetalol, levobunolol, metipranolol, metoprolol, nadolol, oxprenolol, pindolol, propranolol, sotalol, timolol.

P3. DIURETICE Sunt interzise în şi în afara competiţiei în toate sporturile ca agenţi mascatori. Totuşi, în

următoarele sporturi care reclamă categorii de greutate şi în sporturile în care pierderile de greutate pot creşte performanţa, nici o Excepţie Terapeutică nu va fi valabilă pentru utilizarea diureticelor. Culturism (IFBB), Box (AIBĂ), Judo (UF), Karate (WKF), Haltere pentru sportivii cu handicap (IPF), Canotaj (categoria uşoară) (FISA), Schi (FIS) (numai pentru sărituri), Taekwondo (WTF), Haltere (IWF), Lupte (FILA), Wushu (IWF).

SUBSTANŢE SPECIALE Substanţele speciale sunt, conform Codului Agenţiei Mondiale Anti-Doping, acele substanţe

care pot fi subiectul încălcărilor fără intenţie a reglementărilor anti-doping, deoarece sunt utilizate pe scară largă în producerea medicamentelor şi a căror utilizare în scop de dopaj este mai puţin probabilă. Atunci când un sportiv poate stabili că utilizarea unei astfel de substanţe nu a fost menită să mărească performanţa sportivă, sancţiunea poate fi redusă.

„Substanţele speciale" sunt: Stimulente (efedrina, L-metilamfetamina, metilefedrina9; Canabinoidele; Beta-2 agoniştii inhalaţi (cu excepţia clenbuterolului); Diureticele (nu se aplică în cazul sporturilor unde sunt interzise (secţiunea P3)); Agenţii Mascatori: probenecid; Glucocorticosteroizii; Beta-blocantele; Alcoolul. VIII. 2 Sancţiuni aplicate sportivilor

WADA (World Anti-Doping Agency) a elaborat un Cod anti-doping şi a propus sancţiuni care să fie aplicate sportivilor care se abat de la normele deontologice. Aceste sancţiuni sunt: A. Unele stimulente (efedrina, cafeina, pseudoefedrina, heptaminol, fenilpropanolamina, ş.a.) A.l. Prima abatere: - avertisment

- amendă - suspendare 0-6 luni

A.2. A doua abatere: suspendare de la 6 luni la 2 ani A.3. A treia abatere: suspendare de la 2 ani - pe viaţă B. Celelalte substanţe şi metode B.l. Prima abatere: 2 ani suspendare B.2. A doua abatere: suspendare pe viaţă C.l. Traficarea, administrarea sau încurajarea folosirii: 4 ani - pe viaţă C. 2. Evitarea, refuzul controlului „Out of Competition": 3 luni - 2 ani VIII.3 Metode de analiză pentru doping

Pentru a putea fi pusă în evidenţă substanţele doping este necesară prelevarea de la sportiv a probelor biologice (urină, sânge, salivă) şi apoi trimise spre testare în centre specializate. După recoltare proba prelevată este trimisă sub forma unui număr la laboratorul desemnat pentru a face analiza. în laborator proba se împarte în două: o parte este analizată si o parte se păstrează în vederea unei eventuale contestaţii (constituie proba martor). Dacă rezultatul este pozitiv, partea păstrată ca martor din proba iniţială se împarte din nou în două şi se trimite la alte două laboratoare fără să fie cunoscut numele sportivului. Dacă şi după aceste noi evaluări probele sunt pozitive atunci se face cunoscut numele sportivului, substanţa care a fost depistată şi urmează ca să fie luate măsurile în conformitate cu tipul abaterii, cu substanţa care a fost depistată. (Procedura standard este mult mai

96

IGIENĂ, PRIM AJUTOR ŞI CONTROL MEDICAL

complexă, dar din lipsă de spaţiu tipografic am rezumat). Există mai multe metode de diagnostic care pot fi aplicate probelor, metode care depind şi de tehnica laboratorului care prelucrează proba. Astfel, se poate realiza:

cromatografia în strat subţire 2-3 ug/ ml limită de sensibilitate, cromatografia în fază lichidă, cromatografia de lichide la înaltă presiune (oficial nu se mai foloseşte), spectrometria în infraroşu, spectrometria de masă - metodă extrem de sensibilă care poate detecta, de exemplu 1 Hg/ml cu precizarea tipului de steroid utilizat, metoda RISA (radioimunologică).

VIII. 4 Programul naţional anti-doping Problema dopingului a preocupat pe responsabilii domeniului ceea ce a condus la un şir de discuţii finalizate prin declaraţia de la Lausanne, Elveţia, asupra dopingului în sport (4 februarie 1999). Conferinţa Mondială asupra dopingului în sport, cu participarea reprezentanţilor guvernamentali, a organizaţiilor intre-guvernamentale şi non-guvernamentale, a comitetului olimpic, a Federaţiilor sportive internaţionale (FSI), a Comitetelor olimpice naţionale (CON) şi a sportivilor stabilea (I. Drăgan, 4, pagina 475):

1. Educaţia, prevenirea şi drepturile sportivilor 2. Codul mişcării olimpice 3. Sancţiuni

Sancţiunile care privesc încălcarea doping vor fi impuse în cadrul controalelor atât în timpul cât şi în afara competiţiilor. In conformitate cu dorinţa sportivilor, a comitetelor olimpice şi a unei largi majorităţi a federaţiilor internaţionale, sancţiunea minimă pentru încălcări majore doping sau metode interzise va fi o suspendare a sportivului din toate competiţiile pentru o perioadă de doi ani, la prima abatere.

4. Agenţia anti-doping internaţională - O agenţie anti-doping internaţională independentă va fi fondată astfel încât să fie complet operaţională pentru Olimpiada de la Sydney 2000.

5. Responsabilităţile comitetului internaţional olimpic, ale federaţiilor sportive internaţionale, ale comitetelor olimpice naţionale şi ale curţii de arbitraj în sport.

6. Colaborarea între mişcarea olimpică şi autorităţile publice. România a fost una dintre primele ţări care a dorit alinierea la standardele internaţionale în ceea ce priveşte

dopingul şi a avut în vedere elaborarea unor norme şi legi în acest domeniu. Cele mai recente cităm HOTĂRÂREA nr. 1.091 din 15 septembrie 2005 privind aprobarea structurii organizatorice şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare ale Agenţiei Naţionale Antidoping prin care se aprobă structura organizatorică a Agenţiei Naţionale Antidoping, denumită în continuare Agenţia, prevăzută în anexa nr. 1. Prin ordin al preşedintelui Agenţiei, în cadrul structurii organizatorice se pot constitui servicii, birouri sau compartimente, după caz. La art. 2. - Se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale Antidoping, prevăzut în anexa nr. 2. Art. 3. - prevede ca: (1) Numărul maxim de posturi al Agenţiei este de 50, din care 15 posturi sunt preluate prin transferul Laboratorului de Control Doping de la Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport, constituindu-se Direcţia cercetare şi laborator control doping, entitate specializată pentru efectuarea analizelor, contraexpertizelor şi cercetărilor în domeniu care funcţionează ca direcţie autonomă din punct de vedere analitic, conform Standardelor internaţionale pentru laboratoare. (2) Direcţia cercetare şi laborator control doping se constituie prin preluarea de către Agenţie a activelor şi pasivelor Laboratorului de Control Doping din cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport.

STRATEGIA GENERALĂ de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport din România pe perioada 2001-2004 cuprindea la punctul 9.: Ministerul Tineretului şi Sportului va promova măsurile de prevenire, control şi reprimare a folosirii substanţelor interzise şi a metodelor neregulamentare destinate să mărească în mod artificial capacitatea fizică a sportivilor. In continuare punctul 10. prevede: Pentru prevenirea utilizării si pentru eliminarea dopajului din activitatea sportivă Ministerul Tineretului şi Sportului şi Comitetul Olimpic Român susţin Programul naţional antidoping conform prevederilor Convenţiei antidoping a Consiliului Europei. în STRATEGIA GENERALĂ de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport din România pe perioada 2005-2008 în Capitolul 8 (Cercetarea şi asistenţa ştiinţifică sportivă. Medicina sportivă. Informaţia sportivă) articolele 62-64 se referă la preocupările pentru sănătatea sportivilor şi la regimul de prescriere a unor medicamente în timp ce articolul 68 face referire la „desfăşurarea unei activităţi susţinute pentru excluderea utilizării mijloacelor şi metodelor care prejudiciază sănătatea şi etica sportivilor"

97

PAULA DROSESCU

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Alexandrescu C. - Igiena educaţiei fizice şi sportului - Curs Litografie Bucureşti, 1983.

2. Drăgan I. - Practica medicinii sportive. Editura Medicală Bucureşti, 1989 3. Drăgan I. (sub redacţia) - îndrumar de lucrări practice în medicina sportivă, Curs litografiat,

Bucureşti, 1982 4. Drăgan I., (sub redacţia): Medicina sportivă aplicată, Editura Editis, Bucureşti, 2002. 5. Drosescu Paula- Igiena educaţiei fizice şi sportului. Editura. Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1992. 6. Dumitrescu C-tin. - Alimentaţia şi efortul fizic - Tradiţie şi actualitate. Editura Sport Turism

Bucureşti, 1980 7. Dumitru Ghe.: Suferinţele musculare ale sportivilor, Editura Mondograf, Constanţa, 1994. 8. Schaffler A., Braun J., Renz U.,: Ghid clinic, Editura Medicală S.A., Bucureşti, 1995. 9. Zydlo Stanley M. Jr., Hill James A.: Primul ajutor în urgenţele medicale, Editura Lider, Bucureşti,

1997. 10. www. gov.ro, www. ana.gov.ro, www. gov-sport.ro

98

Asist.dr. Radu Iacob BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

CUPRINS

1 GENERALITĂŢI

1.1. Scurt istoric al jocului de baschet 1.2. Baschetul în România 1.3. Descrierea şi caracteristicile jocului de baschet 1.4. Influenţa practicării jocului de baschet asupra organismului

2 TEHNICA JOCULUI DE BASCHET

2.1. Definiţie şi caracteristici 2.2. Conţinutul tehnicii jocului de baschet 2.3. Analiza procedeelor tehnice:

a) Elemente tehnice fără minge b) Elemente tehnice cu minge

3 TACTICA JOCULUI DE BASCHET

3.1. Definiţii şi caracteristici 3.2. Bazele tacticii: a) Bazele tacticii în apărare

b) Bazele tacticii în atac

4 JOCUL DE BASCHET ÎN ŞCOALĂ 4.1. Dezvoltarea jocului de baschet în şcoală 4.2. Baschetul în programa de educaţie fizică şcolară 4.3. Lecţia de educaţie fizică şi locul baschetului în lecţie 4.4. Organizarea competiţiilor de baschet

BIBLIOGRAFIE

RADU IACOB

1 GENERALITĂŢI 1.1 Scurt istoric al jocului de baschet

Baschetul este unul din cele mai spectaculoase jocuri sportive şi se încadrează în categoria sporturilor inventate. Jocul de baschet a fost inventat la sfârşitul anului 1891 de un tânăr instructor sportiv - JAMES A. NAISMITH -

care, pentru a asigura o continuitate a pregătirii studenţilor săi de la Colegiul SPRINGFIELD din statul MASSACHUSETTS - SUA pe timp de iarnă a imaginat un joc atrăgător, desfăşurat în sală. Naismith a stabilit 13 reguli ale acestui nou joc ce a avut priză în rândul studenţilor şi care s-a răspândit cu mare repeziciune în întreaga lume.

La 18 iunie 1932, 8 federaţii naţionale (Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Letonia, Portugalia, România şi Elveţia) au înfiinţat FIBA (Federaţia Internaţională de Baschet Amator) la Geneva (Elveţia). Din 1956 sediul forului care dirijează întreaga activitate baschetbalistică amatoare din lume este la München (Germania).

Succintă prezentare a momentelor importante privind evoluţia activităţii de baschet pe plan internaţional: • •

•

• • •

în 1912, la JO de la Saint Louis - SUA jocul de baschet este introdus cu caracter demonstrativ; în 1935 se desfăşoară la Geneva (Elveţia) primul Campionat European masculin cu participarea şi a echipei

României; la 1 august 1936 baschetul masculin este introdus în programul JO de la Berlin - ediţia a XI-a; turneul cu 22

echipe participante este câştigat de SUA (19-18 în finală cu Canada); 1938 - se organizează la Roma (Italia) primul Campionat European feminin, câştigat de Italia; 22 octombrie 1950 - are loc prima ediţie a Campionatului Mondial masculin la Buenos Aires (Argentina); 7 martie 1953 - prima ediţie a CM feminin - Santiago (Chile);

În afara JO, a Campionatelor Europene şi Mondiale, baschetul cunoaşte o bogată activitate competiţională internaţională: Euroliga masculină şi feminină (denumită, la băieţi, "SUPROLEAGUE"), Jocurile Panamericane, J. Asiatice, J. Ţărilor Africane, Campionate Mondiale Universitare, etc sunt câteva din cele mai importante competiţii care se desfăşoară peste tot în lume şi subliniază încă o dată larga răspândire de care se bucură. În acest moment, NBA şi FIBA sunt principalele repere ale baschetului mondial.

1.2. Baschetul în România În ţara noastră baschetul a făcut primii paşi imediat după încetarea primului război mondial. În programul asociaţiei cultural religioase YMCA (Asociaţia Creştină a Tinerilor) era prevăzut, pe lângă box şi atletism, şi jocul de baschet ca joc sportiv tipic american. Astfel, în 1920, pe terenul asociaţiei YMCA, publicul bucureştean a avut ocazia să vadă un nou joc sportiv care a plăcut datorită dinamismului şi spectaculozităţii lui. În acelaşi an (1920) sunt cunoscute în Bucureşti doar echipele şcolare ale liceelor Spiru Haret, Matei Basarab, Cantemir şi Kreţulescu. Între 1920-1923 singurele competiţii de baschet au avut loc numai între echipele acestor licee. Simultan cu trecerea primilor elevi-jucători la facultăţi, baschetul a ieşit din cercul format doar din echipele şcolare şi se răspândeşte şi în rândul studenţilor. În 1924 baschetul este practicat şi de către studenţii de la ANEF, viitori profesori de educaţie fizică - propagatori ai acestui joc în toată ţara. Preocupări oficiale pentru organizarea activităţii de baschet nu au existat decât mai târziu, în 1931, când se înfiinţează Federaţia Română de baschet, volei şi handbal, care în acelaşi an se transformă în Federaţia Română de baschet şi volei, având 9 cluburi afiliate (YMCA, TCR - Tenis Club Român, Juventus, Viforul-Dacia, Sportul Studenţesc, Macabi, Turda, Apărătorii Patriei şi PTT). Tot în acelaşi an, la 3 decembrie, se inaugurează primul campionat regional masculin. În 1936 apare o activitate sporadică şi în provincie şi anume la Iaşi, Timişoara, Braşov, Sibiu. În 1940 se înfiinţează Campionatul divizionar la Bucureşti, iar în 1941 are loc primul campionat universitar din ţara noastră. După cel de-al II-lea război mondial baschetul cunoaşte adevărata dezvoltare. În 1949, odată cu organizarea CCFS (Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport) se înfiinţează Comisia Centrală de baschet, transformată în 1957 în Federaţia Română de baschet. În 1947-1948 se organizează un campionat divizionar cu participarea echipelor fruntaşe din Bucureşti şi provincie. În 1949 se organizează "Cupa Oraşelor", iar din 1950 se reia campionatul divizionar masculin. În 1953 se înfiinţează şi campionatul divizionar feminin.

1.3 Descrierea şi caracteristicile jocului de baschet Baschetul este un joc sportiv foarte dinamic şi de o mare spectaculozitate, care se dispută între două echipe a câte 5 jucători, fiecare echipă căutând să îndeplinească scopul jocului: să introducă de cât mai multe ori mingea în coşul adversarilor şi să-i împiedice pe aceştia să înscrie puncte. Fiind un joc sportiv de echipă, baschetul este în primul rând o formă de activitate socială organizată; este "un mod specific de manifestare şi totodată de practicare cu caracter ludic şi sportiv (agonistic) a activităţii corporale şi a exerciţiului fizic, la care participanţii constituiţi în

100

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

două echipe a câte 5 jucători, aflaţi temporar într-un raport de adversitate neostilă, tipică jocurilor sportive, denumită rivalitate sportivă, luptă pe un teren special amenajat cu coşuri de baschet pentru obţinerea victoriei, fiecare încercând să realizeze mai multe aruncări reuşite în coşul adversarilor, efectuate cu ajutorul mingii de baschet manevrate în condiţii prevăzute de regulamentul jocului". Întrecerile de baschet (cu o durată de 4 reprize a 10 minute de joc efectiv) se desfăşoară în sală sau în aer liber pe un teren neted cu o lungime de 28 metri şi o lăţime de 15 metri, teren prevăzut cu panouri având fiecare un inel cu plasă situat la 3.05 metri faţă de sol. Caracteristici: Baschetul cunoaşte astăzi o răspândire şi o popularitate remarcabile, cauzate şi de caracteristicile sale deosebite: • •

•

•

•

•

•

•

deşi există o luptă directă pentru minge, un contact direct între adversari, regulamentul exclude brutalităţile şi evită accidentele; este ACCESIBIL copiilor încă de la 8-10 ani, tinerilor şi adulţilor, atât băieţilor cât şi fetelor şi chiar persoanelor cu o vârstă ceva

mai înaintată; prin desfăşurarea lui pe un spaţiu mic cu un număr relativ mare de jucători, pentru a se realiza puncte circulaţia mingii şi a

jucătorilor este foarte rapidă, ceea ce aduce un deosebit DINAMISM jocului; multitudinea şi varietatea fazelor de joc, alternarea rapidă a situaţiilor ofensive cu cele defensive, posibilităţile pe care le oferă

jucătorilor de a-şi etala fantezia şi capacitatea lor inventivă, diferitele rezolvări tactice ale fazelor de joc, numărul mare de puncte care se realizează într-un joc - toate acestea oferă publicului spectator (cât şi jucătorilor) momente de o deosebită SPECTACULOZITATE;

este jocul sportiv cel mai BOGAT ÎN PROCEDEE TEHNICE şi cu cea mai mare varietate de acţiuni şi complexe tehnico-tactice;

prezintă tendinţa de UNIVERSALISM TEHNICO-TACTIC, prin solicitarea unor jucători cu o pregătire tehnico-tactică complexă, atât pentru atac cât şi pentru apărare pentru a face faţă cerinţelor jocului;

solicitarea aproape a tuturor grupelor musculare, a calităţilor fizice, a celor moral-volitive, face ca baschetul să constituie un important mijloc de dezvoltare şi pregătire fizică a tineretului, fiind foarte mult întrebuinţat şi în completarea pregătirii sportivilor de la alte discipline;

are o mare VALOARE EDUCATIVĂ, contribuind într-o măsură remarcabilă la dezvoltarea multilaterală a întregii personalităţi a sportivilor, la formarea conştiinţei şi a calităţilor morale, a trăsăturilor pozitive de voinţă caracteristice omului contemporan.

1.4 Influenţa practicării jocului de baschet asupra organismului Jocul de baschet are un caracter formativ foarte apreciat, deoarece - ca şi alte jocuri sportive - cumulează efectele sanogenetice şi sanotrofice ale exerciţiului fizic şi ale sportului, în general, cu efectele şi influenţele educative ale jocului, ale manifestărilor ludice. ⌦ astfel, ca mijloc al educaţiei fizice baschetul contribuie la menţinerea şi întărirea sănătăţii; ⌦ contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului şi la formarea unei ţinute corecte, prin efectuarea unor mişcări

ce se adresează tuturor segmentelor şi muşchilor; ⌦ solicită şi dezvoltă calităţile motrice, cu accent mai ales pe: • viteză, cu toate formele ei de manifestare; • detentă - forţa în trenul inferior plus viteza de execuţie; • îndemânarea, coordonarea şi supleţea, manifestate prin mişcări fine, economice, în viteză, duse până la virtuozitate; • precizia mişcărilor, mai ales a celor însoţite de minge; • rezistenţa cu caracter general şi specific şi mai ales în regim de viteză; • forţă în trenul inferior, prin poziţia specifică de apărare, deplasările în ritm diferit, sărituri; ⌦ solicită şi dezvoltă la un nivel superior marile funcţiuni ale organismului - circulaţia, respiraţia, etc.

Practicarea sistematică a baschetului asigură un nivel funcţional optim determinat de gradul de antrenament, care se obţine şi apoi se menţine dacă activitatea nu se întrerupe;

⌦ solicită şi dezvoltă vederea periferică; ⌦ atât în pregătire cât şi în joc gândirea este foarte mult solicitată, tehnica dar mai ales tactica, situaţiile mereu

diferite ale jocului impunând aceasta; ⌦ educarea spiritului de solidaritate (de colectiv, de echipă) spiritul de organizare şi de disciplină conştientă-

liber consimţită sunt educate prin însăşi acceptarea benevolă a subordonării faţă de regulile de joc şi competiţie, arbitraj, etc;

⌦ de asemenea, trebuie pusă în evidenţă contribuţia practicării baschetului la dezvoltarea şi educarea iniţiativei, a combativităţii şi a voinţei de a învinge greutăţile.

101

RADU IACOB

2 TEHNICA JOCULUI DE BASCHET 2.1 Definiţie şi caracteristici Jocul de baschet cuprinde o mare varietate de procedee, de deplasare a jucătorilor şi a mingii, de mânuire a acesteia şi de a finaliza. Tehnica, în general în sport, constituie ansamblul de mişcări executate de sportivi pentru rezolvarea unei acţiuni. Definind tehnica în jocurile sportive putem spune că ea reprezintă ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut, folosit în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional. ELEMENTELE TEHNICE reprezintă formele generale dar specifice ale mişcărilor prin care se acţionează în manevrarea obiectului de joc în raport cu sarcinile şi regulile jocului. Un element tehnic cuprinde mai multe procedee tehnice (de exemplu: pasarea mingii - cu o mână, cu ambele, etc). PROCEDEELE TEHNICE constituie concretizarea şi adaptarea la diferite situaţii specifice jocului a elementelor de bază ale tehnicii. Ele au un caracter concret de execuţie, spre deosebire de elementele tehnice care au un caracter general valabil ca structură de ansamblu a mişcării. Desprins dintr-un element tehnic, procedeul tehnic este un complex de mişcări executate conştient, într-o succesiune raţională, în scopul realizării unei sarcini precise. Procedeele tehnice simple sunt cele executate izolat de joc în majoritatea cazurilor în cadrul învăţării. La acestea găsim condiţii asemănătoare sau identice cu execuţia care cuprind: poziţia iniţială, execuţie propriu-zisă, poziţie finală. Sunt executate pe baza unui stereotip dinamic. Procedeele tehnice complexe sunt cele executate în joc, unde îşi pierd caracterul invariabil datorită condiţiilor mereu schimbătoare, care impun variaţii de poziţii iniţiale, întrerupere în execuţie şi continuare cu alt procedeu, ritm şi amplitudine diferite, etc.(de ex: aruncare la coş precedată de dribling, oprire, pasă, depăşire, reprimire şi aruncare la coş). STILUL - Execuţia procedeelor tehnice are un caracter individual datorită particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor. Stilul reprezintă nota (linia) personală imprimată de un jucător în executarea corectă a procedeelor tehnice cu randament maxim. Stilul nu trebuie confundat cu mişcările incorect executate de unii jucători. Stilul presupune structura şi forma corectă a mişcării, cărora li se adaugă nota personală. Caracteristicile tehnicii •

• •

• • • • •

tehnica nu constituie un factor izolat; ea este legată de joc, de tactică, fiind subordonată obiectivelor educaţiei fizice şi sportive;

are un caracter ştiinţific, este raţională, evoluează şi se perfecţionează continuu; are un caracter educativ - se învaţă şi se perfecţionează în cadrul unui proces pedagogic, care

contribuie la educaţia generală a jucătorilor; tehnica jocului de baschet este totuşi simplă, accesibilă, deşi cere unele mişcări nenaturale; conţinutul tehnicii reprezintă o mare varietate de procedee în special cu mingea; execuţia procedeelor tehnice solicită aplicarea fanteziei logice a jucătorilor, sub diferite aspecte; tehnica cere jucătorilor multă precizie în execuţie, viteză crescută, raţionament, randament; tehnica are un caracter aciclic; procedeele sunt înlănţuite între ele.

2.2 Conţinutul tehnicii jocului de baschet A. Elemente şi procedee tehnice fără minge (mişcare în teren) 1. Poziţia fundamentală 2. Deplasările: - mersul; - pasul adăugat; - alergarea: • atletică • specială (specifică): - înainte - înapoi - lateral - schimbările de direcţie:

• cu frânare pe un picior; • cu frânare pe ambele picioare.

- piruetele; - săriturile.

102

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

3. Fentele (mişcările înşelătoare): de privire (expresie), de cap, corp, braţe, picioare, combinate. 4. Jocul de picioare şi lucrul braţelor. B. Elemente şi procedee tehnice cu mingea 1. Ţinerea mingii: - cu o mână - în sprijin :pe palmă şi pe antebraţ - apucat - cu două mâini 2. Prinderea şi protecţia mingii: - cu două mâini - cu mână - din săritură - din deplasare - prinderea mingii care se rostogoleşte 3. Pasarea mingii → de pe loc → din deplasare → din săritură → pasele speciale: peste umăr spre înapoi, pe la spate, de jos din dreptul bazinului, din dribling, peste cap spre înapoi, pe la spate cu pământul, în cârlig, din voleibolare, pe sub axilă. 4. Opririle - prin frânare simplă; - cu săritură: într-un timp sau în doi timpi. 5. Pivotarea - prin deplasarea unui picior înainte, înapoi, oblic, cu mingea în mână; - prin întoarcere (înainte, înapoi, oblic). 6. Aruncarea la coş

• de pe loc • din deplasare (desprindere pe un picior):

- cu două mâini - cu o mână - precedată de:

8pivot înapoi 8prindere de minge din deplasare sau din dribling 8prindere de minge cu pas sărit sau cu pas săltat 8prindere de minge din zbor şi aruncare

• din săritură (desprindere pe ambele picioare): -cu două mâini -cu o mână -precedată de - păşire (pivot ) - prindere de minge

- cu oprire într-un timp sau în doi timpi 7. Driblingul (conducerea mingii):

• pe loc: înalt, mediu, jos. • re (înalt, mediu, jos) înainte, înapoi, lateral din deplasa• cu piruetă

8. entele (m elătoare): F işcările înş - de pasă; - de aruncare la coş; - de plecare în dribling; - de schimbare de direcţie;

ţie, de intervenţie la minge şi la adversar; - de intercep - simplă; - combinată.

103

RADU IACOB

2.3 Analiza procedeelor tehnice Pentru o cât mai bună sistematizare şi o cât mai bună înţelegere, în analiza procedeelor tehnice vom proceda astfel:

- descrierea procedeului; - greşeli frecvente la începători; - utilizare tactică a procedeului; - caracteristici de execuţie (mişcări sau poziţii-cheie de execuţie).

În descrierea fiecărui procedeu vom urmări: - poziţia de plecare; - procedeul de ţinere a mingii; - succesiunea mişcărilor diferitelor segmente şi amplitudinea; - poziţia şi deplasările succesive ale centrului de greutate; - traiectoria şi viteza imprimate mingii; - poziţia finală.

A. Elemente şi procedee tehnice fără minge

1.POZIŢIA FUNDAMENTALĂ Generalităţi: este un element de bază, specific şi caracteristic jocului de baschet, care reprezintă poziţia cea mai convenabilă pe care o adoptă jucătorul pentru a putea întreprinde diferite acţiuni. Descriere: picioarele îndoite din glezne şi genunchi sunt fixate pe sol pe toată talpa cu vârfurile orientate către exterior, depărtate aproximativ cât lăţimea umerilor, greutatea corpului fiind egal repartizată pe ambele picioare. Trunchiul este uşor aplecat, braţele sunt pregătite pentru a intra în posesia mingii. Privirea caută să cuprindă o porţiune cât mai mare de teren. Greşeli frecvente:

• baza de susţinere (depărtarea picioarelor) este prea mică sau prea mare; • gleznele şi genunchii insuficient îndoiţi; • atitudinea rigidă a trunchiului, contractarea inutilă a diferitelor grupe musculare.

Utilizare tactică: în apărare ca poziţia de bază cea mai convenabilă pentru a efectua marcajul (mai ales la adversarul cu minge), iar în atac ca poziţie de primire a mingii dar mai ales de lucru cu mingea.

oziţia iniţială pentru aproape toate procedeele cu mingea. Poziţia fundamentală este pCaracteristici de execuţie:

susţinere; - centrul de greutate să cadă în interiorul bazei de să existe o bază de susţinere lărgită. -

2.DEPLASĂRILE Generalităţi – în jocul de baschet deplasările jucătorilor cu mingea dar mai ales fără minge aduc una

in celed mai importante caracteristici – DINAMISMUL. Pasul adăugat – mijlocul principal de deplasare a apărătorului în tentativa de urmărire a adversarului direct sau de apărare a unei zone de teren în condiţiile respectării regulamentului (asemănător pasului boxerului). Descriere: poziţia iniţială este cea fundamentală, joasă. Deplasarea se începe cu piciorul în direcţia în care se execută, apropiindu-se imediat şi celălalt picior, pentru a ajunge din nou în poziţia fundamentală. Tălpile nu se ridică prea mult de la sol, se deplasează aproape târâş, se menţine paralelismul lor şi contactul cu solul cu toată suprafaţa lor şi se orientează puţin oblic faţă de direcţia deplasării. Picioarele se menţin flexate din glezne şi genunchi, braţele fiind orientate în „semafor”, unul ridicat oblic înainte sus (cel din partea piciorului din faţă), iar celălalt oblic înainte sau lateral jos.

ie ale pasului adăugat sunt: înainte, înapoi, oblic şi lateral. Direcţiile de execuţGreşeli frecvente:

• centrul de greutate nu se menţine la acelaşi nivel, executându-se ridicări şi coborâri, chiar

librare; sărituri, care conduc la dezechilibrare; • paşii de deplasare se fac prea lungi, provocând poziţii de fandare, de dezechi• trunchiul este prea aplecat în faţă, gleznele şi genunchii insuficient îndoiţi; • inactivitatea braţelor ceea ce permite adversarului să lucreze nestânjenit.

104

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

U tactică: este mijlocul de bază al deplasării apărătorului pentru apropierea sau depătilizare rtarea de adversar, stânjenirea primirii mingii de către acesta şi a lucrului cu mingea, închiderea pătrunderilor. Alergarea înainte –se deosebeşte puţin de alergarea normală cunoscută din atletism. Descriere: picioarele se deplasează asigurând o bază de susţinere lărgită, fiecare picior deplasându-se

d gata să o primească în timpul alergării. deplasare

înainte pe direcţia tălpii şi apoi uşor lateral, descriind un mic arc de cerc. Corpul este uşor întors spre minge, jucătorul fiinGreşeli frecvente: tălpile se târăsc pe sol sau se ridică având tendinţa de săritură; poziţia de este prea ridicată. Utilizare tactică: în special în atac în pornirea pe contraatac, circulaţia jucătorilor, pătrunderi. Alergarea înapoi Descriere: se face cu spatele spre direcţia de deplasare, într-o poziţie ceva mai ridicată, dar cu

ă – călcâi.

. tilizare tactică: pentru retragerea imediată din atac în apărare; în urmărirea adversarului care se propie

trunchiul aplecat în faţă, mai ales la deplasările rapide, pentru a evita căderile pe spate. Contactul cu solul se face pe vârf – talpGreşeli frecvente: tendinţa de a sări prin ridicarea picioarelor; ridicarea exagerată a trunchiului sau lăsarea lui pe spateUa de coş. Alergarea laterală Descriere: din poziţia fundamentală jucătorii se deplasează lateral începând cu piciorul din direcţia de

l adăugat.

a de a sări prin ridicarea tălpilor de pe sol;

înaintare prin paşi adăugaţi; apoi, execuţia urmează la fel ca şi la pasuGreşeli frecvente: - poziţia prea înaltă; - încrucişarea picioarelor în timpul deplasării; - tendinţUtilizare tactică: pentru prinderea mingii; pentru urmărirea adversarului. Schimbările de direcţie Generalităţi: constituie un element de tehnică specific atacantului, care are astfel posibilitatea să-şi deruteze adversarul, să-l surprindă pentru a se demarca şi a acţiona nestânjenit. Descriere: schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior se execută din alergare frânându-se pe piciorul din afara ocolirii care se fixează pe sol, pe toată talpa, cu vârful orientat spre noua direcţie. Centrul de greutate trece spre interiorul ocolirii. Amortizarea frânării se face prin îndoirea accentuată a gleznelor şi genunchiului, corpul înclinându-se oblic în interior şi înainte. Urmează o împingere energică în piciorul de frânare ca la start şi un demaraj de 3-4 metri. Schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare se execută din alergare cu o uşoară săritură pe ambele picioare, care se aşează simultan pe sol, paralele şi apropiate, cu vârfurile orientate spre

l uşor ghemuit şi înclinat oblic înainte spre interior. Se porneşte cu 3-4 paşi tropotiţi începânGreşeli c

rul se opreşte în loc să facă schimbarea de direcţie în mod curgător şi nu împinge

ocolire). tilizare

noua direcţie, corpud cu piciorul dinăuntrul ocolirii. fre vente: • labele picioarelor nu se orientează spre noua direcţie; • corpul nu este înclinat spre interiorul ocolirii; • jucătosuficient de energic cu piciorul (-ele) de frânare (schimbarea de direcţie se transformă în

U tactică: în atac pentru demarcaj, întrebuinţând şi fentele; pentru pătrunderi, chiar şi în dribling, etc. Piruetele – modalităţi de depăşire a adversarului sau de a scăpa de marcajul acestuia.

tacant o pivotare cu spatele la adversarul direct şi schimbă direcţia, păcălindu-l astfel şi A ul executăuşurându-şi situaţia de a primi mingea. Săriturile Generalităţi – sunt elemente ajutătoare în tehnică şi tactică, mult întrebuinţate în jocul modern atât în

ic în sus. După desprindere jucătorul este întins cât mai pe verticală,

atac cât şi în apărare. Solicitând o bună pregătire atletică, săriturile asigură succesul în multe acţiuni: aruncare la coş, recuperare la panou, lupta cu adversarii ş.a. Descriere: se pot executa cu desprindere pe ambele picioare sau pe un picior, de pe loc sau precedate de deplasare. Săritura cu desprindere pe ambele picioare de pe loc este cel mai des întrebuinţată. Din poziţie foarte joasă jucătorul împinge puternic cu picioarele în sol. Trunchiul se ridică, braţele ajută la înălţare, ducându-se energ

105

RADU IACOB

echilibrat, cu pic relaxate. Aterizarea se face pe ambele picioarele ioare, cu amortizare pe vârfuri, din lezne, genunchi, şold.

- nu se amortizează la aterizare.

ă: la prinderea mingilor cu traiectorie înaltă, la executarea aruncărilor din săritură şi

gGreşeli frecvente: - insuficienta grupare precum şi prea uşoara îndoire din glezne şi genunchi;

- lipsa de pendulare din genunchi şi braţe; Utilizare tactic

deplasare, la pasarea mingii. La executarea „capacului”. 3. FENTELE Generalităţi: denumite şi mişcări înşelătoare, fentele sunt deseori folosite atât de atacant cât şi de apărător în combinaţie cu alte procedee, pentru a deruta adversarul şi a reuşi în acţiune. Fentele sunt

ultiple cedeu sau acţiune tactică. Cu excepţia câtorva fente ncare, de pornire), ele sunt proprii fiecărui jucător, făcând parte din stilul său

ă fie spontană şi oportună (cu justificare tactică); r;

m şi variate şi pot însoţi aproape fiecare proclasice (de pasare, de arude joc. În utilizarea fentelor se va ţine seama de: - să fie convingătoare; - să nu devină un scop în sine (repetare şi varietate inutilă); - s- să urmărească provocarea de greşeli la adversa- să se folosească la adversarii care se prind cu uşurinţă la fentă. 4. JOCUL DE PICIOARE ŞI LUCRUL BRAŢELOR Generalităţi: procedeele tehnice de mişcare în teren nu sunt executate izolat în joc, ci în cadrul unor complexe de procedee cunoscute sub denumirea de lucrul de braţe şi jocul de picioare.

ă activitatea permanentă a braţelor care lucrează , derutant, în plan lateral şi uneori şi vertical.

Utili e folosesc în acţiunile de apărare, marcaj, flotare, ilor, aglomerare, zonă, etc.

Descriere: jucătorul aflat în poziţia fundamentală execută în mod curgător o înlănţuire de procedee de deplasare în teren. La jocul de picioare se adaugenergic

zare tactică: lucrul de braţe şi jocul de picioare sînchiderea pătrunder

B. Elemente şi procedee tehnice cu mingea 1.ŢINEREA MINGII Generalităţi: toate procedeele tehnice cu mingea au la baza lor o ţinere corectă a mingii, care reprezintă un procedeu de mare importanţă pentru reuşita celorlalte procedee. Descriere: ţinerea mingii poate fi cu o mână sau cu ambele mâini. Ţinerea cu două mâini poate fi simetrică sau asimetrică. Priza simetrică normală este cea mai mult întrebuinţată, stând la baza procedeelor cu minge. Palmele sunt desfăşurate pe minge în lateral, către înapoi şi puţin în jos, formând o cupă sau o pâlnie. Degetele acoperă mingea fiind orientate către înainte, degetul mare orientat oblic înainte sus. Podul palmei nu are contact cu mingea (doar în cazul prizei în forţă podul palmei se lipeşte de minge), palma este în prelungirea antebraţului. Braţele sunt îndoite din cot şi uşor depărtate de trunchi; mingea este ţinută în

erilor sau bărbiei. dreptul pieptului, fără a depăşi înălţimea umPriza asimetrică este utilizată pentru procedeele efectuate cu o mână. Palmele ţin mingea ca şi la priza

l de sprijin pentru a ajuta lucrul celeilalte.

scuţit şi sunt opozante, în linie;

normală dar sunt aşezate asimetric, una având roGreşeli frecvente la ţinerea cu două mâini: • Mingea este ţinută cu podul palmei; • Mingea este ţinută numai pe vârful degetelor;• Degetele mari nu formează un unghi a• Coatele sunt prea depărtate de trunchi; • Palmele nu sunt în prelungirea antebraţelor. 2.PRINDEREA ŞI PROTECŢIA MINGIIGeneralităţi: jucarea mingii nu se poate efectua fără o prindere corectă. Ca şi ţinerea mingii, prinderea constituie astfel un element important şi se efectuează în condiţii variate; prinderile se execută de pe loc dar foarte des şi din săritură sau deplasare, cu o mână şi cu două mâini. Descriere: pentru prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului jucătorul este pregătit, în poziţie fundamentală, cu braţele întinse înainte, palmele faţă în faţă. Contactul cu mingea se ia mai întâi cu degetele, începându-se astfel o amortizare. Se continuă amortizarea din articulaţia pumnului, apoi a

106

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

cotului şi mingea intră în cupa formată de degete ca la priza normală. Amortizarea va fi mai lungă sau mai scurtă în funcţie de viteza cu care vine mingea. Prinderea mingii cu o mână – mai dificilă decât prinderea cu două mâini; sunt utilizate mai frecvent de către jucătorii avansaţi. În general prinderile cu o mână sunt însoţite de săritură. Din poziţia fundamentală, braţul se duce înainte, lateral sau sus, cu palma orientată spre minge. Contactul cu mingea se ia cu degetele desfăcute, mingea intrând în „cupa” palmei. Amortizarea se face din

tactic se recomandă ca jucătorul să iasă la minge (executând o păşire sau o ăritură), să amortizeze prinderea mingii, să o protejeze prin pivotare şi să întreprindă imediat acţiune

.

articulaţiile pumnului, cotului şi umărului, uneori folosindu-se şi răsucirea trunchiului. După amortizare se trece la priza cu două mâini. Greşeli frecvente: palmele nu formează „cupa” în care să intre mingea ci sunt orientate faţă în faţă, mingea trecând astfel printre palme; braţele rămân rigide şi nu se amortizează prinderea. Din punct de vederescerută de faza de joc 3.PASAREA MINGIIGeneralităţi: pasa constituie mijlocul tehnic de transmitere a mingii între jucători, făcând astfel legătura între acţiunile individuale şi cele de colaborare între jucători, fiind singurul element de tehnică ce asigură desfăşurarea jocului colectiv. Buna execuţie a transmiterii mingii condiţionează în mare măsură eficacitatea acţiunilor tactice, a combinaţiilor, asigurând posibilitatea finalizării atacului. Transmiterea

are varietate de procedee oferind posibilitatea alegerii procedeului adecvat

ât posibil în dreptul pieptului; ncţie de direcţia în care se află cel care primeşte, viteza şi

ii, pentru a nu îngreuna prinderea; speciale (pe contraatac, la pivot).

a imediat după prindere; a altă acţiune, cât mai repede, pentru a surprinde adversarul.

I. PASE DE PE LOC a) cu două mâini 1. fundamentale: - directe

easupra capului

- - indirecte ( -

: - est b axilă, peste cap, voleibolată. - indirecte (cu p directe

) o mână - . fundamentale directă ăr

⇒ind rectă 2. speciale ⇒directă e lângă şold);

ra antebraţului; ţ;

- înap- vole

mingii în baschet are o msituaţiei tactice. Indicaţii pentru pasator: • Să paseze precis, la o înălţime convenabilă – pe c• Forma de trimitere a mingii va fi în fudirecţia de deplasare a acestuia, poziţia apărătorilor; • Pasa trebuie să fie rapidă şi oportună; • Să nu se imprime efect (rotaţie) ming• Traiectoria pasei să fie cât mai întinsă cu excepţia câtorva paseIndicaţii pentru jucătorul care primeşte: • Să se demarce şi să iasă la minge pentru evitarea intercepţiei; • Să protejeze minge• Imediat să treacă lClasificarea paselor:

– de la piept - de sus de d- de jos

de la umăr cu pământul) de la piept - de deasupra capului - de la umăr

2. speciale directe – p e umăr, pe suământul): idem

b cu 1 ⇒ - de la um - din lateral - de jos

irectă (cu pământul): idem di- pe la spate (înapoi p

- pe deasup- pe sub antebra- în cârlig; - în semicârlig; - peste umăr;

oi peste cap; ibolată.

107

RADU IACOB

⇒indirectă: );

- de deasupra capului; e picioare.

deasupra capului

ept ) speciale directe - p

)

r

- prin voleibolare tul: e jos, din dribling.

E DIN SĂRIouă mâini e - dire

r

ngă şold umărului

s

- prin voleibolare mână e

- de la umăr; - de jos (de lângă şold

- printrII. PASE DIN DEPLASARE 1cu două mâini: a) fundamentale - directe de la piept de la umăr de jos de la şold de - cu pământul – de la pi b - rin voleibolare - peste umăr - pe la spate (înapoi pe lângă şold - cu pământul - peste cap - de la umă - de jos. 2cu o mână: a) fundamentale - directe - de la umăr - din lateral - de jos - cu pământul – de la umăr b) speciale - directe - semicârlig - cârlig - peste umăr - peste cap - pe la spate - cu pămân din lateral, dIII. PAS TURĂ A. cu d - sp ciale cte - de la piept - de la umă - de deasupra capului - de jos - înapoi pe lâ - înapoi de deasupra - pe te cap - prin voleibolare. - cu pământul - de la piept - de la umăr - de jos - de deasupra capului B. cu o - sp ciale - directe: de la umăr, din lateral, de jos, în semicârlig şi cârlig, peste

, prin voleibolare, de jos oferită;

umăr, pe la spate - cu pământul: de la umăr, din lateral, de jos de lângă şold. Pasa cu două mâini de la piept: este cea mai des întrebuinţată, ea fiind cea mai convenabilă. Descriere: poziţia iniţială este poziţia fundamentală cu mingea ţinută cu ambele mâini în dreptul pieptului. Ducând braţele către înainte se imprimă mingii primul impuls. În partea finală a execuţiei, palmele, cu degetele semiîncordate, printr-o mişcare suplimentară din articulaţia pumnului, imprimă mingii un ultim impuls. Execuţia se termină cu braţele întinse către direcţia de pasare, cu palmele

rientato e către înafară, cu degetul mare îndreptat spre sol. Atunci când mingea trebuie transmisă cu intensitate mare, jucătorul duce un picior înainte. Pasa cu două mâini de sus de deasupra capului – din poziţie fundamentală ceva mai ridicată, mingea este ţinută deasupra capului cu palmele lateral sub minge cu degetele către înapoi. Braţele sunt îndoite cu coatele orientate înainte. Mingea este pasată prin întinderea braţelor care dau un impuls

ră din articulaţia pumnului, imprimă mingii un ultim impuls. întinse oblic, înainte sus, cu palmele privind în jos, spre sol.

iniţial. Palmele, printr-o mişcare suplimentaPoziţia finală este cu braţele

108

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Greşeli frecvente la pasele cu două mâini: - ţinerea incorectă a mingii;

exie.

se folo ici şi medii (până la 8-10 metri);

- nu se dă impulsul cuvenit din articulaţia pumnului prin mişcarea de flUtilizare tactică:

sesc în general la distanţe malegerea procedeului de pasare va fi în funcţie de poziţia apărătorului.

Pasa cu o mână de la umărGeneralităţi: este pasa cea mai întrebuinţată dintre pasele cu o mână, jucătorul având posibilitatea de a transmite uşor mingea la distanţe medii şi mari. Prin mişcarea suplimentară din articulaţia pumnului se

şte uşor către braţul care pasează. Prin întinderea âinii s ii, continuată apoi de palmă, lucrându-se din articulaţia pumnului. Execuţia

poate schimba uşor direcţia de pasare, ceea ce ajută mult la derutarea adversarilor; este asemănătoare cu pasa cu o mână de sus de la handbal. Descriere: din poziţia fundamentală, piciorul opus mâinii de pasare este dus uşor înainte. Mingea este ţinută în priză asimetrică în dreptul sau deasupra umărului cu o mână sprijinind-o dedesubt şi în faţă iar cu cealaltă acoperind-o înapoi. Trunchiul se răsucem e dă un impuls mingse încheie cu braţul întins cu palma privind în jos. Pasa cu pământulDescriere: este executată din poziţia fundamentală cu mingea ţinută cu una sau cu ambele mâini la

pinsă în sol dincolo de jumătatea distanţei până la cel care o ât mai convenabil pentru prindere.

i; nului.

: medii şi lungi;

la pas tuat răsucirea trunchiului şi ducerea piciorului opus înainte;

nivelul pieptului. De aici mingea este împrimeşte, astfel ca să ajungă la partener cGreşeli frecvente la pasele cu o mână: - nu se foloseşte şi răsucirea trunchiulu- nu se dă ultimul impuls din articulaţia pumUtilizare tactică a paselor cu o mână- în general pentru distanţe- pentru surprinderea adversarului. Caracteristici de execuţie:

palma dirijează în ultimă instanţă direcţia de pasare; mingea va fi permanent acoperită de palmă;

ele mai lungi se foloseşte mai accenpentru pasele mai scurte braţul care pasează nu se întinde complet.

Pasele speciale – pasa pe la spateDescriere: din poziţia fundamentală mingea ţinută cu două mâini este trecută în mâna dreaptă sprijinită pe antebraţ în dreptul şoldului. De aici este dusă către înapoi şi printr-o mişcare energică cu întregul

sucită în direcţia de pasare, mingea primeşte o impulsie dată în ultima instanţă din

are. tilizare sa unui partener în spate sau în lateral în partea opusă, ferind astfel

braţ şi cu palma răarticulaţia pumnului, trecând pe la spate spre direcţia dorită. Greşeli frecvente: - mâna cu mingea nu este dusă către înapoi şi astfel mingea atinge şoldul sau spatele; - palma nu se răsuceşte spre direcţia de pasU tactică: pentru a pamingea de intervenţia apărătorului din faţă. Pasele din deplasareDescriere: în general pasele de pe loc sunt asemănător executate şi din alergare. Între prindere, ţinere şi pasare intervine însă condiţia respectării regulamentului privitoare la cei doi timpi în care se poate executa oprirea, ţinerea sau pasarea, pentru a nu se comite infracţiunea numită „paşi”. Primul timp corespunde cu primul contact al unui picior cu solul, jucătorul în alergare prinzând mingea printr-o uşoară săritură corespunzătoare unui pas de alergare. Al doilea timp este apreciat în momentul ducerii celuilalt picior pe sol, putându-se opri deplasarea sau continua printr-un nou pas de alergare printr-o

tă. Înainte sau după al doilea timp, dar fără ca piciorul care a efectuat primul timp să scut.

te prinsă în momentul săriturii care precede primul timp; transmisă înainte ca piciorul care a efectuat primul timp să atingă din nou solul şi se

ă cu mingea a doi sau mai mulţi jucători;

mişcare neîntrerupia din nou contact cu solul, mingea este pasată prin orice procedeu cunoGreşeli frecvente: - mingea nu es- mingea nu estecomite „paşi”. Utilizare tactică: - constituie procedeul de deplasare rapid

109

RADU IACOB

- este întrebuinţat pentru surprinderea şi derutarea adversarilor în contraatac şi atacul rapid, în circulaţia rapidă a jucătorilor şi a mingii. 4.OPRIRILEGeneralităţi: eoarece regula privitoare la „paşi” interzice deplasarea cu mingea în mână, la prinderea mingii din săritură jucătorul trebuie să se oprească într-un anumit fel. Astfel opririle în baschet sunt procedee specifice şi se adresează acţiunii picioarelor.

d

Descriere: a) oprirea prin frânare simplă – jucătorul aflat în deplasare prinde mingea pe piciorul din faţă când acesta este pe sol (piciorul pivot). Celălalt picior continuă deplasarea aşezându-se apoi pe sol orientat oblic înainte, pe toată talpa, frânând astfel. b) oprirea într-un timp (simultană) – pentru a efectua oprirea din deplasare, jucătorul

ru a frâna. rirea în doi timpi (alternativă)

sare uşor şi o prinde când el este în aer. Aterizarea se face pe ambele picioare, pe toată talpa, inerţia fiind învinsă prin îndoirea gleznelor şi genunchilor. Dacă jucătorul nu se poate opri şi are tendinţă de cădere în faţă, el mai poate duce un picior înainte pent c) op – este asemănătoare cu oprirea prin frânare simplă.

in deplasare o săritură pentru a prinde mingea în

turii corpul nu se menţine pe verticală;

prelungirea primului, producând un ezechilibru.

strânsă legătură cu prinderea şi pivotarea; se întrebuinţează la toate

Deosebirea constă în faptul că jucătorul efectuează daer, făcând aceasta prin pas sărit sau prin pas săltat. Greşeli frecvente: - în timpul sări- la aterizare centrul de greutate nu rămâne în urma picioarelor când iau contact cu solul; - la oprirea în doi timpi, al doilea picior se aşează pe sol îndUtilizare tactică: - opririle sunt în prinderile din deplasare şi săritură; la protecţia mingii la prindere. 5.PIVOTAREA (sau întoarcerea) Generalităţi: pivotarea este un element specific jocului de baschet utilizat foarte mult de către jucătorii cu mingea aproape în toate acţiunile ce pornesc de pe loc. Regulamentul jocului permite execuţia acestui element tehnic pentru a se evita abaterea „paşi”. Descriere: din poziţia fundamentală jucătorul trece greutatea corpului pe piciorul ales ca picior de sprijin (picior pivot), care poate fi numai cel care a atins primul solul la prinderea mingii. Celălalt este piciorul mobil în care se împinge către direcţia de întoarcere sau se deplasează în diferite direcţii. În timpul

iv lcâiul puţin ridicat, sprijinul făcându-se pe pingea. Sprijinul pe în jurul căruia se efectuează

întoarcerea (pivotarea). : dezechilibrări;

n timpul efectuării pivotării.

în protecţia mingii sau ocuparea unei poziţii de aruncare la coş, de plecare în dribling, etc; telor de plecare în dribling pentru depăşiri;

execuţiei piciorul p ot se află cu căpingea împreună cu latura corpului de aceeaşi parte constituie axul

Greşeli frecvente nu se îndoaie suficient gleznele şi genunchii;

se ridică şi se coboară centrul de greutate îUtilizare tactică: - - în execuţia opririlor, a fen- în jocul din apropierea coşului sau sub coş. 6.ARUNCAREA LA COŞ Generalităţi: ca element tehnic de finalizare, de înscriere de puncte, aruncarea la coş este cel mai apreciat procedeu

. Execuţia aruncărilor la coş cere multă fineţe, precizie, concentrare a atenţiei în situaţiile tenţei unei stări psihice din cele mai diferite. Clasifica

ARUNCĂRI DE PE LOC uă mâ piept

ă: ţă) s (de deasupra capului)

- în semicârlig.II.ARUNCĂRI DIN DEPL

âini

de către jucători şi spectatoridificile ale jocului, stăpânirea de sine în condiţiile exisrea aruncărilor la coş

I.a) cu do ini (la începători) – de lab) cu o mân - din dreptul umărului (din fa

- de su - în cârlig

ASARE: a) cu două m – oferită

- de sus (slam-dunk)

110

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

b) cu o mân ferită ă omăr

în cârlig

III. ARUNCĂRI DIN SĂR

a) cu două mâini m-dunk)

b) cu o mână – dii

t de ve

etri distanţă de coş) tanţă de coş)

din faţă de la u de deasupra capului

în semicârlig de sus (slam-dunk)

ITURĂ – prin voleibolare - de sus (slan faţă de la umăr - de deasupra capulu- în cârlig - în semicârlig - prin voleibolare - de sus

Din punc dere al distanţei faţă de coş aruncările pot fi: - aruncări de aproape (până la 3 metri depărtare de coş) - aruncări de la semidistanţă (3-6 m - aruncări de la distanţă (peste 6 metri dis Din punct de vedere al execuţiei, aruncările la coş pot fi directe (mingea intră direct în coş) sau indirecte – cu panoul (mingea ricoşează în coş din panou). Factori interni şi externi care determină reuşita aruncărilor la coş Aruncarea la coş constituie un element tehnic de mare fineţe, bazat pe buna coordonare neuro-

usculam ră a jucătorilor. Atât în învăţare cât şi în perfecţionare este necesară cunoaşterea factorilor interni (proprii, subiectivi) şi externi (obiectivi) care influenţează jucătorul în momentul aruncării la coş. FACTORI INTERNI Tehnica de execuţie corectă prin respectarea mecanismului de bază în execuţia fiecărui procedeu, chiar în condiţiile cele mai variate, constituie un factor absolut necesar. Ţinerea corectă a mingii, un bun echilibru al corpului, direcţia, traiectoria şi efectul (rotaţia) imprimate asupra mingii ontribuc ie la reuşita aruncării. Aruncarea la coş cere o perfectă coordonare neuro-musculară. Mişcarea

nu trebuie să fie întreruptă, ci cât mai cursivă, executată cu o viteză uniform accelerată. Coordonarea dintre mişcările braţelor şi picioarelor trebuie să fie perfectă, între acestea existând un raport direct. Un factor de bază care determină reuşita aruncărilor la coş este precizia aruncării, influenţată la rândul ei de următoarele elemente: a) gradul de antrenament al jucătorului – însuşirea corectă a procedeului de execuţie trebuie însoţită de un mare număr de repetări, pentru ca jucătorul să se obişnuiască cu aprecierea distanţei, direcţia de aruncare, imprimarea unei traiectorii optime şi rotaţie mingii. b) Oboseala – care duce la inhibarea centrilor din scoarţă, provocând execuţii incorecte. c) Concentrarea atenţiei, relaxarea şi încrederea în reuşită - condiţiile foarte variate ale jocului

iei, ceea ce duce la

chipieri.

(prezenţa adversarilor, publicul, scorul, etc) pot influenţa negativ concentrarea atenţscăderea preciziei. Jucătorul poartă o răspundere morală în efectuarea aruncării, atât faţă de sine cât şi faţă de coed) Orientarea faţă de panou – determină efectuarea aruncărilor cu sau fără panou. e) Traiectoria mingii – reprezintă drumul acesteia spre coş în timpul aruncării şi poate fi: înaltă, medie

Aleşi întinsă. f) gerea procedeului de aruncare – este determinată de situaţia tactică precum şi de cunoştinţele jucătorilor. FACTORI EXTERNI Sunt în general factori obiectivi: mingea, instalaţiile (panou, coş, suporţi, luminozitatea sălii, etc.), condiţiile atmosferice (vânt, umiditate, temperatura, soarele, etc.) – pentru jocurile în aer liber. Pentru evita influenţele negative ale acestor factori jucătorii trebuie antrenaţi şi în aceste condiţii. Aruncarea la coş cu o mână din dreptul umărului de pe loc Generalităţi: aruncările la coş cu o mână sunt folosite de toţi jucătorii datorită avantajelor ce le prezintă. Astfel, execuţia asigură un singur plan director, se poate efectua mai rapid şi din poziţii foarte variate, asigură o bună precizie; este economicoasă şi accesibilă tuturor. Descriere: din poziţia fundamentală, cu piciorul mâinii de aruncare aşezat cu o jumătate de talpă mai în faţă comparativ cu celălalt picior, cu greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, executantul ţine mingea

111

RADU IACOB

asimetric în faţă, în dreptul umărului braţului executant. Palma mâinii de aruncare este desfăşurată pe minge înapoi şi puţin sub ea cu faţa spre direcţia de aruncare, cealaltă mână sprijină mingea din lateral; cotul mâinii de aruncare se află sub minge, puţin lateral lângă corp, orientat pe direcţia aruncării. Execuţia începe cu îndoirea genunchilor, apoi cu împingerea în picioare concomitent cu întinderea braţului cu mingea în sus şi uşor înainte. Mingea este susţinută de ambele mâini până în dreptul capului, după care este condusă numai de mâna care

, care îşi continuă ridicarea în sus şi înainte, iar prin întinderea cotului şi prin impulsul dat din gnet – şi a degetelor se asigură mingii traiectoria şi rotaţia dorită. În poziţia finală

în sus şi înainte, palma privind spre sol.

• lă greşită, cu piciorul opus înainte, greutatea prea în faţă; inge;

n sus şi înainte pentru o bună trai

execută aruncareaarticulaţia pumnului – din poijucătorul se află uşor ridicat pe vârfuri, cu braţul de aruncare întins oblic Greşeli frecvente: • Ţinerea incorectă a mingii; Poziţia iniţia• Cotul braţului de aruncare este ţinut lateral şi nu sub m• Nu se foloseşte împingerea din picioare, iar mingea este dusă prea în faţă şi nu î

ectorie; • Nu se foloseşte impulsul dat din articulaţia pumnului. Utilizare: în aruncările de la semidistanţă şi distanţă, precum şi la aruncările libere. Aruncarea la coş din deplasare Generalităţi: spre deosebire de celelalte procedee, aruncările din deplasare sunt legate în execuţie şi de alte procedee: alergare, prindere, deplasare, înălţare, săritură, aruncare. Prinderea poate fi efectuată dintr-o pasă rimit cunoscute procedee de aruncare din deplasare sunt: cu o p ă de la un coechipier sau din dribling. Cele mai

mână de sus, cu o mână de jos oferită, cu două mâini de jos oferită, în semicârlig şi în cârlig. Execuţia aruncărilor din alergare este legată şi de respectarea regulamentului în privinţa „paşilor”. Aruncarea la coş din alergare cu o mână de sus Descriere: deplasându-se în alergare, în momentul prinderii jucătorul execută o uşoară săritură cu pas lung cu piciorul drept înainte, aterizează pe dreptul (primul contact sau timpul 1); execută apoi un pas scurt cu piciorul stâng şi folosind pendularea piciorului drept care vine din spate precum şi ducerea braţelor cu mingea în sus, bătaia făcându-se pe piciorul stâng (timpul 2), jucătorul se înalţă, dirijând mingea cu două mâini şi în ultima instanţă cu o mână spre panou. Primul pas va fi mai lung pentru prinderea mingii şi pentru frânare, al doilea pas

lasare. la coş din alergare precedată de dribling, execuţia este aceeaşi. Jucătorul se deplasează în

r inde mingea, face

el na mingea în timpul zborului;

lui drept pentru înălţare; ceea ce reduce simţitor precizia.

va fi mai scurt blocându-se pe călcâi, talpă, vârf pentru a se putea obţine o săritură înaltă. În poziţia finală jucătorul se află cu corpul întins, în uşoară extensie, braţul drept întins sus, urmând ca aterizarea să se facă pe ambele picioare, continuându-se cu o uşoară dep La aruncareaale gare uşoară în dribling şi, înainte de a prinde mingea, execută un dribling mai energic, prpas cu dreptul – pas cu stângul şi aruncă la coş. Gr şeli frecvente: - a prindere nu se execută o uşoară săritură pentru a recepţio- - paşii sunt făcuţi sub forma unor sărituri exagerate; - - nu se foloseşte pendularea picioru- - izbirea mingii în panou,Utilizare tactică: la aruncările din apropierea coşului ca urmare a unor pătrunderi sau depăşiri; la aruncările din alergare sau din dribling pe contraatac. Aruncarea la coş din săritură Generalităţi: aruncarea din săritură, cunoscută astăzi de toţi jucătorii de baschet, a devenit un procedeu foarte des întrebuinţat în joc, fiind procedeul de aruncare cel mai eficace în prezenţa apărătorului, atacantul derutând pe apărător şi scăpând astfel de „capacul” acestuia. Descriere: execuţia acestui procedeu se apropie de execuţia aruncării de pe loc cu o mână din faţă sau de sus. Din poziţia fundamentală jucătorul îndoaie ceva mai mult genunchii şi împinge energic în sol cu ambele picioare pentru a obţine o cât mai bună înălţare. Ridicarea se face pe verticală cu corpul întins, concomitent ducându-se

ingea deasupra capului. În punctul maxim al săriturii începe aruncarea propriu-zisă care se execută prin de aruncare şi prin impulsul dat din poignet - articulaţia pumnului şi a degetelor mingea

m

eşte momentul plutirii şi se aruncă cu traiectorie întinsă.

mîntinderea braţului pri eşte traiectoria dorită. Greşeli frecvente: - nu sunt îndoiţi genunchii pentru a se împinge energic cu ambele picioare; - săritura nu se face pe verticală; - lips

112

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Utilizare tactică: în aruncările de aproape şi de la distanţă în combinaţie cu alte procedee şi când apărătorul are un bun joc de braţe şi încearcă să oprească aruncarea de pe loc. 7.DRIBLINGUL (CONDUCEREA MINGII) Generalităţi: driblingul constituie singurul procedeu prin care un jucător poate să se deplaseze cu mingea, împingând-o în sol sau rostogolind-o, cu o singură mână, fără a o ţine; prin forma de executare, driblingul este un element specific jocului de baschet. Descriere: de pe loc sau din mers (alergare), mingea este împinsă în sol, undeva în faţă şi lateral, împingându-se cu palma de atâtea ori cât este nevoie. Împingerea se efectuează prin mişcarea braţului din umăr şi cot, impulsia

ală

xului vertical, partea dinspre ricoşa înainte, efectuându-se astfel deplasarea.

şi jos, folosirea acestora fiind în funcţie de situaţia tactică. Pentru a se t

abd ându-se astfel un „zid” protector faţă de apărător. e

- u împinsă; impulsul degetelor şi mişcarea din articulaţia pumnului, mingea împingându-se cu întreaga

tilizare tactică: unicul procedeu de deplasare cu mingea;

fin fiind dată din articulaţia pumnului şi degete. Palma şi degetele vor acoperi mingea în partea ei superioară în momentul contactului luat de jos în sus şi în împingerea de sus în jos. În impulsul vertical mingea va ricoşa tot vertical, iar dacă impulsul se va da pe partea superioară dinapoia (din spatele) ajucător, mingea va Driblingul poate fi: înalt , mediu pro eja mingea în timpul driblingului se recomandă ca braţul opus să fie ridicat înainte până la nivelul

omenului, îndoit din cot, opunGr şeli frecvente:

mingea este lovită şi n- nu este folosit

palmă sau cu podul palmei; - împingerea nu se face în lateral ci înainte în faţa picioarelor; trunchiul este prea aplecat pe minge iar privirea

este numai la minge. U- constituie- în diferite acţiuni individuale sau chiar combinaţii tactice (depăşiri, pătrunderi, aruncări la coş din deplasare); - pe contraatac şi în atacul rapid. 8.FENTELE Generalităţi: sunt mişcări înşelătoare executate de jucători în scopul derutării adversarilor, favorizând acţiunile finale. Pot fi executate de pe loc sau din deplasare, cu sau fără minge, în atac şi chiar în apărare. Fentele reflectă pregătirea jucătorilor, gândirea lor tactică, personalitatea, făcând parte din stilul propriu de joc. Descriere: în execuţia unei fente deosebim două faze: simularea începerii unui procedeu sau a unei acţiuni şi execuţia propriu-zisă a unui procedeu sau a unei acţiuni. Prima fază, de simulare, constă dintr-o mişcare mai

olul de a deruta adversarul, de a-l dezechilibra, a-l determina să acţioneze spre direcţia în ţia propriu-zisă a procedeului sau

ţiu ea care l-a derutat pe adversar. Execuţia este

lui; la fentele urmate de dribling;

ă adversarul nici nu are timp să se deplaseze pentru a fi surprins

ţinerea echilibrului prin evitarea deplasării centrului de greutate; a protecţiei mingii;

e fente.

EZUMAT 1 În capitole am um şi analiza elementelor şi procedeelor tehnic

lentă, scurtă, care are rcare s-a început mişcarea. A doua fază, de acţiune finală, constă în execuac nii, în partea opusă primei faze, valorificând astfel simularacum rapidă şi energică. Fentele pot fi simple, duble sau multiple. Greşeli frecvente: - nevalorificarea promptă a avantajului creat prin deplasarea adversaru- comiterea de „paşi” mai ales - execuţia prea rapidă a primei părţi astfel cIndicaţii în execuţie: - men- asigurare- valorificarea dezechilibrării adversarului, - varietate în execuţie; contraindicat abuzul d R

primele două prezentat generalităţi şi caracteristici ale jocului de baschet, prece de bază.

TEM Descrieţi procedeul de aruncare la coş cu o mână de pe

loc şi prezentaţi grafic 2-3 exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea acestui procedeu.

Ă

113

RADU IACOB

3 TACTICA JOCULUI DE BASCHET 3.1. Definiţii şi caracteristici În jocurile sportive, tactica a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate a aplicării numeroaselor procedee tehnice de către jucători, în condiţiile foarte variate ale jocurilor. Prin TACTICĂ înţelegem „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele regulamentului de joc şi ale sportivităţii, cu scopul realizării victoriei, care se obţine prin valorificarea calităţilor şi particularităţilor în pregătire ale jucătorilor echipei proprii, precum şi a lipsurilor în pregătire ale adversarilor” (Leon Teodorescu). Tactica nu se poate valorifica decât prin tehnică, aceasta prin pregătire fizică şi tactică, iar toată pregătirea, inclusiv cea psihologică şi teoretică, se valorifică în ansamblu prin joc. Tactica individuală, care stă la baza tacticii colective, reprezintă ansamblul de acţiuni individuale folosite conştient de un jucător în lupta cu unul sau mai mulţi adversari şi în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării unei sarcini a jocului, atât în atac cât şi în apărare. Definiţia tacticii colective este comună cu definirea tacticii în general. Noţiunea de ATAC trebuie înţeleasă prin situaţia tactică în care echipa se află în posesia mingii şi are posibilitatea să întreprindă acţiuni ofensive. Prin APĂRARE înţelegem situaţia tactică în care o echipă luptă pentru a intra în posesia mingii, fără a comite infracţiuni şi fără a permite adversarilor să realizeze vreun punct. Acţiunea tactică individuală – reprezintă folosirea conştientă de către jucător, într-o fază de joc, a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice, în scopul realizării cu succes a unei sarcini parţiale a jocului. Combinaţia tactică constă în coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi jucători într-o fază a jocului, efectuată în scopul realizării unei sarcini parţiale de atac sau apărare. Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acţiunilor jucătorilor în atac şi în apărare prin stabilirea de sarcini precise şi de principii de circulaţie şi de colaborare. Concepţia tactică este veriga fundamentală care duce la creşterea nivelului tehnic al jocului sportiv, căci tehnica este un mijloc de realizare a concepţiei tactice, dar în acelaşi timp şi o condiţie, o bază de realizare a tacticii. Concepţia tactică nu trebuie înţeleasă ca şi combinaţii sau scheme tactice; exemplu de concepţie tactică: joc în viteză cu circulaţie permanentă a jucătorilor şi a mingii. Când se ajunge la generalizarea anumitor trăsături esenţiale în concepţia unui joc sportiv sau chiar a mai multor jocuri sportive avem de a face cu formarea aşa-numitei „şcoli sportive”. Şcoala sportivă are trăsăturile ei caracteristice, concretizate în concepţiile mai multor sau tuturor ramurilor de sport, reflectând trăsăturile şi particularităţile mediului din ţara respectivă. Astfel se poate vorbi despre şcoala braziliană de fotbal, şcoala americană şi iugoslavă de baschet, şcoala engleză de rugby, etc. Caracteristicile tehnicii Accesibilitatea – tactica trebuie să fie accesibilă şi să corespundă nivelului de pregătire şi particularităţilor jucătorilor sub aspect fizic, tehnic şi psihologic. Raţionalitatea – caracterul raţional al tacticii reiese din scopul final al aplicării ei – lupta pentru înscrierea de puncte. Tactica se aplică în funcţie de condiţiile concrete de desfăşurare a jocului, parteneri, loc de desfăşurare, momentul jocului şi altele. În acest fel tactica se adaptează condiţiilor jocului. Elasticitatea tacticii este evidentă prin orientarea ei faţă de situaţiile de joc, prin surprizele care le provoacă adversarilor sau prin prevenirea unor surprize. Elasticitatea este rezultatul unei bogate pregătiri, stăpânirii unui bagaj de cunoştinţe şi mijloace cât mai variate. Creaţia – este caracteristica tacticii reprezentată prin contribuţia permanentă a jucătorilor la aplicarea şi îmbogăţirea ei, prin fantezia creatoare a jucătorilor în funcţie de situaţiile jocului. 3.2. Bazele tacticii În desfăşurarea jocului de baschet se remarcă o permanentă şi directă luptă între atacanţi şi apărători, între atac şi apărare, echipa care acţionează mai organizat în ambele situaţii reuşind să câştige. Când atacul este apropiat ca valoare la ambele echipe, apărarea va fi cea care va hotărî rezultatul final al jocului. Între atac şi apărare există o corelaţie permanentă. Pentru organizarea tactică în joc, a luptei între atac şi apărare sau invers este necesară cunoaşterea unor reguli şi principii care să asigure succesul.

114

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

A. BAZELE TACTICII ÎN APĂRARE I. PRINCIPIILE APĂRĂRII 1. Apărarea coşului – constituie principiul de bază al apărării. Prin acesta se impune apărarea împotriva aruncărilor spre coş, împiedicând atacanţii, în condiţii regulamentare, să arunce în bune condiţii, precum şi îndepărtarea de coş a acţiunilor acestora. 2. Lupta pentru intrarea în posesia mingii – apărarea trebuie să fie activă, să nu permită iniţiativa atacanţilor şi să îndrepte acţiunile spre intrarea în posesia mingii, lucru care oferă o reală satisfacţie apărătorilor. 3. Adaptarea apărării la specificul atacului – apărarea trebuie să-şi adapteze formele şi mijloacele de aplicare la particularităţile atacului advers. Această adaptare poate fi făcută înaintea jocului sau chiar în timpul desfăşurării lui, în scopul întăririi punctelor mai slabe sau a locurilor de unde finalizează mai des atacanţii adverşi. 4. Provocarea greşelilor adversarilor şi valorificarea lor –aplicându-se o apărare individuală şi colectivă bine organizată, activă, iniţiativa trece de partea apărării, atacanţii fiind astfel provocaţi în comiterea multor greşeli de tactică sau chiar de tehnică. Apărătorii vor încerca să valorifice provocarea acestor greşeli, încercând câştigarea posesiei mingii. II. FORMELE APĂRĂRII Ca forme ale apărării în baschet deosebim forma pasivă şi cea activă. O apărare sub formă pasivă se organizează pe un spaţiu mai limitat în apropierea coşului, prin retragerea apărătorilor în acest spaţiu. Forma activă, care poate fi şi „agresivă” (însă în limitele regulamentului de joc) se caracterizează prin lupta activă a apărătorilor pentru intrarea în posesia mingii şi pentru apărarea coşului. III. MIJLOACE DE BAZĂ ALE APĂRĂRII (FACTORI) Pentru a îndeplini sarcinile de apărare, jucătorii vor ţine seama de următorii FACTORI:

plasamentul individual şi dispozitivul de apărare – fiecare apărător va căuta un plasament optim în vederea îndeplinirii sarcinilor diverse. Plasamentul este în funcţie de adversar, de locul ocupat de acesta pe teren, de dispozitivul de apărare, de indicaţiile tactice.

circulaţia jucătorilor – constă în deplasarea apărătorilor pentru realizarea sarcinilor de apărare. Circulaţia poate fi mai variată şi legată direct de deplasarea adversarilor (în cazul apărării om la om) sau poate fi mai limitată, dirijată mai mult de circulaţia mingii (în cazul sistemului de apărare pe zonă).

anticiparea acţiunilor jucătorilor din atac constituie pentru apărător un avantaj care îi poate fi favorabil. Judecând şi apreciind acţiunile adversarilor, apărătorii pot anticipa intenţiile acestora şi astfel pot lua măsurile cele mai potrivite pentru împiedicarea reuşitei atacului. IV. FAZELE APĂRĂRII 1. Echilibrul defensiv – este o măsură de apărare luată încă în momentul organizării atacului şi constituie prima fază a apărării. Pentru a preveni o apărare total dezorganizată, care ar putea fi surprinsă, echipa care trece în atac îşi organizează sistemul de atac prin aşezarea jucătorilor în aşa fel încât unul până la trei jucători vor fi permanent pe ultimul plan de atac, nelăsând în spate nici un adversar. În cazul pierderii mingii, aceşti jucători vor fi primii care se vor retrage în apărare, asigurând pentru moment apărarea coşului, întârziind atacul advers. 2. Pierderea posesiei mingii – este momentul când echipa din atac va trece în situaţia de echipă în apărare. Pierderea posesiei mingii poate fi determinată de: aruncare la coş reuşită, aruncare la coş nereuşită şi recuperată de adversari, abateri de la regulile jocului (paşi, dublu dribling, 3 secunde, etc.), executarea greşită a unor procedee (pase greşite, dribling neprotejat, etc.), fault în atac, etc. 3. Oprirea sau încetinirea pornirii contraatacului sau atacului rapid – constituie faza imediat următoare după pierderea mingii. Jucătorul echipei care a trecut în apărare, cel mai apropiat de adversarul care a intrat în posesia mingii, va acţiona la acesta împiedicându-l să lanseze contraatacul sau atacul rapid, întârziind astfel atacul advers pentru ca ceilalţi coechipieri ai săi să se retragă în apărare. 4. Retragerea în apărare sau replierea – una dintre cele mai importante faze ale apărării, de ea depinzând eficacitatea celorlalte faze. După pierderea mingii în atac şi după încercările făcute pentru a opri contraatacul, jucătorii vor trebui să se retragă imediat în apărare. Astfel, deplasarea se va face cu spatele spre coşul propriu, urmărind cu privirea mingea şi jocul adversarilor; direcţia de deplasare va fi în linie dreaptă, spre coşul propriu şi în plină viteză, iar retragerea trebuie să urmărească întârzierea atacului, interceptarea mingii, apărarea spaţiului din apropierea coşului până la organizarea completă a apărării.

115

RADU IACOB

5. Organizarea dispozitivului de apărare – începe odată cu retragerea în apărare, apărătorii acoperind temporar spaţiul din apropierea coşului, trecând apoi fiecare la locul lui în funcţie de sistemul de apărare (om la om sau zonă). 6. Apărarea propriu-zisă – constă în îndeplinirea sarcinilor individuale şi colective în cadrul sistemului de apărare pregătit şi aplicat. Este faza cea mai importantă a apărării. 7. Urmărirea la panou – ca ultimă fază a apărării, în încercarea de a prinde mingea aruncată de un atacant spre coş, apărătorii vor conlucra, formând triunghiul de urmărire, căutând să ocupe primul plan spre panou. V. CONŢINUTUL TACTICII ÎN APĂRARE Tactica individuală – acţiuni tactice individuale:

1. marcajul – normal, agresiv, diferenţiat, special (la intercepţie, din lateral, din faţă);

2. scoaterea mingii de la adversar; 3. capacul; 4. blocajul defensiv; 5. evitarea blocajelor; 6. urmărirea la panou şi recuperarea defensivă.

Tactica colectivă – combinaţii tactice între 2-3 jucători: a) alunecarea b) flotarea c) aglomerarea d) închiderea pătrunderilor e) schimbarea adversarilor f) triunghiul de săritură şi urmărire la panou g) apărarea în inferioritate numerică.

Tactica colectivă de echipă – sisteme de apărare: sistemul de apărare om la om; sistemul de apărare (pe) zonă; sistemul de apărare combinată; apărarea zonă-pressing; apărarea pressing-zonă; apărarea împotriva contraatacului; aşezarea în momentele fixe ale jocului: - la angajarea între doi; - la aruncarea liberă; - la repunerile mingii în joc. Analiza principalelor acţiuni tactice individuale în apărare 1) MARCAJUL – este acţiunea tactică individuală prin care un apărător încearcă, în limitele regulamentului de joc, să anihileze acţiunile atacantului direct. Pentru realizarea marcajului, apărătorul trebuie să posede o bună pregătire fizică, să stăpânească elementele tehnice fără minge care formează jocul de picioare, poziţia fundamentală, pasul adăugat, lucrul de braţe, deplasări în special cu spatele. De asemenea, apărătorul trebuie să posede o bună orientare în teren, o pregătire tactică temeinică, să reacţioneze prompt şi eficace, să anticipeze, să aibă fantezie. În funcţie de situaţiile de joc şi de acţiunile atacanţilor, marcajul poate fi aplicat la jucătorul cu minge sau la cel fără minge, deosebind următoarele situaţii:

- marcaj normal şi marcaj agresiv; - marcaj diferenţiat; - marcaj special.

În folosirea marcajului normal jucătorii trebuie să respecte următoarele reguli de bază: a) să se plaseze între atacant şi coşul propriu; b) să folosească permanent jocul de picioare şi lucrul braţelor; c) deplasarea după adversar să se facă pe drumul cel mai scurt, prin pas adăugat sau alergare

laterală, respectând sarcina apărării coşului; d) distanţa faţă de adversar va fi în funcţie de distanţa faţă de coş, fiind direct proporţională una

faţă de alta.

116

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Aceste reguli stau la baza tuturor formelor de marcaj, cu unele modificări în cazul marcajelor speciale. Marcajul agresiv este forma cea mai activă de marcaj. Folosind jocul de picioare şi lucrul braţelor cât mai activ, apărătorul se apropie cât mai strâns de adversarul direct, împiedicându-l să poată primi mingea sau să o joace când o are. Marcajul diferenţiat constituie un element al marcajului la atacantul care are mingea, deosebind următoarele situaţii:

a) când atacantul are mingea şi nu a driblat; b) când atacantul driblează; c) când atacantul a terminat driblingul.

Marcajul special constă într-un marcaj efectuat la diferiţi atacanţi în funcţie de locurile ocupate pe teren, posturile în care joacă, acţiunile şi calităţile acestora. Poziţiile ocupate de apărător în marcajele speciale sunt diferite faţă de marcajul normal, iar regulile de bază ale marcajului sunt respectate doar parţial. Ca forme ale marcajului special deosebim: marcajul jucătorului pivot, marcaj la intercepţie, din lateral, din faţă, marcajul conducătorului de joc ş.a. 2) SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR – este acţiunea tactică individuală prin care apărătorul, folosind mijloace regulamentare, reuşeşte să intre în posesia mingii aflate la un adversar, care stă pe loc sau driblează. Când adversarul stă cu mingea în mână apărătorul scoate mingea prin lovire sau prin apucare. Lovirea, ca urmare a lucrului de braţe, se execută rapid şi energic cu palma deschisă (lovirea cu pumnul este interzisă de regulament) pe partea liberă a mingii, urmată apoi de prinderea ei. Apucarea se execută energic când atacantul ţine mingea mai jos de nivelul umerilor. Apucându-se cu o mână deasupra şi una dedesubt, pe părţile libere ale mingii, se execută o smulgere bruscă a mingii urmată de o pivotare şi respectiv o interpunere între adversar şi minge sau de plecare în dribling. Scoaterea mingii din dribling este o urmare a jocului de picioare şi lucrului braţelor şi poate fi făcută din faţă, din lateral sau din spate, prin ducerea mâinii celei mai apropiate de atacant către minge, atingerea ei în săritură de jos în sus şi schimbarea direcţiei acesteia, intrând în dribling sau prinzând-o. 3)CAPACUL – este acţiunea prin care apărătorul face o ultimă încercare de a împiedica reuşita aruncării începute de atacant. Capacul constă din oprirea mingii sau devierea ei în traiectoria ascendentă spre coş şi se execută de pe loc sau din deplasare cu o săritură şi cu ducerea unei mâini cu palma deschisă spre traiectoria mingii. 4)BLOCAJUL DEFENSIV – apărătorul, în intenţia lui de a ocupa primul plan spre panou, execută blocajul defensiv adică interpune corpul său între adversar şi propriul panou, având astfel posibilitatea de a ajunge primul la minge. 5)EVITAREA BLOCAJELOR – este acţiunea prin care apărătorul se fereşte de atacantul care îi face blocaj tocmai pentru a-şi ajunge adversarul direct şi a-l împiedica să acţioneze spre coş. 6)URMĂRIREA LA PANOU ŞI RECUPERAREA DEFENSIVĂ – este acţiunea prin care apărătorul îşi asigură intrarea în posesia mingii când aruncarea atacantului nu a reuşit. Urmărirea se realizează prin retragerea în apropierea coşului, ocuparea primului plan spre panou şi săritura spre minge pentru a o prinde. Prezentarea principalelor combinaţii tactice în apărare a)ALUNECAREA – este combinaţia tactică a doi apărători, prin care unul din ei îşi ajută partenerul făcându-i loc de trecere în urmărirea atacantului direct. Această alunecare se realizează prin plecarea din drumul partenerului, cu pas adăugat înainte sau înapoi, în funcţie de adversarul direct. Observarea direcţiei de deplasare a partenerului se realizează datorită vederii periferice; prin alunecare apărătorii evită ciocnirile între ei şi îşi pot continua astfel urmărirea şi marcarea adversarilor direcţi. b)FLOTAREA – este o combinaţie de întrajutorare a doi sau mai mulţi apărători. Aceştia, aflaţi mai departe de coş cu câte un atacant care nu are mingea, se retrag de la adversarul lor direct spre zona unde acţionează un atacant mai periculos (pivot, centru, jucătorul cu mingea), ajutând astfel prin flotare pe apărătorul care marchează atacantul amintit. c)AGLOMERAREA – este o combinaţie prin care doi sau mai mulţi apărători măresc distanţa dintre ei şi atacanţii direcţi, apropiindu-se de coş, aglomerând astfel zona din apropierea coşului. În felul acesta ei apără mai bine această zonă în care atacanţii îşi concentrează acţiunile finale. d)ÎNCHIDEREA PĂTRUNDERILOR – este o combinaţie asemănătoare flotării. Doi sau mai mulţi apărători închid culoarele de pătrundere spre coş când un atacant încearcă acest lucru. e)SCHIMBAREA ADVERSARILOR – este o combinaţie în cadrul apărării om la om, a doi sau trei apărători, care, pentru a scăpa de efectele blocajelor făcute de atacanţi sau încrucişările acestora îşi

117

RADU IACOB

schimbă între ei atacanţii direcţi, supraveghind fiecare pe noul atacant direct până la terminarea fazei ofensive respective. Schimbul de adversar se face prin atragerea atenţiei prin vorbire de către un apărător către celălalt cu care schimbă adversarul sau prin simpla sesizare a situaţiei când apărătorii sunt cu alţi atacanţi în faţă. f)TRIUNGHIUL DE SĂRITURĂ ŞI URMĂRIRE LA PANOU – este o combinaţie de colaborare între trei apărători, cei mai apropiaţi de panou, care în momentul când un atacant a aruncat la coş, se deplasează spre panou ocupând primul plan, formând astfel un triunghi de urmărire a mingii cu baza paralelă cu panoul. g)APĂRAREA ÎN INFERIORITATE NUMERICĂ – sunt momente în timpul jocului de baschet când atacanţii declanşează contraatacul sau atacul rapid şi surprind apărarea. În situaţiile de inferioritate numerică (1 contra 2, 2 contra 3, etc), apărătorii vor încerca să întârzie cât mai mult posibil atacul advers pentru a permite coechipierilor să se replieze, restabilind astfel egalitatea numerică în apărare. Tactica colectivă de echipă în apărare – sistemele de apărare Sistemul de apărare om la om Acest sistem de apărare este cel mai cunoscut şi mai eficace, întrebuinţat de toate echipele sub diferite variante, fiind şi cel mai accesibil oricărei formaţii. Caracteristici:

fiecare apărător apără câte un atacant; atenţia apărătorului este îndreptată în principal asupra adversarului direct şi în secundar asupra

mingii; se poate aplica pe orice porţiune de teren; acţionează pentru intrarea în posesia mingii – are un caracter activ, provoacă greşeli adversarilor şi

nu aşteaptă ca ei singuri să le facă; plasamentul, circulaţia şi organizarea acţiunilor apărătorilor sunt determinate de circulaţia atacanţilor;

Reguli de bază: fiecare apărător trebuie să se afle permanent între atacant şi coş, asigurând apărarea coşului (fac excepţie marcajele speciale); repartizarea adversarilor care vor fi marcaţi când echipa se află în apărare se va face după criteriul valorii apropiate, din punct de vedere al pregătirii fizice, tehnice, tactice, al înălţimii, etc. Utilizare tactică: - împotriva oricărui sistem de atac; - împotriva echipelor care folosesc cu succes aruncările de la distanţă sau a echipelor cu jucători slab pregătiţi tehnic şi tactic; - în momentele când adversarul conduce şi se urmăreşte provocarea greşelilor acestuia pentru a egala. Avantaje:

asigură supravegherea permanentă a fiecărui atacant în parte; se poate aplica pe orice parte a terenului; oferă posibilitatea studierii adversarilor şi pregătirea împotriva lor cu mult înaintea jocului, prin

urmărirea acestora la alte jocuri; apărarea are posibilitatea să profite de slăbiciunile atacanţilor atât individual cât şi colectiv; fiecare apărător poate să-şi etaleze calităţile şi pregătirea; poate lua forme mai active sau pasive adaptându-se în funcţie de situaţia jocului.

Dezavantaje: - cere calităţi relativ egale cu ale adversarilor; - rezistă cu greu combinaţiilor de atac bazate pe blocaje, încrucişări; - provoacă numeroase greşeli personale. Variantele apărării om la om sunt: normală, agresivă (pe jumătate de teren şi pe tot terenul), cu aglomerare, cu flotare, la intercepţie. Sistemul de apărare pe zonă Spre deosebire de apărarea om la om, apărarea pe zonă este o apărare colectivă desfăşurată pe un spaţiu limitat în apropierea coşului, apărătorii fiind aşezaţi într-un anumit dispozitiv şi având fiecare sarcina de a supraveghea o parte din teren, marcând în permanenţă adversarii care apar în zona sa. Caracteristici:

• fiecare apărător apără o porţiune de teren din dispozitiv, urmărind în principal mingea şi jucătorul cu mingea şi în secundar atacantul fără minge din subzona respectivă;

• întreaga zonă formată din cei 5 jucători se deplasează în funcţie de locul şi circulaţia mingii;

118

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

• organizarea apărării este încheiată numai atunci când toţi jucătorii au format dispozitivul de apărare, fiecare dintre ei având un loc bine stabilit;

• greşelile comise de un apărător în marcarea adversarului sunt reparate destul de uşor, datorită caracterului colectiv al apărării şi răspunderii colective;

• cere o gândire tactică avansată, datorită cerinţelor de atenţie distributivă şi a diversităţii sarcinilor de apărare.

Reguli de bază: apărătorii să-şi îndrepte atenţia în primul rând asupra mingii şi circulaţiei de minge, s-o atace şi să

caute interceptarea ei; circulaţia mingii determină deplasarea apărătorilor, mobilitatea zonei; deplasarea unui jucător trebuie

coordonată cu deplasarea tuturor celorlalţi, păstrând mereu zona întreagă, fără fisuri, fără culoare de pătrundere, sarcina principală a apărării fiind amplasarea zonei între minge şi coş;

apărarea pe zonă fiind colectivă, retragerea în apărare trebuie să se facă imediat, fiecare apărător ocupând treptat locul în dispozitiv;

tot datorită caracterului colectiv al apărării pe zonă, întrajutorarea ocupă un loc important prin acţiunile comune ale apărătorilor pe partea unde se aglomerează atacul, când mingea este introdusă în interiorul zonei, când se încearcă o pătrundere sau o depăşire,

urmărindu-se mingea, jucătorii din prima linie nu vor putea vedea ce se petrece în spatele lor. Pentru o mai bună dirijare a acţiunilor apărătorilor luaţi individual cât şi colectiv, apărătorii din spate vor dirija întregul dispozitiv prin vorbirea în apărare. Utilizare tactică a zonei: împotriva echipelor care îşi bazează atacul pe circulaţia activă de jucători; împotriva echipelor care nu au aruncători la coş eficace de la semidistanţă şi distanţă; când echipa adversă nu are un sistem de atac organizat şi joacă la întâmplare; când în echipa proprie sunt jucători înalţi care să asigure câştigarea mingilor la panou.

Avantajele sistemului de apărare pe zonă: prezintă multe variante care dau posibilitatea adaptării la sistemul de atac al adversarilor; îngreunează pătrunderile, depăşirile şi aruncările de sub panou, obligând pe adversar să arunce de

la semidistanţă şi distanţă; asigură o bună urmărire a mingilor ricoşate din panou prin formarea triunghiului de săritură; în orice situaţie a jocului permite celor 5 apărători să poată vedea mingea şi combinaţiile atacanţilor.

Dezavantaje: este vulnerabilă în faţa atacului rapid advers, deoarece dispozitivul de apărare se organizează mai greu; este ineficace împotriva unei echipe cu jucători cu o bună precizie în aruncările de la semidistanţă şi distanţă; prezintă suprafeţe vulnerabile ce pot fi valorificate de atacanţi prin pătrunderi şi aruncări de aproape de coş.

Variantele apărării în zonă: În funcţie de aşezarea jucătorilor în dispozitiv, care poate fi pe 2 sau 3 planuri, apărarea în zonă prezintă următoarele variante: 2-3; 3-2; 2-1-2; 2-2-1; 1-2-2; 1-3-1. Sistemul de apărare combinată Acest sistem foloseşte elementele şi regulile de bază ale apărării în zonă, în special pentru asigurarea spaţiului apropiat de coş, precum şi elementele şi regulile de bază ale apărării om la om împotriva atacanţilor foarte activi. Variantele acestui sistem de apărare pot fi cu 1,2,3 sau chiar 4 apărători om la om, ceilalţi efectuând apărarea în zonă. Apărarea combinată se foloseşte cu succes împotriva echipelor care îşi bazează atacul pe 1-2 jucători foarte buni şi eficace în atac. B) BAZELE TACTICII ÎN ATAC I. PRINCIPIILE ATACULUI 1) Posesia mingii – constituie poziţia de bază a atacului. O echipă nu se poate considera în atac până nu a intrat în posesia mingii. Posesia mingii trebuie păstrată până la încheierea acţiunilor şi combinaţiilor prin aruncare la coş. Pierderea posesiei mingii fără a finaliza duce la o situaţie nefavorabilă echipei proprii, iar această situaţie, repetându-se, conduce la un rezultat al jocului favorabil adversarilor. 2) Atacarea coşului advers – este un principiu specific atacului, înţelegând că toate acţiunile şi combinaţiile vor fi îndreptate spre scopul imediat al fiecărui atac, înscrierea punctelor. 3) Adaptarea atacului la specificul apărării – stă de cele mai multe ori la baza reuşitei atacului. Atacanţii îşi vor orienta acţiunile, combinaţiile, sistemul de atac în funcţie de particularităţile apărării adversarilor, pentru a asigura iniţiativa şi posibilitatea de finalizare.

119

RADU IACOB

4) Provocarea şi valorificarea greşelilor – pregătind atacul, folosind o bună circulaţie a jucătorilor şi a mingii în sistemul de atac preconizat se provoacă apărării greşeli care pun apărătorii în inferioritate în lupta directă cu atacanţii. Aceste greşeli trebuie valorificate, ele oferind condiţii mai uşoare de realizare a acţiunii finale. II. FORMELE ATACULUI În jocul de baschet sunt cunoscute formele de atac rapid şi atac poziţional (lent). Atacul rapid, cuprinzând şi contraatacul, presupune un ridicat tempo de deplasare a jucătorilor şi a mingii, cu un timp redus de desfăşurare, cu acţiuni şi combinaţii puţine. Atacul poziţional (lent), care poate fi prelungit până la limita celor 24 de secunde, este mai organizat, cu un tempo mai scăzut, cu o durată mai mare. III. FACTORII ATACULUI Factorii atacului constituie mijloacele de bază prin care se încearcă punerea în valoare a particularităţilor jucătorilor şi a echipei în vederea obţinerii succesului. 1)Dispozitivul de atac reprezintă aşezarea judicioasă a jucătorilor în apropierea coşului advers, corespunzător sistemului de atac. 2)Circulaţia jucătorilor reprezintă deplasările atacanţilor din momentul intrării în posesia mingii şi până la pierderea ei. Circulaţia se desfăşoară organizat, în concordanţă cu sarcinile jocului, cu acţiunile individuale sau colective. 3)Circulaţia mingii reprezintă drumul mingii din momentul intrării în posesia ei şi până la pierderea ei, fiind strâns legată de circulaţia jucătorilor. 4)Ritmul de joc constituie tempoul de circulaţie a jucătorilor şi a mingii. Aceasta va fi în funcţie de posibilităţile de joc ale echipei proprii precum şi de tactica de apărare a adversarilor. 5)Plasamentul în atac şi anticiparea acţiunilor – realizat prin demarcaj, în scopul ocupării unei poziţii active pentru a participa la efectuarea atacului. 6)Depăşirea numerică sau superioritatea numerică, realizată prin diferite acţiuni sau combinaţii, pentru a crea un avantaj în efectuarea aruncărilor de aproape. 7)Surpriza ca factor de moment, realizat prin fantezia jucătorilor în acţiuni şi combinaţii, schimbarea unora din acestea chiar după ce au fost începute, schimbarea ritmului, etc. 8)Conducerea jocului în teren de către un jucător experimentat, pregătit special pentru acest rol. IV. FAZELE ATACULUI 1. Intrarea în posesia mingii – echipa fiind în apărare întreprinde acţiuni pentru a intra în posesia mingii, aceasta fiind prima fază a atacului. 2. Trecerea în atac constituie un mijloc de pregătire a atacului, jucătorii şi mingea deplasându-se în zona de atac în mod organizat. Această deplasare poate fi rapidă, lentă, spontană sau prin combinaţii. O bună trecere în atac poate surprinde apărarea adversă şi atacul se poate finaliza fără a mai trece prin celelalte faze. 3. Ocuparea dispozitivului – este o continuare a trecerii în atac şi se organizează când trecerea rapidă în atac nu a dus la finalizare, urmărind a se continua printr-un atac organizat, poziţional. 4. Pregătirea atacului – este o fază importantă a atacului în care acţiunile şi combinaţiile sunt îndreptate spre asigurarea unei poziţii favorabile pentru efectuarea aruncării la coş, în conformitate cu planul tactic pregătit şi situaţiile de joc existente. 5. Finalizarea atacului – concretizată prin aruncarea la coş reuşită este faza atacului care justifică celelalte faze, valorifică acţiunile şi combinaţiile jucătorilor. 6. Recuperarea ofensivă – ca ultimă fază, în cazul nereuşitei aruncării la coş pentru a asigura câştigarea mingii. Reuşita recuperării dă posibilitatea organizării unui nou atac. V. CONŢINUTUL TACTICII ÎN ATAC Tactica individuală - acţiuni tactice individuale: 1.demarcajul 2.pătrunderea 3.depăşirea 4.finalizarea atacului prin aruncare la coş 5.urmărirea la panou şi recuperarea ofensivă Tactica colectivă – combinaţii tactice de 2-3 jucători: 1)”dă şi du-te” 2) blocajul şi ieşirea din blocaj 3) paravanul 4) încrucişarea 5) dublarea 6) combinaţii în momentele fixe ale jocului.

120

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Tactica colectivă de echipă – sisteme de atac: • atacul împotriva apărării om la om, cu variantele:

- sistemul de atac în potcoavă sau semicerc (cu pătrunzători). - sistemul de atac cu jucător pivot (pivoţi).

• atacul împotriva apărării în zonă: atacul zonei 2-1-2, 2-3, 3-2, 1-2-2, 1-3-1. • contraatacul, atacul rapid şi atacul poziţional. • aşezarea în momentele fixe ale jocului:

- la angajarea între doi; - la aruncarea liberă; - la repunerea mingii în joc.

Analiza principalelor acţiuni tactice individuale în atac. 1. DEMARCAJUL – este acţiunea atacantului prin care acesta caută să scape de sub supravegherea apărătorului care-l marchează. Aceasta se face în scopul ocupării unei poziţii mai favorabile în teren, pentru a putea primi mai uşor mingea şi a întreprinde acţiuni ofensive. Demarcajul stă la baza tuturor acţiunilor individuale de atac. Demarcajul se poate realiza individual, când jucătorul acţionează cu mijloace personale (schimbări de direcţie, opriri şi porniri bruşte, fente, etc.) sau cu ajutorul a 1-2 coechipieri, prin folosirea unor combinaţii ca blocajele, încrucişările, etc. 2. PĂTRUNDEREA – acţiune specială de demarcaj făcut cu scop ofensiv, pentru primirea mingii şi aruncarea la coş. Ea se execută de atacantul fără minge care caută să scape de apărătorul direct sau să străpungă apărarea. Ceilalţi atacanţi vor efectua o circulaţie de compensaţie, uşurând acţiunea pătrunzătorului. 3. DEPĂŞIREA – este acţiunea tactică individuală prin care atacantul cu mingea scapă de marcajul apărătorului direct, trecând de el în dribling şi apropiindu-se de coş pentru finalizare. 4. FINALIZAREA ATACULUI PRIN ARUNCARE LA COŞ – intenţia oricărui atacant este să realizeze scopul jocului, acela de a înscrie cât mai multe coşuri (puncte). Este de preferat ca toate atacurile să se termine cu aruncare spre coş, pentru a nu irosi şansele de a realiza mai multe puncte decât adversarul. 5. URMĂRIREA LA PANOU ŞI RECUPERAREA OFENSIVĂ – acţiuni care constau în intenţiile atacanţilor de a încerca să recâştige mingea în urma unei aruncări nereuşite proprii sau a unui coechipier. Analiza principalelor combinaţii tactice de 2-3 jucători 1) „Dă şi du-te” – cea mai simplă combinaţie de doi jucători în atac ş care se întrebuinţează foarte mult pentru finalizare. Jucătorul cu mingea pasează unui coechipier, pătrunde, reprimeşte mingea şi aruncă la coş. Pătrunderea poate fi realizată individual (ca urmare a unui demarcaj, a unei fente de depăşire) sau cu ajutorul blocajului făcut de un coechipier. Combinaţia „dă şi du-te” se întrebuinţează împotriva oricărui sistem de apărare, dar mai ales împotriva apărării om la om. 2) Blocajul şi ieşirea din blocaj – este o combinaţie de doi jucători, unul ajutând pe celălalt să se demarce, combinaţie specifică atacului apărării om la om. Apropiindu-se de locul ocupat de partener, jucătorul care execută blocajul se aşează lângă apărătorul partenerului care stă pe loc, uşurând astfel demarcajul acestuia. El s-a interpus de fapt în drumul pe care apărătorul îl face în executarea marcajului la atacantul direct, oprindu-l astfel să-şi mai poată urmări adversarul. Executantul blocajului nu se va mai mişca până ce coechipierul său nu trece pe lângă el, pentru a nu comite obstrucţie. Blocajul se poate efectua atât la omul cu mingea (cel mai des folosit) cât şi la cel fără minge. În raport de locul ocupat de cel care face blocajul faţă de apărătorul care urmează să fie blocat, desprindem următoarele forme de blocaj: anterior, lateral, posterior. 3) Paravanul – este o formă de blocaj anterior, care se execută însă din mişcare, atât de jucătorul fără minge cât şi de cel cu minge. Jucătorul care blochează se interpune între partener şi apărătorul acestuia, uşurându-i astfel demarcajul. 4) Încrucişarea – este o combinaţie simplă de 2-3 jucători, întrebuinţată împotriva apărării om la om. În această combinaţie atacantul îşi duce apărătorul spre locul unde se află celălalt atacant cu care încrucişează, creându-se astfel un blocaj de care se opreşte apărătorul. Încrucişarea poate fi dublată atunci când doi atacanţi încrucişează pe lângă un partener care va efectua blocajul.. Circulaţia mingii va fi iniţial spre jucătorul care blochează, care de obicei este un jucător pivot sau centru, apoi acesta va pasa primului sau la al doilea pătrunzător sau va juca singur mingea. Încrucişarea se poate face atât de jucătorii cu mingea cât şi de cei fără minge.

121

RADU IACOB

5) Dublajul – este o combinaţie de doi jucători, prin care un atacant secundează pătrunderea sau depăşirea efectuată de un coechipier cu scopul de a recupera mingea în caz de nereuşita aruncării sau de a primi mingea când partenerul este marcat de un apărător şi de a continua acţiunea până la finalizare. 6) Combinaţii în momentele fixe ale jocului – în timpul jocului sunt unele momente când, datorită regulamentului, apar unele situaţii precise privind aşezarea jucătorilor în teren sau posibilitatea de a acţiona. În aceste momente fixe (situaţiile de angajare între doi, repunerea mingii din lateral sau de la linia de fund a terenului şi aruncările libere) se pot realiza combinaţii între doi sau mai mulţi jucători, bazate în special pe blocaje şi încrucişări. Tactica colectivă de echipă – sisteme de atac Atacul împotriva apărării om la om Cunoscându-se sistemul de apărare al echipei adverse, avantajele şi dezavantajele acestui sistem, se pot folosi în joc mijloacele tactice de atac adecvate care să asigure succesul. Atacul apărării om la om cuprinde două forme de bază: atacul rapid şi atacul poziţional. În atacul rapid sunt cuprinse: contraatacul, care se caracterizează prin realizarea unei superiorităţi numerice de moment, şi atacul rapid propriu-zis, care este opus unui număr egal de apărători, dar neorganizaţi încă în apărare. Atacul poziţional se desfăşoară într-un dispozitiv pregătit la antrenamente, în faţa unei apărări organizate şi cuprinde variantele: sistemul de atac în potcoavă (sau semicerc); sistemul de atac cu unul sau doi jucători pivoţi; sistemul de atac cu unul sau cu doi jucători centri; sistemul de atac cu jucător pivot şi centru. Sistemul de atac în potcoavă (semicerc) Denumirea aceasta este dată de aşezarea jucătorilor în dispozitivul de atac, ei formând un semicerc sau o potcoavă cu deschiderea spre coşul advers, jucătorii aflându-se la 6-7 metri depărtare de coş, fiecare ocupând câte o suprafaţă de atac, corespunzător sarcinilor pe posturi. Doi dintre jucători sunt plasaţi pe colţurile terenului (în dreapta şi în stânga), ei fiind numiţi şi jucători (de) colţ – vor trebui să ştie să arunce bine de pe loc şi din săritură, să angajeze cu uşurinţă pătrunzătorii, să efectueze pătrunderi şi depăşiri, să participe la recuperare. Alţi doi jucători – jucători extremă – sunt plasaţi la nivelul liniei de aruncări libere şi puţin în afară (în unghi de 45°) şi mai sunt numiţi jucători intermediari. Ei trebuie să aibă o bună precizie în aruncările de la semidistanţă şi distanţă, să stăpânească pătrunderile şi depăşirile, să participe la echilibrul defensiv şi să efectueze combinaţii cu jucătorii de colţ. Al 5-lea jucător, care este şi conducătorul de joc al atacului, este plasat pe axul lung al terenului înapoia semicercului plin de la linia de aruncări libere. El este jucătorul care asigură echilibrul defensiv cu sarcina principală de retragere imediată în apărare după pierderea mingii. Conduce atacul iniţiind şi participând la diferite combinaţii. Caracteristici ale sistemului:

- prin dispozitivul de atac jucătorii sunt plasaţi departe de coş; - mingea poate circula mai uşor datorită apropierii între atacanţi precum şi a plasării lor în

afara dispozitivului de apărare; - foloseşte un spaţiu mai larg de atac desfăcând apărarea şi obligând pe apărători să

apere o suprafaţă mai mare de teren ; - creează în apărare o zonă mai liberă, un spaţiu vulnerabil în apropierea coşului ; - asigură un bun echilibru defensiv, puternic, cu 2-3 jucători; - uşurează atacarea coşului prin centru.

Circulaţia jucătorilor şi a mingii Se efectuează în principal spre coş şi în secundar spre lateral pentru menţinerea dispozitivului. Jucătorii în circulaţie vor efectua pătrunderi sau depăşiri, căutând să nu staţioneze şi să nu aglomereze spaţiul din apropierea coşului. Circulaţia mingii va trebui să dubleze acţiunile ofensive ale atacanţilor prin pase în adâncime, efectuate de jucătorii de colţ, de intermediari sau chiar de către conducătorul de joc. Utilizare tactică a sistemului - când în echipă sunt jucători rapizi, buni pătrunzători, cu o tehnică avansată; - când jucătorii sunt şi buni aruncători de la semidistanţă pentru a atrage pe apărători; - când echipa nu are jucători pivoţi ; - în prima etapă de învăţare a tacticii colective de echipă.

122

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Contraatacul Contraatacul, ca primă formă de atac, este folosit cu mult succes de către toate echipele de baschet, fiind foarte eficace împotriva oricărui sistem de apărare. Caracteristici: htrecerea rapidă din apărare în atac, ca urmare a intrării în posesia mingii; hrealizarea unei superiorităţi numerice şi surprinderea apărării adverse neorganizată; hrapiditatea de deplasare a atacanţilor; hcirculaţia rapidă a mingii; hnumăr mic de pase, maximum 3-4, de obicei date în adâncime. Jucătorul lansator este cel care intră primul în posesia mingii şi care printr-o pasă lungă trimite mingea spre jucătorul intermediar sau către vârf. Jucătorul intermediar este acel jucător care prinde mingea de la lansator şi o va pasa tot în adâncime către jucătorul vârf. Vârful de contraatac este acel jucător care este cel mai apropiat de panoul advers şi care va primi ultima pasă urmând să se apropie de coş şi să finalizeze. Efectuarea contraatacului cuprinde 3 faze: 1.Intrarea în posesia mingii – este o urmare a unei intercepţii, a unei urmăriri la panou, a unei repuneri din lateral când echipa adversă a comis o infracţiune, etc. În acest moment începe acţiunea de contraatac propriu-zisă. 2.Desfăşurarea contraatacului – cuprinde circulaţia jucătorilor şi circulaţia mingii. Jucătorii vor circula în raport cu sarcinile ce revin fiecăruia dintre ei în desfăşurarea contraatacului şi în funcţie de adversar. Circulaţia mingii trebuie să fie rapidă, pasele în adâncime pe poziţia viitoare a primitorului, precise şi puţine la număr. 3.Finalizarea contraatacului – cuprinde apropierea de coşul advers şi aruncarea la coş, efectuată de vârful de contraatac sau de jucătorul din al doilea val care are mingea. Variantele contraatacului

contraatac cu un singur vârf prin lateral sau prin centru; contraatac cu două vârfuri prin lateral sau prin centru; contraatac cu un vârf şi un intermediar; contraatac cu două vârfuri şi un intermediar.

Reguli de bază ale contraatacului Pentru realizarea cu succes a contraatacului jucătorii vor trebui să cunoască şi să respecte o serie de reguli: Depăşirea numerică – o sarcină importantă care trebuie realizată în orice contraatac pentru a se

asigura un demarcaj permanent pentru cel puţin un jucător. Circulaţia mingii – trebuie să fie făcută rapid, sigur, cu un număr cât mai mic de pase. Adâncimea contraatacului – constă în plasarea jucătorilor în scară sau triunghi cu baza spre coş,

demarcându-se astfel încât să nu fie pe aceeaşi linie. Dublarea jucătorului care aruncă la coş – atât pentru recuperare în caz de nereuşită a aruncării sau

pentru întoarcerea mingii la al doilea val. Folosirea jucătorilor intermediari – pentru a se ajuta demarcajul. Oportunitatea şi viteza de execuţie a contraatacului. Eficacitatea aruncărilor la coş în plină viteză. Asigurarea echilibrului defensiv.

123

RADU IACOB

4. JOCUL DE BASCHET ÎN ŞCOALĂ 4.1 Dezvoltarea jocului de baschet în şcoală Ca parte componentă a educaţiei tineretului, educaţia fizică este prezentă în planurile de învăţământ ale şcolilor de toate gradele. Jocul de baschet, ca mijloc al educaţiei fizice, a intrat în programele pentru obiectul educaţie fizică ocupând o pondere importantă pentru fiecare clasă, alături de celelalte mijloace (atletism, gimnastică, alte jocuri sportive). Datorită caracteristicilor sale deosebite, datorită accesibilităţii, spectaculozităţii şi popularităţii sale, datorită valenţelor de ordin educativ pe care le prezintă, baschetul este folosit mult atât în lecţiile de clasă (în orele de educaţie fizică), cât şi în activitatea sportivă cu elevii în cadrul orelor de activităţi sportive (la antrenamentele pentru constituirea echipelor reprezentative ale şcolilor). Introducerea minibaschetului în ţara noastră a lărgit şi mai mult sfera activităţilor baschetbalistice, în acest fel fiind atraşi elevii către practicarea acestui sport de la vârsta de 8-9 ani. Minibaschetul este tot un joc de baschet, adresat copiilor, în care terenul, instalaţiile, materialele precum şi mingea de joc sunt adaptate vârstei copiilor. Regulamentul a fost şi el simplificat pentru a uşura desfăşurarea jocurilor. Alături de competiţiile şi campionatele care se organizează pentru copiii legitimaţi, competiţiile de baschet pentru şcolari au adus şi ele un aport deosebit la dezvoltarea acestui joc. Festivalul naţional de minibaschet (cu cele două categorii de vârstă: 8-10 şi 11-12 ani), campionatele şcolilor generale, campionatele liceelor, campionatele de calificare pentru divizia şcolară şi de juniori, campionatele republicane de juniori I, II şi III, precum şi numeroase alte competiţii locale sau regionale organizate cu regularitate au contribuit la o continuă pregătire a echipelor, participarea permanentă în competiţii, la creşterea numărului de jucători în şcoli, la creşterea valorii baschetului şcolar. 4.2 Baschetul în programa de educaţie fizică şcolară În programa de educaţie fizică pentru clasele V-XII (documentul de stat care stă la baza activităţii de educaţie fizică în şcoală), se prevede pentru baschet un nivel de cunoştinţe şi deprinderi minime, necesare unui jucător pentru a face faţă cerinţelor jocului. La capitolul tehnică sunt cuprinse elemente tehnice de bază cu cele mai utilizate procedee. Ca un indiciu metodic de apropiere a învăţării procedeelor tehnice de diferite situaţii ale jocului, programa cuprinde unele complexe de procedee, o înlănţuire variată a procedeelor, aşa cum vor fi de altfel folosite în joc, asigurându-se astfel orientarea tehnico-tactică pe care elevul trebuie să o stăpânească. Tot pe linia orientării metodice în programă sunt prevăzute diferite jocuri pregătitoare folositoare învăţării şi perfecţionării. Tactica este prezentă în programă începând chiar cu clasa a V-a sub forma unei apărări om la om elementare. Timpul care este afectat lecţiilor cu sarcini de baschet este relativ scurt, iar condiţiile materiale nu sunt întotdeauna optime raportate la numărul elevilor (de exemplu numărul mingilor, al panourilor, etc). De aceea în şcolile în care condiţiile de lucru sunt prielnice, se poate insista asupra perfecţionării aruncărilor la coş de pe loc, din dribling şi din alergare, în condiţii diferite de echilibru şi ritm de execuţie, se poate lucra la perfecţionarea driblingului, a paselor din deplasare (chiar pasele speciale), a acţiunilor tactice cunoscute. De asemenea, se poate trece la consolidarea şi perfecţionarea contraatacului, la învăţarea atacului organizat, a sistemului de atac cu un jucător pivot (în cazul în care avem elevi care corespund cerinţelor de talie pentru postul respectiv). O mare atenţie trebuie acordată perfecţionării tehnicii şi tacticii individuale, atât în atac cât şi în apărare, care vor sta la baza tacticii colective. În funcţie de condiţiile şi posibilităţile de lucru şi în funcţie de receptivitatea elevilor se poate trece la diferite combinaţii tactice şi chiar la învăţarea unor sisteme de joc în atac şi în apărare. 4.3 Lecţia de educaţie fizică şi locul baschetului în lecţie Lecţia de educaţie fizică este forma organizatorică de bază a procesului instructiv-educativ, ea asigurând cadrul organizatoric optim pentru realizarea sarcinilor şi cerinţelor mereu noi ce revin educaţiei fizice şi sportului şcolar, pentru exercitarea influenţelor exerciţiilor fizice asupra practicanţilor. În general, în şcoală, lecţiile de educaţie fizică au un caracter de înarmare a elevilor cu cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice necesare practicării diferitelor ramuri sportive, cât şi de dezvoltare a calităţilor motrice de bază şi combinate, precum şi de educare a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament social, a calităţilor morale şi de voinţă. În această direcţie trebuie îndreptat şi jocul de baschet, alături de celelalte mijloace ale educaţiei. În afara celor 2 lecţii de educaţie fizică pe săptămână cuprinse în planul de învăţământ (fiecare având o durată de 50 de minute), mai sunt prevăzute câte două-trei lecţii pe ramură de sport în cadrul

124

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

orelor de activităţi sportive (sau în cadrul asociaţiei sportive dacă aceasta există). În momentul efectuării planificării la lecţiile de clasă, profesorul are posibilitatea ca, pe lângă gimnastică şi atletism, să aleagă şi 1-2 jocuri sportive. Pornind cu acest joc – baschetul – din clasa a V-a până în clasa a VIII-a sau chiar a XII-a, se asigură o continuitate a învăţării jocului, obţinându-se în final o bună pregătire a elevilor. Dacă în clasele I-IV la lecţiile de educaţie fizică se pune accentul pe mijloacele din gimnastica de bază şi pe jocuri de mişcare, uneori chiar şi pe unele elemente din şcoala mingii (sub formă de jocuri şi ştafete cu şi fără minge, care duc la obişnuirea cu mingea şi la formarea unor deprinderi în manevrarea ei), din clasa a V-a se trece direct la învăţarea elementelor de bază ale jocului. Profesorul îşi repartizează sarcinile lecţiilor pe clase în cadrul planului calendaristic, sarcini care vor îmbina mijloacele educaţiei fizice folosite în şcoală. Astfel, 1-2 sarcini cu elemente din baschet se îmbină cu sarcini din atletism sau gimnastică. Exemple: 1. – învăţarea ţinerii, prinderii şi pasării mingii; - repetarea startului de jos şi a pasului lansat. 2. – învăţarea aruncării la coş din dribling; - repetarea săriturii în depărtat la capră. Se recomandă ca sarcinile unei lecţii să se refere una la învăţare şi una –două la repetare (consolidare). De asemenea, pentru a se asigura automatizarea sarcinile trebuie repetate într-un ciclu de 4-5 lecţii (sau chiar mai multe – depinde de dificultatea elementului de învăţat). Pentru asigurarea succesului predării jocului de baschet în şcoală, profesorul de educaţie fizică trebuie să ţină seama de următoarele particularităţi: vârsta, sexul şi nivelul de pregătire al elevilor; materialele pe care le are la dispoziţie (numărul mingilor, al panourilor, terenuri, sală, etc.); numărul de elevi din clasă; timpul din lecţie afectat sarcinilor de baschet; folosirea ştafetelor şi jocurilor cu întrecere pentru asigurarea caracterului emoţional specific jocului de baschet; angrenarea unui număr cât mai mare de elevi prin exerciţii şi formaţii corespunzătoare. 4.4 Pregătirea echipelor şcolare de baschet În cazul în care şcoala are o bază materială satisfăcătoare pentru practicarea jocului de baschet şi în cazul în care există elevi care au ca preferinţă acest sport, profesorul de sport poate să alcătuiască echipa reprezentativă a şcolii. Selecţionând elevii cei mai înalţi şi pe cei care manifestă calităţi motrice la indici superiori (accent în special pe viteză şi îndemânare) din toate clasele şcolii, profesorul poate constitui o grupă de 10-15 elevi care vor forma viitoarea echipă. În cadrul orelor de activităţi sportive, profesorul programează lecţii de antrenament – câte 2-3 sau chiar mai multe pe săptămână – fiecare lecţie având o durată de 90-100 (120) minute, în funcţie de etapa în care se află elevii şi de nivelul de pregătire al acestora. Conţinutul acestor lecţii va fi cu sarcini numai din baschet şi va fi orientat spre pregătirea fizică generală şi specială, spre perfecţionarea elementelor şi procedeelor tehnico-tactice învăţate în lecţiile de clasă, învăţarea de noi elemente de tehnică şi tactică, toate acestea având ca scop formarea echipei. După o perioadă de pregătire, profesorul este cel care va decide dacă înscrie sau nu echipa în campionatul şcolilor generale sau în campionatul liceelor, competiţii ce se bucură de o largă popularitate în rândul elevilor pretutindeni la noi în ţară. Prin buna organizare şi desfăşurare a lecţiilor şi jocurilor, prin asigurarea unei bune discipline şi prin urmărirea activităţii şcolare ca şi prin diferite alte măsuri şi metode, copiii vor fi dirijaţi spre un comportament corect atât în şcoală cât şi în familie şi societate. 4.5 Organizarea competiţiilor de baschet Rolul de animator al activităţilor sportive, pe care îl joacă profesorul de educaţie fizică în şcoală este dovedit din plin şi prin organizarea diferitelor campionate şi competiţii. Activitatea baschetbalistică în şcoală trebuie să cuprindă cât mai numeroase competiţii; acestea pot fi organizate pe clase, pe şcoală, interşcoli, în cadrul campionatelor republicane şcolare sau diferite cupe sau competiţii. O competiţie sportivă trebuie să cuprindă în primul rând un regulament de organizare, alcătuit de profesorul de educaţie fizică şi care trebuie să cuprindă:

a) denumirea competiţiei; b) organizarea competiţiei – cine răspunde de organizare (cine este organizator); c) data şi locul de desfăşurare; d) programul de desfăşurare a etapelor şi jocurilor;

125

RADU IACOB

e) participanţi – dreptul de participare, condiţiile de calificare de la o etapă la alta, alcătuirea echipelor;

f) stabilirea rezultatelor şi a clasamentului final; g) titluri şi premii; h) înscrieri – condiţii financiare, data limită, locul de înscriere; i) alte prevederi – şedinţa tehnică, cheltuieli administrative.

Pentru buna desfăşurare a jocului se va stabili sistemul de disputare, care poate fi eliminatoriu, turneu (numai tur sau tur şi retur) sau mixt. În stabilirea sistemului de disputare se va ţine seama de numărul echipelor, de timpul disponibil pentru desfăşurarea competiţiei, terenurile sau sala pe care o avem la dispoziţie, scopul urmărit. Sistemul eliminatoriu are avantajul că dă posibilitatea participării la întreceri a unui număr mare de echipe, cere un timp mai scurt de desfăşurare, asigură un interes deosebit pentru fiecare joc care este decisiv. Prezintă însă şi unele dezavantaje, ca: posibilitatea eliminării din competiţie a unei echipe bune chiar din primele etape, imposibilitatea de a alcătui un clasament real care să includă toate echipele, ş.a. Sistemul turneu (sau ciclic) asigură o întrecere directă între toate echipele, fiecare jucând pe rând cu celelalte. Clasamentul final va oglindi mai real valoarea echipelor, pe primul loc clasându-se echipa cu cel mai mare număr de puncte, celelalte clasându-se în ordine pe baza punctelor acumulate. Prin acest sistem se asigură o activitate competiţională bogată şi continuă tuturor echipelor. Dezavantajele constau în timpul lung de desfăşurare, cheltuieli mari, etc. Programarea jocurilor se face după tabela Berger. Sistemul mixt îmbină sistemul turneu după care sunt programate jocurile pentru primele etape cu sistemul eliminatoriu pentru programarea jocurilor când în competiţie au mai rămas puţine echipe (sferturi de finală, semifinale, etc.). Clasamentul competiţiilor de baschet se întocmeşte pe baza punctelor acumulate de fiecare echipă în decursul etapelor – în cazul sistemului turneu. Punctajul se acordă astfel: 2 puncte pentru jocul câştigat şi 1 punct pentru joc pierdut. O echipă primeşte 0 puncte în cazul neprezentării la joc (forfait, 20-0). Când 2-3 echipe sunt la egalitate de puncte, pentru departajare se socoteşte mai întâi coşaverajul în întâlnirile directe şi dacă şi acesta este egal, se apreciază coşaverajul general. Regulamentul fiecărei competiţii precizează modul de alcătuire a clasamentului. REZUMAT 2 În partea a II-a a cursului ne-au preocupat aspectele cu privire la bazele tacticii în atac şi în apărare, ca şi metodica învăţării şi perfecţionării tacticii. Cu privire la jocul de baschet în şcoală, am prezentat problemele legate de pregătirea echipelor şcolare. TEMA

Elaboraţi regulamentul unei competiţii şcolare de baschet ce urmează a fi organizată la nivelul claselor IX-XII (sistem turneu).

BIBLIOGRAFIE 1. Luca, Gh. – Curs de baschet, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1971. 2. Zvezdin, V.; Zabulică, M.; Luca, Gh. – Baschetul în şcoală, Editura Lumina, Chişinău, 1993. 3. Luca, Gh.; Pavelescu, D., Iacob Mihai-Radu – Baschet–îndrumar practico-metodico, Editura

Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi, 2005. 4. *** - Regulamentul oficial al jocului de baschet, FIBA, FRB, 2006. 5. *** - Programa şcolară, clasele V-XII, M.E.N, 1991. 6. Hrişcă, A.; Predescu, T.; Dârjan, C. –Baschet la copii şi juniori, Editura Sport -Turism, Bucureşti,

1985. 7. Ionescu, Şt.; Dârjan, C. – Instruire şi performanţă în baschet la copii şi juniori, Editura P.R.A.,

Bucureşti, 1997. 8. Predescu T., Moanţă A. – Baschet.Curs de bază, Editura A.N.E.F.S., 2001, Bucureşti. 9. Predescu T, Moanţă A. – Baschet metodică, Editura Alpha, 2005, Bucureşti.

126

Asist.dr. Radu Iacob

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ Îndrumar

Lecţia 1 TEME: -Exerciţii complexe cu desfăşurare pe ½ şi pe tot terenul cu folosirea elementelor învăţate -consolidare; -Joc 5x5 cu temă: sistemul de atac în semicerc cu folosirea acţiunilor tactice învăţate şi aplicarea sistemului de apărare om la om;

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 2 Teme: - Arucarea la coş din săritură – consolidare;

- Deposedarea adversarului de minge – iniţiere; Închiderea pătrunderii – consolidare, - Sistemul de atac în semicerc şi al apărării om la om – consolidare; Joc şcoală 5x5.

128

RADU IACOB

Lecţia 3 Teme: Încrucişarea simplă – iniţiere; Urmăruirea la panou – consolidare; - Recuperarea la panou, volebalare, blocajul defensiv, triunghiul de săritură – iniţiere; - Joc 5x5, 3x3, 2x2 – cu temă.

129

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

130

RADU IACOB

Lecţia 4: Teme: - Încrucişarea simplă – consolidare; Contraatacul cu prima pasă lateral – consolidare; - Joc 5x5 de şcoală: folosirea contraatacului şi apărarea în inferioritate numerică.

131

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 5 Teme: - Aşezarea jucătorilor la momente fixe – iniţiere; - Angajarea între doi (1x1) la aruncarea liberă – iniţiere; - Joc şcoală: 5x5 – lecţie concurs.

132

RADU IACOB

Lecţia 6 Teme: - Complexe tehnico – tactice pentru perfecţionarea combinţiilor de 2-3 jucători în atac şi

apărare; - Atacul cu jucător pivot (4+1)) – consolidare; - Apărare om la om normală – consolidare. Materiale necesare: 10 -14 mingi de baschet.

133

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 7 Teme: - Pasă cu două mâini de deasupra capului – consolidare;

- Sistemul de atac cu jucător pivot ( 4+1) – iniţiere; - Acţiuni individule ale jucătorului pivot – iniţiere; Joc 5x5 cu temă.

134

RADU IACOB

135

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 8 Teme: - Încrucişare dublă – iniţiere; - Sistemul de atac cu jucător pivot (4+1) – consolidare; - Joc 5x5 cu temă. Materiale necesare: 10-14 mingi de baschet.

136

RADU IACOB

137

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 9 Teme: - Pasele speciale – iniţiere; - Exerciţii complexe cu folosirea combinaţiilor de 2-3 jucători în atac (“ dă şi du-te”;

încrucişare simplă; blocaj la jucătorul fără minge) – consolidare; - Joc cu temă; Probe de control.

138

RADU IACOB

139

BASCHETUL ÎN ŞCOALĂ

Lecţia 10 Teme: - Încrucişarea dublă – consolidare; - Atacul cu jucător pivot (4+1) – combinaţii între jucătorii fundaşi şi extreme şi jucătorul

pivot – iniţiere; Probe de control.

140

Lect. dr. LUCIAN POPESCU FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

CUPRINS

I. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE FOTBAL II. NOŢIUNI GENERALE DESPRE JOCUL DE FOTBAL. PRINCIPALELE REGULI II.1. Principalele reguli ale jocului de fotbal II.2. Caracteristicile jocului de fotbal

II.3. Locul şi importanţa jocului de fotbal în sistemul de educaţie fizică din România

III. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL III.1. Caracteristicile tehnicii III.2. Componentele tehnicii III.3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal III.4. Metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal III.4.1. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive

III.4.2. Noţiuni generale în legătură cu metodica învăţării jocului de

fotbal III.4.3. Descrierea elementelor tehnice – metodica învăţării IV. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL IV.1. Importanţă, definiţie, scop, caracteristici, clasificare IV.2. Componentele tacticii IV.3. Conţinutul tacticii IV.4. Tactica individuală IV.4.1. Tactica individuală în atac IV.4.2. Tactica individuală în apărare IV.4.3. Tactica individuală a portarului IV.5. Tactica colectivă IV.5.1. Tactica colectivă în apărare IV.5.2. Tactica colectivă în atac V. ORGANIZAREA ŞI CONŢINUTUL INSTRUIRII ECHIPEI REPREZENTATIVE ŞCOLARE V.1. Organizarea activităţii fotbalistice şcolare V.2. Selecţia şi formarea unei echipei reprezentative şcolare V.3. Conţinutul instruirii pe categorii de vârstă V.4. Alte aspecte practico-metodice BIBLIOGRAFIE

LUCIAN POPESCU

I OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE FOTBAL

Teoria şi metodica jocului de fotbal, ca parte constitutivă a teoriei şi metodicii generale a jocurilor sportive, are ca domeniu propriu de cercetare, studierea activităţii ludice specifice jocului de fotbal şi a influenţelor acestuia asupra personalităţii umane, dispunând în acest sens de un ansamblu de date teoretice şi practice, care îi asigură o bază proprie de autoperfecţionare.

Teoria şi metodica jocului de fotbal are metode proprii de cercetare, particularizate fenomenului, precum şi legităţi specifice, concretizate în principii, cerinţe, norme şi reguli, caracteristice fotbalului.

A. TEORIA FOTBALULUI cuprinde un ansamblu foarte vast de cunoştinţe,

organizate într-un sistem logic şi coerent, care descrie şi explică acest fenomen, având astfel de-a face cu două noţiuni:

descrierea conţinutului jocului, care este în principal constatativă; explicarea lui, consecinţă a cunoaşterii lui profunde prin cercetare ştiinţifică.

Teoria fotbalului trebuie văzută ca un sistem deschis, dinamic, complex, adaptiv şi anticipativ, preluând şi generalizând elementele practicii şi cercetării ştiinţifice proprii, precum şi elementele aparţinând altor ştiinţe sau activităţi cu care se află în corelaţie, reprezentând de fapt principalele izvoare ale teoriei fotbalului.

B. METODICA FOTBALULUI reprezintă partea integrantă a teoriei fotbalului,

exprimând şi valorificând funcţia aplicativă a acestuia. Metodica fotbalului preia şi adaptează la specific principiile, metodele şi mijloacele generale ale pedagogiei, ale ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, metodicii antrenamentului sportiv, dar şi metodologia jocurilor sportive.

METODICA FOTBALULUI cuprinde: METODICA FOTBALULUI constă din:

principii

metode

mijloace

specifice instruirii în fotbal

cunoştinţe

priceperi

deprinderi

necesare tehnologiei instruirii şi educării jucătorilor şi echipelor

COMPONENTELE METODICII FOTBALULUI:

metodica selecţiei metodica antrenamentului integral metodica pregătirii pe factorii antrenamentului planificarea şi evidenţa metodica organizării activităţii fotbalistice

*** Datele au fost culese de la I.M. Demian – Curs de fotbal, Arad, 1998

142

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

II NOŢIUNI GENERALE DESPRE JOCUL DE FOTBAL. PRINCIPALELE REGULI

Fotbalul face parte din categoria jocurilor sportive de echipă, fiind un joc spectaculos, bazat pe măiestrie, în care se caută să se valorifice la maximum capacităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice ale jucătorilor, desfăşurat în limitele unui regulament simplu şi accesibil, bine determinat.

Jocul pune fiecare din cele două echipe ce se confruntă în două situaţii tactice distincte, care alternează frecvent pe toată durata jocului şi anume: pe una din echipe în atac sau situaţia ofensivă, iar pe cealaltă în apărare sau defensivă. Pentru concretizarea jocului jucătorii folosesc o serie de elemente şi procedee tehnice cu sau fără minge în scopul realizării unor acţiuni tactice pe faze de joc specifice atacului sau apărării.

Scopul principal al jocului este marcarea golului, condiţia determinantă fiind posesia mingii, care asigură şansa ca prin execuţii tehnice şi acţiuni tactice să se apropie de poarta adversă pentru a finaliza.

Echipa fără minge aflată temporar în situaţia tactică de apărare se foloseşte şi ea de o serie de procedee tehnice pentru a intra în posesia mingii, apărând totodată poarta de acţiunile de atac ale echipei adverse.

Intrarea în posesia mingii constituie momentul trecerii echipei din situaţia tactică de apărare în cea de atac şi invers, prin pierderea posesiei mingii.

II.1. Principalele reguli ale jocului de fotbal Jocul se desfăşoară în condiţiile respectării unor reguli stabilite de Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie, cuprinse în regulamentul de joc.

• Echipele sunt compuse din câte 11 jucători. • Terenul de joc este o suprafaţă plană, acoperită cu gazon natural sau sintetic, cu

dimensiunile de 90-120 m lungime şi 45-90 m lăţime, având pe liniile de fund două porţi cu înălţimea de 2,44 m şi lungimea de 7,32 m prevăzute cu plase, diametrul barelor şi înălţimea şi lăţimea liniilor de marcaj fiind de 12 cm.

• Jocul se desfăşoară pe parcursul a două reprize de câte 45 minute fiecare, cu pauză de 10-15 minute între ele, la pauză echipele schimbând terenul.

• Mingea poate fi jucată cu orice parte a corpului, exceptând mâna. • Jucătorii trebuie să poarte echipament uniform, cu excepţia portarului, şi diferenţiat la

culoare între cele două echipe. • Mingea este confecţionată din piele naturală sau sintetică, având o circumferinţă cuprinsă

între 68-71 cm şi o greutate între 396-453. • Conducerea jocului este încredinţată unui arbitru principal, ajutat de doi arbitri asistenţi,

care veghează la respectarea în joc a celor 17 articole ale regulamentului.

II.2. Caracteristicile jocului de fotbal Jocul de fotbal, prin simplitatea regulamentului cât şi prin amenajările pe care le necesită, este

foarte plăcut, de aici decurgând una din principalele lui caracteristici – accesibilitatea. Aceasta se datorează numărului redus de procedee tehnice faţă de alte jocuri sportive, cât şi faptului că se poate juca pe orice suprafaţă de teren, numărul de participanţi la joc fiind la latitudinea competitorilor iar regulile de desfăşurare sunt simple şi uşor de respectat, oferind practicanţilor satisfacţia de a juca fotbal încă de la primele contacte cu obiectul de joc.

Contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului şi a calităţilor fizice. Datorită succesiunii rapide a fazelor de joc cât şi controlului mai dificil al manevrării mingii, jocul de

fotbal supune organismul la un efort continuu, caracterizat prin deplasări care angrenează aparatul locomotor la efort în orice moment.

Trenul inferior este supus unor repetate deplasări în atac şi apărare cu şi fără minge, musculatura, ligamentele fiind supuse unor solicitări maxime.

Din punct de vedere al calităţilor fizice, jocul de fotbal este caracterizat prin: - Viteză - sub toate formele ei de manifestare, în regim de forţă şi rezistenţă; - Forţă - necesară executării cu eficienţă maximă a manevrării mingii şi a mişcărilor specifice

executării şutului la poartă sau a acţiunilor de apărare; - Rezistenţă - generală şi specifică, solicitată de rapidele şi repetatele schimbări ale fazelor de

atac şi apărare;

143

LUCIAN POPESCU

- Îndemânare - determinată de manevrarea mingii în condiţii de adversitate cu cheltuială minimă de energie şi cu eficienţă şi randament optim.

Din punct de vedere fiziologic fotbalul influenţează în mod pozitiv dezvoltarea marilor funcţiuni ale organismului.

Oprindu-ne asupra principalelor aspecte fiziologice ale jocului competiţional, literatura de specialitate arată că sistemul nervos, analizatorii, aparatul circulator, aparatul respirator, aparatul locomotor sunt solicitate în timpul jocului la maximum datorită succesiunii rapide a fazelor de atac şi apărare.

Având în vedere cele de mai sus, putem încadra efortul fizic în funcţie de: • Dificultăţi impuse de programul competiţional, caracterizate prin: - durata lungă de circa 9 luni a programului competiţional; - regularitatea jocurilor, care produc o solicitare ritmică; - forma sportivă care trebuie menţinută pe o perioadă lungă, cu aspect bianual (tur-retur) şi de

desele întreruperi datorate programului echipei naţionale şi a echipelor de club participante în cupele europene;

• Dificultăţi impuse de joc: - durata lungă a unui joc – 90 minute; - dimensiunile terenului; - numărul mare de jucători; - condiţiile climaterice; - activitatea pe parcursul jocului, desfăşurată în condiţii de adversitate umană şi chiar

climaterică. De asemenea, fotbalul solicită organismul mai mult decât în alte jocuri sportive, din observaţiile

efectuate constatându-se că un mijlocaş parcurge în timpul unui joc, în mers sau alergare, în jur de 10-12 km. Nefiind o deplasare uniformă, datorită specificului său, în timpul jocului activitatea jucătorilor este îngreunată de manevrarea mingii în condiţii de adversitate, toate acestea supunând organismul unui consum ridicat de energie.

Caracterul complex al efortului în jocul de fotbal este determinat de mişcarea discontinuă, aciclică a jucătorilor, obligaţi la efectuarea unor variate deplasări şi mişcări cu sau fără minge, determinate de fazele de joc care solicită organismul atât fizic cât şi nervos.

În concluzie putem spune că jocul de fotbal este încadrat în categoria eforturilor mari până la foarte mari, caracterizat prin succesiunea aciclică a fazelor aerobe cu cele anaerobe.

II.3. Locul şi importanţa jocului de fotbal în sistemul de educaţie fizică din România

În societatea modernă de astăzi educaţia fizică, ca parte integrantă a educaţiei multilaterale, are sarcina de a pregăti tineretul multilateral, sănătos, capabil să participe activ la viaţa societăţii.

Fotbalul, ca mijloc al educaţiei fizice, contribuie la educarea tineretului, la atragerea lui în practicarea sportului, dezvoltând şi amplificând o serie de trăsături proprii vieţii omului contemporan, cum ar fi iniţiativa, creativitatea, practicarea lui dând frâu liber inventivităţii şi independenţei în acţiuni.

În ansamblul mişcării sportive, practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi a sporturilor contribuie la fortificarea organismului, dezvoltă capacităţile fizice şi marile funcţiuni şi constituie un mod util şi plăcut de petrecere a timpului liber.

Ca obiective ale practicării educaţiei fizice în şcoală, amintim: • întărirea sănătăţii şi sporirea capacităţii de muncă intelectuală şi fizică; • creşterea normală a organismului, dezvoltarea fizică armonioasă; • perfecţionarea calităţilor motrice de bază, înarmarea cu deprinderi motrice variate, utile în

viaţa şi în activitatea socială; • cunoaşterea unor ramuri de sport şi formarea deprinderilor de a le practica independent; • să contribuie la formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Alături de contribuţia lui la dezvoltarea educaţiei fizice a tineretului, fotbalul, ca sport de performanţă, are în vedere afirmarea pe o treaptă superioară a tinerelor talente care alimentează secţiile de performanţă. Structura jocului determină dezvoltarea complexă a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

motrice de bază şi specifice, a calităţilor, a capacităţii de cunoaştere, imaginaţie, gândire, dezvoltarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, dârzenie, curaj, respectul faţă de adversari.

144

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

III TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

Orice joc sportiv, ca de altfel orice ramură de sport, pentru a putea fi practicat necesită un bagaj de deprinderi motrice specifice legate de manevrarea obiectului de joc, numit de terminologia sportivă tehnică.

Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice – de procedee specifice manevrării mingii şi deplasării jucătorilor în vederea executării acestor manevre – care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc.

După Şiclovan, tehnica constituie „totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific” ramurii sportive respective.

Leon Teodorescu, în „Probleme de antrenament în jocurile sportive”, defineşte tehnica drept un ansamblu de procedee specifice ca formă şi conţinut, folosit în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional.

Folosirea procedeelor tehnice se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc cât şi la deplasările jucătorilor în teren în vederea efectuării acestor manevrări.

Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament maxim în competiţie (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 281).

Prin tehnica jocului de fotbal se înţelege ansamblul mijloacelor specifice în formă şi conţinut prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia acesteia), iar pe de altă parte manevrele (cu şi fără minge) necesare acţionării şi cooperării eficiente, raţionale, în vederea atingerii scopului urmărit.

Tehnica jocului de fotbal, ca în orice joc sportiv, constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul.

Practicarea jocului nu va putea fi efectuată până când elevii nu-şi vor însuşi deprinderi corecte de a lovi, prelua şi conduce mingea, practicarea jocului presupunând cunoaşterea unor variate procedee de manevrare a mingii, care să le permită rezolvarea sarcinilor de joc.

Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori şi în special al factorului tactic, care este determinat în foarte mare măsură de stăpânirea la perfecţie a tehnicii.

III.1. Caracteristicile tehnicii Tehnica nu trebuie înţeleasă ca ceva de sine stătător, ci legată de procesul de joc –

în interdependenţă cu tactica şi ceilalţi factori ai antrenamentului sportiv şi subordonată scopului principal al jocului – obţinerea victoriei.

Tehnica trebuie să fie „ştiinţifică”, deoarece ea se perfecţionează permanent, având un caracter „evolutiv”, determinat de perfecţionarea continuă a jocului, creşterea randamentului în joc, a vitezei de execuţie, de aici rezultând şi caracterul ei „dinamic”.

Tehnica are un caracter „individual” determinat de executarea deprinderilor motrice specifice fiecărui individ, caracterizate de constituţia fizică şi tipul de activitate nervoasă.

În aprecierea execuţiei procedeelor tehnice se are în vedere: - poziţia corpului şi a segmentelor sale înainte de începerea execuţiei procedeului sau

într-un moment oarecare al executării lui; - interacţiunea forţelor în cursul mişcării, traiectoria şi amplitudinea mişcării, ritm,

viteză, tempo; Tehnica este subordonată tacticii şi regulamentului de joc. III.2. Componentele tehnicii Componentele tehnicii (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST,

Bucureşti, 2002, p. 282-283) sunt: • Elementul tehnic reprezintă structura motrică fundamentală ce stă la baza

practicării unei ramuri de sport

145

LUCIAN POPESCU

• Procedeul tehnic este structura motrică concretă sau modul particular de efectuare a elementului tehnic

• Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a unui procedeu tehnic

• Mecanismul de bază al procedeului tehnic reprezintă succesiunea logică de acte motrice în vederea efectuării eficiente a acestuia.

În jocul de fotbal, elementele tehnice – lovirea mingii cu piciorul, cu capul, preluările – apar rareori izolate în joc, de regulă ele se execută în deplasare şi în condiţii de luptă cu adversarul. Această activitate simultană – mişcare fizică şi manevrare concomitentă a mingii – se influenţează reciproc, totuşi, în timpul jocului, alergarea se efectuează şi fără manevrarea mingii, însă este determinată de condiţiile specifice desfăşurării acţiunilor de joc.

Din cele relatate mai sus reiese că în jocul de fotbal distingem noţiunile de element tehnic (de bază) şi procedeu tehnic.

Prin element tehnic de bază înţelegem forma generală a mişcărilor prin care se acţionează în manevrarea mingii în raport cu sarcinile jocului şi cu regulamentul lui.

Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea la diferitele situaţii specifice jocului a elementelor de bază ale tehnicii jocului. Spre deosebire de elementele tehnice de bază, care au un caracter general abstract şi valabil numai ca structură generală a mişcării, procedeul tehnic are un caracter concret de execuţie.

Exemplu: - lovirea mingii cu piciorul – element tehnic de bază cu caracter general abstract, - lovirea mingii cu şiretul plin din mişcare – procedeu tehnic, deoarece concretizează

ideea pe care vrem să o exprimăm, este, cu alte cuvinte, o noţiune concretă. În tehnica jocului de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, procedeele tehnice

sunt cunoscute sub două aspecte: simple şi complexe.Procedeele tehnice simple au un caracter relativ invariabil, fiind executate în condiţii

aproape identice în ceea ce priveşte poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală, folosite în majoritatea cazurilor numai izolat de joc (în cadrul învăţării şi perfecţionării) şi mai rar în joc, în cadrul unor acţiuni individuale, în momente fixe ale jocului.

Procedeele tehnice complexe apar în condiţiile concrete de joc, unde procedeul tehnic îşi pierde caracterul invariabil, determinat fiind de condiţiile mereu schimbătoare care impun variaţii de ritm, intensitate şi amplitudine, întreruperea execuţiei procedeului întrerupt şi continuarea acţiunii folosind altul.

Ca urmare a ridicării măiestriei tehnice până la perfecţiune, pe parcursul executării procedeelor tehnice apare o notă personală mai accentuată în executarea unui anumit procedeu, această notă personală purtând denumirea de stil, el se datorează particularităţilor jucătorului privitoare la: tipul de activitate nervoasă superioară, calităţile motrice sau cele de ordin morfologic.

Uneori stilul reprezintă variante noi ale unui procedeu tehnic şi, datorită eficacităţii şi utilizării lui tactice, este preluat şi de alţi jucători.

III.3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal

Tehnica jocului de fotbal

Elemente tehnice Elemente tehnice cu minge fără minge - Intrarea în posesia mingii - Alergările variate - Păstrarea mingii: - Schimbările de direcţie

1. preluarea - Căderile – ridicările 2. deposedarea - Opririle

- Protejarea mingii - Săriturile - Conducerea mingii - Rostogolirile - Mişcările înşelătoare - Transmiterea mingii:

1. lovirea mingii cu piciorul 2. lovirea mingii cu capul 3. aruncarea de la margine

146

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

III.4 Metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal III.4.1 Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive

Procesul însuşirii tehnicii sportive poartă numele de instruire tehnică şi de împarte în două etape: de învăţare şi de perfecţionare. Sub aspect metodic, învăţarea tehnicii este instruirea conştientă a deprinderilor şi acţiunilor motrice, iar prin perfecţionarea tehnicii înţelegem dezvoltarea, precizarea şi fixarea conştientă a deprinderilor şi acţiunilor motrice. Acţiunea motrică constă în executarea unei suite de mişcări dintr-o ramură de sport, cu ajutorul căreia se realizează direct sau se pregăteşte performanţa sportivă. Premisele acţiunii motrice sunt calităţile fizice, psihice şi constituţionale, necesare alcătuirii calităţilor motrice care se dezvoltă şi se perfecţionează în procesul instruirii şi care se intercondiţionează reciproc. În învăţarea tehnicii sportive deosebim faze sau stadii diferite, descrise izolat numai din punct de vedere metodic. Premisele însuşirii tehnicii sportive se bazează pe mişcări învăţate în prealabil, o importanţă deosebită având asigurarea bazelor motrice corespunzătoare atât pentru învăţare, cât şi pentru perfecţionare. Ca indicaţii metodice menţionăm:

a) se va exersa acea tehnică în măsură să rezolve cât mai raţional exerciţiul şi care nu necesită modificări anterioare;

b) se va acorda o atenţie deosebită pregătirii teoretice a sportivilor în ceea ce priveşte tehnica respectivă, astfel încât să optimizăm funcţiile de reglare a conştiinţei.

c) se va crea un nivel ridicat al calităţilor motrice speciale, corespunzătoare cu caracteristicile dinamice ale mişcării în vederea evitării greşelilor tehnice în lipsa acestor calităţi. La copii şi juniori formarea calităţilor fizice speciale este condiţionată şi de vârsta biologică, nu numai de cea cronologică.

d) se vor asigura condiţii prin care sportivul să fie avertizat când se abate de la anumiţi parametrii ai mişcării sau, să i se indice greşeala prin comparaţie cu parametrii obiectivi. În învăţarea şi perfecţionarea unei acţiuni, se urmăreşte de fapt, însuşirea celei mai potrivite tehnici şi stabilirea acesteia. Stabilitatea poate fi obţinută atunci când s-au format componente automatizate de acţiuni, deprinderile motrice fiind exersate în condiţii variate. Constatăm că în însuşirea tehnicii sportive se formează un sistem dublu, complicat, de legături care stabilesc scopul acţiunii şi procedeul execuţiei. Putem spune că un grad ridicat de automatizare nu este un indiciu categoric al unei capacităţi mari de performanţă. Este importantă în schimb capacitatea de crea situaţii avantajoase în timpul schimbărilor rapide produse de desfăşurarea mişcării ca şi stabilizarea momentului pentru aplicarea acestei tehnici. Învăţarea tehnicii jocului este prima treaptă a instruirii jucătorului de fotbal, prin pregătirea tehnică urmărindu-se învăţarea procedeelor tehnice simple şi complexe ale fotbalului, în condiţiile aplicării principiilor, metodelor şi mijloacelor învăţării şi antrenamentului. Prin pregătirea tehnică se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază ale fiecărui element tehnic, perfecţionarea diferitelor procedee tehnice nu trebuie să constituie un scop în sine ci, însuşirea tehnicii trebuie să fie legată de întreaga complexitate a cerinţelor de desfăşurare a jocului. Pregătirea tehnică îşi atinge scopul atunci când jucătorii sunt înarmaţi cu cunoştinţe şi deprinderi care să-i facă capabili să execute în condiţii de joc toate procedeele tehnice în mod precis, economic, liber, fără încordare, eliminând mişcările neraţionale care duc la pierderea de forţă, aşa cum se întâmplă în cazul începătorilor. Pentru a ajunge la perfecţiune trebuie ca în pregătire să se ţină seama de particularităţile individuale ale jucătorilor, de calităţile lor fizice, precum şi de faptul că datorită tipului de jucător – constituţional şi sistem nervos – aceştia rezolvă acţiunea în mod personal, de aici reieşind şi importanţa individualizării în procesul pregătirii tehnice.

147

LUCIAN POPESCU

III.4.2 Noţiuni generale în legătură cu metodica învăţării jocului de fotbal Învăţarea tehnicii se face în cadrul procesului de antrenament (lecţii), proces pedagogic complex bazat pe principiile pedagogice ale învăţării în general şi de aplicarea acestora la educaţia fizică în mod special. În învăţarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice deosebim mai multe faze care-l orientează pe profesor (antrenor) în alegerea mijloacelor operaţionale cu care acţionează în cadrul procesului de instruire. Învăţarea procedeelor tehnice se realizează în următoarea succesiune:

a. Învăţarea procedeelor tehnice izolat de joc. Este prima fază în care elevul îşi formează reprezentarea mentală a procedeului şi

care constă în denumirea exactă a procedeului, explicarea mecanismului tehnic şi demonstrarea lui.

Explicarea, care se referă la acţiunea mecanică, trebuie să fie clară, precisă şi concisă iar demonstrarea să fie exemplară, pentru că, numai în acest mod se poate forma o imagine corectă asupra procedeului tehnic care se învaţă.

Aceste elemente sunt completate în mod exemplar prin prezentarea unor materiale video.

În această fază a învăţării, foarte importantă, se însuşeşte în mod analitic desfăşurarea mişcărilor care alcătuiesc procedeul tehnic.

O problemă deosebită legată de prima fază a învăţării o constituie ordinea în care se succed elementele tehnice, această succesiune trebuind să respecte principiile învăţării – de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut.

În metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal la început se vor preda elementele tehnice fără de care nu se poate practica jocul şi anume:

- lovirea mingii cu piciorul - preluarea - conducerea mingii - transmiterea mingii (pasa) - conducerea mingii - lovirea mingii cu capul - deposedarea - aruncarea de la margine - mişcările înşelătoare

După însuşirea elementelor tehnice de bază izolat de joc se trece la introducerea lor în cadrul unor ştafete şi jocuri ajutătoare care măresc gradul de participare afectivă a elevilor în procesul de învăţare.

b. Învăţarea procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc În jocul de fotbal, ritmul, complexitatea şi amplitudinea mişcărilor jucătorilor se schimbă permanent în funcţie de situaţiile concrete de joc, de sarcinile tactice date sau care apar pe parcurs, procedeele tehnice fiind influenţate şi de prezenţa adversarilor. Aceşti factori determină ca învăţarea procedeelor tehnice să se facă în condiţii apropiate de joc în această fază structurile operaţionale folosite în instruire presupun la început prezenţa unui adversar pasiv, semiactiv şi apoi activ, în aşa fel încât în exersarea procedeelor tehnice elevii să ţină seama de existenţa adversarilor.

Concomitent cu învăţarea şi perfecţionarea execuţiei tehnice propriu-zise cu această ocazie se introduce şi învăţarea unor noţiuni de tactică individuală şi colectivă prin aceasta elevii fiind puşi în faţa rezolvării unor sarcini care apar în timpul jocului.

Exersarea tehnicii cu adversari activi începe în momentul când jucătorul (elevul) şi-a însuşit bine mai multe procedee tehnice, care a învăţat să le lege raţional şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea lor în cadrul unor ştafete sau jocuri ajutătoare.

c. Perfecţionarea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri şcoală Exersarea procedeelor tehnice separat de joc, chiar în cadrul unor ştafete şi jocuri

pregătitoare poate deveni un factor trenator dacă nu prezintă o finalitate precisă şi anume scopul pentru care au fost însuşite – jocul de fotbal propriu-zis.

Jocul constituie mijlocul cel mai eficient de perfecţionare a tehnicii. În cadrul jocului, elevii au ocazia de a exersa diferitele procedee tehnice însuşite anterior în condiţii concrete tehnice fixarea lor făcându-se în focul luptei cu adversarul. Caracterul de întrecere imprimat

148

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

de joc dă posibilitatea elevilor să aplice în mod creator cele învăţate anterior şi dă măsura gradului de însuşire a tehnicii, jocului de fotbal.

În legătură cu pregătirea tehnică, considerăm necesar să facem şi alte precizări. Pentru a satisface cerinţele moderne de joc din punct de vedere tehnic, nu este

suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază, ci, se cere fineţe şi varietate în execuţie. Acest deziderat se obţine mai ales prin practicarea globală a jocului.

În acest caz, valoarea tehnică a jucătorilor nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice, ci după cum ştiu să le folosească în mod creator în cadrul jocului echipei.

Pregătirea tehnică modernă poate fi caracterizată prin: - precizie în execuţia procedeelor tehnice de bază şi a celor specifice posturilor,

aceasta având la bază însuşirea perfectă a biomecanicii respective şi adaptarea ei la toate situaţiile din joc şi în mod deosebit la jocul în mişcare;

- viteză în executarea procedeelor tehnice – specifică prin rapiditatea mişcării în sine, prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie, prin folosirea celui mai util procedeu în situaţia respectivă;

- uşurinţă în execuţie, fără concentrări vizibile, chiar în cele mai dificile situaţii de joc; - varietate – capacitatea jucătorilor de a dispune, pentru acelaşi element tehnic, de

mai multe procedee tehnice, folosindu-l în joc (sau în situaţia dată) pe cel mai potrivit. III.4.3 Descrierea elementelor tehnice – metodica învăţării Intrarea în posesia mingii – preluarea Element tehnic prin care mingea intră în posesia jucătorului, dându-i acestuia

posibilitatea de a continua o acţiune de joc. Preluarea poate fi considerată ca o modalitate de intrare în posesia mingii, ea

urmărind modificarea direcţiei şi vitezei mingii pentru o utilizare ulterioară. Cu toată importanţa pe care o prezintă preluarea în tehnica individuală a jucătorului de fotbal, ea nu constituie în fotbalul actual un factor dinamic.

La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice şi anume: amortizarea şi ricoşarea. Preluările se fac cu toate segmentele corpului, cu excepţia braţelor.

Din punct de vedere al execuţiilor, preluările pot fi: - preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare:

• cu partea interioară, • cu partea exterioară, • cu şiretul plin, • cu talpa,

- preluarea mingii cu talpa prin ricoşare, - preluarea mingii cu coapsa prin amortizare, - preluarea mingii cu pieptul prin amortizare, - preluarea mingii cu capul prin amortizare, - preluarea mingii cu abdomenul prin amortizare, - preluarea mingii cu una din gambele piciorului din ricoşare.

Preluarea mingilor rostogolite se face în general numai cu laba piciorului sau cu talpa, folosind partea interioară sau exterioară a labei piciorului, răsucind piciorul cu care se face preluarea din şold, umărul opus este adus uşor înainte, piciorul de sprijin fiind uşor flexat din genunchi, laba piciorului cu care se execută preluarea trebuie să aibă axul longitudinal perpendicular pe direcţia de venire a mingii.

Preluarea mingilor cu traiectorie înaltă are ca bază biomecanică amortizarea executată de segmentul corpului cu care mingea vine în contact.

• Preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare se foloseşte la mingile venite cu traiectorie înaltă şi poate fi executată direct din aer sau când ricoşează din sol.

• Preluarea mingii cu şiretul plin prin amortizare constă în ridicarea piciorului cu care se face preluarea spre înainte cât mai sus fără mişcări de răsucire; la contactul cu mingea, piciorul se retrage rapid înapoi, amortizând contactul, mingea putând fi apoi transmisă direct unui coechipier fără să mai cadă sau o lăsăm să cadă, continuând acţiunea cu o pasă sau cu conducerea mingii.

149

LUCIAN POPESCU

• Preluarea mingii cu coapsa prin amortizare – piciorul relaxat din genunchi, în funcţie de traiectoria mingii, la contactul cu mingea coapsa se lasă în jos (pentru amortizarea vitezei mingii), concomitent cu mingea piciorul aducându-se la verticală.

• Preluarea mingii cu pieptul se foloseşte la mingile cu traiectorie razantă la înălţimea pieptului sau la mingile venite cu traiectorie înaltă. În primul caz, trunchiul este uşor înclinat înainte pentru ca la contactul cu mingea pieptul să aibă posibilitatea să se retragă puţin, amortizând viteza mingii. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, braţele lateral în sus. În momentul contactului cu mingea şi odată cu retragerea trunchiului, braţele şi trunchiul se lasă în jos.

La mingile care vin cu traiectorie înaltă, trunchiul este arcuit din şold, picioarele flexate din genunchi, braţele lateral. La contactul cu mingea se execută o extensie mai mare a corpului, care amortizează şocul mingii.

• Preluarea mingii cu capul prin amortizare se foloseşte la mingile cu traiectorie înaltă, genunchii fiind uşor flexaţi, braţele lateral, capul uşor împins înainte. La contactul cu mingea, capul se retrage, accentuându-se flexia unui genunchi, contactul cu mingea făcându-se cu mijlocul frunţii.

• Preluarea mingii cu abdomenul se foloseşte la mingile cu traiectorie semiînaltă, la nivelul abdomenului. La contactul cu mingea se execută o absorbţie a abdomenului, concomitentă cu îndoirea trunchiului din şold şi ducerea unui picior înapoi, fapt care va atenua şocul contactului, mingea căzând jos lângă jucător.

• Preluarea mingii cu talpa din ricoşare se execută cu laba piciorului ridicată cu vârful în sus. Genunchiul este uşor îndoit, corpul puţin aplecat. La contactul cu mingea, în funcţie de viteza mingii, piciorul va fi retras sau împins înainte.

• Preluarea cu ambele gambe din ricoşare – procedeu folosit în special pe teren alunecos. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare aşezate paralel, genunchii flexaţi şi ridicat pe vârfuri. Mingea ia contact din ricoşeu, în unghiul format de sol cu gambele, pierzând din viteză.

Utilizare tactică: preluările se utilizează pentru intrarea în posesia mingii, schimbarea traiectoriei mingii, pregătirea altor acţiuni cu mingea (conducere, dribling, centrare, finalizare).

Greşeli frecvente: - amortizare incorectă la contactul cu balonul; - greşeli în aprecierea traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea; - plasament greşit faţă de traiectoria mingii.

Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea preluărilor 1. Jucătorul lasă să cadă mingea la nivelul trunchiului, după care execută unul

din procedeele de preluare cu laba piciorului. 2. Jucătorul aruncă mingea în sus cu două mâini şi execută unul din procedeele

de preluare. 3. Pe perechi faţă în faţă – un jucător rostogoleşte mingea cu mâna, celălalt

execută preluarea cu procedeul indicat de profesor. 4. Pe perechi faţă în faţă – un jucător aruncă mingea în sus, celălalt execută

preluarea indicată de profesor. 5. Pe perechi – mingea este transmisă cu piciorul şi se execută preluări în

funcţie de indicaţiile profesorului. 6. Suveică în faţă cu preluarea mingii venită de la coechipier cu şiretul interior,

şiretul exterior, cu talpa. 7. Pase în doi cu şi fără schimb de locuri cu executarea uneia din preluări cu

laba piciorului. 8. Pase în pătrat cu preluare, transmiterea mingii şi schimbarea locului în direcţia

în care s-a pasat sau în partea opusă pasării. 9. Menţinerea mingii în aer prin lovituri alternative cu laba piciorului, coapsa,

capul, urmate de o ridicare înaltă a mingii, preluare cu unul din procedee, urmate de : conducerea mingii, pasă, lovitură la poartă.

10. Acelaşi exerciţiu cu minge ricoşată din sol.

150

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Indicaţii metodice: - se va urmări mobilitatea labei piciorului pentru amortizarea corectă la

contactul cu mingea ; - corelarea mişcării cu traiectoria mingii ; - corelarea plasamentului si ridicarea piciorului în funcţie de direcţia din care

vine mingea corelată cu aprecierea vitezei cu care vine mingea. Deposedarea adversarului de minge

Element tehnic prin care se urmăreşte scoaterea mingii din posesia adversarului executat de toţi jucătorii indiferent de post atunci când echipa se află în apărare.

Procedeele tehnice de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia jucătorului care face deposedarea faţă de jucătorul care se află în posesia mingii:

- deposedare prin atac din faţă; - deposedare prin atac din lateral; - deposedare prin atac din spate.

• Deposedarea prin atac din faţă Procedeu compus din trei faze: 1. tatonarea – apropierea de jucătorul cu minge şi găsirea momentului favorabil de

deposedare propriu-zisă (în momentul când atacantul îşi depărtează mingea de picior); 2. declanşarea deposedării printr-o acţiune promptă; 3. luarea contactului cu mingea şi cu adversarul prin interpunerea interioară dar

hotărâtă cu umărul în adversar pentru a-l dezechilibra şi a-i scoate mingea de sub control. • Deposedarea prin atac din lateral Procedeu ce se realizează în lupta directă cu adversarul şi constă în atacarea din

lateral a jucătorului cu minge prin interpunerea piciorului la minge concomitent cu aplecarea trunchiului spre exterior, braţul de lângă adversar va fi lipit de corp, celălalt întins lateral pentru echilibru.

Deposedarea se poate face şi printr-o alunecare din lateral. • Deposedarea prin atac din spate Procedeu folosit când atacantul a depăşit apărătorul şi constă în interpunerea unui

picior al apărătorului între minge şi posesor atunci când distanţa ne permite. Alt mod de deposedare se face prin alunecare şi constă în ducerea unui picior sub

forma unei alunecări între picioarele atacantului sau lateral, îndepărtând mingea de la adversar.

Utilizare tactică: Deposedările sunt procedee tehnice specifice apărătorului, dar cunoscute de toţi

jucătorii, folosindu-se la: - intrarea în posesia mingii; - temporizarea acţiunilor de atac ale adversarului; - destrămarea atacurilor adverse.

Mijloace de învăţare şi perfecţionare a deposedărilor • Din faţă - Minge statică între doi jucători care simulează lovirea mingii cu latul ducând uşor

trunchiul cu umărul înainte sprpe celălalt partener. Indicaţii metodice: exerciţiul se execută la început de pe loc, apoi din mers şi din

alergare uşoară. - Doi jucători faţă în faţă, unul conduce mingea în mers, celălalt se deplasează spre

el, executând deposedarea. - Acelaşi exerciţiu sub formă de suveică. - Doi jucători în deplasare, unul conduce mingea, celălalt se retrage cu spatele la

semnal, cel fără minge se deplasează rapid la cel cu mingea, executând deposedarea. • Din lateral - Jucătorii aşezaţi pe două şiruri umăr la umăr, deplasare pe 5-10 m în mers,

opunând rezistenţă unul altuia. - Acelaşi exerciţiu din alergare. - Jucătorii la distanţă de 1,5-2 m se deplasează spre înainte, la semnal cei din

stânga (dreapta) se apropie de cei cu minge, iau contact cu aceştia şi-i îndepărtează de minge.

151

LUCIAN POPESCU

- Doi jucători aflaţi la distanţă de 2-3 m pasează mingea între ei în deplasare; la un moment dat cel care a pasat mingea se deplasează rapid la cel care a primit mingea şi execută deposedarea.

Indicaţii metodice: se va urmări momentul favorabil de atacare a jucătorului cu mingea, atunci când acesta din urmă şi-a îndepărtat-o de picior.

• Din spate - Exerciţii de căderi şi ridicări rapide de la sol. - Fiecare jucător cu mingea în conducere, îndepărtarea mingii de picior, executarea

alunecării spre înainte cu atingerea mingii urmată de ridicare rapidă. - Doi jucători la o minge, unul conduce mingea, celălalt execută deposedarea prin

alunecare. Se execută la început din mers apoi din deplasare uşoară. Păstrarea şi protejarea mingii Element tehnic prin care jucătorul aflat în posesia mingii o păstrează şi o protejează,

ferind-o de intervenţia adversarului. Ea este combinată şi cu alte elemente tehnice (conducere, preluare, fentă), având un caracter mai complex, în funcţie de situaţia tactică prezentă la un moment dat.

Protejarea mingii se face atât pe loc cât şi în timpul conducerii mingii şi constă într-o succesiune de mişcări executate cu picioarele şi corpul prin interpunerea acestora între adversar şi minge.

Ca utilizări tactice avem momentele când nu putem înainta sau transmite mingea, păstrarea mingii în scopul găsirii de soluţii adecvate de combinare a acţiunii sau a schimbării direcţiei de joc.

Ca indicaţie metodică de bază trebuie întotdeauna ca între minge şi adversar să se interpună un segment al corpului. Mingea va fi condusă totdeauna cu piciorul opus plasamentului adversarului. Se va folosi totdeauna forţa corpului pentru a nu da adversarului posibilitatea să acţioneze uşor asupra mingii.

Conducerea mingiiEste elementul indispensabil jocului de fotbal şi, mai ales, al celui individual. În

practica curentă deosebim trei procedee de bază în conducerea mingii: - cu interiorul labei piciorului, - cu exteriorul labei piciorului, - cu şiretul plin. Aceste modalităţi de conducere presupun permanentul contact al labei piciorului cu

mingea. La marii jucători conducerea mingii se mai poate face şi prin lovituri succesive ale mingii cu coapsa, umărul, pieptul şi capul dar acestea se întâlnesc foarte rar.

• Conducerea mingii cu interiorul labei piciorului constă în împingerea mingii cu interiorul labei piciorului prin lovituri succesive, laba piciorului fiind uşor îndreptată înspre afară, genunchiul este puţin depărtat de axa longitudinală a corpului şi puţin flexat, articulaţia gleznei este moale, trunchiul puţin aplecat spre înainte şi uşor răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Mişcările braţelor, uşor depărtate de trunchi, sunt naturale unei alergări.

• Conducerea mingii cu exteriorul labei piciorului urmează aproape aceleaşi mişcări, laba piciorului este mai relaxată şi acoperă mai mult mingea, având suprafaţă de contact mai mare.

• Conducerea mingii cu şiretul plin constă în împingerea mingii prin lovituri succesive cu mijlocul şiretului, laba piciorului fiind puţin înclinată în jos, glezna destul de mobilă iar genunchiul uşor flexat şi rămânând paralel cu axul longitudinal al corpului.

Utilizare tactică:Ca utilizare tactică, în timpul jocului conducerea mingii se foloseşte pentru: - apropierea de poarta adversă, - demarcarea coechipierilor, - schimbarea direcţiei de atac, - depăşirea adversarului. Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea conducerii mingii În metodica învăţării conducerii mingii deosebim două etape. În prima etapă, elevii

vor învăţa alergarea corectă specifică conducerii mingii, căutând să imite mişcarea de lovire-împingere a mingii. Etapa a doua cuprinde exersarea conducerii mingii, la început conducând mingea în ritm lent, cu piciorul îndemânatic, pentru a stăpâni şi controla mai bine

152

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

mingea. După obişnuirea cu conducerea şi controlul mingii se va mări viteza de deplasare, se vor introduce schimbări de direcţie şi de ritm care să îngreuneze controlul mingii.

Ca exerciţii recomandăm: 1. Controlul mingii executat cu interiorul labelor picioarelor de pe loc, deplasare

uşoară, alergare. 2. Conducerea mingii cu interiorul, exteriorul şi şiretul plin cu piciorul îndemânatic

din mers, alergare uşoară, viteză. 3. Conducerea mingii printre jaloane sau coechipieri aşezaţi în linie şi zig-zag. 4. Conducerea mingii sub formă de suveică. 5. Conducerea mingii în zig-zag urmată de întoarceri 3600 fără a pierde controlul

mingii, cu alternarea procedeelor. 6. Ştafete cu conducerea mingii. 7. Doi jucători la minge, unul conduce, celălalt caută să-l deposedeze. 8. Preluare, conducere cu schimbări de direcţie pe suprafaţă mare, apoi pe

suprafaţă limitată. 9. Conducere în viteză, la semnal oprire urmată de schimbarea rapidă a direcţiei. 10. Ştafetă cu conducerea mingilor printre 5 jaloane aşezate la 1,5-2 m distanţă, la

ultimul jalon executarea unui cerc şi revenire cu mingea în dribling în linie dreaptă. Indicaţii metodice:- se va avea în vedere ca mingea să se afle sub un control permanent; - mingea nu se va îndepărta de picior mai mult de 0,5-1 m; - laba piciorului cât mai mobilă, mingea fiind mai mult împinsă decât lovită; - se va urmări ca mingea să fie controlată cu ambele picioare. Mişcările înşelătoare (fentele)Sunt execuţii tehnice complexe care constau din mişcările efectuate cu picioarele,

corpul şi chiar privirea, executate de posesorul mingii, cu scopul de a induce în eroare adversarul care-l atacă, pentru a rămâne în continuare în posesia mingii, a pasa, pătrunde sau finaliza.

În general, la baza mişcărilor înşelătoare stă principiul schimbării centrului de greutate de pe un picior pe celălalt, în scopul surprinderii adversarului şi dezechilibrării acestuia.

Mişcarea înşelătoare cuprinde o serie de calităţi ca: viteză de deplasare, viteză de execuţie, subtilitate în controlul mingii, inteligenţă.

Succesiunea mişcărilor care intră ca elemente componente ale fentelor sunt: - înclinarea laterală – stânga sau dreapta – a corpului concomitent cu schimbarea

centrului de greutate de pe un picior pe celălalt; - revenirea rapidă la poziţia iniţială; - împingerea mingii cu piciorul pe lângă adversar în momentul dezechilibrării lui. Ca o clasificare, mişcările înşelătoare pot: - fără minge - cu minge Din punct de vedere al execuţiei pot fi statice sau dinamice, cu trunchiul, cu piciorul,

cu capul, iar din punctul de vedere al poziţiei adversarului care atacă, din faţă, din lateral sau din spate.

1. Mişcările înşelătoare cu trunchiul constau în înclinări stânga-dreapta ale trunchiului cu trecerea centrului de greutate de pe un picior pe altul, executate foarte rapid şi convingător spre a surprinde şi dezechilibra adversarul, depăşirea acestuia efectuându-se pe partea în care acesta şi-a deplasat centrul de greutate. În prima fază, mingea îşi va menţine direcţia iniţială iar în momentul dezechilibrării adversarului ea va fi îndreptată în partea opusă dezechilibrării. Fenta poate fi executată de pe loc sau din deplasare, în funcţie de momentul tactic corespunzător.

2. Mişcările înşelătoare cu piciorul: - de pe loc cu simularea lovirii mingii; - din mişcare cu lovirea înşelătoare a mingii; - prin oprirea înşelătoare a mingii; - prin călcarea mingii.

153

LUCIAN POPESCU

Aceste fente se execută de pe loc sau din deplasare şi constau în simulări ale opririi, transmiterii şi lovirii înşelătoare ale mingii executate cu piciorul şi urmate de alte procedee tehnice cu care se execută acţiunea iniţială la început.

Utilizare tactică:- la intrarea în posesia mingii şi protejarea ei; - la depăşirile individuale; - la schimbarea direcţiilor de joc; - la finalizare. Metodica învăţării şi perfecţionării mişcărilor înşelătoare Învăţarea şi perfecţionarea mişcărilor înşelătoare constituie o problemă destul de

dificilă, reuşita însuşirii lor fiind bazată pe calităţi fizice deosebite (viteză de deplasare, de execuţie, forţă în picioare, mobilitate) cât şi pe stăpânirea aproape la perfecţie a tehnicii de manevrare a mingii.

Având în conţinutul lor foarte multe elemente ale mişcării în teren (opriri, schimbări de direcţie, plecări rapide, schimbări de ritm), baza instruirii este îmbunătăţirea motricităţii trenului inferior, a forţei, a vitezei de reacţie şi vitezei de deplasare.

În prima etapă se vor exersa opriri urmate de plecări rapide, schimbări de direcţie, întoarceri executate fără minge:

- jocuri în doi (leapşa, fereşte glezna) care dezvoltă viteza de deplasare, forţa în picioare;

- deplasări pe tot terenul cu schimbarea direcţiei, opriri, plecări rapide, întoarceri. În etapa a doua se trece la execuţia cu mingea din conducere, din pasă primită cu

mâna de la coechipier, din pasă transmisă cu piciorul de coechipier, la început încet, după aceea mărind viteză execuţiei.

Se trece la lucru pe perechi, la început cu adversar pasiv, apoi semiactiv şi numai după stabilirea procedeelor se trece la execuţie cu adversar activ.

Într-o etapă mai avansată, când jucătorii stăpânesc foarte bine deprinderea de a fenta, procedeele de mişcări înşelătoare se vor extinde asupra altor procedee tehnice care, prin natura lor, au tangenţă cu aceste mişcări ca: pasele fentate, preluările fentate cu piciorul sau cu capul.

Exerciţii: 1. Jucătorii, fiecare cu mingea la picior, se deplasează pe teren, la semnal execută o

oprire urmată de o plecare rapidă prin schimbarea direcţiei de deplasare (execuţiile vor vi realizate la indicaţia profesorului).

2. Jucătorii conduc mingea printre jaloane, la fiecare jalon executând fenta indicată de profesor.

3. Pe perechi atacant-apărător, atacantul îndreptându-se spre apărător îl depăşeşte pe acesta prin unul din procedeele cunoscute.

4. Atacantul cu mingea este întâmpinat de apărător, simulează o plecare spre stânga şi-l depăşeşte rapid prin dreapta.

5. Atacantul cu mingea simulează o pasă spre dreapta urmată de o depăşire rapidă spre stânga.

6. Atacantul cu mingea aleargă umăr la umăr cu apărătorul, simulează oprirea mingii urmată de o ţâşnire rapidă în faţă.

7. Atacantul cu mingea la picior aleargă umăr la umăr cu apărătorul, măreşte viteza de deplasare şi la un moment dat calcă mingea, plecând spre stânga sau spre dreapta.

8. Atacantul conduce mingea, simulează lovirea mingii cu şiretul interior spre lateral, trece piciorul peste minge şi cu exteriorul o trimite în partea opusă.

9. Atacantul cu mingea simulează un şut puternic spre poartă (sau degajare) urmată imediat de o pătrundere în dribling sau pasă în partea opusă la un alt coechipier.

Perfecţionarea mişcărilor înşelătoare se face mai ales în cadrul jocului bilateral în care, în funcţie de situaţia dată, jucătorul va folosi fenta adecvată momentului.

Transmiterea mingiiLovirea mingii cu piciorul – element tehnic de bază al jocului, fără de care fotbalul nu

s-ar putea desfăşura, este esenţa jocului, constituind baza pentru alte elemente tehnice specifice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, pasarea, finalizarea.

154

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Acţiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul este simplă dar dificultăţile în executarea ei provin din faptul că în timpul jocului loviturile sunt executate în condiţii variate, marcate de prezenţa adversarului, de traiectoria mingii.

Traiectoria şi direcţia pe care o ia mingea depind de punctul de aplicare a loviturii. Lovirea mingii cu piciorul presupune trei elemente esenţiale, şi anume: - precizia, - forţa de lovire, - viteza de execuţie. Ca biomecanică a lovirii mingii, deosebim: a) Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul pentru aplicarea loviturii mingii, determinat

de forţa cu care se transmite mingea cât şi de distanţa la care vrem să o transmitem. b) Poziţia piciorului de sprijin - în apropierea mingii. c) Poziţia corpului – aplecată, cu umerii duşi uşor înainte, piciorul care loveşte

mingea este îndoit din articulaţia şoldului şi cu genunchiul flexat iar în momentul în care jucătorul pregăteşte lovirea mingii, umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă, capul rămânând aplecat până la terminarea loviturii.

d) Piciorul care loveşte execută o pendulare din articulaţia coxo-femurală spre înainte urmată de extensia treptată a genunchiului, iar articulaţia gleznei încordată. Viteza mişcării de pendulare determină forţa şi distanţa la care vrem să transmitem mingea. Până în momentul lovirii propriu-zise greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin, aceasta trecând pe piciorul care a executat lovitura numai după executarea ei.

e) Folosirea forţei corporale. Lovirea mingii nu este o acţiune exclusivă a piciorului, ci este o mişcare complexă, perfect coordonată a întregului corp.

f) Mişcarea braţelor asigură echilibrul şi coordonarea în momentul executării loviturii. Ca o clasificare a lovirii mingii cu piciorul, deosebim mai multe procedee tehnice,

determinate de contactul luat de laba piciorului cu mingea: 1. Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (latul) Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, aşezat lateral lângă minge, piciorul de

lovire flexat, cu laba orientată cu vârful în afară, formează un unghi drept cu direcţia în care transmitem mingea, după pendulare luând contact cu mingea şi imprimându-i forţa şi precizia dorită.

Utilizare tactică: - transmiterea mingii la distanţe scurte şi medii precum şi la finalizare în apropierea

porţii; - la combinaţii tactice pe spaţii mici. 2. Lovirea mingii cu şiretul plin Piciorul de sprijin este uşor flexat, plasat lângă minge şi lateral de ea. Piciorul de

lovire pendulează din genunchi, luând contact cu mingea cu laba piciorului întinsă şi încordată din gleznă pe mijlocul circumferinţei mingii.

Utilizare tactică:- la finalizare; - la declanşarea contraatacului; - la degajări lungi din apărare. Greşeli:- laba piciorului insuficient întinsă şi glezna nu este încordată; - elan greşit; - trunchiul lăsat prea pe spate. 3. Lovirea mingii cu şiretul interior Mişcarea este aceeaşi ca la lovirea cu şiretul plin, deosebirea constă în contactul

efectuat de laba piciorului cu vârful orientat în afară; contactul cu mingea este făcut puţin lateral faţă de centru iar elanul este oblic.

Utilizare tactică:- transmiterea mingii sub formă de pase - centrări sau degajări; - la loviturile libere. 4. Lovirea mingii cu şiretul exterior

155

LUCIAN POPESCU

Poziţia şi mişcările segmentelor corpului sunt asemănătoare cu celelalte două procedee descrise anterior, cu deosebirea că vârful labei piciorului este orientat spre interior iar elanul poate fi executat perpendicular pe minge sau uşor oblic.

Ca utilizare tactică se foloseşte la: pase, şuturi la poartă din acţiune sau lovituri libere. 5. Lovirea mingii cu exteriorul labei piciorului are aceeaşi biomecanică ca lovitura cu

şiretul exterior, însă contactul mingii cu laba piciorului se face pe aproape toată suprafaţa ei. Este un procedeu mai dificil – lovitură cu efect – mai greu de interceptat de adversar

şi se utilizează la finalizare şi la schimbarea direcţiei mingii. 6. Lovirea mingii cu vârful labei piciorului Se aplică cu vârful bocancului, elanul fiind perpendicular pe minge, contactul

făcându-se pe mijlocul ei. Lovitura este puternică dar puţin precisă. 7. Lovirea mingii cu călcâiul Se execută printr-o acţiune de pendulare antero-posterioară a gambei, contactul cu

mingea fiind realizat de călcâi. Ca utilizare tactică se foloseşte în conducerea mingii la depăşiri, la combinaţii tactice

pe suprafeţe mici între doi jucători şi uneori la finalizare. 8. Lovirea mingii prin deviere Se execută cu: - şiretul exterior - şiretul interior Sunt procedee tehnice de fineţe care se folosesc în cadrul combinaţiilor tactice pentru

derutarea adversarilor şi constau în imprimarea unor traiectorii dificil de interceptat de apărători, în cadrul unor combinaţii tactice pe suprafeţe mici, în situaţia de marcaj strict.

9. Lovirea mingii cu genunchiul Este un procedeu tehnic folosit destul de rar, lovitura propriu-zisă efectuându-se cu

suprafaţa de deasupra rotulei şi se aplică în ultimă instanţă ca procedeu de degajare a mingii sau chiar de finalizare în spaţii foarte aglomerate.

10. Aruncarea mingii cu piciorul – procedeu utilizat mai ales la combinaţiile tactice din momentele fixe ale jocului, la finalizare în situaţia de unu la unu cu portarul sau la pătrunderi individuale şi constă în introducerea labei piciorului sub minge şi aruncarea ei, printr-o extensie a gambei, peste adversar.

11. Lovirea mingii din demi-voleu Procedeu tehnic pretenţios, executat când mingea ricoşează din sol, contactul cu

mingea luându-se prin unul din procedeele descrise la punctele 1-3. Este utilizat în general de portar la degajări, de apărători şi foarte rar la finalizare.

12. Lovirea mingii din voleu Procedeu tehnic de forţă, dificil de executat, momentul cel mai important constituindu-

l aprecierea înălţimii (traiectoriei) mingii când este lovită în general cu şiretul plin, trunchiul va acoperi execuţia, laba piciorului orientată spre înainte, piciorul de sprijin uşor flexat asigură împreună cu braţele echilibrul corpului.

Este utilizat tactic de către portari la degajările lungi, de apărători tot pentru degajări sau lansarea contraatacului şi la finalizare.

13. Lovirea mingii prin forfecare Procedeu dificil, de mare spectaculozitate, care constă în executarea unui pas înainte

cu piciorul stâng sau drept, urmând o săritură (răsturnare) pe spate, urmată de lovirea mingii cu piciorul opus celui care a executat pasul înainte prin extensia acestuia din genunchi cu laba piciorului întinsă pentru ca mingea să fie lovită cu şiretul, aterizarea se face pe spate.

Este folosită în general de apărători când se află cu faţa spre propria poartă şi mingea venită de sus i-a depăşit sau de către atacanţi când se află cu spatele la poartă.

Mijloace şi metode pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu piciorul Metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul dispune de o multitudine de mijloace care,

bine sistematizate şi standardizate, uşurează învăţarea şi perfecţionarea acestor procedee tehnice.

În succesiunea metodică se va porni de la principiile pedagogice ale învăţării, pornind de la învăţarea lovirii mingii cu latul, şiretul, exteriorul, cuprinzând un număr de cinci etape:

156

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Etapa I constă în simularea lovirii mingii fără prezenţa obiectul de joc, atenţia în această etapă fiind îndreptată asupra următoarelor aspecte:

- pendularea piciorului, - mobilitatea sau încordarea gleznei, - orientarea labei piciorului – în funcţie de procedeu, - poziţia corpului şi piciorului de sprijin în momentul lovirii mingii. Etapa a II-a constă în lovirea mingilor autoaruncate înaintea piciorului propriu la

perete, sau a unei mingi aruncate de un coechipier folosind unul din procedeele indicate de profesor (se vor executa lovituri alternative cu ambele picioare).

Etapa a III-a – lovirea mingilor statice – învăţarea elanului de doi-trei paşi perpendicular sau oblic în funcţie de procedeu şi lovirea mingii.

Etapa a IV-a – lovirea mingii rostogolite – elan doi-trei paşi perpendicular sau oblic executat în întâmpinarea mingii, lovind-o la început cu latul, cu şiretul interior, şiretul plin, şiretul exterior, mărindu-se treptat viteza elanului.

Etapa a V-a – lovirea mingii în aer – procedeu mai dificil în care mingea este lovită, fără a cădea pe sol sau când ricoşează din acesta, cu unul din procedeele cunoscute (în general şiretul plin), imprimându-i-se o traiectorie înaltă sau razantă, în funcţie de locul în care mingea ia contact cu laba piciorului (dedesubtul mingii - traiectorie înaltă, mijlocul mingii – traiectorie razantă).

Demn de menţionat este că metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingii cu piciorul este strâns legată de învăţarea şi perfecţionarea altor două procedee tehnice de bază ale jocului de fotbal şi anume pasarea mingii, care are aceeaşi biomecanică, şi preluarea mingii.

De aceea, în metodica învăţării acestea se folosesc concomitent, mărind randamentul procesului de instruire, mijloacele folosite fiind compatibile pentru toate cele trei procedee.

Deoarece lovirea mingii cu piciorul îmbracă mai multe aspecte tactice, loviturile la poartă, care au aceeaşi structură biomecanică asemănătoare paselor, se deosebesc de acestea din urmă numai prin forţa cu care se acţionează asupra mingii în momentul finalizării.

Instruirea loviturilor la poartă se poate face şi separat, dar cerinţele jocului în mişcare presupun antrenarea lor în cadrul unor structuri de exerciţii - cu preluări, unde mijloacele folosite sunt comune, completându-se reciproc.

Exerciţii de învăţare şi perfecţionare a lovirii mingii cu piciorul: 1. Din joc de gleznă, lovirea mingii autoaruncate la perete, folosind alternativ ambele

picioare, cu: - latul - şiretul interior - şiretul plin. 2. Din joc de gleznă, pase în doi cu unul din procedeele indicate de profesor. 3. Pase în doi în deplasare pe lungimea terenului. 4. Suveică în faţă cu transmiterea mingii folosind procedeele indicate de profesor. 5. Pase în doi jucători cu minge ricoşată din perete sau dintr-un panou. 6. Pase în triunghi şi pătrat, folosind un procedeu la alegere. La început jucătorii îşi

păstrează locurile apoi se deplasează în direcţia în care au pasat sau pasează în stânga şi se deplasează în partea opusă. Jucătorul spre care se deplasează îi ocupă locul.

7. Pase în doi şi trei jucători pe lungimea terenului. 8. Pase în doi şi trei jucători sub formă de suveică. 9. Pase în doi jucători cu schimb de locuri. 10. Pase în trei cu schimb de locuri. 11. Doi jucători la minge pe lăţimea terenului, jucătorul A transmite mingea pe jos cu

latul spre jucătorul B care ridică mingea cu şiretul şi, fără să cadă, o retrimite din voleu jucătorului A.

12. Pase în doi cu schimb de locuri, ajungând în preajma careului mare jucătorul cu mingea o calcă, celălalt executând un şut la poartă prin procedeul indicat de profesor.

13. Doi jucători faţă în faţă. Jucătorul A cu minge execută menţinerea în aer (4-5 lovituri) după care o transmite prin voleu jucătorului B, acesta execută preluare, ridică mingea şi o retransmite jucătorului A.

157

LUCIAN POPESCU

14. Jucătorii aşezaţi pe un şir, fiecare cu minge, pasează cu latul în diagonală la un coechipier, alergare, reprimire, conducere urmată de şut la poartă, procedeu la alegere.

15. Doi jucători la minge, jucătorul A conduce mingea, o calcă pentru jucătorul B care-l urmează la 2-3 m. Jucătorul B aruncă peste jucătorul A care şutează la poartă cu sau fără preluare.

16. Jucătorii împărţiţi în două grupe: cei cu mingea la centrul terenului lângă linia de margine transmit mingea la jucătorii aflaţi în apropierea colţului careului mare, care şutează la poartă fără preluare sau cu preluare.

17. Jucătorii fără minge se plasează în afara careului de 16 m. Doi jucători cu mingi se aşează lateral de o parte şi de alta a porţii pe linia de fund şi centrează alternativ spre punctul de la 11 m, de unde jucătorii aflaţi în afara careului lovesc din alergare mingea din voleu sau precedat de preluare.

18. Câte doi jucători aşezaţi la distanţă de 4-5 , unul de altul, faţă în faţă. Unul din jucători aruncă mingea cu mâna partenerului, acesta o va lovi prin forfecare peste cap, urmată de cădere şi amortizare cu braţele.

19. Jucătorii aşezaţi în şiruri la centrul terenului conduc mingea, o pasează unui jucător aflat lateral stânga sau dreapta, reprimesc, execută o depăşire a unui apărător, sprintează şi trag la poartă.

Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element tehnic specific jocului de fotbal, în conţinutul

său tactic în raport cu cerinţele fazei putând fi folosit ca mijloc de finalizare, pasare sau degajare.

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: - poziţia pentru luarea elanului - mişcarea trunchiului dinainte înapoi, pregătitoare pentru aplicarea loviturii - poziţia braţelor - revenirea în poziţia normală Din punct de vedere al biomecanicii execuţiei, lovirea mingii cu capul se poate

clasifica în mai multe procedee. 1. Din punct de vedere al poziţiei pe care o are jucătorul în momentul lovirii mingii,

deosebim următoarele procedee: a) Lovirea mingii cu capul de pe loc b) Lovirea mingii cu capul din deplasare c) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior şi pe ambele

picioare d) Lovirea mingii cu capul din plonjon

2. Din punct de vedere al direcţiei, avem: a) Lovirea mingii cu capul spre înainte (jos, razant, boltă) b) Lovirea mingii cu capul spre lateral c) Lovirea mingii cu capul spre înapoi 1. Lovirea mingii cu capul de pe loc Se poate executa din două poziţii, cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior

înainte. Mişcarea se compune din două faze. Prima fază coincide cu o uşoară flexie însoţită de ducerea trunchiului spre înapoi cu

braţele înaintea corpului, urmărind mingea cu privirea. A doua fază constă în revenirea bruscă a trunchiului dinapoi-înainte prin extensia

membrelor inferioare, braţele executând o mişcare inversă trunchiului. În acelaşi timp cu trunchiul, capul execută o mişcare înainte, lovind mingea cu putere cu partea frontală.

2. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral este un procedeu destul de rar folosit, mai ales de către apărători.

3. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Mişcarea de lovire este precedată de un elan urmat de bătaia propriu-zisă efectuată

pe un picior. În momentul în care se desprinde de sol, trunchiul va executa o extensie. Ajuns în punctul maxim al săriturii, trunchiul execută o mişcare rapidă dinapoi spre înainte, capul lovind mingea cu fruntea în direcţia pe care o dorim.

4. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare

158

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Se poate face cu elan sau cu desprindere de pe loc şi este un procedeu care se execută în momentul când adversarul se află în imediata apropiere a executantului.

Lovitura la minge se aplică fie în timpul înălţării, fie la punctul maxim al săriturii. 5. Lovirea mingii cu capul din alergare este un procedeu mai dificil de executat,

tehnica lui fiind identică cu lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte, executată în timpul alergării.

6. Lovirea mingii cu capul din plonjon – procedeu dificil de executat, efectuat din deplasare cu bătaie pe un picior, conţine 6 faze: elanul, ghemuirea, bătaia, zborul, lovitura propriu-zisă şi aterizarea.

Elanul reprezintă o alergare de 3-4 m urmată de ghemuirea corpului printr-o uşoară flexie a trunchiului, urmată de o proiectare rapidă a trunchiului spre înainte pentru luarea contactului cu mingea şi expedierea ei spre poartă sau degajare, aterizarea făcându-se pe braţe sau printr-o rulare.

Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu capul Învăţarea lovirii mingii cu capul începe cu exerciţii simple, izolate de joc, în care la

început este indicată folosirea unor mingi mai uşoare (volei sau cauciuc). 1. Jucătorul cu mingea o aruncă în sus la aproximativ 1m deasupra lui, lovind-o cu

capul, o prinde sau o preia cu coapsa sau cu piciorul. 2. Acelaşi exerciţiu executat din mers şi apoi din alergare uşoară. 3. Lovirea mingii cu capul la perete de pe loc cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un

picior în faţă. 4. Lovirea mingii cu capul de pe loc, cu elan la o minge atârnată. 5. Câte doi jucători la minge, unul aruncă, celălalt execută lovirea mingii cu capul.

Exerciţiul se execută la început din mers, apoi din deplasare, folosind procedeele cunoscute. 6. Fiecare jucător cu minge, menţinerea mingii în aer prin lovituri succesive static,

apoi din deplasare. 7. Trei jucători la minge, doi aşezaţi unul în spatele celuilalt, al treilea aruncă mingea

la cel din spate care, prin săritură, o loveşte cu capul, transmiţând-o înapoi (se schimbă locurile după 5-6 repetări).

8. Joc „Mingea la căpitan” cu transmiterea mingii cu capul. 9. Joc în doi, trei sau patru jucători în echipe, peste plasa de volei, cu jucarea mingii

numai cu capul (fiecare jucător va executa numai o singură lovitură cu capul, pasând-o coechipierului sau trimiţând-o direct peste plasă).

Indicaţii metodice:La învăţarea lovirii mingii cu capul se va urmări în primul rând ca aceasta să fie

făcută cu fruntea. Se va urmări coordonarea mişcării de flexie a trunchiului concomitent cu

desprinderea de pe sol. Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu capul din plonjon 1. Doi jucători la o minge, unul aruncă mingea cu două mâini la partenerul aşezat în

genunchi care o loveşte prin plonjon în faţă, aterizând pe braţe. 2. Acelaşi exerciţiu din ghemuit. 3. Jucătorul efectuează o lovitură din plonjon la mingea suspendată, aterizând pe

braţe. 4. Pase în doi cu capul, urmate de o lovire a mingii din plonjon. Pentru exersarea lovirii mingii cu capul în condiţii apropiate de joc se vor folosi

structurile de exerciţii prezentate la lovirea mingii cu piciorul, finalizarea făcându-se de această dată cu capul.

Utilizare tactică:Lovirea mingii cu capul poate fi utilizată ca procedeu de: - pasare - schimbarea direcţiei de joc - respingere sau degajare - finalizare Aruncarea mingii de la margine Procedeu de repunere a mingii în joc când aceasta a părăsit liniile laterale ale

terenului.

159

LUCIAN POPESCU

Se execută cu două mâini de deasupra capului, precedată de o pronunţată extensie a trunchiului şi flexia picioarelor.

Este o aruncare azvârlită, în care obligatoriu picioarele nu pot fi desprinse de pe sol, putând fi executată cu elan de 2-3 paşi sau de pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior înainte. Mişcarea se poate termina şi cu o cădere în faţă în sprijin pe braţe.

Metodica învăţării şi perfecţionării ei este foarte simplă, accentul punându-se mai ales pe precizia execuţiei şi pe mărirea distanţei de aruncare.

Tehnica jocului portarului Datorită importanţei şi specificului postului, jocul portarului prezintă o tehnică cu

anumite particularităţi determinate de faptul că, spre deosebire de jucătorii de câmp care nu au voie să joace mingea cu mâna, portarul poate face acest lucru.

Conţinutul tehnicii portarului a) poziţia fundamentală: - înaltă, - medie, - joasă. b) deplasarea în teren: - porniri-opriri, - cu pas adăugat, - cu pas încrucişat, - alergare înainte-înapoi cu spatele 10-15 m, - schimbări de direcţie din alergare, - întoarceri, - sărituri pe unul sau ambele picioare, cu sau fără elan, - căderi, rostogoliri, ridicări, plonjon. c) prinderea mingii: - venită din faţă pe jos, fără plonjon - venită din lateral pe jos, fără plonjon - venită la înălţimea genunchilor, fără plonjon - venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon - venită la înălţimea pieptului, fără plonjon - cu traiectorie înaltă fără plonjon - venită pe jos din lateral cu plonjon - cu traiectorie înaltă cu plonjon. d) blocarea mingii e) boxarea mingii: - de pe loc - din săritură fără elan (cu o mână sau cu două mâini) - din săritură cu elan (cu o mână sau cu două mâini) - din plonjon. f) devierea mingii: - de pe loc (cu o mână sau cu două mâini) - din săritură (cu o mână sau cu două mâini) - din plonjon. g) repunerea mingii în joc: - cu mâna lansată pe jos - cu mâna prin aruncare pe deasupra umărului - cu mâna prin lansare laterală (ca la disc) - cu mâna prin rotarea braţului - cu piciorul (de pe sol - de pe loc, din rostogolire; din demi-voleu; din voleu –

aruncat din mână). Poziţia fundamentală În timpul jocului, în aşteptarea mingii, portarul trebuie să aibă o poziţie cât mai

convenabilă în funcţie de poziţia mingii în teren, care să-i dea posibilitatea cea mai convenabilă pentru prinderea, boxarea, devierea mingii sau pentru executarea unei ieşiri din poartă.

160

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

În funcţie de distanţa şi locul în care se află mingea la un moment dat, portarul va utiliza una din poziţiile amintite mai sus.

Poziţia de bază folosită de portar când mingea se apropie de careul de 16 m este cu trunchiul uşor aplecat înainte, picioarele depărtate la lăţimea umerilor uşor flexate din genunchi, cu greutatea trunchiului repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din cot şi cu privirea permanent la minge. Din această poziţie portarul poate întreprinde cu uşurinţă orice intervenţie asupra mingii.

Deplasările în teren Fac parte din tehnica jocului portarului şi sunt compuse din variante de mers, alergări

pe fondul cărora se pot executa sărituri, căderi, ridicări şi care se combină în funcţie de situaţia din joc. Aceste deplasări sunt condiţionate de deplasările adversarilor cu mingea, de distanţa la care trebuie să intervină portarul.

Prinderea mingii • Prinderea mingii venită pe jos din faţă, fără plonjon La acest procedeu tehnic deosebim două poziţii de prindere a mingii, şi anume: a) Prinderea mingii cu picioarele întinse pe aceeaşi linie (paralele); poziţia adoptată

de portar este cu picioarele paralele şi întinse, cu aplecarea trunchiului înainte, braţele înaintea picioarelor cu palmele orientate în direcţia mingii, membrele superioare având rolul de prindere a mingii.

b) Stând într-un genunchi Poziţia trunchiului este aplecată spre înainte, greutatea corpului trecută aproape în

întregime pe piciorul de sprijin care este puternic flexat din genunchi; celălalt picior rămâne îndoit aproape până la pământ înapoia trunchiului, răsucit lateral şi aşezat în apropierea genunchiului piciorului de sprijin; braţele sunt întinde spre sol între picioare, întâmpină mingea şi o conduc prin îndoire spre abdomen sau piept.

• Prinderea mingii venită pe jos din lateral, fără plonjon Portarul execută în prealabil o deplasare laterală prin paşi adăugaţi sau încrucişaţi în

direcţia mingii, celelalte mişcări ale trunchiului şi braţelor executându-se ca la procedeele descrise anterior.

• Prinderea mingii venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon Portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, braţele sunt întinse în

întâmpinarea mingii, uşor îndoite din cot. Când mingea ia contact cu palmele, este dusă la piept concomitent cu revenirea trunchiului la poziţia normală.

• Prinderea mingii venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon La acest procedeu poziţia trunchiului este uşor aplecată înainte, picioarele uşor

flexate din genunchi, braţele flexate din articulaţia cotului cu palmele orientate înainte. La contactul mingii cu regiunea abdominală se produce o retragere a abdomenului

(pentru amortizarea şocului), braţele acoperă mingea concomitent cu acoperirea cu pieptul, formând o cavitate de unde mingea nu mai poate ricoşa.

• Prinderea mingii venită la înălţimea pieptului Portarul se ridică uşor pe vârfuri în uşoară extensie la contactul cu mingea, un braţ va

fi deasupra mingii, celălalt deasupra ei. • Prinderea mingilor cu traiectorie înaltă Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, uşor flexate din genunchi, braţele

ridicate la înălţimea, orientate spre direcţia mingii, cu degetele răsfirate. La contactul cu mingea se face o împingere a picioarelor prin extensia genunchilor,

urmată de tragerea rapidă a mingii la piept. În funcţie de direcţia din care vine mingea, portarul execută o deplasare în direcţia ei

cu paşi adăugaţi. • Prinderea mingii din plonjon Blocarea mingii Este un procedeu folosit mai ales la acţiunile individuale ale atacanţilor şi constă în

interpunerea corpului portarului printr-un plonjon cu o fază de zbor foarte scurtă pe minge. Blocarea se poate face numai cu braţele sau cu folosirea braţelor şi corpului pentru o

siguranţă mai mare.

161

LUCIAN POPESCU

Boxarea mingii Procedeu utilizat de portari la şuturi foarte puternice, când singura soluţie de evitare a

golului este reflexul braţelor portarului care, cu o mână sau cu ambele mâini cu pumnii strânşi, intervin în traiectoria mingii, respingând-o.

Procedeul se poate face de pe loc sau din mişcare (săritură), în funcţie de traiectoria mingii, şi se foloseşte la mingile care se îndreaptă spre poartă sau trec paralel cu poarta.

Devierea mingii Este un procedeu de schimbare a traiectoriei mingii în ultimul moment, pentru a nu o

lăsa să intre în poartă sau a dejuca centrările atacanţilor. Se execută precedată de săritură sau de pe loc, cu partea proximală a palmei. Repunerea mingii în joc Este procedeul tehnic prin care portarul, după prinderea mingii sau după ieşirea ei din

teren prin linia de fund, repune mingea în joc. Repunerea mingii în joc de către portar se face prin mai multe procedee. Cu mâna mingea poate fi repusă în joc prin. - lansare ca la popice - aruncare pe deasupra umărului - lansare laterală (ca la disc) - prin rotarea braţului Repunerea mingii în joc cu mâna (degajarea) asigură promptitudine şi precizie prin

transmiterea ei sigură la cel mai indicat coechipier pentru declanşarea acţiunilor de atac. • Repunerea mingii în joc prin lansare de jos Se execută de pe loc cu elan şi constă în lansarea mingii pe lângă genunchi prin

pendularea braţului dinapoi înainte. Este o degajare precisă şi se execută de regulă la distanţe de până la 10 m.

• Repunerea mingii în joc prin aruncarea pe deasupra umărului Este cea mai precisă degajare pe care o execută portarul la distanţe medii, 20-25 m,

executându-se cu un elan de 2-3 paşi, cu mâna dusă deasupra umărului ca la handbal. • Repunerea mingii în joc prin lansare laterală Mişcarea este asemănătoare lansării discului, prin ducerea braţului cu mingea înapoi,

concomitent cu răsucirea trunchiului în aceeaşi direcţie, urmată de o răsucire rapidă cu fandare pe piciorul opus braţului de aruncare care se duce dinapoi-înainte prin lateral, cu blocarea bazinului, mingea fiind lansată în direcţia dorită.

Procedeul se foloseşte la transmiterea mingii la distanţe mari. • Repunerea mingii în joc prin rotarea braţului Mingea se repune în joc printr-o mişcare de rotare a braţului dinapoi-înainte pe

verticală, pe deasupra umărului, transmiţând mingea în direcţia dorită. Poate fi executată de pe loc sau cu elan de doi-trei paşi.

• Repunerea mingii în joc cu piciorul Este unul din elementele tehnice de bază în jocul portarului şi poate fi executată în

trei modalităţi: - repunerea mingii de pe sol – de pe loc sau din rostogolire, - repunerea mingii din drop, - repunerea mingii din voleu. Repunerea mingii de pe sol, statică sau din rostogolire, se efectuează în situaţia când

mingea a părăsit terenul de joc în aut de poartă, având ca biomecanică lovirea mingii de pe loc cu şiretul plin.

Repunerea mingii în joc din drop, ca şi cea din voleu, se utilizează la transmiterea mingii la distanţă mare şi la declanşarea contraatacului.

162

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

IV TACTICA JOCULUI DE FOTBAL

IV.1 Importanţă, definiţie, scop, caracteristici, clasificare

Evoluţia în timp a jocului de fotbal, de la apariţie până astăzi, se datorează nu numai perfecţionării pregătirii fizice şi tehnice, ci şi unei alte componente de bază a antrenamentului sportiv, fără de care strategia de desfăşurare a jocului este de neconceput.

Această componentă care dirijează desfăşurarea jocului este tactica.Dacă prin tehnică demonstrăm componentele de bază ale desfăşurării jocului (elemente, procedee) şi

executarea lor corectă şi eficientă, tactica ne defineşte rolul acestor mişcări în cadrul jocului, cum şi în ce scop se folosesc, care este contribuţia gândirii jucătorilor în obţinerea unui rezultat favorabil, propunându-şi să arate jucătorilor modalităţile de organizare a jocului, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac şi apărare.

Corelaţiile dintre tactică şi ceilalţi factori ai antrenamentului, determinată de condiţionarea reciprocă a acestora, de strânsa interdependenţă dintre ei, este cea care determină în ultimă instanţă eficienţa maximă, corelaţia dintre tehnică şi tactică fiind cheia de bază a randamentului maxim a jucătorilor şi echipei.

În ansamblul evoluţiei factorilor de joc, a jocului însuşi, în cadrul permanentelor schimbări de orientare şi accent, tactica este prezentă ca „factor efect”, efect al pregătirii fizice şi tehnice înalte, şi ca „factor cauză”, datorată dezvoltării fizice şi tehnice.

În cadrul jocului, tactica reprezintă contribuţia activă a raţiunii care caută să valorifice la maximum pregătirea jucătorilor şi a echipei proprii, ţinând cont de particularităţile echipei adverse, tehnica materializând aceste idei.

Ca definiţie, profesorul Leon Teodorescu defineşte tactica astfel: „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizată şi coordonată raţional şi unitar” în limitele regulamentului şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei.

Mai pe larg, valorificarea calităţilor şi particularităţilor jucătorilor proprii, precum şi exploatarea la maximum a lipsurilor adversarului.

Tactica reuneşte un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice, fizice, psihice, în vederea rezolvării situaţiilor problematice (de concurs) create de adversar, coechipieri şi ambianţă, pentru obţinerea succesului (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 301).

Prin tactica jocului de fotbal înţelegem totalitatea acţiunilor individuale şi colective, organizate şi coordonate unitar şi raţional, atât în atac cât şi în apărare, în limitele regulamentului de joc, în scopul obţinerii victoriei.

În sfera noţiunii de tactică putem include întreaga activitate raţională a jucătorilor, desfăşurată într-o succesiune impusă de jocul în sine (faze de joc) prin anumite forme de manifestare, variante de aşezare în teren (sisteme de joc), cu ajutorul mijloacelor de realizare, şi anume: acţiunile tactice individuale şi colective, specifice atacului şi apărării.

Scopul tacticii reiese pregnant din definiţie şi este acela de a valorifica la maximum calităţile şi pregătirea jucătorilor proprii pentru obţinerea victoriei, creând totodată condiţiile pentru această valorificare.

Caracteristicile tacticii Interpretată ca fiind o strategie de purtare a acţiunilor de atac şi apărare, în actualul stadiu al evoluţiei

jocului tactica are o seamă de caracteristici care îi dă un conţinut predominant intelectual. Aceste caracteristici sunt: a) Accesibilitatea Tactica adoptată trebuie să corespundă posibilităţilor fizico-tehnice ale jucătorilor proprii în vederea aplicării

ei, dar să ţină seama şi de posibilităţile adversarilor. b) Elasticitatea constă în posibilitatea tacticii de a se adapta situaţiilor neprevăzute din joc, de a provoca

surprize adversarului, dar, în acelaşi timp, să prevină surprizele venite din partea acestuia. Tactica nu trebuie redusă la însuşirea unor scheme şablon, deoarece acestea limitează spiritul creator,

fiind posibilă o replică usturătoare din partea adversarului. Elasticitatea tactică a echipei se datorează dezvoltării capacităţii jucătorilor proprii de a se orienta în

condiţiile schimbătoare impuse de joc şi de a rezolva în mod creator sarcinile care survin pe parcursul jocului. c) Creativitatea Constă în capacitatea echipei de a crea în timpul jocului variante deosebite de acţionare, care să surprindă

adversarul. d) Evolutivă Caracterul evolutiv al tacticii constă în faptul că tactica a evoluat şi evoluează mereu, condiţionată de

perfecţionarea permanentă a celorlalţi factori ai antrenamentului, care oferă mari posibilităţi de exprimare în timpul jocului.

163

LUCIAN POPESCU

Din cele expuse mai sus reiese că în lupta sportivă avem de-a face cu o intervenţie masivă, creatoare a raţiunii, fiind vorba de un proces de gândire diferenţiat, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de gândire tactică.

Procesul de gândire se caracterizează printr-o selecţionare şi aplicare adaptată a procedeelor tehnice însuşite şi printr-o valorificare a calităţilor fizice şi psihice, precum şi a cunoştinţelor de ordin teoretic ale jucătorilor la situaţiile concrete dar mereu schimbătoare din joc.

Datorită gândirii tactice procesele rapide de analiză, comparaţie şi sinteză care au loc în scoarţa cerebrală se materializează în continuare în efectuarea de procedee tehnice executate în regimuri diferite de viteză, de forţă, în funcţie de necesităţile jocului.

Procedeele tehnice, ca şi calităţile motrice care le însoţesc, sunt mijloace pe care gândirea tactică, raţiunea le transformă în acţiuni de joc.

Tactica, definită ca organizare, corelare, strategie şi atitudine conştientă, are la baza manifestării ei simţul tactic, calitatea pe care o are jucătorul ca în diversitatea fazelor de joc şi a multiplelor soluţii posibile să o aplice pe aceea care are cea mai mare eficienţă.

Simţul tactic dă posibilitatea jucătorului de a „anticipa” desfăşurarea acţiunilor, de a întrevedea reacţiile partenerilor şi adversarilor.

Simţul tactic, ca o componentă psihologică a tacticii, declanşează actul tactic, proces psihofizic care este materializarea concretă prin care jucătorul interpretează jocul, dându-i rezolvări fizice şi tehnice corespunzătoare.

Clasificarea tacticii Literatura de specialitate clasifică tactica în funcţie de acţiunile individuale şi colective purtate de jucători,

de unde rezultă două componente: a) tactica individuală, suite de acţiuni desfăşurate de un singur jucător pentru rezolvarea unei sarcini de

joc; b) tactica colectivă, succesiune de acţiuni individuale şi colective întreprinse de doi sau mai mulţi jucători şi

relaţiile dintre ei, cu scopul de a rezolva o sarcină de joc. Din punctul de vedere al jocului deosebim două situaţii fundamentale, clare şi distincte: atacul şi apărarea,

respectiv tactica specifică atacului şi tactica specifică apărării.

IV.2 Componentele tacticii În literatura de specialitate componentele tacticii (conţinutul) sunt: a. concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli şi norme relativ stabile, elaborate în

vederea participării cu succes în competiţii (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 303);

b. planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit, p. 305);

c. acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic şi respectiv a concepţiei tactice (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit., p. 309):

d. sistemul de joc se referă la modul de aşezare a sportivilor pe teren, pe compartimente, linii şi posturi şi interacţiunea dintre acestea (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit., p. 312).

IV.3 Conţinutul tacticii

Caracterul permanent antagonist al relaţiei atac-apărare determină apariţia unor acţiuni individuale şi colective caracteristice fiecăreia, care caută ruperea echilibrului dintre ele în favoarea uneia pentru obţinerea scopului propus – înscrierea golului sau împiedicarea primirii golului.

În vederea rezolvării uneia din aceste sarcini, în afara însuşirii la perfecţie a procedeelor tehnice, trebuie să se ajungă la o eficientă folosire a lor sub forma unor acţiuni individuale sau colective.

Aceste acţiuni le putem clasifica în următoarea succesiune: a) acţiunea individuală – totalitatea mişcărilor individuale realizate conştient de un jucător, într-o fază a

luptei sportive, în scopul realizării unei sarcini parţiale de atac sau apărare, folosită împotriva unuia sau mai multor apărători;

b) combinaţia tactică – coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi jucători, efectuată în scopul realizării unei faze de joc;

c) schema tactică – combinaţie tactică mai complexă în care deplasările şi acţiunile jucătorilor, precum şi numărul de paşi sunt perfect stabilite;

164

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

d) circulaţia tactică – formă superioară a schemei, realizată prin participarea unui număr mai mare de jucători, prin care se realizează faze de pregătire a atacului, desfăşurându-se conform unui anumit plan de organizare în care se efectuează acţiuni tactice individuale şi combinaţii tactice succesive;

e) sistemul de joc – forma generală de organizare şi coordonare a întregului efectiv de jucători, de aranjare a lor în teren, specific fazelor de atac sau apărare. Sistemul cuprinde norme de bază privind:

- dispunerea jucătorilor în teren; - stabilirea prealabilă a unor sarcini şi reguli referitoare la raza de acţiune a fiecărui post, la inter-relaţiile

dintre acestea, la sarcinile şi principiile de acţiune ale echipei; - variantele principale în funcţie de riposta adversarului; - atribuţiile speciale ale unor jucători. f) concepţia de joc – constă în particularităţile şi caracteristicile aplicării tacticii în joc de către o echipă şi

trebuie privită ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare, atât la echipa proprie cât şi pe plan naţional.

IV.4 Tactica individuală

Succesiunea de mişcări efectuate de un jucător, realizate conştient, într-o fază a luptei sportive pentru îndeplinirea unei sarcini de atac sau apărare se defineşte ca tactică individuală.

Aceste acţiuni se desfăşoară în relaţie cu ceilalţi coechipieri şi este dirijată de gândirea tactică, fiind pusă în valoare prin respectarea unor reguli şi principii tactice bine definite, specifice atacului şi apărării.

Reguli pentru desfăşurarea acţiunilor tactice individuale 1. Informarea obligatorie şi permanentă – acţiune executată prin analizatorii vizuali, auditivi, în care

jucătorul va primi informaţii legate de prezenţa obiectului de joc, coechipieri, adversari pentru a alege cea mai optimă soluţie de continuare sau oprire a acţiunii.

2. Anticiparea acţiunilor – proces de analiză şi sinteză în care jucătorul, cu ajutorul gândirii tactice, alege cea mai optimă soluţie în declanşarea viitoarei acţiuni.

3. Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util – rezultantă a informării şi anticipării referitoare la declanşarea cu promptitudine a acţiunii, la limitarea timpului de execuţie, surprinzând adversarul.

4. Angajament fizic în acţiune – regulă care se referă la folosirea hotărâtă dar în limitele regulamentului a forţei corporale în executarea unor procedee tehnice de atac sau apărare, în toiul luptei sportive.

5. Acordarea ajutorului reciproc – reieşită din caracterul colectiv al jocului, regula presupune o permanentă colaborare a jucătorilor prin acordarea la timp a unui ajutor reciproc în situaţiile dificile de atac sau apărare.

6. Respectarea posturilor în echipă – principiu de bază al tacticii jocurilor sportive dar care în fotbalul actual şi-a pierdut caracterul, constă în asigurarea unui dispozitiv echilibrat şi complet de acoperire permanentă a tuturor zonelor terenului, esenţială fiind ocuparea posturilor părăsite temporar de coechipier.

7. Căutarea celui mai bun plasament – constă în ocuparea temporară, cu anticipaţie, a celui mai corespunzător loc din teren în raport cu acţiunile coechipierilor şi ale adversarilor precum şi cu viitoarele acţiuni individuale proprii.

Plasamentul trebuie interpretat ca un factor dinamic concretizat prin deplasări continue şi succesive care să dea posibilitatea participării active la orice fază de joc.

8. Păstrarea unei atenţii încordate pe toată durata jocului – regula care stă la baza tuturor regulilor prezentate mai sus, urmărirea atentă a jocului pe toată durata lui dă posibilitatea jucătorului să fie permanent pe fază, capabil oricând să declanşeze o acţiune de atac sau să acorde ajutor coechipierului.

9. Reducerea numărului de greşeli – cerinţă de bază în economia jocului care duce la mărirea randamentului şi eficacităţii acţiunilor.

10. Respectarea disciplinei de joc – constă în respectarea regulilor şi principiilor de acţiune şi colaborare derivate din planul tactic elaborat de antrenor la pregătirea jocului.

Disciplina de joc are la bază educaţia generală a sportivului încadrat în această formă de activitate care constă în relaţii individuale subordonate scopului major al luptei sportive – obţinerea victoriei.

Respectarea întru-totul a acestui decalaj precum şi aplicarea lui în practică dă certitudinea în efectuarea cu succes a acţiunilor individuale, în încadrarea lor eficientă în economia unui joc.

IV.4.1 Tactica individuală în atac Totalitatea acţiunilor desfăşurate de un atacant cu minge sau fără minge în scopul îndeplinirii unei sarcini

de joc constituie tactica individuală.

165

LUCIAN POPESCU

În cadrul jocului de fotbal, acţiunile tactice individuale de atac se execută fără minge şi cu minge şi ele trebuie să respecte anumite reguli specifice jocului de atac, fiind orientate în special spre folosirea cea mai eficientă a procedeelor tehnice.

Acţiunile tactice în atac fără minge sunt: - demarcajul, - plasamentul, - mişcările înşelătoare. Demarcajul este acţiunea prin care jucătorul fără minge caută să scape de sub supravegherea

adversarului pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă în vederea primirii mingii sau intrării în combinaţie cu un alt coechipier.

Pe lângă faptul că dă jucătorului posibilitatea să scape de sub supravegherea adversarului direct, demarcajul permite atragerea adversarului într-un alt loc, creând culoare de pătrundere coechipierului cu sau fără minge.

Ţinând seama că în cadrul jocului de atac numai un singur jucător controlează mingea, ceilalţi jucători se demarcă în mod continuu, creând condiţii favorabile pentru jocul partenerului cu mingea.

În practica jocului întâlnim două forme ale demarcajului: - direct, efectuat prin propria voinţă; - indirect, provocat de un coechipier care a atras apărătorul la un dublaj. Demarcajele sunt elemente ale mişcării în teren efectuate în scop tactic şi sunt executate prin plecări

rapide de lângă apărători, opriri bruşte din alergare, schimbări de direcţie din alergare. Învăţarea lor fără conţinut tactic începe de la învăţarea elementelor mişcării în teren şi se perfecţionează pe tot parcursul instruirii prin jocuri de mişcare ca: „Leapşa în doi”, „Fereşte glezna” şi în cadrul jocului de fotbal 2 la 2, 3 la 3, 4 la 4.

Plasamentul este acţiunea tactică individuală precedată de demarcaj care constă în ocuparea unei poziţii cât mai favorabile în vederea primirii mingii sau intrării într-o combinaţie. Având caracter temporar, plasamentul este o acţiune individuală de atac care caută să speculeze la maximum erorile de marcaj ale apărătorilor.

Plasamentul este rezultatul unei gândiri tactice avansate a jucătorului care-l execută, a unui simţ dezvoltat de anticipaţie de a apărea la momentul oportun la întâlnirea cu mingea în spaţiul părăsit temporar de apărător.

Mişcările înşelătoare fără minge sunt exprimarea tactică a elementelor mişcării în teren (opriri urmate de rapide schimbări de direcţie) făcute în scopul de a scăpa de marcajul adversarului, de a-l depăşi sau de a-l bloca, favorizând pătrunderea unui coechipier cu mingea.

La baza tuturor acestor acţiuni tactice individuale stă gândirea tactică, experienţa, dublate de calităţi motrice foarte bine dezvoltate ca forţa în picioare, viteza de deplasare şi viteza de execuţie.

Învăţarea şi perfecţionarea lor se face în cadrul exerciţiilor şi jocurilor pregătitoare, dar mai ales în cadrul jocurilor bilaterale unde jucătorii sunt puşi în situaţii concrete de executare a lor.

Acţiunile tactice individuale în atac cu mingeaLiteratura de specialitate este destul de săracă în prezentarea acţiunilor individuale cu mingea,

rezumându-se doar la depăşirea individuală. Depăşirea individuală este acţiunea tactică prin care jucătorul aflat în posesia mingii, folosind diferite

procedee tehnice, trece de unul sau mai mulţi adversari în scopul realizării unei sarcini ofensive (finalizare, intrare în combinaţie cu alţi coechipieri, ieşire din apărare).

Depăşirea constă din complexe ce procedee tehnice şi se realizează prin valorificarea unor calităţi fizice, în special viteză şi îndemânare, şi este rezultatul schimbării ritmului de alergare şi ţâşnire pe lângă adversar sau folosirii unor procedee de fentare (aruncarea mingii peste adversar, auto-pasă, pătrunderea cu mingea la picior).

Reuşita depăşirii este condiţionată de: - gândirea tactică a jucătorului, - varietatea şi gradul de stăpânire a procedeelor tehnice, - viteza de execuţie a acestor procedee, În afara depăşirii, noi considerăm ca făcând parte din acţiunile individuale cu mingea şi conducerea mingii

folosită în scop tactic. Metodica învăţării şi perfecţionării depăşirii individuale Aminteam mai sus că, reuşita depăşirii individuale este condiţionată de existenţa unor calităţi motrice ca

forţa şi viteza (de deplasare şi execuţie) foarte bine educate, coordonate cu tehnica de manevrare a mingii (conducerea), a fentelor şi protejării mingii.

Succesul acţiunii individuale este determinat în primul rând de ritmul ridicat şi de schimbările de ritm efectuate în timpul executării acţiunii de depăşire, combinate cu executarea hotărâtă a unei mişcări înşelătoare a corpului care să dezechilibreze adversarul, punându-l în imposibilitatea de a acţiona în timp util.

166

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

La început, acţiunile de depăşire se vor executa fără adversar, combinând conducerea mingii cu ruperi de ritm, opriri, întoarceri, fente de pasare într-un ritm mai lent, apoi din ce în ce mai rapid.

Se trece apoi la exersarea acestor depăşiri la jaloane, cu adversar pasiv, semiactiv şi apoi activ, în lupta 1 la 1. Este bine ca acţiunea de depăşire să fie legată şi de cea de finalizare, urmărindu-se crearea situaţiilor favorabile de şut la poartă.

Exerciţii: 1. Conducerea rapidă, oprire bruscă prin călcarea mingii cu talpa şi plecare în stânga sau în dreapta. 2. Conducere de minge în alergare uşoară spre un adversar, fentă de pasă urmată de plecare rapidă în

dribling pe lângă adversar. 3. Depăşirea adversarului care atacă prin trecerea mingii pe lângă el (auto-pasă), ocolindu-l pe partea

opusă, continuat cu conducere şi şut la poartă. 4. Aruncarea mingii peste adversar, depăşirea acestuia prin stânga sau dreapta, continuând cu

conducerea mingii, pasă sau şut la poartă. 5. Joc „doi contra unu”, jucătorul aflat în posesia mingii caută să depăşească apărătorul folosind fentele,

schimbările de ritm, pasând coechipierului numai după ce a reuşit depăşirea adversarului. La baza acestor acţiuni tactice individuale stau câteva reguli specifice jocului de atac, cum ar fi: - varietăţile de ritm în deplasarea şi mişcarea în teren, care constau în surprinderea adversarului

prin reducerea sau accelerarea vitezei, schimbarea sensului deplasării, opririi şi plecării bruşte de lângă adversar; - asigurarea mingii cere ca posesorul mingii să acţioneze de aşa manieră încât mingea să rămână

în posesia echipei sale până la finalizare prin protejarea mingii, când se află în posesia lui, prin precizia transmiterii pasei;

- sincronizarea acţiunilor coechipierilor cu cele ale posesorului mingii şi care constă în sprijinirea atacantului cu mingea, creându-i acestuia posibilitatea să o transmită precis în cazul când nu poate să-şi finalizeze acţiunea;

- caracterul ofensiv al acţiunii constă în aceea că acţiunea iniţială trebuie să constituie un potenţial pericol pentru adversar, dereglându-i prin aceasta sistemul defensiv;

- acţiunile iniţiate să asigure un front larg atacului pentru a reuşi să disloce sistemul defensiv al adversarului prin crearea de situaţii de supranumeric în atac;

- alternarea acţiunilor tactice individuale cu cele colective constă în schimbarea permanentă a registrului tactic, alternând acţiunile individuale cu combinaţii tactice surprinzătoare care să creeze probleme deosebite apărării adverse.

IV.4.2. Tactica individuală în apărare Ca şi cea de atac, în jocul de fotbal tactica individuală nu este prea bogată în conţinut, ea rezumându-se la

trei elemente distincte şi anume: marcajul, tatonarea şi tactica deposedării adversarului de minge. După părerea specialiştilor, drept componentă a tacticii individuale în apărare, am putea introduce şi

replierea. Marcajul este acţiunea tactică individuală în apărare prin care un jucător încearcă să-şi împiedice

adversarul temporar sau permanent să primească, să manevreze mingea sau să finalizeze. De o importanţă şi frecvenţă mereu sporită în fotbalul actual, marcajul a suportat transformări de conţinut şi tehnică de efectuare odată cu evoluţia mijloacelor fizice, tehnice şi tactice a sistemelor de joc.

Pentru realizarea unui marcaj bun trebuie respectate următoarele reguli: - plasarea apărătorului între adversar şi poarta proprie, pe linia imaginară dintre adversar şi mijlocul

porţii, corectându-şi permanent poziţia în aşa fel încât poată cuprinde în câmpul său vizual atât mingea cât şi pe adversar;

- plasamentul să fie făcut permanent în aşa fel încât adversarul să nu se poată îndrepta direct spre poartă ci numai ocolindu-l;

- să acţioneze de aşa manieră încât să determine adversarul să se retragă spre marginea terenului sau spre linia de centru;

- să se plaseze şi să acţioneze totdeauna pe partea piciorului cu care adversarul conduce mingea iar, în apropierea porţii, de partea piciorului cu care acesta şutează de obicei, încercând să scoată mingea, să o blocheze sau să o devieze din traiectoria ei spre poartă.

Marcajul cuprinde trei variante de aplicare: marcajul strict sau „om la om”, marcajul la intercepţie şi marcajul la supraveghere.

a. Marcajul „om la om” se foloseşte în cadrul apărării om la om şi al apărării combinate în propria jumătate de teren şi constă în plasarea apărătorului la o distanţă foarte mică de atacant, de până la 1 metru.

b. Marcajul la intercepţie presupune situarea apărătorului între adversar şi minge sau lateral, la o distanţă de 4-5 m şi este folosit contra paselor lungi ale adversarilor sau în situaţia de inferioritate numerică (unu contra doi).

167

LUCIAN POPESCU

Acest marcaj solicită din partea apărătorului capacitatea de anticipaţie, viteză de reacţie şi deplasare pe distanţe mici.

c. Marcajul de supraveghere constă în plasarea apărătorului pe linia care îl uneşte pe atacant cu poarta, distanţa dintre apărător şi atacant mărindu-se sau micşorându-se în funcţie de poziţia atacantului faţă de poartă.

Tatonarea este acţiunea specifică apărătorului care constă în executarea unor mişcări de simulare a atacului de deposedare, prin care se urmăreşte împiedicarea adversarului cu mingea de a pătrunde spre poartă sau de a întârzia atacul advers. Poate fi folosită ca acţiune pregătitoare deposedării, care printr-o serie de mişcări împiedică acţiunea cursivă a adversarului cu mingea – sau la acţiunea de intercepţie.

Tatonarea se compune dintr-o serie de deplasări efectuate de apărător – înainte, înapoi, lateral, oblic – executate rapid, respectând următoarele reguli:

- apărătorul să se interpună între poartă şi adversar, pe direcţia de atac a acestuia; - să nu se lase înşelat de fentele adversarului, să nu rişte un atac decisiv; - să urmărească în special mişcările picioarelor adversarului şi ale corpului şi în ultimă instanţă mingea. Metodica învăţării Acţiunile tactice individuale de apărare se învaţă concomitent cu cele de atac şi cu învăţarea procedeelor

tehnice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, fentele, depăşirile, deposedarea de minge. Exerciţiile prezentate la acţiunile individuale de atac sunt valabile şi pentru învăţarea şi perfecţionarea

acţiunilor individuale de apărare. IV.4.3. Tactica individuală a portarului Din punct de vedere tactic, activitatea portarului se poate delimita în două momente tactice ale jocului, atac

şi apărare. Pentru atac: - repunerea mingii în joc trebuie să se facă de către coechipierii cei mai bine plasaţi sau lansaţi pe

poziţia viitoare, de regulă degajarea fiind făcută pe partea opusă finalizării atacului sau ieşirii mingii din joc.

Pentru apărare: - plasamentul în poartă şi în suprafaţa de 9 m în timpul jocului; - alegerea celor mai bune plasamente şi intervenţia la repunerea mingii de la margine din zona

suprafeţei de poartă, la loviturile libere directe şi indirecte, la cornere şi la loviturile de la 7 m; - ieşirile rapide în întâmpinarea mingii în careu şi în afara suprafeţei de 9 m. Aplicarea în practică a acţiunilor tactice individuale trebuie să respecte nişte reguli general valabile ale

activităţii jucătorilor în teren, referitoare la: - preocuparea asigurării echilibrului defensiv încă din timpul atacului; - întârzierea declanşării atacului advers din momentul pierderii mingii; - replierea rapidă şi promptă în apărare; - plasamentul permanent între adversar şi poarta proprie; - atacarea hotărâtă a adversarului cu mingea în apropierea porţii; - preocuparea permanentă de a intra în posesia mingii prin acţiuni permanente de incomodare a

adversarilor până aceştia pierd mingea. Aceste reguli, care stau la baza acţiunilor individuale ale apărătorilor, constituie în acelaşi timp premisele

de plecare ale fazelor apărării. IV.5. Tactica colectivă

IV.5.1. Tactica colectivă în apărare Apărarea este situaţia tactică fundamentală reprezentată de succesiunea obiectivă a acţiunilor individuale

şi colective întreprinse de jucători, precum şi inter-relaţiile dintre aceştia din momentul pierderii mingii şi până la recuperarea ei.

Echipa care momentan a pierdut posesia mingii şi a trecut în apărare urmăreşte un dublu scop: - să se organizeze în aşa fel încât să împiedice adversarul de a-şi organiza atacul şi de a finaliza; - să recupereze mingea pentru a întreprinde acţiuni ofensive. Apărarea se concretizează prin acţiuni individuale şi colective bine coordonate care caută să împiedice

adversarul de a organiza atacul şi de a finaliza, fiind permanent preocupată de a reintra în posesia mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive proprii.

Apărarea cere tuturor jucătorilor o participare activă şi conştientă, punând în slujba ei toate calităţile şi cunoştinţele lor individuale subordonate scopului comun: apărarea propriei porţi.

Colaborarea jucătorilor într-un cadru organizat se desfăşoară conform unor principii şi reguli aflate în sistemele de apărare cunoscute.

168

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Indiferent de faza sau sistemul folosit, apărarea trebuie să se desfăşoare conform unor principii general valabile care nerespectate pot avea consecinţe grave în economia jocului.

1. Apărarea porţii – principiu de bază al apărării, nerespectarea sau lipsuri în aplicarea lui duc inevitabil la primirea golului.

2. Intrarea în posesia mingii (recuperarea) – constă în întreprinderea cât mai multor acţiuni agresive care să determine atacanţii să greşească, pentru a putea intra cât mai rapid în posesia mingii.

3. Adaptarea apărării la atacul advers – constă în capacitatea echipei şi jucătorilor de a răspunde prompt la sistemul de atac al adversarilor.

4. Provocarea greşelilor adversarului şi valorificarea lor – principiu prin care caracterul activ, dinamic şi agresiv al apărării, dublat de o anticipare a acţiunilor adversarilor, îi determină pe aceştia să greşească, greşeli care trebuiesc prompt valorificate prin declanşarea unor acţiuni rapide de atac a echipei proprii.

Fazele apărării Atacul advers poate fi destrămat prin acţiunile individuale şi colective ale jucătorilor aflaţi în apărare,

respectând principiile şi regulile tactice ale apărării aplicate după necesităţi şi corespunzătoare fazelor de joc. De altfel, lupta pentru recuperarea mingii începe din momentul pierderii ei şi se desfăşoară chiar în terenul

advers. Apărarea în jocul de fotbal se desfăşoară în trei faze care se condiţionează reciproc, derivând una din alta. Faza I este faza de apărare declanşată chiar de jucătorul care a pierdut mingea care începe acţiunea de

recuperare a ei încercând o deposedare, aplicând presingul, ceilalţi coechipieri marcând adversarii fără minge. În caz de nereuşită, echipa se implică în totalitate în faza a doua. Faza a II-a constă în replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru recuperarea mingii. În cazul în

care recuperarea mingii nu a fost făcută în prima fază, apărătorii se vor replia rapid în jumătatea proprie în zonele 1-2, organizând apărarea în aceste zone, folosind presingul sau apărarea combinată, închizând culoarele şi nerenunţând la ideea de a reintra în posesia mingii.

Faza a III-a constă în organizarea apărării imediate şi apărarea porţii. Este o faza de intervenţie directă în care echipa, după aşezarea în dispozitivul de apărare, intervine direct asupra celui mai periculos adversar, împiedicându-l să pătrundă sau să şuteze la poartă, folosind mijloacele tacticii individuale şi colective.

Echipa, folosind apărarea în zonă sau combinată, nu va renunţa nici un moment la recuperarea mingii dar în această fază importantă este apărarea porţii prin intervenţii hotărâte asupra jucătorului cu mingea şi printr-un marcaj strict asupra celorlalţi atacanţi.

Formele apărăriiJocul de apărare, în desfăşurarea sa, îmbracă diferite forme sub care acţionează jucătorii în acest moment

tactic. Prin formele apărării înţelegem aspectele exterioare distincte şi necesare de manifestare a echipei

(aşezare în teren), expresie a conţinutului (modul de organizare şi acţionare) în diferitele momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice în scopul realizării sarcinilor de joc în apărare.

În comparaţie şi opoziţie cu faza de atac, apărarea are consacrate modalităţi de exprimare mai reduse dar mai concrete.

Transformarea concepţiei defensive a fost determinată de evoluţia formelor şi sistemelor de apărare, determinând la rândul ei apariţia simultană a mai multor modalităţi de apărare.

Dispariţia diviziunii tactice a obligaţiilor de joc, care împărţea echipa în atacanţi şi apărători, a dus la apariţia sarcinii duble îndeplinită de fiecare jucător, manifestare prezentă încă din timpul desfăşurării propriilor acţiuni de atac.

Actualmente fotbalul modern abordează concepţiile defensive în faze totale sau parţiale de apărare, ambele orientări având randament atunci când sunt realizate cu angajare şi responsabilitate.

Din punct de vedere al formelor de marcaj utilizate, apărarea poate fi zonală sau combinată. Sistemele de joc în apărare înseamnă organizarea jucătorilor în acest moment tactic pe baza unor forme

particulare de marcaj, din cadrul unor dispozitive mai fixe sau mai elastice, în funcţie de capacităţile şi valorile individuale ale echipei.

Accentuarea formelor de marcaj în definirea sistemelor de apărare a apărut datorită faptului că, în prezent, dispozitivele s-au înmulţit foarte mult, ele nu mai prezintă astăzi nota esenţială a unui sistem, apariţia şi dezvoltarea marcajului şi formelor sale de azi indicând evoluţia şi clasificarea lor prezentă.

Apărarea în zonă Putem defini apărarea în zonă ca o modalitate de organizare a jucătorilor prin care fiecare răspunde de o

anumită zonă din teren, supraveghind şi urmărind atacanţii care intră şi părăsesc această zonă. Ea cere apărătorilor câteva calităţi tactice referitoare la: - simţ dezvoltat al plasamentului;

169

LUCIAN POPESCU

- cunoaşterea la perfecţie a marcajului la supraveghere; - spirit dezvoltat de anticipaţie. În mod practic zonele de acţiune ale apărătorilor sunt delimitate de poziţiile obişnuite ale jucătorilor din

apărare dar ele se interferează, jucătorii prin acţiunile întreprinse în cadrul jocului de apărare (întrajutorare) acţionând şi în zonele limitrofe.

Construirea sistemului de apărare în zonă se face prin împărţirea spaţiului defensiv în zone şi linii în cadrul cărora jucătorii acţionează prin mijloacele specifice, impunând asigurarea unei acoperiri perfecte a spaţiului de apărare din faţa porţii şi în special a celui central şi, în funcţie de punctele tari ale atacului advers, supraîntărirea zonelor de apărare corespunzătoare.

Totodată, dispozitivul trebuie să dispună de omogenitate şi mobilitate, între diferitele zone să existe relaţii de colaborare.

Mijloacele tactice folosite în realizarea sistemului de apărare în zonă, cu care se concretizează activitatea jucătorilor, sunt:

- dublajul, - preluarea adversarului, - grupajul, - schimbul de oameni. Întreaga organizare a zonei se face în vederea deposedării adversarului de minge – intercepţiei. Forma în care este construit dispozitivul diferă de la echipă la echipă, fiind mai fixă sau mai mobilă,

adaptată permanent situaţiilor de atac. Dinamica apărării în zonă are reguli proprii, în ansamblu, sistemul fiind apreciat după modul de acţiune al

liniei de fundaşi care poate juca normal, prin dublaje şi scară, cu libero sau în linie. În acest sistem mişcarea individuală a jucătorilor se face în funcţie de câteva repere determinate de locul

de acţiune al adversarului cu mingea, în funcţie de care apărătorul îşi stabileşte o poziţie şi un plasament pentru a dubla. În acelaşi timp însă, apărătorul se plasează şi în funcţie de mişcarea partenerilor, astfel că poziţia lui dinamică este determinată la un moment dat de poziţia mingii, a adversarului, a partenerului cate atacă şi a celorlalţi care se plasează şi ei.

Datorită stabilităţii relative a jucătorilor în sistem, apărarea în zonă dezvoltă relaţii tactice de colaborare accentuată între apărătorii apropiaţi, între fiecare 2 sau 3 dintre ei, relaţii care reprezintă elemente tactice stabile caracteristice zonei, cât şi un mod de acţiune a 2-3 jucători asupra acţiunii adverse.

În general, apărarea în zonă este folosită împotriva atacului în circulaţie şi a combinaţiilor bazate pe pătrunderi individuale, obligă adversarul să tragă la poartă de la distanţă şi oferă şanse mari de interceptare a mingii.

Apărarea combinată În literatura de specialitate apărarea combinată este definită ca fiind un sistem ce rezultă din fuziunea

apărării în zonă cu cea care utilizează marcajul „om la om”. Apărarea combinată reprezintă de fapt capacitatea echipei de a folosi alternativ oricare din sistemele

defensive cunoscute, presupunând cunoaşterea şi combinarea legilor şi mecanismelor de funcţionare a fiecărui sistem în parte.

Această formă de apărare asigură concomitent pe de o parte acoperirea unor zone mai îndepărtate de locul unde se joacă mingea, iar pe de altă parte marcajul strict – om la om – al adversarilor din apropierea mingii.

În esenţă, sistemul bogat în mijloace al apărării combinate, printr-o organizare mobilă a modului de acţiune, printr-o alternanţă strategică a acestor mijloace, se apropie şi defineşte conceptul de apărare totală, a cărei legi principale în fotbalul modern se referă la executarea permanentă a unei defensive pe tot terenul.

Calitatea jocului în apărare, respectiv eficienţa lui, este dată de alternanţa formelor de apărare, tip marcaj om la om sau zonă, care pune probleme dificile atacului advers.

Apărarea combinată este aplicată de obicei în zonele 1 şi 2 ale terenului. Considerăm că pentru fotbalul şcolar aceste două forme de apărare sunt suficiente, apărarea „om la om”

fiind mai dificilă, va apărea în procesul de instruire a echipelor de performanţă. Mijloacele tactice colective în apărareMaterializarea jocului în apărare se face printr-o serie de relaţii între jucătorii dispozitivului, care au un

pronunţat caracter distructiv a structurilor de atac adverse. Relaţiile defensive au drept caracteristică un spirit colectiv ridicat, omogen, cu o structură stabilă,

determinate de duritatea jocului de apărare. Mijloacele tacticii colective cu care se realizează jocul de apărare sunt: Dublajul, relaţie de bază a fazei de apărare care angajează în intervenţie cu cuplul de jucători, distanţaţi

optim, din care unul atacă adversarul cu minge iar celălalt îl dublează, pregătit pentru o a doua acţiune de

170

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

deposedare. Dublajul este o relaţie curentă a jucătorilor fundaşi în zona dinaintea porţii dar se poate constitui în orice altă parte a terenului în care se urmăreşte deposedarea adversarului şi recuperarea mingii.

Dublajul multiplu, cunoscut şi sub denumirea de “scara” sau “diagonala braziliană”, constă în dispunerea a 3-4 jucători pe o linie oblică, orientată spre jucătorul cu mingea, având drept scop asigurarea unei succesiuni de intervenţii în vederea protejării porţii şi a deposedării. Distanţele dintre jucătorii care alcătuiesc “scara” sunt variate, fiind reduse proporţional cu periculozitatea atacului advers.

Această relaţie de colaborare defensivă este mijlocul principal şi caracteristic al sistemului de apărare în zonă şi apare rareori în apărările care utilizează marcajul “om la om” pe tot terenul.

Suplinirea, relaţie defensivă recent apărută în jocul de apărare, fiind rezultanta interferenţei posturilor, a participării apărătorilor în fazele de atac. Ea reprezintă o relaţie a unui jucător cu zona partenerului său, având ca sarcină principală preluarea acestui partener aflat la rândul său într-o acţiune externă zonei sale.

Suplinirea zonei apare ca rezultat al efectuării colective a marcajului individual pe suprafeţe mari de joc. În jocul actual, suplinirea constituie o relaţie reciprocă între toţi jucătorii de câmp, realizată în fiecare fază

de joc. Schimbul de zone, relaţie tactică specifică apărării în zonă, o acţiune temporară şi reversibilă aparţinând

predominant fundaşilor şi constă în părăsirea de către un fundaş a zonei proprii pentru a acţiona în altă zonă, locul lui fiind preluat de apărătorul în a cărui zonă a intrat sau, în extremis, de către altul.

Schimbul de marcaj, apare ca necesitate atunci când atacanţii, prin demarcări succesive, scapă de propriul apărător, locul acestuia fiind preluat de cel mai apropiat apărător.

Este prezent în apărările combinate dar şi în cele în zonă, mai ales în contracararea atacului în circulaţie în apropierea porţii.

Toate aceste acţiuni descrise mai sus poartă în ele, pe lângă caracterul lor distructiv, germenii viitoarei acţiuni ofensive; după deposedare, jucătorii care au recâştigat balonul formează împreună primul nucleu de atac.

IV.5.2. Tactica colectivă în atac Atacul este situaţia tactică fundamentală de joc, care reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective într-o

succesiune necesară şi distinctă întreprinsă de atacanţi, precum şi inter-relaţiile dintre aceştia din momentul intrării în posesia mingii cu scopul de a înscrie gol (sau a finaliza).

Echipa este considerată în atac atunci când unul dintre jucători intrând în posesia mingii are posibilitatea să iniţieze şi să dezvolte acţiuni ofensive prin folosirea unor procedee şi combinaţii tactice care să dezorganizeze dispozitivul advers, creându-şi posibilitatea de a marca goluri.

Atacul se concretizează prin acţiuni colective în sensul că, în lupta pentru depăşirea defensivei adverse participă un număr mai mare de jucători sau prin acţiuni individuale, în care lupta de depăşire a defensivei este dusă în mod direct de un singur jucător.

Acţiunile de atac se desfăşoară pe tot terenul, dar ele trebuie elaborate de asemenea manieră încât dereglarea dispozitivului advers de apărare să fie făcută cu un scop bine definit, creând atacanţilor poziţii cât mai favorabile de finalizare.

În acţiunile de atac şi în raport cu locul unde echipa a intrat în posesia mingii, jucătorul intrat în posesia ei trebuie s-o transmită cât mai rapid coechipierilor, pentru a surprinde apărarea nepregătită sau cu posibilităţi reduse de ripostă.

În faza de pregătire, jucătorii folosesc pentru realizarea atacului mijloacele tacticii colective ca: pasa, schimbul de locuri, demarcările, combinaţiile. În această fază nu se poate anticipa intenţia finală, adică zona unde se va desfăşura atacul final (finalizarea), aceasta depinzând de prezenţa şi riposta adversarului.

Principiile atacului Desfăşurarea acţiunilor de atac trebuie să se conformeze unor principii general valabile, care au un pronunţat

caracter tactic, ele reprezentând liniile directoare de orientare şi de desfăşurare a jocului unei echipe. Posesia mingii – principiul prin care stăpânirea pe o perioadă mai mare de timp a posesiei mingii dă posibilitatea

echipei să controleze jocul, să-şi organizeze mai bine fazele de atac, să-şi pregătească finalizarea şi, în final, să-şi impună tactica de joc asupra adversarului.

Atacarea porţii adverse – principiul de bază al atacului care constă în subordonarea tuturor acţiunilor echipei şi jucătorilor, scopul principal al jocului fiind înscrierea golului. În vederea atingerii acestui scop, caracterul jocului trebuie să fie ofensiv-agresiv, toate acţiunile fiind direcţionate asupra porţii adverse.

Crearea raportului supranumeric – principiul prin care acţiunile de atac efectuate să creeze un plus de jucători într-o anumită zonă a terenului, în care se încearcă finalizarea.

Adaptarea atacului la specificul apărării – principiul care are la bază capacitatea tactică a atacanţilor de a găsi cele mai optime soluţii în depăşirea apărării adverse. Elasticitatea sistemului de atac adoptat răspunde permanent la apărarea adversă.

171

LUCIAN POPESCU

Provocarea şi valorificarea greşelilor – constă în executarea unor acţiuni dinainte pregătite, care să determine adversarul să greşească, valorificând imediat greşeala prin recuperarea mingii sau prin declanşarea imediată a unei acţiuni ofensive.

În actuala conjunctură a fotbalului cu sisteme de apărare supraaglomerate dublate de o pregătire fizico-tehnică deosebită, respectarea şi aplicarea acestor principii constituie o cerinţă de bază în rezolvarea cu succes a sarcinilor de atac.

Fazele atacului Desfăşurarea jocului de atac se efectuează printr-o succesiune de acţiuni în timp şi în spaţiu care se diferenţiază

prin scopul, conţinutul, mijloacele de realizare şi prin zonele în care au loc. Această desfăşurare a fost împărţită de specialişti în trei faze, care nu se desfăşoară totdeauna în aceeaşi

succesiune sau chiar pot lipsi în desfăşurarea atacului. Faza I: Intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac. Este faza în care echipa aflată în apărare recuperează mingea în zona 1 sau 2 (prin portar sau prin deposedare)

şi desfăşoară o acţiune de contraatac sau atac rapid în sistemul propriu. Trecerea din apărare în atac se efectuează în funcţie de dispunerea momentană a adversarilor, de reacţia lor (presing), de direcţiile de deplasare ale jucătorilor proprii (demarcări), de natura declanşării acestei faze (degajarea portarului sau de angajare în adâncime printr-o pasă a jucătorului care a făcut deposedarea).

Faza a II-a: Pregătirea şi desfăşurarea atacului Acţiunile acestei faze se desfăşoară de obicei în zonele 2 şi 3 ale terenului, prin atac rapid, atac poziţional sau în

atacul în circulaţie de jucători şi minge, cu scopul de a disloca sistemul defensiv de joc preconizat prin acţiuni conştiente coordonate şi incisive pregătitoare realizării fazei a III-a.

Faza a III-a: Finalizarea atacului Este rezultatul combinaţiilor şi acţiunilor desfăşurate în faza a II-a după o succesiune de acţiuni tactice individuale

şi colective, conform sistemului propriu şi care prin jucătorul cel mai indicat prin plasament va efectua pasa decisivă spre coechipierul cel mai bine plasat şi infiltrat care va finaliza prin şut la poartă.

În această ultimă fază echipa va acorda maximă importanţă rezolvării eficiente a următoarelor situaţii: - aruncărilor de la margine în zona 2 şi mai ales 1 a apărării adverse; - loviturilor libere din aceste zone; - cornerelor; - mingilor respinse de portar sau ricoşate din bară. Desfăşurarea acţiunilor de atac are la bază aplicarea principiilor şi regulilor tactice de joc, atacul trebuind să se

desfăşoare cât mai variat prin alternarea paselor lungi cu cele scurte, a schimbului variat de locuri, transmiterii în tot terenul, să se acţioneze pe spaţii cât mai mari.

Conceput şi desfăşurat în acest mod, atacul reuşeşte să disloce mai uşor dispozitivul de apărare advers, creând culoare de pătrundere şi finalizare.

Atacul trebuie să se desfăşoare rapid, principiul de bază în fotbalul modern bazat atât pe transmiterea precisă şi rapidă a mingii, cât şi prin acţiunile rapide de deplasare ale jucătorilor şi prin executarea rapidă a procedeelor tehnice.

Formele atacului Prin formele atacului înţelegem aspectele exterioare distincte şi necesare de manifestare a echipei, expresie a

conţinutului (modului de organizare) în diferitele momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice, în scopul realizării sarcinilor de joc.

Prima formă şi cea mai eficientă de manifestare a unei acţiuni de atac este contraatacul.Contraatacul este acţiunea individuală sau colectivă executată prin surprindere, precis şi în mare viteză, imediat

după intrarea în posesia mingii, înainte ca adversarii să poată replia şi interveni. Contraatacul poate fi iniţiat de către portar sau de oricare din jucătorii care au intrat în posesia mingii şi care printr-

o pasă decisivă lungă la un coechipier bine plasat pune pe picior greşit întregul sistem defensiv advers. Contraatacul prezintă trei faze: - iniţierea (declanşarea); - desfăşurarea; - finalizarea. La desfăşurarea contraatacului pot lua parte în afara vârfurilor specializate (atacanţi) şi fundaşii laterali, cât şi

mijlocaşii folosiţi ca intermediari. Finalizarea contraatacului se efectuează prin acţiuni decisive purtate în mare viteză de conducere, pătrundere şi

şut la poartă, prin minge primită dintr-un culoar sau centrare laterală. Cerinţele privind realizarea contraatacului Folosirea contraatacului în timpul jocului presupun existenţa unor condiţii necesare pentru realizarea lui în cât mai

bune condiţii. Acestea ar fi: - gândirea tactică evoluată, pentru a sesiza situaţiile favorabile de iniţiere şi declanşare;

172

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

- promptitudinea şi precizia pasei de contraatac; - demarcarea şi pătrunderea corectă cu orice parte a corpului; - conducerea şi şut la poartă în mare viteză; - pregătirea fizică superioară a atacanţilor şi fundaşilor laterali, la care predomină rezistenţa în regim de viteză

şi mai ales viteza de deplasare; - prezenţa unor vârfuri de atac cu forţa de pătrundere tehnică, capabile să finalizeze acţiunile de contraatac în

condiţii de adversitate extremă. Indicaţii metodice: Aplicarea contraatacului este posibilă numai în anumite condiţii de joc şi cu anumiţi jucători. În primul rând, profesorul trebuie să aprecieze capacitatea şi disponibilitatea jucătorilor pentru astfel de

acţiuni, gradul lor de pregătire fizică şi tehnică pentru a putea folosi această formă a atacului. Din punct de vedere tehnic se va acorda o atenţie deosebită paselor lungi efectuate de către portari şi

fundaşi, perfecţionării preluării în condiţii de deplasare în mare viteză, conducerii rapide a mingii şi a şutului la poartă din viteză şi în condiţii de luptă cu adversarul.

Atacul rapid este o formă de desfăşurare foarte rapidă în timp foarte scurt a unor acţiuni tehnico-tactice, individuale şi colective simple, orientate inclusiv spre poarta adversă prin 5-6 pase. Apariţia acestei forme de atac a fost determinată de pregătirea fizică tot mai bună a jucătorilor, de reducerea şi micşorarea spaţiilor de pătrundere spre poartă, de adoptare a apărărilor supraaglomerate. Depăşirea acestor dificultăţi a fost considerată ca posibilă numai prin mărirea ritmului de joc, reducerea numărului de pase şi precizia acestora care pot disloca mai uşor dispozitivul advers de apărare. Reuşita acestei acţiuni depinde în mare măsură de capacitatea jucătorilor de a gândi şi acţiona foarte rapid şi exact. Formele prin care se poate realiza atacul sunt două: atacul simplu şi atacul prin acţiuni combinative.

Atacul simplu se realizează printr-un număr redus de pase (3-4) la distanţe mari şi medii, prin lansări şi pătrunderi, pretinzând o mare precizie în transmiterea mingii, precum şi execuţii tehnico-tactice efectuate în mare viteză. Atacul rapid prin acţiuni combinative se realizează tot printr-un număr redus de pase (4-6) transmise în joc la distanţe medii sau mici, directe, prin deviere, concomitent cu demarcări succesive pe poziţii viitoare sau de sprijin.

Condiţia primordială a reuşitei atacului rapid este ca mingea să ajungă pe traseul cel mai scurt şi în mare viteză într-o poziţie liberă a apărării adverse. La aceste acţiuni de atac pot participa jucători din fiecare compartiment al echipei, în funcţie de locul şi zona unde a fost recuperată mingea. Condiţia de bază pentru reuşita acestei acţiuni de atac constă în cursivitatea şi viteza acţiunilor care surprind adversarul nepregătit, acesta nemaiputând lua măsuri eficient de contraatacare.

Atacul poziţional constituie forma de atac organizat a jucătorilor în zona a IV-a şi chiar în zona a III-a, pe cât posibil în supranumeric, pe un front cât mai larg, acţionând prin pase scurte şi medii, bazat pe combinaţii de 2-3 jucători. Caracteristic acestei forme de atac este modul de acţiune al jucătorilor şi anume demarcarea spontană şi derutantă cu pătrunderi perpendiculare sau oblice spre poartă, care pot favoriza schimburile de locuri, încrucişările şi un-doi-urile.

Cerinţe: - utilizarea celor mai potrivite procedee tehnice de luptă şi preluare pe suprafeţe mici în condiţii de luptă

directă cu adversarii; - elementul surpriză datorat demarcărilor spontane şi derutante; - evitarea aglomerării pe o porţiune de teren. Indicaţii metodice: - la baza acestei forme de atac stă pasarea mingii cu particularităţi de precizie, intensitate controlată,

executate de obicei la întâlnire (poziţii viitoare); - executarea paselor şi preluărilor în condiţii cu adversitate, în viteză, pătrunderi cu mingea la picior cu

schimbări de ritm; - executarea centrărilor de pe ambele părţi, în viteză, din poziţii dificile şi adversitate, cu diferite traiectorii,

înspre careul mic sau mijlocul careului mare. Mijloace de realizare a tacticii colective în atac

Mijloacele colaborării ofensive, în raport cu toate celelalte relaţii de joc, au un caracter constructiv, reieşit din colaborarea dintre jucători în timpul desfăşurării atacului şi un caracter conştient creator rezultat din adversitatea ce li se opune permanent în acţiunile pe care le desfăşoară în vederea finalizării. Relaţiile ofensive au o structură mobilă şi variabilă, declanşarea lor accentuând caracterul creator al jucătorilor solicitaţi să-l manifeste în alegerea soluţiei optime de rezolvare. În fotbalul actual, datorită evoluţiei ascendente a parametrilor fizici, tehnici, tactici, pe care atacantul i-a dobândit, sfera relaţiilor dintre jucători cuprinşi în faza de atac s-a lărgit considerabil.

173

LUCIAN POPESCU

Alături de relaţiile clasice prin care colaborează atacanţii – pasa, combinaţia, schema – au apărut unele noi, provenite din intensitatea jocului în mişcare şi a interferenţelor zonelor ca: circulaţia, susţinerea, gruparea. La baza tuturor acţiunilor tactice colective pentru atac stau procedeele tehnice şi acţiunile tactice individuale, respectând regulile tacticii individuale. Pasa între doi şi trei jucători

Pasa reprezintă componenta tehnică cea mai importantă pentru desfăşurarea atacului, care constă în transmiterea conştientă a mingii de la un coechipier la altul, în timp util, precis pentru a fi utilizată imediat fără modificarea vitezei de deplasare, fără a executa mişcări în plus în recepţionarea ei. Conţinutul pasei este complex, însemnând tehnică de lovire a mingii, precizie. Ea înseamnă gândire şi act tactic, întrucât dintr-o sumedenie de posibilităţi de pasare trebuie aleasă una, cea mai logică. Pasa trebuie să fie promptă, precisă, să aibă viteza corespunzătoare distanţei la care este transmisă. Clasificarea paselor – este determinată de distanţa corespunzătoare transmiterii lor, direcţie, traiectorie, poziţia adversarilor şi coechipierului care o primeşte, tăria, cerinţele tactice ale fazei:

- distanţa de transmitere – pasa lungă, medie, scurtă; - distanţa de transmitere – pasa înainte, înapoi, diagonală, laterală; - traiectoria – pasa înaltă, la semiînălţime, joasă; - poziţia partenerului – pasa la picior, la înălţime (poziţia viitoare); - rezolvarea imediată a fazei – pasa tăiată, deviată, auto-pasă.

Folosirea tuturor acestor pase este determinată de situaţia tactică de moment din joc, ele adaptându-se zonei de teren şi atac în care se execută. Pasa scurtă şi medie este folosită de toţi jucătorii în toate zonele terenului, frecvenţa ei fiind mai sporită în jocul la mijlocul terenului. Este o pasă de siguranţă în executarea atacului rapid, în faza de iniţiere şi organizarea atacului în zona 4, ea reuşind eliminarea succesivă a apărătorilor prin circulaţii şi combinaţii ingenios construite. Pasa lungă – se foloseşte în raport cu scopul tactic urmărit:

- Degajarea – executată de portar pentru repunerea mingii în joc sau de către un apărător pentru îndepărtarea pericolului din apropierea propriei porţi. Ca scop tactic poate fi de angajare a vârfurilor prin contraatac.

- Lansarea – caracteristica jucătorilor aflaţi la mijlocul terenului care transmit mingea în adâncime spre un jucător atacant (apărător de margine infiltrat în atac, extremă) ce se lansează în diagonală neobservat de apărători, din culoarul 2 spre culoarul 1.

- Deschiderea – reprezintă o pasă lungă din zona 2 (teren propriu) spre un jucător din culoarul 2 stânga sau dreapta – deci oblic spre marginile terenului.

- Centrarea – pasă lungă din culoarele 2 spre interiorul suprafeţei de poartă pentru finalizare. Pasele înainte-înapoi reprezintă, în cadrul circulaţiei generale a mingii, factorul de direcţie de atac şi este determinată de acţiunea pe care o încearcă atacantul cu mingea, în funcţie de replica apărătorilor, în general în zona 4. Realizarea oricăror combinaţii, scheme sau circulaţii tactice este condiţionată de pasarea mingii fără de care acestea nu se pot desfăşura. Un-doi-ul (dă şi du-te) Mijloc de realizare a tacticii colective în atac prin care se poate anihila intervenţia unui apărător, depăşirea fiind efectuată prin pasă la un coechipier, de păşirea adversarului şi reprimarea mingii în spatele acestuia. Acţiunea este folosită împotriva apărărilor aglomerate. Circulaţiile tactice Activitatea de bază şi esenţială a fazei de atac, aceea care îi conferă conţinut, mişcare şi organizare, o reprezintă circulaţia mingii şi a jucătorilor. Circulaţia mingii se defineşte ca o transmitere a obiectului de joc între partenerii aceleaşi echipe cu scopul depăşirii poziţiei adversarului, cu scopul de o uşura finalizarea sau chiar a finaliza. Ea este rezultanta acţiunii active şi conştiente a jucătorilor în efectuarea unor manevre optime, pentru depăşirea apărării adverse. Mecanismul circulaţiei mingii şi jucătorilor este complex, constituind o împletire a acţiunii învăţate cu altele spontane. Deşi în circulaţie sunt cuprinşi mai mulţi jucători, doar 2 sunt activi, pasatorul şi primitorul care decid sensul circulaţiei, ceilalţi jucători constituiţi într-un grupaj de susţinere prin demarcări succesive vin în ajutorul celor doi. Circulaţia tactică trebuie să respecte anumite reguli, care îi decid randamentul. Ea trebuie să fie directă, colectivă, creatoare şi surprinzătoare, folosirea ei îmbrăcând mai multe scopuri tactice, de organizarea a atacului, de declanşare a unei scheme tactice şi de finalizare.

174

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

V. ORGANIZAREA ŞI CONŢINUTUL INSTRUIRII ECHIPEI REPREZENTATIVE ŞCOLARE V.1. Organizarea activităţii fotbalistice şcolare Activitatea fotbalistică la nivelul ciclului gimnazial are următoarea structură: Echipa reprezentativă a şcolii, formată din cei mai buni 18-20 jucători. Baza acestei reprezentative şcolare care participă la competiţiile locale, judeţene, zonale şi naţionale conform sistemului competiţional, se pune în principal, pe elevii claselor mari, respectiv clasele VII-VIII; Echipa de perspectivă a şcolii, formată din 20 jucători, în principal elevi ai claselor mai mici, respectiv clasele V-VI, care participă în campionatele rezervate categoriilor respective de vârstă. Echipele reprezentative ale claselor. Aceste echipe constituie baza de selecţie pentru cele două reprezentative ale şcolii, care participă la campionatele inter-clase pe şcoală. Activitatea reprezentativelor şcolare trebuie conjugată cu preocuparea încadrării tuturor elevilor doritori să practice jocul de fotbal. Această activitate poate fi în scop recreativ sau poate fi pentru ridicarea măiestriei sportive. În continuare, prezentăm Sarcinile cadrului didactic care răspunde de activitatea fotbalistică din şcoală: a) să realizeze planul de activitate fotbalistică din şcoală şi să întocmească planul de pregătire al echipelor

reprezentative; b) să răspundă de pregătirea şi prezentarea echipelor reprezentative ale şcolii la competiţii; c) să desfăşoare o permanentă activitate de selecţie; d) să se ocupe de dezvoltarea bazei materiale a şcolii, necesară instruirii fotbaliştilor; e) să organizeze competiţiile de masă la nivelul şcolii (campionatul inter-clase); f) să urmărească să nu se suprapună campionatul şcolar cu alte activităţi sportive; g) să facă parte din comisia de organizare a campionatului pe localitate. Alte aspecte privind organizarea activităţii fotbalistice din şcoală • Pentru pregătirea echipelor de fotbal se va ţine cont de condiţiile materiale existente în şcoală. În general,

lecţiile de educaţie fizică şi activităţile sportive se desfăşoară pe terenuri de dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet, volei. Pentru echipele reprezentative, aceste terenuri nu asigură condiţii optime pentru pregătirea tinerilor fotbaliştilor, dar folosite raţional, aceste spaţii pot fi de un real ajutor.

• Profesorul care se ocupă de pregătirea echipelor reprezentative va trebui să ţină cont de procurarea echipamentului şi a mingilor pentru antrenamente şi de prezentarea la competiţiile sportive fotbalistice.

• Elevii componenţi ai echipelor reprezentative vor efectua controlul medical de cel puţin două ori pe an. V.2. Selecţia şi formarea unei echipei reprezentative şcolare

Pentru depistarea elevilor talentaţi, selecţia trebuie să aibă un caracter permanent, aceasta efectuându-se în cadrul orelor de activităţi sportive, orelor de educaţie fizică şi competiţiilor de masă.

Pentru a organiza şi pregăti o echipă de fotbal, în cadrul selecţiei trebuie să ţinem cont de următoarele criterii esenţiale: a) Starea de sănătate. Este un criteriu obligatoriu, eliminatoriu şi general valabil. b) Dezvoltarea fizică. Se va ţine cont de următoarele aspecte: − segmente proporţional dezvoltate, cu indici crescuţi ai perimetrului toracic şi ai volumului musculaturii inferioare; − talie destul de ridicată; − mobilitate corespunzătoare în principalele articulaţii ale aparatului locomotor; − supleţe musculară; − indici crescuţi de adaptabilitate ai aparatului cardiovascular şi ai celui respirator la eforturi prelungite şi repetate. Trebuie spus că, cel puţin în ciclul gimnazial, dezvoltarea fizică nu poate fi un criteriu de selecţie, deoarece elevii nu cresc constant, ci în salturi, că nu există o concordanţă între dezvoltarea fizică şi bagajul de cunoştinţe şi deprinderi motrice, uneori aceşti factori găsindu-se în raport de adversitate. În acest caz, dezvoltarea fizică poate fi înlocuită în acest ciclu cu situaţia şcolară a elevului. Profesorul urmăreşte atent evoluţia şcolară a elevilor selecţionaţi în echipele reprezentative. În cazul în care un elev este corigent la mai multe materii şi nu apare nici o posibilitate de îndreptare a acestei situaţii, va fi scos din echipă până când îşi va rezolva problemele şcolare. c) Jocul la două porţi. Se va urmări: − îndemânarea elevului în manevrarea mingii; − viteza de reacţie, de deplasare, de execuţie a procedeelor tehnice; − rezistenţa în regim de viteză, − execuţia precisă a acţiunilor tehnico-tactice în regim de rezistenţă;

175

LUCIAN POPESCU

− unele însuşiri şi calităţi psihice (orientarea în spaţiu, în raport cu poziţia şi acţiunile adversarilor şi coechipierilor; imaginaţia; anticiparea acţiunilor adversarilor şi coechipierilor; dăruirea de sine). • Selecţia la clasa a V-a. Jocul se va desfăşura pe teren redus, cu reguli simplificate (mini-fotbal), profesorul

având în timpul jocului intervenţii cât mai reduse. Elevii vor fi urmăriţi atât în fazele de atac cât şi în cele de apărare, în principal urmărindu-se la aceştia capacitatea de orientare în teren, uşurinţa în execuţii a deprinderilor tehnico-tactice, rezolvările rapide şi raţionale ale situaţiilor de joc. Elevii selecţionaţi vor fi cuprinşi într-o grupă de 18-20 subiecţi şi se vor pregăti în cadrul lecţiei de activităţi sportive.

La sfârşitul anului şcolar, profesorul va face încă o selecţie, după următoarele criterii: − progresia sportivă realizată; − precizia pasării mingii şi şutului la poartă; − îndemânare în manevrarea mingii; − calităţile psihice (orientarea în spaţiu, capacitatea de a coopera cu coechipierii, decizia de a lua acţiuni pe cont propriu); − capacitatea de anticipaţie a jocului, în general şi a adversarului, în special; − participarea pe tot parcursul desfăşurării jocului în acţiuni tehnico-tactice;

Din numărul total de 18-20 subiecţi, profesorul va opri 11-12 care se încadrează în cerinţele celei de a doua selecţii.

În jocul de mini-fotbal, în competiţiile rezervate elevilor, o echipă nu poate avea mai mult de 11-12 jucători. • Indicaţii metodice privind formarea unei echipe reprezentative

Profesorul trebuie să se axeze, pentru anumite perioade de timp, pe un lot şi totodată pe o echipă standard, cu care să se prezinte la jocuri. În formarea şi alcătuirea echipei şi a lotului în general, acesta va proceda astfel: Portarul – va fi selecţionat din rândul elevilor care doresc acest post şi care prezintă următoarele însuşiri: − înălţime corespunzătoare; − coordonare în acţiuni; − viteză de reacţie; − stăpânire de sine şi curaj; − supleţe şi detentă musculară. Fundaşii – pentru părţile laterale ale terenului să fie selecţionaţi elevii care lovesc mingea cu piciorul îndemânatec părţii respective a terenului, respectiv pe partea stângă a terenului să fie un stângaci, iar pe partea dreaptă a terenului -un dreptaci. Pentru partea centrală a dispozitivului de apărare să fie selecţionaţi jucători de talie înaltă şi să prezinte următoarele însuşiri: − o bună detentă pentru lupta aeriană; − lovirea corectă a balonului cu capul; − viteză de deplasare şi de reacţie; − forţă pentru lupta directă cu adversarul în vederea deposedării de balon; − o bună orientare spaţio-temporară; − capacitatea de a construi acţiuni ofensive. Mijlocaşii – jucătorii de la mijlocul terenului trebuie să aibă următoarele calităţi: − clarviziune în teren şi o bună gândire tactică; − tehnică individuală foarte bună; − rezistenţă mare la eforturi îndelungate şi în tempouri variate; − capacitatea de a colabora cu ambele linii-defensivă şi ofensivă; − capacitatea de a se intercala în atac şi de a înscrie goluri; − când jocul o cere, capacitatea de a rezolva acţiunile de apărare; − precizie în transmiterea mingii (pasarea mingii şi şutul spre poartă); Atacanţii – criteriile care stau la baza selecţiei lor, sunt: − rapiditate în execuţie şi deplasare; − forţă şi precizie în loviturile cu piciorul şi loviturile la poartă cu capul; − orientare în spaţiu foarte bună; − combativitate în lupta directă cu adversarul; − anticiparea situaţiei de gol; − curaj şi siguranţă în acţiune; − concentrare psihică în momentele de finalizare; − capacitatea de a-şi depăşi adversarii prin inventivitate, spontaneitate şi fineţe tehnică.

După alcătuirea şi formarea lotului reprezentativ, urmează o serie de măsuri, precum:

176

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

− în fiecare etapă a instruirii şi înainte de fiecare joc, să se transmită jucătorilor obiectivele de îndeplinit (individuale şi colective); − în timpul liber, elevii să exerseze unele execuţii tehnice, să-şi îmbunătăţească pregătirea fizică etc. • Probe şi norme de control

Profesorii care antrenează echipele reprezentative şcolare, ar trebui să testeze tinerii fotbalişti, de cel puţin două ori pe an, prin efectuarea unor probe de control. Rezultatele vor fi înregistrate în caietul de evidenţă al profesorului şi comunicate jucătorilor pentru a-i motiva în pregătire.

Prezentăm pentru cele două grupe de vârstă (11-13 ani, clasele a V-a şi a VI-a, respectiv 13-15 ani, clasele a VII-a şi a VIII-a) câteva probe şi norme de control: Probe şi norme de control privind pregătirea generală şi specifică:

Alergare de viteză pe distanţa de 50 m 11 ani → 8,7-8,8 secunde 12 ani → 8,3-8,5 secunde 13 ani → 8-8,2 secunde 14 ani → 7,7-7,8 secunde 15 ani → 7,4-7,5 secunde

Indicaţii metodice: se acordă două încercări obligatorii, cu pauză de 5 minute între ele, înregistrându-se cea mai bună. Cronometrul se declanşează la semnalul de start.

Săritura în lungime de pe loc 11-13 ani → 165-175 cm 13-15 ani → 180-185 cm

Indicaţii metodice: pentru elan, se permite o singură pendulare a braţelor. Se efectuează obligatoriu două încercări, înregistrându-se cea mai bună.

Alergare de rezistenţă

11 ani → 2,36 - 2,40 minute13 ani → 2,31 - 2,35 minute

600 m →

13 ani → 7,51 - 8 minute 15 ani → 7,41 - 7,45 minute

2000 m →

Indicaţii metodice: se efectuează diferenţiat pe cele două grupe, pe distanţele prevăzute, timpul înregistrându-se în minute şi secunde.

Naveta (Ştafeta) – valabil numai pentru categoria de vârstă: 11-13 ani → 12,1-12,5 secunde

Indicaţii metodice: se trasează pe pământ două linii paralele la distanţă de 10 m una de alta. În spatele celor două linii, în imediata apropiere a lor, se trasează câte 2 cercuri, cu diametrul de 0,5 m, unul lângă celălalt. În fiecare dintre cele două cercuri situate în spatele uneia dintre linii, se aşează câte o bucată de lemn, care este de forma unui cub cu latura de 5 cm. Executantul se găseşte cu picioarele în cele două cercuri care nu au cuburi. La semnal, executantul aleargă să aducă un cub şi să-l planteze într-unul din cercurile în care a stat iniţial, după care pleacă imediat să-I aducă şi să-l planteze pe cel de-al doilea în celălalt cerc. De la semnalul de plecare şi până la plantarea celui de-al doilea cub, se cronometrează. Cuburile se aşează cu mâna, fiind interzisă aruncarea lor. Se acordă 2 încercări, cu pauză de 5 minute între ele şi se notează cea mai bună.

Ridicarea trunchiului din culcat în şezând timp de 30 secunde 11-13 ani → 17-18 execuţii 13-15 ani → 18-20 execuţii

Indicaţii metodice: executantul se află culcat pe spate cu mâinile la ceafă şi coatele pe sol, genunchii depărtaţi şi îndoiţi la 90º, cu tălpile sprijinite pe sol. Un partener stă ghemuit între picioarele executantului şi îl apasă pe glezne. La semnal, executantul se ridică în poziţia şezând, atingând cu coatele genunchii, fără a se răsuci, după care revine în culcat, atingând solul cu spatele şi dosul palmelor. Se repetă ridicările şi culcările, numărându-se câte execuţii realizează subiectul în 30 secunde.

Mobilitate coxo-femurală 11-13 ani → 56-58 cm 13-15 ani → 59-61 cm

Indicaţii metodice: subiectul stă în picioare pe un scaun sau pe o banchetă înaltă de 50 cm, cu vârfurile la margine şi genunchii perfect întinşi. O riglă înaltă de 1 m, gradată din cm în cm, se găseşte fixată cu gradaţia “50” exact la

177

LUCIAN POPESCU

nivelul suprafeţei scaunului, având gradaţia “0” deasupra şi gradaţia “100” în jos. Subiectul se apleacă, păstrând genunchii întinşi, alunecă cu vârfurile degetelor întinse în jos, pe riglă, încercând să depăşească gradaţia “50”. Rămâne aplecat în poziţia cea mai joasă timp de 2 secunde cu genunchii şi palmele bine întinse, pentru citirea gradaţiei acolo unde au ajuns vârfurile degetelor mijlocii de la ambele mâini. Se acordă două încercări şi se notează cel mai bun rezultat.

Proba complexă 11-13 ani: 19-20 secunde – de 2 ori traseul, cu pauze între repetări 10 secunde; 13-15 ani: 36-38 secunde – de 4 ori traseul, cu pauze între repetări 10 secunde.

Indicaţii metodice: Numărul de execuţii pe grupe de vârstă: 11-13 ani – 2 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări; 13-15 ani – 4 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări; Jucătorul şi mingea sunt la 1 m în continuarea liniei formate de cele 5 jaloane,

aşezate din 3 în 3 m faţă de suprafaţa de pedeapsă. La semnal, subiectul conduce mingea printre jaloane, şutează spre poartă, revine în viteză la locul de plecare. Următorul traseu începe după 10 secunde pauză. Proba se desfăşoară pe terenul amenajat în cadrul şcolii.

3 m

16 m

Lovirea mingii suspendate cu capul 11-13 ani → în 15 secunde la 25-30 cm – de 6 ori 13-15 ani → în 20 secunde la 30-35 cm – de 8 ori

Indicaţii metodice: mingea este legată cu şnur şi suspendată la înălţimea prevăzută în tabelele de norme. Distanţa se măsoară din creştetul subiectului până la mijlocul mingii. Executantul are la dispoziţie, în funcţie de grupa de vârstă din care face parte, 15 sau 20 secunde, timp în care el trebuie să sară şi să lovească mingea cu capul (cu fruntea şi cu pendularea trunchiului), de cât mai multe ori posibil, putându-se deplasa în jurul mingii după prima lovitură, cum doreşte. Nu se ia în considerare numărul de sărituri, ci numărul de lovituri prin care mingea este făcută să se balanseze.

Lovirea alternativă a mingii la două porţi 11-13 ani → 10 acţiuni: 3-5 şuturi pe spaţiul porţii 13-15 ani → 14 acţiuni: 3-5 goluri

Indicaţii metodice: În fiecare poartă se află câte un portar cu 3-4 mingi. Jucătorul care şutează spre poartă se află la mijlocul terenului, între cele două porţi, într-o zonă de 2 m lăţime, pentru grupa 11-13 ani şi 1,5 m pentru grupa 13-15 ani, de unde se finalizează. Cei din grupa de vârstă mai mare vor lovi mingea direct din întoarcere sau după o preluare a mingii, transmisă de portarul căruia i s-a şutat. Subiecţii grupei mici, înainte de a şuta spre poartă, pot atinge mingea încă de 1-2 ori după preluare. Exerciţiul se termină după efectuarea numărului de acţiuni prevăzut pentru fiecare grupă de subiecţi. Proba se desfăşoară pe terenul amenajat în cadrul şcolii.

Genuflexiuni pe un picior şi pe celălalt

178

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

11-13 ani → 8 repetări 13-15 ani → 10 repetări

Indicaţii metodice: subiectul ridică ambele braţe şi un picior întins în faţă, la orizontală, după care execută genuflexiunea pe piciorul de sprijin. Se iau în considerare genuflexiunile în care şezutul coboară sub nivelul genunchiului piciorului de execuţie. Când subiectul nu mai poate continua din cauza oboselii, va continua cu celălalt picior.

Aruncarea mingii medicinale spre înainte cu două mâini de deasupra capului 11-13 ani → 2kg – 5-6 m 13-15 ani → 3kg – 6-7 m

Indicaţii metodice: subiectul stă cu picioarele uşor depărtate, poziţionate pe aceeaşi linie, cu mingea medicinală ţinută în mâini deasupra capului, mingea lipită de ceafă, după care îşi lasă uşor corpul pe spate, îndoaie genunchii pentru elan şi execută aruncarea mingii. Picioarele nu se dezlipesc de pe sol.

• Norme privind dezvoltarea somatică Talia Greutatea

11 ani → 1,39 m 11 ani → 32 kg 12 ani → 1,44 m 12 ani → 36 kg 13 ani → 1,51 m 13 ani → 40 kg 14 ani → 1,61 m 14 ani → 45 kg 15 ani → 1,65 m 15 ani → 51 kg

V.3 Conţinutul instruirii pe categorii de vârstă Grupa de vârstă 7-11 ani: clasele I-IV

Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului din ciclul primar Dezvoltarea fizică - la această categorie de vârstă nu există diferenţe esenţiale, în ceea ce priveşte talia,

greutatea, dezvoltarea sistemului nervos şi neuromuscular şi a sferei vegetative; - talia creşte cu aproximativ 5cm/an, iar greutatea 2,3-3,5 kg.; - sistemul osos comparativ cu musculatura este mai dezvoltat; - tonusul muscular este mai scăzut şi permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este

defavorabil mişcărilor fine şi precise. Calităţi psihice - transformările la această vârstă se fac lent; - interesul pentru jocul de fotbal rămâne ridicat dar el se „împleteşte” cu atitudinile de

supărare şi indispoziţie (8-9 ani); - antrenate, capacităţile senzorial-perceptive şi interpretative (comprehensive) ale

percepţiei devin mai acute şi eficiente. Calităţi motrice - motricitatea în această perioadă este debordantă, capacitatea de învăţare motrică este

remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse; - repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în repertoriul motric al

copilului. Pregătirea tehnică - principalele elemente de tehnică pentru categoria de vârstă 7-11 ani (jucători de câmp):

♦ simţul mingii; ♦ lovirea mingii cu ambele picioare; ♦ lovirea mingii cu capul; ♦ preluarea; ♦ conducerea mingii; ♦ mişcarea înşelătoare.

- principalele elemente de tehnică pentru categoria de vârstă 7-11 ani (jocul portarului): ♦ poziţia fundamentală; ♦ deplasările în teren; ♦ prinderea mingii; ♦ boxarea mingii; ♦ plonjonul-căderile.

179

LUCIAN POPESCU

Este vârsta învăţării trasului la poartă şi a exerciţiilor pentru însuşirea combinaţiilor între 2-3 jucători. Pregătirea tactică

Practicând jocul de fotbal, copiii, urmează conştient sau inconştient un anume sistem de joc. La 7-9 ani şi 9-11 ani punctul central îl constituie jocul de fotbal. Pentru joc nu este necesară planificarea situaţiilor ci improvizaţia unor situaţii de moment. Pentru grupa de vârsta 9-11 ani, pregătirea tactică se referă la:

formarea deprinderilor de bază; stimularea formării gândirii tactice prin jocuri şcoală; plecarea în atac spre zonele libere; preluarea mingii urmată de schimbarea direcţiei de acţiune prin pasă la

cel mai indicat coechipier. Pregătirea teoretică

Pe parcursul activităţii practice, copiilor li se va prezenta permanent (pentru învăţare) regulamentul jocului de mini-fotbal (7-11 ani). Obiective de pregătire ● Grupa de vârstă 7-9 ani: clasele I-II; se va pune accent pe dezvoltarea:

vitezei de reacţie; vitezei de repetiţie; vitezei de decizie; vitezei de deplasare.

- din punct de vedere tehnic se va urmări: simţul mingii; lovirea mingii cu ambele picioare; lovirea mingii cu capul; preluarea; conducerea mingii; mişcarea înşelătoare.

● Grupa de vârstă 9-11 ani: clasele III-IV - dezvoltarea vitezei:

vitezei de reacţie; vitezei de repetiţie; vitezei de decizie; vitezei de deplasare. elementelor specifice şcolii alergării

- din punct de vedere tactic: simţul mingii; lovirea mingii cu ambele picioare; lovirea mingii cu capul; preluarea; conducerea mingii; mişcarea înşelătoare.

Indicaţii metodice: - la grupa de vârstă 7-9 ani, jocul de fotbal „va fi învăţat” prin concursuri cu mingea:

ştafete, parcursuri; acestea având rolul de acomodare a copiilor cu mingea de fotbal - elemente din „şcoala mingii”.

- la grupa de vârstă 9-11 ani jocul de fotbal poate fi învăţat şi prin joc bilateral, completat de ştafete şi parcursuri aplicative cu mingea.

Grupa de vârstă 11-13 ani: clasele V-VI Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului de 13 ani Dezvoltarea fizică − mobilitate în principalele articulaţii ale membrelor inferioare şi supleţe musculară; − laba piciorului să prezinte o accentuare a boltei plantare. Calităţi psihice − orientarea în spaţiu, gândirea rapidă a acţiunilor de joc, vederea periferică şi capacitatea de a se concentra în momentele de joc sunt calităţi indispensabile celor care termină ciclul de iniţiere.

180

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Calităţi motrice − îndemânare în regimul mişcărilor efectuate fără minge (sărituri, schimbări de direcţie, opriri, întoarceri, alergări în tempouri variabile) şi al execuţiilor tehnice de bază; − viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie a procedeelor tehnico-tactice de bază. Pregătirea tehnică

Elevul trebuie să aibă însuşit mecanismul de bază al următoarelor elemente şi procedee tehnice: − lovirea mingii cu piciorul (cu şiretul plin, exteriorul, latul, călcâiul); − preluarea mingii cu piciorul (cu latul, exteriorul, şiretul plin); − preluarea mingii cu pieptul prin amortizare şi prin ricoşare; − conducerea mingii cu şiretul plin, cu latul şi cu exteriorul; − mişcări înşelătoare cu şi fără minge (cu corpul din mişcare, cu oprire înşelătoare, cu lovire înşelătoare, cu trecerea piciorului peste minge); − lovirea mingii cu capul de pe loc, din alergare şi din săritură (cu bătaie pe un picior şi pe ambele picioare), cu fruntea, cu creştetul şi cu una din părţile laterale ale capului; − protejarea mingii cu corpul, piciorul; − deposedarea adversarului de minge din faţă şi prin intercepţie; − aruncarea mingii de la margine, de pe loc, din alergare; − învăţarea procedeelor tehnice de bază ale jocului portarului (prinderea mingii, plonjonul, ieşirea din poată şi blocarea, boxarea şi degajarea mingii). Pregătirea tactică − conţinutul tactic al procedeelor tehnice de lovire: degajare, centrare, şut spre poartă şi transmiterea (pasarea) mingii; − conţinutul tactic al celorlalte procedee tehnice (preluarea, conducerea, fenta, deposedarea şi protejarea mingii); − demarcarea şi depăşirile individuale; − marcajul, tatonarea, recuperarea prin deposedare, dublajul; − acţiuni de atac şi apărare la fazele fixe; − sarcini pe posturi, zone de activitate în cadrul jocului 7 contra 7. Pregătirea teoretică − noţiuni de igienă a fotbalistului (la nivel de vârstă); − cunoaşterea principalelor reguli de joc şi adaptarea acestora pentru terenurile de dimensiuni reduse; − noţiuni elementare legate de tactica jocului, aşezarea şi sarcinile pe posturi şi linii în jocul 7 contra 7. Obiective 1. Dezvoltarea şi formarea corectă a organismului în creştere şi a calităţilor motrice prin exerciţii analoage jocului

sau prin jocul propriu-zis. 2. Învăţarea tehnicii de bază a jocului de fotbal şi a aplicării ei în condiţiile variate ale jocului. 3. Învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice şi a elementelor de tactică individuală în atac şi în apărare. 4. Educarea calităţilor morale şi de voinţă necesare desfăşurării unei activităţi organizate şi a capacităţii de

orientare în teren. 5. Noţiuni legate de igiena tânărului jucător şi de regulament. Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării 1. Alergări alternate cu opriri, întoarceri, sărituri; 2. Mişcări imitative (atacanţi-apărători); 3. Ştafete, întreceri (printre jaloane, cu sărituri peste portiţe, pe sub portiţe, combinate); 4. Exerciţii pentru simţul mingii şi pentru învăţarea procedeelor de preluare, conducere, mişcări înşelătoare; 5. Sporturi ajutătoare (handbal, baschet). Exerciţii pentru educarea vitezei de reacţie şi de execuţie 1. Acţiuni rapide executate la semnalul profesorului (sărituri, întoarceri); 2. Sprinturi pe distanţe de 10-15 m, cu opriri şi întoarceri la semnal; 3. Exerciţii de lovire a mingii la panou, perete, la semnal sau prin apropiere şi depărtare; 4. Sprint finalizat cu pasă, degajare, centrare, preluare, conducere, şut spre poartă. Exerciţii pentru educarea vitezei de deplasare 1. Sprint 15-20 m, întoarcere 180º şi alergare cu spatele; 2. Sprint 30-35 m în linie dreaptă sau oblic; 3. Alergare între două jaloane la distanţă de 10 m; 4. Alergări legate – serii de 3X10 m, 4X15 m, după fiecare acordându-se o pauză de 1,30-2 minute; 5. Ştafete şi întreceri pe diferite distanţe;

181

LUCIAN POPESCU

6. Aceleaşi exerciţii în regim de execuţii tehnico-tactice (pasă, preluare, conducere, şut la poartă; demarcare, în diferite combinaţii);

Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei 1. Alergări în tempouri diferite 1/4, 2/4, 2-3 minute; 2. Alergări pe teren plan sau variat (400-800 m); 3. Ştafete şi jocuri (pe distanţe până la 80 m); 4. Execuţii tehnico-tactice cu un număr de repetări variabil (exemplu → 30 şuturi spre poartă combinate cu 10

sărituri, imitând lovirea mingii cu capul). Exerciţii pentru învăţarea elementelor tehnice de bază (lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluarea mingii, conducerea mingii, mişcările înşelătoare, deposedarea, aruncarea de la margine, tehnica portarului) 1. Exerciţii în 2-3 jucători de pe loc şi din deplasare în diferite formaţii (cerc, pătrat, triunghi); 2. Exerciţii la aparate şi instalaţii ajutătoare; 3. Exerciţii în regim de îndemânare şi de viteză; 4. Exerciţii cu adversar semiactiv şi activ pentru exersarea conţinutului tactic (în formaţii de atac şi apărare); 5. Jocuri cu efectiv redus şi pe suprafeţe delimitate de teren (1 contra 1, 2 contra 2, 2 contra 1, 4 contra 2, 4

contra 4); 6. Joc la o poartă; 7. Joc la două porţi – 7 contra 7. Exerciţii pentru învăţarea elementelor tactice de bază (marcaj, demarcare, dublaj, pasarea mingii) şi a conţinutului tactic al procedeelor de lovire a mingii (şut spre poartă, degajare, centrare), cât şi a celorlalte deprinderi tehnice 1. Exerciţii pe grupe de jucători, sub formă de acţiuni simple de joc; 2. Exerciţii în formaţii de atac şi apărare; 3. Exerciţii sub forma unor acţiuni de joc în regim de tehnică şi pregătire fizică (îndemânare, viteză, rezistenţă); 4. Jocuri cu efectiv redus, pe suprafeţe delimitate de teren, cu temă (1 contra 1, 2 contra 2, 2 contra 1, 4 contra 2,

4 contra 4); 5. Joc la o poartă şi la două porţi cu temă (exemplu – număr limitat de atingeri, marcaj la intercepţie etc.).

Combinaţii de atac şi organizarea apărării la fazele fixe şi loviturile libere Indicaţii metodice: − la această categorie de vârstă, organismul elevilor suportă o dezvoltare lentă, echilibrată, în care are loc o perfecţionare funcţională a diferitelor organe şi sisteme; − ţinând cont de particularităţile morfo-funcţionale şi psihice ale elevilor, profesorul poate stabili o metodică adecvată de instruire, în vederea realizării modelului; − obiectivul principal al acestei etape îl constituie iniţierea şi învăţarea mecanismului de bază al execuţiilor tehnico-tactice, urmărindu-se mai puţin constituirea unei echipe; − găsirea unor mijloace adecvate vârstei şi posibilităţilor elevilor, deoarece la această categorie de vârstă se poate lucra foarte bine pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea vitezei şi îndemânării; − pentru dezvoltarea rezistenţei, mijloacele alese trebuie să se rezume la folosirea diferitelor jocuri, inclusiv a jocului la două porţi, cu care trebuie să se încheie fiecare lecţie; − o altă cerinţă metodică care trebuie să fie respectată de profesori este folosirea mingilor de dimensiuni reduse, în vederea învăţării corecte a deprinderilor tehnice de bază, care trebuie să fie exersate în condiţii cât mai variate. − învăţarea tehnicii trebuie să se facă concomitent cu învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice, în vederea aplicării lor în condiţiile variate ale jocului; − organizarea unor turnee de minifotbal (7 contra 7) cu elevi de aceeaşi vârstă. Grupa de vârstă 13-15 ani: clasele VII-VIII Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului de 15 ani Dezvoltarea fizică – segmente dezvoltate proporţional; – mobilitate în articulaţiile membrelor inferioare şi supleţe musculară. Calităţi motrice – îndemânare în regim de tehnică; – viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie în regim de tehnică şi de tactică; – rezistenţă în regim de execuţii tehnico-tactice repetate; – forţă pentru efectuarea săriturilor şi a lovirii mingii cu piciorul. Calităţi psihice – orientarea rapidă şi corectă în situaţiile de atac şi apărare; – disciplina şi seriozitatea în antrenament şi joc; – capacitatea de a-şi concentra atenţia asupra acţiunilor de joc, mai ales asupra acelora cu eficienţă maximă.

182

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Pregătirea tehnico-tactică – corectitudine şi precizie în executarea deprinderilor tehnico-tactice specifice postului, în regim de viteză şi

îndemânare; – realizarea în joc a sarcinilor pe posturi, a zonelor de activitate, cât şi a organizării şi desfăşurării acţiunilor

individuale şi colective de apărare şi atac în cadrul sistemului cu “libero”; Pregătirea teoretică – cunoaşterea principalelor probleme legate de antrenament (principii şi cerinţe, forme ale antrenamentului

individual etc.); – sarcini pe posturi, zone de activitate şi dinamica jocului în cadrul sistemului cu 2 - 3 fundaşi; – cunoaşterea regulamentului de joc. Modelul de joc al echipei de 13-15 ani – acţionare eficientă în atac şi în apărare în funcţie de poziţia mingii, zona de teren, poziţia adversarilor şi a

coechipierilor; – orientarea spre un joc cursiv şi ritm susţinut la recuperarea mingii, cu ieşiri organizate din propria jumătate de

teren; – păstrarea mingii în cadrul echipei prin reţinerea cât mai puţin a acesteia de către fiecare jucător în parte, până

la finalizare. În atac: – folosirea zonelor libere şi a culoarelor pentru a ajunge în apropierea porţii adverse; – crearea superiorităţii numerice; – sincronizarea acţiunii jucătorilor pe grupe şi în cupluri, cu evitarea aglomerărilor, urmărindu-se în permanenţă

ameninţarea porţii adverse; – orientarea acţiunilor spre marginea terenului şi revenirea lor pe zona centrală pentru finalizare; – combinaţii la fazele fixe (lovitura de începere, aruncarea mingii de la margine, lovitura de colţ, loviturile libere

directe şi indirecte). În apărare: – utilizarea permanentă a presingului pentru ca adversarul să nu poată schimba direcţia de atac; – schimbarea rapidă şi simultană a plasamentului din atac în apărare şi urmărirea adversarului până la

recuperarea mingii; – executarea marcajului om la om, zonă, dublaj, schimbul de jucători; Obiective: 1. Dezvoltarea fizică multilaterală a organismului în creştere. 2. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. 3. Consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice specifice jocului atât în atac, cât şi în apărare. 4. Aşezarea jucătorilor în sistemul de joc cu 2 - 3 fundaşi şi învăţarea acţiunilor tactice colective atât în atac, cât şi

în apărare. 5. Educarea disciplinei şi conştiinciozităţii în antrenament şi joc. 6. Noţiuni teoretice legate de regulamentul de joc. Exerciţii pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice

Pentru îndemânare, viteză (toate formele de manifestare) şi rezistenţă – vezi structurile de exerciţii indicate la gupa 11-13 ani – folosindu-se aparatele şi instalaţiile ajutătoare şi cele mai eficace metode de antrenament. Exerciţii pentru dezvoltarea forţei – genuflexiuni, flexii şi extensii, îndoiri şi întinderi de braţe, cu şi fără rezistenţa partenerului; – exerciţii sub formă de circuit, acţionându-se succesiv asupra grupelor musculare (membre superioare,

inferioare, trunchi şi abdomen); – sărituri cu bătaie pe un picior, pe ambele picioare, cu extensie şi cu simularea lovirii mingii cu capul; – jocuri dinamice (“lupta cocoşilor”, trânta, împingeri şi tracţiuni); – execuţii tehnico-tactice în regim de forţă (pase, lovituri libere, degajări, folosirea forţei corporale în lupta cu

adversarul pentru deposedare, lovirea mingii cu capul). Tehnica jocului – exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice: lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluarea mingii, conducerea mingii, deposedarea adversarului de minge, mişcările înşelătoare, protejarea mingii, aruncarea mingii de la margine, elemente tehnice ale jocului portarului (prinderea mingii, plonjonul, ieşirea din poartă şi blocarea mingii, boxarea mingii, devierea mingii, aruncarea mingii cu mâna, degajarea mingii cu piciorul); – exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea procedeelor noi, în 1, 2 sau mai mulţi jucători; – exerciţii pentru perfecţionarea procedeelor tehnice învăţate în regim de îndemânare, viteză, rezistenţă în regim

de viteză, forţă specifică, în 1, 2 sau mai mulţi jucători, la aparate şi instalaţii ajutătoare, în diferite formaţii;

183

LUCIAN POPESCU

– exerciţii pentru perfecţionarea procedeelor specifice posturilor şi compartimentelor cu accent pe precizie şi eficacitate în formaţii de atac şi apărare, pe cupluri, în condiţii apropiate de joc şi în condiţii de joc;

– jocuri cu efectiv redus şi pe suprafeţe delimitate de teren (1 contra 1, 2 contra 1, 2 contra 2, 4 contra 2, 4 contra 4 etc);

– joc la o poartă; – joc la două porţi, 7 contra 7. Tactica jocului - exerciţii şi jocuri pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor de tactică individuală şi colectivă în apărare şi în atac cu accent pe: demarcare, depăşire individuală, combinaţii tactice, pregătirea şi finalizarea atacului, forme de atac (combinativ, contraatac), marcaj, dublaj, recuperarea mingii prin deposedare, forme de apărare (om la om, zonă, combinată), presing, combinaţii şi scheme tactice la momentele fixe ale jocului, organizarea apărării la momentele fixe ale jocului; – exerciţii individuale şi pe grupe de jucători sub formă de acţiuni simple şi complexe de joc, în funcţie de post; – exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc în care intră elementele tacticii individuale de atac şi de apărare

(marcaj, dublaj, recuperarea mingii, demarcare, depăşire individuală, şutul spre poartă), în regim de tehnică şi calităţi motrice specifice (viteză, rezistenţă în regim de viteză, îndemânare, detentă, echilibru, forţă);

– exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de joc în care intră elementele tacticii colective de atac şi de apărare (combinaţia tactică, pregătirea şi finalizarea atacului, forma de atac, plasamentul, presingul, forme de apărare), în regim de tehnică şi calităţi motrice specifice;

– exerciţii în formaţii de atac şi de apărare, atât pentru jocul în atac, cât şi pentru jocul în apărare; – jocuri cu efectiv redus, pe suprafeţe delimitate de teren, cu temă (1 contra 1, 2 contra 1, 2 contra 2, 4 contra 2,

4 contra 4); – jocuri la o poartă (3 contra 3, 2 contra 4) şi la două porţi (7 contra 7), cu temă – în special pentru învăţarea şi

perfecţionarea dinamicii jocului; – scheme tactice şi combinaţii de atac, concomitent cu organizarea apărării la fazele fixe ale jocului. Indicaţii metodice: – în această etapă de pregătire, copiii îşi schimbă esenţial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariţia de

noi funcţii, organismul lor suferă modificări importante privind înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dezvoltare şi perfecţionare a funcţiilor sale;

– referitor la dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici ai organismului, profesorul, folosind mijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor grupelor musculare, atât analitic, cât şi global, urmărind ca în fiecare lecţie să asigure o prelucrare calitativă a musculaturii şi articulaţiilor;

– pe lângă dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice, a îndemânării, vitezei (sub toate formele de manifestare), rezistenţei, se va începe dezvoltarea forţei generale şi specifice, folosind mijloace analoage jocului şi a jocului;

– datorită contribuţiei la perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice solicitate de condiţiile dificile ale jocului, detenta, mobilitatea, supleţea, echilibrul şi coordonarea vor fi dezvoltate corespunzător;

– se va pune accent asupra învăţării şi perfecţionării deprinderilor tehnico-tactice, urmărindu-se în mod deosebit precizia şi utilitatea acestora în condiţiile variate ale jocului;

– referitor la alegerea exerciţiilor, se va ţine cont de: procedeul tehnic sau tactic care vizează exerciţiul respectiv, înlănţuirea procedeului tehnic sau tactic cu alte procedee, numărul de executanţi, dinamica exerciţiului, prezenţa adversarilor, utilizarea aparatelor ajutătoare, crearea unor condiţii de întrecere etc;

– exerciţiile alese se vor executa sub forma unor jocuri, ştafete, acest aspect neexcluzând exerciţiile special construite pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice, cât şi pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice;

– în această etapă de pregătire, jucătorii trebuie să aibă însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesare acţionării în cadrul sistemului cu 2 -3 fundaşi, ca o cerinţă a participării la competiţiile organizate;

– competiţia, ca şi jocurile amicale, vor constitui pe lângă probele de control, un excelent mijloc de verificare a instruirii.

184

FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

V.4. Alte aspecte practico-metodice În funcţie de structura anului şcolar, precum şi de programul de desfăşurare a jocurilor în competiţii, să se facă eşalonarea pregătirii echipelor reprezentative, precum şi recomandarea ca pregătirile să înceapă odată cu deschiderea cursurilor şcolare. Recomandăm următoarele documente de planificare: • Planul anual de pregătire • Planul de etapă • Ciclul săptămânal • Conspectul sau proiectul de lecţie

În Planul anual de pregătire şi în Planul de etapă, vor fi frecvente: – obiective de performanţă; – obiective de instruire pentru echipă; – obiective de instruire individuale.

Majoritatea şcolilor generale dispun de terenuri de dimensiuni reduse, amenajate în special pentru handbal, baschet, volei. Aceste terenuri pot fi folosite raţional, unde elevii pot să-şi dezvolte simţul şi controlul mingii, să-şi însuşească deprinderile tehnico-tactice de bază, să joace 4 contra 4, 5 contra 5, 6 contra 6, 7 contra 7.

Referitor la conţinutul antrenamentelor pe aceste terenuri, recomandăm: – utilizarea de exerciţii care să angreneze simultan mai mulţi elevi, de exemplu: exerciţii sub formă de suveică,

exerciţii în care fiecare elev lucrează cu mingea, exerciţii pe toată suprafaţa terenului, exerciţii sub formă de circuit;

– utilizarea exerciţiilor de intensitate pe tot terenul, cu un număr redus de elevi, de exemplu: când unul lucrează, ceilalţi efectuează revenirea;

– pentru învăţarea deprinderilor tehnico-tactice, introducerea în antrenamente a unor jocuri, cu reguli adaptate la particularităţile terenului şi colectivului;

– în funcţie de posibilităţile de timp ale profesorului şi ale elevilor, folosirea antrenamentelor la ore diferite; – lecţii de antrenament care să cuprindă în întregime turnee fulger de minifotbal.

În vederea prezentării la competiţii, se impun unele măsuri, cum ar fi: – cunoaşterea de către elevi a competiţiilor la care vor participa, caracterul lor, participanţii, modul de desfăşurare

(regulament); – anunţarea după ultimul antrenament în cadrul unei scurte şedinţe de pregătire a jocului, a elevilor care fac parte

din lotul echipei, terenul şi ora de prezentare (cu cel puţin o jumătate de oră înainte de ora începerii jocului); – la aceeaşi şedinţă se vor anunţa formaţia şi rezervele, dându-se indicaţii de joc pentru întreaga echipă, pe

compartimente şi individual pe jucători, de exemplu: jucătorii care participă la formarea zidului, jucătorul care va executa loviturile libere directe din apropierea porţii adverse, jucătorul care va executa lovitura de pedeapsă.

TEME: Tema 1. Concepeţi 10 exerciţii pentru învăţarea - consolidarea preluării, conducerii şi transmiterii mingii Tema 2. Concepeţi 10 exerciţii pentru consolidarea şutului la poartă.

Tema 3. Concepeţi 5 acţiuni tehnico-tactice pentru învăţarea şi consolidarea contraatacului.

Întrebări:

1. Care este structura activităţii fotbalistice în ciclul gimnazial? 2. Ce sarcini trebuie să îndeplinească profesorul de educaţie

fizică, referitor la activitatea fotbalistică din şcoală? 3. În cadrul unei selecţii, profesorul trebuie să ţină cont de unele

criterii esenţiale: care sunt acestea? 4. Referitor la conţinutul instruirii, care sunt obiectivele grupei

de vârstă 13-15 ani? 5. Ce documente de planificare trebuie să aibă profesorul care

se ocupă de echipa reprezentativă a şcolii?

185

LUCIAN POPESCU

Activitate:

1. Alcătuiţi şapte exerciţii pentru învăţarea elementelor tehnice

de bază, la grupa de vârstă 11-13 ani. 2. Alcătuiţi şapte exerciţii pentru perfecţionarea elementelor

tehnice de bază, la grupa de vârstă 13-15 ani. 3. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc

în care vor fi utilizate elementele tacticii colective de atac. 4. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc

în care vor fi utilizate elementele tacticii colective de apărare.

5. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării

specifice jocului de fotbal.

BIBLIOGRAFIE 1. Alexe, N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993 2. Ardeleanu, C. – Fotbal la copii, Editura Stadion, Bucureşti, 1972

3. Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura Universul, Bucureşti, 1993

4. Cernăianu, C. – Fotbal. Teoria şi practica jocului şi antrenamentului modern, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997

5. Cojocaru, V. – Fotbal–noţiuni generale, Editura Axis-Mundi, Bucureşti, 2001 6. Constantinescu, D. – Fotbal. Curs de bază – Tehnica şi tactica jocului, Editura

Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994 7. Demian, I.M. – Curs de fotbal, Arad, 1998 8. Dragnea, A. – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-

Turism, Bucureşti, 1984. 9. Dragnea, C.A., Teodorescu, S.M. – Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, 2002 10. Epuran, M., Egon, M. – Mecanisme de influenţare a comportamentului în fotbal,

Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985. 11. Ionescu, V.I. – Curs de fotbal, Timişoara, 1993 12. Ionescu, V.I. – Football. Tehnica şi tactica jocului, Editura Helicon, Timişoara, 1995 13. Motroc, I. – Fotbal de la teoria la practică, Editura Rhodos, Bucureşti, 1994 14. Motroc, I., Cojocaru, V. – Curs de fotbal, ANEF, Bucureşti, 1991 15. Motroc, I., Cojocaru, V – Fotbalul în şcoală, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1991. 16. Motroc, I., Motroc, F. – Fotbalul la copii şi juniori, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1996. 17. Şiclovan, I., Bârsan, M.– Tehnica jocului de fotbal. Tactica-metodica predării jocului de

fotbal în şcoală, Bucureşti, I.E.F.S., 1980.

186

Asist.drd. SAVA FETESCU ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

CUPRINS

I. CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI I.1. Conţinutul nataţiei I.2. Ramurile nataţiei I.3. Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei

II. ISTORICUL ÎNOTULUI

II.1. Prezentare generală II.2. Evoluţia înotului în ţara noastră II.3. Evoluţia competiţiilor de înot II.4. Înotul pe distanţe mari - în ape deschise II.5. Evoluţia procedeelor de înot - prezentare generală

II.5.1. Evoluţia procedeului craul pe piept II.5.2. Evoluţia procedeului craul pe spate II.5.3. Evoluţia procedeului bras II.5.4. Evoluţia procedeului fluture II.5.5. Evoluţia starturilor şi întoarcerilor

III. INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI

III.1. Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei III.2. Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni III.3. Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni

IV. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI

IV.1. Legile plutirii şi ale înaintării în apă IV.1.1. Plutirea IV.1.2. Echilibrul corpului în apă IV.1.3. Înaintarea

IV.2. Studiul eficacităţii mişcărilor de înot IV.3. Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor IV.4. Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor

TEME

SAVA FETESCU

I CONŢINUTUL ŞI RAMURILE NATAŢIEI I.1 Conţinutul nataţiei

Nataţia poate fi definită ca acea disciplină sportivă care cuprinde mai multe forme de practicare de sine stătătoare, care aparţin aceleiaşi origini şi toate se bazează pe folosirea înotului.

Nataţia, ca disciplină sportivă, are o particularitate esenţială, care o deosebeşte de celelalte discipline sportive, aceasta constând în legătura indisolubilă a omului cu apa.

Dorinţa omului de a învinge mediul acvatic a condus la apariţia înotului. Se poate afirma că momentul apariţiei înotului este legat de momentul apariţiei omului pe pământ. De asemenea, se poate afirma că înotul a apărut în procesul de procurare a hranei, când omul şi-a dat seama că mediul acvatic constituie o sursă bogată în acest sens.

În desfăşurarea vieţii, fiecare individ, într-o împrejurare sau alta, vine în contact direct cu mediul acvatic. Cu atât mai mult, afirmaţia de mai înainte este valabilă pentru cei care locuiesc permanent în preajma apelor şi care, nu de puţine ori, practică meserii care sunt direct legate de mediul acvatic, cum ar fi: marinari, pescari, scafandrii, cercetători ai adâncurilor, etc. Cunoaşterea înotului de către aceştia este obligatorie, în caz contrar, practicarea meseriilor amintite nu se recomandă sau chiar nu este posibilă.

Pentru cei care nu stăpânesc tehnica înotului, apa constituie un mediu ostil, periculos. În numeroase ocazii, oamenii vin în contact direct cu apa. Ţinând cont de această realitate, pentru a se proteja împotriva unor accidente prin înec, se impune ca fiecare individ să stăpânească tehnica înotului, cel puţin la nivelul minim necesar pentru a putea fi capabil să-şi protejeze viaţa. Deplasarea cu uşurinţă în acest mediu oferă satisfacţii deosebite, practicarea înotului având efecte benefice asupra organismului.

Pe parcursul evoluţiei istorice a omului înotul a progresat. Cu timpul, a apărut înotul competiţional, tocmai din dorinţa omului de a se întrece cu semenii săi. Prin legătura ce s-a creat între visul omului de a zbura şi apă, a dus la apariţia săriturilor în apă. Avântul pe care l-au luat jocurile sportive nu a ocolit nici mediul acvatic. Mânuirea unei mingii prin apă, folosind ca mijloc de deplasare înotul, a dus la apariţia poloului pe apă. Efectuarea diferitelor mişcări în apă în ritmul muzicii a dus la naşterea unei noi ramuri, înotul sincron.

Relaţia strânsă a înotului cu diferite activităţi a dus la împărţirea acestora în 4 categorii: - înotul de agrement; - înotul aplicativ-utilitar; - înotul terapeutic; - nataţia.

I.2 Ramurile nataţiei Nataţia este o disciplină sportivă şi cuprinde mai multe ramuri: - înotul sportiv (masculin şi feminin); - polo pe apă (M+F); - sărituri în apă (M+F); - înotul sincron (F). Pe lângă aceste ramuri ale nataţiei ar mai putea fi incluse şi altele, cum ar fi: înotul

subacvatic; înotul de salvare; înotul de fond (maratonul nautic).

I.3 Prezentare generală a conţinutului ramurilor nataţiei ÎNOTUL Reprezintă ramura de bază a nataţiei, fiind prezent în toate ramurile acesteia. În cadrul acestui curs, înotul,

ramură a nataţiei, va fi prezentat pe larg, celelalte ramuri ale nataţiei vor fi tratate pe scurt. Înotul constă în efectuarea unor mişcări coordonate de braţe şi picioare, executate în concordanţă cu legile

fizicii care se aplică unui corp scufundat în apă, cu scopul menţinerii şi deplasării cât mai economice în apă. Caracteristicile înotului: - are caracter igienic; foloseşte factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru călirea organismului; - contribuie la perfecţionarea marilor funcţiuni a organismului: respiraţia, aparatul cardio-vascular, efectele

sale asupra organismului nefiind egalate de nici un alt sport; - contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului;

188

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

- influenţează favorabil sistemul nervos (reacţia de adaptare); - este un mijloc eficient de tratament în unele afecţiuni şi mijloc de menţinere a sănătăţii; - are un deosebit caracter aplicativ; - are un pronunţat caracter competiţional, înotul fiind introdus în programul întrecerilor încă de la prima

Olimpiadă, Atena 1896; are un număr mare de probe şi competiţii proprii de anvergură: campionate europene, mondiale;

- accesibilitate largă, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice (musculatură elastică, lungă). Înotul sportiv se practică sub forma a patru procedee de bază: - craul pe piept; - craul pe spate; - bras; - fluture (delfin). Procedeul tehnic reprezintă un complex special de mişcări, executate în mod conştient într-o formă şi

succesiune raţională, cu scopul deplasării în apă. La înot avem numai procedee. Tehnica de înot în fiecare procedeu trebuie să se încadreze în anumite limite regulamentare, care stabilesc paramerii de bază ai tehnicii de înot, în scopul realizării unui consum minim de energie şi randament maxim.

Stilul reprezintă o adaptare eficientă a tehnicii procedeului de bază la particularităţile fizice, fiziologice sau psihologice ale sportivului în condiţiile păstrării bazelor tehnicii.

Craul pe piept (crawling = a se târî) este procedeul cel mai rapid, motiv pentru care este folosit în probele de înot „liber”.

Probele oficiale de bazin sunt: 50, 100, 200, 400, 800 (feminin) şi 1500 m (masculin), ştafetă 4x100m (m+f) şi 4x200m (m).

Craul pe spate este un procedeu în care înotătorul trebuie să parcurgă toată distanţa probei în poziţia pe spate. Probe oficiale: 100 şi 200m (m+f).

Fluture (delfin) este procedeul care ocupă locul al-II-lea ca viteză de deplasare. Solicită calităţi desebite şi este spectaculos. Se organizează probe oficiale pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

Brasul este cel mai lent procedeu şi are un larg caracter aplicativ. Se organizează probe pe distanţa de 100 şi 200m (m+f).

În cadrul probelor de înot mixt individual, care se organizează pe distanţa de 200 şi 400m, înotătorul parcurge distanţe egale în cele patru procedee (câte 50m la 200m mixt şi câte 100m la 400m mixt) într-o succesiune strictă: delfin-spate-bras-liber.

În probele de ştafetă mixt, 4x100m, participă patru înotători, fiecare dintre ei înoată câte 100m în alt procedeu în următoarea succesiune: spate-bras-delfin-liber.

La Campionatele Mondiale de înot se desfăşoară şi o probă în ape deschise, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, denumită maraton nautic.

Pentru categoriile inferioare de înotători se organizează întreceri şi pe distanţe neclasice în funcţie de condiţiile materiale existente şi de nivelul de pregătire.

Omologarea recordurilor la înot se face în bazine cu apă dulce şi cu lungimea de 50m. POLO PE APĂ Este un joc sportiv asemănător handbalului care se desfăşoară în apă cu adâncimea minimă de 1,80m,

„terenul” de joc având dimensiunea de 20/30m, singurul mijloc de deplasare fiind înotul. Se desfăşoară pe durata a patru reprize de câte 7 minute fiecare, joc efectiv. Se organizează campionate mondiale, europene, naţionale etc. Face parte din programul Jocurilor Olimpice, fiind prezent pentru prima dată în ediţia a-II-a din anul 1900 de la Paris.

SĂRITURILE ÎN APĂ Ca ramură a nataţiei săriturile în apă au fost prezente în programul olimpic pentru prima dată în anul 1904

(ediţia a-III-a), care s-a desfăşurat la Saint Louis. Săriturile se execută de la trambulină şi platformă atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Fiecare sportiv trebuie să

prezinte un program de sărituri în funcţie de nivelul său de pregătire şi de cerinţele regulamentului. Aprecierea săriturilor se face de către o brigadă de arbitrii, pe baza unui cod de punctaj. Ei apreciază corectitudinea tehnică a săriturilor, iar media reprezintă rezultatul în care este inclus şi nivelul de dificultate al săriturii.

Concursurile de sărituri sunt deosebit de spectaculoase. Prin practicarea acestei ramuri a nataţiei se dezvoltă calităţi motrice multiple dar şi calităţi moral-volitive.

ÎNOTUL SINCRON Este o ramură a nataţiei care se practică de către femei. Exerciţiile care se prezintă sunt însoţite de muzică şi

se excută individual, în perechi şi în grup (ansamblu), iar aprecierea execuţiilor se face de o brigadă de arbitrii. În cadrul exerciţiilor se execută mişcări de mare diversitate care se deosebesc de mişcările din înotul sportiv.

De asemenea, exerciţiile au în compoziţia lor poziţii neobişnuite şi cuprind trasee surprinzătoare. Toate mişcările

189

SAVA FETESCU

trebuie să se execute într-o perfectă concordanţă cu muzica, iar în proba de perechi şi ansamblu sincronizarea mişcărilor sportivelor măreşte gradul de spectaculozitate, astfel încât ambianţa se apropie de cea a spectacolului artistic.

Se organizează întreceri de diferite nivele, înotul sincron fiind prezent şi în programl olimpic. În ţara noastră nu se practică înotul sincron, totuşi prin anii ’50 el a fost practicat în câteva centre din ţară. ÎNOTUL DE AGREMENT Se practică de către o mare parte a populaţiei în diferite zone de agrement amenajate sau naturale în care

prezenţa unui bazin de înot, ape curgătoare, lac sau mare, oferă această posibilitate de practicare. Scopul practicării înotului de agrement este cel igienic şi recreativ, dar se practică şi pentru satisfacţiile ce le oferă oamenilor contactul cu apa, cât şi satisfacţia deplasării în acest mediu mai puţin obişnuit.

În majoritatea cazurilor procedeele de înot folosite sunt cele populare: „voiniceasca”, „câinesca”, „broasca” etc., dar se folosesc şi procedeele sportive de înot de către cei care au învăţat înotul în mod organizat.

Practicarea înotului de agrement se asociază cu plaja şi cu diferite activităţi distractive, care se organizează de cele mai multe ori ad-hoc.

ÎNOTUL APLICATIV Sunt folosite atât procedeele sportive de înot cu adaptare la situaţie, cât şi procedee de înot specifice. Înotul

aplicativ este utilizat în activităţile de muncă legate de mediul acvatic şi în cele de salvare de la înec. Procedeele de înot aplicativ sunt utilizate integral sau parţial în funcţie de situaţia de moment, cum ar fi: remorcarea, transportul unor obiecte fără a se uda, în cazul unor răniri ale membrelor, folosirea unor obiecte ajutătoare etc.

Dintre toate procedeele de înot, brasul are valoarea aplicativă cea mai ridicată şi este utilizat în înotul subacvatic.

De asemenea, şi în cadrul înotului aplicativ se organizează diferite întreceri, în mod special cele de salvare de la înec.

ÎNOTUL TERAPEUTIC Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecţiuni nervoase, cardio-vasculare,

respiratorii etc., folosirea lui fiind făcută la recomandarea medicilor. De asemenea, se mai poate utiliza înotul şi formele de hidroterapie ca mijloace esenţiale în relaxarea şi refacerea potenţialului psiho-fizic în urma eforturilor prestate de sportivii de performanţă.

Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special construite cu apă încălzită, dar se poate practica şi în aer liber sau în ape deschise.

ÎNTREBĂRI 1. Care sunt ramurile nataţiei? 2. Prezentaţi caracteristicile înotului. 3. Enumeraţi procedeele de bază care se

folosesc în înotul sportiv. 4. Descrieţi pe scurt ramurile nataţiei cu

excepţia înotului.

190

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

II ISTORICUL ÎNOTULUI II.1. Prezentare generală

Aşa cum am amintit, în acest curs vom aprofunda problematica înotului. Privind vechimea practicării înotului putem afirma, fără teama de a greşi, că înotul a fost

practicat de om încă de la începuturile existenţei sale. Înotul era practicat în diferite scopuri: în vederea procurării hranei (mediul acvatic constituie o bogată sursă de hrană), pentru învingerea apei ca obstacol în diferite activităţi (vânătoare, pescuit, război etc.), în mod special în acţiunea de traversare a diferitelor cursuri de apă, cu sau fără transportul diferitelor obiecte. De asemenea, înotul era practicat în scop igienic. Scăldatul în ape a constituit şi constituie pentru om o plăcere, deoarece apa prin proprietăţile sale are un efect benefic asupra organismului omenesc (stimulează marile funcţiuni, are efect favorabil asupra relaxării fizice şi nervoase).

Învăţarea înotului de către generaţiile tinere pentru a-şi proteja viaţa şi pentru a desfăşura diferite activităţi, a constituit o preocupare constantă la popoarele vechi, în special a celor care trăiau în preajma apelor. De la aceştia avem diferite informaţii despre practicarea înotului, transmise prin diferite izvoare, care atestă că înotul era cunoscut şi practicat de diferite popoare. Înotători foarte buni erau în triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la care provine tehnica înotului craul şi arta surfingului.

La unele popoare, cum ar fi indienii americani precolumbieni, înotul era cunoscut şi practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar şi în cadrul unor ceremoniale religioase.

Diferite mărturii transmise peste veacuri atestă faptul că înotul se practica încă din antichitate, cele mai vechi provenind din Africa de Nord. În continuare enumerăm câteva dintre aceste mărturii:

- desenele de pe zidurile cetăţii Vadi Sari din deşertul libian cu o vechime de 9000 de ani î.e.n., prezintă oameni înotând;

- bazoreliefurile din palatul Nimrud din Persia antică, atestă faptul că se practica înotul şi că au fost construite bazine acoperite;

- din scrierile sfinte se afirmă că în India, Budha a învăţat să înoate, înainte de a deveni zeu;

- alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.e.n. se organizau mari competiţii de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstraţii de înot;

- un bazorelief descoperit la Ninive reprezintă un soldat asirian înotând cu ajutorul unui burduf umflat cu aer, fapt ce confirmă că soldaţii trebuiau să cunoască înotul, obligaţi de natura activităţii pe care o desfăşurau;

- din poemele homerice aflăm că în Grecia antică, înotul se practica şi era folosit în educaţia fizică a tinerei generaţii, recunoscându-se înotului rolul formativ;

- unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar şi igienic, practicarea acestuia se făcea în „therme” unde erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită;

- unele informaţii transmise de-a lungul vremii ne arată că în Anglia, în anul 730 e.n. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

În perioada Evului Mediu practicarea înotului a cunoscut o perioadă de regres. Astfel, în anul 745 e.n. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, mergându-se până la interzicerea contactului cu apa - îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, „pierdere de timp”. Acestă concepţie a durat câteva sute de ani şi doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaşte importanţa cunoaşterii înotului pentru a putea depăşii obstacole naturale, înotul regăsindu-se printre cele şapte virtuţi cavalereşti (lupta, călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viaţa de curte şi turnirul).

Apariţia armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învăţării înotului, dar el revine în actualitate când, în urma unei acţiuni de luptă, Frederic I Barbarosa se îneacă în râul Salep din Asia Mică, atunci când a încercat să-l traverseze (1190 în timpul celei de-a III- a Cruciade).

Noua etapă de dezvoltare a înotului, care a determinat costrucţia de bazine cu apă încălzită, a fost urmată de o nouă perioadă prin care autorităţile legiferează interdicţii privind practicarea înotului. Cu toate acestea, oamenii simplii au continuat să practice înotul.

191

SAVA FETESCU

O nouă etapă de avânt privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ şi de agrement, se înregistrează în secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste. II.2 Evoluţia înotului în ţara noastră

Înotul s-a pracicat cu siguranţă şi în ţara noastră, încă din cele mai vechi timpuri, ţinând cont de existenţa unui bogat bazin hidrografic. Deşi nu există mărturii materiale, putem afla despre practicarea înotului la noi din baladele populare şi din unele practici tradiţionale.

Suntem convinşi că pentru deplasarea în apă erau cunoscute şi utilizate diferite procedee de înot. Chiar şi în zilele noastre sunt cunoscute şi practicate procedee populare de înot, care au la bază imitarea diferitelor animale înotătoare.

În anul 1875 apare un manual de înot intitulat „Instrucţia practică pentru învăţământul elementar al înotăriei”, iar în anul 1879 se construieşte primul bazin.

Înfiinţarea diferitelor societăţi cu caracter sportiv, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, contribuie şi la dezvoltarea înotului. Astfel, sub egida societăţii „Tirul” se construieşte în 1896 un nou bazin de înot şi ia fiinţă o „Şcoală de înot”.

În anul 1912 ia fiinţă Federaţia Română de Nataţie, ca urmare a dezvoltarii înotului şi în special a celui cu caracter sportiv. Tot în acest an se organizează primele curse de înot fond pe Dunăre, între localităţile Măcin şi Ghecet.

Înfiinţarea primului club de înot s-a făcut în anul 1922 şi cuprindea un număr de 123 de membri. După trei ani se realizează o întâlnire internaţională cu echipa V.A.C. din Budapesta.

Primul campionat naţional al României are loc în anul 1924 la Târgu Mureş, într-un bazin de 50m lungime.

În anul 1930, F.R.N. prin reorganizare devine mai activă şi tot în acest an se construieşte ştrandul Obor. O acţiune importantă de popularizare şi informare privind înotul de performanţă a costituit-o editarea în anul 1931 a lucrării „Anuarul nataţiei”, în care se publică rezultate oficiale, statute de organizare, regulamente. Tot în această perioadă se organizează diferite concursuri de înot între oraşe, cupe sau campionate naţionale.

În anul 1933 erau afiliate la federaţie 46 de cluburi, iar în 1938, 59 de cluburi cu aproximativ 3800 de înotători. Primul curs de instructori de înot s-a desfăşurat în anul 1936.

Până la al II-lea război mondial rezultatele înotătorilor noştri erau departe de nivelul mondial. După al II-lea război mondial se îmbunătăţeşte baza materilă, determinând şi la noi o dezvoltare a nataţiei. În această perioadă se afirmă câţiva înotători, cum ar fi: A. Oanţă, P. Heitz, iar Mihai Mitrofan participă la finala olimpică de la Roma din anul 1960. În anii 1967-1970 se remarcă o nouă generaţie de înotători având ca reprezentanţi pe brasiştii Anghel Şoptirean şi Vasile Costa.

Prin Carmen Bunaciu, specilistă în procedeul spate, se obţin noi rezultate importante. La olimpiadele de la Moscova şi Los Angeles este foarte aproape de medalia de bronz, ratând astfel, obţinerea primei medalii olimpice pentru înotul românesc. Acest lucru este realizat de Anca Pătrăşcoiu, care obţine la J.O. de la Moscova medalia de bronz la 200m spate.

Tamara Costache este înotătoarea care a stabilit, în anul 1986 la Campionatele Mondiale de la Madrid, record mondial la proba nou înfiinţată de 50m liber, cu timpul de 25”28/100.

Alte înotătoare care se remarcă sunt Stela Pura şi Noemi Lung, care au figurat în anul 1987, într-un clasament mondial, pe locul IV, respectiv V la proba de 400m liber.

Noemi Lung obţine la J.O. de la Seul o medalie de argint la 400m mixt şi una de bronz la 200m mixt, reprezentând la acea dată cele mai bune rezultate ale înotului românesc.

Până aici, putem concluziona că înotul feminin a obţinut rezultate mai bune decât cel masculin, perioada anilor ’80 fiind cea în care s-au obţinut cele mai bune rezultate.

La Campionatele Mondiale din 1991 înotul românesc se afirmă din nou prin înotătoarele Luminiţa Dobrescu şi Beatrice Coadă, care obţin locurile III şi II la mai multe probe.

Deşi înotul românesc dispune de condiţii modeste de pregătire, prin talentul sportivilor şi pasiunea antrenorilor se vor obţine şi în viitor rezultate comparabile cu cele ale unor ţări cu tradiţie în domeniu.

192

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

II.3 Evoluţia competiţiilor de înot Datorită creşterii numărului de practicanţi a înotului şi datorită calităţilor sportive ale

acestuia, s-au desfăşurat diferite întreceri de înot, la început sporadice apoi bine organizate în sisteme competiţionale.

Astfel, în Japonia încă din anul 1603, printr-un edict imperial se aduc precizări privind practicarea şi răspândirea înotului, ceea ce ne indică faptul că exista un sistem naţional de practicare a înotului.

Anul 1837 este anul înfiinţării la Londra a primului club de înot: Asociaţia Naţională de Înot. Londra dispunea la acea perioadă de opt bazine acoperite. După această dată, practicarea înotului de agrement sau aplicativ ia amploare de asemenea, şi cel competiţional.

Procedeul de înot cel mai frecvent practicat în acea perioadă era brasul, iar înotul „liber”, era oricare alt procedeu cu excepţia brasului.

În anul 1858, în Australia se organizează primul Campionat Mondial de înot pe distanţa de 100 y.

Anglia este prima ţară unde, în anul 1874, se înfiinţează prima federaţie naţională de nataţie, creându-se astfel condiţiile apariţiei unui regulament de înot.

În această perioadă se desfăşoară cursa de înot pe distanţa de o milă pe Tamisa, între podul Putney şi Hammersmith, cursă devenită tradiţională, iar din 1878 se organizează întreceri de înot pe distanţa de 100y şi 500y.

După ce în anul 1875, Mathew Webb, căpitan de marină, reuşeşte traversarea înot a Canalului Mânecii (între Dover şi Calais) în 21h şi 45min., cursa devine tradiţională, iar în 1926 Gertrude Ederle face traversarea în numai 14h 36min.

Se spune că primul care a reuşit să traverseze Canalul Mânecii în 30 ore, a fost soldatul napoleonian Jean Selleti, care după bătălia de la Waterloo pentru a scăpa de deportare, preferă lupta cu valurile.

Urmează o perioadă în care înotul se răspândeşte în Europa, tot mai multe ţări organizând campionate naţionale.

Începând cu anul 1896, când a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne la Atena, înotul este prezent permanent în programul olimpic fiind pe locul doi ca număr de probe, după atletism. Întrecerile de înot de la Atena s-au desfăşurat în portul Pireu după care, de la o ediţie la alta, condiţiile de desfăşurare au fost îmbunătăţite permanent.

În anul 1908 se înfiinţează F.I.N.A. (Federaţia Internaţională de Nataţie Amator), care întocmeşte regulamentul internaţional de înot şi de stabilire a recordurilor. În anul 1926 se înfiinţează L.E.N. (Liga Europeană de Nataţie), care organizează competiţii de înot la nivel zonal, competiţii ale comunităţilor lingvistice sau universitare.

Prima ediţie a Campionatelor Mondiale de înot a avut loc în anul 1973 la Belgrad. II.4 Înotul pe distanţe mari - în ape deschise

Dacă stăpânim bine tehnica înotului şi avem dezvoltată şi rezistenţa, apare dorinţa de a înota pe distanţe mari. Acestă dorinţă l-a însoţit pe om încă din cele mai vechi timpuri. Înotul pe distanţe mari a apărut la început ca o necesitate în viaţa celor care locuiau în preajma apelor. De asemenea, parcurgerea unor distanţe lungi înotând s-a făcut atunci când oamenii au fost puşi în faţa unor situaţii dramatice (aşa cum a fost cazul soldatului Jean Seletti)

În trecut s-au organizat curse cu caracter sportiv pentru traversarea unor strâmtori (Canalul Mânecii, Gibraltar sau Dardanele) sau înot de-a lungul coastelor oceanelor sau mărilor, pe cursul unor fluvii sau râuri, astfel de curse organizându-se şi în zilele noastre în diferite colţuri ale lumii.

Traversarea Canalului Mânecii între Dover şi Calais este cea mai cunoscută cursă şi măsoară 33 km. S-au organizat traversări într-un singur sens sau în ambele.

După ce în anul 1875, căpitanul Mathew Webb reuşeşte pentru prima dată traversarea în condiţii organizate, urmează o serie de încercări nereuşite. Abia în 1911, francezul Thomas Burgess reuşeşte o nouă traversare.

Gertrude Ederle (S.U.A.) este prima femeie care reuşeşte în anul 1926 să traverseze Canalul Mânecii.

193

SAVA FETESCU

Din anul 1927 se înfiinţează o asociaţie care controlează organizarea traversărilor şi emite brevete speciale.

În anul 1961 italianul Antonio Albertondo, realizează prima traversare dublă (în aproximativ 43 ore), dar în 1977 Cynthia Nicolas (Canada) a realizat un record de traversare dublă.

Tot aici putem aminti faptul că în cadrul Campionatelor Mondiale de nataţie a fost introdusă proba de fond în ape deschise. II.5 Evoluţia procedeelor de înot prezentare generală

În continuare, vom face o prezentare generală a evoluţiei procedeelor de înot, după care va fi prezentată în detaliu evoluţia fiecărui procedeu de înot.

Se presupune că brasul ar fi cel mai vechi procedeu de înot practicat în scop utilitar, iar ca procedeu sportiv este într-adevăr cel mai vechi şi primul. Cu toate acestea, există dovezi încă de la vechii egipteni că şi alte „tehnici” de înot erau practicate în scop utilitar. Craulul pe piept apare ca procedeu sportiv la sfârşitul secolului al XIX-lea, craulul pe spate apare între anii 1910-1912. În anul 1935 apare un nou procedeu de înot, provenit din bras, numit „fluture”. Mai târziu, în anul 1953, este admis ca procedeu de înot sportiv, înotul „delfin”(care provine din fluture), acesta fiind cel de-al patrulea procedeu de înot sportiv. Existenţa celor patru procedee de înot sportiv a permis organizarea probelor de înot mixt pe distanţa de 200m şi 400m. De asemenea, apare şi ştafeta de înot mixt.

Fiecare procedeu de înot sportiv a avut o evoluţie proprie, plecându-se de la tehnici rudimentare, ajungându-se în zilele noastre la o tehnică avansată. Acest lucru a fost posibil datorită noilor cunoştinţe din domeniul ştiinţelor medicale sau mecanica fluidelor, cunoştinţe care au fost utilizate de către specialişti în scopul ameliorării tehnicii fiecărui procedeu de înot, ceea ce a determinat o importantă creştere a vitezei de înot. Astfel, înotul este inclus între ramurile sportive importante.

Regulamentele de înot prin prevederile lor, au contribuit la progresul tehnic al procedeelor de înot, dar uneori, prin prevederile sale a urmărit coservarea unor procedee de înot „ameninţate” de tendinţele evolutive (cum a fost în cazul procedeului bras). Nu de puţine ori şi regulamentele s-au adaptat după realitatea practică, deoarece specialiştii, pentru a se obţine viteze mai mari de înot, introduceau unele modificări tehnice, speculând unele lipsuri ale regulamentului.

II.5.1 Evoluţia procedeului craul pe piept În cadrul întrecerilor de înot desfăşurate în anul 1850, este folosită de către înotători o

nouă tehnică de înot, care derivă din procedeul bras, cu scopul de a se obţine viteze mai mari de deplasare. Noua tehnică a fost denumită „Over”. Aceasta era un înot pe o parte în care braţele vâsleau alterativ, braţul superior era dus înainte prin aer, celălalt prin apă, iar picioarele efectuau forfecări mari. La început a fost folosit în probe scurte, realizându-se 1’01” pe 100y (iarzi) sau 1’08” pe 100m. Mai târziu a fost folosit şi în probe mai lungi, astfel în anul 1904 germanul Rausch la J.O. de la Saint Louis a obţinut locul I pe distanţa de 880y şi 1650y.

În anul 1873 John Trudgeon din Buenos Aires, demonstrează în Europa o tehnică de înot denumită „Trudgeon”. Aceasta presupunea înot pe piept cu capul ridicat şi vâsliri alternative de braţe şi forfecări de picioare, tehnică care se aseamănă cu „voinicesca” cunoscută la noi. Deplasarea era sacadată dar viteza de deplasare era mai mare. Această tehnică a fost folosită la început pe distanţe scurte, apoi şi pe distanţe lungi, astfel că la J.O. de la Melbourne, G. Breen (SUA) realizează record mondial pe distanţa de 1500m cu timpul de 17’52”9/10.

Apariţia tehnicii de înot craul este legată de numele lui Harry Wickham din insula Rubiana (arhipelagul Solomon din oceanul Pacific), care în anul 1893 o demonstrează la Sydney. Fratele acestuia, Alik în vârstă de 12 ani, este cel care se remarcă, realizând în anul 1897 timpul de 44” pe 66m. Antrenorul George Farmer este cel care consacră numele de „crawl”, el exclamând atunci când l-a văzut pe Alik înotând cu această tehnică: „Look at the kid crawling!” (Priveşte acest copil cum se târăşte!).

Tehnica a fost preluată de alţi înotători dar la început era folosită în finaluri de cursă.

194

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

În anul 1911, Duke Kahanamocu din Hawai foloseşte această tehnică în proba de 100m, reuşind în anul 1920 să obţină o performanţă foarte apropiată de 1 min. pe această distanţă.

Johnny Weissmuller este cel care a perfecţionat tehnica craulului, el reuşind pentru prima dată să înoate sub un minut pe 100m (58”6/10). Acesta este campionul anilor 1920, iar în anul 1929 devine celebru şi ca actor jucând rolul lui Tarzan în filmele cu acelaşi nume. Tehnica lui consta dintr-o poziţie a corpului cu umerii ridicaţi, ceea ce asigura o portanţă mai mare, iar frecvenţa mişcărilor era mare, raportul între mişcarea braţelor şi picioarelor era de 2/6, coordonare valabilă şi în prezent. Braţele vâsleau linear, paralel cu axul corpului, mâna ieşea din apă la nivelul şoldului.

În anii ’30 japonezii îmbunătăţesc tehnica mişcării picioarelor, care devine activă în ambele sensuri (ascendent şi descendent), tehnică ce se impune. De asemenea, ei măresc frecvenţa bătăilor de picioare până la 10 pentru două mişcări de braţe, iar vâslirile aveau o frecvenţă mai mare şi erau mai scurte. Cu această tehnică japonezul Yasugi Miyazaki, în vârstă de 14 ani, la Jocurile Olimpice din 1932 câştigă proba de 100m liber în 58”2/10.

Tehnica înotului craul se perfecţionează în continuare prin lungirea vâslirii braţelor, micşorarea alunecării, iar tehnica înotului de viteză se diferenţiază de cea de fond. Dacă la înotul de viteză se păstrează raportul de 2/6 între mişcările braţelor şi picioarelor, dar crescând frecvenţa mişcărilor, la înotul de durată se trece la coordonarea de 2/4 sau chiar 2/2.

Performanţele înotătorilor cresc continuu, reuşindu-se depăşirea graniţei de 50” pe 100m liber. Acest lucru îl realizează în anul 1976 Jim Montgomery, care înregistrează timpul de 49”99/100, record care rezistă doar trei săptămâni. Graniţa celor 15 min. pe distanţa de 1500m liber, este depăşită de înotătorul Vladimir Salnicov, care în anul 1980 la J.O. de la Moscova realizează 14’58”27/100.

Anumite prevederi de regulament apărute pe parcursul timpului au influenţat performanţele realizate de înotători: din 1957 omologarea recordurilor se face numai în bazine lungi de 50m, din anul 1969 se acceptă numai apă dulce, iar din ianuarie 1972 întoarcerile nu mai sunt obligatorii prin atingerea peretelui cu mâna.

Evoluţia probelor de înot în procedeul craul pe piept De-a lungul timpului probele de înot în acest procedeu s-au desfăşurat pe distanţe

diferite. Cu prilejul organizării primelor competiţii de înot liber, programul întrecerilor cuprindea probe de 300-400-500y,1000 yarzi etc. Începând cu anul 1949 F.I.N.A. nu mai validează recorduri pe distanţe ca: 300y şi 1000y liber; 400m spate; 400 şi 500m bras.

Proba de 100m s-a desfăşurat încă de la sfârşitul secolului trecut, dar a fost găzduită în bazine cu lungimea de 25m, 50m, 100m, dar şi de 34m, sau în ape deschise aşa cum a fost cazul J.O. de la Atena din 1896, când întrecerile de înot s-au desfăşurat în golful Zea de lângă Pireu.

Aşa cum s-a mai amintit, 800m liber femei şi 1500m liber bărbaţi sunt cele mai lungi probe în bazin. Cea mai scurtă probă, cea de 50m liber, debutează la Campionatele Mondiale de la Madrid din anul 1986. La femei primul record mondial în proba de 50m liber este stabilit de românca Tamara Costache care realizează timpul de 25”8/100.

Procedeul craul, care se înoată în probele de liber deoarece este cel mai rapid, a cosacrat mari campioni începând cu Johny Weissmuller, apoi Mark Spitz „cel mai mare înotător al tuturor timpurilor”, care cucereşte şapte medalii de aur la J.O. de la Munchen, sau Dawn Fraser „cea mai mare înotătoare a tuturor timpurilor”, campioană la trei olimpiade. Toţi aceştia au înotat probe de sprint dar şi probe lungi sau în alte procedee.

II.5.2 Evoluţia procedeului craul pe spate Înotul pe spate a fost folosit încă în urmă cu câteva secole. Acest procedeu era destul de

des abordat de către cei care înotau, dar aceştia foloseau o tehnică similară brasului, cu corpul în poziţia pe spate.Ca procedeu aplicativ are valoare şi este utilizat şi în prezent.

În cadrul întrecerilor de înot din programul J.O. de la Stockholm, din anul 1912, americanul Harry Hebner a practicat o tehnică nouă, derivată din craul pe piept (craul pe piept răsturnat) în care picioarele efectuau mişcări de pedalare, iar genunchii ieşeau mult deasupra apei. Poziţia corpului era oblică cu capul ridicat, braţele vâsleau prin lateral aproape întinse. Înotând cu această tehnică a realizat timpul de 1’20”8/10 în finala olimpică pe distanţa de 100m.

195

SAVA FETESCU

În anii 1930, japonezii perfecţionează tehnica acestui procedeu. Reuşesc să realizeze o mai bună alunecare pe apă şi să crească eficacitatea mişcărilor de picioare.

Cele mai multe îmbunătăţiri ale craulului pe spate le face americanul Adolf Kiefer (1935). Acestea sunt: poziţia orizontală a corpului, intrarea braţelor în apă la ora 11 şi 13, frecvenţa mare a vâslirilor dar ele se realizau aproape de suprafaţa apei. Tot el concepe întoarcerea cu rostogolire care îi poartă numele şi este încă folosită de unii înotători avansaţi.

Cu ocazia J.O. de la Londra (1948), francezul Georges Vallery face cunoscută vâslirea cu îndoirea braţului, transformând mişcarea circulară cunoscută în mişcare lineară, în lungul corpului care este mai eficace.

După 1956, vâslirea de braţe se execută în „S” culcat; palmele acţionează „în val”. Raportul între mişcările de braţe şi picioare era tot de 2/6. Australienii mixează toate perfecţionările aduse procedeului, în plus executau o

coordonare de 2/4. Un moment important în istoria acestui procedeu este marcat de germanul Roland

Mathes, medaliat olimpic la trei ediţii succesive. Acesta, foloseşte toate inovaţiile aduse tehnicii şi le adaptează particularităţilor sale morfologice: supleţe şi alonjă, el având o înălţime de 1,90m. Tehnica folosită de Mathes poate fi rezumată astfel: poziţia corpului înaltă şi plată, ceafa adânc în apă, bărbia paralelă cu suprafaţa acesteia, braţele intră în apă la linia mediană (umeri supli), vâslire cu îndoirea braţelor, coordonare obişnuită de 2/6.

Un alt fapt de remarcat este că, profitând de lacunele regulamentului, la J.O. de la Seul, înotătorii de spate parcurgeau după start şi întoarceri până la 40m sub apă, cu mişcări ondulatorii ca la delfin, după care reluau acţiunile specifice pe suprafaţa apei. Această prelungire a drumului subacvatic se pare că aduce un plus de viteză. S-a intervenit imediat prin regulament, făcându-se precizarea că mişcările sub apă după start şi întoarceri nu se pot prelungi pe o distanţă mai mare de 15m.

Probele în procedeul craul pe spate rămân cele clasice, adică 100 şi 200m, la acestea se adaugă porţiunile de înot pe spate din probele de înot mixt individual sau ştafetă înot mixt.

II.5.3 Evoluţia procedeului bras Un papirus egiptean, datând din anul 3400 î.e.n., prezintă un desen al procedeului bras

în succesiunea mişcărilor, fapt ce demonstrează că acest procedeu a fost utilizat de om de foarte multă vreme, deoarece are o mare valoare aplicativă. La prima traversare organizată a Canalului Mânecii, realizată în anul 1875 de căpitanul Mathew Webb, s-a folosit procedeul bras.

În prima carte de înot,scrisă de pedagogul elveţian Nicolaum Wynmann în anul 1538, intitulată „Colymbetes”, găsim descris procedeul bras, care timp de sute de ani a constituit singura metodă de învăţare a înotului.

Ca probe de concurs brasul a fost prezent pentru prima dată în programul J.O. de la Paris din anul 1900, când a fost programată o probă de înot sub apă pe distanţa de 60m, probă care a fost ulterior abandonată.

Începând cu anul 1904, probele de bras au fost introduse în programul J.O. de la Saint Louis, organizatorii americani considerând aceste probe ca o „specialitate europeană”. La olimpiada de la Londra din anul 1908, brasul este considerat ca procedeu de sine stătător, proba desfăşurându-se pe distanţa de 200m.

Din dorinţa de a mări viteza de înot prin acest procedeu, pe parcursul timpului, în special în secolul XX, tehnica brasului a suferit mai multe îmbunătăţiri.

La începutul secolului, brasul se înota cu mişcări largi, circulare, poziţia corpului era aproape oblică, cu capul ridicat, fapt ce uşura respiraţia. Această tehnică era relativ simplă şi accesibilă.

Germanul Erich Rademacher îmbunătăţeşte tehnica brasului adoptând o poziţie de alunecare, iar braţele aproape întinse efectuau o tracţiune mai adâncă. În cotinuare, această tehnică a fost îmbunătăţită de înotătorii japonezi Tsuruta şi Ito, care au câştigat probele de bras la Jocurile Olimpice din 1932 şi 1936. Aceştia au accentuat vâslirea cu braţele îndoite şi au mărit frecvenţa mişcărilor. De asemenea, în această perioadă, înotătorul filipinez T. Ildefonso, foloseşte un stil în imersiune, respiraţia efectuându-se la câte două cicluri de mişcări.

196

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Tot aici trebuie amintit faptul că E. Rademacher în anul 1926, speculând o lacună a regulamentului care nu-l obliga pe înotător ca în proba de bras să ducă braţele înainte prin apă, duce braţele înainte pe deasupra apei. Această modalitate este mai eficace, eliminându-se acţiunea frenatoare a mediului acvatic în faza pregătitoare a braţelor. Rademacher foloseşte aceste acţiuni ale braţelor înainte de întoarceri şi pe ultimii metri ai cursei. Astfel, va apare un nou procedeu de înot denumit fluture, inventatorul acestuia fiind cosiderat E. Rademacher.

În anii 1930 tot mai mulţi înotători trimit braţele înainte pe deasupra apei. Pentru a conserva brasul „clasic”, F.I.N.A. recunoaşte în anul 1935 acest nou procedeu intitulat „bras-fluture”.

Până în anul 1952 ambele variante erau folosite în probele de bras. Astfel, în 1936 la Olimpiada de la Berlin japonezii, care au câştigat probele de bras, au folosit un bras cu mişcări de mare amplitudine, în timp ce americanii înotau fluture, iar germanii şi francezii, brasul clasic. În anul 1935 Higgins stabileşte record mondial în proba de 100m bras înotând fluture.

Apariţia înotului fluture a avut o influenţă asupra tehnicii brasului, picioarele efectuând o deschidere mai mică, iar momentul de împingere al acestora se accentuează.

În anul 1952, la J.O. de la Helsinki, s-a hotărât separarea înotului bras de înotul fluture (delfin). Acesta este momentul când în mod oficial apare cel de-al patrulea procedeu de înot: procedeul fluture (delfin).

Căutările de inovare a procedeului bras nu se opresc aici. Înotătorii japonezi folosesc brasul sub apă parcurgând distanţe mari din cursă, chiar câte un bazin întreg. Brasul sub apă a fost folosit de către înotători în perioada anilor 1952-1957, lucru posibil prin lipsa unor reglementări precise. Astfel, la Olimpiada de la Melbourne sovieticul Iunicev câştigă proba de 200m, înotând brasul subacvatic.

Congresul F.I.N.A. din anul 1957 interzice brasul subacvatic, fiind considerat dăunător sănătăţii. Cu acestă ocazie, în regulament se fac precizări clare asupra tehnicii procedeului bras. Aceste precizări permit înotătorului efectuarea sub apă a unui singur ciclu de mişcări după start şi după întoarceri. În tot restul cursei o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa apei.

În aceste condiţii specialiştii brasului continuă cercetările pentru mărirea vitezei de înot. Tot japonezii aduc o nouă îmbunătăţire brasului, folosind o tehnică a respiraţiei la sfârşitul vâslirii braţelor (când acestea se grupează sub piept), cunoscută sub denumirea de „respiraţie întârziată”. Înotătorul japonez M. Osaki este printre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei tehnici. Mulţi recordmeni mondiali au folosit şi îmbunătăţit această tehnică: americanii Chet Jastremski, Kati Ball, Kati Carr, sovieticii Ghiorghii Procopenko, Svetlana Babanina şi japonezul Nobutake Toguchi.

Noua tehnică a brasului permite menţinerea unei poziţii mai scufundate a corpului în timpul vâslirii, care se efectuează mai adânc, în zone în care apa este relativ nemişcată, mişcările se alungesc şi devin mai economice. Această tehnică a permis creşterea frecvenţei mişcărilor. Picioarele execută o propulsie pe un traseu eliptic, cu ridicarea accentuată a gambelor şi mărirea suprafeţelor de propulsie. La Olimpiada de la Tokio s-au afirmat cu această tehnică brasiştii: Ian O’Brien (Australia), V. Procopenco (U.R.S.S.) şi Iastremski, câştigătorii în această ordine a primelor trei locuri.

Frecvenţei mişcărilor i-a luat locul tehnica bazată pe mişcări relativ rapide dar foarte puternice. Astfel, englezul D. Wilkie obţine în anul 1975, timpul de 1’04” în proba de 100m bras şi respectiv 2’15” în cea de 200m bras.

Până în prezent brasul este singurul procedeu în care distanţa de 100m nu s-a înotat sub timpul de 1’. În anul 1991, la Campionatele Mondiale din Australia, Norbert Rosza stabileşte un nou record mondial la 100m bras, cu timpul de 1’01”45/100.

Probele în procedeul bras au evoluat de la folosirea acestui procedeu în probele pe distanţe mari (400-800m), care s-au redus treptat ca distanţă, până la probele de bazin de 100 şi 200m. În prezent acestea sunt singurele probe în care se întrec înotătorii în procedeul bras. De asemenea, trebuie amintită şi distanţa de 50m, care se înoată în procedeul bras, din proba de 200m înot mixt.

197

SAVA FETESCU

Astăzi, probele pe distanţe mari, 800 şi 1500m liber, se parcurg folosind procedeul craul pe piept care este cel mai rapid, cu toate că efortul depus de înotători este mai mare, dar rezultatele obţinute sunt superioare.

II.5.4 Evoluţia procedeului fluture Acest procedeu este cel mai nou dintre procedeele sportive de înot. Apariţia procedeului

fluture este rezultatul căutărilor specialiştilor, în dorinţa de a mări viteza de înot în procedeul bras. Aşa cum am mai amintit, înotătorul german E. Rademacher în anul 1926, profitând de o imprecizie a regulamentului, executa faza pregătitoare a braţelor la bras, aruncându-le înainte pe deasupra apei, înainte de întoarceri şi la sosire. Acesta este considerat momentul apariţiei procedeului fluture, iar Rademacher inventatorul lui.

În anul 1933, Henry Myers (S.U.A.) perfecţionează această tehnică şi înoată, în proba de 150y mixt, toată distanţa de bras prin procedeul fluture (probele de mixt la acea vreme se înotau în cele trei procedee cunoscute: bras, spate şi craul). În anul 1935 acest procedeu este recunoscut sub denumirea de bras-fluture, iar înotătorul american John Higgins, stabileşte în acelaşi an recordul în proba de 100m bras-fluture cu timpul de 1’10”8/10.

Acest procedeu fiind obositor un timp a fost abandonat de înotători, mai ales că în anul 1936 la Olimpiada de la Berlin, americanii, care înotau fluture în probele de bras (până la 1 ianuarie 1953 în probele de bras se înota şi fluture), au fost învinşi de brasiştii japonezi şi europeni.

La ediţiile J.O. din anul 1948 (Londra) şi 1952 (Helsinki) probele de bras sunt câştigate de fluturişti.

Pentru a conserva brasul clasic, în anul 1952 la Olimpiada de la Helsinki, se hotărăşte separarea procedeului fluture (în care picioarele executau mişcări de bras) de procedeul bras. Astfel, începând cu anul 1953 probele de mixt se vor înota în patru procedee.

Din anul 1953, s-a permis prin regulament ca picioarele să poată executa mişcări în plan vertical ca la craul, dar simultan, care seamănă cu mişcarea unei cozi de delfin. De aici vine şi denumirea de „delfin” a acestui procedeu. Cu timpul s-a consacrat denumirea procedeului de „fluture”.

Încă din anul 1935, americanul Jack Sieg de la Universitatea Iowa antrenat de D. Armbruster, foloseşte o tehnică fluture dar cu mişcări ondulatorii şi bătăi simultane de picioare în plan vertical. Sieg folosea această tehnică ca un exerciţiu de antrenament, el realizând timpul de 1’00”2/10 pe distanţa de 100y.

Deşi această tehnică nu a fost omologată şi uitată cu timpul, ea a fost consenmată în numărul din aprilie 1935 în revista „Journal of Health and Physical Education”, prin articolul intitulat „The Delfin-Breast Stroke”. Mai târziu, maghiarii Acs şi György Tumpek au perfecţionat această tehnică, procedeul fiind acum cunoscut ca realizare a lui Tumpek, care înota într-un stil în imersiune, cu două şi trei ondulări ample, la un ciclu de mişcări. Tot el stabileşte în anul 1953, primul record omologat în piscina de 33,33m lungime de pe insula Margareta, cu timpul de 1’04”3/10 pe distanţa de 100m. În 1957, realizează 1’03”4/10 pe distanţa de 100m în bazin cu lungimea de 50m.

La Olimpiada de la Melbourne toţi participanţii au înotat în probele de fluture, folosind noua tehnică.

Din anul 1963, regulamentul permite doar mişcarea simultană a picioarelor în plan vertical.

Din dorinţa de a obţine viteze mai mari, specialiştii perfecţionează în continuare acest procedeu. Creşte frecvenţa mişcărilor de braţe sporind astfel rolul acestora, bătăile de picioare s-au mai diminuat (aplatizat), ele trecând pe plan secund. Se realizează creşteri ale performanţelor astfel că, americanul Lance Larson, în anul 1960, coboară sub 1’ pe distanţa de 100m, realizând 58”7/10.

Cu timpul fluturele devine al doilea procedeu de viteză după craul pe piept. Acest lucru a fost posibil prin contribuţia înotătorilor japonezi (care au folosit respiraţia laterală, ca la craul), a olandezei Ada Kok, a australianului Kevin Berry şi americanului Mark Spitz. Acesta din urmă realizează între anii 1967-1972 mai multe recorduri, ajungând până la 54”27/100 pe 100m, record care a rezistat cinci ani.

De la recunoaşterea oficială a procedeului întrecerile se desfăşurau pe distanţa de 100m. După 15 ani se introduce proba de 200m fluture. Mark Spitz este cel care coboară recordul

198

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

la 200m fluture la 2’00”02/100, dar înotătorul Roger Pytel (R.D.G.) este cel care realizează în anul 1976, în cadrul Campionatelor R.D.G., timpul de 1’59”63/100, fiind primul care depăşeşte graniţa celor două minute.

II.5.5 Evoluţia starturilor şi întoarcerilor Odată cu evoluţia procedeelor de înot a evoluat şi startul, în special avântul braţelor. De

la avântul natural al braţelor din poziţie înapoi-sus prin balans înainte pe lângă şolduri, la rotarea completă a braţelor prin înainte-sus şi avântul lor pe lângă şolduri în momentul desprinderii. În prezent cei mai mulţi înotători folosesc un procedeu rapid de desprindere şi avânt. Din stând îndoit, picioarele semiflexate, mâinile se sprijină pe marginea bloc-startului: la comanda de start înotătorul împinge cu mâinile în bloc, se dezechilibrează înainte şi împinge energic cu picioarele deschizându-se ca un „briceag”. Acţiunile din timpul zborului şi a drumului subacvatic nu au suportat modificări importante. Pentru procedeele craul, bras şi fluture startul este aproape identic ceea ce-l diferenţiază fiind acţiunile sub apă.

Startul la procedeul spate, care se ia din apă, din cauza prevederilor de regulament nu a evoluat spectaculos. Totuşi, de la balansul braţelor pe deasupra capului s-a trecut la o traiectorie mai scurtă prin lateral-sus. De asemenea, înotătorul nu se mai grupează atât de accentuat lângă bloc, ci ţâşneşte energic din apă, obţinând rapid poziţia de alunecare.

Întoarcerile au suferit şi ele perfecţionări cum ar fi cea de la craul, care de la întoarcerea simplă, cu atingerea peretelui cu o mână, s-a trecut la întoarcerea cu răsturnare, mai rapidă, iniţiată încă în anii 1918-1919, apoi, după 1972 când regulamentul de înot nu mai obligă la atingerea peretelui cu mâna, la întoarcerea cu rostogolire, obţinându-se rezultate mai bune.

La bras şi la fluture întoarcerile au rămas aproape neschimbate, deoarece regulamentul obligă ca peretele să fie atins cu ambele mâini simultan şi la acelaşi nivel. De asemenea, la procedeul spate, ca şi la craul, au existat mai multe variante de întoarceri. Astfel, încă în anii 1930 se puteau folosi trei variante: varianta japoneză (Kiyokawa), cea olandeză (în 1936 Rita Mastenbroek) numită şi „farfurie”, reactualizată de John Naber în 1978 la J.O. de la Montreal şi întoarcerea Kiefer, care la fel se mai întâlneşte şi astăzi.

ÎNTREBĂRI 1. Prezentaţi câteva dintre mărturiile transmise peste veacuri privind practicarea înotului. 2. Amintiţi cele mai importante rezultate obţinute de înotul românesc pe plan internaţional, în decursul timpului. 3. Care sunt înotătorii ce au adus contribuţii la evoluţia tehnicii procedeelor sportive de înot: craul, spate, bras şi fluture? 4. Cum a evoluat procedeul bras? 5. Care este considerat cel mai vechi procedeu de înot şi de ce? 6. Din ce procedeu de înot derivă procedeul fluture şi cum a evoluat acesta?

199

SAVA FETESCU

III INFLUENŢELE EXERCITATE DE PRACTICAREA ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI III.1 Influenţele exercitate asupra organismului de calităţile fizice şi chimice ale apei

Înotul, prin influenţele pe care le exercită asupra organismului, este considerat unul dintre cele mai complexe sporturi. Practicarea acestuia contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice, la dezvoltarea fizică armonioasă, iar prin proprietăţile pe care le are apa, alături de aer şi soare, cotribuie la călirea organismului, deci la întărirea stării de sănătate.

Prin proprietăţile fizice şi chimice pe care le are apa, exercită asupra organismului, prin practicarea înotului, unele influenţe care determină adaptări ale marilor funcţiuni, contribuind la creşterea rezistenţei organismului la mediul acvatic.

Temperatura apei determină influenţe importante asupra organismului. Contactul cu apa, de obicei mai rece decât temperatura aerului, solicită procesele de termoreglare cu scopul de a păstra temperatura constantă a corpului (temperatura corpului este mai mare decât cea a apei). Conductibilitatea termică a apei fiind de patru ori mai mare decât a aerului, determină pierderi mai mari de temperatură a organismului aflat în apă decât pe uscat.

Apa mai rece măreşte schimburile gazoase, produce unele modificări în compoziţia sângelui cum ar fi: scăderea globulelor roşii, creşterea celor albe şi creşterea hemoglobinei, toate fiind reacţii de adaptare a organismului.

Pentru a evita pierderea prea mare de căldură, în corp se produce o vasoconstricţie prin care sângele se adună în părţile profunde ale organismului. Dacă apa la temperatura de 180 C dă senzaţia de frig, în aer la aceeaşi temperatură senzaţia este de confort. La 240 C apa pare răcoritoare pe când aerul la aceeaşi temperatură dă senzaţia de cald. Exemplele prezentate arată că în apă pierderile de temperatură sunt importante. Şederea îndelungată în apă rece, în urma unor naufragii, produce moartea organismului prin hipotermie.

Pentru a se evita disconfortul, în concursurile de înot apa trebuie să aibă o temperatură de 24-260 C, iar în învăţarea înotului se recomandă ca temperatura apei să fie de 26-280 C.

În timpul înotului apa exercită o presiune asupra corpului înotătorului îngreunând respiraţia, mai ales în poziţia pe piept, când înotătorul opune o suprafaţă de atac a corpului mare, presiunea atingând 8kg pe 1cm2. Pentru realizarea respiraţiei cel care înoată angrenează mult mai activ muşchii respiratori decât pe uscat. În înotul pe spate presiunea se simte mai puţin, pluta pe spate reprezentând o poziţie odihnitoare.

Apa are în compoziţia sa chimică diferite săruri cum ar fi apa de mare care are: iod, sulf, clor, fosfor, fier. Prin contactul corpului cu apa de mare în special, pătrund în organism diferite săruri, favorizând creşterea osoasă şi alte funcţii.

III.2 Influenţele exercitate de practicarea înotului asupra marilor funcţiuni

Respiraţia Este funcţia organismului care suferă modificări importante în urma practicării înotului.

Prin procesul respiraţiei se aprovizionează organismul cu oxigen şi se elimină CO2. Aerul care este introdus în plămâni are şi un rol fizic asigurând plutirea, în special în inspir. În urma expiraţiei corpul tinde să se scufunde, iar pentru asigurarea plutirii corpului sunt necesare mişcări suplimentare de braţe şi picioare.

Respiraţia în timpul înotului este îngreuiată de doi factori: - presiunea hidrostatică; - coordonarea mişcărilor de braţe cu respiraţia. Presiunea hidrostatică solicită în mod deosebit atât contracţia muşchilor inspiratori, care

sunt obligaţi să efectueze un travaliu suplimentar pentru a învinge acestă presiune, cât şi contracţia muşchilor expiratori care trebuie să creeze o presiune superioară în cuşca toracică pentru a putea expulza aerul viciat.

Dependenţa respiraţiei de lucrul braţelor limitează posibilităţile schimburilor gazoase. Astfel, inspiraţia este de scurtă durată, deci amplitudinea ei este redusă. Expiraţia este activă (pentru a învinge presiunea hidrostatică) şi de lungă durată, începe pe gură şi se termină pe nas.

200

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

În învăţarea înotului efectuarea unei respiraţii corecte este o sarcina de primă importanţă, deoarece se spune că înotul este „arta de a respira în apă”. S-a constatat că efectuând o respiraţie corectă în timpul înotului, capacitatea vitală creşte semnificativ, cu 200-400cmc în numai 12 lecţii de înot. Acest lucru scoate în evidenţă o funcţionare mai bună a actului respirator.

Frecvenţa respiratorie pe uscat la cei care practică înotul este scăzută (bradipnee). În timpul înotului numărul de respiraţii pe minut creşte proporţional cu viteza de înot, procedeul înotat şi distanţă. De exemplu, la o viteză de 60m/min se efectuează 40-50 respiraţii pe minut.

Apneea voluntară (oprirea voită a respiraţiei) este crescută la cei care practică înotul. Omul sănătos după o inspiraţie forţată poate să-şi menţină respiraţia 30-40 sec., însă cei care au valori sub 20 sec. trebuie consideraţi ca având o funcţie respiratorie necorespunzătoare. Apneea voluntară reprezintă un indice al funcţiei respiratorii extrem de preţios în aprecierea stării de antrenament la înotători. Înotătorii bine antrenaţi ajung să-şi menţină respiraţia 2-3 minute.

Ventilaţia pulmonară şi consunul de O2 ating nivelul lor maxim la aproximativ 200 sec. de la începerea efortului, după care au tendinţa de scădere. Absorbţia totală de O2 creşte liniar cu durata probei.

Practicarea înotului influenţează creşterea perimetrului toracic, creşterea capacităţii vitale, creşterea debitului respirator maxim şi a consumului maxim de oxigen.

Circulaţia Datorită poziţiei orizontale a corpului în timpul înotului şi presiunii hidrostatice, precum şi

datorită contracţiilor ritmice ale muşchilor braţelor şi picioarelor, solicitarea aparatului circulator şi în special a inimii, este mai mică, circulaţia sângelui fiind astfel favorizată. Temperatura scăzută a apei şi conductibilitatea mare a acesteia creează condiţii defavorabile, mai ales pentru circulaţia periferică.

Frecvenţa cardiacă în repaus, la cei care practică un timp îndelungat înotul, este mai mică (bradicardie) faţă de persoanele care nu practică exerciţiul fizic în general. În timpul străbaterii unei distanţe de 50m prin înot, frecvenţa cardiacă poate atinge valori de 160-200 pulsaţii pe minut. În probele mai lungi frecvenţa cardiacă are valori mai mici, de 100-140 puls./min.

Tensiunea arterială suferă modificări asemănătoare pulsului. În timpul efortului intens de înot tensiunea arterială creşte considerabil, atât maxima cât şi minima. De exemplu, în urma înotului cu viteză maximă pe distanţa de 50m, tensiunea arterială maximă atinge 200-220 mmHg, iar minima scade. Ca efect tardiv al practicării înotului, se observă în repaus creşterea tensiunii maxime de la 116 la 126 mmHg şi scăderea celei minime de la 70 la 60 mmHg.

Prin antrenament sistematic se produce o mărire (hipertrofie) a muşchiului inimii, sporind astfel forţa de contracţie, ceea ce constituie o adaptare fiziologică a circulaţiei la efort, exprimată şi prin mărirea tensiunii diferenţiale.

Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc, fiind favorizate şi de poziţia orizontală, activitatea inimii este uşurată, iar circulaţia de întoarcere este foarte bună.

Din cercetările efectuate s-a constatat că la copii adaptarea inimii la efortul solicitat de înot se realizează mai bine decât la adulţi. S-a constatat că după un ciclu de învăţare a înotului, valorile frecvenţei cardiace şi tensiunii arteriale s-au îmbunătăţit.

Sângele prezintă modificări importante, legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor creşte în timpul efortului, iar ca efect tardiv şi în repaus. Cantitatea de hemoglobină creşte de la 15,5g% la 18,5g%.

Excreţia Deoarece în timpul înotului organismul nu are posibilitatea să se detoxofice prin

transpiraţie (unii specialişti susţin că tanspiraţia are loc totuşi), această funcţie este preluată de rinichi. Solicitarea intensă a funcţiei renale se reflectă în acidificarea urinei a cărui PH scade la valori de 4,8-5,2.

În timpul înotului se pierde NaCl din sânge, fapt ce produce de multe ori crampe musculare („cârcei”) care sunt neplăcute pentru înotători. Înlăturarea acestui neajuns se face prin alimentaţie corespunzătoare.

201

SAVA FETESCU

III.3 Folosirea înotului ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni Înotul, prin acţiunile benefice ce le exercită asupra organismului omenesc, contribuie cu

rezultate bune la vindecarea unor afecţiuni. Sunt cunoscute situaţii în care înotul a fost practicat pentru tratarea unor deficienţe, iar rezultatul a fost nu numai vindecarea, ba mai mult, unii dintre cei aflaţi în această situaţie au ajuns să practice înotul de performanţă cu rezultate remarcabile, cum ar fi: John Konrads, Johny Weissmuler sau Zoia Makarova.

Dacă la început înotul era recomandat pentru tratarea unor paralizii, leziuni ale articulaţiilor etc., astăzi, înotul este folosit ca mijloc de tratament în diverse afecţiuni, urmărindu-se recuperarea organică sau funcţională.

În cazul copiilor debili, astenici, cu tulburări în dezvoltarea psihofizică, cu urme de rahitism etc., practicarea înotului le stimulează pofta de mâncare, respiraţia şi funcţia inimii, linişteşte somnul schimbând radical aspectul acestor copii.

Alături de gimnastica medicală, înotul contribuie la corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale: înotul pe spate se recomandă pentru corectarea cifozei, brasul ajută la corectarea scoliozelor. Înotul, fără a ţine seama de particularităţile procedeelor tehnice, întinde coloana vertebrală, întăreşte muşchii de o parte şi de alta a coloanei, contribuind astfel la corectarea deviaţiilor apărute. În aceste cazuri mişcările se execută lent, cu accent pe tehnică şi nu pe forţă. O lecţie de înot făcută în scop de tratament, nu trebuie să depăşească 45-60 minute.

Chiar şi în deviaţiile mai accentuate ale coloanei vertebrale, înotul aduce importante ameliorări prin stimularea respiraţiei, care este adesea stânjenită. O aplicare îndelungată şi timpurie asigură succesul tratamentului.

Înotul se foloseşte cu rezultate foarte bune în atrofii musculare şi alte deformaţii fizice, rămase după unele boli ale sistemului nervos, căpătate imediat după naştere sau în prima copilărie şi în special în urmările paraliziei infantile. În aceste cazuri se indică începerea imediată a tratamentului prin înot, combinat cu gimnastica recuperatorie.

Înotul în apă caldă (peste 260) reuşeşte să învingă spasticitatea musculară care favorizează poziţii şi mişcări anormale. Activând circulaţia sângelui, el ajută la dezvoltarea muşchilor mai slabi, contribuie la reeducarea mişcărilor articulare limitate în urma anchilozării.

În această acţiune de tratare a afecţiunilor prin folosirea înotului, este foarte important să influenţăm pozitiv psihicul copilului, fapt ce va determina creştera randamentului tratamentului. Acest lucru se realizează când copilul simte că stăpâneşte apa.

Unele forme de reumatism pot fi atenuate prin înotul în apă bogată în iod, sulf, săruri care pătrunzând în corp exercită efecte favorabile asupra organismului. În acelaşi timp, mişcările efectuate ajută la relaxarea musculaturii contractate cauzate de poziţiile incomode pe care le adoptă bolnavii, cu scopul de a evita durerea.

Înotul are efecte bune în unele boli interne, în special în tulburările aparatelor respirator şi circulator. În toate cazurile de leziuni organice sau funcţionale care stânjenesc buna funcţionare a plămânilor, folosirea înotului ajută la tratare. Efectele acestui tratament se pot controla prin capacitatea vitală şi apneea voluntară, care cresc de la o lecţie la alta.

Lecţiile care urmăresc o gimnastică respiratorie prin înot trebuie să aibă o intensitate redusă, accentul fiind pus pe respiraţia liniştită, întreruptă cu mici pauze respiratorii de 5-10 sec. în care bolnavul îşi reţine respiraţia sub apă.

În combaterea varicelor înotul are acţiune favorabilă, prin scăderea presiunii venoase. Persoanele cu tensiune arterială scăzută, obosiţii, astenicii se simt reconfortaţi după o

şedinţă de înot. Acţiunea de echilibrare a sistemului nervos din pereţii vaselor de sânge îşi găseşte aplicarea în marea grupă a tulburărilor neurovegetative. Înotul este sportul care dă procentul cel mai mic de tulburări negative, tocmai datorită acestei acţiuni.

În timpul înotului circulaţia sângelui este activată, împiedicându-se astfel depunerea de substanţe grase pe pereţii vaselor de sânge, combătând astfel arteroscleroza. Acest aspect recomandă folosirea înotului şi la vârste înaintate.

Pentru acţiunea sa uşor excitantă, înotul este recomandat în unele tulburări ale glandelor cu secreţie internă. De exemplu, în insuficienţa tiroidiană (mixoedem) în care arderile organismului sunt încetinite, iar copilul prezintă o întârziere în dezvoltarea psihofizică, înotul dă rezultate foarte bune. Dimpotrivă, înotul este contraindicat în hipertiroidie, ale cărei tulburări (oboseală, insomnie) le-ar accentua.

202

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

În cazul obezităţii înotul stimulează arderile din corp, reglând funcţiile glandelor cu secreţie internă (afectate serios în această boală), contribuind la scăderea stratului adipos de pe abdomen, coapse, şolduri

Faţă de alte mijloace ale educaţiei fizice, înotul solicită din partea organismului, pe lângă efortul depus pentru asigurarea plutirii şi înaintării şi o cheltuială suplimentară de energie pentru păstrarea temperaturii corpului. Lecţiile folosite în acest scop vor fi judicios dozate: la început se fac două şedinţe săptămânale de 30-40 min., crescând treptat numărul şedinţelor până ajungem la o lecţie zilnică de 45-60 min. După lecţie se recomandă baie caldă şi masaj. De asemenea, este important ca după lecţie, cel care se supune unui proces de slăbire, să nu abuzeze de lichide şi alimente după efort. Pentru succesul acţiunii în cura de slăbire este obligatoriu de respectat regimul medicamentos şi alimentar prescris de medic. Dacă dorim să slăbim prin înot în apă sărată precizăm că vom obţine rezultate inverse. Sarea introdusă prin piele în corp provoacă o retenţie de apă în ţesuturi, ducând astfel la creşterea greutăţii corpului.

În stările de convalescenţă după unele boli, operaţii pe oase sau articulaţii etc., înotul contribuie benefic în cadrul tratamentului prin mişcare.

ÎNTREBĂRI 1. Care sunt proprietăţile fizice şi chimice ale apei ce influenţează

organismul celui care vine în contact cu mediul acvatic şi practică înotul?

2. Care sunt principalele modificări la nivelul marilor funcţiuni, obţinute în urma practicării îndelungate a înotului?

3. Poate fi folosit înotul ca mijloc de tratament în cazul unor afecţiuni? Prezentaţi principalele afecţiuni asupra cărora practicarea înotului are efecte benefice.

203

SAVA FETESCU

IV BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI

Marile performanţe obţinute în zilele noastre de înotătorii cei mai valoroşi, reprezintă

rezultatul multor ani de antrenament pentru ca organismul să se adapteze mai bine mediului acvatic şi să-l învingă mai uşor. Obţinerea acestor performanţe a fost posibilă datorită preocupărilor permanente atât ale antrenorilor cât şi ale sportivilor, în vederea folosirii unei tehnici de înot cu cel mai mare randament.

Astăzi, înotătorii folosesc o tehnică perfecţionată de înot în fiecare procedeu, care se deosebeşte mult de cea de la începutul secolului XX, când preocupările pentru studiul eficacităţii mişcărilor de înot abia prindeau contur. Putem afirma că tehnica actuală a înotului sportiv, este rezultatul muncii de cercetare a specialiştilor domeniului, care au aplicat mişcărilor de înot legile fizicii, specifice mediului acvatic şi au ţinut cont de particularităţile biomotrice ale organismului omenesc.

Paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în domenii ca: hidrostatica, hidrodinamica, biomecanica, fiziologia umană etc., s-a putut îmbunătăţii şi tehnica înotului, care a aplicat noile cuceriri ştiinţifice.

Tehnica fiecărui procedeu de înot s-a cizelat pe parcursul anilor, prin îmbunătăţiri succesive. În unele situaţii, pentru a realiza o viteză de înot mai mare, se specula imprecizia regulamentului de înot, fapt ce a avut de multe ori un caracter progresist. Urmând o astfel de cale s-au creat premizele apariţiei de noi procedee, cum a fost cazul procedeului „fluture”, care provine din procedeul bras.

Apariţia craulului pe spate s-a făcut prin folosirea aceloraşi mişcări ca la craul pe piept, doar că se execută în poziţia pe spate. De asemenea, unele îmbunătăţiri sunt rezultatul adaptării tehnicii procedeelor la particularităţile înotătorului (stiluri): de exemplu, înotătorul de bras Osaky, înotător de talie mică, folosea respiraţia „întârziată”, care cu timpul a fost adoptată de majoritatea înotătorilor de bras.

Cu toate că noile inovaţii nu erau acceptate imediat, rezultatele superioare obţinute de cei ce foloseau tehnici avansate au dus la generalizarea utilizării acestora.

Astăzi, se fac observaţii şi analize atât în laborator cât şi direct asupra înotătorilor folosind aparatură performantă de înregistrare a imaginilor mişcărilor, a vitezei şi forţei acestora, a randamentului diferitelor tehnici. Aparatura modernă de înregistrare a permis obţinerea unor date inedite privind comportarea organismului uman în mediul acvatic şi oferă posibilitatea valorificării legilor fizicii în direcţia creşterii randamentului tehnicii de înot.

Toate îmbunătăţirile de tehnică aduse procedeelor de înot, starturilor şi întoarcerilor au avut ca scop esenţial obţinerea unei viteze mai mari de înot, dar care au fost raportate permanent la cerinţele regulamentului privind tehnica procedeelor sportive de înot.

IV.1 Legile plutirii şi ale înaintării în apă

Asupra corpului omenesc scufundat în apă şi care se deplasează în acest mediu (masa fluidă), acţionează o serie de forţe care favorizează sau se opun plutirii şi înaintării acestuia. Aceste influenţe sunt exprimate în legi care aparţin mecanicii fluidelor (hidrostatică, hidrodinamică), fiziologiei sau biomecanicii.

Corpul omenesc aflat în mediul acvatic nu suportă pasiv influenţele acestuia, el acţionând la rândul său asupra acestui mediu, prin efectuarea unor mişcări de braţe, picioare sau trunchi. Prin aceste mişcări se realizează deplasarea corpului cu forţele proprii. Astfel, din această interacţiune a luat naştere înotul, ca posibilitate de deplasare a omului în apă cu ajutorul mijloacelor proprii, în concordanţă cu particularităţile morfologice şi funcţionale ale organismului uman. Acest fapt, demonstrează că omul, ca fiinţă terestră prin definiţie, valorifică acele posibilităţi care îi permit să învingă mediul acvatic.

IV.1.1 Plutirea Un corp omenesc scufundat în apă este supus acţiunii unor forţe care, în anumite

condiţii, îi permit să plutească. În situaţie statică asupra sa acţionează următoarele forţe: - greutatea corpului (gravitatea) care acţionează pe direcţie verticală de sus în jos; - portanţa hidrostatică care acţionează pe direcţie verticală, dar de jos în sus.

204

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Conform principiului (legii) lui Arhimede: „Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit”. Adică, un corp poate pluti dacă greutatea volumului de apă dizlocuit de partea sa scufundată este mai mare decât greutatea corpului.

În situaţia în care gravitatea şi forţa portantă sunt egale, corpul se echilibrează undeva în masa apei, nici o parte a acestuia nu se va afla la suprafaţă.

Pentru a aprecia posibilităţile de plutire ale corpurilor, se calculează greutatea specifică (GS) relativă a acestora care reprezintă raportul dintre greutate (G) şi volumul (V), adică: GS=G/V.

Ca etalon serveşte greutatea unui cm3 de apă distilată, la temperatura de 40C, care este egală cu 1gr. forţă (greutatea specifică „1”).

Apa are greutatea specifică cuprinsă între 1-1,007-1,035 şi este în relaţie directă cu densitatea diferită a acesteia.

Corpul omenesc are o greutate specifică cuprinsă între 0,9350 şi 1,0570, variabilă cu vârsta, sexul, volumul corpului şi cu respiraţia (după cum se află în inspir sau expir).

În structura corpului, oasele au cea mai mare greutate specifică, iar cea mai mică plămânii şi tubul digestiv.

Copiii au greutatea specifică mai mică decât la adult, datorită greutăţii reduse a scheletului şi muşchilor: la 13 ani = 0,973, la 17 ani = 0,986.

Fig. nr.1 Poziţii de plutire

Femeile plutesc, în general, mai uşor („mai înalt”) datorită greutăţii mai reduse a

scheletului şi masei musculare dar şi datorită unui strat adipos mai gros ca la bărbaţi. Persoanele cu strat adipos mai gros (graşi, obezi) plutesc mai „înalt”, datorită volumului mare al corpului în raport cu greutatea specifică redusă a ţesutului adipos.

Fig. nr. 2 Plutire grupat în inspir

Greutatea specifică a corpului omenesc este variabilă cu respiraţia, astfel:

- în inspir, volumul corpului creşte, scade astfel greutatea specifică şi corpul pluteşte la suprafaţă;

- în expir, volumul corpului scade, greutatea specifică creşte, iar corpul se scufundă sau pluteşte mai puţin înalt.

Greutatea specifică relativă a corpului variază cu respiraţia în cadrul următoarelor limite (Fig. nr. 2 ):

- în inspir uşor: 0,967-0,9890; - în expir uşor: 1,1260-1,0420; - în expir profund: 1,1300-1.0570.

Prezentăm mai jos greutatea specifică a unor materiale:

- gheaţa la 00: 0,9 - dopul de plută: 0,3-0,4 - plumb: 11,3

Portanţa hidrostatică este la rândul ei dependentă de temperatura apei şi de densitatea acesteia. Apa caldă este mai uşoară decât apa rece astfel, portanţa hidrostatică este mai mică în apă caldă şi mai mare în apă rece. Apa dulce are o densitate redusă, în medie 1,007 şi asigură o portanţă redusă, comparativ cu apa sărată (apa de mare) a cărei densitate este mai mare, 1,035. Cu cât densitatea este mai mare (adică are o cantitate de săruri mai mare) cu atât corpul pluteşte mai înalt, deoarece greutatea volumului de apă dizlocuit de corp este mai mare.

- pinul (uscat):0,5-0,7 - fier: 7,8 - mercur: 13,6

În concluzie, iată care sunt condiţiile de plutire ale corpului omenesc:

205

SAVA FETESCU

- greutatea specifică mai redusă decât a

apei; - volum mare; - plutire în inspir; - plutire în apă cu densitate ridicată; - plutire în apă rece;

- menţinerea poziţiei întinse şi relaxate; - menţinerea tuturor segmentelor

scufundate; - efectuarea unor mişcări speciale care

asigură plutirea, care sunt de fapt acţiuni cu caracter portant.

IV.1.2 Echilibrul corpului în apă Păstrarea poziţiei de echilibru a unui corp care pluteşte în apă este determinată de doi

factori: poziţia punctului de aplicare a forţei gravitaţionale (centru de greutate) şi a punctului de aplicare a portanţei hidrostatice (centru de flotabilitate). Atunci când centrul de greutate (C.G.) situat la om la 10-15cm. sub stern, spre pubis, corespunde cu poziţia centrului de flotabilitate (C.F.), corpul va pluti echilibrat (Fig. nr. 3).

Fig. nr 3 Echilibrul corpului în apă

Se constată destul de frecvent, în special la băieţi, că în poziţia de plută, picioarele se

scufundă, corpul tinzând către o poziţie verticală. În această situaţie poziţia celor două centre este diferită, centrul de greutate este mai jos decât centrul de flotabilitate, datorită greutăţii mai mari şi volumului mai mic al trenului inferior (Fig nr. 4).

Fig. nr. 4

Dacă în situaţia prezentată mai sus corpul era în poziţia de plută pe spate cu braţele lipite

de corp (Fig. nr. 4), poziţia de echilibru se poate restabili dacă se duc braţele deasupra capului în prelungirea corpului (Fig. nr. 3). În această situaţie, centrul de greutate se deplasează mai sus, spre centrul de flotabilitate şi cu care, dacă va coincide sau se va afla pe aceeaşi linie verticală, corpul se va echilibra. Cu toate acestea în foarte multe cazuri nu se reuşeşte realizarea echilibrului corpului pe apă deoarece, chiar dacă braţele se duc sus în prelungirea corpului, poziţia celor două centre, de greutate şi de flotabilitate, nu coincide. Totuşi, poziţia de echilibru a corpului se poate menţine în mod activ, prin bătăi de picioare sau vâsliri cu braţele lângă şolduri.

Poziţia capului pe apă are o importanţă deosebită în menţinerea echilibrului corpului în poziţia pe piept sau pe spate. Poziţia corectă a capului este în prelungirea corpului, orice modificare a acestei poziţii va modifica şi echilibrul corpului. Ridicarea capului are efecte negative multiple (Fig. nr. 5):

- având rol de contragreutate, exercită presiune asupra trenului inferior favorizând scufundarea acestuia;

- ridicând din apă un volum relativ mare, se afectează plutirea, partea submersă a corpului scufundându-se mai accentuat;

- determină încordarea gâtului care se transmite întregului corp, rigidizându-l.

Fig. nr. 5 Rolul capului în menţinerea echilibrului

206

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

IV.1.3 Înaintarea Asupra unui corp care se deplasează în apă acţionează aceleaşi două forţe care asigură

plutirea în situaţie statică: gravitatea şi portanţa hidrostatică. În condiţiile specifice înaintării trebuie să luăm în consideraţie un factor specific: rezultanta hidrodinamică.

Ea are o componentă pe direcţia de deplasare numită rezistenţă hidrodinamică şi una perpendiculară pe aceasta, verticală, numită portanţă hidrodinamică.

Rezultanta hidrodinamică este condiţionată la rândul ei de o multitudine de factori care vor fi prezentaţi pe rând în continuare.

a) Viteza de înaintare (Fig. nr 6) În timpul înaintării prin apă, înotătorul întâmpină o rezistenţă care se opune înaintării pe

aceeaşi direcţie dar în sens contrar. Această rezistenţă este cu atât mai mare cu cât viteza de înaintare este mai mare. Mai exact, rezistenţa la înaintare creşte cu pătratul vitezei: R=V2; deci, dacă viteza creşte cu 2 unităţi, rezistenţa la înaintare creşte cu 22 unităţi. Aceasta înseamnă că dacă viteza creşte de două ori, înotătorul va trebui să depună un efort de patru ori mai mare, dacă viteza creşte de trei ori efortul depus creşte de nouă ori ş.a.m.d.

Fig. nr. 6 Raportul viteză - rezistenţă la înaintare

Creşterea vitezei de înot se poate realiza prin creşterea forţei şi frecvenţei mişcărilor,

aceasta după ce toate celelalte elemente de tehnică au ajuns la un nivel optim. Deci, creşterea vitezei de înot se poate realiza prin consum energetic mare, iar înotătorul trebuie să aibă o capacitate de efort superioară. Cel mai economic este înotul cu viteză constantă, comparativ cu cel cu viteză variabilă (cu accelerări).

Tempoul mişcărilor de înot este dependent de eficacitatea pe unitate de vâslire. Astfel, este de preferat un tempou scăzut dar cu forţă mare de vâslire, decât o frecvenţă ridicată, dar cu un randament mai redus pe unitate de vâslire.

b) Aria secţiunii maxime a corpului Conform legilor hidrodinamicii înotătorul cu un corp subţire, cu o conformaţie

hidrodinamică este avantajat, faţă de un altul cu un corp gros, care întâmpină o rezistenţă mai mare la înaintare. Acesta din urmă va depune eforturi mai mari pentru a compensa dezavantajul conformaţiei (Fig. nr. 7).

Fig. nr 7 Raportul între secţiunea maximă a corpului şi rezistenţa la înaintare

Aria secţiunii maxime a corpului înotătorului, care se măsoară de regulă în zona pieptului,

reprezintă un indicator important şi trebuie luat în cosiderare atunci când calculăm rezistenţa la înaintare. Pentru a ne da mai bine seama care este legătura între viteza de înot, rezistenţa hidrodinamică şi aria secţiunii maxime a corpului, analizaţi cu atenţie datele prezentate în tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1

Suprafaţa secţiunii transversale a corpului (cm2) Viteza (m/s)

Timpul 100m L. 500 600 700 800 900 1000 1100 1200

1,0 1’40” 2,5 2,7 2,9 3,1 3,3 3,5 3,7 3,9 1,5 1’06” 4,9 5,3 5,6 5,9 6,2 6,5 6,9 7,2 2,0 0,50” 8,6 9,1 9,6 10,0 10,5 11,2 11,7 12,3

207

SAVA FETESCU

c) Forma şi structura suprafeţei corpului Cel mai hidrodinamic profil este cel care are formă fusiformă (de picătură de apă). Pe

suprafaţa corpurilor de această formă apa se prelinge cursiv, rezistenţa la înaintare fiind redusă,

Cr. 1 7 - 9

9 - 12 10 - 14 25 - 27

Fig. nr. 8 Coeficienţi de rezistenţă la înaintare fără a produce turbioane. Turbioanele sunt mici vârtejuri care se formează în spatele suprafeţelor şi denivelărilor corpurilor care se deplasează în apă, în zone de presiune scăzută. Fiind „transportate” împreună cu corpul sau întrerupând traseul cursiv al fileurilor de apă, conduc la creşterea rezistenţei la înaintare.

Corpurile cu aceleaşi valori ale ariilor şi de aceeaşi grosime, dar de forme diferite întâmpină din partea apei o rezistenţă la înaintare diferită, mergând de la valoarea cea mai mică „1”, a formei de picătură de apă, până la valori de 27 de ori mai mari (Fig. nr. 8).

În afară de forma corpurilor, structura suprafeţelor acestora determină rezultanta hidrodinamică, acţionând ca factor favorizant sau nu. De exemplu:

- corpurile cu suprafaţă elastică permit apei să se scurgă mai repede şi mai cursiv reducând coeficientul de rezistenţă;

- corpurile care au suprafaţa acoperită cu denivelări produc o rezistenţă de frecare mai mare, cu atât mai mare cu cât aceste denivelări (rugozităţi) sunt mai rigide (Fig. nr. 9).

RIGID ELASTIC NETED CU ASPERITĂŢI

Fig. nr. 9 Structura suprafeţei corpurilor

Dacă aceste suprafeţe sunt elastice se reduce într-o oarecare măsură rezistenţa de

frecare. Un strat subţire adipos sub piele ar putea avea acest rol. Animalele acvatice, cum ar fi delfinul, se deplasează cu mare viteză prin apă pentru că au o formă hidrodinamică perfectă, iar ca structură pielea este netedă şi elastică.

Pentru a reduce rezistenţa la înaintare înotătorii trebuie să aibă costume de baie confecţionate din material subţire, bine ajustate şi mulate pe corp. De asemenea, se poate realiza o oarecare modelare a corpului în sens hidrodinamic.

d) Poziţia corpului Reducerea rezistenţei la înaintare se poate obţine, atunci când înotătorul are o poziţie

orizontală a corpului bine întins şi cât mai aproape de suprafaţa apei. O astfel de plutire înaltă reduce aria secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului, favorizând reducerea rezistenţei la înaintare. De asemenea, este important ca unghiul format de axul longitudinal

208

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

al corpului şi orizontala apei să fie cât mai mic. Acest unghi este diferit de la un procedeu de înot la altul (Fig. nr. 10).

Fig. nr. 10 Poziţia corpului faţă de orizontală

Pentru a favoriza obţinerea unei poziţii a corpului cât mai corectă, poziţia capului şi a

membrelor trebuie să fie în prelungirea corpului, înscriindu-se pe aceeaşi linie orizontală. Orice fel de abatere de la poziţia optimă a corpului conduce la creşterea rezistenţei la

înaintare. De aceea este foarte important ca în etapa învăţării să se acorde o mare atenţie în direcţia însuşirii unei poziţii de plutire optime, în funcţie de procedeul de înot. Sunt contraindicate oscilaţiile în plan vertical sau orizontal, preferându-se alungirea corpului şi realizarea respiraţiei în momentul optim.

e) Coeficientul de rezistenţă al apei În timpul înaintării prin apă a corpurilor, acestea trebuie să învingă rezistenţa opusă de

apă, care este în relaţie directă cu densitatea (vâscozitatea) acesteia. Apa dulce are o densitate de 1,007 şi opune o rezistenţă la înaintare mai mică decât apa de mare, care are o densitate de 1,035.

În prezent, în toate bazinele în care se desfăşoară întreceri de înot, apa trebuie să fie dulce pentru ca recordurile obţinute să fie omologate. Până la apariţia acestei reglementări s-au omologat recorduri obţinute atât în apă dulce sau în apă de mare cât şi într-un amestec de apă dulce cu apă de mare (apă mixtă).

Ţinând cont de factorii prezentaţi până în acest moment, factori care condiţionează rezultanta hidrodinamică, putem calcula rezistenţa la înaintare după o formulă simplificată:

R = V2 S K sinα, în care: V = viteza de înaintare în m/s; S = aria (suprafaţa) secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului; K = coeficientul de rezistenţă al apei; sinα = sinusul unghiului format de axul longitudinal al corpului cu orizontala apei.

Forţa de rezistenţă la înaintare se poate calcula şi după formula: Fr = ρ V2 A cr, în care: 2

ρ (Ro) = densitatea apei; V = viteza de înaintare în m/s; A = aria secţiunii maxime a părţii submerse a corpului; cr = coeficientul de rezistenţă al apei.

f) Coeficientul de portanţă În timpul înotului, corpul înotătorului şi segmentele acestuia se află sub un anumit unghi

(pozitiv) faţă de orizontala apei. În această situaţie, pe suprafaţa inferioară a corpului se exercită o presiune mai mare decât pe suprafaţa superioară. Aceasta determină o ridicare a corpului spre suprafaţa apei (portanţă hidrodinamică), care poate fi mai mare sau mai mică şi depinde de unghiul format de acesta cu orizontala apei, de viteza de deplasare (raportul dintre ele este Fp=V2), de coeficientul de vâscozitate al apei (densitatea) şi de portanţa hidrostatică (Fig. nr. 11).

Fig. nr. 11

209

SAVA FETESCU

După cum am precizat mai sus, valorile portanţei hidrodinamice sunt influenţate de viteza

de înot. Cu cât viteza de înot este mai mare cu atât corpul este mai ridicat pe suprafaţa apei, ceea ce dovedeşte că viteza de deplasare şi mişcările de înot specifice, determină creşterea portanţei hidrodinamice. Luând în considerare şi ceilalţi factori prezentaţi, ridicarea corpului pe suprafaţa apei, în cazul înotului, este limitată de capacitatea de efort a organismului dar şi de limitele impuse chiar de portanţa hidrodinamică; aceasta scade proporţional cu scăderea suprafeţei (ariei) scufundate a corpului. Cu cât această suprafaţă este mai mică, viteza de deplasare trebuie să fie mai mare pentru a menţine corpul la aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa apei (Fig. nr. 12). Acest aspect este foarte bine pus în evidenţă în cazul schiului nautic, în care viteza mare necesară portanţei hidrodinamice este asigurată prin tractarea cu şalupe de mare viteză şi putere.

Fig. nr. 12

Forţa portantă poate fi calculată după formula: Fp = ρ V2 Ao cp, în care:

2 ρ = densitatea apei; Ao = aria umbrei înotătorului pe un plan orizontal (dependentă la rândul ei de unghiul corpului faţă de orizontala apei); cp = coeficientul de portanţă.

g) Influenţa valurilor, curenţilor şi turbioanelor Dacă se înoată într-o apă animată de valuri viteza de înot scade deoarece, din cauza

opoziţiei valurilor, unghiul de atac al corpului se modifică permanent, ceea ce duce la o creştere a rezistenţei la înaintare, este influenţată negativ cursivitatea deplasării, iar eficienţa mişcărilor de înot se reduce.

În timpul înotului, în bazine se produc valuri care sunt mai accentuate spre culoarele de margine astfel, culoarul nr.1 şi 8 sunt mai dezavantajoase. Pentru a nu împiedica obţinerea de rezultate superioare s-a precizat prin regulament ca repartizarea culoarelor să fie făcută în ordinea performanţelor înotătorilor, cei cu performanţele cele mai bune vor înota pe culoarele din mijloc, unde influenţa valurilor este diminuată.

Pentru atenuarea valurilor în bazinele de înot, pe latura lungă a acestora se construiesc „sparge-valuri”, iar lăţimea culoarelor de margine este mai mare. Bazinele moderne, în afara celor opt culoare, sunt prevăzute cu alte două culoare de margine A şi B pe care nu se înoată în concursuri.

Dacă se înoată în fluvii, râuri cu apă agitată sau valuri, în special în mare, tehnica înotului se modifică destul de mult în funcţie de aceste condiţii.

Curenţii de apă influenţează viteza de deplasare prin înot. Practic, în piscine nu există curenţi de apă. Totuşi, se formează unii curenţi de către înotători, care la trecerea prin apă „absorb” un curent ce îi urmăreşte până la peretele bazinului unde se dispersează formând siajul. Aceşti curenţi influenţează pe înotător în timpul efectuării întoarcerilor, crescând astfel rezistenţa la înaintare. Pentru a evita influenţa negativă a acestor curenţi, înotătorii execută întoarcerile cu evitarea acestora prin scufundare sub nivelul siajului, dar pe care îl foloseşte în momentul executării întoarcerii pentru uşurarea răsturnării corpului sau rotării lui spre peretele bazinului.

Înotul în ape deschise împotriva curenţilor este obositor din cauza rezistenţei mari opuse înaintării, iar pentru a realiza deplasarea corpului înainte este necesară creşterea vitezei de înot. Mult mai uşor este înotul în sensul curentului sau cel puţin oblic faţă de acesta, precizare valabilă în situaţia traversării prin înot a unor cursuri cu apă curgătoare (Fig. nr.13).

210

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Fig. nr. 13 Influenţa valurilor şi curenţilor

Turbioanele se formează ca mici vârtejuri în spatele suprafeţelor frontale sau a segmentelor în mişcare. Asemenea turbioane se formează la bătaia picioarelor, acea fierbere a apei în zona labelor picioarelor, la craul, spate sau delfin, care se poate observa cu uşurinţă. Şi la mişcarea picioarelor de bras se formează turbioane, chiar mai accentuate decât la celelalte procedee. De asemenea, ele se formează şi în cazul mişcărilor de braţe.

Prin efectul lor aceste turbioane măresc rezistenţa la înaintare, îngreunând scurgerea apei pe suprafaţa corpului sau segmentelor. În timpul deplasării prin înot, în spatele suprafeţelor de vâslire sau frontale se crează o presiune redusă care are ca efect absorbţia segmentului respectiv în sens opus celui de înaintare. Pentru că apariţia turbioanelor nu poate fi evitată, efectul negativ al acestora poate fi diminuat printr-o cizelare a tehnicii de înot.

Fig. nr. 14

Tot prin cizelarea tehnicii, în special prin adaptarea unei poziţii hidrodinamice şi prin efectuarea unor mişcări cât mai eficiente, se va diminua rezistenţa la înaintare generată de frecarea apei pe suprafaţa corpului (Fig. nr. 14).

Relaţia între poziţia corpului şi rezistenţa la înaintare

Fig. nr. 15

211

SAVA FETESCU

ÎNTREBĂRI

1. Cu ce scop au căutat specialiştii să îmbunătăţească tehnica de înot? 2. Enunţaţi Legea lui Arhimede privind plutirea corpurilor şi explicaţi-o. 3. Ce rol joacă greutatea specifică în asigurarea plutirii corpurilor? 4. De ce persoanele cu un strat adipos mai gros plutesc mai „înalt”? 5. În raport cu respiraţia, cum variază greutatea specifică a corpului? 6. În ce condiţii un corp omenesc poate pluti pe apă? 7. În ce situaţie un corp va pluti echilibrat pe apă? 8. Care este rolul capului în menţinerea echilibrului corpului pe apă? 9. Care sunt factorii de care depinde rezultanta hidrodinamică? 10. Ce formă a corpului asigură cea mai mică rezistenţă la înaintare în apă? 11. Descrieţi poziţia corectă de plutire a corpului pe apă. 12. Explicaţi în ce măsură densitatea apei influenţează plutirea şi înaintarea corpurilor. 13. Cum influenţează valurile, curenţii şi turbioanele viteza de înot?

IV.2 Studiul eficacităţii mişcărilor de înot

Respectând şi aplicând într-o măsură cât mai mare principiile fizicii şi legile hidrostaticii şi hidrodinamicii care se aplică în cazul înotului, se va putea ajunge la o tehnică de înot eficientă, de randament maxim, care asigură obţinerea unei viteze mai mari de deplasare, acesta constituind principalul scop al înotului de performanţă.

În descrierea şi învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot, poziţia corpului pe apă este luată ca bază. Aceasta reprezintă o situaţie statică, convenţională. O poziţie corectă a corpului pe apă, conform bazelor tehnicii înotului care au fost deja prezentate, trebuie să asigure o plutire înaltă, portanţă şi rezistenţă minimă la înaintare.

Poziţia pe piept: înotătorul este întins, relaxat, cu faţa în jos, braţele sus în prelungirea corpului, capul uşor ridicat, privirea sub nivelul apei orientată înainte-jos, braţele şi picioarele întinse „alungite” pe aceeaşi linie cu trunchiul.

Poziţia pe spate: corpul este întins pe spate cât mai la suprafaţa apei, capul este pe apă cu faţa la suprafaţă, bărbia uşor coborâtă, aproape paralelă cu suprafaţa apei, braţele sus în prelungirea corpului sau jos pe lângă corp, picioarele întinse.

Unghiul pe care-l formează corpul cu suprafaţa apei joacă un rol important. Un unghi cât mai mic al corpului faţă de suprafaţa apei asigură o plutire înaltă, rezistenţă mică la înaintare şi o arie a umbrei corpului pe orizontală cât mai mare. Acest unghi este în jur de 6-90, cu excepţia procedeului bras unde este mai mare determinat de tehnica mişcărilor de picioare. Cu siguranţă că acest unghi variază în timpul înotului. El este mai mare în diverse momente ale mişcărilor de înot, în special la delfin şi bras. Variaţiile destul de mari ale acestuia sunt dependente de tehnica de înot şi viteza de deplasare.

A) Mişcările braţelor În cadrul tehnicii de înot sportiv mişcarea braţelor joacă un rol important. Preocupările specialiştilor în direcţia

creşterii randamentului vâslirilor sunt permanente. La început s-a crezut, conform Legii a-III-a a „Acţiunii şi reacţiunii” formulată de Newton, că suprafeţele de vâslire ale braţelor pot fi cosiderate ca nişte vâsle în care deplasarea spre înainte a corpului în apă rezultă din rezistenţa apei la mişcările braţelor spre înapoi.

O altă variantă de vâslire a braţelor care a fost încercată, a fost cea de tip şenilă cu padele în care vâslirea se realiza cu îndoirea braţelor dar pe distanţă mare, pe lângă corp (Fig. nr. 16). Rezultatul nu a fost cel aşteptat, deoarece în tipul acesta de vâslire masa de apă deplasată înapoi în linie dreaptă, odată pusă în mişcare nu mai asigură sprijinul necesar, iar odată cu creşterea vitezei de deplasare spre înapoi a acesteia, sprijinul scade progresiv.

Şenilă cu padele Vâslire lungă şi în linie dreaptă

Fig. nr. 16

Un alt moment important în evoluţia tehnicii mişcărilor de braţe l-a constituit vâslirea asemănătoare roţii cu zbaturi. Acum braţele vâsleau întinse pe distanţă mică şi, cu toate că eficacitatea acţiunilor se manifestă numai în zona de mijloc a traiectoriei, randamentul vâslirilor a fost superior (Fig. nr. 17).

212

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Zonă de randament superior Roată cu zbaturi Vâslire rectilinie, cu braţele întinse

Fig. nr. 17

Pentru creşterea eficienţei mişcărilor de braţe în apă, este necesar să ţinem seama de Legea lui Bernoulli care

precizează că: „Presiunea fluidă se reduce întotdeauna când creşte viteza sau curentul”. În consecinţă: „O propulsie eficientă se obţine împingând o masă de apă pe distanţă mică şi fără multă acceleraţie” sau „În apă se obţine o mai mare eficienţă dacă se împinge o mare cantitate de apă pe distanţă mică, decât dacă se împinge o cantitate mică de apă la distanţă mare”.

Conform enunţurilor de mai sus, pentru a putea împinge o mare cantitate de apă, în vederea realizării unei vâsliri eficiente, este necesar să utilizăm suprafeţele maxime de vâslire ale braţelor formate din palme şi antebraţe. De asemenea, se impune menţinerea „cotului înalt” (Fig. nr. 18) şi efectuarea unei presiuni progresive pe apă accentuând în momentele în care vâslirea determină o rezultantă mare pe sensul de deplasare.

Fig. nr. 18 „Cotul înalt”

Vâslirea în linie dreaptă în lungul corpului, nu asigură o eficienţă mare în fiecare moment al său deoarece, presiunea fluidă scade spre finalul vâslirii, când apa se deplasează înapoi cu viteză relativ mare. Această situaţie se aseamănă cu acea a înotului într-o apă curgătoare, împotriva curentului. În acest caz vâslirea braţelor se efectuează în acelaşi sens cu cel al curgerii apei, iar realizarea unui sprijin eficient este dificilă. Eficacitatea vâslirilor creşte numai atunci când viteza suprafeţelor de vâslire o depăşeşte pe cea de curgere a apei, obţinându-se astfel o deplasare împotriva curentului, dar cu un consum corespunzător de energie.

Fig. nr. 19

Pentru a evita acest incovenient, înotătorul caută să vâslească pe cât posibil în apă nemişcată, pe care o găseşte la adâncime. Acţiunea de vâslire se efectuează adânc, atât cât permite lungimea segmentelor, în contextul celorlalte cerinţe ale eficacităţii prezentate (Fig. nr. 19).

Cunoscuţii specialişti americani în domeniul înotului, Counsilman şi Brown, prin studiile efectuate au constatat că în deplasarea prin mişcări de înot, componenta de portanţă hidrodinamică a suprafeţelor de vâslire, de

ridicare a acestora şi corpului spre suprafaţă, crează o forţă perpendiculară pe direcţia de înaintare. Cei doi specialişti au înţeles că această rezultantă reprezintă în esenţă factorul de progres în tehnica vâslirilor în vederea creşterii vitezei de înot.

Despre portanţa hidrodinamică s-a vorbit la „Bazele tehnice ale înotului”, când s-au făcut referiri la aplicaţiile acesteia în relaţie cu poziţia corpului şi influenţa unor componente ale rezultantei hidrodinamice asupra portanţei corpului.

Principiul este aplicabil fiecărei suprafeţe de vâslire, care trebuie să acţioneze în sensul valorificării la maxim a efectului de portanţă. În fig. nr. 20 sunt redate trei exemple în care palma realizează o forţă ascensională de valori

213

SAVA FETESCU

diferite, aceasta fiind direct legată de unghiul format de palmă cu orizontala apei. Poziţia corectă a palmei determină o rezultantă mai mare.

Forţă ascensională

Unghi de încovoiere

Forţă ascensională

Forţă ascensională

A B C

Fig. nr.20 Înclinarea portantă a mâinilor

Traiectoria de vâslire a braţelor a fost de asemenea, în atenţia specialiştilor. În urma cercetărilor efectuate s-a

ajuns la concluzia că cea mai eficientă vâslire se realizează atunci când suprafeţele de vâslire se deplasează pe traiectorii sinuoase, în adâncime, dinainte spre înapoi şi în plan orizontal. Noua tehnică de vâslire permite acţiune în apă nemişcată şi deplasarea ei pe distanţă mică. Acest mod de vâslire este rezultatul comparaţiei cu acţiunea elicei ambarcaţiunilor, noua concepţie purtând denumirea de vâslire a braţelor „în elice”. Palmele sunt orientate faţă de suprafaţa apei sub un unghi de aproximativ 370 astfel că se crează un efect de portanţă maxim pe toată traiectoria (Fig. nr. 21 şi 22).

Elice Vâslire pe traseu sinuos - elicoidal. Utilizarea efectului de portanţă

Fig. nr. 21

Fig. nr. 22

Suprafeţele de vâslire ca elemente portante, acţionează în mod activ, ca elicea vapoarelor (nu ca aripa portantă

a avionului), fiind orientate în plan general perpendicular pe direcţia de înaintare. Forţa portantă în cazul aripii avionului se manifestă pe direcţie verticală, iar în cazul elicei, pe direcţie orizontală.

În fig. nr. 23 sunt prezentate modele de vâslire în cele patru procedee.

214

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Craul - vedere de jos Spate - vedere din lateral

Fluture (delfin) - vedere de jos Bras - vedere din faţă

Fig. nr. 23

Viteza de deplasare a mâinii în timpul vâslirii pe traiectorii sinuoase, pe parcursul unui ciclu complet de braţe, este variabilă cu momentul vâslirii - de la intrarea în apă la ieşirea din apă a aceleaşi mâini.

Eficacitatea vâslirii este direct influenţată de „lungimea” vâslirii braţelor şi de forţa aplicată asupra apei, în condiţiile orientării şi vitezei optime de deplasare a palmelor. Ea este variabilă pe parcursul traiectoriei: valorile mari le înregistrează în perioada aplicării forţei maxime şi creşterii vitezei de vâslire. În astfel de condiţii, efectul de „ridicare” (portanţă) este valorificat în sensul creşterii vitezei de înaintare.

Dacă unghiurile sunt optime pe tot traseul şi întreaga traiectorie este valorificată, creşte eficacitatea vâslirii. Mâinile se introduc în apă sub un unghi de 350-450, evitând dragarea aerului (formarea băşicuţelor) şi lovirea apei, iar la bras, imediat după întinderea braţelor înainte, se apucă apa prin accentuarea pronaţiei şi flexia palmelor pe antebraţe (Fig. nr. 24).

Fig. nr. 24 Înclinarea palmelor la debutul tracţiunii

Ieşirea mâinilor din apă se face în apropierea corpului, după epuizarea fazei de împingere din acţiunea de vâslire, cu degetul mic în sus (pe muchie) la craul şi fluture, iar la spate cu degetul mare în sus. La ieşirea din apă mâinile trebuie să taie apa, evitându-se astfel ridicarea unei cantităţi mari de apă, care ar determina o rezistenţă mare la înaintare.

Drumul aerian al braţelor este rapid, pe drumul cel mai scurt. La craul şi fluture această fază se execută cu cotul îndoit (care va fi punctul cel mai înalt) şi braţele relaxate. La spate, braţul în drumul său aerian este întins, iar la bras faza pregătitoare se face prin apă prin strecurarea braţelor înainte pe sub bărbie şi apucarea imediată a apei.

Privind tehnica vâslirilor în înotul sportiv, s-au stabilit şapte puncte ca fiind principalele orientări care determină creşterea eficacităţii vâslirilor:

1. Braţele vâslesc după traiectorii sinuoase; 2. Vâslirile se efectuează cu îndoirea coatelor; 3. Coatele menţin o poziţie înaltă în timpul vâslirii; 4. Mâinile sunt înclinate la intrarea şi ieşirea din apă (acolo unde este cazul);

215

SAVA FETESCU

5. Orientarea corectă a palmelor în timpul vâslirii (370 faţă de traiectorie) menţinând unghiul optim de încovoiere;

6. Înotătorul să nu dirijeze apa spre propriul corp (să nu simtă turbulenţe pe suprafaţa corpului); 7. Principiile hidrodinamicii se aplică la înot ca şi la ambarcaţiunile cu tracţiune mecanică (elice). În vâslirile braţelor pot fi considerate şase dimensiuni care caracterizează aceste acţiuni de mare importanţă în

obţinerea vitezei de înot: a. Vâslire pe direcţie laterală (preponderent portantă); b. Vâslire pe direcţia de înot (sens invers); c. Vâslire în plan sagital (sus-jos); d. Orientarea palmelor şi antebraţelor (orientare portantă, suprafeţe mari); e. Viteza fluctuantă a vâslirii (păstrarea presiunii în apă); f. Amplitudinea vâslirilor. B) Mişcările picioarelor În cadrul celor patru procedee de înot sportiv, mişcările de picioare se împart în două categorii: bătăi şi acţiuni

propulsive. Ca şi mişcările braţelor, mişcările de picioare se supun aceloraşi legi care au fost analizate mai sus, dar interpretarea se face ţinând cont de specificul acestor mişcări.

De asemenea, amintim faptul că mişcările picioarelor se execută alternativ, cum este cazul procedeelor craul şi spate, sau simultan, ca la procedeul fluture şi bras.

Bătăile de picioare a căror acţiune esenţială este orientată vertical, crează o rezistenţă importantă pe direcţia sus-jos şi o rezistenţă portantă pe direcţia înainte- înapoi, care este favorizată de componenta pe direcţia de înaintare realizată de acţiunile de picioare şi de unghiurile sub care acţionează segmentele acestora (în articulaţiile coxo-femurale, genunchi şi talo-crurale), pentru a realiza mişcarea de biciuire (bătaia „fluturată”). Ca exemplu, poate fi amintită acţiunea cozii delfinului.

Bătăi alternative

Fig. nr. 25 Poziţia labelor

Bătăile alternative ale picioarelor, care este activă în ambele sensuri (Fig. nr. 25), crează o forţă portantă mare şi o acţiune propulsivă pe direcţia de deplasare. Astfel, se poate realiza deplasare înainte cu o anumită viteză, numai prin bătăi de picioare.

Eficacitatea bătăilor de picioare depinde de: mărimea segmentelor şi suprafeţelor de vâslire, forţa bătăilor, frecvenţa lor, unghiurile realizate în articulaţii, supleţea acestora (în special cele talo-crurale), tehnica „biciuirii”. Aceasta din urmă este prezentată în descrierea tehnică a procedeelor respective.

Acţiunile alternative ale picioarelor asigură echilibrul general al corpului în apă în timpul înotului, limitând oscilaţiile acestuia în jurul axului logitudinal,

dar şi cuplarea momentelor active, propulsive, în mod cursiv (nu discontinuu). La procedeul fluture, bătăile simultane ale picioarelor au aceeaşi structură biciuită dar suprafaţa de sprijin pe

apă este dublă. Acest lucru necesită depunerea unui efort mai mare, realizându-se astfel o eficienţă mai mare în condiţiile unei frecvenţe mai reduse. Mişcărlie ondulatorii generate de picioare favorizează ridicarea umerilor, deci şi acţiunile pregătitoare ale braţelor şi respiraţia.

Poziţia gambelor în momentele finale ale cursei lor, realizează unghiuri mai mari decât 900 în articulaţiile genunchilor, pentru a evita producerea momentelor de rezistenţă mare la înaintare (Fig. nr. 26). Pentru acelaşi motiv nu staţionează în aceste momente, nu străpung suprafaţa apei.

Fig. nr. 26 Momente finale ale bătăilor de picioare

La procedeul craul pe spate bătaia picioarelor este mai adâncă şi deschiderea maximă a picioarelor este mai mare ca la craul pe piept.

216

ÎNOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

La procedeul bras mişcările picioarelor cuprind două faze, faza pregătitoare şi faza activă (propulsivă), care au efecte asupra vitezei de înot. Faza pregătitoare, de grupare a picioarelor, începe din poziţia întins, eventual după alunecare. Gruparea picioarelor se produce relativ lent, cu depărtarea genunchilor şi a călcâielor pentru a reduce cât mai mult rezistenţa la înaintare generată de acestă fază. În momentul final al acestei faze suprafeţele de vâslire se situează în poziţie optimă, orientate

Fig. nr. 27 Poziţia segmentelor şi unghiurile optime în finalul pregătirii

spre înapoi. Poziţia verticală a gambelor şi orientarea vârfurilor spre exterior asigură un sprijin pe suprafaţă mare. Deoarece generează rezistenţă maximă la înaintare, acestă poziţie nu se menţine (Fig. nr. 27).

Faza activă (propulsivă) se execută prin „tripla extensie” a membrelor inferioare, prin lateral înapoi şi de sus în jos, combinat într-o acţiune cursivă. Efectele acestei mişcări sunt combinate: propulsie-portanţă prin orientarea corespunzătoare a suprafeţelor, astfel că efectul de portanţă este valorificat în acţiunea fiecărui segment al picioarelor şi pe toată durata acţiunii.

Apropierea activă a picioarelor are şi un efect propulsiv prin expulzarea spre înapoi a apei cuprinsă între acestea, acţiunea finalizând faza activă odată cu întinderea vârfurilor.

După acestă acţiune a picioarelor urmează faza de alunecare care, în brasul de competiţie nu se poate menţine deoarece scade viteza de deplasare, ceea ce înotătorul nu-şi poate permite. Frecvenţa în brasul de competiţie este mare, succesiunea fazelor active este cursivă, iar efortul depus este considerabil. De asemenea, picioarele se depărtează mai puţin, trunchiul plonjează înainte la pregătirea braţelor (în inspir) aproape de suprafaţa apei.

Deoarece, cerinţele regulamentare limitează tehnica procedeelor de înot în anumiţi parametri, tehnicienii, pentru a creşte viteza de înot, caută să valorifice la maximum particularităţile înotătorului, interpretând corect prevederile regulamentare. IV.3 Particularităţile anatomice care influenţează randamentul înotătorilor

Obţinerea unui randament ridicat în timpul înotului depinde în foarte mare măsură de particularităţile anatomice ale fiecărui individ. Acestea sunt următoarele:

• Înălţimea corpului, care trebuie să fie peste medie; • Anvergura mare şi picioare lungi; • Palmele şi labele picioarelor mari. Segmentele lungi cu extremităţile mari asigură suprafeţe de vâslire mari, oferind posibilitatea deplasării unei

cantităţi mari de apă, ceea ce asigură eficacitate ridicată acţiunilor de vâslire lungi. Particularităţile anatomice amintite mai sus permit acţiuni de mare randament, cu frecvenţă redusă a mişcărilor şi consum energetic minim. Avantajul frecvenţei reduse a mişcărilor aplicând o forţă mare pe unitate de vâslire, faţă de acţiunile cu frecvenţă ridicată şi randament mai scăzut sunt justificate de legile fizicii.

• Forma corpului, hidrodinamică; • Greutatea specifică mică. Aceste particularităţi asigură o rezistenţă scăzută la înaintare şi plutire înaltă. Plutirea cât mai înaltă scade aria

secţiunii maxime a părţii scufundate a corpului. Alura hidrodinamică este determinată de diametrele biacromial şi bitrohanterian dar şi de perimetrele trunchiului şi bazinului. • Structura ţesuturilor, în special raportul dintre ţesutul osos, muscular şi adipos condiţionează plutirea şi

echilibrul corpului în apă, în special prin modul de repartizare al acestor ţesuturi. • Mobilitatea şi supleţea articulaţiilor centurii scapulo-humerale, coxo-femurale, talo-crurale şi a pumnului.

O bună mobilitate şi supleţe a articulaţiilor asigură o însuşire corectă a tehnicii, contribuind la formarea unui stil bazat pe supleţe şi amplitudine, pe o bună alunecare. De asemenea, această calitate permite o orientare optimă a suprafeţelor de vâslire, mărind eficacitatea acţiunii acestora. IV. 4 Particularităţile fiziologice care influenţează randamentul înotătorilor

Acestea sunt: • Coordonarea neuro-musculară; • Capacitatea vitală; • Capacitatea de efort; • Simţul kinestezic, o calitate complexă; • Respiraţia acvatică.

217

SAVA FETESCU

O corectă coordonare neuro-musculară asigură în timpul înotului o alternare eficientă a fazelor de încordare cu cele de relaxare. În aceste condiţii mişcările de înot vor fi suple şi vor necesita un minimum de efort, fapt ce va asigura o învăţare corectă a tehnicii şi la formarea unui stil eficient.

Capacitatea vitală trebuie să fie cu 20% mai mare decât în mod obişnuit, pentru a se putea asigura o cantitate de oxigen care să permită susţinerea efortului specific, de forţă în regim de rezistenţă, de tip predominant aerob.

Capacitatea de efort reprezintă însumarea unor parametrii care vizează: calităţile motrice, capacitatea funcţională a marilor funcţiuni, sisteme şi aparate ale organismului, calităţile volitive şi starea de sănătate. Pentru înotul de înaltă performanţă parametri mai sus amintiţi sunt determinanţi, pe când în acţiunea de învăţare a înotului importanţa lor este mai redusă, dovedită de faptul că învăţarea înotului se poate face încă de la o vârstă fragedă.

Simţul kinestezic este de mare importanţă în etapele iniţiale, iar pe măsura perfecţionării tehnicii de înot şi creşterea performanţelor, este completat de „simţul apei”. Tot aici mai poate fi amintit „sinţul plutirii”, echilibrului, al poziţiei hidrodinamice etc.

Respiraţia acvatică este un element din tehnica de înot de foarte mare importanţă. O respiraţie corectă trebuie să asigure posibilitatea de a continua efortul cu randament maxim. De asemenea, aceasta are o legătură directă şi poate influenţa tehnica mişcărilor de înot. Respiraţia acvatică are un caracter activ faţă de respiraţia terestră. Ea se execută după o tehnică specială în concordanţă cu mişcările de înot. Respiraţia trebuie să asigure ventilarea cutiei toracice, în condiţiile învingerii presiunii exercitate de apă asurpa acesteia, permiţând continuarea efortului aerob.

Momentul de inspir este scurt şi puternic, determinat de tehnica de înot. Se execută pe gură în perioada optimă: de răsucire laterală a capului la craul pe piept, sau de ridicare a trenului superior faţă de apă la bras şi fluture. Timpul optim este redus şi trebuie valorificat deplin.

După inspir urmează o scurtă perioadă de apnee, după care începe momentul de expir în apă prin expulzarea aerului pe gură şi lent în faza iniţială, apoi amplificându-se progresiv în final şi efectuându-se pe gură şi pe nas. Acest impuls final are rol de a grăbi golirea cutiei toracice dar şi de îndepărtare a apei care se scurge pe faţă şi tinde să pătrundă în gură şi nas.

Precizăm că expiraţia trebuie executată complet în apă, deoarece timpul scurt pentru inspir să poată fi folosit pentru a introduce în plămâni o nouă cantitate de aer. Dacă nu se procedează aşa, datoria de oxigen se accentuează conducând la dereglarea mişcărilor de înot şi la scăderea randamentului (senzaţie de sufocare). O tehnică greşită a respiraţiei influenţează negativ poziţia corpului, plutirea, echilibrul corpului în apă şi mişcările de înot.

Ca durată, raportul dintre inspir şi expir, este de regulă 1/3. În timpul înotului acest raport nu este întotdeauna respectat. Unii înotători de performanţă parcurg distanţe mari fără să respire sau o fac la două cicluri de mişcări (fluture), la patru braţe (craul) etc. Momentul şi locul efectuării respiraţiei este dependent de tehnica înotului sau stilul înotătorului.

ÎNTREBĂRI

1. Faceţi o prezentare a evoluţiei tehnicii mişcărilor de braţe. 2. Pentru a creşte eficienţa mişcărilor de braţe, ce precizează Legea lui Bernoulli? 3. Care traiectorie de vâslire a braţelor asigură cel mai mare randament? 4. Ce alte elemente asigură eficienţă maximă acţiunii de vâslire a braţelor? 5. Enumeraţi cele şapte puncte care determină creşterea eficacităţii vâslirilor? 6. În ce constau diferenţele dintre bătăile alternative şi acţiunile propulsive ale tehnicii

mişcărilor de picioare? 7. Descrieţi tehnica mişcărilor de picioare în cele patru procedee sportive de înot. 8. Care sunt particularităţile anatomice şi fiziologice ce influenţează randamentul

înotătorilor?

TEME 1. De ce corpul unor indivizi poate pluti cu uşurinţă în poziţia pe piept şi pe spate,

fără a efectua mişcări de susţinere? 2. Explicaţi de ce se înaintează mai greu atunci când înotăm în mare sau împotriva

curentului unei ape curgătoare, comparativ cu înotul într-o piscină. 3. Pe ce traiectorii trebuie să vâslească braţele în cele patru procedee sportive de

înot, pentru a creşte eficienţa la înaintare?

218

Asist.drd. SAVA FETESCU INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII Îndrumar practico-metodic

CUPRINS

I. TEHNICA PROCEDEULUI BRAS I.1. Poziţia corpului şi capului I.2. Mişcările picioarelor I.3. Mişcările braţelor I.4. Coordonarea mişcărilor I.5. Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare cu respiraţia I.6. Tehnica startului şi acţiunilor după start în procedeul bras I.7. Tehnica întoarcerii I.8. Modificări ale tehnicii înotului în funcţie de viteza de deplasare

II. TEHNICA PROCEDEULUI FLUTURE (DELFIN) II.1. Poziţia corpului şi capului II.2. Mişcările picioarelor II.3. Mişcările braţelor II.4. Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare II.5. Respiraţia şi coordonarea ei cu mişcările de înot II.6. Tehnica startului II.7. Tehnica întoarcerii II.8. Modificări ale tehnicii de înot în funcţie de viteza de deplasare

III. PARTICULARITĂŢI ALE TEHNICII STARTURILOR ŞI

ÎNTOARCERILOR ÎN PROBELE DE ŞTAFETĂ (LIBER ŞI MIXT) ŞI ÎNOT MIXT INDIVIDUAL

IV. NOŢIUNI DE REGULAMENT

Noţiuni de regulament privind tehnica procedeelor sportive de înot CERINŢE PENTRU ACTIVITĂŢILE PRACTICE DIN ANUL II SEMESTRUL AL II-LEA PROBE DE CONTROL PRACTICE PENTRU ANUL II SEMESTRUL AL II-LEA TEME BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

I TEHNICA PROCEDEULUI BRAS

I.1 Poziţia corpului şi a capului Corpul este întins pe apă, cu faţa în jos. Unghiul format de corp cu orizontala apei este de

aproximativ 200, mai mare decât în cazul celorlalte procedee (Fig. nr. 1).

Fig. nr. 1

Capul se află în prelungirea corpului, bine „ascuns” între braţe în faza de alunecare, pentru a obţine

o poziţie hidrodinamică optimă. Picioarele sunt întinse, vârfurile de asemenea, braţele întinse sus în prelungirea corpului. Toate

segmentele sunt întinse dar nu încordate. Conform regulamentului de înot, aşa cum am mai amintit, pe tot parcursul probei o parte a capului

trebuie să spargă suprafaţa apei, cu excepţia unui ciclu de mişcări după start şi după întoarceri. Poziţia descrisă este considerată ca bază de referinţă în descrierea tehnicii procedeului. Greşeli frecvente • Poziţia ridicată sau prea scufundată a capului, determină o rezistenţă mare la înaintare, iar poziţia

prea scufundată a capului poate duce la descalificarea înotătorului; • Întinderea insuficientă a braţelor înainte, dar şi a umerilor, scurtează vâslirea braţelor şi creşte

rezistenţa la înaintare; • Picioarele depărtate şi îndoite, corpul îndoit: scade viteza prin creşterea rezistenţei la înaintare.

I.2 Mişcările picioarelor Picioarele execută acţiuni de grupare şi pregătire a suprafeţelor de vâslire, urmate de acţiuni

propulsive, simultan, prin lateral-înapoi şi de sus în jos. Suprafeţele de vâslire sunt formate din marginea internă a labelor picioarelor, zona maleolară

internă şi suprafaţa medială a gambelor. Mişcarea picioarelor cuprinde două faze: faza pregătitoare şi faza activă (propulsivă). Tempoul

mişcărilor este diferit în cele două faze. Faza pregătitoare, în care picioarele se grupează, se execută mai lent, iar impulsia picioarelor din faza activă se execută mai rapid, aceasta reprezentând principala acţiune care determină viteza de înot.

- Faza pregătitoare Din întins cu picioarele uşor depărtate, se execută flexia gambelor pe coapse (călcâiele la şezută

uşor depărtate). De asemenea, coapsele depărtate se flexează limitat pe abdomen, doar atât cât să nu permită ieşirea tălpilor deasupra apei. În finalul acestei faze vârfurile picioarelor se orientează spre în afară (lateral), printr-o rotaţie externă a gambelor, în flexie dorsală accentuată.

Unghiurile formate de flexia multiplă au valori diferite, astfel: coapsa face cu abdomenul un unghi de aproximativ 1300 pentru a evita creşterea accentuată a rezistenţei la înaintare; gamba se flexează complet pe coapsă (mai precis, în jurul a 450); laba piciorului execută o flexie dorsală la 800. Unghiul între coapse (depărtarea genunchilor) are o valoare de aproximativ 700 (Fig. nr. 2 ). Astfel, este opusă apei suprafaţa maximă a zonei de vâslire.

Greşeli frecvente • Îndoirea accentuată a coapsei pe abdomen, produce frânare frontală accentuată, reacţia fiind

în sens contrar direcţiei de înaintare;

Fig. nr. 2 Unghiuri şi suprafeţe de vâslire

• Flexia cu călcâiele apropiate şi genunchii depărtaţi sau flexia cu călcâiele depărtate şi

genunchii apropiaţi are efecte negative asupra acţiunii de împingere a picioarelor;

220

SAVA FETESCU

• Lipsa ridicării gambelor şi flexiei dorsale a vârfurilor micşorează suprafeţele de vâslire, existând tendinţa de a efectua bătaia cu suprafaţa superioară a labei, rezultatul este o acţiune ineficientă a picioarelor;

• Faza pregătitoare se execută cu viteză mare ceea ce determină creşterea rezistenţei la înaintare şi o pierdere mare de viteză.

Faza pregătitoare Faza activă (propulsivă)

1

5

2

6

3

7

4

8

9

Fig. nr. 3 - Faza activă (propulsivă) Constă dintr-o împingere spre înapoi şi uşor lateral a apei cu tălpile, realizată prin extensia

articulaţiilor coxo-femurale, a genunchilor, iar în final flexia plantară a labelor. Zona maleolară internă se orientează spre înapoi, prin lateral şi de sus în jos, descriind un traseu eliptic. Pe măsură ce picioarele se întind genunchii intră în rotaţie externă. Împingerea se termină când picioarele sunt întinse complet, cu vârfurile spre lateral, urmată de relaxarea labelor şi apropierea activă a picioarelor. Această apropiere a picioarelor are efect propulsiv prin expulzarea apei cuprinse între acestea şi se evită creşterea rezistenţei la înaintare prin obţinerea rapidă a poziţiei hidrodinamice (Fig. nr. 3).

Acţiunea complexă a picioarelor creează forţe portante mari, cu efect propulsiv pe direcţia de deplasare.

Greşeli frecvente • Împingere cu labele picioarelor întinse (vârfurile „împung” apa), realizându-se doar o lovire a apei

de sus în jos şi spre înapoi, fără efecte propulsive, lipsind sprijinul pe apă; • Împingerea se execută spre lateral, din cauza genunchilor mult depărtaţi, iar apropierea

picioarelor este lentă: astfel, traiectoria se scurtează, acţiunea este ineficientă, iar păstrarea picioarelor depărtate produce frânare mare la înaintare;

• Întinderea labelor înainte de întinderea completă a picioarelor, reduce mult forţa de împingere; • Viteza foarte mare sau prea mică a triplei extensii: propulsia este ineficientă în primul caz, iar în

cea de-a doua situaţie corpul se poate chiar scufunda; • Poziţia asimetrică a picioarelor determină o propulsie asimetrică, numai un picior va efectua

împingerea, celălalt va lovi apa. Această acţiune contravine regulamentului. I.3 Mişcările braţelor

Acţiunile braţelor la procedeul bras sunt de mare importanţă, deoarece prin forţele portante mari pe care le realizează contribuie la obţinerea vitezei de deplasare.Cele două faze ale mişcării braţelor, faza activă şi cea pregătitoare, se execută sub nivelul apei. Braţele vâslesc simultan şi simetric. Prin acţiunea lor, braţele contribuie direct la obţinerea vitezei de înot în faza activă, iar în faza pregătitoare urmăresc micşorarea cât mai mult a rezistenţei la înaintare.

221

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Braţele, în faza activă, vâslesc prin lateral-înapoi până lângă piept, de aici, în faza pregătitoare, revin pe drumul cel mai scurt pentru a executa o nouă fază activă.

- Faza activă Cuprinde trei momente: apucarea apei,

tracţiunea şi împingerea, acestea executându-se peo traiectorie sinuoasă (Fig. nr. 4).

Apucarea apei se execută din poziţia întins a corpului, după terminarea momentului de alunecare. Braţele încă întinse execută o rotaţie internă din umeri, favorizând întoarcerea palmelor spre exterior, apoi flexia acestora pe antebraţe. Palmele apasă pe apă în jos, prin lateral (Fig. nr. 5).

Fig. nr. 4

Fig. nr. 5 Apucarea apei şi poziţia capului

Tracţiunea se execută în continuarea apucării apei. Ea începe prin îndoirea treptată a braţelor, iar prin rotaţia internă

din umeri, coatele realizează o poziţie ridicată faţă de antebraţe. Când palmele ajung la nivelul coatelor, unghiul între braţ şi antebraţ ajunge la aproximativ 900 (Fig. nr. 8). Antebraţele sunt orientate spre fundul bazinului şi uşor lateral faţă de cot.

Antebraţele şi palmele constituie suprafeţele de vâslire. Palmele în punctul lor cel mai adânc, sunt orientate spre exterior faţă de coate, iar coatele spre exterior faţă de umeri, în acelaşi plan frontal.

Împingerea este redusă deoarece antebraţele şi palmele nu depăşesc, în acţiunea lor spre înapoi, decât foarte puţin planul umerilor. În finalul fazei active braţele se strâng sub piept cu antebraţele şi palmele orientate spre înainte.

În timp ce sunt aduse sub bărbie cu degetele înainte, palmele vâslesc având o poziţie oblică spre înapoi şi spre torace.

Greşeli frecvente • Efectuarea vâslirii prin lateral aproape de suprafaţa apei, determină o eficienţă redusă a acesteia; • Vâslire prea lungă, palmele depăşind nivelul umerilor, ajungând uneori până la abdomen, fapt ce

contravine cerinţelor regulamentului. Deşi se creează un spor de viteză, acesta nu compensează rezistenţa mare la înaintare care rezultă din acţiunea braţelor în faza pregătitoare;

• Tracţiunea timpurie a coatelor determină o vâslire ineficientă prin reducerea suprafeţelor de vâslire şi scurtarea traseului palmelor;

• Depărtarea braţelor în lateral, înainte de începerea tracţiunii, este o mişcare nepropulsivă care scurtează traiectoria vâslirii.

- Faza pregătitoare După gruparea braţelor sub piept, cu palmele sub bărbie, urmează „strecurarea” acestora înainte pe axul

deplasării cu palmele apropiate şi orientate în jos. Coatele se apropie treptat, braţele se întind accentuat până ce umerii ajung la urechi. Palmele înaintează sub nivelul apei, la mică adâncime. Întreaga fază pregătitoare se execută în aşa fel încât să se reducă la maximum rezistenţa la înaintare.

Greşeli frecvente • Grupare insuficientă a braţelor sub piept va crea rezistenţă mare la înaintare în faza pregătitoare; • „Strecurarea” braţelor înainte cu coatele flexate are ca efect o creştere a rezistenţei frontale şi a reacţiei în

sens contrar direcţiei de înaintare; • Întinderea incompletă a braţelor înainte şi lipsa momentului de „alungire” a acestora scurtează vâslirea,

faza de alunecare lipseşte, iar frecvenţa mişcărilor creşte. I.4 Coordonarea mişcărilor

Într-o prezentare simplistă coordonarea mişcărilor de braţe cu cea a picioarelor ar fi următoarea: din plută pe piept, cu corpul întins, braţele încep faza activă, timp în care picioarele execută faza pregătitoare; când picioarele execută faza activă, braţele se

222

SAVA FETESCU

pregătesc întinzându-se înainte. Unui ciclu de mişcări de braţe îi corespunde un ciclu de mişcări de picioare şi un moment de alunecare în finalul acţiunii propulsive a picioarelor.

Dacă facem o analiză mai atentă vom observa că există un decalaj între acţiunea braţelor şi cea a picioarelor. Astfel, coordonarea corectă este următoarea: din întins, moment prelungit de alunecare, evitându-se pierderea accentuată a vitezei, braţele prind apa şi execută tracţiunea timp în care picioarele rămân întinse. În continuare, braţele se grupează sub piept, moment în care începe faza pregătitoare a picioarelor. Braţele se strecoară înainte şi aproape de finalul întinderii lor picioarele încep propulsia până la întinderea completă a membrelor, după care urmează un nou moment de alunecare (Fig. nr. 6).

Fig. nr. 6 Coordonarea mişcărilor în procedeul bras

În brasul de viteză momentul de alunecare între sfârşitul propulsiei picioarelor şi începutul tracţiunii braţelor este aproape eliminat.

Acest decalaj în coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare, contribuie la realizarea unei eficienţe maxime a fiecărei acţiuni parţiale şi însumarea efectelor, evitându-se astfel frânările mari ale unor segmente pe durata fazei active a celorlalte segmente.

Fig. nr. 7 Ciclograma mişcărilor de înot bras

Greşeli frecvente • Executarea simultană a fazelor active cu braţele şi picioarele, fapt ce determină o

pauză mare şi frânări excesive la pregătirea membrelor, iar înaintarea este sacadată; • Pregătirea picioarelor se face în timpul tracţiunii braţelor, ceea ce face să crească

rezistenţa la înaintare, iar eficienţa vâslirii braţelor scade; • Lipsa momentului de alunecare din cauza vâslirilor însumate, scade randamentul,

accentuând oboseala mai ales la începători. I.5 Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare cu respiraţia

Tehnica respiraţiei La bras respiraţia se execută spre înainte. Pentru a inspira înotătorul aduce gura la

suprafaţă, fără mişcări ample ale capului şi fără dereglarea poziţiei corpului, ridică bărbia şi o împinge spre înainte. Respiraţia este favorizată de acţiunea braţelor care creează o forţă portantă ce are ca efect ridicarea umerilor şi capului faţă de nivelul apei (Fig. nr. 8).

Fig. nr. 8

Moment inspirator: capul ridicat, mâinile la nivelul bărbiei Coordonarea respiraţiei cu mişcările de înot (Fig. nr. 9) Inspiraţia se execută în momentul tracţiunii braţelor, când acestea au ajuns la nivelul

umerilor şi începe gruparea lor sub piept şi când sprijinul pe apă este foarte puternic. În

223

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

timpul grupării braţelor există un moment de apnee, iar expirul se execută pe durata întinderii braţelor înainte şi momentului de apucare a apei.

Această tehnică a respiraţiei şi coordonarea ei cu mişcările, favorizează plutirea mai înaltă a corpului în faza pregătitoare a braţelor şi propulsiei picioarelor, iar corpul „plonjează” înainte.

Respiraţia se poate face la un ciclu de mişcări sau la două cicluri în probele de viteză, cu obligaţia regulamentară de păstrare a unei părţi a capului la suprafaţă.

1. Întins, palmele apucă apa întoarse spre exterior

2. Tracţiune spre exterior şi în jos cu îndoirea braţelor - expir

3. Moment inspirator - braţele în finalul fazei active - pregătirea picioarele

4. Capul coboară în apă, picioarele execută flexia, braţele înainte

5. Picioarele execută propulsia, braţele înainte

Fig. nr. 9 Tehnica globală în procedeul bras

Greşeli frecvente • Expirul nu se face complet sub apă, în acest caz înotătorul fie că rămâne cu expiraţia neterminată,

iar în plămâni rămâne o cantitate de aer rezidual, care nu va permite introducerea prin inspir a unei cantităţi de aer proaspăt pentru susţinerea efortului, fie va continua să expire şi în timpul afectat pentru inspir, inspir care va fi incomplet, creându-se în ambele situaţii datorie de oxigen. Dacă în această situaţie înotătorul va mări durata pentru efectuarea unei inspiraţii normale, se pierde coordonarea;

• Efectuarea inspiraţiei în timpul tracţiunii braţelor, adică un inspir timpuriu ca în tehnica clasică, va determina ridicarea prea devreme a capului deasupra apei, schimbarea unghiului corpului faţă de orizontala apei şi creşterea rezistenţei la înaintare;

• Inspiraţia întârziată reduce timpul optim necesar pentru o inspiraţie completă; • Ridicarea accentuată a capului pentru a inspira, dereglează mişcările de înot, modifică poziţia

corpului crescând rezistenţa la înaintare; • Menţinerea permanentă a capului deasupra apei face ca expiraţia să se realizeze deasupra apei. În

această situaţie trunchiul este mai ridicat, picioarele mai scufundate, iar rezistenţa la înaintare este mare.

224

SAVA FETESCU

I.6 Tehnica startului şi acţiunilor după start în procedeul bras Poziţia iniţială pe bloc-start, impulsia şi drumul aerian (zborul) sunt foarte asemănătoare cu cele descrise

la startul în procedeul craul pe piept. Diferenţa constă în faptul că intrarea în apă, la startul în procedeul bras, se face sub un unghi mai mare, pentru a permite o scufundare mai mare (aproximativ 50 cm), care să favorizeze efectuarea acţiunilor specifice brasului în timpul drumului subacvatic, acţiuni diferite faţă de cele efectuate la procedeul craul.

Acţiunile efectuate în timpul drumului subacvatic După pătrunderea în apă, înainte de a pierde viteza de alunecare, înotătorul execută o vâslire lungă cu

braţele, până lângă şolduri. Momentul de împingere este prelungit până la întinderea completă a braţelor şi orientat paralel cu axul de înaintare. Această acţiune are ca scop de a prelungi alunecarea sub apă cu viteză mare. Urmează îndoirea braţelor cu strecurarea lor înainte pe sub piept şi începe gruparea picioarelor, după ce braţele au depăşit nivelul umerilor. În continuare, picioarele execută o propulsie puternică, urmată de un mic moment de alunecare, după care braţele execută o nouă vâslire, de data aceasta obişnuită, timp în care capul, care pe toată durata drumului subacvatic se ţine cu bărbia în piept, se ridică pentru a marca ieşirea la suprafaţă. Executarea unui ciclu complet de braţe şi de picioare sub apă după start şi întoarceri, este permisă de regulament. După ieşirea capului la suprafaţă se înoată în continuare cu tehnica de bras obişnuită (Fig. nr. 10).

Fig. nr. 10 Acţiunile imediat următoare startului

Greşeli frecvente • Intrarea în apă se face sub un unghi prea mic sau prea mare, determinând în primul caz ieşirea

timpurie la suprafaţă (acţiunile sub apă nu pot fi eficient executate pentru a prelungi alunecarea), iar în a doua situaţie se prelungeşte excesiv drumul subacvatic;

• Momentul de alunecare este menţinut prea mult sau nu este menţinut, având ca efect pierderea accentuată de viteză în prima situaţie, iar în a doua nu se valorifică optim alunecarea, care este mai rapidă sub apă;

• Ridicarea timpurie a capului scurtează drumul subacvatic, ieşirea la suprafaţă se face devreme, fără a beneficia de avantajul acţiunilor subacvatice;

• Vâslirea braţelor este scurtă, cu eficienţă redusă; • Vâslirea cu braţele întinse sau prea îndoite de la începutul vâslirii are ca efect o eficienţă redusă a

acţiunilor sub apă; • Neefectuarea expirului în ultima parte a alunecării sub apă influenţează negativ reluarea unei

respiraţii normale imediat ce capul a ieşit la suprafaţă. I.7 Tehnica întoarcerii

Tehnica întoarcerii în procedeul bras este direct legată de prevederile regulamentului. Aceste prevederi ale regulamentului obligă pe înotător să atingă peretele cu ambele mâini simultan, dar nu obligatoriu la acelaşi nivel însă cu condiţia ca umerii să fie menţinuţi orizontali (paraleli cu suprafaţa apei). Atingerea peretelui cu mâinile se poate face la, deasupra sau sub suprafaţa apei. În aceste condiţii întoarcerea în procedeul bras, nu poate fi una rapidă.

Întoarcerea în procedeul bras este asemănătoare cu întoarcerea simplă descrisă la procedeul craul pe piept dar cu unele particularităţi şi cuprinde aceleaşi momente.

- Atacul peretelui Înotătorul întinde energic braţele înainte şi atinge peretele simultan cu palmele. În continuare, braţele se

îndoaie, în acelaşi timp capul şi umerii se ridică. Se realizează astfel un moment de sprijin pe perete. - Întoarcerea propriu-zisă Corpul se apropie de perete iar picioarele se îndoaie (se ghemuiesc). Aproape în acelaşi timp o mână

părăseşte contactul cu peretele şi se orientează pe noua direcţie, iar corpul pivotează în jurul axului

225

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

longitudinal, în aceeaşi parte. Tălpile se aşează pe perete, cea din partea întoarcerii fiind mai jos, corpul este orientat cu umărul spre noua direcţie şi se efectuează sprijinul. Mâna rămasă pe perete împinge, depărtând umerii de perete, continuând pivotarea corpului. În continuare, corpul se scufundă în poziţia ghemuit încă pe o parte cu tălpile pe perete, braţele cu palmele sub bărbie.

- Împingerea de la perete şi drumul subacvatic Braţele se întind, concomitent cu împingerea puternică a picioarelor, iar corpul se întinde pe noua direcţie

sub nivelul apei, încă orientat pe o parte. Urmează alunecarea, timp în care se corectează poziţia corpului, acesta ajungând în culcat cu faţa în jos cu umerii orizontal. Înainte de a pierde viteza de alunecare se execută sub apă un ciclu complet de braţe, înotătorul iese la suprafaţă continuând cursa folosind tehnica normală (Fig. nr. 11).

1

4

2

5

3

6

Fig. nr. 11 Întoarcerea în procedeul bras

I.8 Modificări ale tehnicii înotului în funcţie de viteza de deplasare Cu toate că procedeul bras este cel mai lent dintre procedeele sportive de înot,

specialiştii, prin prevederile regulamentului, au căutat să conserve tehnica clasică a brasului, deoarece valoarea aplicativă şi spectaculară a acestuia a impus protejarea lui.

În dorinţa de a creşte viteza de înot în acest procedeu, s-a recurs la creşterea frecvenţei mişcărilor şi forţei acestora, la reducerea amplitudinii mişcărilor. În aceste condiţii consumul energetic creşte, dar randamentul rămâne încă necorespunzător.

Tendinţa actuală este de alungire a mişcărilor, acţiunile se cuplează mai eficient, faza de alunecare nu se menţine, vâslirile se efectuează la adâncime, căutând zonele cu apă nemişcată pentru a realiza un sprijin cât mai eficient. Plutirea în inspir în momentul efectuării tracţiunii cu braţele, uşurează menţinerea corpului într-o poziţie mai înaltă în faza de maximă rezistenţă la înaintare. În faza pregătitoare a braţelor trunchiul lucrează activ „plonjând” înainte împreună cu braţele. În probele de viteză, datorită forţei şi frecvenţei mişcărilor, oscilaţiile verticale sunt mai accentuate.

Dacă în trecut domina acţiunea picioarelor în realizarea vitezei de înot, astăzi se înregistrează un echilibru, prin creşterea randamentului acţiunilor de vâslire a braţelor. Pentru a mări viteza de înot, se urmăreşte creşterea forţei braţelor şi picioarelor dar şi a forţei generale a înotătorilor de bras.

ÎNTREBĂRI 1. Care este poziţia corectă a corpului şi a capului în procedeul bras? 2. Precizaţi unghiurile formate de flexia multiplă în faza pregătitoare a mişcărilor

de picioare la procedeul bras. 3. Descrieţi faza activă (propulsivă) a mişcărilor de picioare bras. 4. Enumeraţi greşelile întâlnite la mişcările picioarelor în procedeul bras. 5. Care sunt greşelile frecvente la mişcarea braţelor în procedeul bras? 6. Descrieţi coordonarea corectă dintre mişcările braţelor şi picioarelor în

procedeul bras şi precizaţi greşelile pe care le întâlnim cel mai frecvent. 7. Cum se face coordonarea respiraţiei cu mişcările în procedeul bras? 8. Care sunt acţiunile ce se efectuează în drumul subacvatic după start şi după

întoarcere la procedeul bras? 9. Descrieţi tehnica întoarcerii folosită în procedeul bras.

226

SAVA FETESCU

II TEHNICA PROCEDEULUI FLUTURE (DELFIN)

II.1 Poziţia corpului şi capului

Corpul este întins pe apă cu faţa în jos, formând un unghi de aproximativ 100 cu orizontala apei. Braţele sunt întinse sus în prelungirea corpului, picioarele sunt apropiate şi întinse, cu vârfurile întinse (în flexie plantară). Capul se află între braţe şi oscilează în timpul înotului, alternând de la ridicarea cu bărbia deasupra apei la scufundarea sub nivelul umerilor. Aceste oscilaţii ale capului sunt determinate de tehnica înotului în care corpul ondulează permanent, ca urmare a acţiunilor de „biciuire” executate de picioare.

Ca şi la celelalte procedee poziţia descrisă este convenţională, ea nu se menţine în nici un moment în timpul înotului în acest procedeu.

Greşeli frecvente • Ridicarea accentuată a capului, cu extensia corpului, face ca rezistenţa la înaintare să crească, iar

eficienţa mişcărilor de braţe se reduce; • Corpul ondulează accentuat în defavoarea biciuirii picioarelor, în această situaţie eficienţa este redusă, iar

consumul energetic inutil. II.2 Mişcările picioarelor

Picioarele execută mişcări simultane de biciuire în plan vertical. Suprafeţele de propulsie mobilizate în aceste mişcări sunt mari. În acest fel se creează forţe portante mari, necesare menţinerii corpului pe orizontală, dar se obţine şi un efect important pe direcţia de înaintare şi în acelaşi sens.

Aşa cum s-a mai amintit, mişcarea seamănă cu bătaia cozii delfinului care, deşi se efectuează în plan vertical, se realizează o mare viteză de înaintare în plan orizontal. Această mişcare este asemănătoare cu acţiunea picioarelor în procedeul craul pe piept, dar deosebirea constă în faptul că în procedeul fluture ele acţionează simultan (Fig. nr. 12).

Mişcările picioarelor au două faze: faza pregătitoare şi faza activă

- Faza pregătitoare După terminarea fazei active (bătaia în jos a

picioarelor), bazinul este situat la mică adâncime sub nivelul apei, iar picioarele sunt întinse formând un unghi obtuz cu abdomenul (Fig. nr. 13 poziţia nr. 1).

Fig. nr. 12 Analiza tehnicii mişcărilor de picioare

Din această poziţie începe faza pregătitoare prin coborârea bazinului şi ridicarea picioarelor spre suprafaţă. În continuare, coapsele se flexează uşor pe abdomen, iar gambele se flexează pe coapse urcând spre suprafaţă, până în momentul în care călcâiele ating suprafaţa apei. Unghiul format de coapse şi abdomen este mai mare de 1200, iar cel dintre gambe şi coapse mai mare de 900, pentru a se evita crearea unei rezistenţe mari la înaintare (Fig. nr. 13 poziţia nr. 6).

Greşeli frecvente • Flexia accentuată a coapselor pe abdomen are ca efect o rezistenţă mare la înaintare, iar mişcarea

ondulatorie a corpului va fi prea mare; • Îndoirea exagerată a genunchilor: acţiunea picioarelor devine ineficientă prin orientarea greşită a bătăii şi

nu se transmite corpului.

227

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10

Fig. nr. 13 Structura globală a tehnicii mişcărilor de picioare Faza activă Reprezintă mişcarea descendentă a picioarelor denumită şi bătaia picioarelor. Este o mişcare biciuită specifică

cu rol determinant în realizarea sprijinului pe apă şi se efectuează din articulaţia coxo-femurală. Mişcarea activă este precedată de ridicarea bazinului, urmează ridicarea coapselor şi extensia genunchilor care

proiectează gambele în jos cu viteză accelerată. Labele picioarelor sunt întinse (flexie plantară) cu vârfurile orientate spre interior, călcâiele uşor depărtate realizându-se astfel o bătaie cu suprafaţa maximă a labelor. Când coapsele ajung pe linia corpului, se opresc, mişcarea fiind continuată de gambe şi finalizată de lovitura de „biciuire” cu labele picioarelor. Aceste acţiuni trebuie să propulseze corpul în sus şi înainte.

Acţiunea picioarelor se transmite şi corpului care execută mişcări ondulatorii la nivelul umerilor şi al bazinului, ele trebuie să se coordoneze pentru a mări eficienţa mişcărilor de picioare.

În finalul bătăii în jos bazinul se află la înălţime maximă. Greşeli frecvente • Picioarele sunt depărtate sau cu vârfurile în flexie dorsală: scade foarte mult eficienţa bătăii; • Frecvenţa bătăilor de picioare este prea mare, iar ca efect se produce o obosire prematură şi eficienţa este

redusă. II.3 Mişcarea braţelor

Acţiunea de vâslire a braţelor reprezintă principalul factor propulsiv. Braţele efectuează mişcări simultane şi simetrice. Prin apă braţele execută o vâslire de sus în jos şi înapoi (faza activă), iar prin aer braţele sunt duse din înapoi spre înainte prin lateral (faza pregătitoare), în mod simultan şi simetric.

Principalul efect al acţiunii de vâslire a braţelor este de propulsie a corpului spre înainte, iar ca efect secundar se realizează un „sprijin” pentru acţiunile corpului şi capului.

- Faza activă (vâslirea propriu-zisă) 1) Intrarea braţelor în apă şi prinderea apei Braţele intră în apă puţin întinse, în lateral faţă de linia umerilor, cu palmele orientate spre interior. 2) Tracţiunea Tracţiunea începe cât mai devreme posibil, fără a prelungi alunecarea, imediat ce braţele au intrat în apă.

Braţele se depărtează apăsând cu palmele lateral şi în jos, se îndoaie din coate, iar umerii execută o rotaţie internă. Palmele se deplasează şi ajung la nivelul coatelor. De aici, palmele şi coatele continuă vâslirea până ajung în acelaşi plan vertical cu umerii. În acest moment, suprafeţele de vâslire au devenit maxime, opunând apei palmele şi antebraţele.

Fig. nr. 14 Traiectoria vâslirii braţelor

3) Împingerea După ce au depăşit planul umerilor,

braţele continuă să se îndoaie, se apropie de corp, iar palmele se apropie de linia mediană a acestuia şi continuă rotaţia internă a umerilor. Palmele şi antebraţele sunt orientate perpendicular pe direcţia de înaintare dar treptat, ele vor depăşi nivelul coatelor (planul vertical al acestora), împingând apa pe sub torace, spre bazin, întinzându-se lângă coapse unde se execută un ultim impuls cu palmele. Acestea se orientează cu degetele mici în sus.

228

SAVA FETESCU

Greşeli frecvente • Acţiunea de vâslire se execută cu articulaţia pumnului relaxată: efectul este o slabă

apucare (prindere) a apei, iar vâslirea în general devine ineficace; • Executarea tracţiunii direct spre torace (corect, tracţiunea începe prin lateral): vâslirea

se scurtează, iar sprijinul pe apă este insuficient; • Tracţiune cu braţele întinse: eficacitatea devine redusă, deoarece mişcarea este

largă, de suprafaţă; • Împingerea apei se face fără apropierea coatelor de torace: forţa este redusă; • Terminarea împingerii înainte de întinderea completă a braţelor, braţele sunt scoase

din apă prin lateral: se scurtează vâslirea, ceea ce determină mărirea frecvenţei mişcărilor şi deci, consum energetic mare.

- Faza pregătitoare (drumul aerian al braţelor) Ieşirea braţelor din apă începe cu ridicarea umerilor, îndoirea coatelor care se ridică

deasupra apei (punctul cel mai înalt) şi proiectarea antebraţelor înainte, prin lateral, aproape de suprafaţa apei. În dreptul umerilor se realizează depărtarea maximă a palmelor faţă de aceştia, după care se orientează spre linia mediană pentru a intra în apă înainte şi uşor lateral faţă de axa mediană (palmele orientate spre exterior, degetele mari intră mai întâi în apă).

În acţiunea de pregătire a braţelor intervine şi o oarecare relaxare a coatelor, fapt ce contribuie la odihna musculaturii braţelor. Ieşirea braţelor din apă este favorizată de poziţia înaltă a umerilor şi poziţia joasă (adâncă) a bazinului. Imediat ce intră în apă braţele, poziţia umerilor şi bazinului se inversează.

În concluzie, drumul aerian al braţelor este scurt, razant şi relaxat, dependent de oscilaţiile umerilor şi bazinului.

Greşeli frecvente • Braţele se duc înainte prin lateral întinse: acţiunea este obositoare şi măreşte

amplitudinea pregătirii; • „Căderea coatelor” la intrarea braţelor în apă: apucarea apei este deficitară, vâslirea,

în cel puţin prima parte a ei, devine ineficientă; • Prelungirea drumului aerian printr-un traseu înalt al braţelor: se întârzie apucarea şi

sprijinul pe apă, iar corpul se scufundă mai accentuat. II.4 Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare (Fig. nr. 15)

Structura globală a coordonării mişcărilor dintre braţe şi picioare în procedeul fluture este următoarea: la un ciclu complet de braţe se execută două bătăi de picioare şi o respiraţie.

1. Braţele intră în apă sus, în dreptul umerilor, picioarele execută prima bătaie

2. Mâinile apasă în jos şi lateral, cotul înalt şi îndoit, scurtă apnee apoi expir

3. Mâinile se apropie sub piept (coatele la 900), picioarele pregătesc a doua bătaie, expirul

este spre final

229

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

4. Palmele se îndreaptă spre şolduri, inspir, picioarele execută a doua bătaie

5. Braţele sunt aruncate înainte, capul intră în apă

Fig. nr. 15 Tehnica procedeului fluture (delfin)

Structura globală a coordonării mişcărilor dintre braţe şi picioare în procedeul fluture este

următoarea: la un ciclu complet de braţe se execută două bătăi de picioare şi o respiraţie. Prima bătaie de picioare se face în momentul intrării braţelor în apă, după care poate

urma o scurtă fază de alunecare. Prima bătaie de picioare are un rol propulsiv. Cea de-a doua bătaie de picioare are loc la ieşirea braţelor din apă şi prima parte a

drumului aerian al acestora. A doua bătaie de picioare este mai puternică şi are rolul de a favoriza ridicarea umerilor şi capului, creând condiţii pentru scoaterea braţelor din apă şi efectuarea inspiraţiei (Fig. nr. 16).

Intrarea capului şi braţelor în apă este asemănătoare unei plonjări, declanşând o ondulaţie care se transmite trunchiului, apoi picioarelor, terminându-se cu bătaia gambelor şi a labelor picioarelor (bătaia picioarelor se aseamănă cu mişcarea cozii delfinului). În acest timp, braţele execută drumul lor acvatic pe o traiectorie „în gaură de cheie” (Fig. nr. 14), ieşind din apă în momentul pregătitor al celei de-a doua bătaie a picioarelor.

Fig. nr. 16 Ciclograma mişcărilor de înot fluture (delfin)

Greşeli frecvente • Nerespectarea tempoului mişcărilor de braţe are ca efect pierderea coordonării

corecte; • Intrarea capului în apă după braţe, întârzie începerea tracţiunii şi diminuează

mişcările ondulatorii; • Mişcări ondulatorii prea ample care conduc la un efort crescut al picioarelor pentru

ridicarea bazinului la suprafaţa apei şi care nu mai concordă cu viteza mişcărilor de braţe;

• Amplitudinea prea mică a mişcărilor ondulatorii are ca efect o propulsie redusă, şoldurile şi picioarele „cad”, poziţia corpului va fi sub un unghi mare faţă de orizontala apei;

• Coborârea bazinului (extensie) în momentul scoaterii braţelor determină o ondulaţie prea amplă, iar braţele nu pot fi duse eficient spre înainte din cauza necoordonării mişcărilor de picioare cu mişcarea umerilor;

• Scoaterea timpurie sau întârziată a braţelor din apă influenţează negativ viteza de deplasare, mărind cantitatea de efort prestat.

230

SAVA FETESCU

II.5 Respiraţia şi coordonarea ei cu mişcările de înot

Tehnica globală a respiraţiei (Fig. nr. 15) Inspiraţia se execută prin ridicarea capului şi proiectarea bărbiei înainte, aproape de

suprafaţa apei. Capul se duce pe spate înainte ca braţele să iasă din apă, se face inspiraţia până ce braţele în drumul lor aerian ajung în dreptul umerilor. În continuare, capul se apleacă activ înainte, intră în apă înaintea braţelor, odată cu coborârea umerilor, ridicarea bazinului şi bătaia propulsivă a picioarelor.

O altă variantă pentru inspir, folosită de înotători, se execută prin răsucirea capului lateral, ca la craul pe piept. În acest fel se evită ridicarea capului de pe apă, diminuându-se astfel amplitudinea ondulaţiilor corpului. Cu toate că pare mai avantajoasă această tehnică este mai puţin folosită de înotătorii de fluture.

Inspirul este scurt şi puternic, executat pe gură. Expirul se execută sub apă, este prelungit, marcând un moment de finalizare accentuată

înainte de a ieşi gura la suprafaţă şi foarte puţin după acest moment. Coordonarea respiraţiei cu mişcările de înot La un ciclu de mişcări de braţe se execută o respiraţie. Pentru a păstra timp mai

îndelungat o poziţie mai aplatizată a corpului pe apă, unii înotători execută o respiraţie la două cicluri de braţe.

Pentru a executa inspirul şi a nu deregla poziţia corpului pe apă, capul se ridică din apă puţin înainte de ieşirea braţelor, iar după efectuarea inspirului acesta reintră în apă înainte ca braţele să reintre la rândul lor în apă. În timpul tracţiunii braţelor există un moment de apnee după care urmează expirul realizat energic.

Greşeli frecvente • Efectuarea incompletă a inspirului din cauza duratei scurte a poziţiei capului cu gura

afară din apă, sau efectuarea incompletă a expirului: în ambele situaţii se creează un deficit de aer care se accentuează treptat până la senzaţia de sufocare şi pot determina chiar dereglări de coordonare;

• Ridicarea accentuată a capului pentru efectuarea inspirului măreşte amplitudinea ondulaţiilor, fapt ce duce la dereglarea generală a coordonării.

II.6 Tehnica startului

- Poziţia pe bloc-start, impulsia, drumul aerian şi intrarea în apă sunt asemănătoare cu cele de la procedeul craul pe piept. Impulsia de pe bloc-start este energică, folosind avântul braţelor, zborul este întins, fără planare, intrarea în apă se face sub un unghi ascuţit, uşor mai mare ca la craul.

- Drumul subacvatic şi ieşirea la suprafaţă După intrarea în apă, drumul subacvatic este mai adânc, spre deosebire de cel de la

craul pe piept. În timpul drumului subacvatic înotătorul execută una sau mai multe mişcări ondulatorii pentru prelungirea acestuia cu viteză mare, iar braţele execută o vâslire obişnuită până la şolduri, după care capul se ridică şi picioarele execută o mişcare pregătitoare. Se creează astfel, condiţii pentru ieşirea capului şi a braţelor din apă.

Toate aceste acţiuni urmăresc păstrarea vitezei cu care s-a pătruns în apă însă, înainte ca aceasta să scadă, trebuie să înceapă mişcările de înot.

În concluzie, startul este întins, la joasă înălţime, drumul sub apă scurt şi cu viteză mare, mişcările de înot încep repede, înainte de a pierde viteză.

Greşeli frecvente Pe lângă greşelile prezentate la craul şi bras, care sunt în mare parte aceleaşi şi la

fluture, întâlnim şi alte greşeli, cum ar fi: • Executarea mai multor mişcări de picioare (ondulaţii) sub apă, poate conduce la o

pierdere importantă de viteză, prin prelungirea drumului subacvatic; • Scoaterea braţelor din apă când corpul este încă prea scufundat, efortul este inutil cu

pierdere mare de viteză.

231

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

II.7 Tehnica întoarcerii Întoarcerea în procedeul fluture este identică cu întoarcerea simplă descrisă la procedeul

craul. Cu toate acestea, la fluture întoarcerea prezintă câteva particularităţi şi anume: la atacul peretelui deosebirea constă în faptul că el trebuie atins cu mâinile simultan şi la acelaşi nivel (prevedere de regulament), după împingerea de la perete drumul subacvatic este mai adânc, timp în care înotătorul execută una sau mai multe mişcări ondulatorii, o vâslire completă cu braţele şi imediat iese la suprafaţă continuând înotul fluture pe noua direcţie cu tehnica regulamentară.

Greşelile de execuţie sunt cele descrise la tehnica startului în procedeul fluture.

II.8 Modificări ale tehnicii de înot în funcţie de viteza de deplasare În vederea realizării unei viteze mai mari de deplasare este necesară creşterea într-o

oarecare măsură a frecvenţei mişcărilor de înot şi de asemenea, creşterea forţei acestor mişcări.

Pentru ca braţele să poată realiza traiectoria ideală a vâslirii este foarte important să se dezvolte mobilitatea la nivelul articulaţiei scapulo-humerale. Rolul braţelor în realizarea propulsiei înotătorului în procedeul fluture este foarte important, dezvoltarea forţei şi rezistenţei acestora va contribui direct la realizarea unei viteze mai mari de înot.

ÎNTREBĂRI

1. Descrieţi tehnica mişcărilor de picioare în procedeul fluture. 2. Faceţi o descriere a tehnicii mişcărilor de braţe în procedeul

fluture şi arătaţi care sunt cele mai frecvente greşeli. 3. Prezentaţi coordonarea integrală dintre respiraţie şi mişcările

braţelor şi picioarelor în procedeul fluture. 4. Cum se efectuează respiraţia în procedeul fluture?

232

SAVA FETESCU

III PARTICULARITĂŢI ALE TEHNICII STARTURILOR ŞI ÎNTOARCERILOR ÎN PROBELE DE ŞTAFETĂ (LIBER ŞI MIXT) ŞI ÎNOT MIXT INDIVIDUAL

Ca tehnică, procedeele de înot în probele de ştafetă şi de mixt individual, nu diferă de

cea de la probele individuale de înot. Înotul pe parcurs, acţiunile după start şi întoarceri, trebuie să respecte aceleaşi cerinţe regulamentare.

În probele de ştafetă liber (o echipă de ştafetă este formată din patru înotători) primul înotător din echipă ia startul de pe bloc-start la comandă, aşa cum s-a arătat la startul în procedeul craul. După ce străbate în înot distanţa respectivă execută sosirea regulamentară, iar după atingerea peretelui, înotătorul din al doilea schimb, care aşteaptă pe bloc-start în poziţia de plecare, execută la rândul lui startul, înotul pe traseu şi sosirea pentru ca în continuare, schimbul trei şi patru să procedeze în acelaşi fel. Înotătorul care urmează să ia startul trebuie să respecte cerinţele regulamentare privind momentul schimbului (ia startul după ce schimbul anterior atinge regulamentar peretele) şi este răspunzător în caz că pleacă mai devreme, fapt ce duce la descalificarea echipei.

Întoarcerile şi sosirea în probele de ştafetă liber sunt asemănătoare cu cea din probele individuale de liber.

În ştafetele de înot mixt ordinea procedeelor de înot este: spate-bras-fluture-liber. Primul schimb, care trebuie să înoate în procedeul spate, va lua startul din apă, identic cu startul la procedeul spate. Celelalte schimburi vor lua startul de pe bloc-start, acesta fiind identic cu tehnica startului procedeului respectiv, prezentată la descrierea tehnicii procedeelor de înot.

La ştafeta de mixt, primul schimb înoată în procedeul spate, deoarece startul se ia din apă. Dacă procedeul spate ar fi plasat în altă ordine ar împiedica efectuarea cursivă şi eficientă a schimbului.

În înotul pe parcurs fiecare schimb trebuie să respecte, când înoată în procedeul respectiv, prevederile regulamentare cunoscute. Întoarcerile şi sosirile sunt asemănătoare celor prezentate la tehnica procedeelor de înot şi ele trebuie respectate întocmai.

În probele de înot mixt individual ordinea procedeelor este: fluture-spate-bras-liber. Acelaşi înotător trebuie să înoate în toate cele patru procedee în ordinea amintită. În această probă apar modificări importante la întoarceri, atunci când se trece de la un procedeu la altul (la fiecare 50 m sau 100 m). Dacă distanţa de înot în fiecare procedeu impune parcurgerea mai multor lungimi de bazin, întoarcerile ca tehnică sunt asemănătoare cu cele descrise la procedeul respectiv.

După parcurgerea distanţei în primul procedeu (fluture), trecerea la cel de-al doilea procedeu (spate) se face astfel: înotătorul atinge peretele cu mâinile simultan în poziţia pe piept, picioarele grupate se duc pe sub corp spre perete, înotătorul se scufundă şi ia poziţia de împingere cu faţa în sus, continuă cu împingerea şi alunecarea pe sub apă cu executarea mişcărilor specifice următorului procedeu – spate (Fig. nr. 17).

Fig. nr. 17 Întoarcerea la trecerea din procedeul fluture la spate în proba de înot mixt

individual La finalul parcurgerii distanţei în procedeul spate, trecerea la procedeul bras se face

printr-o întoarcere simplă sau întoarcere prin răsturnare înapoi. Întoarcerea simplă: după atingerea peretelui cu o mână în poziţia pe spate, corpul se

îndreaptă, picioarele îndoite se duc pe sub corp cu tălpile spre peretele bazinului, se inspiră profund pe gură, după care înotătorul se scufundă şi ia poziţia de împingere cu faţa în jos. În continuare se execută împingerea, drumul subacvatic cu mişcările specifice următorului procedeu – bras, ieşirea la suprafaţă şi înotul pe parcurs.

Întoarcerea prin răsturnare înapoi este o întoarcere rapidă şi mai pretenţioasă. În această variantă atacul peretelui se face mai adânc, după care înotătorul se răstoarnă

complet înapoi, răsturnare favorizată de lăsarea capului pe spate şi aruncarea energică a picioarelor îndoite peste apă. Prin această mişcare de rotaţie înapoi, înotătorul ajunge sub apă cu faţa în jos, cu tălpile pe perete, în poziţia de împingere. Urmează împingerea cu

233

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

întinderea braţelor, alunecarea sub apă cu efectuarea mişcărilor specifice procedeului bras, ieşirea la suprafaţă şi înot în procedeul bras (Fig. nr. 18).

Fig. nr. 18 Întoarcerea prin răsturnare înapoi la trecerea din procedeul spate la procedeul

bras în proba de înot mixt individual

După ce s-a înotat distanţa de bras, trecerea în ultimul procedeu de înot – craul, se face printr-o întoarcere simplă, asemănătoare cu cea de la bras, după împingerea de la perete, în drumul subacvatic se execută mişcări specifice procedeului craul şi se continuă cu înotul craul până la terminarea probei.

ÎNTREBĂRI

1. Din câţi înotători este alcătuită o ştafetă pentru probele de înot liber şi înot mixt?

2. Care este ordinea procedeelor în proba de ştafetă mixt, dar în proba de înot mixt individual?

3. Care sunt particularităţile tehnicii starturilor în probele de ştafetă mixt şi înot mixt individual?

4. Prezentaţi particularităţile întoarcerilor în proba de ştafetă mixt şi înot mixt individual.

234

SAVA FETESCU

IV NOŢIUNI DE REGULAMENT Noţiuni de regulament privind tehnica procedeelor sportive de înot 4 Startul

4.1. În probele de liber, bras şi fluture, startul se va lua de pe bloc-start, prin săritură. La fluierul lung al arbitrului general, înotătorii se vor urca pe marginea din spate a bloc-startului, cu ambele tălpi la aceeaşi distanţă de marginea dinainte şi rămân pe loc.

La comanda starterului „Luaţi locurile” ei vor lua imediat o poziţie de plecare cu cel puţin un picior la marginea dinainte a bloc-startului. Când toţi înotătorii sunt în poziţie nemişcată, starterul va da semnalul de pornire (pistol, claxon, fluier sau comandă).

4.2. La startul în procedeul pe spate, în proba individuală sau în ştafeta de mixt, cursele vor începe din apă. La fluierul lung al arbitrului general, înotătorii vor intra imediat în apă şi fără a întârzia exagerat se întorc în poziţia de start. Când toţi sportivii au luat această poziţie, starterul dă comanda „Luaţi locurile”. Când toţi sunt nemişcaţi el dă semnalul de plecare.

4.3. La Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale sau alte competiţii F.I.N.A., comanda „Luaţi locurile” se va da în limba engleză: „Take your marks”, iar la fiecare bloc-start va fi montat câte un difuzor pentru multiplicarea semnalului (toţi sportivii să-l audă odată). Sunetul acestor difuzoare va fi suficient de tare, ca în cazul unui start greşit să poată fi auzit.

4.4. Starterul poate să recheme înotătorii după primul start greşit şi să le reamintească că n-au voie să plece înaintea semnalului de start. După primul start greşit, orice înotător care porneşte înaintea semnalului de start va fi descalificat.

Dacă semnalul de start a fost dat înainte ca descalificarea să fie pronunţată, cursa va continua iar înotătorul sau înotătorii care au pornit înaintea semnalului de start vor fi descalificaţi la finalul ei.

Dacă descalificarea se pronunţă înainte ca semnalul de start să se audă, acesta nu va mai fi dat, înotătorii vor fi rechemaţi, descalificările anunţate iar startul va fi reluat fără concurenţii penalizaţi.

4.5. Semnalul de start fals este identic cu cel de start corect dar este repetat cu intermitenţă, iar frânghia de start greşit este lăsată să cadă pe apă. Dacă arbitrul general decide că startul este greşit, el va fluiera, urmând apoi semnalul repetat de start fals şi căderea frânghiei.

4.6. Dacă greşeala unui oficial duce la greşeala unui înotător sportivul este absolvit. Multe din aceste reglementări în legătură cu startul sunt abrogate. În prezent startul este

unic. Orice înotător care pleacă înaintea semnalului de start va fi descalificat. 5 Înotul liber

5.1. Înotul liber înseamnă că într-o probă astfel denumită, un înotător poate să înoate orice procedeu tehnic, excepţie făcând probele de ştafetă mixt şi mixt individual, în care distanţa de liber poate fi parcursă în oricare procedeu în afară de bras, spate sau fluture.

5.2. La întoarcerile şi sosirile în procedeul liber, înotătorul trebuie să atingă peretele cu oricare parte a corpului său, nefiind obligat să-l atingă cu mâna. 6 Înotul spate

6.1. Înotătorii, în momentul startului, stau în apă cu faţa spre peretele de plecare, cu mâinile prinse pe mânerele de start.

Picioarele, inclusiv degetele, trebuie să fie aşezate sub suprafaţa apei. Este interzis să se sprijine picioarele în sau pe marginea sparge-valului.

6.2. La semnalul de start şi în momentul executării întoarcerii sportivul trebuie să se împingă de la perete şi să înoate pe spate pe tot parcursul cursei. El trebuie să fie pe spate tot timpul cu excepţia momentului de execuţie a întoarcerii. Poziţia normală pe spate poate include o mişcare de rulare (răsucire) a corpului în jurul axei longitudinale, rulare care să nu depăşească 900 faţă de orizontala apei. Poziţia capului nu interesează.

Interpretarea articolului SW 6.2. dată de F.I.N.A.: Excepţie de la această regulă face întoarcerea în procedeul spate, când este permisă

orice deviere de la poziţia normală pe spate pentru efectuarea unei acţiuni de întoarcere cursivă.

6.3. O parte a corpului înotătorului trebuie să spargă în permanenţă suprafaţa apei cu excepţia întoarcerii şi a distanţei de maxim 15 m după start sau întoarceri, când îi este

235

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

permisă imersiunea completă, dar după această distanţă capul trebuie să se afle la suprafaţă.

6.4. În timpul întoarcerii este permis înotătorului să se răstoarne trecând prin plan vertical, dar el trebuie să se reîntoarcă pe spate înaintea desprinderii de peretele bazinului.

În timpul întoarcerii şi până la desprinderea de perete, o parte a corpului înotătorului trebuie să atingă peretele bazinului.

6.5. La sosire înotătorul trebuie să atingă peretele cât încă se găseşte în poziţia normală pe spate. 7 Înotul bras

7.1 De la începutul primei mişcări de braţe după start şi întoarceri, corpul trebuie menţinut continuu cu pieptul pe apă şi cu umerii paraleli cu linia apei.

7.2. Toate mişcările de braţe vor fi simultane şi vor fi executate în acelaşi plan orizontal, fără mişcări alternative.

7.3. Mâinile trebuie întinse înainte împreună, de la piept şi apoi readuse la piept, peste, la sau sub suprafaţa apei.

Cu excepţia startului şi a întoarcerilor, mâinile nu vor depăşi linia şoldurilor la mişcarea spre înapoi.

7.4. Toate mişcările de picioare bras vor fi simultane şi se vor executa în acelaşi plan orizontal, fără mişcări alternative.

7.5. Labele picioarelor trebuie să fie întoarse în afară la faza propulsivă. Mişcările forfecate în formă de „mişcare fluturată” sau delfin, nu sunt permise. Spargerea suprafeţei apei cu laba piciorului este permisă, în afară de cazul când este urmată de o mişcare în jos de delfin.

7.6. La fiecare întoarcere şi la sosire, atingerea peretelui se face cu ambele mâini simultan, la, deasupra sau sub suprafaţa apei. Umerii trebuie să rămână orizontali cu suprafaţa apei până în momentul atingerii.

Capul poate fi scufundat după ultima tracţiune de braţe înainte de întoarcere cu condiţia ca el să fi spart suprafaţa apei într-un anume punct pe parcursul ultimei tracţiuni complete sau incomplete care a precedat atingerea peretelui.

7.7. În tot timpul unui ciclu complet de braţe şi a unei mişcări de picioare, o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa apei, cu excepţia momentului de după start şi după fiecare întoarcere când înotătorul poate face o mişcare completă de braţe (depăşind linia şoldurilor) şi o mişcare de picioare, cu scufundare completă. Capul trebuie să spargă suprafaţa apei înaintea executării celei de a doua mişcări de braţe. 8 Înotul fluture

8.1. Corpul trebuie menţinut cu pieptul pe apă, paralel cu suprafaţa apei, de la începutul primei mişcări de braţe, după start şi după fiecare întoarcere şi trebuie să rămână în această poziţie până la sosire. Nu este permisă rularea pe spate în nici un moment.

8.2. Ambele braţe trebuie să fie duse înainte pe deasupra apei şi aduse înapoi simultan. 8.3. Toate mişcările de picioare trebuie să fie executate simultan. Sunt permise mişcări

de ridicare şi coborâre în plan vertical şi simultan ale membrelor inferioare. Nu este obligatoriu ca picioarele sau labele picioarelor să fie menţinute la acelaşi nivel dar nu se permit mişcări alternative.

8.4. La fiecare întoarcere sau sosire, peretele va fi atins cu ambele mâini simultan, la, deasupra sau sub nivelul apei.

8.5. La start şi la întoarceri înotătorului i se permite să efectueze una sau mai multe mişcări de picioare şi o tracţiune de braţe sub apă, care să-l aducă la suprafaţa apei dar nu are voie să depăşească limita a 10 m. 9 Înotul mixt

9.1. În probele de mixt individual, înotătorul poate să acopere distanţa înotând în cele patru procedee în următoarea ordine: fluture, spate, bras şi liber.

9.2. În probele de ştafetă mixt, înotătorii trebuie să parcurgă cursa înotând fiecare câte unul din cele patru procedee în următoarea ordine: spate, bras, fluture, liber.

9.3. Încheierea fiecărei distanţe parcurse într-un procedeu se consideră ca sosire şi deci este necesară respectarea prevederilor regulamentare privind sosirile.

236

SAVA FETESCU

ÎNTREBĂRI

1. În ce situaţii un înotător poate fi descalificat atunci când se dă startul?

2. În ce constă deosebirea privind startul în procedeul spate, faţă de startul pentru celelalte procedee?

3. Cu care parte a corpului trebuie să atingă înotătorul

peretele la întoarcerile şi sosirile în probele de liber? 4. Câte grade are voie să se răsucească un înotător care

înoată spate şi în ce situaţie acesta poate devia de la poziţia normală pe spate?

5. După start şi după întoarceri în procedeul spate, pe ce distanţă are voie înotătorul să fie cu corpul în imersiune completă, dar în procedeul bras?

6. Cum trebuie să se execute mişcările de braţe şi picioare la procedeul fluture şi bras pentru a respecta prevederile regulamentului?

CERINŢE PENTRU ACTIVITĂŢILE PRACTICE DIN ANUL II SEMESTRUL AL II - LEA:

- Pentru promovare la disciplina nataţie, pe lângă cunoaşterea aspectelor teoretice prezentate în cele două module de curs din acest semestru, fiecare student trebuie să fie capabil să demonstreze practic, tehnica procedeelor sportive de înot.

- Probele practice se vor susţine după parcurgerea modulului de lecţii practice stabilit pentru cel de-al doilea semestru.

- Prezentarea la examenul teoretic este condiţionată de promovarea cu nota minimă 5 (cinci) a fiecărei probe de control prezentate mai jos.

PROBE DE CONTROL PRACTICE PENTRU

ANUL II SEMESTRUL AL II-LEA (fiecare probă se notează separat): I. CRAUL PE PIEPT Tehnica de înot în procedeul craul pe piept în coordonare integrală. II. CRAUL PE SPATE Tehnica de înot în procedeul craul pe spate în coordonare integrală. III. PROCEDEUL BRAS a) Tehnica vâslirii braţelor b) Tehnica mişcărilor de picioare c) Tehnica respiraţiei d) Tehnica de înot în procedeul bras în coordonare integrală. IV. ÎNOT PE DISTANŢA DE 50 m CONTRA CRONOMETRU

Fiecare student va înota pe distanţa de 50 m în unul din procedeele sportive la alegere. Timpul realizat după străbaterea acestei distanţe se va transforma în note conform tabelului de mai jos.

TABEL CU TRANSFORMAREA TIMPULUI REALIZAT ÎN NOTE STUDENŢI STUDENTE NOTA Craul Spate Bras Craul Spate Bras

10 42" 45" 48" 49" 53" 55" 9 47" 50" 53" 54" 58" 1'00" 8 53" 56" 59" 1'00" 1'04" 1'06" 7 1'00" 1'02" 1'06" 1'06" 1'10" 1'12" 6 1'07" 1'10" 1'13" 1'13" 1'17" 1'19" 5 1'14" 1'18" 1'20" 1'20" 1'24" 1'26"

NOTĂ: Proba de înot integral are următorul conţinut: startul regulamentar, mişcările ce se execută sub apă după

start, înotul pe parcurs, întoarcerea regulamentară, mişcările ce se execută sub apă după întoarcere, înotul pe parcurs şi sosirea regulamentară.

Proba de înot integral se desfăşoară pe distanţa a două lungimi de bazin (dus-întors).

237

INOT: METODICA ÎNVĂŢĂRII

Fiecare dintre probele prezentate pe procedee, trebuie promovată cu minimum nota cinci. Dacă la una sau mai multe probe nu se obţine nota minimă, nu se calculează media finală, studentul respectiv fiind considerat restanţier la probele practice şi nu va fi admis la examinarea teoretică. La susţinerea restanţelor pentru probele practice se reiau doar probele nepromovate.

Studenţii care vor demonstra tehnica procedeului fluture vor primi bonificaţie la nota finală obţinută în urma susţinerii probelor practice. Bonificaţia care se poate acorda în această situaţie este de 1 punct, maximum 1,5 puncte. De asemenea, în cazul în care se înoată în proba de 50 m contra cronometru în procedeul fluture, pentru nota 10 un student trebuie să înoate distanţa în 44", iar o studentă în 51". Pentru timpii mai slabi, cadrul didactic conducător al cursului practic, va stabili o grilă de notare asemănătoare cu cea prezentată mai sus.

TEME: 1. Prezentaţi asemănările privind tehnica de înot sportiv dintre

procedeul bras şi procedeul fluture (delfin), inclusiv cele din tehnica starturilor şi întoarcerilor regulamentare.

2. Descrieţi câteva situaţii concrete în care un înotător poate fi descalificat în timpul participării la o probă din cadrul unui concurs de înot.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Fiedler, Paul, Fetescu, Sava

- Înot, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996.

2. Jivan, Ioan - Îndrumar metodic de înot, I.E.F.S., Bucureşti, 1990. 3. Olaru, Mircea - Înot, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982. 4. Ţurcaş, C. - Înotul şi jocurile în apă pentru copii, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1975. 5. F.R.N. - Manual metodic de înot (uz intern), Traducere după

Pursley, Dennis, Bucureşti, 1986.

238

Lect.dr. FLORIN NICHIFOR FOTBAL TENIS

Cuprins Capitolul I I.1 Locul şi rolul jocului de fotbal-tenis I.2 Istoria jocului de fotbal-tenis pe plan mondial – date general I.3 Istoria jocului de fotbal-tenis în România – date generale Capitolul II II.1 Pregătirea tehnică II.2 Pregătirea tactică II.3 Pregătirea fizică II.4 Pregătirea psihologică Capitolul III III.1 Selecţia în jocul de fotbal-tenis III.2 Efortul în jocul de fotbal-tenis III.3 Calităţile motrice în jocul de fotbal-tenis III.4 Specializarea pe post Capitolul IV IV.1 Metode de antrenament IV.2 Mijloace de antenament IV.3 Elemente şi procedee tehnice, structuri de exerciţii specifice jocului de fotbal-tenis

- serviciul - preluarea cu: coapsa, pieptul, capul, din drop - atacul - blocajul

IV.4 Biomecanica execuţiei IV.5 Tactica în jocul de fotbal-tenis Capitolul V V.1 Modelul final al jucătorului de fotbal-tenis V.2 Probe şi norme de control V.3 Regulamentul jocului de fotbal-tenis Teme Bibliografie

FLORIN NICHIFOR

INTRODUCERE

Acest îndrumar poate fi folosit de antrenorii, profesorii de educaţie fizică,

studenţii de la facultăţile de educaţie fizică şi sport, care pot opta pentru o dezvoltare

reală a jocului de fotbal-tenis, realizînd trecerea de la doritorii care practică acest

joc din punct de vedere regulamentar (stabilit de Federaţia Internaţională de Fotbal-

Tenis) – elevi de şcoală generală, de liceu, studenţi şi chiar persoane trecute 30 de

ani, la sportivii de performanţă care pot participa în competiţii organizate la nivel

municipal, judeţean, zonal şi chiar în Campionatul Naţional de Fotbal-Tenis.

Paleta largă de execiţii specifice jocului de fotbal-tenis, care se regăseşte

prezentată sub formă de explicaţie şi desene, se adresează unor categorii de

practicanţi, cum ar fi : 1. sportivi de performanţă cu diferite specializări – care pot

realiza un antrenament nespecific, dar prin care pot să-şi realizeze unele obiective

propuse de antrenor / profesor (dezvoltarea unor calităţi motrice, menţinerea unui

tonus adecvat), aflaţi în perioada sau în cantonamentele de pregătire ; 2. copii,

adolescenţi, tineri, adulti aflaţi în tabere, excursii, vacanţe, concedii ; 3. persoane

interesate de a învăţa acest joc sportiv şi ulterior de al practica la un nivel ridicat.

Datorită faptului că acest joc sportiv nu se regăseşte, deocamdată, în programa

şcolară de la gimnaziu sau de la liceu, îndrumarul poate constitui un punct de sprijin

pentru cadrele didactice (în special profesorilor de educaţie fizică), care pot realiza

activităţi extracuriculare la nivelul şcolii / liceului.

Materialul se adresează studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport,

care frecventează cursurile opţionale – la forma de învăţămînt Zi, cît şi studenţilor de

la forma de învăţămînt - Învăţămînt Frecvenţă Redusă.

240

FOTBAL TENIS

Capitolul I I.1 Locul şi rolul jocului de fotbal-tenis: Suprafaţa de joc: sintetică, parchet, bitum, zgură, iarbă. Loc de practicare: universitate, liceu, şcoală generală – teren anenajat / sală de sport, parc, teren viran – cîmp. Locaţia geografică: mare / munte. Anotimp: primăvară / iarnă. Cu alte cuvinte, de la ultramodernism la simplitate, de la perioada caldă la cea rece, de la sportivii de performanţă practicanţi ai unor sporturi ca: atletism, arte marţiale, rugby, baschet, box, fotbal, aflaţi în perioada pregătitoare - cantonamente, precompetiţională sau competiţională, la copii, adolescenţi „prinşi” în perioada anului şcolar, vacanţe sau tabere, la adulţi şi persoane a căror vîrstă gravitează în jurul unei jumătăţi de veac, dornici de mişcare în week-end, jocul de fotbal-tenis s-a consolidat ca sport formîndu-şi proprii fani în întreaga lume. În calitate de activitate de loisir: Jocul de fotbal-tenis a suferit unele modificări din punct de vedere al regulilor ce trebuie respectate. Recent, International Footbal-Tennis Association (IFTA) - Federaţia Internaţională de Fotbal-Tenis a modificat puţin regulamentul şi anume: - la jocul de dublu şi triplu mingea va atinge solul doar o singură dată în propriul teren, diferit de cea ce se juca pînă nu demult cînd mingea putea atinge solul de două ori – dar nu consecutiv, şi această regulă se aplică în special la profesionişti. La noi în ţară practicanţii jocului folosesc varianta nu demult aprobată de IFTA, datorită respectării unei „tradiţii”– şi anume: mingea poate atinge suprafaţa de joc, a unei echipe, doar o singură dată iar numărul de pase maxim trei – mai cunoscută sub denumirea de „două iar a treia peste fileu ( idem cu jocul de volei ). Fiecare set se desfăşoară pînă la 21 de puncte, cu diferenţă de două puncte la final dacă scorul este egal: 23-21, 25-23, etc. România nu este singura ţară practicantă a acestei variante de joc, existînd numeroase ţări europene - în special cele limitrofe - dar cu procentaje diferite. În SUA, varianta mai practicată este cea regulamentară, chiar dacă s-a „infiltrat” şi varianta „europeană”. Ocaziile cele mai frecvente şi plăcute de practicare a jocului de fotbal-tenis sunt pentru americani zilele petrecute la iarbă verde ( picnic ) şi în week-end. Fotbalul-tenis sau tenisul cu piciorul este foarte îndrăgit la noi în ţară şi practicat în:

concediile de pe litoral sau de la munte; taberele şcolare sau studenţeşti; campusurile universitare; pe terenurile de sport ale şcolilor şi liceelor;

I.2 Istoria jocului de fotbal-tenis pe plan mondial: - date generale -

Din datele culese de la specialişti, acesta a apărut şi dezvoltat acum mai bine de 50 de ani în fosta Cehoslovacie, cunoscut sub numele de nohejbal, fiind considerat sport naţional. Astăzi tradiţia şi şcoala de fotbal-tenis cehă şi slovacă este foarte puternică şi pusă la punct, existînd profesionalism la nivelul cluburilor. Creşterea numărului de jocuri la nivelul cluburilor şi a reprezentativelor naţionale, organizarea de competiţii internaţionale a dus la apariţia, cei drept mai tîrziu, a Federaţiei Internaţionale de Fotbal-Tenis, cunoscută sub denumirea IFTA - International Football-Tennis Association.

Astfel la 7 februarie 1987 în Elvetia, la Hotel “Continental” din Niel, reprezentanţii Germaniei, Italiei, Angliei, Elveţiei şi României ( prin persoana omului de fotbal Octavian Popescu ) au pus bazele “International Football Tennis Association” ( I. F. T. A. ) . Preşedinte al forumului internaţional a fost ales domnul Josef Rothenfluh din Elveţia, iar sediul a fost stabilit in localitatea elveţiana Biel.

241

FLORIN NICHIFOR

De-a lungul timpului s-au afiliat la I. F. T. A. ţări ca : Ungaria, Franta, Rusia, Ucraina, Norvegia, Grecia, Cehia, Slovacia, Spania, S. U. A. , Brazilia, Austria, Australia, Turcia, Congo, Suedia, fiind bineînţeles şi membrii fondatori. 1991, IFTA organizează prima ediţie a Campionatului European, având două locaţii:

probele de simplu şi dublu desfăşurate în Ungaria la Kaposvar şi Szolnok; proba de triplu desfăşurată în Elveţia la Meiringen;

1994, primul Campionat Mondial, desfăşurat în Slovacia, la Kosice. 1996, prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni la nivelul cluburilor în Cehia la Harachov.

- turneul celor mai bune patru campioane naţionale a devenit o tradiţie, desfăşurându-se în fiecare an.

2000, organizarea primului Campionat Mondial de Juniori şi a primului Campionat Mondial Feminin în Slovacia la Kosice IFTA organizează alternativ odată la doi ani campionatele mondiale şi europene, ţara gazdă fiind stabilită, în primul trimestru al fiecărui an. I.3 Istoria jocului de fotbal-tenis în România: - date generale - Practicat încă din anii 1970,dar cu o titulatură diferită de cea de astăzi;

- în ziarul „Adevărul de Cluj” din 30 ianuarie 1993, găsim un interviu cu dl. Mihăilă G., preşedinte pe atunci a Filialei Judeţene de Fotbal-Tenis, în care afirma că în perioada 1977 – 1980 a înfiinţat şi şi-a desfăşurat activitatea Clubul „Feet-Tenis Sighişoara”.

- în oraşele Arad, Tg. Mureş, Oradea acest sport s-a practicat în ştranduri, cunoscut fiind sub numele de „lab-tenis”.

- pe baza cererilor de afiliere a unor cluburi ca: Steaua, Dinamo, Sportul Studenţesc, Metalul Bucureşti, Rocar, Motoare Diesel, Flacăra Roşie, Viscofil, Luxor, Energoutilaj coroborate cu activităţile precedente şi cererile altor cluburi dar şi a persoanelor independente din fotbal-tenis în 1990 se înfiinţează Federaţia Română de Fotbal-Tenis a cărei preşedinte şi membru fondator a fost dl. Sandu Ion.

F. R. F. T. este afiliată la I. F. T. A. încă de la infiinţare, adică din anul 1990. Primul campionat organizat sub egida F. R. F. T. s-a desfăşurat în anul 1994 cuprinzând 12 echipe , iar prima Cupă a României în anul 1995. În istoria fotbal-tenisului românesc amintesc despre înfiinţarea in anul 1994 a Ligii Profesioniste de Fotbal-Tenis ( L. R. F. T. P. ) sub conducerea lui Johnny Săndulescu care a organizat primul campionat în anul 1995, acest organism ducînd la scindarea Fotbal-tenisului in două parţi : F. R. F. T. si L. R. F. T. P. Această despărţire nu a durat decât un an , deoarece s-a încheiat un protocol între cele două organisme ajungându-se din nou la un singur campionat naţional. În calitate de activitate de performanţă: Practicarea jocului la nivele tot mai performante prin organizarea de campionate naţionale, Cupa Campionilor Europeni, Campionatul European, Campionatul Mondial a dus la specializarea jucătorilor dar şi a celor ce pregătesc sportivii de performanţă apărînd astfel diferenţa dintre jocul de fotbal-tenis ca activitate de loisir şi cea de performanţă sau mare performanţă, vorbindu-se astăzi de:

• specializare pe post; • pregătire tehnică; • pregătire tactică: individuală; colectivă; • pregătire fizică; • pregătire psihică;

242

FOTBAL TENIS

Dintre jucătorii români care au obţinut rezultate deosebite la Campionatul Mondial de Fotbal-tenis amintim: Masculin:

• medalie de aur – simplu: 1996 Maceio (BRA) – Florin Purice

• medalie de bronz – simplu: 2002 Szombathely (HUN) – Florin Purice 2000 Prostejov (CZE) – Florin Purice 1998 Szolnok (HUN) – Florin Purice 1994 Kosice (SVK) – M. Muşat

• medalie de bronz – dublu: 2004 Prostejov (CZE) – Fl. Purice, George Bobiş, Imre Hanyecz 2002 Szombathely (HUN) – George Purice, George Bobiş, Cristian Eparu 2000 Prostejov (CZE) – Florin Purice, C.Stoica, T. Petre 1998 Szolnok (HUN) – P. Tabarcea, Fl. Purice, D. Săsărman 1994 Kosice (SVK) – Florin Purice, D. Săsărman, G. Căleanu

• medalie de bronz – triplu: 1998 – 2004 reprezentativa României Feminin:

• simplu: 2004 (BUCUREŞTI) – locul I Dorina Păuna (ROM) locul II Gabriela Vinanska (SVK) locul III L. Fischerova (CZE) 2002 Szombathely (HUN) – locul I Dorina Păuna (ROM) locul II Dorottya Schumy (HUN) locul III Gabriela Vinanska (SVK)

243

FLORIN NICHIFOR

Capitolul II II.1 Pregătirea tehnică: Tehnica: poate fi definită ca un ansablu de deprinderi motrice, de procedee specifice manevrării mingii şi deplasării jucătorilor în vedera executării acestor manevre, care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc. Jocul de fotbal-tenis nu dispune de o tehnică şi tactică 100% proprie, el avînd la bază tehnica şi tactica jocului de fotbal. Prin tehnica jocului de fotbal-tenis, coroborată cu tehnica jocului de fotbal, se înţelege ansamblulu mijloacelor specifice în formă şi conţinut prin intermediul cărora jucătorii realizează, pentru jocurile de dublu şi triplu - pe de o parte acţiuni cu minge, iar pe de altă parte manevrele necesare acţionării şi cooperării eficiente, raţionale în vederea atingerii scopului urmărit. Ca linie metodică în cea ce priveşte însuşirea tehnicii jocului de fotbal-tenis menţionăm:

• exersarea acelei tehnici care este în măsură să rezolve cât mai raţional execiţiile şi care nu necesită modificări anterioare ;

• importanţa pregătirii teoretice în cea ce priveşte tehnica respectivă ; • pentru evitarea greşelilor, calităţile motrice trebuie să fie bine dezvoltate şi în

concordanţă cu dinamicc mişcării ; Capacitatea de a crea situaţii avantajoase în timpul schimburilor rapide de mingi, determinate de desfăşurarea jocului ca şi stabilirea momentului pentru aplicarea tehnicii este de o importanţă deosebită.

nu se poate vorbi despre o tehnică 100% specifică jocului de fotbal-tenis, deoarece ea se bazează foarte mult pe tehnica jocului de fotbal;

tehnica jocului de fotbal-tenis se referă în special la momentele de joc cum ar fi: - serviciul - lovirea mingii cu piciorul: şiretul interior, exterior, plin; - preluarea - cu şiretul interior, exterior, plin;

- din drop; - pe coapsă; - pe piept; - cu capul;

- atacul ( finalizarea ) - din vole sau demi-vole - în forţă – la nivelul fileului cu şiretul interior, exterior, plin;

II.2 Pregătirea tactică: Tactica: profesorul Leon Teodorescu defineşte tactica ca fiind „ totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizată şi coordonată raţional” în limitele regulamentului şi ale eticii sportive, cu scopul obţinerii victoriei. În sfera noţiunii de tactică putem include întreaga activitate raţională a jucătorilor atît pentru jocul de simplu cît şi pentru jocul de dublu şi triplu, desfăşurată intr-o succesiune impusă de jocul în sine ( faze de joc ) prin anumite forme de manifestare, variante de aşezare în teren (sisteme de joc simplu, dublu şi triplu), cu ajutorul mijloacelor de realizare şi anume: acţiunile tactice individuale şi colective, specifice atacului şi apărării. Tactica se concretizează în organizarea şi conducerea întrecerii sportive. Cîteva elemente sînt de bază şi anume:

acţiunea tactică: reprezintă activitatea îndreptată spre obţinerea unui rezultat optim, desfăşurându-se corespunzător cunoştinţelor tactice, deprinderilor tehnice, a calităţilor fizice şi de voinţă; face parte din antrenament şi se află în interdependenţă cu pregătirea tehnică şi fizică; se concretizează printr-o activitate complexă desfăşurată pe baza calităţilor intelectuale, fizice, psihice şi deprinderilor motrice.

cunoştinţele tactice: însumează totalitatea elementelor referitoare la organizarea întrecerii, apecierea corectă a condiţiilor de concurs şi alegerea soluţiilor optime.

244

FOTBAL TENIS

deprinderea tactică: constă în succesiunea mişcărilor automatizate prin care se rezolvă o sarcină tactică individuală sau colectivă, caracterizată prin siguranţă precizie, ritm de execuţie.

Tactica:

tactica jocului de fotbal-tenis se referă în special la ( pentru jocul de dublu şi triplu ):

- combinaţiile între 2 – 3 jucători prin schimb de locuri şi finalizare din diferite zone ale terenului;

- aşezarea echipei în teren la primirea serviciului: avansată sau retrasă; - aşezarea echipei în teren în timpul schimburilor de mingi; - „tactica” serviciului: scurt sau lung; cît mai aproape de tuşa exterioară sau interioară a

spaţiului de serviciu; Pentru jocul de simplu tactica jocului de fotbal- tenis constă în special în: - aşezarea jucătorului în teren atît în faza de atac cît şi în faza de apărare; - finalizarea; Interpretată ca fiind o strategie de purtare a acţiunilor de atac şi apărare, tactica are o seamă de caracteristici care îi dă un conţinut predominant intelectual:

accesibilitatea: tactica adoptată trebuia să corespundă posibilităţilor fizico-tehnice ale jucătorilor proprii în vederea aplicării ei, dar să ţină seama de posibilităţile adversarilor.

elasticitatea: constă în posibilităţile tacticii de a se adapta situaţiilor neprevăzute din joc, de a provoca surprize adversarului, dar în acelaşi timp să prevină surprizele venite din partea adversarului.

creativitatea: constă în capacitatea echipei de a crea în timpul jocului variante deosebite de acţionare care să surprindă adversarul.

evolutivă: caracterul evolutiv al tacticii constă în faptul că tactica a evoluat şi evoluează mereu, condiţionată de perfecţionarea permanentă a celorlalţi factori ai antrenamentului.

II.3 Pregătirea fizică: Caracteristicile specifice manifestate în activitate motrică a jucătorului sunt: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea. Pe lângă aceste calităţi motrice de bază, literatura de specialitate mai aminteşte mobilitatea şi calităţile motrice combinate (forţă - viteză, rezistenţă – în regim de viteză sau în regim de forţă ). Factorii principali care determină nivelul calităţilor motrice sunt:

- forţă, rezistenţă şi elasticitate musculară; - mobilitate articulară; - capacitate cardio-respiratorie; - coordonare neuro-musculară.

Toţi aceşti factori sunt interdependenţi în organism, dar fiecare reflectă în mod specific un anumit aspect al capacităţii de efort a organismului, fiind consideraţi ca forme de manifestare a corelaţiei factorilor morfo-funcţionali. În fotbal-tenis, calităţile motrice au anumite caracteristici - grad mare de complexitate a structurilor motrice, ceea ce determină un grad ridicat de dezvoltare a îndemânării.

Dinamica jocului de fotbal-tenis presupune din partea jucătorului, pe lîngă precedentele calităţi, şi o pregătire fizică generală şi specifică, în care calităţile motrice ar avea următoarea succesiune:

o viteza: de reacţie, de deplasare, de execuţie; o mobilitate şi îndemînare; o rezistenţa în regim de viteză; o forţa în regim de viteză; o detenta;

245

FLORIN NICHIFOR

II.4 Pregătirea psihologică: Ca în orice activitate sportivă şi în jocul de fotbal-tenis, momentele atît favorabile cît şi nefavorabile jucătorului - pentru proba de simplu, sau jucătorilor – pentru proba de dublu sau triplu trebuie atent „tratate”. Jucătorul trebuie să dispună şi de o pregătire psihică deosebită ( acordată de profesor / antrenor ), pentru că pe baza cercetărilor efectuate s-a constatat că atunci cînd două echipe sunt bine pregătite din punct de vedere fizic şi tehnico-tactic, victoria va fi de partea echipei mai bine pregătită psihologic, mai ales în cazul unor jocuri sau în condiţii mai dificile cum ar fi:

joc disputat în deplasare; scor egal; tie-breack;

Mobilizarea, încurajarea jucătorilor ( de către antrenor ) – a coechipierilor ( de către liderul echipei ) sunt secvenţe importante iar liderii respectivi trebuie să gestioneze atent aceste momente „delicate” ale jocului. Antrenorul poate stabili un plan de pregătire psihologică a sportivului / sportivilor cu care lucrează, el aflănduse-se în faţa unei situaţii puţin mai diferite:

- sportivi (copii, începători de diferite vărste ) care nu au avut contact cu o pregătire psihologică adecvată - sportivi / în special foşti sportivi de performanţă care au trecut prin etapele pregătirii psihologice

Pregătindu-şi un asemenea plan cadru, el poate preciza obiectivele necesare pregătirii psihologice cu aspectele sale generale şi specifice, cum ar fi:

1. Pregătirea psihologică generală: - pregătirea intelectuală: educarea atenţiei, a spiritului de observaţie, a capacităţii de înţelegere a gîndirii

discursive, acumularea unor cunoştiinţe generale şi de specialitate; - pregătirea afectivă: educarea sentimentelor şi convingerilor morale, educarea unor sentimente estetice; - pregătirea volitivă: educarea spiritului de ordine şi disciplină, educarea tenacităţii şi combativităţii, educarea

hotărîrii; - dezvoltarea la sportivi a unor trăsături de caracter pozitive: atitudinea faţă de sine - încredera în sine,

siguranţă, degajare; autoaprecierea realistă a posibilităţilor şi realizărilor; atitudinea faţă de alţii – spirit de echipă.

2. Pregătirea psihologică specifică: - capacitate percetivă: educarea percepţiilor spaţiale, a percepţiilor de timp, simţul ritmului, dezvoltarea

simţului echilibrului si al mişcărilor propriului corp, dezvoltarea percepţiilor mişcării obiectelor de concurs şi de antrenament;

- memorie motrică; - imaginaţie creatoare; - atenţia, capacitatea de concentrare, distribuţia (atenţia distributivă); - echilibrul emoţional, luciditatea; - expresivitatea şi tehnica de execuţie a mişcărilor specifice; - motivaţia: emulaţie, interes pentru practicarea disciplinei sportive respective; - trăsături de personalitate: spirit critic, spirit autocritic, independenţă, curaj, atitudine creatoare; - aptitudini: capacitate de însuşire rapidă şi eficientă a unei sarcini motrice, capacitate de progres prin

exersare şi autocontrol, îndemînare – cu precizarea factorilor specifici. 3. Pregătirea psihologică de concurs: - creşterea echilibrului emoţional şi a rezistenţei la stress; - dispoziţia pentru concurs; - anticiparea; - antrenarea intelectuală afectivă, motrică; - modelarea.

246

FOTBAL TENIS

Capitolul III III.1 Selecţia în jocul de fotbal-tenis: -pentru sportul de performanţă- Obţinerea performanţei sportive este condiţionaţă şi de realizarea unei selecţii corecte. În cazul nostru, jocul de fotbal-tenis începe să se consolideze din ce în ce mai mult la toate nivelele de vîrstă. Reduse ca număr pînă nu demult, competiţiile la acest joc erau pregătite destul de superficial de către cei responsabili. Astăzi, cei care se ocupă de pregătirea copiilor şi juniorilor dar şi a seniorilor urmăresc realizarea acesteia şi din punct de vedere ştiinţific şi anume: stabilirea tipului somatic, motric şi psihic. Deasemenea selecţia poate fi:

- spontană: dorinţa subiectului de a practica o anumită ramură de sport; - empirică: antrenori cu experienţă care selecţionează un tînăr ce aparent nu are

calităţi somatice, motrice şi psihice necesare ramurii de sport respective; Pentru cei interesaţi de performantă în acest sport este recomandat să realizeze cele trei etape de selecţie şi anume:

a. selecţie iniţială; b. selecţie secundară; c. selecţie finală;

Antrenorul / profesorul se poate confrunta cu o situaţie puţin deosebită şi anume, în momentul selecţiei poate ”sării” peste prima sau peste primele două etape în cazul în care protagoniştii (jucătorii) selecţionaţi provin în special din rîndul foştilor jucători de fotbal de performanţă - în acest caz aspectul pregătirii concentrîndu-se pe etapa de perfecţionare.

a. Selecţia iniţială: - antrenorul / profesorul prin mijloacele care-i stau la îndemînă, lecţii, jocuri, competiţii

organizate în cadrul şcolii sau în afara cadrului acesteia – tabere, excursii, activităţii de loisir, prin experienţa sa poate alege pe cei care corespund privind anumite calităţi fie ele generale, motrice, de joc sau volitive.

b. Selecţia secundară: - continua procesul de analiză şi constatare a calităţilor şi aptitudinilor de practicare a

jocului de fotbal-tenis, realizat de antrenor / profesor. c. Selecţia finală: - pentru practicarea jocului de fotbal-tenis de performanţă, se caracterizează prin

urmărirea în continuare, cu o atenţie deosebită a copiilor / juniorilor în vederea consolidării şi perfecţionării aptitudinilor acestora, completîndu-le cu altele, necesare viitorului sportiv de performanţă.

Deoarece acest curs se adresează celor care doresc să realizeze unele competiţii (cupe, concursuri ) dar şi formarea unor echipe reprezentative – şcoli, licee universităşi, recomand ca selecţia să urmărească şi un anumit profil al jucătorului:

- profilul psihic: inteligenţă tactică, rezistenţă la stress, coordonare motrică, atenţie concentrată şi distributivă, spirit de cooperare, viteză de reacţie şi de deplasare, sensibilitate kinestezică;

- profil fizic: talie medie – înaltă, tren inferior puternic, viteză în regim de forţă explozivă;

- suport metabolic: anaerob - aerob; III.2 Efortul în jocul de fotbal-tenis: În jocul de fotbal-tenis, se poate vorbi de un metabolism energetic la nivelul muscular propriu celor două tipuri de fibre - roşii şi albe, denumite şi lente şi rapide, tonice şi fazice. La alte sporturi cum ar fi tir (cu puşca, cu arcul), metabolismul energetic implică predominant alţi compuşi macroergici alături de ATP (adenozin trifosfat). Teoretic se pot decela trei surse de energie utilizabile pentru contracţie şi anume: energia anaerobă alactacidă, energia anaerobă lactacidă, energia aerobă.

247

FLORIN NICHIFOR

De fapt este vorba de disocierea şi resinteza ATP, pentru că numai transformarea ATP şi ADP + P poate elibera energia necesară contracţiei musculare, iar orice altă formă de energie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP. Prezentăm o scurtă catracterizare a acestor procese după studiul lui Luc Lagros - ” La biochimie au service du sprinter”:

1. Procesul anaerob alactacid: se bazează pe transformarea ATP în ADP, fie resinteza ATP prin mijlocirea consumării “pool”-ului fosfaţilor (fosfocreatina) care se găsesc în celula musculară. El poare fi susţinut de procesul lactic care produce energia aşa-numită secundară.

2. Procesul anaerob lactacid: dacă efortul continuă, rezerva de fosfocreatină se epuizează; următoarea sursă de energie, necesară contracţiei musculare, provine din transformarea gliciogenului în lactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP în AMP şi resinteza AMP în ADP- calea primară - iar pe de altă parte resinteza fosfocreatinei – calea secundară.

3. Procesul anaerob alactacid: se bazează pe transformarea ATP în ADP, fie resinteza ATP prin mijlocirea consumării “pool”-ului fosfaţilor (fosfocreatina) care se găsesc în celula musculară. El poare fi susţinut de procesul lactic care produce energia aşa-numită secundară.

4. Procesul anaerob lactacid: dacă efortul continuă, rezerva de fosfocreatină se epuizează; următoarea sursă de energie, necesară contracţiei musculare, provine din transformarea gliciogenului în lactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP în AMP şi resinteza AMP în ADP- calea primară - iar pe de altă parte resinteza fosfocreatinei – calea secundară.

5. Procesul aerob: - dacă efortul se continuă cu intensitatea crescută, acidul lactic, rezultat din transformarea glicogenului, anihilează acţiunile enzimelor, care permit resinteza glicogenului, iar efortul nu mai poate fi continuat;

- dacă efortul este mai puţin intens, o parte din glicogenul transformat în acid piruvic trece în ciclul de reacţii numit ”ciclul Krebs”, unde în prezenţa oxigenului este resintetizat.

III.3 Calităţile motrice în jocul de fotbal-tenis: Cunoscînd faptul că efortul în jocul de fotbal-tenis este specific şi aciclic dezvoltarea capacităţilor fizice în procesul de instruire va trebui să ţină cont de aceste trăsături, astfel încît orice calitate sau capacitate fizică să fie abordată în antrenament. Viteza este o calitate motrică necesară în jocul de fotbal-tenis, ea fiind determinată în majoritatea acţiunilor individuale, de atac şi de apărare. Este calitatea fizică cel mai puţin perfectibilă, faţă de celelalte, dar cea mai necesară şi utilă în vederea rezolvării sarcinilor de joc cu şi fără minge, calitate care conferă posibilitatea de acţionare cu eficienţă şi de obţinere de randament în toate acţiunile. Dintre formele de viteză întîlnite mai mult în jocul de fotbal-tenis amintim:

viteza de deplasare viteza de execuţie viteza de reacţie

Forţa este una din calităţile sau capacitîţile necesare jucătorului de fotbal-tenis şi găsim în forma de:

forţă generală forţă specifică (specială)

- a doua formă de manifestare a forţei este necesară pentru a realiza finalizări decisive în forţă.

Îndemănarea poate fi definită ca o capacitate de execuţie corectă şi rapidă a mişcărilor specifice jocului de fotbal-tenis, cu eficienţă maximă şi fără mişcări inutile. La începători şi la jucătorii mai puţin îndemînatici, pot apărea mişcări suplimentare (inutile) rezultînd un consum energetic mai mare. Mijloacele pentru dezvoltarea îndemînării trebuie căutate de fiecare antrenor / profesor în funcţie de nivelul colectivului cu care lucrează.

248

FOTBAL TENIS

Rezistenţa reprezintă capacitatea organismului jucătorului ce a face faţă oboselii specifice efortului în jocul de fotbal-tenis, în special în momentele de joc cum ar fi: tie-brek, 3 din 5 jocuri etc; o importanţă deodebită o are în jocul de fotbal-tenis şi rezistenţa psihică. III.4 Specializarea pe post:

în jocul de fotbal-tenis – ca şi în celelalte sporturi de echipă – există o specializare a jucătorilor pentru probele de dublu şi triplu;

Exemplu, pentru jocul de dublu: - jucător specializat pentru: preluarea primei mingi venite din serviciul adversarului precum şi a mingilor care vin în zona a II-a a terenului în timpul jocului - jucător aflat în apropierea liniei de fund a terenului care acoperă prin deplasarea sa zona dintre spaţiul de serviciu şi linia de fund a propriului teren. Cerinţe: viteză de reacţie deosebită, viteză de deplasare, precizia paselor, capacitate de anticipare a mingilor trimise de adversar, colaborare cu coechipierul, etc.

- jucător specializat pentru: finalizarea acţiunii prin lovirea mingii din diferite poziţii, dar în special prin lovirea mingii cu piciorul, venite cu boltă de la coechipier.

Cerinţe: mobilitate deosebită la nivelul articulaţiei coxo-femurale, tehnică ridicată la lovirea mingii cu piciorul, joc bun „de cap”- lovirea mingii cu capul, precizia paselor în combinaţiile cu coechipierul, capacitatea de a plasa mingile în terenul advers în spaţiile care fac greu recuperarea mingii de către adversari. Exemplu, pentru jocul de triplu: cel de al treilea jucător se poate specializa pe postul de ridicător fiind cel care face legătura între coechipierul de pe linia de fund a terenului şi cel care finalizează acţiunea; poare fi considerat un mijlocaş în anumite momente ale jocului, astfel că el trebuie să posede un bagaj tehnic adecvat acestui post.

- profilul psihic: inteligenţă tactică, rezistenţă la stress, coordonare motrică, atenţie concentrată şi distributivă, spirit de cooperare, viteză de reacţie şi de deplasare, sensibilitate kinestezică;

- profil fizic: talie medie – înaltă, tren inferior puternic, viteză în regim de forţă explozivă;

- suport metabolic: anaerob - aerob;

249

FLORIN NICHIFOR

Capitolul IV Metode şi mijloace de antrenament: IV.1 Metode de antrenament: În cea ce priveşte modelarea antrenamentului spre cerinţele jocului oficial, aceste metode reprezintă modalităţi cu care cei implicaţi în procesul de pregătire, reuşesc să măsoare cu mai multă precizie activitatea în antrenament. La rîndul lor aceste metode se împart în:

metode generale: explicaţia, demonstraţia, exersarea, repetarea convorbirea, observarea, dezvoltarea şi perfecşionarea calităţilor individuale şi

corectarera deprinderilor deficitare (tehnice, tactice) metode speciale: antrenanentul cu intervale nespecifice şi specifice jocului de fotbal-tenis antrenamentul cu obiecte ajutătoare antrenamentul specific global sau pe părţi antrenamentul izometric (mărirea volumului muşchilor) antrernamentul prin jocuri antrenamentul tactic(antrenăndu-se concepţia de joc în general şi pentru un anumit

joc în special) antrenamentul pentru momentele decisive ale jocului(minge de set, minge în tie-

break, minge de meci) antrernamentul teoretic (formarea reprezentării mentale – analiza video a unor

partide cu accent pe anumite momente din joc) antrenamentul prin jocul oficial (înregistrarea lui video şi comentarea lui) metoda stretching – este o metodă destul de simplă şi la îndemînă, fără a intra în

amănunte fiziologice, reprezintă o metodă relativ nouă, contribuind la obţinere unei bune mobilităţi necesare tuturor jucătorilor; stretchingul poate fi inclus la inceputul antrenamentului sau în timpul acestuia, el stimulînd circulaţia sîngelui şi realizînd o stare bună imediat. Ca mişcări, pot fi folosite pentru toate părţile corpului îndeosebi pentru articulaţiile gleznelor, genunchilor, coapselor părţii superioare a trunchiului, din toate poziţiile.

IV.2 Mijloacele de antrenament: În pregătirea jucătorilor, întîlnim în cadrul antrenamentului mijloace ca: exerciţiile fizice diversificate şi specializate, modele şi programe de antrenament care se adresează jucătorilor, de la copii – elevi de şcoală generală, adolescenţi – elevi de liceu, studenţi şi adulţi, care pun bazele dezvoltării calităţilor fizice, procedeelor tehnice, tactice şi psihice. Se pot alcătui diverse programe de pregătire, avînd la bază experienţa altora, asimilată prin contact direct sau cunoscută din literatura de specialitate, fie realizarea unor programe din propria experienţă. Programele pot fi alcătiute astfel:

programe pentru perioada dinaintea antrenamentului programe de antrenament programe pentru joc amical programe pentru joc oficial (campionat, cupă) program pentru încălzirea organismului înainte de antrenament şi de joc programe pentru antrenamentul care vizează dezvoltarea calităţilor motrice: viteză,

forţă, rezistenţă, mobilitate – îndemînare programe cu accent pe partea de tehnică, tactică programe pentru folosirea pauzelor – în cazul în care trebuie disputate două – trei

jocuri la interval relativ scurt de timp(în special în cazul unor cupe care se desfăşoară în aceeaşi zi)

250

FOTBAL TENIS

IV.3 Elemente şi procedee tehnice, structuri de exerciţii specifice jocului de fotbal-tenis: Serviciul în jocul de fotbal-tenis : ♦ Serviciul: lovirea mingii cu piciorul: cu latul, siretul interior, exterior, plin. Deşi regulamentul permite realizarea serviciului în trei moduri diferite, recomand ca la grupele de începători, să se realizeze din drop cu latul sau şiretul interior.

2 jucători la minge, lovirea mingii din aer cu latul : S1.

fig. 1 S2.

pase în doi peste o linie marcată pe sol : fig.2

i.m.: - serviciul se va realiza, alternativ – din drop / din aer - distanţa dintre jucători: 4-6m S3.

pase în doi peste banca de gimnastică : fig.3

i.m. – serviciul se va realiza de pe loc, dar mingea va fi transmisă atît în stînga cît şi în dreapta adversarului, acesta realizînd lovirea mingii din deplasare.

251

FLORIN NICHIFOR

S4 individual, serviciul la perete sau la un panou, pe care este marcat un fileu la înălţimea

apropiată de cea oficială (100cm pentru copii şi juniori / 110cm pentru seniori); fig.4

i.m. – serviciul va fi executat, pentru început, din drop, cu boltă, ulterior se poate efectua cu forţă mai mare şi mai aproape banda fileului. 5.

serviciul peste fileu, realizat într-un spaţiu marcat : fig.5

i.m.- jucătorul A ( ) va realiza serviciul cît mai aproape de linia de fund a terenului, jucătorul B ( ) va realiza serviciul cît mai aproape de marginea exterioară – tuşa – spaţiului de servici;

- odată cu parcurgerea procesului de învăţare-consolidare, serviciul poate fi efectuat şi în alte zone ale spaţiului de servici, fig.6;

252

FOTBAL TENIS

fig.6

S6. joc “mingea la căpitan”, peste fileu, jucătorii realizînd serviciul atît din dreapta pentru

scorul par (0,2,4 etc.) cît şi din stînga pentru scorul impar (1,3,5 etc.) :

fig.7

i.m.- “căpitanul” se va deplasa în anumite zone ale spaţiului de servici, jucătorul urmînd să realizeze serviciul ”pe” acesta; S7.

jucătorii de o parte şi cealaltă a fileului - cîte 3-4 în dreptul fiecărui spaţiu de servici: serviciu încrucişat pe diagonală: A serveşte la C înalt, B serveşte la D mai aproape de banda fileului;

i.m. – traiectorie înaltă a mingii la serviciu: -traiectorie joasă (aproape de banda fileului) a mingii la serviciu:

253

FLORIN NICHIFOR

fig.8

Preluarea specifică jocului de fotbal-tenis: Preluarea în jocul de simplu: Preluarea mingii cu coapsa: P1.

preluare pe coapsă din minge aruncata pe verticală (autopasă): fig. 9

P2.

doi jucatori la minge: jucatorii işi pasează mingea cu mîna, ulterior acestia realizind procedeul:

fig. 10

A B

i.m. – mingea va fi aruncată de jucătorul A / B cu traiectorie înaltă; - mingea va fi aruncată de jucătorul A / B de la o distanţă de 4-6-8m, traiectoria mingii fiind cît mai aproape

de banda superioară a fileului; - jucătorul A / B va arunca mingea cu mîna imprimîndu-i acesteia o traiectorie alternativă: înaltă / joasă,

jucătorul B / A realizînd procedeul din deplasare: înainte – înapoi / stînga – dreapta; - jucătorul A va transmite mingea cu piciorul jucătorului B, acesta urmînd să realizeze procedeul;

P3.

254

FOTBAL TENIS

jucatorii A, B realizeaza serviciul mai înalt, jucatorii C,D efectueaza preluarea mingii pe coapsă urmata de transmiterea mingii peste fileu, cu latul:

fig. 11 A B - jucătorii aflaţi la primirea serviciului vor retransmite mingea în diferite zone ale spaţiului de joc, determinindu-i pe jucătorii aflaţi la preluare să se deplaseze în teren; P4.

3 jucatori asezaţi in linie A, B, C; jucatorul B se deplasează atît spre jucătorul A cît şi spre jucătorul C realizind preluarea mingii pe coapsă şi transmiterea cu şiretul plin;

fig.12 A B C i.m. – jucătorul B se va afla la distanţa de 4-6m, faţă de jucătorii A şi C, realizînd procedeul din deplasare; Preluarea mingii cu pieptul:

individual, autopasă cu boltă, realizarea preluarii cu pieptul; /p5 i.m. – în momentul realizării preluării cu pieptul, jucătorul va realiza o uşoară flexie din genunchi, umerii uşor traşi spre înapoi, contactul cu mingea nu va fi dur;

autopasa, la perete / panou, cu boltă, realizarea preluarii cu pieptul;/p6 i.m. – mingea va fi aruncată cu ambele mîini de deasupra capului; - jucătorul poate realiza preluarea şi din deplasare.

2 jucatori la minge, jucătorul A aruncă mingea, jucătorul B realizează preluarea cu pieptul;/p7 i.m. – preluarea va fi realizată de pe loc, apoi din deplasare; - acelaşi exerciţiu se poate realiza peste fileu, cu menţiunea că după realizarea preluări cu pieptul jucătorul A, va transmite mingea jucătorului B, cu latul imprimînde mingii o traiectorie la alegere – înaltă / aproape de banda fileului, preluarea se poate realiza şi din deplasare;

4-6 jucatori dispuşi in cerc, căpitanul aflat in centrul cercului aruncă pe rind mingea către fiecare jucător, aceştia realizind preluarea cu pieptul;/p8

de o parte şi cealaltă a fileului: jucătorul A serveste, jucătorul B pasează mingea cu boltă jucatorului C care realizează preluarea cu pieptul;/p9

de o parte şi cealaltă a fileului: jucatorul A serveste, jucatorul B realizează preluarea mingii cu pieptul (mingea atingînd solul în prealabil) după care transmite mingea pester fileu cu latul;/p10

P8. 4-6 jucatori dispuşi in cerc, “căpitanul” aflat in centrul cercului aruncă pe rind mingea către fiecare jucător,

aceştia realizind preluarea cu pieptul;

255

FLORIN NICHIFOR

fig.13 i.m.- jucătorii care realizează preluarea se pot deplasa spre căpitan sau pot primi mingea pe poziţie viitoare (deplasarea făcîndu-se în sensul acelor de ceasornic); P10. fig.14

i.m. – jucătorul B se va deplasa pentru a realiza preluarea mingii cu pieptul şi va transmite mingea în orice zonă a spaţiului de joc; Preluarea mingii cu capul:

individual, menţinerea mingii in aer;/p11 idem, dar jucatorul va realiza simultan o lovire a mingii mai inaltă, urmata de o

preluarea a mingii cu fruntea;/p12 pase în doi cu capul;/p13 pase în doi cu capul precedate de minge (autopasa cu fruntea) mai inaltă ;/p14 de o parte şi cealaltă a fileului: jucatorul A serveste, jucatorul B realizează procedeul

(autopasă) urmată de finalizare peste fileu;/p15

256

FOTBAL TENIS

jucătorii A,B,C aşezaţi în linie : jucătorul A aruncă mingea jucătorului B, acesta retransmite mingea jucătorului A, care la rîndul său o va transmite jucătorului C ;/p16

P11.

individual, menţinerea mingii in aer: fig.15

i.m.- jucătorul în momentul preluării mingii, va realiza o uşoară flexie din genunchi, braţele întinse lateral şi uşor flexate, musculatura gîtului uşor încordată, mingea va fi aproape de frunte; P12.

idem, dar jucatorul va realiza simultan o lovire a mingii mai inaltă, urmata de o preluarea a mingii cu fruntea:

fig.16

P13.

pase în doi cu capul :

A

B i.m. – la început se poate realiza lovirea mingii cu capul de pe loc, ulterior jucătorul B poate realiza procedeul din deplasare ; P15.

de o parte şi cealaltă a fileului : jucatorul A serveste, jucatorul B realizează procedeul (autopasă) urmată de finalizare peste fileu ;

257

FLORIN NICHIFOR

fig.14

B A i.m.- jucătorul B poate transmite mingea în orice zonă a terenului; Preluarea mingii din drop : Acest procedeu tehnic se recomandă a fi folosit în situaţiile următoare:

pentru jocul de simplu: eficacitate mare în momentele cînd jucătorul realizează preluare scurtă după serviciul adversarului, urmat de finalizare;

pentru jocul de dublu / triplu: folosit în momentele cînd schimbul de mingi este foarte rapid iar jucătorul aflat la primire nu reuşeşte o plasare corectă faţă de minge;

valabil pentru jocurile de: simplu, dublu, triplu: la primirea serviciului executat foarte înalt, unde mingea urmează să atingă solul foarte aproape de linia care marchează spaţiul de serviciu, urmînd ca aceasta să capete o traiectorie lungă în spatele liniei de tuşă ;

Atacul (finalizarea) : - acest procedeu tehnic este relativ simplu dacă este executat de persoane

peste 12-14 ani a căror mobilitate coxo-femurala este dezvoltată - atacul poate fi :

o de jos dacă distanţa faţă de fileu este corespunzatoare – jucatorul trebuie plasat cît mai aproape de tuşa proprie din spatele terenului ;

o de la nivelul fileului - jucatorul trebuie plasat la o distanţă minimă de aproximativ 1 – 1,5m de fileu ;

o semiînalţime – demi vole / înaltime – vole la mingile ridicate de coechipier sau la mingile venite de la adversari care nu au realizat un atac corespunzator ;

• imitarea atacului, din autopasă, la fileu sau la perete pe care este marcată o linie;/a1 • antrenorul / profesorul ţine mingea deasupra fileului, jucatorii aflati în coloana se

deplaseaza spre fileu lovind mingea;/a2 i.m. – antrenorul / profesorul, va ţine mingea cu două mîini, în apropierea fileului, jucătorul urmînd să realizeze procedeul;

• jucatorii aflaţi în spatele liniei de fund al propriului teren se deplasează spre fileu, realizind atacul semiînalt şi înalt din autopasa;/a3

i.m.- după autopasă jucătorul A realizează atacul pe diagonala mare, către jucătorul B; - după autopasă jucătorul A1 va realiza atacul în orice zonă a spaţiului de joc, urmînd ca jucătorul B1 ă realizeze preluarea apoi, la rîndul său va executa autopasa în apropierea fileului, şi va transmite mingea jucătorului A2

• jucătorii aflaţi de o parte şi cealaltă a fileului: jucătorul A aruncă mingea în sol cu ambele mîini, acesta urmînd să treacă peste fileu, jucătorul B se deplasează spre fileu iar în momentul în care mingea depăseşte în aer fileul, celălalt jucator realizează atacul din vole şi demi vole;/a4

• jucătorii aflaţi în acelaşi teren, jucătorul A pasează jucătorului B, care executa procedeul atît de pe loc cît si din deplasare;/a5

i.m.- mingea va fi transmisă cu traiectorie mai înaltă de către jucătorul A pentru jucătorul B, acesta realizînd atacul în orice punct al zonei adverse;

258

FOTBAL TENIS

- jucătorul C trimite mingea peste fileu jucătorului A, acesta va trimite mingea cu boltă jucătorului B, care va realiza atacul în zona adversă cea mai liberă – în funcţie de aşezarea în teren a adversarului,fig.17; A1. Fig.15

imitarea atacului la fileu / perete, pe care este marcată o linie :

A2.

antrenorul / profesorul ţine mingea deasupra fileului, jucatorii aflati in coloana se deplaseaza spre fileu lovind mingea:

fig.16

A

B i.m.- jucătorul A pasează jucătorului B care poate realiza lovitura de atac în orice zonă a terenului advers ; A5.

jucătorul C trimite mingea peste fileu jucătorului A, acesta va trimite mingea cu boltă jucătorului B, care va realiza atacul în zona adversă cea mai liberă – în funcţie de aşezarea în teren a adversarului:

259

FLORIN NICHIFOR

fig.17

C 1 3

A 2

B

1- serviciul realizat de jucătorul C 2- pasă a jucătorului A cătrte coechipier – jucătorul B 3- atacul realizat de jucătorul B în zona liberă

Blocajul în jocul de fotbal-tenis: - este un procedeu tactic în jocul de fotbal-tenis, care constă în interpunerea jucătorului care realizează blocajul, între mingea trimisă de adversar, şi propriul teren sau coechipieri; - blocajul cel mai des întîlnit este cel cu pieptul dar se poate realiza şi blocajul cu piciorul, cu capul;

260

FOTBAL TENIS

IV.4 Biomecanica execuţiei: Un rol important în jocul de fotbal-tenis îl are şi biomecanica execuţiei:

-preluare pe laba piciorului serviciul / atacul cu şiretul plin

-serviciul de jos preluarea pe coapsă

-atacul cu şiretul plin din lateral preluarea cu şiretul plin

- serviciul înalt lovirea mingii cu capul IV.5 Tactica în jocul de fotbal-tenis: Pentru jocul de simplu:

aşezarea jucătorului în teren atît în faza de atac cît şi în aceea de apărare ; finalizare ;

Pentru jocul de dublu şi triplu tactica se refera în special la :

combinaţii între 2-3 jucători,prin schimbul de locuri şi finalizare din diferite zone ale terenului ;

aşezarea echipei în teren la primirea serviciului: avansată sau retrasă; aşezarea echipei în teren în timpul schimburilor de mingi; tactica serviciului: scurt / lung: cît mai aproape de tuşa exterioară sau interioară a

spaţiului de servici ; i.m. – în cazul în care mingea, după serviciul adversarului, atinge solul în apropierea fileului, a tuşei exterioare sau interioare a spaţiului de servici se recomandă ca jucătorul care realizează pasa să fie cel din apropierea mingii;

261

FLORIN NICHIFOR

Ex.1: jucătorul B realizează pasa către jucătorul A, acesta realizînd atacul venind din linia a doua, şi efectuînd atacul în forţă cu piciorul sau cu capul; Ex.2: în cazul în care mobilitatea coxo-femurală este mai bună pentru jucătorul B acesta, după realizarea pasei către coechipierul A se poate pregătii pentru reprimirea mingii de la coechipier şi realizarea unei finalizări cît mai bune; Ex.3: (i.m.- în cazul jocului de triplu), mingea poate fi ridicată, după ce în prealabil aceasta a atins solul, de către jucătorul C, către jucătorul A care se deplasează spre mijlocul suprafeţei de joc, acesta pasează jucătorului B care poate finaliza; se recomandă ca jucătorul C să se deplaseze în locul jucătorului A acoperind astfel toată zonele terenului în cazul în care mingea în cazul transmisă peste fileu este jucată de adversari;

Exemplu de aşezare tactică la primirea serviciului :

- apărare avansată: fig.18

- apărare retrasă:

fig.19

262

FOTBAL TENIS

Capitolul V V.1 Modelul final al jucătorului de fotbal-tenis : După cum am menţionat, acest îndrumar se adresează practicanţilor de toate vîrstele începînd de la copii de 12- 14 ani, ajungînd pînă la studenţi şi foşti sportivi de performanţă aflaţi în faza unei etape de învăţare – consolidare, care precede un nivel care poate fi atins de un număr mai mic dintre aceştia ; pentru această făză a învăţării modelul final al jucătorului s-ar contura astfel :

tehnică bună la executarea serviciului capacitate de acoperire a zonelor de joc din propriul teren capacitate de anticipare a jocului adversarului – a locului unde va fi trimisă mingea gîndire tactică la executatea serviciului şi în timpul jocului capacitate de a finaliza în zonele libere ale terenului advers în funcţie de aşezarea

acestora schimbul de locuri cu coechipierii

V.2 Probe şi norme de control tehnico-tactice :

serviciu semiînalt peste fileu, în zonă delimitată, executat cu latul, în partea

superioară a spaţiului de servici : 2 acţiuni reuşite din 3 serviciu lung (cît mai aproape de banda fileului) executat cu şiretul interior şi cu şiretul exterior, în spaţiul delimitat, în colţul superior din stînga şi din dreapta al spaţiului de servici : 1 acţiune reuşită din 3 pentru colţul din stînga / 1 acţiune reuşită din 3 pentru colţul din dreapta

lovirea mingii cu capul din terenul propriu (jucătorul situat în colţul din stînga sau dreapta aproape de tuşa exterioară şi de fileu), în terenul advers, paralel cu fileul : 2 acţiuni reuşite din 3

atac (finalizare) în forţă, cu piciorul, din autopasă : 2 acţiuni reuşite din 3 atac (finalizare) în forţă, cu piciorul, din pasă primită de la coechipier, pe

diagonala scurtă / lungă : 2 acţiuni reuşite din 3

V.3 Regulamentul jocului de fotbal-tenis: I. Regulile comune tuturor disciplinelor (simplu, dublu, triplu):

1. Terenul de joc: 1.1 Dimensiunile terenului

a. pentru simplu: 8,2 x 12,8m b. pentru dublu şi triplu: 8,2(max. 9,0) x 18,0

1.2 Terenul este împărţit în două jumătăţi de un fileu. Tuşele au o grosime de 5+1cm. 1.3 Tuşele de fund şi laterale fac parte din terenul de joc. 1.4 Suprafaţa de joc care va fi disponibilă în timpul meciului are margini de cel puţin 3m de la tuşele laterale şi 3,5m de la tuşele de fund ale terenului.

2. Fileul:

2.1 Definiţie: doar acea parte ce este suspendată deasupra terenului între tuşele laterale. Fileul poate fi susţinut de doi poli, aşezaţi pe tuşe. Polii fac parte din fileu. 2.2 Fileul este întins de la ambele capete astfel încît partea sa superioară să se afle la 110cm deasupra terenului de joc pe toată lăţimea terenului. Deviaţia maximă permisă a înălţimii fileului este de +/ - 2cm. Distanţa dintre capătul cel mai de jos al fileului şi suprafaţa terenului nu poate fi mai mare de 20cm. Înălţimea fileului pentru copii de pînă la 15 ani nu este de 100cm. Dacă fileul cedează în timpul meciului (unul din polii de susţinere cedează, cablul de întindere se rupe etc.) arbitrul dictează repetarea serviciului.

263

FLORIN NICHIFOR

3. Mingea:

3.1 Parametrii oficiali ai mingii AIFT: construcţie: lipită, 32 de hexagoane, culori: alb şi negru, material: piele sintetică (sau naturală), greutate 396-453g, circumferinţă 680-710mm, limite de deformare: 660-720mm, presiune de umflare 60-65 kPa. Limitele de deformare se stabilesc lăsînd mingea să cadă de la o înălţime de 1m cu supapa în sus. 4. Începutul meciului: 4.1 Echipa (jucătorul) care cîştigă tragerea la sorţi are dreptul să aleagă ori terenul ori serviciul. 4.2 În cazul în care este egalitate la seturi înainte de al treilea set, echipa (jucătorul) care, după adunarea punctelor obţinute, are mai multe puncte cîştigate are dreptul să aleaga ori serviciul ori terenul. Numai în caz de egalitate la puncte se va face tragere la sorţi. 5.Serviciul: 5.1 Serviciul este executat prin lovirea mingii cu piciorul din zona din spatele tuşei de fund, din afara terenului de joc. 5.2 Modul de servire: mingea se loveşte cu piciorul din vole, după cădere, din drop sau de pe pămînt. Nici mingea nici piciorul nu trebuie să atingă suprafaţa terenului de joc (inclusiv tuşele) cînd se execută serviciul. Pentru servici mingea este lăsată să cadă din mînă (mîini) sau aşezată pe pămînt. 5.3 Serviciul se va executa în 5 secunde din momentul în care arbitrul dă ordinul de începere a jocului. 5.4 Mingea trebuie să treacă peste fileu şi să cadă în zona de serviciu adversă. 5.5 Serviciul se repetă în cazul în care mingea atinge fileul şi cade în zona de serviciu adversă. 5.6 Serviciul este executat întotdeauna de echipa (jucătorul) care obţine un punct. 5.7 Jucătorii echipei adverse nu trebuie să atingă mingea înainte ca aceasta să fi atins jumătatea lor de teren. 6. Mingea în joc: 6.1 Numărul maxim de aterizări ale mingii la simplu 1, la dublu 2, la triplu 2 La profesionişti numărul maxim de aterizări ale mingii 1. În timpul jocului, jucătorul nu trebuie să lase mingea să cadă pe pămînt (decît după serviciul adversarului). 6.2 Numărul maxim de atingeri ale mingii de către jucător: la simplu 2, la dublu şi triplu 3. Jucătorii pot atinge mingea cu orice parte a corpului, înafară de antebraţ şi mînă. Cu exepţia jocurilor de simplu, un jucător nu are voie să atingă mingea de două ori la rînd. Numărul minim de atingeri ale mingii de către un jucător înainte ca aceasta să treacă fileul este una (1). 6.3 Dacă este jucată corect, mingea trebuie să atingă pămîntul doar în interiorul terenului de joc. 6.4 Serviciul se repetă dacă un obiect străin atinge mingea sau terenul de joc. 6.5 Nici un jucător nu are voie să atingă fileul (chiar şi după ce s-a terminat mingea respectivă). 6.6 Mingea este jucată corect doar dacă trece de fileu şi cade în jumătatea de fileu adversă. (vezi Regula 2.1) 6.7 În timpul jocului, corpul unui jucător poate împinge piciorul unui adversar dacă acesta îl ridică peste fileu, totuşi acest lucru nu se poate face cu mîna sau cu piciorul. 6.8 Dacă doi jucători din echipe diferite ating mingea în acelaşi timp, deasupra fileului (”minge moartă”) şi mingea cade în afara terenului de joc, serviciul respectiv se repetă.

264

FOTBAL TENIS

6.9 Dacă doi jucători din echipe diferite ating mingea în acelaşi timp, deasupra fileului (”minge moartă”) şi mingea cade în interiorul terenului , jocul continuă. 6.10 Un jucător poate juca mingea de deasupra terenului advers, dacă stă în terenul său sau sare şi aterizează în terenul său. 6.11 Un jucător poate juca mingea doar din terenul său de joc. 6.12 Un jucător poare atinge piciorul unui adversar doar după ce a jucat mingea. 7. Înscrierea unui punct, cîştigarea unui set şi a meciului: 7.1 Echipa (jucătorul) înscrie un punct dacă adversarul comite o greşeală, fiecare greşeală valorînd un punct. 7.2 La toate disciplinele (simplu, dublu. triplu) se joacă pînă la două seturi cîştigate de o echipă (jucător). Un set este cîştigat de echipa care înscrie 11 puncte cu un avantaj de minim două – 2 – puncte: 11:9. Altfel jocul continuă pînă avantajul de două puncte este atins: 12:10, 13:11 etc. 8. Time-out şi înlocuirea jucătorilor: 8.1 Fiecare echipă – la dublu sau la triplu, are dreptul la un (1) singur time-out de 30 de secunde pe set, după ce antrenorul sau jucătorul a cerut acest lucru de la arbitru. 8.2 Fiecare jucător (la simplu) are dreptul la două (2) time-out-uri de 30 de secunde pe set, după ce antrenorul sau jucătorul a cerut acest lucru de la arbitru. 8.3 Fiecare echipă are dreptul – cu excepţia jocurilor de simplu – să facă 2 schimbări pe set. 8.4 Arbitrul are dreptul în orice moment al setului să declare time-out pentru arbitru, pentru a indepărta obstacolele de orice natură. 9. Greşeli ce au ca şi consecinţă cîştigarea unui punct de către adversar: 9.1 Echipa (jucătorul) pierde un punct dacă mingea atinge terenul său de două ori la rănd fără să fie atinsă de vreun jucător. 9.2 Echipa (jucătorul) pierde un punct dacă mingea sare de pe terenul propriu peste fileu, în terenul advers, fără să fie atinsă de vreun jucător. 9.3 Echipa (jucătorul) pierde un punct dacă nu lasă mingea servită de un adversar să cadă în propria zonă de servici (de exemplu dacă au jucat mingea din vole). 9.4 Echipa (jucătorul) pierde un punct dacă unul din jucători (jucătorul) atinge fileul cu orice parte a corpului. Mingea se repetă dacă fileul este atins de doi jucători din echipe diferite. 9.5 Echipa pierde un punct dacă un jucător comite una din următoarele greşeli atunci cînd mingea este servită:

a. atinge una din tuşele laterale sau de fund sau îşi susţine toată greutatea corpului pe un singur picior atunci cînd serveşte.

b. atinge mingea în timp ce aceasta zboară spre terenul advers, după ce a fost servită de un coechipier.

c. mingea servită cade în afara zonei de serviciu adversă. 9.6 Echipa (jucătorul) pierde un punct cînd un jucător (jucătorul) atinge mingea cu mîna sau antebraţul. 9.7 Echipa (jucătorul) pierde un punct cînd un jucător (jucătorul) joacă mingea şi aceasta ajunge în terenul advers fără a trece peste fileu. 9.8 Echipa (jucătorul) pierde un punct cînd un jucător (jucătorul) joacă mingea şi aceasta cade în afara terenului advers. 9.9 Echipa (jucătorul) pierde un punct cînd un jucător (jucătorul) joacă mingea şi nu se află (nu sare şi aterizează) în propriul teren. 9.10 Atunci cînd se joacă în sală, dacă mingea atinge un obiect străin sau echipamentul sălii (tavan, pereţi etc.) se consideră greşeală comisă de jucătorul care a atins mingea ultima dată (punct pierdut). 9.11 Un jucător împinge sau ţine un adversar cu mîna (punct pierdut). 9.12 Un jucător atinge mingea de două ori la rînd (punct pierdut la dublu şi la triplu).

265

FLORIN NICHIFOR

9.13 Un jucător atinge mingea în terenul advers. 9.14 Un adversar atinge mingea înainte ca aceasta să fie atinsă de jucătorul în terenul căruia mingea a atins pămîntul (punct pierdut în favoarea adversarului). 9.15 Un jucător atinge mîna sau corpul unui adversar cu piciorul (punct pierdut). 10. Comportament nesportiv şi sancţiuni: 10.1 Dacă un jucător depăşeşte limita celor 5 secunde pentru serviciu:

- prima depăşire: avertisment - a doua depăşire: punct pierdut

10.2 Comportament nesportiv (proteste, jucarea mingii intenţionate spre arbitru, lovirea mingii spre zone îndepărtate, întîrzierea jocului, ţinerea şi împingerea adversarului, limbaj indecent, gesturi nesportive etc.) făcute de jucători sau antrenori, conducători de echipă:

- prima depăşire: avertisment - a doua depăşire: punct pierdut

10.3 În funcţie de gravitatea abaterilor (Regula 10.2), un jucător poate fi sancţionat cu cartonaş galben sau roşu, al treilea avertisment însemnînd automat eliminarea. 10.4 Un jucător eliminat poate fi înlocuit de altul - la dublu şi triplu. La simplu, adversarul cîştigă meciul cu 2:0 (11:0, 11:0) din oficiu sau toate meciurile jucătorului eliminat pot fi anulate. 11. Echipamentul jucătorului şi proteste: 11.1 Jucătorii dintr-o echipă trebuie să folosească echipamente identice; altfel arbitrul nu le va permite să joace. 11.2 Cînd jocul este întrerupt, căpitanul de echipă sau antrenorul are dreptul să facă cunoscute arbitrilor protestele sale şi să îi pună întrebări în legătură cu interpretarea regulilor. Decizia arbitrului este finală. 11.3 Protestele, dacă există sînt făcute în consens cu orarul competiţiei, cînd meciul s-a terminat. O decizie finală este luată de curtea de arbitraj a AITF. 12. Diverse 12.1 Alte chestiuni discutabile sunt dezbătute cu respectiva autoritare de control a competiţiilor AIFT. II.Caracteristici speciale: simplu 1.Terenul de joc 1.1 Cele două jumătăţi ale terenului (8,2 x 6,4m) sînt despărţite de două suprafeţe egale de

4.1 x 6.4 (zona de serviciu). 5. Serviciul 5.1 Serviciul poate fi executat doar din spaţiul din spatele liniei de fund, între tuşa din mijloc şi cea laterală. Serviciul se execută diagonal din stînga sau dreapta, în funcţie de numărul de puncte înscrise pînă atunci: din dreapta, dacă numărul este par (0:0, 2:1,4:6 etc) şi din stînga dacă numărul este impar (1:0, 1:1, 1:2, 3:2 etc.). Mingea trebuie să cadă în zona de serviciu adversă. 6. Mingea în joc: 6.1 Jucătorul poate atinge mingea de cel mult două ori înainte ca aceasta să depăşească fileul. 8. Time-out şi înlocuiri: 8.1 Nu sunt admise înlociurile în meciuri de simplu.

266

FOTBAL TENIS

III.Caracteristici speciale: dublu 1.Terenul de joc: 1.1 O jumătatede teren are 8,2 (max. 9,0) x 9m. Zonele de serviciu nu sunt împărţite,

dimensiunile lor sînt de 8,2 x 6,4m. 5. Serviciul: 5.1 Serviciul poate fi executat doar din spaţiul din spatele liniei de fund, dintre tuşele laterale, de orice jucător, care trebuie să servească în zona de serviciu adversă. 6. Mingea în joc: 6.1 Între două căderi ale mingii trebuie să existe o atingerea unui jucător. 8. Time-out şi înlocuiri: 8.1 Echipa constă din trei jucători, dintre care doi vor juca şi al treilea va fi rezerva lor. Jucătorii din teren pot fi înlocuiţi de al treilea. IV. Caracteristici speciale: triplu 1.Terenul de joc: 1.1 O jumătatede teren are 8,2 (max. 9,0) x 9m. Zonele de serviciu nu sunt împărţite,

dimensiunile lor sînt de 8,2 x 6,4m. 5. Serviciul: 5.1 Serviciul poate fi executat doar din spaţiul din spatele liniei de fund, dintre tuşele laterale, de orice jucător, care trebuie să servească în zona de serviciu adversă. 6. Mingea în joc: 6.1 Între două căderi ale mingii trebuie să existe o atingerea unui jucător. 8. Time-out şi înlocuiri: 8.1 Echipa constă din cinci jucători, dintre care trei vor juca şi ceilalţi doi vor fi rezervele lor. Înlocuirile pot fi făcute de două ori într-un set şi se pot înlocui doi jucători în acelaşi timp.

267

FLORIN NICHIFOR

Terenul de joc - dimensiuni 3,5m 2,60m 6,40m 6,40m 2,60m 4,5(4,2)m 4,5(4,2)m 3,0m Fileul - dimensiuni

110cm

100cm 0,2m 0,5m 9,0m 0,5m

Teme: 1.Alcătuiţi cîte 5 structuri de exerciţii pentru învăţarea:

a. atacului; b. serviciului; c. blocajului; d. preluării;

2. Alcătuiţi 5 parcursuri aplicative care vizează dezvoltarea calităţilor motrice specifice jocului de fotbal-tenis.

Bibliografie:

1. Cojocaru Viorel – Curs de fotbal / specializare, vol I, Bucureşti 1994 2. Miu Ştefan, Velea Florin – Fotbal / specializare, Editura Fundaţia România de

Mîine, Bucureşti 2002 3. www.IFTA.com 4. www.soccer.com / clip art 5. Federaţia Română de Fotbal-Tenis – buletin informativ

268

Lect.dr. BOGDAN UNGUREAN

VOLLEY BEACH Cuprins

I ISTORICUL JOCULUI DE BEACH VOLLEY II TEHNICA JOCULUI III ASPECTE PRIVIND PREGATIREA FIZICA A JUCATORILOR IV REGULI OFICIALE ALE JOCULUI DE VOLEI PE PLAJA ANEXE BIBLIOGRAFIE

BOGDAN UNGUREAN

I ISTORICUL JOCULUI DE BEACH-VOLLEY

Voleiul de plajă a apărut pentru prima dată în SUA în anul 1920, dar câteva decenii el a fost practicat doar ca distracţie. Doar în ultimii ani această disciplină a fost recunoscută pe plan mondial, datorită colaborării a 211 federaţii naţionale şi entuziasmului a peste 50 milioane de jucători, voleiul de plajă a devenit unul dintre cele mai populare jocuri de vară.

Există date neconfirmate despre echipe formate din 6 bărbaţi care jucau pe plajele din Hawai dar mulţi susţin că originea jocului de volei pe plajă este în Santa Monica unde au fost amenajate primele terenuri.

Voleiul pe nisip a apărut şi pe continentul nostru de prin anii 1927-1929 pe plajele din Franţa, Bulgaria, Cehia, dar echipele erau formate din trei, patru sau şase jucători.

În 1947, la State Beach, s-a desfăşurat primul turneu oficial de volei pe plajă în care s-a jucat 2 contra 2. După trei ani s-au desfăşurat turnee şi în SUA şi în Brazilia. Tot în anul 1950, în California, turneul s-a desfăşurat pe cinci plaje: Corona Del Mar, Laguna, San Diego, State şi Santa Monica.

Până în anii ‛60 au fost interzise preluarea cu două mâini de jos din serviciu, atacul şi blocajul. Tot în acest an a avut loc un turneu în California care s-a desfăşurat pe opt plaje: Corona Del Mar, Laguna, Manhattan, San Diego, Santa Barbara, Santa Cruz, State, Tahoe. În acelaşi an a avut loc un turneu şi în Franţa, unde s-a jucat trei la trei, iar câştigătorii au primit 30000 de franci.

În anul 1965 este fondată California Beach Volley Association (C.B.V.A.) Primul turneu sponsorizat s-a desfăşurat în 1974 la San Diego – San Diego Open. Premiile au fost în

valoare de 1500 de dolari şi au fost oferite de Winston Cigarettes. Jocurile s-au desfăşurat pe echipe de doi jucători şi au fost urmărite de 250 de spectatori.

În 1975 s-a desfăşurat Campionatul Olimpia de Beach Volei iar cei doi care au câştigat, Menges şi Lee, au primit 5000 de dolari. La acest capionat au asistat 30000 de spectatori. Cinci ani mai târziu câştigurile din şapte turnee s-au ridicat la 52000 de dolari.

În 1982 jocul de beach volley devine popular pe plajele de la Ipanema din Rio de Janeiro şi Copa Cabana. Un an mai târziu la data de 21 iulie este fondată A.V.P. – Association of Volleyball Professionals.

Primul super-turneu la care au asistat 5000 de spectatori s-a desfăşurat la Rio de Janeiro şi a avut loc în anul 1986. Tot atunci este transmis la televiziunea prin cablu A.V.P. - Pro Beach Volley. Ia fiinţă şi Women‛s Professional Volley.

În 1987 se desfăşoară 28 de turnee la care câştigurile totale se ridică la 4,5 milioane de dolari. În 1989 la Ipanema, F.I.V.B. organizează un turneu care s-a desfăşurat sub numele de Campionatul

Mondial Masculin de Beach Volleyball. În anul 1992, jocul de Beach Volley este trecut în rândul sporturilor profesioniste răspândindu-se în

toată lumea. Tot atunci a fost introdus ca sport demonstrativ la Jocurile Olimpice de la Barcelona şi au avut loc primele turnee mondiale pentru femei.

C.I.O. recunoaşte Beach Volleyball ca sport olimpic în anul 1993. Între 1994 şi 1995 F.I.V.B. organizează şase turnee pentru bărbaţi şi şase pentru femei în

Campionatul Mondial cu premii de 100.000 de dolari la masculin şi 50.000 de dolari la feminin. Circuitul F.I.V.B. din 1996 cuprinde 29 de turnee pe cinci continente cu premii în valoare de

3.650.000 de dolari contribuind astfel la calificările pentru Jocurile Olimpice de la Atlanta, la care au participat 24 de echipe masculine şi 16 echipe feminine care şi-au disputat primul titlu olimpic din istoria beach-volley-ului. Aceste turnee au fost urmărite de 800.000 de spectatori şi peste 50 de milioane de telespectatori. La Congresul Mondial de la Atlanta (12-14. 07. 1996) s-a hotărât ca F.I.V.B. să devină conducătoarea acestui joc, iar numărul evenimentelor mondiale să se limiteze la 25 grupate astfel: Challanger, World Series şi Grand Slam.

În România jocul apare după 1990 iar primele jocuri oficiale se desfăşoară în 1995 sub egida Comisiei Naţionale de Volei pe plajă din cadrul Federaţiei Române de Volei. La noi în ţară există Circuitul Naţional de Beach Volley masculin şi feminin, ce se organizează pe categorii de vârstă şi turnee regionale. Firme care s-au implicat în organizarea şi sponsorizarea turneelor au fost: Samsung, Coca Cola, Ardaf, Someş Dej. Localităţile în care s-au desfăşurat turnee de Beach Volley au fost: Costineşti, Constanţa, Braşov, Mamaia, Oradea, Cluj-Napoca, Dej, Satu-Mare, Neptun.

270

VOLLEY BEACH

II TEHNICA JOCULUI

1. Serviciul; 2. Preluarea serviciului; 3. Ridicarea; 4. Lovitura de atac; 5. Blocajul; 6. Apărarea.

1.Serviciul – se defineşte ca fiind acţiunea unui jucător de a pune mingea în joc cu scopul de a

obţine punct. Serviciul se poate realiza în mai multe feluri în funcţie de pregătirea tehnică şi fizică a jucătorilor.

Astfel , putem descrie mai multe tipuri de servicii: • Serviciul de jos din lateral; • Serviciul plutitor; • Serviciul din săritură din forţă; • Serviciul din săritură plutitor; • Serviciul foarte înalt – lumânare.

Serviciul de jos din lateral - este folosit cu precădere de jucătorii cu un bagaj tehnic scăzut sau de

către începători. Modul de execuţie: - Jucătorul se află în afara terenului, în spaţiul de serviciu, cu picioarele depărtate aproximativ la

lăţimea umerilor. Piciorul opus braţului îndemânatic este puţin avansat, ambele picioare fiind flexate. - Mingea se află în braţul neîndemânatic orientat spre înainte, şi este aruncată vertical la o înălţime

de 20-40 cm, în timp ce braţul îndemânatic este dus spre înapoi, pendulează energic spre înainte lovind mingea. Pentru a imprima mingii o traiectorie ascendentă, aceasta trebuie lovită la jumătatea distanţei dintre diametrul orizontal şi polul său inferior.

- Lovirea mingii se realizează cu palma ţinută căuş sau cu pumnul. După lovire jucătorul intră în teren cu piciorul de partea braţului care a lovit mingea.

Serviciul plutitor - mai este numit şi serviciul întins şi se execută relativ uşor. Mingea se roteste

foarte puţin sau chiar deloc. Are avantajul că traiectoria mingii este greu previzibilă. Modul de executie: - Corpul se orientează pe directia mingii, braţul de lovire se ridică şi se duce înapoia urechii. Mingea

este aruncată la o înăltime mică, deasupra capului în dreptul baraţului lovitor. - Punctul de contact al palmei cu mingea este cu circa 2 –3 cm sub axa ei orizontală. Mingea se

loveşte cu podul palmei, atebraţul fiind perpendicular pe sol. - O execuţie reuşită face ca mingea să treacă la numai câţiva centimetri deasupra fifeului fară să

aibă o mişcare de rotatie în aer

Serviciul din săritură în forţă – este mult mai rapid decât celelalte, avantajul constând în faptul că

mingea cade rapid în terenul advers.

271

BOGDAN UNGUREAN

Modul de execuţie: Acest tip de serviciu se aseamănă mult cu lovitura de atac. De regulă se execută de la o distanţă de

3-4 paşi din afara terenului dar în zona de serviciu. Condiiţii pentru excecuţia corectă a unui serviciu din săritură:

• mingea trebuie să fie bine autolansată; • extensia braţului să se facă corect; • mingea să fie lovită cu toată palma.

Serviciul din săritură plutitor Este asemănător cu serviciul din săritură în forţă diferenţa constând în felul în care este lovită

mingea în săritură. Avantaje:

• se poate alterna cu serviciul în fortă; • este mai sigur şi uneori plasat mai eficient; • poate să surprindă adversarul.

Dezavantaje:

• se poate intui traiectoria mingii mai uşor; • este mai puţin eficient la începărori.

Serviciul foarte înalt-lumânareAcest serviciu presupune o traiectorie foarte înaltă a mingii. Avantaje:

• schimbă ritmul meciului; • mingea poate avea o viteză mare la apropierea faţă de sol ducând spre o preluare dificilă; • Curentii de aer pot influienţa traiectoria mingiii; • Există posibilitatea ca jucătorii aflaţi la primire să nu aprecieze corect traiectoria mingii

crezând că aceasta va fi aut sau în partea de teren a coechipierului. Dezavantaje:

• Dacă nu există curenţi de aer la nivelul terenului de joc mingea are în general o traiectorie previzibilă;

• Nu este un serviciu constant plasarea mingii în teren nefiind întotdeauna la locul dorit. • Echipa la primire are timp necesar pentru a se pregăti să preia mingea.

2.Preluarea serviciului Se poate realiza în mai multe moduri în funcţie de traiectoria mingii:

• Preluarea de jos; • Preluarea seviciului care se roteşte; • Preluarea serviciului înalt; • Preluarea serviciului foarte înalt.

Preluarea de jos Modul de execuţie: În momentul în care mingea este lovită de jucătorul aflat la serviciu, cel aflat la preluare trebuie să

intuiască traiectoria mingii şi să aleagă o pozitie favorabilă pentru preluarea acesteia. Picioarele sunt depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, genunchii sunt flexaţi, trunchiul uşor

aplecat spre înainte, braţele sunt întinse din articulaţiile coatelor cu antebraţele aflate în supinaţie iar mâinile sunt palmă în palmă apucat şi orientate în jos, pentru a forma o suprafaţă mai mare de lovire a mingii.

Preluarea se realizează din articulaţia genunchilor prin întinderea picioarelor şi din articulaţia scapulo-humerală prin ducerea braţelor de jos în sus.

Pentru realizarea unei preluări cât mai bune trebuie să ţinem seama de următorii factori:

• Viteza de executie; • Poziţia antebraţelor cât mai stabilă; • Mărirea suprafeţei de lovire a mingii.

272

VOLLEY BEACH

Preluarea serviciului care se roteşteModul de execuţie este asemănător cu cel al preluării de jos dar trebuie să se ţină seama de

următoarele: 1. să întâmpine mingea la timp; 2. să urmărească acţiunea braţului, încheitura măinii şi locul în care a fost lovită mingea

pentru a anticipa traiectoria aceateia; 3. viteza mingii poate fi amortizată prin retragerea bruscă a braţelor spre înapoi în

momentul când acestea iau contact cu mingea; 4. rotaţia mingii trebuie aplanată prin ridicarea umerilor (pentru a mişca braţele întinse în

sus); 5. ridicarea uşoară a platformei antebraţelor în sus în direcţia opusă rotaţiei mingii.

Preluarea serviciului înalt Serviciul înalt poate fi preluat în mai multe feluri: din dreptul corpului, cu două mâini de sus, cu o

mână din lateral, cu două mâini din lateral. Preluarea cu două mâini de sus se foloseşte în ultimă instanţă sau la un serviciu uşor. Mingea

trebuie cuprinsă în cupă cât mai mult posibil. Preluarea cu două mâini din lateral este dificilă deoarece braţele nu se pot ţine cu coatele apropiate,

traiectoria mingii fiind imprimată prin îndoirea coatelor.

Preluarea serviciului foarte înalt Serviciul foarte înalt poate fi dificil de preluat dacă mingea nu se învârteşte, iar traiectoria este

deviată din cauza curenţilor de aer. Condiţii de realizare a unei bune preluări din serviciu foarte înalt:

1. să estimeze corect locul în care va cădea mingea şi să nu se aşeze prea repede în poziţia de preluare;

2. să urmărească traiectoria mingii cu braţele întinse prin mişcări specifice; 3. să relaxeze antebraţele dar să nu le îndoaie; 4. să îndoaie mai mult genunchii la contactul cu mingea pentru a amortiza ricoşeul şi pentru a-i

da traiectoria dorită; 5. poziţia braţelor să fie pe cât posibil perpendiculară pe direcţia mingii.

3. Ridicarea – se defineşte ca fiind acţiunea de joc prin care mingea este transmisă atacantului. Pasa de sus – este acţiunea de joc care se foloseşte cel mai des pentru ridicare.

Modul de execuţie: - Jucătorul se găseşte cu picioarele depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, genunchii sunt uşor flexati şi se vor îndrepta spre noua direcţie de pasare.

- Mâinile sunt deasupra frunţii cu degetele răsfirate formănd o cupă. - Degetele mari şi cele două arătătoare formează un triunghi prin care se priveşte mingea. - Mingea cade în cupă este amortizată uşor (în limita regulamentului) după care este respinsă spre

directia dorită. - Mişcarea se realizează prin întinderea segmentelor flexate şi apoi revenirea lor în poziţia iniţială.

273

BOGDAN UNGUREAN

Pasa de jos – se aseamăna mult cu preluarea cu două mâini de jos. Modul de execuţie: - Jucătorul se găseşte cu genunchii mai mult flexaţi şi cu picioarele mai mult departate ca la pasa cu

două mâini de sus. - Braţele sunt întinse din articulaţiile coatelor pornesc de jos în sus antebraţele se unesc, mâinile se

apucă înainte de contactul cu mingea. - Pasarea mingii se face prin întinderea picioarelor şi lovirea mingii cu jumătatea inferioară a

antebraţelor. Contactul mai lung cu mingea oferă un control mai bun asupra pasării. Ridicarea are următoarele caracteristici:

1. Înălţimea mingii faţă de fileu; 2. Depărtarea faţă de fileu; 3. Distanţa faţă de marginile laterale ale terenului.

1.După înălţimea faţă de fileu ridicarea poate fi:

• În urcare ~ 50 cm deasupra fileului; • Scurtă cuprinsă între 50 - 150 cm; • Înaltă, cuprinsă între 3 - 6 m; • Foarte înaltă peste 6m.

2.După depărtarea mingii faţă de fileu ridicarea poate fi: • Departe de fileu; • Aproape de fileu.

3.După distanţa faţă de marginile laterale ale terenului ridicarea poate fi: • În afara marginilor terenului (afară); • În interiorul terenului (înăuntru).

4.Lovitura de atac – reprezintă acţiunea de joc prin care mingea este trimisă înspre terenul advers.

Ea se poate executa din a doua sau a treia minge. Pentru a obţine un punct atacantul va trebui să încerce:

• Să lovevescă mingea puternic astfel încât să nu poată fi preluată; • Să o trimită într-un loc liber unde să nu poată fi apărată; • Să evite blocajul; • Să folosească blocajul (bloc-out); • Să nu comită o greşeală.

Atacul în forţa Modul de execuţie: Elanul şi săritura De cele mai multe ori elanul se execută cu un pas şi jumătate sau doi paşi şi jumătate, în funcţie de

locul unde se află atacantul şi traiectoria mingii. Dacă este nevoie se pot face mai mulţi paşi. Penultimul pas este mai lung, iar ultimul (jumătatea de pas) se face până în dreptul penultimului pas. În acest moment ambii genunchi sunt flexaţi, iar braţele sunt duse spre înapoi. Se împinge puternic în picioare iar braţele sunt ridicate pentru a ajuta desprinderea pe verticală, corpul aflându-se în extensie.

274

VOLLEY BEACH

Lovirea mingii Mingea trebuie să rămână tot timpul în câmpul vizual iar cu vederea periferică se va observa terenul

advers şi poziţia adversarilor. Braţul de lovire este cu cotul ridicat la nivelul urechii iar mâna se află înapoia capului. Braţul neîndemânatic este coborât. Mişcarea braţului şi lovirea mingii trebuie să fie cât mai rapidă şi într-un punct cât mai înalt. Mingea se va lovi cu palma deschisă şi palma acoperă mingea.

Aterizarea După lovirea mingii aterizarea se va face pe ambele picioare, iar şocul este amortizat prin îndoirea

genunchilor, jucătorul pregătindu-se pentru acţinile ce vor urma.

Atacul plasat Modul de execuţie: Elanul este acelaşi ca şi la lovitura de atac în forţă, lucru care îi va duce în eroare pe adversari,

mingea fiind liftată, tăiată sau înţepată în ultimul moment. În momentul săriturii atacantul trebuie să privească în terenul advers pentru a vedea poziţionarea apărării.

Mingea se va lovi cu toată mâna pentru a avea un control mai mare asupra ei. În cazul unei ridicări nereuşite, atunci când mingea este prea aproape de fileu iar blocajul advers este prezent, situaţia se va rezolva prin procedeul ,,pokie” sau ,,cobra”.

Variante de lovire a mingii: • ,,Pokie” - se foloseşte atunci când mingea este prea aproape de fileu, fiind lovită cu pumnul

pentru a evita atingerea fileului. • ,,Cobra” – este procedeul tehnic în care la lovirea mingii se folosesc falangele. • Cu toată mâna, are avantajul ca oferă un mai bun control şi este puţin probabil ca traiectoria

mingii să fie ghicită de adversar, dar este dificilă de executat atunci când jucătorul este departe de fileu iar mingea este pe plasă.

Plasarea mingii se va face cu o lovitură uşoară. Principalele tipuri de lovituri sunt: • lovitura tăiată este acea lovitură în care mingea cade foarte aproape de fileu în

diagonală(diagonală scurtă); • lovitura liftată (lovitura lobată) este atunci când mingea cade înapoia terenului în

apropierea liniei de fund; • lovitura înţepată este acea lovitură în care mingea cade la 2-3m de fileu.

Mingea se plasează atunci când: • există un blocaj advers puternic şi agresiv, fiind dificilă efecuarea unui atac pe lângă acesta; • adeversarul se afla pe spatele terenului fiind prea departe să preia o minge scurtă; • când ridicarea nu a reuşit fiind prea joasă sau prea departe de fileu; • adversarul se afla în apropierea fileului şi nu poate prelua o minge lungă; • se alternează cu atacurile în forţă pentru a-i deruta pe adversari.

5.Blocajul – reprezintă acţiunea de joc prin care mingea trimisă de adversar este interceptată

deasupra plasei. Un jucător blochează atunci când consideră că:

• poate efectua blocajul şi va putea câştiga punctul; • prin blocajul său poate obliga atcantul să atace sau să plaseze mingea într-o zonă în care

coechipierul poate să preia mingea; • fără blocaj, îi este mai uşor adversarului să atace şi să facă punct.

Situaţii când nu se blochează: • jucătorul este mai eficient în apărare;

275

BOGDAN UNGUREAN

• blocajul necesită un cosum mare de energie; • blocajul nu este destul de agresiv încât să-l pună în dificultate pe atacant; • mingea are o traiectorie ascendentă fiind lovită sub nivelul benzii superioare a fileului; • blocajul poate lăsa liberă o mare parte a terenului în care atacantul poate trimite mingea.

Modul de execuţie: Jucătorul se află la un pas sau doi de plasă, având posibilitatea de a opta pentru blocaj sau de a se

retrage. Genunchi sunt îndoiţi, iar mâinile în jos în aşa fel încât pot fi folosite pentru desprindere. O poziţie mai apropiată de fileu poate determina o agresivitate mai mare dar în acelaşi timp creşte riscul de a atinge fileul. De aceea, când jucătorul este aproape de plasă braţele vor fi duse sus prin lateral.

După săritură jucătorul trebuie să privească braţul atacantului, iar mingea va fi urmărită cu privirea periferică.

Săritura la blocaj se efectuează imediat după săritura atacantului în funcţie de înălţimea punctului de lovire al acestuia.

Tipuri de blocaj:

• Agresiv, când mingea se joacă pe plasă sau foarte aproape de aceasta. Constă în introducerea palmelor sau a unei părţi a antebraţelor în terenul advers.Cu cât mingea va fi blocată mai aproape de locul loviturii de atac cu atât creşte eficienţa apă rării.

• La zonă, când mingea se joacă derparte de fileu, iar jucătorul de la blocaj apăra o zona de

teren, celuilalt revenindu-i misiunea de a apăra zona rămasă descoperită.

• Pasiv, când se urmăreşte frânarea vitezei mingii, pentru a putea fi jucată de coechipier.

Mâinile nu sunt introduse în terenul advers, ci sunt ţinute cu palmele în sus sau puţin în extensie, aşteptând ca mingea să îl atingă pe jucătorul de la blocaj şi să sară înapoi pentru a putea fi preluată de jucătorul din spate.

• Rupt, se execută printr-o săritură cu mâinile apropiate şi depărtarea lor în momentul atacului. Se încearcă blucarea concomitentă a atacului pe drept sau pe diagonală. De fapt, se blochează cu o singură mână şi este foarte greu de executat.

Este recumandat să se utilizeze atunci când: - când blocajul convenţional nu dă randament; - când nu se cunoaşte direcţia atacului; - atunci când se doreşte derutarea adversarului.

276

VOLLEY BEACH

• Cu o mână, se efectuează aproape întâmplător şi în condiţii deosebite de joc, de obicei când jucătorul de la blocaj nu ajunge cu ambele mâini.

Comunicarea la blocaj – reprezintă de fapt stabilirea şi transmiterea sarcinilor tactice între blocaj şi

apărarea de la sol. Unele echipe “aranjează” blocajul înainte de a primi mingea servită, altele stabilesc responsabilităţile după ce echipa adversă îşi dezvăluie intenţiile.

Semnalizarea acţiunilor la blocaj se face cu mâinile la spate. Cu mâna stângă se semnalizează intenţiile jucătorului pe partea stângă a terenului, iar cu mâna dreaptă intenţiile de pe partea dreaptă. De cele mai multe ori convenţiile sunt:

• Un singur deget înseamnă blocajul dreptului pe partea terenului unde apare semnul; • Două degete înseamnă blocajul diagonalei sau atacul în unghi pe partea terenului unde

apare semnul; • Un pumn semnifică faptul că pe partea respectivă nu se blochează.

Semnele la blocaj au implicaţii în comunicarea la distanţă şi mai pot indica:

• Partea terenului pe care apărătorul din spate o are îngrijă; • Partea terenului pe care jucătorul de la blocaj o are în grijă în cazul în care se va retrage

de la blocaj. Aceste semne nu sunt universal valabile, fiecare echipă având propriile semne. Indicaţii pentru execuţia unui blocaj:

• Nu se anunţă cu voce tare intenţiile; • Jucătorul de la blocaj nu trebuie să stea în apropierea fileului; • Nu se va folosi acelaşi tip de blocaj tot timpul; • Nu trebuie să vină prea repede la blocaj. • Dacă se va întârzia la blocaj partenerul va trebui să acopere tot terenul.

277

BOGDAN UNGUREAN

6. Apărarea – reprezintă acţiunea defensivă de menţinere a mingii în joc în urma unui atac advers, sau mai poate fi definită ca arta de a menţine mingea în joc în orice mod posibil cu condiţia de a se respecta regulamentul de joc.

Modul de exeecuţie: Genunchii sunt îndoiţi ,centrul de greutate este cât mai jos, greutatea corpului fiind trecută uşor spre

înainte, pentru a permite o deplasare rapidă în orice direcţie. Braţele sunt ridicate la nivelul pieptului, iar coatele sunt uşor depărtate de corp. Mingea poate fi lovită din poziţie statică sau dinamică.

Apărarea poate fi făcută în mai multe moduri: Apărarea cu mâna deschisă - se foloseşte de cele mai multe ori atunci când mingile sunt atacate

pe colţurile terenului sau pe diagonala scurtă şi sunt greu de apărat. Aceste mingi pot fi aduse în joc printr-un plonjon şi lovite cu palma, imprimând mingii un efect de rotaţie şi înălţând-o pe cât mai mult posibil.

Apărarea în lateral cu două mâini - asigură un control foarte bun al execuţiei, realizându-se astfel: în momentul contactului cu mingea, greutatea corpului trece spre partea din care vine mingea, braţele sunt unite şi pregătite pentru a se mişca împreună, în lateral stânga sau dreapta. Jucătorul, trebuie să ţină antebraţele lipite pe cât mai mult posibil şi să lovească mingea cu jumătatea inferioară a antebraţelor.

Apărarea în lateral cu plonjon în faţă – ca şi la apărarea din lateral braţele sunt lipite şi trebuie rotite pentru a trimite mingea în centrul terenului. Când se efectuează plonjonul ambele mâini se pun în sprijin pe nisip, dar după ce a fost lovită mingea.

Apărarea cu mâna deschisă deasupra capului - se foloseşte atunci când jucătorul se retrage de la fileu după o tentativă de blocaj. Mâinile trebuie ţinute pe cât se poate de relaxate desupra capului pentru a putea respinge mingea, dacă mâinile nu sunt relaxate mingea poate ricoşa în orice direcţie.

Lovitura cu dosul palmei din plonjon în faţă – se foloseşte în încercarea disperată de a salva o minge. Mingea este lovită cu dosul palmei înainte de a atinge nisipul, iar jucătorul amortizează căderea printr-o rulare pe piept. O variantă a acestui procedeu constă în întinderea mâinii pe sol sub mingea care cade pe dosul palmei şi apoi ricoşează în sus. Deşi este un procedeu regulamentar este greu de apreciat dacă mingea a lovit nisipul sau nu.

Apărarea “Tomahawk” – se foloseşte atunci când mingea este atacată spre pieptul jucătorului şi nu poate fi folosită nici preluarea de sus şi nici preluarea de jos. “Tomahawk” este de fapt un gest reflex de apărare, biomecanica execuţiei fiind următoarea: mâinile sunt prinse împreună apoi se ridică spre frunte, expunând partea cubitală a antebraţelor. Această variată poate fi utilizată în situaţii dificile, dar oferă un control slab asupra execuţiei.

Apărarea “Pokey” - este acţiunea de joc în care mingea este lovită cu primele două falange, pentru a putea fi menţinută în joc. Această execuţie este folosită de jucătorul aflat la blocaj peste care a fost lobată mingea şi se retrage pentru a o salva.

Apărarea cu piciorul – se foloseşte atunci când mingea nu poate fi lovită cu mâna. Apărarea cu piciorul este indicată atunci când mingea a ricoşat din blocaj, jucătorul aleargă după ea dar poziţia corpului este prea înaltă pentru a lovi mingea cu mâna. Nu există o tehnică specială de lovire a mingii cu piciorul, cert este că mingea trebuie să se rotească spre terenul de joc.

278

VOLLEY BEACH

III ASPECTE PRIVIND PREGĂTIREA FIZICĂ A JUCĂTORILOR

În jocul de beach volley câştigarea unei mingi durează aproximativ 10-12 secunde. Întreruperile fiind numeroase: se schimbă terenul la fiecare 10 puncte, fiecare echipă dispune de doi timpi morţi (time-out) pe set. Având în vedere faptul că se pot desfăşura mai multe meciuri pe zi, mai multe zile la rând, jucătorii au nevoie de o rezistenţă mai mare decât alţi sportivi.

Exerciţii pentru dezvolatea rezistenţei:

• Sporturi complementare cu caracter aerob: ciclism, ski fond, tenis de câmp, squash, alergare de rezistenţă, lucru la rame în sală.

• Fotbal plus alergări – patru reprize de fotbal a câte 10 minute cu 3 minute pauză. • Miuţa fără portar, apărare individuală obligatorie, preferabil să se realizeze pe nisip.

Exerciţii auxiliare: • Alergări – 20 secunde de alergare urmate de 20 de secunde de mers, timp de 10 minute.

- Repetare de 4 ori cu 4 minute repaus semiactiv. - Acelaşi program de alergări poate fi înlocuit cu maşina de rame.

• Sărituri cu coarda - 15 secunde de sărituri pe o mochetă adâncă cu 15 secunde recuperare, timp de 6 minute. - circuit pe nisip cu deplasare şi sărituri: 4 reprize de 10 secunde sărituri legate cu 10 secunde repaus semiactiv, timp de 8 minute. Exerciţii specifice: volley-ball - serviciu, apărare, atac şi primire din mers către serviciu, timp de 8 minute. - 4 serii de 3 minute cu repaus semiactiv. Exercitii pentru dezvoltarea forţei: Exerciţii pentru braţe: - tracţiuni la bară; - flotări în braţe cu sprijin dorsal; - lucru cu haltere manuale Exerciţii pentru picioare: - ridicări pe vârfuri cu greutăţi pe umeri; - sărituri ca mingea pe nisip; - sărituri din ghemuit în ghemuit cu extensia corpului în punctul cel mai înalt al săriturii;

- sărituri din ghemuit în ghemuit peste 8 – 10 linii trasate pe nisip la 80 – 100 centimetri cu elan de braţe; - sărituri cu genunchii la piept; - alergare în pantă pe o distanţă de 30 metri în următoarele variante: cu pas săltat, cu pas sărit, cu pas alergător; - sărituri de o parte şi de cealaltă a băncii de gimnastică situată pe nisip; - sărituri pe nisip cu mingea medicinală între picioare.

TEME: 1. Prezentaţi cinci execiţii pentru învăţarea preluării de jos. 2. Prezentaţi o succesiune de opt execiţii pentru dezvoltarea detentei, altele decât în curs

279

BOGDAN UNGUREAN

IV REGULI OFICIALE ALE JOCULUI DE VOLEI PE PLAJA Modificări pentru 2002-2004 Aprobate de F.I.V.B.

Secţiunea I

JOCUL Capitolul I

ACCESORII ŞI INSTALAŢII

1.SUPRAFAŢA DE JOC Suprafaţa de joc include terenul de joc şi zona liberă. 1.1.DIMENSIUNI 1.1.1.Terenul de joc este rectangular, măsurând 16x8m, fiind înconjurat de zona liberă de minim 3 m

lăţime şi de spaţiul liber de orice obstacol până la înălţimea de 7m de suprafaţa de joc. 1.1.2.Pentru Competiţiile Mondiale F.I.V.B. , terenul de joc este rectangular, masurând 16x8m, fiind

înconjurat de o zonă liberă de minim 5m şi maximum 6m, de la liniile de fund/liniile laterale şi de un spaţiu liber de orice obstacol până la înălţimea de 12,5m de la suprafaţa de joc.

1.2.SUPRAFAŢA DE JOC 1.2.1.Terenul trebuie să fie compus din nisip, cât mai nivelat şi fin, fără pietre, scoici sau orice alt

obiect care poate prezenta riscuri de tăiere sau rănire a jucătorilor. 1.2.2.Pentru Competiţiile Mondiale F.I.V.B. stratul de nisip trebuie să aibă o adâncime de minim 40

cm şi să fie compus din particule rotunde. 1.2.3.Suprafaţa de joc nu trebuie să prezinte pericol de rănire pentru jucători. Pentru Competiţiile Mondiale F.I.V.B., nisipul trebuie să fie cernut să nu aibă pietre şi obiecte

periculoase. De asemenea el nu trebuie să fie nici prea fin, în aşa fel încât el să nu producă praf care să se lipească de piele.

1.2.4.In caz de ploaie se recomandă ca terenul să fie acoperit cu o prelată. 1.3.LINIILE TERENULUI 1.3.1.Două linii laterale şi două linii de fund marchează terenul de joc. Acestea sunt plasate în

interiorul dimensiunilor terenului de joc. 1.3.2.Nu există linie de centru. 1.3.3.Toate liniile au o grosime de 5-8cm. 1.3.4.Liniile trebuie să aibă o culoare care să contrasteze intens cu nisipul. 1.3.5.Liniile terenului trebuie să fie din benzi confectionate dintr-un material rezistent, iar ancorele

trebuie să fie dintr-un material moale, flexibil. 1.4.ZONA DE SERVICIU Zona de serviciu este zona din spatele liniei de fundaşi extensiile celor două linii laterale. In

adâncime, zona de serviciu se extinde pâna la sfârşitul zonei libere. 1.5.VREMEA Vremea nu trebuie să prezinte pericol de accidentare pentru jucători. 1.6.LUMINOZITATEA Pentru competiţiile internaţionale oficiale, jucate pe timpul nopţii, luminozitatea în zona spaţiului de

joc trebuie să fie de 1000-1500 lux, măsuraţi la un metru deasupra spaţiului de joc. Pentru Competiţiile Mondiale F.I.V.B., supervizorul tehnic, supervizorul arbitrilor şi directorul turneului pot decide dacă oricare din conditiile de mai sus enumerate prezintă pericole de accidentare a jucătorilor.

2.FILEUL ŞI STÂLPII (diagrama 2) 2.1.FILEUL Fileul are o lungime de 8,5m şi lăţimea de 1m ( +/-3 cm), atunci când este întins, fiind plasat vertical

deasupra axei terenului. El este confecţionat din pătrate de 10 cm lăţime. În partea superioară şi inferioară se află câte o

bandă, pe toată lungimea fileului, cu lăţimea de 5-8 cm, confectionată din pânză, preferabil de coloare

280

VOLLEY BEACH

albastră închis sau de culoare strălucitoare. Extremele părţilor superioare ale fileului trebuie să aibă un orificiu prin care se trece frânghia cu ajutorul căreia se fixează, prin întindere , de cei doi stălpi.

Prin interiorul benzilor se trece un cablu metalic, în partea de sus, precum şi o frânghie rezistentă, în partea de jos, cu care se fixează fileul de stâlpi. Este permis ca pe benzile orizontale ale fileului să se afişeze reclame.

2.2.BENZILE LATERALE Două benzi laterale, cu lăţimea de 5-8 cm, cu aceeaşi mărime cu a liniilor terenului, sunt fixate

vertical pe fileu, fiind plasate deasupra liniilor laterale ale terenului. Se consideră că acestea fac parte din fileu. Reclamele sunt permise şi pe benzile laterale.

2.3.ANTENELE Antena este o tijă flexibilă, cu lungimea de 1,80 m şi diametrul de 10 mm. Este confecţionată din

fibră de sticlă sau dintr-un material similar. Cele două antene se fixează în partea din afara benzilor laterale ale fileului (diagrama 3), plasate de o parte şi de alta a fileului.

Partea superioară a fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm şi este marcată în benzi de 10 cm, având culori contrastante, preferabil roşu şi alb.

Antena este considerată ca făcând parte din fileu şi delimitează lateral spaţiul de tecere (diagrama 4, regula 14.1.1.)

2.4.ÎNĂLŢIMEA FILEULUI Inălţimea fileului trebuie să fie de 2,43 m pentru bărbaţi şi de 2,24 m pentru femei. Comentariu: înălţimea fileului poate varia şi în funcţie de vârsta jucătorilor astfel:

Sex/vârstă 14 ani si mai mici

12ani si mai mici

10 ani si mai mici

Feminin 2,24 2,13 1,98 Masculin 2,24 2,13 2,13

Măsurătoarea se face la centrul terenului de joc, cu ajutorul unui instrument de măsurat. Cele două

capete ale fileului (în dreptul tuşelor laterale) trebuie să fie ambele la aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa terenului de joc şi nu pot depăşi cu mai mult de 2 cm înălţimea oficială.

2.5.STÂLPII Stâlpii care susţin fileul trebuie să fie rotunzi şi netezi, cu o înălţime de 2,55 m, de preferat ajustabilă. Ei trebuie să fie fixaţi în pământ, la o distanţă de 0,7 – 1 m de liniile laterala. Fixarea stâlpilor în pamânt cu ajutorul cablurilor este interzisă. Toate instalaţiile de susţinere periculoase sau obstructive trebuie să fie eliminate. De asemenea, stâlpii trebuie înveliţi.

2.6.INSTALAŢII ADIŢIONALE Toate instalaţiile adiţionale sunt stabilite de Regulamentul F.I.V.B.

3.MINGEA DE JOC 3.1.CARACTERISTICI

Mingea trebuie să fie sferică, confecţionată dintr-o anvelopă flexibilă din piele sau un material care nu absoarbe apa, mai potrivit în condiţiile jocului în aer liber, când meciurile se pot disputa şi pe ploaie. Mingea are în interior o cameră de cauciuc sau un material similar.

Colorit (culori strălucitoare): portocaliu, galben, roz, etc. Circumferinţă 65 –67 cm. Greutate 260 – 280 grame. Presiune interioară 171 –221 mbari sau hPa (0,175 – 1,225 kg/cm) 3.2.UNIFORMITATEA MINGILOR Toate mingile utilizate trebuie să aibă aceleaşi caracteristici privind circumferinţa, greutatea,

presiunea, tipul, etc. La competiţiile internaţionale oficiale trebuie să se joace cu mingi omologate de F.I.V.B.

281

BOGDAN UNGUREAN

3.3. SISTEMUL CU TREI MINGI Pentru Competiţiile mondiale F.I.V.B.trebuie utilizat sistemul cu trei mingi. În acest caz, 6 copii de

mingi vor staţiona în jurul terenului, câte unul la fiecare colţ al zonei libere şi câte unul în spatele fiecărui arbitru (diagrama2)

Capitolul II

PARTICIPANŢII 4.0.ECHIPELE

4.1.COMPONENŢĂ ŞI ÎNREGISTRARE 4.1.1.O echipă se compune exclusiv din doi jucători. 4.1.2.Numai cei doi jucători înscrişi pe foaia de arbitraj pot participa la meci.

4.1.3.In Competiţiile mondiale F.I.V.B.antrenorului nu îi este permis să conducă echipa.

4.2.CĂPITANUL Căpitanul echipei trebuie să fie indicat pe foaia de arbitraj. 5.0.ECHIPAMENTUL JUCĂTORILOR 5.1.ECHIPAMENTUL 5.1.1.Echipamentul jucătorilor constă în şorturi sau costume de baie. Tricourile sau maiourile sunt

obţionale, cu excepţia cazului când sunt specificate în regulamentul unui turneu. Jucătorii pot pura şepci. 5.1.2.Pentru Competiţiile mondiale F.I.V.B.jucătorii trebuie să poarte echipamente de aceeaşi

culoare şi acelaşi model. 5.1.3.Echipamentul jucătorilor trebuie să fie curat. 5.1.4.Jucătorii trebuie să joace desculţi, cu excepţia cazului când sunt autorizaţi de arbitrul principal

să poarte încălţăminte. 5.1.5.Tricourile jucătorilor (sau şorturile în cazul când sunt autorizaţi de arbitru să joace fără maiouri) trebuie să fie numerotate cu 1şi 2. Numărul trebuie să fie plasat pe piept (sau în partea din faţă a şorturilor),

5.1.6.Numerele trebuie să contrasteze din punct de vedere coloristic cu tricourile (sau şorturile) şi să fie de minim 10 cm înălţime. Benzile din care sunt confecţionate numerele trebuie să fie de minim 1,5 cm lăţime.

5.2.SCHIMBĂRI AUTORIZATE

5.2.1.Dacă ambele echipe sunt echipate cu tricouri de aceeaşi culoare, echipa gazdă trebuie să schimbe tricourile.

5.2.2.Arbitrul principal poate autoriza unul sau mai mulţi jucători:

a. să joace în ciorapi şi/sau pantofi; b. să schimbe tricourile ude între seturi, dar numai dacă tricoul cel nou respectă regulile turneului şi ale regulilor F.I.V.B. (regulile 5.1.4. şi 5.1.5.)

5.2.3.La cererea unui jucător, arbitrul principal poate să-i permită să joace cu tricou sub maiou sau cu pantaloni de trening.

5.3.OBIECTE ŞI ECHIPAMENTE INTERZISE

5.3.1.Este interzis a se purta orice obiect care poate provoca rănirea jucătorilor, cum ar fi inele, agrafe, brăţări, mulaje, etc.

5.3.2.Jucătorii pot purta ochelari, pe propriul risc.

5.3.3.este interzis a se purta echipamente fără numere oficiale (regulile 5.1.5. şi 5.1.6.)

6.0.DREPTURILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE JUCÃTORILOR

6.1.JUCÃTORII

6.1.1.Participanţii trebuie să cunoască Regulile Oficiale ale Voleiului de Plajă şi să nu se abată de la ele.

6.1.2.Participanii trebuie să accepte deciziilee arbitrilor, cu sportivitate, fără a comenta.

282

VOLLEY BEACH

6.1.3.Participanţii trebuie să manifeste respect şi politeţe, în numele FAIR-PLAY-ului, nu numai faţă de arbitri, ci şi faţă de ceilalţi oficiali, adversari, coechipieri şi spectatori.

6.1.4.Participanţii trebuie să se abţină de la acţiuni şi atitudini care influenţează deciziile arbitrilor sau acoperă greşelile comise de propria echipă.

6.1.5.Participanţii trebuie să se abţină de la acţiunile care au ca scop întârzierea jocului.

6.1.6.Comunicarea între membrii echipei, în timpul jocului este permisă.

6.1.7.În timpul partidei, ambii jucători sunt autorizaţi să se adreseze arbitrilor, în timp ce mingea este în afară din joc (regula 6.1.2.), în următoarele trei cazuri:

a.să ceară o explicaţie asupra aplicării sau interpretării regulilor de joc. Dacă explicaţia nu satisface jucătorii, oricare dintre ei poate indica imediat arbitrului că îşi rezervă dreptul de a consemna dezacordul în foaia de arbitraj, la terminarea jocului (regula 25.2.4.)

b.să ceară autorizaţia :

-de a schimba echipamentul;

-de a verifica numărul jucătorului la serviciu;

-de a controla fileul, mingea, suprafaţa de joc etc.

-de a măsura liniile terenului.

c.să ceră timp de odihnă (regula 19.3). Notă: jucătorii trebuie să aibă autorizatia arbitrului pentru a părăsi suprafaţa de joc.

6.1.8.La sfârşitul meciului :

a.ambii jucători mulţumesc arbitrilor şi adversarilor;

b.în cazul unei reclamaţii precedente către arbitrul principal, jucătorul are dreptul să confirme protestul său înregistrându-l în foaia de arbitraj.

6.2.CÃPITANUL

6.2.1.Înainte de joc, căpitanul echipei:

a.semnează foaia de arbitraj;

b.reprezintă echipa sa la tragerea la sorţi.

6.2.2.La încheierea jocului, căpitanul verifică şi semnează foaia de arbitraj.

6.3.ZONA DE REPAUS A JUCÃTORILOR (diagrama 1)

Scaunele jucătorilor trebuie să se afle la 5m distanţă de liniile laterale, dar nu mai aproape de 3m de tabela de scor

Capitolul III PUNCT, SET ŞI MECI CAŞTIGAT

7.0.SISTEMUL DE MARCARE AL PUNCTELOR

7.1.PENTRU A CAŞTIGA MECIUL

7.1.1. I.Sistemul fază – punct:

a.Fiecare meci va fi jucat – cel mai bun în duoă seturi din trei. Meciul va fi câştigat de echipa care va câştiga două seturi.

b.Primele două seturi se vor juca până la punctul 21, cu diferenţă de 2 puncte, fără punct limită.

c.Eventual al treilea set se va juca până la punctual 15, fără punct limită.

d.Este admis un timp de odihnă în fiecare set pentru fiecare echipă (cu o durată de 30 secunde).

283

BOGDAN UNGUREAN

e.Schimbarea terenului se face după 10 puncte, în primele două seturi şi după fiecare 5puncte în setul al treilea. Schimbarea se face imediat fără întârziere.

f.Intervalul între două seturi este de un minut.

g.Sancţiunile nu sunt cumulative pentru meci dar sunt aplicate în fiecare set. Ele se vor aplica în fiecare set fără a ţine seama de sancţiunile din setul anterior.

h.Un singur timp de odihnă pentru accidentare este permis pentru un jucător într-un meci.

i.Echipa care a pierdut la tragerea la sorţi înaintea primului set are dreptul să aleagă înaintea setului 2. O nouă tragere la sorţi se va face în cazul în care se joacă şi setul 3.

7.2.PENTRU A CAŞTIGA UN SET

7.2.1.Un set este câştigat de echipa care marchează prima 21 de puncte cu diferenţă minimă de 2 puncte. Setul decisiv se joacă până la 15 puncte cu diferenţă minimă de două puncte.

7.3.PENTRU A CAŞTIGA O FAZÃ DE JOC

7.3.1.Totdeauna când o echipă greşeşte serviciul sau returnarea mingii, precum şi atunci când comite greşeală echipa adversă câştigă un punct.

7.4.ECHIPA INIŢIALÃ ŞI ECHIPA INCOMPLETÃ

7.4.1.Dacă echipa refuză să joace după ce a fost somată s-o facă, ea este declarată absentă şi pierde meciul prin for fait cu rezultatul de 0 – 2 (0-42)

7.4.2.Echipa care nu se prezintă pe terenul de joc, este declarată absentă şi pierde meciul prin for fait, cu rezultat ca în regula 7.4.1.

7.4.3.echipa declarată INCOMPLETÃ pentru set sau meci, pierde setul sau meciul (regula 9). Echipei adverse i se atribuie punctele, sau punctele şi seturile necesare pentru a câştiga setul sau meciul. Echipa incompletă îşi păstrează punctele şi seturile realizate până atunci.

Capitolul IV

PREGÃTIREA MECIULUI ŞI STRUCTURA JOCULUI

8.0.PREGÃTIREA MECIULUI

8.1.TRAGEREA LA SORŢI

Înainte de încălzire, arbitrul principal efectuează tragerea la sorţi în prezenţa celor doi căpitani de echipă. Câştigătorul tragerii la sorţi alege:

a.Fie dreptul de a servi, fie de a recepţiona serviciul sau

b.Partea terenului de joc.

Cel care pierde preia alternativa rămasă. O nouă tragere la sorţi se va efectua pentru setul decisiv.

8.2.ÎNCÃLZIREA

Înaintea meciului, dacă echipele au la dispoziţie alt teren, ele vor beneficia de o perioadă de 3 minute de încălzire la fileu. Dacă nu, vor avea 5 minute pentru încălzire.

9.0.ECHIPA INIŢIALÃ

9.1.COMPONENŢÃ

Ambii jucători ai echipei iniţiale (regula 4.1.1.) trebuie să se afle în joc.

9.2.Nu există substituiri sau înlocuiri ale jucătorilor.

284

VOLLEY BEACH

10.0.POZIŢIA JUCÃTORILOR

10.1.POZIŢIA

10.1.1.În momentul în care mingea este lovită de jucătorul care serveşte, fiecare echipă trebuie să se afle în interiorul terenului propriu, cu excepţia jucătorului care serveşte.

10.1.2.Jucătorii sunt liberi să ocupe orice poziţie doresc. Nu există poziţii determinate pe teren.

10.1.3.Nu există greşeli de poziţie

10.2.ORDINEA LA SERVICIU

10.2.1.Ordinea la serviciu trebuie menţinută tot timpul setului (stabilită de căpitanul echipei imediat după tragerea la sorţi).

10.3.GREŞEALÃ LA ORDINEA LA SERVICIU

10.3.1.Greşeala la ordinea la serviciu este comisă atunci când serviciul nu este executat în concordanţă cu ordinea la serviciu.

10.3.2.Scorerul trebuie să determine cu exactitate momentul când greşeala a fost comisă. Toate punctele marcate de echipă, ulterior încălcării ordinii la serviciu, trebuie anulate.

10.3.3.Dacă punctele marcate în timpul cât jucătorul a încălcat ordinea la serviciu nu pot fi determinate, pierderea ultimei faze de joc, cea la care s-a observat greşeala, este singura sancţiune (regula 12.2.1.).

Capitolul V

ACŢIUNI DE JOC

11.0.SITUAŢII DE JOC

11.1.MINGEA ÎN JOC

Faza de joc începe la fluierul arbitrului. Mingea se află în joc în momentul lovirii ei la serviciu.

11.2.MINGEA ÎN AFARA JOCULUI

Faza de joc se încheie odată cu fluierul arbitrului. Dacă se fluieră comiterea unei greşeli făcute în joc, mingea este în afara jocului, în momentul comiterii greşelii (regula 12.2.2.).

11.3.MINGEA ÎN TEREN

Mingea este în teren atunci când ea atinge suprafata de joc, inclusiv liniile terenului (regula 1.3.).

11.4.MINGEA AFARÃ

Mingea este afară când:

a. cade complet în afara liniilor terenului (fără al atinge);

b. atinge un obiect din afara terenului de joc, copertina sau o persoană din afara jocului; c. atinge antena, cablurile, stâlpii sau fileul în porţiunea din afara antenei (benzile laterale); d. depăşeşte complet planul vertical al fileului, în totalitate sau parţial în afara spaţiului de trecere (regula 14.1.2./14.1.3. şi diagrama nr. 4).

12.0.GREŞELI DE JOC

12.1.DEFINIŢIE

12.1.1.Orice acţiune contrară regulamentului de joc este considerată greşeală.

12.1.2.Arbitrii judecă greşelile şi determină penalizările, în concordanţă cu aceste reguli.

12.2.CONSECINŢELE UNEI GREŞELI

285

BOGDAN UNGUREAN

12.2.1.Există întotdeauna o penalizare pentru o greşeală: adversara echipei care a comis greşeala câştigă faza de joc, conform regulilor 7.3. sau 7.4. în setul decisive.

12.2.2.Dacă două sau mai multa greşeli se comit succesiv, numai prima se ia în considerare.

12.2.3.Dacă două sau mai multe greşeli se comit simultan de către doi adversar, se consideră o DUBLÃ GREŞEALÃ şi faza de joc se rejoacă.

13.0. JUCAREA MINGII

13.1.LOVITURILE ECHIPEI

13.1.1.Fiecare echipă are dreptul la maximum 3 lovituri, spre a returna mingea pe deasupra fileului.

13.1.2.Aceste lovituri ale echipei includ nu numai loviturile intenionate ale jucătorilor ci şi contactele involuntare ale cu mingea.

13.1.3.Un jucător nu poate lovi minge de două ori consecutiv (cu excepţia blocajului, regula 18.2.).

13.2.CONTACTE SIMULTANE

13.2.1.Doi jucători pot atinge în acelaşi moment mingea.

13.2.2.Când doi coechipieri ating simultan mingea, se consideră două lovituri (cu excepţia blocajului, regula 18.4.2.). Dacă pentru a juca mingea doi coechipieri se ating dar numai unul atinge mingea, se consideră o singură lovitură. Dacă jucătorii se ciocnesc, nu se comite nici o greşeală.

13.2.3.Dacă există contacte simultane între doi adversari deasupra fileului şi mingea rămâne în joc, echipa care primeşte mingea are dreptul la trei lovituri. De asemenea, dacă mingea iese “afară”, greşeala este a echipei din terenul opus.

Dacă se ajunge la o “minge ţinută” în urma contactelor simultane dintre doi adversari, deasupra fileului NU se consideră greşeală.

13.3.LOVITURA AJUTATÃ

În interiorul suprafeţei de joc, unui jucător nu-i este permis să se sprijine pe un coechipier sau pe orice structură/obiect pentru a atinge mingea. Totuşi jucătorul care este pe punctul de a comite o greşeală (atingerea fileului sau ciocnirea cu un adversar etc.) poate fi oprit sau susţinut de către coechipier. 13.4.CARACTERISTICILE LOVITURII

13.4.1.Mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului.

13.4.2.Mingea trebuie lovită, nu prinsă sau aruncată. Ea poate să ricoşeze în orice direcţie.

Excepţii:

a. În acţiunea defensivă, ca urmare a unei mingi lovite puternic de către adversar. În acest caz mingea poate fi stopată pentru moment.

b. Când contactele simultane deasupra fileului, între doi adversari, conduc la o “minge ţinută”. 13.4.3.Mingea poate atinge diferite părţi ale corpului, numai dacă contactele au loc simultan.

Excepţii:

a. La blocaj, contactele consecutive (regula 18.4.2.) sunt permise între unul sau mai mulţi jucători, cu condiţia ca acestea să aibă loc în cursul aceleiaşi acţiuni.

b. La prima lovitura a echipei sau în apărare, în urma unei lovituri puternice, mingea poate să atingă consecutiv mai multe părţi ale corpului, cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cursul unei singure acţiuni.

13.5 GREŞELI ÎN JUCAREA MINGII

13.5.1. PATRU LOVITURI

Echipa care loveşte mingea de patru ori, înainte de a o transmite în terenul advers.

286

VOLLEY BEACH

13.5.2.LOVITURA AJUTATÃ

Jucătorul se sprijina pe coechipier sau pe orice altă structură/obiect pentru a atinge mingea în suprafaţa de joc (regula 13.3)

13.5.3.MINGEA ŢINUTÃ

Jucătorul nu loveşte mingea (regula 13.4.2.), excepţie făcând acţiunea de apărare a unei lovituri puternice (regula 13.4.2.a.) sau când au loc contacte simultane între doi adversar deasupra fileului, care conduce la o “minge ţintuită” (regula 13.4.2.b.)

13.5.4.DUBLU CONTACT

Jucătorul atinge mingea de două ori consecutiv sau mingea atinge consecutiv diferitele părţi ale corpului (regulile 13.1.3. , 13.4.3.)

14.0. MINGEA LA FILEU

14.1. MINGEA DEPĂŞIND FILEUL

14.1.1. Mingea trimisă către terenul advers trebuie să treacă pe deasupra fileului, prin interiorul spaţiului de trecere (diagrama nr. 4). Spaţiul de trecere este partea planului vertical al fileului limitat după cum urmează :

a) la bază de partea superiară a fileului ; b) în părţi, de antene şi prelungirea imaginară a acestora ; c) deasupra, de plafonul sau structura acestuia.

14.1.2. O minge care se îndreaptă spre terenul advers prin afara spaţiului de trecere este “afară” când depăşeşte complet planul vertical al fileului.

14.1.3. Mingea este “afară” când aceasta depăşeşte complet spaţiu de joc de sub fileu (diagrama nr.4)

14.1.4. Oricând un jucător poate pătrunde în terenul advers pentru a juca o minge, înainte ca aceasta să depăşească complet spaţiul de jos sau deasupra spaţiului de trecere (regula 15.2.)

14.2. MINGEA ATINGAND FILEUL

Depăşind fileul (regula 14.1.1.), mingea poate atinge fileul, cu excepţia serviciului.

14.3. MINGE ÎN FILEU (cu excepţia serviciului)

14.3.1. Mingea trimisă în fileu poate fi recuperată în limita celor trei lovituri ale echipei.

14.3.2.Dacă mingea rupe ochiurile fileului sau agaţă fileul, faza de joc este anulată şi se rejoacă.

15. JUCATORUL LA FILEU

Fiecare echipă trebuie să joace în interiorul propriului teren şi a spaţiului de joc. Totuşi mingea poate fi recuperată din afara zonei libere.

15.1. ATINGEREA MINGII DINCOLO DE FILEU

15.1.1. La blocaj, jucătorul participant la blocaj poate să atingă mingea dincolo de fileu, cu condiţia să nu incomodeze jocul adversarului, înainte sau în timpul loviturii de atac (regula 18.3)

15.1.2. Unui jucător îi este permis să treacă mâna dincolo de fileu, după executarea loviturii de atac, cu condiţia ca lovitura să fie executată din propriul spaţiu de joc.

15.2. PÃTRUNDEREA ÎN SPAŢIUL ADVERS, TEREN ŞI/SAU ZONÃ LIBERÃ

Un jucător pote intra în spaţiul advers, teren şi/sau zonă liberă, cu condiţia ca aceasta să nu incomodeze jocul adversarului.

15.3. CONTACTUL CU FILEUL

15.3.1. Este interzisă atingerea oricarei părţi a fileului sau antenelor (excepţie regula 15.3.4.)

287

BOGDAN UNGUREAN

15.3.2. După ce jucătorul a atins mingea, el poate atinge stalpii, cablurile de susţinere sau orice alt obiect din afara lungimii fileului, cu condiţia ca acţiunea să nu influenţeze jocul.

15.3.3. Când mingea este trimisă în fileu, provocând atingerea adversarului, nu se consideră o greşeală.

15.3.4. Contactul accidental cu parul nu este considerat o greşeală.

15.4. GREŞELILE JUCÃTORULUI LA FILEU

15.4.1. Un jucător atinge mingea sau adversarul în spaţiul de joc advers, înainte sau în timpul atacului adversarului (regula 15.1.1)

15.4.2. Un jucător pătrunde în spaţiul de joc advers, în teren şi/sau zonă liberă, incomodând jocul adversarului (regula 15.3.1.)

16. SERVICIUL

16.1. DEFINIŢIE

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc de către jucătorul aflat la serviciu, plasat în zona de seviciu, care loveşte mingea cu o mână sau cu un braţ.

16.2. PRIMUL SERVICIU ÎNTR-UN SET

Primul serviciu într-un set este executat de echipa determinată prin tragere la sorţi (regula 8.1.)

16.3. ORDINEA LA SERVICIU

După primul serviciu al setului, jucătorul care loveşte este determinat astfel :

a. când echipa de la serviciu câştigă faza de joc, jucătorul care a servit anterior serveşte din nou ;

b. când echipa de la primire câştigă faza de joc, aceasta obţine dreptul de a servi, iar jucătorul care nu a servit ultima dată va executa punerea mingii în joc.

16.4. AUTORIZAREA SERVICIULUI

Arbitrul principal autorizeaza executarea serviciului, după ce a controlat că jucătorul ce va servi este în posesia mingii, în spatele liniei de fund şi echipele sunt gata de joc.

16.5. EXECUTAREA SERVICIULUI

16.5.1. Jucătorul care serveşte se poate mişca liber în zona de serviciu. În momentul loviturii de serviciu sau desprinderii pentru un serviciu din săritură, jucatorul care pune mingea în joc nu trebuie să atingă terenul (inclusiv linia de fund), nici terenul din afara zonei. Piciorul lui nu trebuie să se afle sub tuşă. După lovirea mingii, jucătorul de la serviciu poate să depaşească sau să atingă solul în afara zonei de serviciu sau în interiorul terenului de joc.

16.5.2. Dacă tuşele se mişcă datorită împingerii nisipului de către piciorul jucătorului care serveşte NU se consideră o greşeală.

16.5.3. Jucătorul care serveşte trebuie să lovească mingea într-un interval de 5 secunde după fluierul arbitrului, care autorizează executarea serviciului.

16.5.4. Serviciul executat înaintea fluerului arbitrului este anulat şi repetat.

16.5.5. Mingea trebuie lovită cu o mână sau cu oricare parte a braţului, după ce a fost aruncată sau lăsată să cadă şi înainte de a atinge suprafaţa de joc.

16.5.6. Dacă mingea este aruncată sau scăpată de jucătorul de la serviciu fără a o atinge sau este prinsă de acesta, se consideră greşeală de serviciu.

16.5.7. Nici o tentativă de serviciu nu este permisă.

16.6 ECRANUL (PARAVANUL)

Coechipierul celui care serveşte nu trebuie să mascheze jucătorii de la primire, prin ecranare, acoperind jucătorul care serveşte sau culuarul de trecere al mingii. La cererea adversarilor, el trebuie să-şi schimbe poziţia (diagrama nr.4.).

288

VOLLEY BEACH

16.7.GREŞELI DE SERVICIU

Următoarele greşeli duc la schimbarea serviciului.

Jucătorul de la serviciu:

a.Greşeşte ordinea la serviciu.

b.Nu execută corect serviciul.

16.8.GREŞELI DE SERVICIU DUPÃ LOVIREA MINGII

După lovirea corectă a mingii, serviciul devine greşit dacă mingea:

a.atinge jucătorul echipei care serveşte sau nu depăşeşte planul vertical al fileului;

b.atinge fileul (regula 14.2.)

c.iese afară (regula 11.4.)

17.LOVITURA DE ATAC

17.1.DEFINIŢIE

17.1.1.Toate acţiunule de trimitere a mingii către adversar, exceptând serviciul şi blocajul, sunt considerate lovituri de atac.

17.1.2.O lovitură de atac este completă în momentul în care mingea a depăşit complet planul vertical al fileului sau este atinsă de blocaj.

17.1.3.Orice jucător poate executa o lovitură de atac la orice înălţime, cu condiţia ca acesta să intre în contact cu mingea în propriul teren de joc (excepţie regula 17.2.4.).

17.2.GREŞELILE LOVITURII DE ATAC

17.2.1.Un jucător loveşte mingea în interiorul spaţiului de joc advers (regula 15.1.2.).

17.2.2.Un jucător trimite mingea “afară” (regula 11.4.).

17.2.3.Un jucător realizează o lovitură de atac, dirijând (conducând) astfel mingea cu degetele.

17.2.4.Un jucător realizează lovitură de atac pe serviciul adversarului, când mingea este complet deasupra fileului.

17.2.5.Un jucător realizează un atac, utilizând o lovitură cu două mâini de sus, care nu are traiectorie perpendiculară pe linia umerilor săi, cu excepţia cazului când se dă pas unui coechipier.

18.BLOCAJUL

18.1.DEFINIŢIE

Blocajul este acţiunea jucătorului din apropierea fileului, care, pentru a intercepta mingea ce vine de la adversar o ating mai sus de marginea superioară a fileului (diagrama 4).

18.2.LOVITURA BLOCAJULUI

Prima lovitură după blocaj poate fi executată de orice jucător, inclusiv de cel care a atins mingea la blocaj.

18.3.BLOCAJUL ÎN SPAŢIUL DE JOC ADVERS

La blocaj jucătorii pot să-şi plaseze palmele sau braţele dincolo de fileu, cu condiţia ca acţiunea respectivă să nu împiedice jocul adversarului. De aceea, nu este permis să se atingă mingea dincolo de planul vertical al fileului, până când adversarul nu şi-a executat lovitura de atac.

18.4.ATINGEREA BLOCAJULUI

18.4.1.Atigerea blocajului este considerată ca o lovitură a echipei. Echipa care blochează mai are dreptul la încă două lovituri după ce a fost atins blocajul.

289

BOGDAN UNGUREAN

18.4.2.Contactele consecutive (rapide şi continue) pot fi realizate de unul sau mai mulţi jucători, cu condiţia ca respectivele contacte să se producă în timpul aceleiaşi acţiuni. Ele sunt considerate ca o singură lovitură pentru echipă (regula 18.4.1.)

18.4.3.Aceste contacte pot să se producă cu orice parte a corpului.

18.5.GREŞELI LA BLOCAJ

18.5.1.Jucătorul de la blocaj atinge mingea în terenul advers, înainte sau în timpul loviturii de atac a adversarului (regula 18.3.).

18.5.2.Un jucător blochează mingea în spaţiul de joc advers, în afara antenei.

18.5.3.Un jucător blochează serviciul advers.

18.5.4.Mingea este trimisă “afară” de către blocaj.

Capitolul VI TIMPI DE ODIHNÃ ŞI ÎNTRERUPERI

19.TIMPI DE ODIHNÃ

19.1.DEFINIŢIE

Timpul de odihnă este o întrerupere regulamentară a jocului şi are o durată de 30 secunde. În setul 1 şi 2 se acordă Time out Tehnic de 30 secunde, când punctele obţimute de ambele echipe ajung la 21.

19.2.NUMÃRUL TIMPILOR DE ODIHNÃ

Fiecare echipă are dreptul la o întrerupere de joc pe fiecare set.

19.3.CERERE PENTRU TIMPI DE ODIHNÃ

Timpii de odihnă pot fi ceruţi de jucători numai atunci când mingea este în “afara” jocului şi înaintea fluierului pentru executarea serviciului, arătând semnul corespunzător cu mâinile (diagrama 5 fig. 4.). Timpii de odihnă se pot succeda unul după altul, fără ca jocul să fie reluat. Jucătorii trebuie să aibă autorizarea arbitrului pentru a părăsi suprafaţa de joc.

19.4.CERERI NEFONDATE

Printre altele este interzis să se ceară timpi de odihnă:

a.în afara desfăşurării unei faze de joc, în momentul sau după fluierul arbitrului pentru serviciu (regula 19.3.).

b.după epuizarea numărului regulamentar de timpi de odihnă (regula 19.2.).

Orice cerere nefondată, care nu afectează sau întârzie jocul, trebuie să fie respinsă fără nici o sancţiune, cu excepţia repetării ei în acelaşi set (regula 20.1.b.).

20.ÎNTARZIERI ALE JOCULUI

20.1.TIPURI DE ÎNTARZIERE

O acţiune neregulamentară a echipei, care prilejuieşte întreruperea jocului, este considerată întârziere şi include printre altele:

a.prelungirea timpilor de odihnă, după ce echipa este avertizată să înceapă jocul;

b.repetarea unei cereri neregulamentare în acelaşi set (regula 19. 4.).

20.2.SANCŢIUNI PENTRU ÎNTÃRZIERE

20.2.1.Prima întârziere a echipei într-un set se sancţionează cu “avertisment pentru întârziere”

20.2.2.A doua şi următoarele întârzieri de orice fel, ale aceleiaşi echipe, constituie greşeală şi se sancţionează cu “penalizare pentru întârziere”: pierderea fazei de joc.

21.ÎNTRERUPERI EXCEPŢIONALE ALE JOCULUI

290

VOLLEY BEACH

21.1.ACCIDENTAREA

21.1.1.Dacă se produce un accident serios în timp ce mingea este în joc, ambele echipe trebuie să oprească jocul imediat. Faza de joc respectivă se rejoacă.

21.1.2.În caz de accidentare În competiţiile F.I.V.B. unui jucător i se acordă într-un meci, un singur T.O., de maximum 5 minute pentru recuperare, în cadrul suprafeţei de joc. Arbitrii trebuie să autorizeze intrarea pe teren a medicului oficial al competiţiei pentru a asista jucătorul accidentat. Numai arbitrul poate autoriza jucătorul să părăsească suprafaţa de joc fără penalizare. În concluzie, după expirarea celor 5 minute, arbitrul va fluiera şi va cere jucătorului să reînceapă jocul. În acest timp jucătorul trebuie să decidă dacă este apt să joace. Dacă jucătorul nu se reface sau nu revine în suprafaţa de joc, la terminarea timpului de refacere, echipa este declarată incompletă (regulile 7,5,3,9.1.). În cazuri extreme, doctorul competiţiei şi supervizorul tehnic al F.I.V.B. pot interzice reluarea jocului de către jucătorul accidentat.

21.2.INCIDENTE EXTERIOARE

În cazul uni incident exterior în timpul desfăşurării meciului, jocul trebuie oprit şi faza de joc repetată.

21.3.ÎNTRERUPERI PRELUNGITE

Dacă circumstanţe neprevăzute întrerup jocul, arbitrul principal, organizatorul şi Comitetul de control (dacă există), trebuie să decidă măsurile care să restabilească condiţiile normale.

21.3.1. Dacă se produc una sau mai multe întreruperi care nu depăşesc 4 ore în total, meciul se reia din momentul întreruperii, indiferent dacă acesta continuă pe acest teren sau pe altul. Seturile jucate până în acel moment îşi vor păstra scorurile.

21.3.2.În cazul producerii uneia sau mai multor întreruperi care depăşesc 4 ore în total întregul meci va trebui rejucat.

22.SCHIMBÃRI DE TEREN ŞI PAUZE

22.1.Echipele schimbă terernul după fiecare 7 puncte jucate în setul 1 şi 2. În setul decisiv terenul se schimbă după fiecare 5 puncte jucate.

22.2.1.PAUZE

Pauza între seturi este de un minut. Înaintea ultimului set arbitrul efectuează tragerea la sorţi (regula 8.1.).

22.2.2.În timpul schimbării terenului (regula 22.1.), echipele au dreptul la maximum de 30 secunde. În acest timp jucătorii se pot aşeza pe scaun.

22.2.3.Dacă schimbarea terenului nu se face la timp ea se va efectua imediat ce eroarea va fi sesizată. Scorul din momentul schimbării terenurilor rămâne acelaşi.

22.3.TIMPI DE ODIHNÃ

Sunt admişi doi timpi de odihnă (cu o durată de 30 secunde) pentru fiecare în fiecare set.

Capitolul VII CONDUITA INCORECTÃ

23.CONDUITA INCORECTÃ

Conduita incorectă a membrilor echipei faţă de oficiali, adversari, coechipieri, ziarişti sau spectatori, este clasificată în 4 categorii în funcţie de gravitatea ofensei.

23.1.CATEGORII

23.1.1.Conduita nesportivă ca: argumentare, intimidare etc.

23.1.2.Conduita gravă: acţiune contra bunelor maniere sau principii morale, expresii dispreţuitoare.

23.1.3.Conduita injurioasă: defăimare sau cuvinte şi gesturi insultătoare.

23.1.4.Agresiune: act fizic sau tentativă de argresiune.

291

BOGDAN UNGUREAN

23.2.SANCŢIUNI

Depinzând de gradul conduitei incorecte, conform aprecierii arbitrului principal. Sancţiunile se aplică şi care trebuie menţionate în foaia de arbitraj, sunt:

23.2.1.AVERTISMENT PENTRU CONDUITA INCORECTÃ

Nu se acordă penalizare dacă jucătorul respectiv va fi avertizat să nu recidiveze.

23.2.2.PENALIZAREA PENTRU CONDUITA INCORECTÃ

Pentru conduită gravă echipa este penalizată cu pierderea serviciului (punct).

23.2.3.ELIMINAREA

Repetarea conduitei grave se sancţionează, echipa este penalizată cu pierderea serviciului (punct).

23.2.3.ELIMINAREA

Repetarea conduitei grave se sancţionează cu eliminare. Jucătorul care este sancţionat trebuie să părăsească terenul de joc şi echipa sa este declarată incompletă pentru set (regula 7.5.3.9.1.).

23.2.4.DESCALIFICAREA

Pentru conduită injurioasă şi agresiune, jucătorul trebuie să părăsească terenul, iar echipa sa este declarată incompletă pentru meci (regula 7.5.3.9.1.).

23.3.SCALA SANCŢIUNILOR

Rpetarea conduitei incorecte de către acelaşi jucător, în acelaşi set, este sancţionată cu penalizare pentru conduită incorectă. Un jucător poate primi mai multe penalizări pentru conduită incorectă în acelaşi set.

Descalificarea datorită conduitei injurioase şi agresiunii nu necesită o sancţiune anterioară.

23.4.CONDUITA INCORECTÃ ÎNAINTE ŞI ÎNTRE SETURI

Orice conduită incorectă comisă înainte sau între seturi este sancţionată conform scalei sancţiunilor şi se aplică în următorul set.

Secţiunea II

ARBITRII, RESPONSABILITÃŢI ŞI SEMNALIZÃRI OFICIALE

Capitolul VIII CORPUL DE ARBITRI ŞI PROCEDURI

24.CORPUL DE ARBITRI ŞI PROCEDURI

24.1.COMPONENŢÃ

Corpul arbitrilor pentru meci este compus din următorii oficiali:

-arbitru principal

-arbitru secund

-scorerul

-patru (doi) asistenţi de linie

Aşezarea acestora este indicată în diagrama nr.2.

24.2.PROCEDURI

292

VOLLEY BEACH

24.2.1.Numai arbitrul principal şi arbitrul secund pot folosi fluiere în timpul jocului;

a.arbitrul principal dă semnalul pentru efectuarea serviciului, cu care începe faza de joc;

b.arbitrul principal şi arbitrul second fluieră sfârşitul fazei de joc cu condiţia ca ei să fie siguri că s-a comis o greşeală şi au identificat natura ei;

24.2.2.Cei doi arbitri pot utiliza fluierul şi atunci când jocul este întrerupt pentru a autoriza sau respinge cererea uneia dintre echipe.

24.2.3.Imediat după fluierul arbitrului, care semnalizează terminarea unei faze de joc, aceştia indică, folosind semanalizările oficiale (regula 29.1.):

a.echipa care urmează să servească;

b.natura greşelii;

c.jucătorul care a comis greşeala.

25.ARBITRUL PRINCIPAL

25.1.PLASAMENT

Arbitrul principal îşi îndeplineşte funcţiile aşezat sau în picioare pe scaunul arbitrului, amplasat la una din extremităţile fileului. Privirea sa trebuie să fie la aproximativ 50 cm deasupra marginii superioare a fileului (diagrama nr.2).

25.2.AUTORITATE

25.2.1.Arbitrul principal conduce jocul de la început până la sfârşit. Arbitrul principal are autoritatea asupra tuturor oficialilor şi membrilor echipelor.

În timpul meciului deciziile arbitrului principal sunt hotărâtoare. El este autorizat să revoce deciziile celorlalţi oficiali, în cazul în care el constată că sunt eronate. Arbitrul principal poate să înlocuiască orice oficial care nu-şi îndeplineşte funcţiile în mod corect.

25.2.2.Arbitrul principal supervizează, de asemenea, activitatea copilor de mingi.

25.2.3.Arbitrul principal; are puterea să decidă asupra oricărei probleme legate de joc, inclusiv asupra acelora care nu sunt prevăzute în regulament.

25.2.4.Arbitrul principal va da o explicaţie asupra aplicării sau interpretării regulilor pe care şi-a bazat decizia.

Dacă un jucător, după ce şi-a exprimat imediat dezacordul asupra explicaţiei, îşi rezervă dreptul de a depune un protest official la sfârsitul meciului privind incidentul, arbitrul principal trebuie să autorizeze această cerere (reula 6.1.7.). Pentru competiţiile oficiale ale F.I.V.B. protestele trebuie discutate/rezolvate imediat, de către comitetul de apel în aşa fel încât să nu modifice programul turneului în nici un fel.

25.2.5.Arbitrul principal este responsabil cu luarea deciziei înainte şi în timpul meciului, dacă suprafaţa de joc şi condiţiile de desfăşurare întrunesc cerinţele prevăzute de regulament.

25.3.RESPOPNSABILITÃŢI

25.3.1.Înainte de meci arbitrul principal are urmatoarele responsabilităţi:

a.inspectează condiţiile suprafeţei de joc, mingea şi celelalte echipamente;

b.execută tragerea la sorţi în prezenţa căpitanilor de echipă;

c.supraveghează încălzirea echipelor.

25.3.2.În timpul meciului numai arbitrul principal este autorizat :

a.să sancţioneze abaterile disciplinare şi întârzierile jocului;

b.să decidă asupra:

-greşilor celui care serveşte;

-paravanul (ecranarea) echipei care serveşte;

293

BOGDAN UNGUREAN

-greşelilor în jucarea mingii;

-greşelilor la fileu şi în partea superioară a acestuia.

26.ARBITRUL SECUND

26.1.PLASAMENT

Arbitrul secund îşi îndeplineşte funcţiile stând în picioare, aproape de stâlp, în afara terenului de joc, în partea opusă şi în faţa arbitrului principal.

26.2.AUTORITATEA

26.2.1.Arbitrul secund este asistentul arbitrului principal, dar are de asemenea propriul domeniu de competenţă (regula 26.3.). Dacă arbitrul principal este în imposibilitatea de a continua să oficieze, arbitrul principal poate să-l înlocuiască.

26.2.2.Arbitrul secund, fără a utiliza fluierul, semnalizează greşelile care nu intră în competenţa sa, dar nu trebuie să insiste asupra acestor semnalizări către arbitrul principal.

26.2.3.Arbitrul secund supervizează activitatea scorerului.

26.2.4.Arbitrul secund autorizează timpii de odihnă şi schimbările de teren, controlează durata acestora şi respinge solicitarile neregulamentare.

26.2.5.Arbitrul secund ţine evidenţa numărului timpilor de odihnă utilizaţi de fiecare echipă şi indică arbitrului principal şi echipelor cel de-al patrulea timp de odihnă.

26.2.6.În cazul unei accidentări a unui jucător, arbitrul secund autorizează timpul de recuperare (regula 21.1.2).

26.2.7.În timpul meciului, arbitrul secund verifică dacă mingile îndeplinesc cerintele regulamentare.

26.3.RESPONSABILITÃŢI

26.3.1.În timpul meciului, arbitrul secund decide, fluierând sau semnalizând:

a.contactul jucătorilor cu partea de jos a fileului şi cu antena situată de partea sa de teren (regula 15.3.1.);

b.ciocnirile jucătorilor, datorate pătrunderii acestora în terenul şi spaţiul advers, pe sub fileu (regula 15.2.);

c.mingea care depăşeşte fileul prin afara spaţiului de trecere, sau care atinge antena de partea sa de teren (regula 11.4.);

d.contactul mingii cu un obiect exterior (regula 11.4.)

27.SCORERUL

27.1.PLASAMENT

Scorerul îşi îndeplineşte funcţiile la masa scorerului, în partea opusă şi în faţa arbitrului principal (diagrama nr.2)

27.2.RESPONSABILITÃŢI

Scorerul completează foaia de arbitraj conform regulilor, în cooperare cu arbitrul secund.

27.2.1.Înainte de meci şi set scorerul înregistrează datele despre meci şi echipe, conform procedurilor în vigoare şi obţine semnăturile căpitanilor.

27.2.2.În timpul meciului scorerul :

a.înregistrează punctele marcate şi se asigură că tabela de scor indică scorul real;

b.urmăreşte ordinea la serviciu în aşa fel ca fiecare jucător să îşi execute serviciul său în set;

c.indică ordinea la serviciu a fiecărei echipe, arătând semnul numerelor 1 sau 2 cortespunzătoare jucătorului care repune mingea în joc. Scorerul indică orice eroare arbitrilor imediat după lovirea mingii din serviciu;

d.înregistrează, verifică timpii de odihnă şi-l informează pe arbitrul secund;

294

VOLLEY BEACH

e.informează arbitrii dacă cererile pentru timpii de odihnă sunt nefondate;

f.anunţă arbitrii despre sfârşitul seturilor şi asupra schimbărilor de teren.

27.2.3.La sfârşitul meciului scorerul:

a.înregistrează rezultatul final;

b.semnează foaia de arbitraj, obţine semnăturile căpitanilor de echipă şi ale arbitrilor;

c.în cazul unui protest (regula 6.1.7.a.), scrie sau pemite jucătorului în cauză să scrie în foaia de arbitraj conţinutul incidentului constatat.

28.ASISTENŢII DE LINIE

28.1.PLASAMENT

28.1.1.Este obligatoriu să existe minimun doi asistenţi de linie la meciurile internaţionale oficiale. Ei stau în diagonală, în colţurile opuse terenului de joc , la o distanţă de 1-2 metri de colţ. Fiecare controlează linia de fund şi linia laterală pe partea sa de teren (diagrama nr.2).

28.1.2.Dacă sunt utilizaţi 4 asistenţi de linie , ei stau în zona liberă, la 1-3 metri distanţă de fiecare colţ al terenului, pe extensia imaginară a liniei de margine pe care o controlează (diagrama nr.2).

28.2.RESONSABILITÃŢI

28.2.1.Asistenţii de linie îşi îndeplinesc funcţiile utilizând fanioanele (30x30 cm) aşa cum este arătat în diagrama nr.6:

a.semnalizează mingea în teren sau “out” când mingea cade în apropierea linilor (liniei);

b.semnalizează atingerile mingii în “out” de către echipa care primeşte mingea;

c.semnalizează atunci când mingea trece prin afara spaţiului de trecere, când mingea atinge antena etc. (regula 14.1.1.). Responzabilitatea semnalizării o are în primul rând asistentul de linie cel mai apropiat de traiectoria mingii;

d.asistentul de linie care are în sarcină linia de fund, semnalizează greşeala de picior a jucătorului care serveşte;

e.la cerea arbitrului principal, asistentul de linie repetă semnalizarea.

29.SEMNALIZÃRI OFICIALE

29.1.SEMNALIZÃRILE OFICIALE ALE ARBITRILOR (diagrama nr.5)

Arbitrii şi asistenţii de linie trebuie să indice, folosind semnalizările oficiale, natura greşelii comise, sau scopul întreruperii autorizate în maniera următoare:

29.1.1.Semnalizarea este menţinută pentru moment, dacă este indicată cu o singură mână, care corespunde cu partea terenului în care s-a comis greşeala, sau s-a înregistrat cererea.

29.1.2.Arbitrul indică apoi jucătorul care a comis greşeala sau echipa care a făcut cererea.

29.1.3.Arbitrul termină semnalizarea indicând echipa care execută următorul serviciu.

29.2.SEMNALIZÃRILE OFICIALE ALE ASISTENŢILOR DE LINIE

Asistenţii de linie trebuie să indice cu ajutorul fanioanelor oficiale natura greşelilor comise şi să menţină semnalizarea pentru moment (diagrama nr. 6).

295

BOGDAN UNGUREAN

SCALA SANCŢIUNILOR Diagrama nr.9.

CATEGORIA ABATERI SANCŢIUNE CARTONAŞE CONSECINŢE

1.Conduită nesportivă

Prima, a-2a şi următoarele

Avertisment

Penalizare

Galben

Roşu

Atenţionare

Pierderea fazei de joc

2.Conduită gravă

Prima şi următoarele

Penalizare Roşu Pierderea fazei de joc

(format«A«)

3.Conduită injurioasă

Prima Descalificare Ambele separat Echipa este declarată incompletă pe meci şi pierde meciul

format«A«)

3.Conduită injurioasă

Prima Eliminare Ambele împreună

Echipa este declarată incompletă pe set şi pierde setul

4.Agresiune Prima Descalificare Ambele împreună

Părăsirea zonei de joc pe restul meciului

Completări de regulament

1.Este permis jucătorului să returneze mingea trimisă de coechipier prin afara antenelor spre spaţiul de joc advers.

2.Se penalizează cu cartonaş roşu jucătorul care acţionează prin fileu asupra mingii aflate în terenul advers. În cazul în care jucătorul nu acţionează asupra mingii nu se consideră greşeală.

3.Ordinea la semnalizare este următoarea:

a.echipa care urmează să sevească;

b.natura greşelii;

c.jucătorul care a comis greşeala.

PROTOCOLUL OFICIAL BEACH VOLLYBALL

Înainte de meci 10 min. Arbitrii şi jucătorii intră în arenă aliniaţi astfel:

Arbitrul principal

Arbitrul secund

Scorerul

Asistenţii de linie

Jucătorii

NOTÃ: Jucătorii trebuie să poarte echipament în momentul intrării în arenă.

6 min. Tragerea la sorţi şi semnalizarea foii de arbitraj;

5 min. Încep cele 3 minute de încălzire la fileu;

296

VOLLEY BEACH

2 min. Se termină încălzirea, jucătorii merg la scaune;

1 min. Arbitrii şi jucătorii se aliniază la mijlocul terenului, cu faţa către scorer pentru prezentare şi salut.

NOTÃ: În timpul încălzirii jucătorii pot folosi orice fel de tricouri. La prezentare însă jucătorii sunt obligaţi să îmbrace maieurile oficiale ale turneului.

Jucătorii nu se pot reîntoarce la scaune după salut.

După meci Jucătorii îşi strâng mâinile şi mulţumesc arbitrilor. Jucătorii ies de pe terenul de joc în urma arbitrilor, iar căpitanii semnează foaia de arbitraj. Jucătorii şi arbitrii părăsesc împreună arena.

297

BOGDAN UNGUREAN

298

VOLLEY BEACH

299

BOGDAN UNGUREAN

300

VOLLEY BEACH

301

BOGDAN UNGUREAN

302

VOLLEY BEACH

303

BOGDAN UNGUREAN

Bibliografie:

Bâc O, Costea A, Szabo P. – Beach Volleyball, Ed. Universităţii Oradea

2000 Stirbu C, Braharu O – Volley-beach – curs, Ed. Univ. Al.I.Cuza, Iaşi 2002 Mureşan Alexandru – Beach Volleyball, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002 *** Regulamentul jocului de volei pe plajă - http:// www.beach volley. Net

- http:// www.fivb.ch

304

Lect. dr. GRIGORE URSANU

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

CUPRINS

ASPECTE GENERALE ALE ALE CURSULUI I. SELECŢIA SPORTIVĂ: CONCEPT, STRATEGIE, LIMITE ALE „SISTEMULUI NAŢIONAL DE SELECŢIE”. II. PREGĂTIREA STADIALĂ ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV: OBIECTIVELE,

CONŢINUTUL ŞI ORIENTAREA METODICĂ A STADIILOR ANTRENAMENTULUI SPORTIV.

III. PLANIFICAREA, PROGRAMAREA ŞI EVIDENŢA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

GRIGORE URSANU

ASPECTE GENERALE ALE CURSULUI

Acest curs se adresează viitorilor cursanţi pe sistemul IFR (învăţământ cu frecvenţă redusă şi conversie profesională) şi cuprinde minimum de cunoştinţe necesare viitorilor specialişti în educaţie fizică şi sportivă, dar mai ales viitorilor specialişti în domeniul sportului de performanţă. Lucrarea poate fi valorificată în egală măsură de către antrenor, studenţi, profesori şi cercetători. Medicul şi psihologul sportiv, ca şi administratorul domeniului vor avea, de asemenea, sursele lor de informare prezentate într-o viziune unitară asupra problematicii complexe a antrenamentului sportiv, proces care reclamă timp, dotare biologică, motivaţie, efort, disciplină, răbdare şi har. Dinamica impetuoasă a performanţelor sportive pe plan mondial în ultimii 20 de ani pe care puţine domenii ale cunoaşterii au înregistrat-o, s-a bazat pe ipoteze noi şi în acelaşi timp a provocat o continuă primenire a soluţiilor şi a metodologiei antrenamentului sportiv. Din acest motiv era nevoie de emiterea unor judecăţi de valoare proprii şi indispensabile asistenţei pe care trebuia s-o acorde în primul rând sportului nostru de elită. SCOPUL CURSULUI Cursul pune la dispoziţia viitorilor specialişti (formaţi pe sistemul IFR) ce vor lucra în domeniul educaţiei fizice şcolare sau în domeniul sportului de performanţă u volum minimal de cunoştinţe referitoare la disciplina „Teoria şi metodica antrenamentului sportiv” ca disciplină de bază cuprinsă în planul de învăţământ. Cursul este structurat pe subcapitole care încearcă să surprindă elementele esenţiale ale problematicii antrenamentului sportiv, împărţite în unităţi didactice (algoritmi) care uşurează înţelegerea aspectelor metodologice şi teoretice pe care le presupune acest proces. Verificarea nivelului cunoştinţelor va fi făcută pe baza testelor şi a temelor individuale sau a temelor de sinteză prezentate în curs. Acestea au rol de verificare şi autoapreciere dar, contribuie în mod determinant la formarea capacităţii de generalizare şi aplicare a cunoştinţelor însuşite. Verificarea finală va avea ca suport interviul - examen, ca sinteză a materialului pus la dispoziţie. În acest scop cursul cuprinde, de asemenea, o bibliografie suplimentară în vederea completării bagajului de cunoştinţe oferit de prezenta lucrare. OBIECTIVELE CURSULUI

Obiective generale Înglobându-se în ansamblu disciplinelor necesare formării specialiştilor domeniului nostru de activitate, cursul de

faţă îşi propune următoarele obiective generale: 1. asigurarea unui volum minimal de cunoştinţe de specialitate referitoare la metodologia specifică a

antrenamentului sportiv. 2. formarea priceperilor şi deprinderilor de evaluare şi autoevaluare a nivelului de însuşire a cunoştinţelor. 3. formarea capacităţii de generalizare şi aplicare a cunoştinţelor asimilate prin rezolvarea de teste, teme şi

referate de sinteză. 4. obişnuirea cursanţilor cu studierea şi valorificarea unei literaturi de specialitate recomandată în bibliografie.

Obiective operaţionale 1. delimitarea şi precizarea modelului final al absolventului privind conţinutul disciplinei „Teoria şi metodica

antrenamentului sportiv” prevăzută în planul de învăţământ şi în programa de studii. 2. stabilirea structurilor operaţionale cele mai eficiente pentru însuşirea elementelor programate. 3. formarea şi dezvoltarea deprinderilor de explorare creativă, metodico-ştiinţifică şi aplicativă a cunoştinţelor în

scopul formării sportivilor de performanţă. 4. prezentarea testelor de verificare şi a temelor de sinteză necesare îndeplinirii condiţiilor de promovare. Structurarea conţinutului lucrării de faţă a fost concepută în ideea respectării componentelor teoretice şi

metodologice ale ştiinţei antrenamentului sportiv. Împărţirea modelului final în modele intermediare (reprezentate de elementele de conţinut ale programei de

studiu) a fost concretizată în alcătuirea unor algoritmi didactici pentru fiecare subcapitol în parte. Datorită valorii deosebite sub aspect ştiinţifico-metodic şi practico-aplicativ, materialul de faţă devine deosebit de

util tuturor specialiştilor care lucrează în domeniul educaţiei fizice şi sportive şcolare precum şi în unităţile specializate în domeniul sportului de performanţă.

MODALITĂŢI DE EVALUARE Verificare teoretică ce constă în:

- rezolvarea testelor şi temelor prevăzute în curs; - examen - interviu.

306

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

I. SELECŢIA SPORTIVĂ: CONCEPT, STRATEGIE, LIMITE ALE „SISTEMULUI NAŢIONAL DE SELECŢIE”. Delimitarea conceptului de antrenament sportiv scoate în evidenţă două idei fundamentale caracteristice acestui fenomen:

a. antrenamentul sportiv este un proces îndelungat, eşalonat şi programat pe mai mulţi ani, specific adaptării de lungă durată;

b. antrenamentul sportiv se realizează în etape (stadii) cu elemente specifice pentru fiecare în parte (organizare, sarcini, obiective, modalităţi de realizare).

În general, performanţa sportivă are trei surse principale: - valoarea biologică şi a personalităţii sportivului; - sursa intelectuală – dată de corpul de specialişti; - timpul. Dintre aceste trei surse primele două sunt variabile (modificabile în timp) a treia fiind

constantă. Cea mai importantă dintre aceste surse este potenţialul genetic, talentul copilului sau juniorului.

Selecţia este un proces amplu, o activitate elaborată, de natură conceptuală şi organizatorică de evaluare a unor colectivităţi mari de indivizi.

„Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor înnăscute ale copilului, juniorului cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă” N. Alexe.

„Selecţia se defineşte ca fiind o activitate sistematică a specialiştilor , desfăşurată pe baza unor criterii biologice şi psihologice în direcţia depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport ” A. Dragnea.

Diversitatea şi complexitatea problemelor pe care le implică acest proces a impus crearea unui sistem de criterii şi cerinţe care se aplică unitar în operaţia efectivă de selecţie a copilului sau a juniorului, criterii reunite în „Sistemul naţional de selecţie” elaborat de CCPS şi CMS.

Acest sistem îmbină într-un tot unitar o multitudine de criterii care acţionează într-o ordine prestabilită, impusă de o metodologie verificată practic.

Criterii ale selecţiei. Din punct de vedere didactic se conturează trei etape (faze) ale selecţiei: a. selecţia primară care are ca principal obiectiv depistarea copiilor cu

aptitudini certe pentru practicarea unui sport. Are limite de timp diferite în funcţie de specificul fiecărei ramuri sau probe sportive;

b. selecţia secundară etapă în care se realizează specializarea prezumtivă pe fondul unei pregătiri polivalente şi multilaterale;

c. selecţia finală – etapă în care se realizează specializarea definitivă şi orientarea spre sportul de înaltă performanţă.

Criteriile care guvernează procesul de selecţie îşi fac simţită prezenţa în fiecare din cele trei etape, cu elemente specifice fiecăreia dintre ele.

1. Criteriul sanogenezei – reprezintă criteriul cu cea mai mare stabilitate pentru toate

etapele selecţiei. Se substituie dictonului „să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”.

a. Criteriul biotipului constituţional; b. Criterii neuropsihice şi neuromusculare; c. Criterii endocrino-metabolice; d. Criterii cardiorespiratorii; e. Criterii radiologice.

2. Criterii somato-fiziologice Dintre parametri somatici, de importanţă deosebită pentru selecţie sunt:

- înălţimea; - proporţiile segmentelor corporale; - tipologia somato-sexuală (rata de masculinitate sau feminitate).

307

GRIGORE URSANU

3. Criterii biochimice Aceste criterii impun luarea în considerare a principalelor tipuri de efort pentru care

sursa de eliberare de energie este strict particularizată. La baza acestor fenomene stau reacţii chimice energetice determinate de o serie de

factori care contribuie, în esenţă, la realizarea homeostaziei organismului, respectiv la menţinerea în limite constante a unor parametri fizici, chimici, biologici, enzimatici care condiţionează întreaga funcţionalitate a organismului.

4. Criterii psihologice Din punct de vedere psihologic selecţia urmăreşte să asigure corespondenţa dintre aptitudinile şi atitudinile individului. Implicarea factorilor psihologici în selecţie este justificată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista în afara unei configuraţii a structurii personalităţii acestuia, precum şi a factorilor psihosociali. Problema capacităţii psihice a individului trebuie abordată pe două coordonate principale: atât în planul primului sistem de semnalizare (senzaţii, percepţii şi reprezentări) determinat în mare măsură ereditar, cât şi a celui de-al doilea sistem de semnalizare (gândire şi limbaj). Se iau în considerare, în procesul selecţiei, următoarele calităţi: ♦ calităţi psihomotrice (coordonare generală şi segmentară, kinestezia, precizia mişcărilor, echilibrul static şi dinamic, schema corporală, lateralitatea, etc.); ♦ calităţi ale atenţiei şi percepţiilor; ♦ calităţi de voinţă;

♦ echilibru afectiv; ♦ inteligenţă generală.

5. Criteriul motricităţii Motricitatea reprezintă criteriul de bază al selecţiei pentru toate disciplinele sau ramurile sportive. Obiectivizarea sa se concretizează într-un sistem de probe şi norme de control al căror conţinut este diferenţiat pe fiecare etapă în funcţie de vârsta şi stadiul de pregătire al sportivului. Acest sistem al probelor şi normelor de control reprezintă instrumentul de lucru care orientează selecţia şi pregătirea copiilor, fiind corelat cu etapizarea pregătirii, existând probe distincte pentru grupele de începători, avansaţi şi performanţă. a. Probele şi normele de control pentru selecţia primară În momentul selecţiei primare experienţa motrică a copiilor este diferită, putând fi întâlniţi indivizi cu calităţi motrice deosebite dar care nu le pot exprima în mod corespunzător. Din acest motiv apare necesitatea unui stagiu de pregătire comună a subiecţilor selecţionabili cu o durată de 1-3 luni, după care urmează să parcurgă probele de control specifice acestui nivel. Aprecierea motricităţii copiilor se va face pe baza probelor incluse într-o baterie de teste care are la bază testul internaţional de capacitate fizică, test cunoscut sub denumirea de „STANDARD FITNESS TEST”. Aprecierea rezultatelor se face pe baza unui sistem de scalare a performanţelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieţi şi fete, fiecare performanţă căpătând un echivalent în puncte, media fiind în jurul valorii de 50 puncte. Este evident faptul că, în funcţie de caracteristicile şi cerinţele fiecărei discipline sau probe sportive, se va acorda importanţă în mod diferenţiat uneia sau mai multor probe din acest sistem. De asemenea, se impune şi introducerea unor teste suplimentare specifice calităţilor dominante solicitate de anumite ramuri sau probe sportive dar care nu pot fi testate relevant doar prin probele din acest sistem.

b. Probe şi norme de control pentru selecţia secundară Aceste probe sunt destinate promovării juniorilor în grupele de avansaţi şi menţinerii

lor în aceste grupe. Ele sunt orientate spre:

308

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

- nivelul de însuşire a procedeelor tehnico-tactice de bază şi a unor combinaţii tehnico-tactice în atac şi apărare;

- nivelul pregătirii fizice specifice. Menţinerea juniorilor în grupele de acest nivel este condiţionată de realizarea

normelor stabilite pentru fiecare vârstă şi an de pregătire. Aceste probe sunt corelate cu: - modelul de instruire pe niveluri de pregătire; - normele şi cerinţele pentru participarea la competiţii. c. Probe şi norme de control pentru selecţia finală Promovarea în grupele de performanţă se face pe baza rezultatelor la probele de

control, dar mai ales pe baza rezultatelor din competiţii. Aceste probe se concretizează în: ∗ mijloace de pregătire cu grad mare de corelaţie cu performanţa din ramura sau

proba sportivă practicată; ∗ proba de concurs sau părţi din ea; ∗ procedee tehnico-tactice executate în ritmuri specifice; ∗ elemente de dificultate crescută; ∗ combinaţii tactice specifice diferitelor sisteme de atac şi apărare; ∗ performanţa pe distanţe sau durate diferite; ∗ obţinerea unei anumite categorii de clasificare sportivă.

TEMĂ Descrieţi, pe baza studiului bibliografiei recomandate, probele testului de pregătire fizică generală pentru selecţia primară.

309

GRIGORE URSANU

II. PREGĂTIREA STADIALĂ ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV: OBIECTIVELE,

CONŢINUTUL ŞI ORIENTAREA METODICĂ A STADIILOR ANTRENAMENTULUI SPORTIV.

Analiza activităţii practice şi a literaturii de specialitate determină evidenţierea a trei

stadii în pregătirea de lungă durată a sportivilor, stadii caracterizate prin obiective şi sarcini diferite, prin mijloace şi metode de acţionare diferite în funcţie de particularităţile de vârstă şi sex, precum şi de disponibilităţile generale de adaptare a organismului la efort.

Pregătirea în perspectivă a tinerilor sportivi se impune ca o necesitate obiectivă determinată pe de o parte de faptul că antrenamentul sportiv este un proces de lungă durată – corespunzător adaptărilor specifice de înalt nivel – iar pe de altă parte, de faptul că pe parcursul acestui interval de timp instruirea trebuie dirijată gradat, pe niveluri ascendente de la un stadiu la altul.

Pe parcursul fiecărui stadiu şi mai ales în finalul acestora se impune o evaluare exactă, precisă a nivelului pregătirii sportive în raport direct cu cerinţele curente şi de perspectivă ale ramurii de sport practicate.

Stadiul I al antrenamentului sportiv Obiective:

1. depistarea copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea unei ramuri sau probe sportive.

2. iniţierea în practicarea ramurii de sport, cu următoarele sarcini: ∗ dezvoltarea pe scară largă a capacităţii motrice a copiilor; ∗ asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase concomitent cu influenţarea

treptată a dezvoltării grupelor musculare frecvent solicitate în ramura de sport respectivă;

∗ abordarea simultană în cadrul antrenamentului sportiv a calităţilor motrice de bază, cu accent pe componentele fiziologice specifice acestui stadiu;

∗ iniţierea în însuşirea principalelor procedee tehnico-tactice; ∗ pregătirea treptată pentru participarea la competiţii sportive; ∗ educarea spiritului de fair-play în toate împrejurările vieţii sportive.

Ca cerinţe organizatorice ale acestui stadiu se evidenţiază următoarele: ∗ stabilirea vârstei la care depistarea aptitudinilor pentru practicarea diferitor ramuri de sport se poate face cu eficienţă maximă; ∗ selecţionarea copiilor prin sistemul eliminator mai ales înainte de finalul perioadei pubertare nu este întotdeauna concludentă. Se pot îndepărta indivizi care ulterior pot da dovadă de capacităţi superioare celor selecţionaţi în etapa iniţială; ∗ să se ţină seama de tradiţia sportivă din localităţile sau zonele respective precum şi de influenţa condiţiilor de mediu specifice zonei asupra copiilor şi tinerilor sportivi.

Stadiul al II-lea al antrenamentului sportivMai poate fi denumit stadiul promovării copiilor în grupele de avansaţi, concomitent

cu înscrierea treptată a instruirii acestora la nivelul cerinţelor sportului de performanţă. Ca vârstă, corespunde nivelului juniorilor de categoria a doua şi parţial categoriei I,

incluzând tineri deja iniţiaţi în practicarea ramurii de sport după un stagiu de pregătire de 3-4 ani (în funcţie de particularităţi şi caracteristici specifice ramurii sau probei sportive).

Obiective: 1. continuarea influenţării indicilor morfo-funcţionali din exerciţii cu caracter analitic,

dar şi global; 2. însuşirea şi consolidarea mecanismului de bază al procedeelor tehnice specifice

ramurii de sport – obiectiv de bază al acestui stadiu, cu atât mai mult în stadiul anterior nu pot fi însuşite toate procedeele tehnice proprii specializărilor respective.

O cerinţă de prim ordin în această etapă o constituie depistarea greşelilor frecvente care apar, eliminarea cauzelor care le produc prin exerciţii de corectare suplimentare.

3. Dezvoltarea calităţilor motrice dominante pentru ramura sau proba sportivă respectivă.

4. Formarea şi dezvoltarea unei gândiri tactice corespunzătoare.

310

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

5.Creşterea atractivităţii lecţiilor şi stimularea interesului participativ prin folosirea frecventă a jocurilor, a exerciţiilor atractiv-stimulative.

6. Cultivarea trăsăturilor comportamentale de învingător, simultan cu cele de individ sociabil, perfect integrabil într-un microgrup social.

Stadiul al II-lea al antrenamentului sportiv Se adresează sportivilor consacraţi ale căror disponibilităţi corespund exigenţelor

competiţionale de înalt nivel. Integrarea juniorilor în acest stadiu este posibilă în situaţii particularizate, impuse de

valoarea foarte ridicată a acestora. Se impune, în aceste situaţii, o atenţie sporită în ceea ce priveşte conţinutul pregătirii, nivelul de solicitare care nu trebuie să ducă la aşa-zisa „forţare” a tinerilor sportivi prin şablonizarea unor anumite modele.

Obiective: 1. consolidarea şi perfecţionarea elementelor de detaliu al tehnicii din sportul

respectiv, obiectiv concretizat prin ridicarea măiestriei sportive la cotele cele mai înalte. 2. îmbunătăţirea şi menţinerea la nivel ridicat a indicilor calităţilor motrice dominante

orientate pe componente strict specializate. 3. încadrarea într-un sistem competiţional menit să stimuleze în permanenţă

măiestria sportivă. 4. pregătirea specială a unui număr mare de tineri în concordanţă cu exigenţele

sportului de performanţă şi înaltă performanţă. Un aspect deosebit de important al organizării procesului de pregătire în interiorul acestui stadiu se referă la promovarea sportivilor în loturile olimpice şi naţionale de seniori, tineret şi juniori, operaţiune de maximă responsabilitate. Una din cerinţele şi condiţiile fundamentale ale reuşitei în procesul de selecţie şi antrenament sportiv este aceea ca profesorii şi antrenorii să înţeleagă următoarea lege: copilul nu este un adult în miniatură, ci trebuie tratat diferenţiat, în funcţie de particularităţile vârstei precum şi de cele individuale. De asemenea, selecţia trebuie înţeleasă ca o activitate în colectiv, în echipă de specialişti din care pe lângă antrenor nu trebuie să lipsească medicul şi psihologul.

311

GRIGORE URSANU

III. PLANIFICAREA, PROGRAMAREA ŞI EVIDENŢA ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Antrenamentul sportiv necesită o organizare specifică în vederea atingerii obiectivelor

stabilite în prealabil. Organizarea şi programarea constau în ansamblarea componentelor antrenamentului sportiv într-un proces unitar şi continuu.

Procesul de planificare a antrenamentului sportiv trebuie încadrat într-o strategie pe termene mai lungi sau mai scurte, concretizată în programe de pregătire care să cuprindă toţi factorii importanţi ai antrenamentului.

“Programarea antrenamentului sportiv reprezintă activitatea de elaborare a obiectivelor procesului de antrenament, a sarcinilor pregătirii şi formelor de organizare ţinând seama de condiţiile obiective în care urmează să se desfăşoare întregul proces”1.

Programarea reprezintă ipostaza dinamică a procesului didactic integral şi izvorăşte din modelul propus şi realizat doar prin mecanismele şi modalităţile ei de exprimare.

Planificarea antrenamentului sportiv constituie “o condiţie şi o consecinţă a programării antrenamentelor, care fracţionează timpul în unităţi funcţionale (ora, ziua, săptămâna, luna, anul) în care mijloacele şi metodele valorificării lor optime se repetă continuu şi gradat, în concordanţă cu obiectivele pregătirii subordonate celor de concurs”2.

Planificarea presupune activitatea de elaborare precisă a obiectivelor de instruire şi performanţă, a mijloacelor, metodelor şi formelor de organizare a activităţii în cadrul macro, mezo şi microciclurilor de pregătire.

La baza operaţiunilor de programare şi planificare stă evidenţa, acţiune de importanţă covârşitoare în divizarea ştiinţifică a antrenamentului sportiv.

Prin evidenţă se înţelege acţiunea de consemnare obiectivă, exactă şi precisă a conţinutului antrenamentului sportiv, a tuturor aspectelor metodologice şi a tuturor componentelor acestuia în condiţiile delimitării şi surprinderii precise a parametrilor efortului.

După momentul în care este efectuată, evidenţa poate fi: (a) evidenţă preliminară – realizată în mare măsură pe baza studiului documentelor

de specialitate (programe de studii, caiete de evidenţă, planuri de pregătire, fişa concursurilor etc.);

(b) evidenţa curentă – realizată direct în procesul de antrenament; (c) evidenţa bilanţ – efectuată la sfârşitul unei anumite etape de pregătire prin

însemnarea valorilor principalelor mijloace de acţionare. Este evident faptul că între cele trei concepte (planificare, programare şi evidenţă) există o interdependenţă şi de condiţionare reciprocă, fiind în acelaşi timp elemente esenţiale ale orientării metodologice şi ştiinţifice a procesului de antrenament.

Cerinţele generale ale planificării antrenamentului sportiv: 1. îmbinarea planurilor de perspectivă cu cele curente; 2. precizarea obiectivelor principale ale instruirii; 3. îndeplinirea obiectivelor principale ale instruirii; 4. concordanţa cu specificul ramurii sau probei sportive; 5. concordanţa cu calendarul competiţional; 6. corelarea planificării cu baza materială existentă; 7. corelarea cu particularităţile vârstei şi sexului, precum şi cu nivelul de pregătire

sportiv; 8. activitatea creatoare a sportivilor şi antrenorilor; 9. controlul îndeplinirii planurilor – prin intermediul probelor şi normelor de control.

1 Dragnea Adrian – op. cit. 2 Alexe Nicu – op. cit.

312

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

Strategia programării şi metodologia întocmirii documentelor de planificare, programare şi evidenţă

1. Structura antrenamentului sportiv Cunoaşterea şi elaborarea principalelor documente de planificare, a regulilor şi cerinţelor specifice

pe care le impun, presupune ca obligatorie cunoaşterea structurii antrenamentului sportiv. “Structura antrenamentului sportiv este reprezentată de conţinutul acestuia, organizat în componente

de diferite dimensiuni şi corelate pe baza cerinţelor impuse de adaptarea org. în scopul dezvoltării capacităţii de performanţă şi, implicit, a formei sportive”3.

Structura antrenamentului sportiv este condiţionată de principiile care stau la baza sa: continuitatea, ciclicitatea, dinamica principalilor parametri ai efortului, relaţia dintre pregătirea generală şi cea specifică etc.

La baza structurii antrenamentului sportiv a stat determinarea temporală a acestuia, plecându-se de la premisa că toate activităţile umane urmează un anumit ritm. Peste aceste elemente de bioritm se suprapun reperele structurale ale antrenamentului sportiv constituite pe lecţii microcicluri, mezocicluri şi macrocicluri.

Structurarea antrenamentului sportiv numai după elementele temporale ar fi insuficientă dacă nu s-ar lua în considerare o altă cerinţă a acestei operaţiuni, anume aceea a stabilirii obiectivelor pregătirii de la o etapă la alta.

În acest context antrenamentul sportiv trebuie privit ca structură de pe poziţii operaţionale ce implică măsuri organizatorice, conţinuturi şi forme de evaluare în funcţie de obiectivul urmărit.

Unul din obiectivele fundamentale ale procesului de antrenament sportiv este acela al dobândirii şi realizării formei sportive de înalt nivel.

Caracterul fazic al formei sportive impune precizarea elementelor de periodizare a unui macrociclu anual de antrenament:

- perioada pregătitoare – instalarea sau obţinerea formei sportive; - perioada competiţională – valorificarea formei sportive; - perioada de tranziţie – ieşirea controlată din starea de formă sportivă şi refacerea capacităţii

de efort. Atunci când numărul de competiţii într-un ciclu anual este foarte mare şi repartizate la intervale

foarte mici de timp se poate pune în discuţie existenţa unei perioade precompetiţionale, cu elemente specifice atât din perioada pregătitoare cât şi din cea competiţională.

Periodizarea antrenamentului se realizează în diferite variante, în funcţie de particularităţile sportului practicat şi mai ales în funcţie de specificul activităţii competiţionale.

Se disting următoarele variante de periodizare: (a) Pregătirea în perspectivă a copiilor cu aptitudini deosebite, în vederea participării viitoare la

Campionate Mondiale şi Jocuri Olimpice; în acest caz periodizarea are ca obiectiv principal creşterea continuă a nivelului de pregătire prin acumulări la nivelul tuturor factorilor antrenamentului sportiv şi se realizează după sistemul elastic.

(b) Pregătirea sportivilor de înaltă performanţă pentru a participa la competiţii internaţionale de mare amploare; în acest caz se impune corelarea pregătirii realizată la nivel de club sportiv cu cea realizată la nivel de lot naţional; Ex: la lot cerinţele sunt de nivel pregătitor (acumulare), iar la club sunt în plin campionat (mai ales la jocurile sportive).

(c) Pregătirea sportivilor participanţi la activităţile competiţionale interne; în acest caz periodizarea se realizează în funcţie de calendarul competiţional şi după cerinţele generale ale obţinerii formei sportive.

(d) Cazuri speciale de periodizare a antrenamentului sportiv: - invitaţii la competiţii internaţionale de mare amploare; - participarea la competiţii organizate în zone sau ţări cu climat specific unor “sporturi sezoniere”; - cazuri de întrerupere a procesului de antrenament sportiv o perioadă mai mare de timp.

Conţinutul, durata şi structura perioadei pregătitoare Orientarea metodologică nouă în privinţa parametrilor de volum şi intensitate ai efortului de

antrenament scoate în evidenţă o creştere de peste 50% a volumului de antrenament şi peste 100% a intensităţii acestuia.

Această nouă orientare implică restructurarea conţinutului pregătirii pentru fiecare perioadă a macrociclului anual de antrenament. În acest sens, în perioada pregătitoare ponderea pregătirii specifice creşte considerabil în raport cu pregătirea generală. Acest raport, însă, capătă nuanţări diferite în funcţie, în

3 Dragnea Adrian – op. cit.

313

GRIGORE URSANU

principal, de nivelul de pregătire al sportivilor, precum şi de obiectivele de instruire şi performanţă propuse pentru o anumită etapă a pregătirii lor.

În contextul celor de mai sus, timpul afectat pentru pregătirea fizică generală poate fi mult diminuat. Desigur acest lucru nu mai este valabil pentru grupele de începători şi avansaţi la care ponderea

exerciţiilor cu caracter general este ai mare. Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai mare în cadrul macrociclului de

antrenament deoarece în această perioadă se pun bazele funcţionale ale viitoarelor performanţe. Obiectivele urmărite:

- creşterea capacităţii funcţionale a organismului; - educarea încrederii în posibilităţile de afirmare; - învăţarea sau perfectarea unor procedee tehnice; - dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport; - recuperarea unor deficienţe în pregătire; - elemente ale pregătirii tactice.

Această perioadă se subîmparte în: (a) etapa de pregătire generală; (b) etapa de pregătire specifică (precompetiţională).

Obiectivele, conţinutul şi durata perioadei competiţionale Obiectivul principal al acestei perioade îl reprezintă menţinerea formei sportive la un nivel superior,

obiectiv din care derivă următoarele sarcini: - perfecţionarea tuturor calităţilor şi deprinderilor pe fondul stabilităţii relative a formei sportive; - perfecţionarea capacităţii de adaptare a organismului la eforturile specifice de concurs; - perfecţionarea pregătirii integrale (de concurs); - stimularea iniţiativei şi creativităţii sportivilor. De remarcat este faptul că după obţinerea unui plafon înalt al formei sportive concursul devine

mijlocul şi metoda esenţială de perfecţionare. Obiectivele, conţinutul şi durata perioadei de tranziţie Obiectivul principal al acestei perioade îl constituie asigurarea premiselor unei odihne active în

vederea refacerii capacităţii funcţionale a individului. Această perioadă trebuie să asigure legătura dintre două macrocicluri, concomitent cu asigurarea

fazei de supracompensare pentru etapa următoare de efort. Nu are o durată de timp precis delimitată. Se utilizează mijloace din sporturi complementare cu grad

crescut de atractivitate. În cazul sportivilor de performanţă perioada de tranziţie se poate constitui dintr-un microciclu de

refacere care face trecerea către o nouă perioadă pregătitoare. 2. Organizarea antrenamentului sportiv

Complexitatea adaptărilor la efort şi necesitatea alternării fazelor de lucru intens cu faze de refacere obligă la organizarea antrenamentului sportiv în unităţi înlănţuite şi în grupe de unităţi care să respecte etapele cele mai importante ale adaptării.

În final se vor deosebi 4 astfel de unităţi, cu durată diferită în programarea şi periodizarea antrenamentului: macrociclul, mezociclul şi microciclul de antrenament, precum şi lecţia de antrenament sportiv.

1. Lecţia de antrenament sportiv Privită sub aspect pedagogic “lecţia de antrenament sportiv este o verigă a microciclurilor de

antrenament care rezolvă obiective diferite, în funcţie de perioada de pregătire şi sarcinile urmărite”. Sub aspect funcţional “lecţia reprezintă un sistem de stimuli astfel concepuţi încât lasă o <<urmă>> în organismul sportivului producând, prin acumulare, adaptări de durate diferite.”

Lecţia de antrenament sportiv implică luarea unor măsuri (operaţii) de ordin organizatoric, pornindu-se de la finalitatea şi scopul activităţilor propuse. Îndeplinirea obiectivelor lecţiei de antrenament sportiv a determinat atribuirea unor durate diferite pentru aceasta, durate lăsate la latitudinea antrenorului.

Caracteristica de “elasticitate” a lecţiei de antrenament sportiv o diferenţiază de lecţia de educaţie fizică. În principal, lecţia de antrenament sportiv este structurată pe părţi, astfel:

314

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

(a) Partea introductivă (pregătitoare): cuprinde aspectele organizatorice, condiţiile de lucru, precizări privind conţinutul activităţii şi pregătirea pentru efort (încălzirea). Ea poate fi standardizată în funcţie de probă, de nivelul de pregătire, de mediul ambiant, şi individualizată în funcţie de particularităţile de adaptare la efort. Această parte pregătitoare nu cuprinde numai exerciţiile fizice pe care le efectuează sportivul, ci şi mijloace ajutătoare, cum ar fi: masajul şi automasajul, mijloace de pregătire psihică etc.

(b) Partea fundamentală: în care se realizează obiectivele programate pentru lecţia respectivă. În acest moment al lecţiei diversitatea mijloacelor şi măsurilor de organizare este nelimitată. Se programează acum repetări în condiţii de concurs (analogice şi modelate), întreceri cu diferiţi adversari, verificări prin probe de control, învăţarea de noi procedee tehnico-tactice (sau corectări ale acestora) etc. Această etapă constituie esenţa lecţiei de antrenament sportiv şi determină tipologia acesteia.

(c) Partea de încheiere, de revenire şi de refacere: cuprinde toate măsurile necesare restabilirii organismului după efort (mijloace compensatorii pentru eliminarea toxinelor de efort, exerciţii de respiraţie, masaj liniştitor, procedee hidro şi fizioterapeutice etc.).

Tipologia lecţiei de antrenament sportiv se supune unor criterii viabile, cu caracter particular. Tipurile de lecţie confirmate de pedagogia şcolară se potrivesc şi în domeniul antrenamentului sportiv, structurate însă sub o multitudine de forme, uneori fără a mai păstra caracteristicile originalului.

Tipurile lecţiilor de antrenament sportiv sunt determinate în principal de obiectivele şi caracteristicile generale ale perioadelor de pregătire şi ale mezociclurilor.

Deosebim în activitatea practică următoarele tipuri: (a) lecţii de acomodare – pentru adaptarea la cerinţele de efort ale antrenamentului, în general. Se

programează cu precădere la începutul perioadei pregătitoare, în primul mezociclu. Au ca obiectiv principal dezvoltarea posibilităţilor aerobe şi obişnuirea cu un anumit volum de muncă. Mijloacele utilizate sunt în marea lor majoritate cu caracter general.

(b) lecţii de bază – asigură şi fundamentează pregătirea sportivului prin pregătire fizică specifică, tehnică, tactică şi psihologică, fiind caracterizate prin eforturi cu volume mari şi intensităţi ridicate. Acest tip de lecţii mai poartă denumirea şi de “lecţii şoc”, pentru a scoate în evidenţă efectele de adaptare bazate pe restructurarea morfofuncţională.

(c) lecţii de pregătire şi control – sunt des utilizate în metodologia modernă a antrenamentului sportiv pentru că vizează atât pregătirea cu mijloace specifice, cât şi pregătirea cu mijloace competiţionale. În aceste lecţii se programează întreceri în condiţii analoage concursurilor.

(d) lecţii de pregătire integrală sau de apropiere – sunt specifice etapelor precompetiţionale, înglobând întreceri de diferite tipuri. Se numesc astfel deoarece sunt modelate în întregime după concursul care urmează imediat.

(e) lecţii de refacere – au ca scop refacerea, “reconstrucţia” organismului după efortul depus. Aceste lecţii, pe lângă exerciţii fizice specifice obiectivului urmărit, conţin şi mijloace balneo- şi fizioterapeutice care accelerează procesul de dezobosire.

2. Microciclul de pregătire Acesta reprezintă una dintre unităţile fundamentale ale antrenamentului sportiv. Durata sa de regulă

de o săptămână (din motive biologice şi sociale), poate fi scurtată în perioadele în care frecvenţa competiţiilor creşte semnificativ sau poate fi mărită atunci când ramura de sport o impune (Ex: probe combinate).

Numărul lecţiilor de antrenament ale unui microciclu, în cazul performanţei de mare nivel, tinde să crească, putând ajunge până la 18-20 de lecţii. În această situaţie este foarte important să se respecte alternanţa încărcătură – refacere în măsura în care frecvenţa mărită a lecţiilor nu corespunde în mod necesar unui timp de lucru mai lung.

Microstructura antrenamentului sportiv răspunde necesităţii de a susţine pentru o anumită perioadă funcţiile organice printr-o stimulare adecvată şi o frecvenţă suficientă pentru a le împiedica să regreseze.

Microciclul este articularea antrenamentului în care cea mai mare a principiilor generale se regăsesc în distribuirea încărcăturilor.

Dificultatea orientării ştiinţifice a microciclului de pregătire rezultă din specificitatea şi multitudinea sporturilor şi disciplinelor sportive, dar şi datorită faptului că în acest domeniu cunoştinţele sunt foarte reduse.

Structura propriu-zisă a microciclului este dată de ordinea diferitelor unităţi de antrenament (lecţii) care sunt organizate în funcţie de sarcinile şi obiectivele mezociclului.

Microciclurile se pot clasifica ţinând cont de următorii factori: - raportul dintre exerciţiile principale şi exerciţiul de competiţie; - situarea microciclurilor în dinamica parametrilor de volum şi intensitate; - numărul principalelor obiective care trebuie îndeplinite;

315

GRIGORE URSANU

- raportul dintre principalii parametri ai efortului. În funcţie de toţi aceşti factori deosebim următoarele patru tipuri de microcicluri: (a) microciclul de pregătire – are ca finalitate de bază atingerea cantităţii maxime de încărcătură, cu

o intensitate de lucru moderată. Se caracterizează printr-o creştere foarte lentă a încărcăturii globale, iar conţinutul său este orientat spre pregătirea generală.

(b) microciclul precompetiţional – este specific fazei pregătitoare a perioadei competiţionale. Specificitatea tinde să se reducă, apoi să crească, iar intensitatea atinge faza sa maximă. Deasemenea el poate să cuprindă competiţii de tip pregătitor.

(c) microciclul competiţional – cantitatea de lucru este redusă brusc, iar în unele cazuri se pot prevedea încărcături de lucru generale. Pot fi incluse şi mijloace de refacere sau scurte intervenţii de natură psihologică specifice probei.

(d) microciclul de compensare – implică o diminuare considerabilă a cantităţii şi intensităţii lucrului, putând ajunge până la 60-70% în raport cu microciclurile de pregătire.

3. Mezociclul Mezociclul poate cuprinde organizarea a 2-3 săptămâni de antrenament, deci a mai multor

microcicluri. Orientarea meodologiei de lucru este mai precisă decât în microcicluri regăsindu-se principiile esenţiale ale antrenamentului sportiv, şi anume:

- o creştere continuă şi neîntreruptă a încărcăturii de lucru de la perioada de pregătire până la cea competiţională;

- o creştere relativă a încărcăturii specifice în raport cu cea generală; - o încărcătură predominant intensivă; - o tehnică tot mai complicată şi mai dificilă. Cauzele care conduc la propunerea acestui tip de unitate de antrenament ţin de faptul că

supracompensarea anumitor funcţii biologice necesită o perioadă minimă de 3–6 săptămâni. Din acest motiv mezociclurile sunt alcătuite din microcicluri cu intensitate crescândă, pe fondul creşterii duratei de lucru.

Mezociclul este un ciclu intermediar, care are finalităţi specifice în acest sens sau pe termen mai scurt decât obiectivul global al macrociclului.

Mezociclurile pot fi clasiicate astfel: (a) mezocicluri de pregătire – care vizează acumularea unor mari cantităţi de încărcătură de lucru,

cu efect generalizat, în scopul de a asigura asimilarea formelor tehnice şi tactice; (b) mezociclurile de perfecţionare – ca o continuare a celor precedente, având ca obiectiv

eliminarea greşelilor care s-ar putea instala; (c) mezocicluri de control – situate la sfârşitul perioadei pregătitoare sau chiar al perioadei

competiţionale principale; (d) mezocicluri de compensare – după perioade cu încărcături foarte mari sau la sfârşitul perioadei

competiţionale.

4. Macrociclul Este constituit din cicluri plurianuale înglobând mai multe mezocicluri. În toate cazurile ele au un

obiectiv final care poate fi reprezentat fie de o perioadă de pregătire în ansamblu, fie de un ciclu complet de antrenament în care se elaborează diferitele faze ale formei sportive. Durata unui macrociclu se poate întinde de la 3-4 luni la un an.

Metodologia modernă de antrenament preconizează că faza pregătitoare a unui ciclu de antrenament este considerată ca fiind mai puţin importantă pentru performanţa de înalt nivel în sporturile de forţă – viteză. Se preferă să se insiste mai mult pe obiectivul de ansamblu al pregătirii, în funcţie de tipul de încărcătură şi de efectele sale.

În cadrul pregătirii tradiţionale se deosebesc trei perioade fundamentale: - perioada pregătitoare – consacrată elaborării formei sportive; - perioada competiţională (agonistică); - perioada de tranziţie. 3. Strategia programării Strategia elaborării programelor de acţionare şi cunoaşterea orizontului oricărei activităţi reprezintă o

preocupare permanentă prin efectuarea de studii şi cercetări după o metodologie specifică cercetării ştiinţifice.

Prognoza unui domeniu al vieţii sociale presupune întreaga activitate de cunoaştere şi prevedere a viitorului acelui domeniu, activitate strâns legată de programare şi planiicare.

316

PRACTICĂ DE ANTRENORAT NIVEL I ÎNCEPĂTORI

O bună prognoză trebuie să pornească de la datele măsurabile şi cuantificabile în care antrenamentul sportiv se concretizează, în performanţe specifice ramurii de sport, caracteristici ale dezvoltării fizice, ale calităţilor motrice, ale indicilor funcţionali specifici campionatului, precum şi date statistice privind participarea în concursuri, dinamica rezultatelor pe vârste şi sexe etc.

Prognoza în domeniul sportului are ca primă etapă stabilirea obiectivelor finale sau a nivelului maxim al capacităţii de performanţă.

Definirea şi precizarea obiectivelor finale presupune enunţarea clară a unor indicatori, repere specifice ansamblului antrenamentului sportiv sau componentelor acestuia.

Se diferenţiază două categorii de obiective: 1. obiective de instruire – ce se referă la ce ştie sau ce posedă sportivul pentru a putea aspira la

rezultatele de înaltă valoare. La rândul lor aceste obiective sunt îndreptate spre două componente principale: (a) obiective privind calităţile motrice – dezvoltarea acestora şi dinamica lor de la o etapă la alta, precum

şi menţinerea la un nivel optim a indicilor calităţilor motrice. (b) obiective privind motricitatea – învăţarea, consolidarea sau perfecţionarea deprinderilor motrice de

bază şi specifice unei discipline sau probe sportive. 2. obiective de performanţă – orientate la rândul lor în două direcţii principale: (a) obiective care vizează rezultatul (recordul); (b) obiective de clasament ce vizează locul ocupat. Principalele documente de planificare, programare şi evidenţă în care se regăsesc aceste obiective sunt: - planul lecţiei de antrenament (proiectul didactic); - microciclul săptămânal de antrenament; - planul de etapă (de mezociclu); - planul anual de pregătire; - planul multianual. Alte documente de planificare şi evidenţă: caietul antrenorului caietul sportivului, catalogul grupei (clasei). Planul lecţiei de antrenament Cuprinde două categorii de date: (a) date generale : data (termenul calendaristic), clasa sau grupa, nivelul de pregătire, efectivul grupei,

locul desfăşurării, materialele necesare; (b) date specifice : temele lecţiei, sarcinile şi obiectivele lecţiei, structura sau părţile lecţiei, conţinutul şi

mijloacele de acţionare, elementele de dozare a efortului, formaţiile de lucru, indicaţiile metodice, observaţiile curente.

Ca prezentare grafică poate căpăta următoarea formă: Plan de lecţie

Data: Temele şi sarcinile lecţiei: Clasa: 1. ----------------------------- Efectivul: 2. ---------------------------- Locul desfăşurării: 3. ---------------------------- Materiale necesare:

Părţile lecţiei

Conţinutul şi mijloacele de acţionare

Dozare

Formaţii de lucru

Indicaţii metodice

Observaţii

Microciclul de antrenament Acesta poate fi structurat pe un număr diferit de zile de pregătire (3-14 zile). De obicei se regăseşte

în cadrul planului de etapă, iar ca prezentare poate căpăta două forme: (a) forma descriptivă (detaliată); (b) forma grafică (schematizată). Planul de etapă Se elaborează pentru o durată de 14 – 30 zile de antrenament (uneori chiar mai mult), în funcţie de

nivelul adaptărilor la care este supus sportivul într-un anumit moment al pregătirii sale. Necesitatea etapizării pregătirii este dată tocmai de faptul că procesul adaptării la efort al sportivului

nu se realizează în mod continuu, ci în trepte sau etape (respectându-se legile fiziologice ale dezvoltării). Planul de etapă are ca elemente de conţinut:

- precizarea perioadei şi a termenului calendaristic;

317

GRIGORE URSANU

- obiectivele şi sarcinile etapei (de instruire şi de performanţă); - sistemul probelor de control; - microciclul de antrenament (sub formă descriptivă sau grafică); - asistenţa metodico-ştiinţifică; - asistenţa medicală; Planul anual de antrenament Acest plan reprezintă documentul de bază în planificarea şi programarea pregătirii sportive (mai ales

la nivel de performanţă şi înaltă performanţă). Este structurat pe forme de pregătire, pe perioade şi etape, cuprinzând următoarele elemente de

conţinut: - sportivul, grupa sau echipa; - proba sau postul în echipă; - evoluţia principalelor rezultate, prognoză (estimare); - obiective de performanţq şi de instruire; - periodizarea pregătirii; - forma de pregătire (centralizată sau la club); - etapizarea pregătirii; - calendarul competiţional; - numărul zilelor, antrenamentelor şi orelor de pregătire şi refacere; - indicatorii specifici ai pregătirii (mijloacele principale de antrenament, precum şi sistemul probelor şi

normelor de control); - orientarea metodică în pregătire; - fişa de evidenţă a concursurilor; - principalele concluzii tehnico-metodice ale anului precedent. Ca formă de prezentare grafică planul anual diferă în funcţie de ramura de sport practicată şi de

orientarea metodico-ştiinţifică a federaţiilor de specialitate în acest sens (vezi bibliografia). Planul multianual Este întocmit pentru o perioadă de 2-4 ani avându-se în vedere participarea sportivilor la competiţiile

internaţionale de înalt nivel. Din acest motiv elementele sale de conţinut vor fi în număr restrâns: - sportivul, grupa sau echipa; - ramura sportivă (proba); - evoluţia rezultatelor şi prognoza (pe ani de pregătire); - obiectivele de instruire şi de performanţă; - orientarea metodico-ştiinţifică a pregătirii.

TEMĂ Alcătuiţi un proiect didactic pentru grupă de începători,

perioadă pregătitoare (ramură de sport la alegere).

BIBLIOGRAFIE

1. Alexe, Nicu - Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti,1993. 2. Dragnea, Adrian - Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1996. 3. Drăgan, Ion - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1989. 4. Mano, Renato - Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Sportul de performanţă, CCPS, Bucureşti,

1996. 5. Ozolin, N.G. - Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, Bucureşti, 1972. 6. Şiclovan, Ion - Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Editura Sport- Turism, Bucureşti, 1984. 7. Ursanu, Grigore – Modelarea şi algoritmizarea managerială a antrenamentului sportiv la grupele de

începători în atletism, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008.

318

Prof. PAUL FIEDLER DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

CUPRINS CAP. I BAZELE METODICII EDUCATIEI FIZICE SI SPORTIVE

1. Notiuni introductive. 2. Functiile metodicii educatiei fizice si sportive. 3. Obiectivele educatiei fizice scolare (obiective cadru). 4. Principiile didactice in educatie fizica scolara. 5. Metodele de invatamant(didactice).

CAP. II FORMAREA DEPRINDERILOR MOTRICE

1. Caracteristicele deprinderilor motrice. 2. Clasificarea deprinderilor motrice. 3. Transferul si interferenta deprinderilor. 4. Priceperile motrice. 5. Obisnuintele. 6. Etapele metodice ale formarii deprinderilor si priceperilor motrice.

CAP. III SISTEMUL ORGANIZATORICAL PRACTICARII EXERCITIILOR FIZICE III.1. Sistemul organizatoric al practicarii exercitiilor fizice de catre elevi. III.2. Lectia de educatie fizica, forma organizatorica de baza pentru practicarea exercitiilor fizice. III.3. Continutul si structura lectiei de educatie fizica (relatii intre cele doua caracteristici ale lectiei). III.4. Organizarea activitatii in lectie (masuri organizatorice). III.5. Structura si continutul lectiei de educatie fizica. III.6. Tipologia lectiilor de educatie fizica. III.7. Efortul si odihna in activitatile de educatie fizica. III.8. Particularitatii dinamicii efortului in lectia de educatie fizica. III.9. Reglarea efortului in lectia de educatie fizica. III.10. Lectia de educatie fizica in conditii dificile. CAP. IV METODOLOGIA DEZVOLTARII CALITATILOR MOTRICE IV.1. Notiuni generale. IV.2. Forta. IV.3. Viteza. IV.4. Rezistenta (rezistenta generala). IV.5. Indemanarea. IV.6. Mobilitatea. CAP.V PROIECTAREA DIDACTICA IN EDUCATIA FIZICA SCOLARA V.1. Proiectarea didactica. V.2. Cerintele generale ale proiectarii didactice. V.3. Documentele de proiectare ale profesorului. V.4. Evidenta activitatii de educatie fizica. CAP. VI SISTEMUL NATIONALSCOLAR DE EVALUARE

A. Metodologia de aplicare a sistemului. B. Capacitatile si competentile supuse evaluarii. C. Instrumentele de evaluare. D. Criteriul minimal de promovabilitate.

CAP.VII ORIENTARI METODOLOGICE PENTRU PERFECTIONAREA METODOLOGIEI DIDACTICE BIBLIOGRAFIE

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

320

CAP.I BAZELE METODICII EDUCATIEI FIZICE SI SPORTIVE.

1. Noţiuni introductive Metodica este o ramură a didacticii care studiază legităţile complexe ale procesului de predare - însuşire (proces de instruire şi educare) a conţinutului unei discipline: în cazul de faţă, educaţia fizică. Metodica educaţiei fizice reprezintă o teorie a practicii eficiente asigurând suportul ştiinţific al activităţilor fizice, cu scopul realizării unui randament ridicat procesului instructiv-educativ. Este implicată profund în practica domeniului şi exercită un rol modelator prin sistemul de principii, metode, tehnologii şi strategii - supuse unui proces continuu de optimizare - pe care le oferă celor doi factori esenţiali ai procesului formativ-informativ: profesor-elev. Metodica studiază de asemeni formele de organizare ale practicării exerciţiilor fizice - corespunzătoare subsistemelor educaţiei fizice - şi conţinutul acestora cu scopul optimizării procesului, în vederea îndeplinirii integrale şi în condiţiile unui randament sporit, a obiectivelor educaţiei fizice. Calea urmată pentru îndeplinirea parametrilor modelului de educaţie fizică (al elevului) are ca punct de plecare obiectivele educaţiei fizice ca ţeluri, deziderate, iar la polul - iniţial - opus, „materialul uman”, ale cărui particularităţi sunt investigate şi cunoscute. Profesorul realizează prelucrarea „materialului uman” abordând o tehnologie complexă, optimizată, în cadrul căreia îşi poate pune amprenta, aspirând către îndeplinirea obiectivelor.

SFERA M.E.F.S

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT INSTRUIRE – EDUCAŢIE

ACTIVITATEA PROFESORULUI - ACTIVITATEA ELEVULUI

CUNOŞTINŢE DE SPECIALITATE

DEPRINDERI ŞI PRICEPERI MOTRICE

CALITĂŢI MOTRICE CALITĂŢI PSIHICE

SCOPUL ŞI IMPORTANŢA EDUCAŢIEI FIZICE

METODOLOGIA UTILIZĂRII EXERCIŢIULUI FIZIC

METODE ŞI MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE

TEHNICA ŞI TACTICA RAMURILOR SPORTIVE

NOŢIUNI DE REGULAMENT

NOŢIUNI DE IGIENĂ,ETC.

DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ

DEPRINDERI MOTRICE APLICATIVE

DEPRINDERI SPECIFICE RAMURILOR ŞI PROBELOR SPORTIVE

VITEZĂ FORŢA

GENERALĂ REZISTENŢA

GENERALĂ ÎNDEMÂNARE MOBILITATE

ARTICULARĂ,SUPLEŢE,ELASTICITATE

CALITĂŢI COMBINATE

PLAN INTELECTUAL: PROCESE DE CUNOAŞTERE

MEMORIE ATENŢIE IMAGINAŢIE SPIRIT DE OBSERVAŢIE

PLAN AFECTIV: EMOŢII SENTIMENTE INTERESE OPŢIUNI BUCURIE ONOARE DATORIE

PLAN MORAL-VOLITIV:

PERSEVERENŢĂ DÎRZENIE RĂBDARE CURAJ.

2. Funcţiile metodicii educaţiei fizice şi sportive Ca disciplină prospectivă, îndeplineşte o funcţie cognitivă. Aceasta se relevă în studiul esenţei procesului didactic în analiza cauzală a fenomenelor şi legalităţilor procesului, a randamentului activităţii.

DISPONIBILITAŢILE MATERIALULUI UMAN

METODE STRATEGII TEHNOLOGII

OBIECTIVE

PROFESOR

PAUL FIEDLER

321

Nu se limitează la studiul şi cunoaşterea procesului de învăţământ, ci acţionează pentru orientarea, obiectivizarea şi raţionalizarea acestuia, pentru perfecţionarea activităţilor pe toate planurile. Exercitând o funcţie normativă, metodica elaborează sistemul de cerinţe, de reguli specifice, de norme ale activităţii, de criterii de evaluare etc, pe care le pune la dispoziţia cadrelor didactice încadrând activitatea într-un sistem logic coerent. În cadrul funcţiei tehnice analizează şi reconsideră valoarea metodelor tradiţionale, promovează metode moderne şi elaborează tehnologii raţionale în concordanţă cu mijloacele şi cerinţele societăţii moderne. Propune sisteme de acţionare eficiente şi atractive, valorificând rezultatele cercetării ştiinţifice în domeniu şiexperienţa valoroasă a cadrelor didactice.

3 Obiectivele educaţiei fizice şcolare A. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportive, tind să ilustreze complexitatea influenţelor acestei activităţi desfăşurate în cadru instituţional sau neorganizat şi astfel să atragă atenţia asupra importanţei practicării exerciţiilor fizice la vârsta şcolarităţii. ( vezi tabelul ) OBIECTIVELE GENERALE ALE EDUCAŢIEI FIZICE SI SPORTIVE

B. Obiectivele cadru (obiective generale ale educaţiei fizice şcolare) sunt ţeluri, deziderate, derivate din idealul educaţiei fizice, acesta la rândul său fiind rezultat al condiţiilor istorice, social-politice şi economice la un moment dat. Obiectivele cadru sunt realizate prin îndeplinirea integrală a obiectivelor, la nivel de ani de studii etc, ca rezultat al valorificarii optime a obiectivelor operaţionale. În ordinea priorităţii conţinuturilor, considerăm următoarele patru obiective cadru: 1. Favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi sex. Formula ca acţiune, nu ca obiectiv, impune lămurirea unor aspecte metodologice ale activităţii complexe şi de durată ce poate avea ca rezultat obţinerea unor parametri optimi ai stării de sănătate a elevilor.

OBIECTIVE CU FUNCTII

FIZIOLOGICE

OBIECTIVE CU FUNCŢII INSTRUCTIV- EDUCATIVE

OBIECTIVE CU FUNCŢII SOCIALE

INTĂRIREA SĂNĂTĂŢII, CRESTEREA CAPACITĂŢII MOTRICE ŞI INTELECTUALE.

INFLUENŢAR

EA CREŞTERII NORMALE ŞI DEZVOLTĂRII FIZICE ARMONIOASE.

EDUCAREA

ESTETICII CORPORALE ŞI EXPRESIVITĂŢII MIŞCĂRILOR.

DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE DE BAZĂ.

FORMAREA ŞI

PERFECŢIONAREA DEPRINDERILOR MOTRICE DE BAZĂ ŞI APLICATIVE.

INIŢIERE ÎN PRACTICAREA

UNOR RAMURI SPORTIVE.

EDUCAREA TRĂSĂTURILOR POZITIVE DE CARACTER,COMPORTAMENT SOCIAL , A CALITĂŢILOR MORALE ŞI DE VOINŢĂ.

FORMAREA CAPACITĂŢII DE PRACTICARE SISTEMATICĂ ŞI INDEPENDENTĂ A EXERCIŢIILOR FIZICE..

ÎNSUŞIREA UNUI SISTEM

DE VALORI ŞI NORME NECESARE PRACTICĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.

CREAREA MOTIVAŢIEI

DURABILE PENTRU PRACTICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

322

Exerciţiul fizic atent selecţionat şi dozat are efecte multiple asupra organismului uman dar cu o importanţă deosebită asupra organismului tânăr aflat în plin proces de creştere şi dezvoltare. Cunoscând particularităţile acestor procese, exerciţiile fizice practicate în condiţii igienice, contribuie la conservarea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a elevilor, prin exersarea funcţiilor esenţiale, prin perfecţionarea sistemelor de termoreglare şi creşterea rezistenţei organismului faţă de agresiunea agenţilor patogeni. Din punct de vedere somatic se realizează prevenţia apariţiei deficienţelor fizice, creşterea şi dezvoltarea armonioasă în condiţiile obţinerii unui echilibru al funcţiilor fiziologice şi psihice. Este recunoscut rolul modelator al exerciţiului fizic asupra organismului în ansamblu, dacă acesta este practicat cu regularitate, în condiţii igienice. 2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesară desfăşurării activităţilor sportive. Capacitatea motrică generală constă în cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice de bază şi aplicative, în nivelul calităţilor motrice de bază, în capacitatea de generalizare şi aplicare etc. Însuşirea deprinderilor motrice de bază şi aplicative creează nivelul iniţial al „bagajului motric” al elevului şi îşi aduc contribuţia la influenţarea calităţilor motrice, lucru ce permite exprimarea motrică a elevilor în situaţii dintre cele mai diverse. Această categorie de deprinderi motrice constituie premize valoroase pentru însuşirea deprinderilor şi priceperilor specifice ramurilor sportive. Activitatea de dezvoltare a calităţilor motrice (combinate) are efecte importante asupra tonicităţii musculaturii, asupra consolidării sistemului osteo-ligamentar, asupra capacităţii de efort a elevilor. Considerăm că realizarea capacităţii motrice generale de un anumit nivel, are efecte formative deosebite în plan fizic şi psihic-comportamental. 3. Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia Însuşirea de către elevi a elementelor tehnico-tactice specifice probelor şi ramurilor sportive prezente în programa de studii, precum şi capacităţii de practicare globală a acestora în condiţii regulamentare, constituie o activitate menită să realizeze influenţarea organismului elevilor cu ajutorul unor sisteme de acţionare atractive şi solicitante. Se realizează o relaţie directă între educaţia fizică şi cea sportivă contribuind chiar la depistarea elevilor talentaţi şi îndrumarea lor către sportul de performanţă. Pentru toţi elevii, reprezintă însuşirea unor mijloace practicabile şi în afara şcolii sau după depăşirea sistemului instituţionalizat de şcolarizare, ca forme de educaţie permanente. Un rol important revine activităţii de formare a motivaţiei pentru practicarea probelor şi ramurilor sportive. 4. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale Activităţile de educaţie fizică presupun exersarea aparatului locomotor şi a funcţiilor fiziologice aferente acestora în cadru organizat în vederea îndeplinirii unor obiective precise. Această activitate trebuie să fie sistematică, ordonată şi de cele mai multe ori solicitantă. Acest lucru presupune şi exersarea în acelaşi timp a calităţilor volitive (voinţa, tenacitatea, stabilitatea proceselor corticale, echilibrul acestora), dobîndirea unor deprinderi comportamentale aplicabile în relaţii sociale. Se formează priceperi, deprinderi, motivaţii. Profesorul este preocupat de aspectele educative ale activităţii impunând elevilor conduita corespunzătoare prin cerinţe, regulament, sprijin pentru formarea motivaţiilor, prin practicarea unui sistem de evaluare obiectiv. Elevii sunt atraşi în realizarea obiectivelor personale prin efort propriu, prin participare activă şi conştientă la activităţile specifice. Sunt încurajate iniţiativele elevilor, opţiunile acestora, activitatea independentă în lecţie şi în afara clasei. Aceste acţiuni, alături de practicarea orientărilor metodologice moderne, conduc la formarea concepţiei proprii despre exerciţiul fizic, despre propriile posibilităţi, despre valoarea educativă a

PAUL FIEDLER

323

practicării sporturilor. Se formează de asemeni o atitudine corectă faţă de efortul fizic, faţă de sport, faţă de colectiv (clasă, grupe, echipă etc.) cu implicaţii social - profesionale deosebite. În cele patru obiective formulate sintetic în noul curriculum şcolar, constatăm prezenţa integrală a conţinuturilor obiectivelor formulate cu mulţi ani în urmă! Este o dovadă a clarviziunii specialiştilor domeniului, dar şi a valorii perene a educaţiei fizice şi sportului. În prezent, recunoaştem totuşi o anumită tendinţă de accentuare a valorii sportului şi educaţiei sportive în şcoală.

I.2. Principiile didactice în educaţia fizică şcolară 1. Principiile didactice (ale procesului de învăţământ) constituie un sistem de cerinţe, norme generale care orientează activitatea de învăţământ în sensul îndeplinirii scopurilor didactice în mod eficient. „Sunt categorii metodologice cu rol de puncte de reper orientative şi normative pentru acţiunea corelată a tuturor laturilor procesului de învăţământ” (D. Salade, „Didactica”, Ed. D.P., Buc., 1982). Principiile didactice sunt concepte normative ale activităţii de predare-însuşire, acţionând în corelaţii diverse, în oricare moment al procesului. 2. Principiul orientării educative a procesului didactic. În cadrul procesului didactic al educaţiei fizice şi sportive ,instruirea şi educarea reprezintă cele două laturi inseparabile care evoluează în sens pozitiv, ascendent, în interacţiune. Se impune valorificarea efectelor educative implicite exersării în condiţii de solicitare dirijată, riguroasă dar şi a exersării în condiţii emulative de joc şi întrecere. Cadrul didactic poate influenţa comportamentul elevilor prin asumarea rolului de model, lucru ce presupune ţinută fizică şi morală, comportament pedagogic, probitate profesională dar şi prin valorificarea funcţiilor educative ale evaluării. 3. Principiul participării conştiente şi active ( a elevilor în activitatea de predare-însuşire ). Participarea elevilor în cunoştinţă de cauză şi în mod activ la procesul propriei formări se realizează respectând următoarele cerinţe: • Înţelegerea aprofundată a importanţei obiectivelor instructiv-educative. Educarea unor

motivaţii puternice şi juste faţă de practicarea exerciţiilor fizice. • Formarea unei atitudini responsabile faţă de conţinutul activităţii. Implicarea elevilor în

organizarea şi desfăşurarea activităţilor, adoptarea metodelor active. • Educarea capacităţii de apreciere a rezultatelor obţinute de colegi şi de autoapreciere pe baze

obiective: o elevul compară rezultatele proprii şi ale colegilor cu modelul; o acordarea de note sau calificative propriilor execuţii sau arbitrarea colegilor; o sesizarea cauzelor reale ale succesului sau eşecului pe baze euristice; o corelarea rezultatelor cu cantitatea şi calitatea eforturilor prestate.

• Dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent în lecţie sau în alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice: o formarea cunoştinţelor metodologice necesare ( organizare,dozare, elemente de igienă

etc. ); o formarea bagajului de deprinderi şi priceperi motrice; o Valorificarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în sens creator, în corelaţii

inedite. 4. Principiul interdependenţei între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea raţională (intuitiv). În procesul formării deprinderilor motrice, parametrii acestora sunt prezentaţi executanţilor pe cale logică ( explicaţii ) stimulând procesele de analiză şi sinteză, de abstractizare şi

CHESTIONAR 1. Precizaţi conţinutul procesului de învăţământ al educaţiei fizice 2. Enumeraţi obiectivele cadru ale educaţiei fizice şcolare şi comentaţi caracterul formativ al acestora. 3. Puteţi corela sistemul obiectivelor generale cu sistemul obiectivelor cadru?

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

324

generalizare. Pentru realizarea unei reprezentări corecte a mişcărilor se valorifică şi căile senzoriale de recepţie a informaţiilor ( căi vizuale, tactile, kinestezice etc ). Proporţia utilizării celor două direcţii esenţiale este dependentă de capacitatea intelectuală, experienţa motrică, particularităţile proceselor gândirii. La elevii mici, caracterizaţi de dominanta concretă a gândirii, de capacitate imitativă, se folosesc cu precădere mijloace intuitive: planşe, proiecţii, modele materiale, explicaţiile fiind succinte. La elevii mari, cu experienţă motrică şi cu capacitate de abstractizare şi generalizare se procedează la explicaţii logice şi demonstraţii evoluate (nivel tehnic, amplitudine, accente semnificative). Principiul are aplicativitate deosebită în etapa iniţială de formare a deprinderilor motrice dar şi în dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice. 5. Principiul accesibilităţii şi individualizării În didactica modernă, adecvarea conţinuturilor învăţării la particularităţile elevilor asigură în mare măsură succesul procesului. În domeniul educaţiei fizice şi sportului ne raportăm la posibilităţi intelectuale, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi (ca „bagaj” motric) capacitate de efort, nivel de creştere şi dezvoltare, vârstă şi sex. Profesorul ( antrenorul ) condiţionează progresul elevilor săi prin realizarea concordanţei depline între posibilităţile elevilor şi dificultăţile învăţării. Dozarea dificultăţii sarcinilor motrice trebuie să determine eforturi care provoacă reacţii adaptative în sensul creşterii nivelului de posibilităţi al elevilor. Abordarea metodică a sistemelor de acţionare presupune respectarea regulilor didactice:

de la cunoscut la necunoscut; de la simplu la complex; de la uşor la greu; de la particular la general; de la concret la abstract; de la analiză la sinteze.

Tratarea individuală în lecţii sau antrenament se realizează pe baza cunoaşterii particularităţilor individuale. În lecţia de educaţie fizică beneficiază de tratare individuală elevii aflaţi în situaţii deosebite la un moment dat: convalescenţi, elevi cu afecţiuni care îi scutesc parţial, cei care prezintă deficienţe fizice, anumite lacune etc. În antrenamentul sportiv, individualizarea are un rol important vizând de regulă nivele superioare de pregătire. 6. Principiul sistematizării şi continuităţii Sistematizarea presupune ordonarea în succesiune logică şi metodică a conţinuturilor învăţării. Sistematizarea impune raţionalizarea sistemelor de acţionare şi programarea acestora la nivel orizontal şi pe verticală asigurând însuşirea corectă în sisteme de lecţii în care coexistă metodic teme diferite, dar şi reluarea cunoştinţelor pe un plan superior (conceptul de „spirală ascendentă”). Operează şi aici regulile didactice prezentate anterior. Continuitatea exersării conţinuturilor sistematizate favorizează fixarea şi durabilitatea acestora, manifestarea efectelor formative, educarea obişnuinţelor. În sinteză, aplicarea principiului trebuie să respecte următoarele cerinţe: • Sistematizarea şi programarea logică a procesului instructiv-educativ în paşi mici - trepte de

învăţare conform concepţiei sistemice. • Însuşirea noilor cunoştinţe pe baza celor anterioare evidenţiind caracterul ascendent al

învăţării. • Raţionalizarea sistemelor de acţionare ( după criteriul eficienţei ). • Practicarea exerciţiilor fizice să aibă un caracter sistematic şi continuu. Discontinuitatea este nefavorabilă perfecţionării tehnice, dezvoltării calităţilor motrice şi scoate din cauză posibilitatea realizării performanţei sportive. 7. Principiul însuşirii temeinice Se referă la însuşirea corectă şi durabilă a deprinderilor asigurând posibilitatea manifestării lor la un nivel superior, în condiţii de generalizare şi aplicare. În domeniul educaţiei fizice, însuşirea temeinică înseamnă asimilarea profundă a cunoştinţelor şi deprinderilor, încadrarea lor în sistemul achiziţiilor individului prin realizarea

PAUL FIEDLER

325

corelaţiilor respective, formarea capacităţii de generalizare şi aplicare şi în fine, convertirea acestora în priceperi şi obişnuinţe. Cerinţele esenţiale ale principiului: • Asigurarea timpului optim necesar învăţării şi asigurarea nivelului calităţilor motrice implicate.

Acest timp este direct proporţional cu dificultatea sarcinii motrice şi dependent de nivelul calităţilor motrice şi particularităţile individuale (experienţa motrică, inteligenţă, motivaţie).

• Consolidarea deprinderilor în condiţii variabile şi formarea priceperilor. • Abordarea unui volum rezonabil de cunoştinţe şi deprinderi în acelaşi interval temporal. • Controlul sistematic al nivelului de însuşire folosind diverse forme de evaluare. • Folosirea transferului ( pozitiv ) în formarea bazelor tehnicii deprinderilor noi. Acest principiu poate fi considerat ca obiectiv prioritar al procesului de învăţământ ! 8. Principiul legării învăţământului de cerinţele activităţii practice În educaţie fizică şi sport, cunoştinţele teoretice fundamentează ştiinţific practica domeniului. Practica reprezintă un izvor al cunoaşterii şi domeniu de aplicare şi validare a cunoştinţelor teoretice. Învăţarea comportă informare (teoretică) şi activitate practică, lucru ce corespunde obiectivelor educaţiei fizice şi sportului şi particularităţilor formării deprinderilor şi priceperilor motrice (aceasta din urmă ca activitate de creaţie). Procesul de instruire şi educare trebuie să formeze abilităţi de integrare socială şi profesională prin educarea capacităţii de generalizare şi aplicare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Aceasta presupune realizarea unui proces didactic cu caracter formativ şi metodologic. „A învăţa” în domeniul educaţiei fizice şi sportului, înseamnă a-ţi însuşi comportamente practice: a învăţă să ştii, a învăţa să poţi, a învăţa să faci! Principiul însuşirii predării comportamentelor practice în învăţământul de educaţie fizică şi sport. Principiul corelaţiei cunoştinţelor teoretice cu comportamentul practic.

I.3 Metodele de învăţământ (didactice) Metodele de învăţământ reprezintă căi de transmitere a informaţiilor pe baze logice, conştiente, în timp optim, lucru ce asigură eficienţă ridicată procesului. Metodele sunt rezultatul experienţei pedagogice care a condus la standardizarea conduitei în cadrul demersului instructiv-educativ. Metodele didactice dispun de clasificări multiple, după criterii diverse funcţie de aplicativitate, rol, cale de comunicare, participarea factorilor implicaţi etc. În educaţie fizică şi sport se prezintă o clasificare bazată pe criterii diferite (aparţin predării sau însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice): 1. Metode verbale (cunoştinţele sunt transmise pe cale verbală). • Expunere (prelegere, povestire) • Explicaţie • Conversaţie 2. Metode intuitive (bazate pe prezentarea - observarea de imagini sau modele) • Demonstraţia (ilustrarea sarcinii motrice) • Observarea (efectuată de elev ca activitate de însuşire) 3. Metode practice (metode active participative) • Exersarea (repetare, metoda exerciţiului) 4. Metoda evaluării rezultatelor

Metodele sunt aplicabile în practica didactică prin operaţiuni concrete numite „procedee metodice”. Acestea asigură valorificarea concretă a metodei; sunt modele particulare ale aplicării acesteia.

CHESTIONAR 1. Precizaţi esenţa fiecărui principiu didactic 2. Cunoaşteţi „ regulile didactice” şi cărui principiu aparţin ?

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

326

Cerinţe de aplicare şi valorificare a metodelor didactice 1. Metode verbale (informaţiile sunt receptate pe cale logică) a. Expunerea (prelegere, povestire): Prezentarea de către profesor a unui volum de cunoştinţe fundamentale ştiinţifice, având un caracter logic şi coerent. Trebuie să fie accesibilă elevilor, funcţie de nivelul de cunoştinţe al acestora şi exprimată într-un limbaj plastic (în mod deosebit „povestirea” care este adresată elevilor mici). Este o metodă nonparticipativă. b. Explicaţia Expunerea unor detalii semnificative ale fenomenului ( sarcinii motrice ) se realizează în mod clar, concis, logic şi neapărat conformă cu realitatea. Explicaţia trebuie să surprindă aspectele esenţiale şi să le puncteze, să capteze atenţia elevilor şi să fie corectă gramatical şi terminologic. Ea precede, însoţeşte sau succede demonstraţiei, dar o regăsim şi în derularea altor metode didactice (exersarea). Poate deveni o metodă activă, participativă în măsura în care elevii sunt angrenaţi prin conversaţie. c. Conversaţia În domeniul educaţiei fizice şi sportului se practică mai puţin conversaţia euristică dar metoda, angrenând elevii în dialog, contribuie la reactualizarea unor cunoştinţe, la analiza unor insuccese sau realizări. contribuie la investigarea nivelului de înţelegere a explicaţiei sau demonstraţiei, la cunoaşterea calităţii reprezentării motrice a deprinderii de însuşit. Poate realiza conştientizarea sau sistematizarea problematicii în studiu, are rol în educarea capacităţii de analiză şi sinteză, contribuie la educarea intelectuală a elevilor. Stabilindu-se un sistem de relaţii de colaborare cu profesorul, obţinând informaţii complexe, sporeşte caracterul metodologic al lecţiei. 2. Metode intuitive (receptarea informaţiilor pe cale senzorială) a. Demonstraţia În domeniu, demonstraţia (demonstrarea), reprezintă prezentarea modelelor acţionale ce trebuie reproduse (însuşite) de către elevi. Are drept scop sesizarea caracteristicilor sarcinii motrice. Dispune de procedee specifice: demonstraţia vie (cu ajutorul unor persoane abilitate să realizeze execuţii model), demonstraţia figurativă (cu ajutorul materialelor intuitive ca reprezentări grafice), cu ajutorul modelelor materiale (manechine, păpuşi), proiecţii fixe sau dinamice (diapozitive, folii cu kinograme, filme, bandă video etc.). Pe această cale, elevii reuşesc să realizeze trecerea de la concret la abstractizări, de la analiză la sinteza acţiunilor propuse. Demonstraţia trebuie să aibă un nivel calitativ ridicat, să fie conformă cu realitatea. Ea trebuie să fie precedată, însoţită şi succedată de explicaţii. Etape specifice demonstraţiei în domeniu: • demonstrare globală cu indici optimi ai caracteristicilor mişcării (viteză amplitudine,

traiectorie, etc); • demonstrare fragmentată (urmare a analizei corecte a mişcării) sau numai a momentelor

esenţiale; • demonstrare cu viteză redusă (au relanti); • repetarea demonstrării cu accentuarea momentelor esenţiale; • refacerea imaginii de ansamblu prin demonstrare globală perfectă. Conversaţia, atenţionarea asupra aspectelor mai dificile ale execuţiei, explicaţia, contribuie la formarea rapidă şi corectă a reprezentării mişcării. b. Observarea Urmărirea (vizualizarea) demonstrării organizate special dar şi a manifestării fenomenului studiat în cadru competiţional (spre exemplu), contribuie la depistarea unor aspecte interesante, utile ale acţiunii motrice de învăţat. Observarea poate fi organizată, iar elevii sunt puşi în situaţia să urmărească în condiţii optime demonstraţia (ca poziţie faţă de demonstrant, sau materialul folosit, ca stare de mobilizare).

PAUL FIEDLER

327

Se realizează observarea independentă, pe baza unei tematici (spectacol sportiv, competiţii) sau se realizează dirijarea observării spre aspecte esenţiale. Observarea este o metodă activă de însuşire a unor cunoştinţe prin efort personal. Profesorul are însă un rol important în organizare, dirijare, conştientizare sau mobilizare a elevilor. 3. Metode practice (active, participative) a. Exersarea (repetare, exerciţiu) Ca metodă esenţială a domeniului, exersarea poate fi definită ca fiind execuţia repetată, conştientă şi activă a unor structuri motrice în vederea însuşirii parametrilor tehnici sau valorificării efectelor formative ale acestora. Exersarea este singura cale pentru achiziţionarea unor cunoştinţe şi abilităţi motrice (pentru învăţarea, consolidarea sau perfecţionarea acestora) sau pentru dobândirea unei capacităţi motrice şi intelectuale superioare (celei datorate evoluţiei naturale). Este o metodă algoritmică. Exersarea se realizează practic prin intermediul multitudinii procedeelor specifice dependente de cadrul organizatoric: • exersarea independentă • exersarea organizată (în cadru organizatoric: lecţie, şedinţă, antrenament) • exersare individuală • exersare în grup • exersare în aer liber sau la interior etc. Corespunzător scopului (didactic) exersarea se realizează pentru: • învăţarea structurilor motrice (formarea deprinderilor motrice) • dezvoltarea calităţilor motrice • educarea trăsăturilor moral-volitive şi comportamentale • formarea capacităţilor de aplicare • dobândirea cunoştinţelor metodologice • formarea obişnuinţelor • formarea capacităţii manageriale etc. Având în vedere aceste direcţii esenţiale, putem presupune existenţa unui mare număr de procedee metodice care îndeplinesc obiective importante. În realitate, totul se obţine prin exersare în condiţii de efort specific. Cerinţe ale aplicării metodei: • se realizează cu participarea conştientă şi activă a elevilor; • tempo-ul execuţiei şi amplitudinea acesteia să asigure controlul optim al acţiunii. Rapiditatea

sau amplitudinea impusă mişcării să nu aducă prejudicii structurii sau formei tehnice a acţiunii (deprinderii);

• efortul prestat să fie în măsură să determine efecte benefice; • numărul de repetări să asigure însuşirea temeinică, în concordanţă cu dificultatea sarcinii

motrice şi cu particularităţile executanţilor; • să se asigure continuitatea exersării pentru consolidarea deprinderii sau efectelor formative. Exersarea dispune de un număr mare de procedee metodice: • Repetarea (exersarea) globală (integrală) a structurilor tehnice simple în următoarele condiţii:

o uşurarea condiţiilor de exersare (dimensiunile aparatelor sau obiectelor, nivelul de precizie a execuţiei, micşorarea încărcăturilor, eliminarea factorilor de risc, asigurarea amplitudinii necesare cu ajutorul mijloacelor speciale, adversar pasiv etc.);

o exersare în tempo redus şi trecere progresivă la execuţii în tempo normal; o pe fondul repetării globale, consolidarea anumitor elemente cărora li se acordă atenţie

deosebită (la sărituri cu sprijin, săritura în lungime, aruncarea la coş din alergare sau săritură, elemente acrobatice etc.).

• Repetare fragmentată a deprinderilor: a. structurile complexe pot fi analizate şi fragmentate logic iar fiecare secvenţă este exersată

ca atare („faze” ale aruncărilor cu elan, aruncărilor atletice, săriturilor cu sprijin, elementelor acrobatice complexe). Pentru fiecare secvenţă se procedează ca şi pentru o

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

328

structură de sine stătătoare. Se asigură condiţiile necesare continuităţii în acţiunea motrică complexă (poziţii iniţiale şi finale, efortul orientat corect);

b. asamblarea secvenţelor în structură complexă presupune gradarea conexării acestora, eventual în condiţii precizate pentru exersare globală.

Exemplu: învăţarea unui exerciţiu analitic (de bază pentru aparatul locomotor) în 16 timpi: Se învaţă primii 4 timpi şi se repetă; se învaţă următorii 4 timpi, se repetă, se asamblează cu primii în 8 timpi, se repetă, şamd. În acelaşi mod se procedează în cazul învăţării unor elemente acrobatice, aruncări atletice, etc.

• Utilizarea limitatorilor metodici. Sunt constituiţi din repere, jaloane, ştachete, inscripţii, desene, care obligă la încadrarea execuţiei în limite prestabilite: a. repere care favorizează însuşirea tehnicii de bază cum sunt cele desenate pe sol pentru

precizarea poziţiei mâinilor şi capului la stând pe cap, locul în care se aşează piciorul de sprijin şi mâinile la stând pe mâini din elan sau răsturnare înainte, locul în care se aşează palmele şi picioarele la roată laterală, succesiunea paşilor pentru aruncare la coş din săritură, jaloane aşezate în serie pentru învăţarea driblingului şerpuit şi protecţia balonului, ştacheta aşezată oblic pentru uşurarea trecerii picioarelor peste ştachetă la săritura în înălţime cu păşire sau pentru rostogolire ventrală etc.

b. repere care determină mărirea amplitudinii acţiunii: trasarea unor linii în groapa de nisip care obligă la aducerea accentuată a picioarelor înainte la aterizare pentru a le depăşi, ştachetă care obligă la amplitudine mai mare a săriturii în lungime sau minge suspendată ce urmează a fi atinsă cu mâna la desprindere, marcarea locului de aterizare la sărituri cu sprijin, a locului în care se realizează sprijinul etc.

• Folosirea semnalului. Intervenţia profesorului la un moment dat, prin semnale vizuale, auditive sau tactile pentru a determina declanşarea unei acţiuni la momentul optim. Ca semnale auditive se folosesc bătăi din palme, fluier, număr, onomatopee ca auxiliari ai comenzii şi indicatorilor. Profesorul poate stimula prin imperative: „şi!”, „hai”, „acum!”, „tare!”, „trage!”, „sus!”, „stai!”, „du-te!”. Având în vedere derularea uneori dinamică a acţiunii, profesorul trebuie să determine reacţii prompte la semnale scurte şi precise (chiar anticipative). • Întrecerea (şi exerciţiile sub formă de joc). Necesitatea consolidării deprinderilor în condiţii de solicitare variabilă impune organizarea întrecerilor, a confruntărilor, cu consecinţele cunoscute. Pentru a optimiza aplicarea acestui procedeu se ţine seama de următoarele cerinţe:

o întrecerea se organizează după însuşirea corectă a bazelor tehnicii; o regulamentul întrecerii, simplu în conţinut şi număr de reguli, să permită

aplicarea structurii de consolidat în bazele sale tehnice; o apariţia greşelilor va fi remediată imediat pentru a nu se fixa.

• Jocul dinamic (de mişcare, motric) Jocul poate fi folosit ca procedeu de exersare a unor calităţi necesare însuşirii unor structuri tehnice, ca mijloc pentru consolidarea unor deprinderi în condiţii variabile sau pentru exersarea unor elemente de tactică (joc „şcoală”) Subiectul urmează să fie tratat într-un curs ulterior. • Prevenirea şi corectarea greşelilor În procesul de învăţământ apar în mod frecvent erori datorate unor cauze diverse dar, în mod aparent paradoxal ele se constituie ca noi baze pentru învăţarea corectă în situaţia în care sunt depistate în timp optim. a. Prevenirea apariţiei greşelilor se realizează încă din etapa de decizie pentru abordarea unei deprinderi motrice. Se impun ca măsuri speciale de prevenire:

asigurarea condiţiilor materiale şi ambientale optime, apel la cunoştinţele anterioare, explicarea şi demonstrarea corectă (corespunzătoare nivelului elevilor) însoţită de

materiale intuitive şi verificarea calităţii reprezentării mişcării,

PAUL FIEDLER

329

asigurarea condiţiilor optime de vizibilitate demonstrantului, exigenţă constantă în însuşirea fiecărei componente a deprinderii, execuţia globală şi introducerea deprinderii în forme de întrecere se face numai după

însuşirea bazelor tehnicii de execuţie, organizarea corectă a sistemului de asigurare şi ajutor, folosirea corectă a aparatelor ajutătoare, a mijloacelor materiale şi limitatorilor metodici, combaterea (pedagogică) a fenomenelor legate de teamă sau temeritate şi învăţarea

mijloacelor de autoasigurare, respectarea regulilor didactice ale accesibilităţii, folosirea corectă a efortului şi odihnei: oboseala poate determina greşeli ! stimularea interesului şi motivaţiei elevilor faţă de acţiunile de învăţat, atenţionare asupra greşelilor pasibile şi a măsurilor pentru evitarea lor, evitarea interferenţelor ( transferului negativ ).

Greşelile apărute (instalate) se clasifică după gravitatea lor în două categorii:

greşeli „mici” (simple) care se referă la elemente de formă a mişcării, greşeli „mari” (grave, importante) care modifică structura mişcării, cu efecte asupra

calităţii execuţiei, a finalizării. După gradul de fixare a greşelii, distingem:

greşeli neautomatizate, caracteristice etapelor iniţiale ale învăţării, acestea fiind remediabile simplu,

greşeli automatizate, ca urmare a repetării îndelungate a acţiunilor greşite. Acestea au caracter stabil şi se corectează greu.

Din punct de vedere al gradului de răspândire a greşelii, acestea pot fi: o individualizate, apărute la unul sau la puţini elevi, cauzele fiind particulare, o generalizate, apărute la un număr mare de elevi, ceea ce înseamnă că aparţin

metodologiei eventual deficitară. b. Corectarea greşelilor (abateri faţă de model) Măsurile pentru corectare sunt precedate de stabilirea cauzei greşelii ! În funcţie de gravitatea greşelii se iau măsuri astfel:

conştientizarea de către elevi a greşelii şi execuţii în condiţii cerute. Se comunică elevului „ce” a greşit dar mai ales „cum este corect” şi ce trebuie să facă pentru corectare;

oprirea execuţie şi repetarea explicaţiei, a demonstraţiei, verificând nivelul de realizare a noii reprezentări a mişcării;

execuţii fragmentate sau în tempo lent a părţilor deficitare, în cazul greşelilor automatizate se poate recomanda chiar interdicţia execuţiei pentru

stingerea acţiunii greşite după care se reia metodologia corectă de învăţare (desigur că o asemenea măsură trebuie evitată fiind contraproductivă).

4. Metoda evaluării rezultatelor Evaluarea rezultatelor instruirii constituie un moment esenţial în realizarea circuitului de aferentaţie inversă în cadrul procesului de învăţământ, permiţând adoptarea de măsuri care vizează îmbunătăţirea tehnologiei didactice folosite de profesor şi a activităţii desfăşurate de elev (D. Ozunu - Rev. ped. 2/1978). Evaluarea (şi aprecierea) îşi exercită influenţele pe parcursul procesului instructiv-educativ determinând nivelul calitativ la metodologiei şi rezultatelor finale şi parţiale. Ca expresie cifrică a evaluării, nota îşi exercită influenţele benefice prin funcţiile sale: didactică (de control, constatativă, instructivă), educativă (determinând modificarea comportamentelor) şi socială şi selectivă (de ierarhizare). Din punct de vedere metodic, pentru a-şi îndeplini funcţiile şi a deveni un criteriu obiectiv, notarea trebuie să respecte o serie de trăsături: • Să fie raţională: bazată pe premize logice având ca suport cuantificarea cunoştinţelor şi

evaluarea cantităţii şi calităţii acestora.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

330

• Să fie obiectivă exprimând realitatea fără influenţe de ordin subiectiv, având ca bază un sistem obiectiv de cuantificare a rezultatelor.

• Să fie individualizată. Se acordă individual (fiecărui elev în parte) pe baza realizărilor. • Să fie comparativă având ca suport aceleaşi criterii unitare. • Să fie concretă: să se exprime în forme concrete (cifrice). • Să fie egală (unitară) în baza aceloraşi criterii: la realizări similare, note egale (ignorând

eventualele influenţe perturbatoare). • Nota să fie publică: comunicarea publică a notei, determină exercitarea promptă a funcţiei

educative. Criterii de apreciere şi notare Criteriile constituie repere de ordin cantitativ şi calitativ pe baza cărora se poate realiza evaluarea obiectivă, corectă, în spiritul trăsăturilor de bază ale notării. Ele vin în sprijinul activităţii de evaluare şi notare conturând un cadru concret modelului de educaţie fizică al elevului. Obiectivizarea procesului de evaluare nu poate ignora cerinţa individualizării acestuia având în vedere existenţa unui număr de elevi cu disponibilităţi reduse pentru mişcare. Considerăm următoarele criterii de evaluare raţională a elevilor (prezente de altfel şi în SNSE): 1. Nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice de bază, măsurabile în sistemul c.g.s la nivelul

marilor grupe musculare şi funcţiuni fiziologice implicate. 2. Gradul de însuşire al deprinderilor şi priceperilor motrice: se evaluează concordanţa

realizărilor tehnice cu modelul (descriptor de performanţă). 3. Nivelul performanţelor atinse (în probe cuantificabile precis) ca urmare a manifestării

calităţilor motrice pe fondul tehnic al deprinderilor motrice şi capacităţii de practicare globală. 4. Progresul înregistrat fată de nivelul iniţial dar având în vedere şi rata posibilă a progresului

faţă de valoarea iniţială a performanţelor. Sunt astfel sprijiniţi elevii care nu au capacităţi de performanţă, dar se străduiesc.

5. Capacitatea de aplicare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în condiţii variate (condiţii de joc, de întrecere, de competiţie).

6. Capacitatea de a practica sistematic şi independent exerciţii fizice în cadrul activităţii sportul pentru toţi sau de performanţă. Aceasta presupune capacitate de conducere şi autoorganizare astfel se evaluează progresele realizate de începători sau performanţele celor avansaţi (în competiţiile sportive).

7. Atitudinea faţă de educaţia fizică (interes, participare, motivaţie). Conţinutul concret al acestor criterii sunt prezentate elevilor sub forma probelor, normelor şi cerinţelor, opţiuni ale catedrei şi oferta acesteia. Este necesară şi stabilirea ponderii criteriilor de notare în funcţie de etapa de pregătire în care se află elevii la un moment dat. Eşalonarea probelor (conform SNSE) este stabilită de profesor (catedră). În vederea completării modelului elevului, se înregistrează parametrii principalilor indici de creştere şi dezvoltare lucru ce permite observarea evoluţiei elevilor precum şi incidenţa deficienţelor fizice.

CHESTIONAR 1. Ce sunt metodele didactice ( de învăţământ ) ? 2. Care este locul şi rolul metodelor „intuitive’ în procesul

didactic al educaţiei fizice şi sportului ? 3. Analizaţi metoda esenţială a domeniului ! 4. Puteţi preciza rolul evaluării în activitatea celor doi

factori ai procesului didactic ?

PAUL FIEDLER

331

Schema modulară a evaluării

FORME PREDICTIVĂ FORMATIVĂ SUMATIVĂ CONŢINUT CALITATE EFICIENŢĂ PROGRES

ORGANIZARE MATERIALĂ A COLECTIVULUI

INOPINATĂ - ANUNŢATĂ

PROBE - TESTE SCRISE RELEVANŢA ORALE ACESTORA PRACTICE

REZULTATE

COMPARAŢIE NORME BAREMURI

NOTA

NOTARE EVALUARE APRECIERE

CRITERII COMPONENTE ALE MODELULU I

OBIECTIVE

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

332

CAP. II FORMAREA DEPRINDERILOR MOTRICE. Deprinderile motrice sunt „Componente ale activităţii motrice voluntare care prin exersare ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de execuţie (coordonare, rapiditate, precizie, etc.)” - M. Epuran Însuşirea deprinderilor motrice contribuie important la diversificarea activităţii motrice umane, la perfecţionarea capacităţii de expresie motrică şi a relaţiilor cu mediul. Deprinderile motrice se află în relaţii reciproce cu calităţile motrice, cu priceperile şi obişnuinţele. 1. Caracteristicile deprinderilor motrice: • Fac parte din activitatea voluntară. • Sunt rezultat al exersării. • Prin perfecţionare asigură coordonare, uşurinţă (consum energetic redus), randament. • Automatizarea acţiunilor motrice eliberează scoarţa cerebrală de efortul controlului permanent,

comanda trecând în centrii subcorticali. • Deprinderi automatizate prezintă un înalt grad de stabilitate. • Sunt ireversibile: succesiunea actelor motrice componente decurge într-un singur sens (aşa

cum au fost automatizate). • Sunt acţiuni unicat: nu se realizează de două ori în mod identic fiind dependente de acţiunile

precedente şi de cele următoare. • Elementele componente se condiţionează în sens ascendent. 2. Clasificarea deprinderilor motrice a. După complexitate • Deprinderi motrice elementare, specifice acţiunilor ciclice (alergare, înot, ciclism, canotaj). • Deprinderi motrice complexe - cele a căror structură este aciclică şi suportă adaptări pentru a

realiza sarcini motrice complexe, schimbătoare (ca în jocurile sportive, sporturi de luptă, sărituri, aruncări).

b. După utilizarea deprinderilor: • Deprinderi motrice de bază (de largă utilitate): mers, alergare, sărituri, aruncări şi prinderi. • Deprinderi motrice aplicative (utilizabile în situaţii speciale): echilibru, târâre, ridicare şi

transport, tracţiuni şi împingeri, escaladare, căţărare. • Deprinderi specifice ramurilor sportive. Mecanismul formării deprinderilor motrice este de factură fiziologică, psihică, mecanism valorificat prin exersare. 3. Transferul şi interferenţa deprinderilor În procesul învăţării deprinderilor motrice este valorificată experienţa motrică (bagajul motric) a individului, în sens favorabil, în cadrul procesului de transfer a cunoştinţelor anterioare în structurile noi. Interferenţa reprezintă influenţele negative ale bagajului motric anterior asupra structurilor noi = elemente însuşite anterior pot deturna forma corectă a noii deprinderi sau chiar se poate insinua în structura nouă deformând-o. Procesul poate avea loc şi dinspre structura nouă spre cea însuşită anterior. Cauzele interferenţei sunt de factură metodică: • pregătire fizică unilaterală, bagaj motric sărac, • nivel scăzut al calităţilor motrice implicate, • deprinderi motrice insuficient fixate, carenţe în consolidarea lor, • greşeli în etapa de formare a reprezentării mişcării, • programarea apropiată în timp a deprinderilor care se interferează, • slaba diferenţiere între deprinderile care intră în relaţii reciproce. Elevul nu sesizează diferenţa

între deprinderi.

PAUL FIEDLER

333

4. Priceperi motrice Capacitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi deprinderile în corelaţii noi, în condiţii schimbate (faţă de cele în care au fost învăţate). Priceperile sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice umane dar care se bazează pe „bagajul” de deprinderi motrice. Ele reprezintă modalitatea concretă de adaptare a deprinderilor la cerinţele sarcinii motrice inedite (nestudiate). Metodologia deprinderilor motrice constă în aplicarea deprinderilor cunoscute în forme noi de joc, întrecere în situaţii aplicative problematizante. Crearea de situaţii complexe, legarea deprinderilor în structuri conform anumitor cerinţe; practicare globală, parcursuri aplicative etc. Sunt sisteme de acţionare pentru formarea capacităţii de aplicare şi generalizare.

5. Obişnuinţe Sunt deprinderi asociate cu trebuinţe. Bazele obişnuinţei de practicare a exerciţiilor fizice constau în cunoştinţe de specialitate, exersare sistematică a exerciţiilor fizice corespunzător motivaţiei, în cadru organizat urmat de activitate independentă. 6. Etapele metodice ale formării deprinderilor şi priceperilor motrice Însuşirea deprinderilor motrice reprezintă unul dintre cele mai importante obiective ale educaţiei fizice, cu efecte complexe de factură formativă. Activitatea de formare (învăţare) a deprinderilor motrice este complexă, laborioasă, de multe ori dificilă. Eficienţa (randamentul) acestei activităţi este dependentă de metodele şi procedeele metodice utilizate, de valoarea sistemelor de acţionare (algoritmi) practicate. În cadrul acestui demers pedagogic, rolul esenţial este deţinut de profesor, care propune şi dirijează activitatea de învăţare. Este însă deosebit de benefică realizarea unui sistem de colaborare bazat pe competenţă profesională, de o parte, şi de motivaţie şi angajare din partea celuilalt factor al procesului de învăţământ.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

334

Motivat de procesele fiziologice şi specifice care însoţesc activitatea de învăţare a actelor şi acţiunilor motrice, din punct de vedere metodic distingem trei etape importante: ÎNVĂŢARE – CONSOLIDARE – PERFECŢIONARE. Etapa de ÎNVĂŢARE poate fi defalcată în două subetape: A. Iniţiere – etapă de pregătire a abordării deprinderii motrice şi de contact cu structura

tehnică prin intermediul metodelor verbale şi intuitive. B. Învăţare motrică – bazată pe utilizarea metodei exersării, şi în mod deosebit a procedeelor

metodice aferente, mergând până la capacitatea de reproducere a bazelor tehnicii structurii de învăţat, în condiţii standard (stereotipe).

Etapa de consolidare este caracterizată prin activitatea de fixare (întărire, consolidare), beneficiind de o metodologie distinctă. Obiectivul etapei este acela de formare a capacităţii de practicare a deprinderii (în condiţii tehnice corespunzătoare) în condiţii variabile şi de joc (întrecere). Se pun astfel bazele aplicativităţii deprinderii învăţate, bazele formării priceperilor motrice. Etapa de perfecţionare, la nivel şcolar, are o conotaţie mai restrânsă. Este de dorit atingerea nivelului de execuţie economic, eficient, în condiţii de concurs, prin valorificarea potenţialului fizic al elevului. Sunt vizate performanţe de nivel individual. A. Etapa (stadiul) de învăţare (iniţiere): 1. Realizarea condiţiilor optime pentru abordarea deprinderii de învăţat din punct de

vedere material (asigurarea inventarului şi spaţiului necesar), şi metodologic (respectarea succesiunii logice a deprinderilor de învăţat evitând interferenţele şi favorizând transferul, elaborarea algoritmului învăţării, respectarea principiilor didactice şi cele ale programării).

Se asigură nivelul calităţilor motrice necesare pentru însuşirea corectă a deprinderii în funcţie de natura efortului, localizarea acestuia, parametrii esenţiali ai deprinderii. Toate acestea trebuie să corespundă (în şcoală cel puţin) nivelului intelectual şi fizic al elevilor, diferenţiat pe genuri (sexe). Profesorul verifică dacă s-au îndeplinit condiţiile optime pentru abordarea învăţării. 2. Explicaţii: Profesorul explică în mod succint şi la obiect necesitatea învăţării acţiunii pe

care o propune şi prezintă elementele esenţiale ale tehnicii de execuţie şi calităţile motrice solicitate cu preponderenţă, încadrarea noii deprinderi în sistemul de cunoştinţe existent.

Explicaţia se realizează mai amănunţit în situaţia abordării analitice a deprinderii detaliind structura tehnică respectivă. Profesorul realizează explicaţia utilizând terminologia corectă dar formulările vor fi clare, concise (consistente) şi la nivelul de înţelegere al elevilor. Face apel la cunoştinţele anterioare ale elevilor, conştientizând asupra asemănării sau deosebirilor faţă de structuri însuşite anterior. Convorbire-dialog: profesorul se convinge că elevii au înţeles exact explicaţiile. 3. Demonstraţia, ca metodă intuitivă, presupune valorificarea unor procedee specifice. Demonstraţia vie, globală efectuată de către profesor sau un executant avansat dintre elevi. În cea de-a doua situaţie, profesorul conştientizează elevii (prin explicaţii) asupra elementelor esenţiale ale execuţiei (momente importante, traiectorii, momente de aplicare a unor eforturi, coordonarea de ansamblu a acţiunilor, mai ales succesiunea în timp şi spaţiu a mişcării sau poziţiei membrelor, aparatului, obiectului). Pentru a intui traiectorii, amplitudini, poziţii, profesorul poate „trece prin mişcare” lent, unul dintre elevi, acolo unde este cazul, fixând momentele esenţiale (elemente din gimnastică în mod special) Demonstrarea vie poate fi realizată fragmentat reluând de câteva ori demonstrarea componentei de învăţat în ordinea metodică a învăţării: nu întotdeauna succesiunea metodică a învăţării corespunde succesiunii componentelor deprinderii: vezi săritura în lungime, aruncarea mingii cu elan, învăţarea săriturilor cu sprijin ş.a. Verificare-evaluare: Se verifică prin dialog dacă au fost percepute exact informaţiile transmise către elevi şi capacitatea acestora de a reproduce date esenţiale privind acţiunile de efectuat.

PAUL FIEDLER

335

Folosirea mijloacelor intuitive Demonstraţia vie poate fi înlocuită prin mijloace intuitive, special pregătite, constând în planşe, desene, schiţe, fotografii, folii, înregistrări pe film (inclusiv animaţie), înregistrări pe bandă (video). Sesizăm două categorii de materiale intuitive: cele statice tip kinograme, diapozitive şi cele dinamice (cinematice), înregistrări pe film sau bandă video. Ambele categorii au calităţi, dar prezintă şi scăderi: desenele nu relevă aspectele dinamice ale execuţiei (nivelul de încordare, efortul solicitat). Cele de factură cinematică se derulează cursiv, de multe ori cu viteză normală, şi nu pot fi uşor sesizate aspecte esenţiale de tehnică. Totuşi, acestea din urmă relevă aspecte biomecanice cu caracter puternic aplicativ, iar dacă există posibilitatea sistemului „stop-cadru”, devin mijloace ideale (pot fi oprite în momentele esenţiale, pot fi reluate ori de câte ori este necesar şi din orice moment al execuţiei). În plus, ele sunt realizate în condiţii naturale (concurs, competiţie) sau ca material metodic. Deosebit de utilă este urmărirea demonstraţiei „au relanti” repetat. În final, se proiectează din nou, cu viteză normală, pentru a fixa deprinderea în ansamblul ei, pentru a reface imaginea reală a acesteia. 4. Observarea Prezentarea demonstraţiei trebuie receptată pe cât posibil optim de către elevi. Se procedează la organizarea acestora în formaţii care să permită observarea în condiţii foarte bune a demonstraţiei sau materialelor intuitive (pe cât posibil din unghiuri favorabile). Observarea de către elevi este stimulată de către profesor care realizează orientarea ei către aspectele esenţiale privind parametrii execuţiei, efortul depus în momentele optime etc. Se poate proceda la observarea liberă, iniţială, după care elementele esenţiale sunt relevate prin convorbiri. În unele situaţii ele pot avea caracter euristic (referitor la componentele efortului solicitat, calităţile motrice necesare, particularităţi morfofuncţionale etc.). Observarea liberă se poate realiza individual sau în grup, în cadru neorganizat (la competiţii, demonstraţii sportive etc.), dar este important să se memoreze informaţiile culese din mass media sau pe viu şi să se concluzioneze prin convorbiri. Elevii pot primi teme de observare şi înregistrare a unor date importante privitoare la subiect (temă pentru activitatea independentă). - Exersarea mentală permite elevului sau sportivului să vizualizeze imaginea virtuală a deprinderii reprezentându-şi astfel parametrii de bază ai mişcării, pe baza informaţiilor recepţionate pe mai multe căi (senzoriale, logice). B . Invăţare motrică Clarificarea senzaţiilor kinestezice se realizează prin acţiunea practică, dar şi prin informatii pe care le oferă profesorul, cunoscător al detaliilor execuţiei. El prezintă elevilor (sportivilor) caracteristicile deprinderii mai puţin evidente, senzaţiile executanţilor în cazul efectuării unei încercări corecte sau incorecte, mărimea forţei sau vitezei necesare în anumite momente, controlul actelor motrice componente etc. 1. Exersarea În vederea exersării acţiunii propuse, se realizează fragmentarea acesteia (dacă are o structură complexă (în unităţi mai mici – trepte raţionale, accesibile, care pot fi exersate analitic. Exersarea fragmentată trebuie să asigure totuşi posibilitatea cuplării cuantelor mişcării fără a-i denatura structura. Aceste fragmente se exersează până la însuşirea bazelor tehnicii, apoi se leagă în structuri treptat mai complexe, însumând relativ repede structura tehnică globală. În asemenea etapă, se lucrează pe grupe mici sau chiar individual. Numai acţiunile pregătitoare simple şi bine cunoscute se lucrează frontal în veriga V sau chiar III. - Exersarea globală este realizabilă încă de la început în cazul structurilor simple din punct de veder tehnic sau cu factori de risc minim. În acest caz se poate lucra frontal sau cu multe grupe, asigurând o bună densitate lecţiei. În situaţia în care structura tehnică este complexă, dar nu poate fi fragmentată, se exersează poziţiile şi acţiunile iniţiale (elanul) poziţii sau acţiune finală, în rest execuţiile fiind globale, integrale.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

336

Pentru realizarea unor asemenea deprinderi se recurge la execuţii în condiţii uşurate (cu ajutor, execuţii la aparate care oferă condiţii mai sigure: execuţii la bara fixă, joasă, în loc de bara înaltă, execuţii la bară în loc de paralele inegale, la calul cu mânere înalte, cu folosirea unor obiecte mai mici sau mai uşoare, cum sunt mingi mai mici, care pot fi apucate uşor, greutate mică sau chiar studiul tehnicii folosind mingea de oină, folosirea planului înclinat pentru elemente acrobatice, a podiumului pentru mărirea amplitudinii zborului la săritura în lungime sau chiar execuţii din elan în loc de forţă, până ce forţa poate fi dezvoltată suficient etc.). 2- Folosirea ajutorului din partea profesorului sau unui partener, ca şi folosirea mijloacelor materiale ajutătoare trebuie să dureze cât mai puţin, adică atât cât este necesar pentru însuşirea bazelor tehnice. Prelungirea folosirii conduce la deformarea acţiunii, la obişnuirea cu asemenea condiţii. 3- Asigurarea, ca acţiune de prevenire a unor eventuale eşecuri, dar şi ca element de încurajare, este practicată de către profesor sau elevi instruiţi care aplică acest procedeu în mod responsabil. Se renunţă la asigurare la elementele fără risc şi după ce executantul stăpâneşte bazele tehnicii, are calităţile motrice necesare, cunoaşte şi aplică mijloace de autoasigurare. În şcoală, asigurarea se practică în mod deosebit la acrobatică şi sărituri cu sprijin, dar şi la unele exerciţii din deprinderile motrice aplicative. Ca mijloace materiale de asigurare considerăm esenţiale saltelele de gimnastică amplasate în locurile care prezintă un anumit risc. Ele constituie şi mijloace pentru favorizarea învăţării unor deprinderi din gimnastică, jocuri sportive (plonjoane), atletism etc. 4. Prevenirea şi corectarea greşelilor a) Prevenirea apariţiei greşelilor se realizează în primul rând prin aplicarea metodologiei co-recte, adecvate nivelului de posibilităţi ale elevilor: • abordarea deprinderilor în succesiune metodică, conform regulilor didactice şi apartenenţei la

aceeaşi familie de mişcări; acest lucru poate asigura premizele optime pentru însuşirea structurilor în mod progresiv.

• abordarea noilor deprinderi după asigurarea nivelului corespunzător al calităţilor motrice; • abordarea noilor deprinderi după consolidarea precedentelor evitând structurile care interfe-

rează; • asigurarea condiţiilor materiale optime: materiale adecvate ca dimensiuni (volum, greutate,

lungime, diametru etc.), în număr mare. • formarea reprezentării corecte a sarcinii motrice oferind informaţii în doze accesibile,

recepţionate pe căi multiple (intelectuale, senzoriale, kinestezice). Verificarea corectitudinii reprezentării mişcării folosind procedee ale conversaţiei, reproducere orală sau grafică, chestionare etc. Demonstraţia corectă (conformă cu modelul) parcurgând procedeele specifice.

• asigurarea numărului de repetări solicitat de complexitatea structurilor de învăţat: cu cât acestea sunt mai dificile, cu atât trebuie să fie mai mare numărul de repetări. În plus, pentru fiecare treaptă metodică se utilizează algoritmul optim (raţional).

• introducerea noilor deprinderi în structuri complexe se face după ce ne convingem că cel puţin bazele tehnicii au fost însuşite corect. Indicăm şi pentru acest moment progresia metodică a dificultăţii structurilor, cu ajutorul cărora intenţionăm să consolidăm deprinderi însuşite recent.

• deprinderile noi se însuşesc la nivel de baze ale tehnicii în mod analitic după care se asamblează şi se consolidează în condiţii variabile (legări, exerciţii sub formă de joc, jocuri, structuri complexe, practica globală, condiţii regulamentare). Deprinderi simple care se regăsesc parţial în structuri însuşite anterior, pot fi abordate global (integral) încă de la începutul învăţării.

• folosirea unor procedee de organizare favorabile, care asigură numărul de repetări cores-punzător nivelului de însuşire obţinut. În principiu, în etapa de învăţare, se asigură un volum mare de repetări. Treptat acest volum scade în favoarea intensităţii acţiunilor.

b) Corectarea greşelilor Pe parcursul procesului de învăţare a deprinderilor motrice pot apare greşeli datorate unor cauze diverse(unele se datorează nerespectării măsurilor preventive).

PAUL FIEDLER

337

Profesorul realizează în primul rând depistarea greşelii (abatere faţă parametrii de bază ai modelului) în al doilea rând stabileşte cauzele apariţiei greşelii, în al treilea rând hotărăşte metodologia optimă pentru corectare. Depistând greşeala, profesorul conştientizează elevul asupra abaterii şi indică parametrii execuţiei corecte. Dacă greşeala persistă, opreşte execuţia, analizează cauzele apariţiei greşelii (eventual împreună cu executantul) stabilind originea greşelii. În funcţie de cauza greşelii, indică metodologia pentru corectare. Aceasta poate conţine exerciţii pentru dezvoltarea unor calităţi motrice (în lipsa cărora deprinderea nu se poate executa corect), refacerea explicaţiei şi demonstraţiei (constatând că elevul nu a sesizat corect parametrii modelului), exerciţii ajutătoare sau chiar mijloace materiale speciale (repere, sprijin suplimentar, execuţii cu ajutor, folosirea stimulilor verbali sau sonori, limitatori ai mişcării), observarea execuţiilor corecte sau imitaţiei greşelii comise. Aceste exerciţii pot fi cunoscute de elev, dar trebuie reluate şi clarificate. Ele pot constitui mijloace suplimentare, de multe ori necesare celor care însuşesc mai lent cunoştinţele, datorită particularităţilor individuale (fizice şi psihice). II. Etapa (stadiul) de consolidare (întărire, fixare) - Având în vedere nivelul calitativ crescut al execuţiilor, se efectuează exersare analitică a deprinderilor mărind substanţial numărul de repetări în unitatea de timp. Condiţiile de lucru rămân cele standard (stereotipe) şi se urmăreşte permanent corectitudinea execuţiilor şi creşterea progresivă a parametrilor mişcării. - Se insistă pe coordonarea fină a actelor motrice componente, pe controlul efortului prestat în sensul scăderii consumului energetic. Musculatura neangrenată în mişcare trebuie să se relaxeze în primul rând prin acţiune conştientă, dirijată sau chiar prin acţiuni speciale cu acest obiectiv (ca în situaţia alergării lansate de viteză). Se indică executantului zonele care trebuie relaxate pentru a determina supleţea mişcării, fluenţa acesteia, scăderea efortului general. În acţiunile cu caracter de viteză şi în cele cu caracter de forţă este foarte importantă relaxarea musculaturii antagoniste, reducând rezistenţele interne ce trebuie învinse. Prin coordonare fină se poate reduce numărul fasciculelor musculare sinergice la cel strict necesar, realizând astfel randament ridicat al acelei deprinderi. - Ca şi în etapa precedentă, se observă corectitudinea execuţiilor pentru depistarea şi corectarea cauzală a eventualelor greşeli. - Asamblarea deprinderilor complexe în succesiunea spaţio-temporală a componentelor – pregătită încă din faza exersării analitice prin însuşirea poziţiilor sau acţiunilor iniţiale şi finale ale acţiunilor parţiale – se realizează în condiţii uşurate. Astfel de condiţii considerăm folosirea materialelor mai uşoare (mingi, greutăţi), asigurarea amplitudinii prin folosirea trambulinelor, înălţime mai redusă a aparatelor (de sărit), distanţă redusă a trambulinei faţă de aparatul de sărit, limitarea performanţei pentru a nu deveni dominant obiectivul de performanţă (aruncare la câţiva metri a mingii sau greutăţii, cu marcarea poziţiei finale), simularea aruncării fără sau cu elan (fără obiectul de aruncat), execuţii cu viteză redusă etc. Menţinerea îndelungată a procedeelor de uşurare nu este recomandată pentru a nu denatura esenţa acţiunilor (punct de vedere al efortului sau tehnicii de execuţie). - Execuţia globală a deprinderii în condiţii uşurate evoluează metodic spre execuţii repetate în condiţii normale, cu accent pe studiul tehnicii şi pe creşterea progresivă a nivelului de solicitare a calităţilor motrice. Continuă activitatea de dezvoltarea a calităţilor motrice de bază accentuând asupra celor reclamate de deprinderile în lucru. - Folosirea limitatorilor metodici în noile condiţii se referă la încadrarea în parametrii tehnici şi de performanţă în curs de fixare. Se marchează cu repere (desene pe sol) succesiunea paşilor de elan (aruncarea mingii de oină), aruncarea la coş din alergare, din săritură, aici marcând şi unghiul optim faţă de coş şi faţă de braţul de aruncare, aruncare cu paşi încrucişaţi sau din săritură la poartă cu mingea de handbal, semne de control pentru elanul la săritura în lungime sau înălţime sau zona de desprindere, săritura în lungime peste ştacheta joasă sau dincolo de linia trasată pe nisip, săritura lungă cu rostogolire peste saltea rulată, bancă sau partener, marcarea locului pentru sprijinul mâinilor şi locului de aterizare la săritura cu sprijin etc.).

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

338

- În situaţia în care ritmul acţiunii nu este corespunzător sau declanşarea unor eforturi sau acţiuni nu se realizează la timp, profesorul poate recurge la stimuli verbali (de regulă) pentru a determina acţiunea corectă. Aceşti „stimuli” au forma unor onomatopee, interjecţii, bătăi din palme, fluier, dar şi sub forma unor bucăţi muzicale ritmate, după caz. - Ajutorul şi asigurarea se acordă în continuare pentru prevenirea accidentelor şi realizarea tehnicii corecte, dar în această etapă, ponderea mai mare o are asigurarea. Aceasta constă în supravegherea execuţiei, din apropiere, în zona unei posibile intervenţii, fără a deranja execuţia şi fără a se expune accidentării. Exemplu: asigurarea săriturilor cu picioarele depărtate peste capră sau ladă se face în zona a¬te¬ri¬ză¬rii, în faţa executantului, nu în lateral. Se realizează asigurare şi la execuţia deprinderilor aplicative care comportă riscuri (căţărare, escaladare, echilibru la înălţime etc.). În sensul prevenirii accidentelor se realizează şi în această etapă asigurarea pasivă, materială, prin măsuri complexe ce privesc folosirea adecvată a materialelor, organizarea colectivelor şi a exersării. - Constatând execuţii fără carenţe la nivelul bazelor tehnicii de execuţie (globală), structurile urmează un proces de consolidare în condiţii variabile: • creşterea vitezei de execuţie, a preciziei şi capacităţii de aplicare. Exersarea este globală,

repetată, dar se evită lucrul în condiţii de oboseală; • modificarea poziţiilor iniţiale sau/şi finale. Exemple: în jocuri sportive, începerea acţiunii din diferite poziţii faţă de minge, partener sau

adversar, în gimnastică acrobatică, exersare a elementelor din stând, cu diverse poziţii de picioare sau braţe, în diferite poziţii finale;

• succesiune de acţiuni identice: rostogoliri, roţi laterale, aruncări repetate la poartă, aruncări

repetate la coş de pe loc sau din deplasare etc.; • exersare în structuri complexe: precedată şi urmată de elemente tehnico-tactice, de elemente

de legătură diferite sau în succesiune de elemente acrobatice sau din deprinderi motrice aplicative. Asemenea structuri trebuie alcătuite astfel încât să aibă aplicativitate în formele de practicare globală (jocuri sportive sau exerciţii de gimnastică la sol); în unele cazuri ele se pot regăsi ca atare în condiţii de joc sau în exerciţii la sol, constituind etape în structurarea acestora. În acest sens, elevii primesc şi informaţii privind regulamentul specific;

• exersare sub formă de joc: exerciţii sub formă distractivă (în perechi, în paralel, în grup) jocuri dinamice cu elemente de bază, deprinderea în curs de consolidare („Cine ţine mingea mai mult”, „Mingea la căpitan”, „Fereşte-te de mai multe mingi”, parcursuri aplicative, ştafete);

joc bilateral cu regulament redus; • exersare sub formă de întrecere (competiţie), gen „cine marchează mai multe puncte”,

concurs paralel (săritură în lungime, alergare de viteză) etc.; • exersare globală în condiţii regulamentare (concurs, competiţie, joc bilateral). Deprinderea

însuşită este prezentă în condiţii regulamentare în desfăşurarea acţiunilor complexe de joc (jocuri sportive) sau concurs (atletic sau gimnic).

La nivel de educaţie fizică şcolară, formarea capacităţii de practicare globală a unor probe şi ramuri sportive reprezintă un obiectiv deosebit de important sub următoarele aspecte: • realizarea relaţiei educaţie fizică-sport, • dezvoltarea calităţilor motrice prin mijloace specifice, • formarea capacităţii de practicare a ramurilor sportive ca premize ale educaţiei permanente, • educarea personalităţii complexe şi capacităţii de integrare socială a elevilor prin însuşirea

unui sistem de norme şi reguli cu aplicativitate largă. III. Etapa ( stadiul ) de perfecţionare şi generalizare Etapa finală a demersului metodic de formare a deprinderilor motrice urmăreşte perfecţionarea structurii tehnice, cizelarea acesteia, automa-ti-zarea deprinderii în condiţiile

PAUL FIEDLER

339

adaptării structurii tehnice la particularităţile complexe ale individului, atingerea performanţei superioare prin practicarea deprinderii în concordanţă cu nivelul ridicat al calităţilor motrice implicate. Aceste obiective, în integralitatea lor, sunt specifice activităţii sportive de performanţă – an-trenamentului specializat. În şcoală se tinde spre automatizarea deprinderilor prin exersarea globală în condiţii stereotipe, dar şi în situaţii variabile (de concurs), contribuind astfel la formarea priceperilor evoluate. Deprinderea se execută acum cu randament ridicat în condiţii diferite, ba chiar poate fi valorificată (chiar restructurată) pentru a rezolva situaţii inedite, situaţii problemă. Se întâlnesc asemenea situaţii mai ales în jocurile sportive, dar şi în realizarea de structuri complexe, rezolvarea unor situaţii (combinaţii) nestudiate, din practica deprinderilor motrice de bază şi aplicative. Profesorul concepe situaţii problemă pe care elevii le rezolvă conform capacităţii de generalizare, de aplicare şi creativităţii dobândite (jocuri sportive, exerciţii liber alese cu elemente obligatorii, parcursuri aplicative). Deprinderile devin achiziţii durabile, componente ale bagajului motric al elevului, premize ale însuşirii de noi structuri. Din punct de vedere al organizării instruirii, putem distinge următoarele etape în învăţarea (formarea) deprinderilor motrice, caracterizate de conţinuturile învăţării: 1. Etapa verbală-cognitivă • achiziţii informaţionale, motivaţii, expectaţii • formarea reprezentării mişcărilor (exersare mentală) • structurarea fragmentată a mişcărilor 2. Etapa motorie (de formare şi stabilizare a legăturilor nervoase temporare) • structurarea mişcărilor complexe (globale) • exersare globală în condiţii variabile • formarea capacităţii de generalizare (pricepere complexă) 3. Etapa autonomă (automatizare şi antrenament mental) etapă caracteristică nivelurilor

superioare de formare a deprinderilor motrice, în mod obişnuit nu este accesibilă şcolarilor. Observăm că această sistematică organizatorică transcede etapele metodice detaliate mai sus, având pondere diferenţiată în cadrul acestora.

CHESTIONAR 1. Analizaţi şi exemplificaţi relaţia : deprinderi – priceperi - -

obişnuinţe şi importanţa acestei relaţii în practica educaţiei fizice şi sportului

2. Exemplificaţi deprinderi motrice interferabile ! 3. În ce constă metodologia prevenirii apariţiei greşelilor ?

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

340

CAP. III SISTEMUL ORGANIZATORICAL PRACTICARII EXERCITIILOR FIZICE. III.1. Sistemul organizatoric al practicării exerciţiilor fizice de către elevi

Activităţi cuprinse în planul cadru de învăţământ 1. Lecţia de educaţie fizică în regim obligatoriu 2. Lecţia în regim opţional-Curriculum la decizia şcolii

Activităţi de tip ”lecţie”, extracurriculare: 1. Lecţia de activităţi sportive

Activităţi extracurriculare în regimul zilei de şcoală 1. Gimnastica de înviorare 2. Gimnastica zilnică 3. Gimnastica compensatorie 4. Pauza organizată 5. Momentul de înviorare

Activităţi necompetiţionale - turism - jocuri - serbări - demonstraţii - gimnastică de întreţinere - gimnastică aerobică

Activităţi sportive pentru toţi- campionate - crosuri - concursuri şcolare (tradiţionale)

Activităţi sportive de performanţă în unităţi de profil (elevi selecţionaţi) * CSŞ * Cluburi sportive în reţeaua MTS * Alte organizaţii sportive

III.2 Lecţia de educaţie fizică, formă organizatorică de bază pentru practicarea exerciţiilor fizice III.2.1 Lecţia reprezintă cadrul optim de manifestare a influenţelor instructiv-educative şi formative ale procesului didactic, prin cadrul de specialitate, asupra obiectului procesului. Argumente: 1. Obiectivele educaţiei fizice se realizează în mod sistematic şi unitar. 2. Se desfăşoară conform unor reglementări exigente şi unitare. 3. Clasele sunt constante numeric şi relativ omogene. 4. Participarea elevilor este obligatorie. 5. Are durată şi frecvenţă constantă. 6. Este condusă de un cadru didactic (specializat). 7. Constituie o unitate structurală înscrisă logic într-un sistem bazat pe interdependenţă

(sistemul de lecţii). III.2.2 Rolul profesorului în organizarea şi desfăşurarea lecţiei: 1. Realizează proiectarea activităţii didactice; 2. Asigură condiţiile materiale pentru buna desfăşurare a lecţiilor; 3. Stabileşte scopul didactic al lecţiei şi asigură realizarea lui; 4. Conduce procesul respectând şi aplicând principiile didactice; 5. Foloseşte cele mai eficiente metode şi procedee metodice pentru realizarea obiectivelor; 6. Stabileşte numărul de teme şi corelarea lor metodică în lecţie; 7. Angrenează în activitate întreaga clasă în mod diferenţiat; 8. Asigură dozarea judicioasă şi dinamica efortului; 9. Asigură realizarea densităţii optime în lecţie; 10. Aplică orientări metodologice moderne şi realizează caracterul atractiv.

PAUL FIEDLER

341

III.3 Conţinutul şi structura lecţiei de educaţie fizică ( relaţii între cele două caracteristici ale lecţiei ). Conţinutul lecţiei este reprezentat de totalitatea metodelor, procedeelor metodice, sistemelor de acţionare, măsurilor organizatorice şi acţiunilor pedagogice care se manifestă în spaţiul temporal şi material al acesteia. Este determinat de obiectivele educaţiei fizice şcolare şi este proiectat în conformitate cu cerinţele programei de studii pentru educaţie fizică. Conţinutul este constituit ca urmare a activităţii de selecţie şi programare a profesorului care decide astfel asupra sistemului de mijloace cu ajutorul cărora îndeplineşte obiectivele instructiv-educative la un nivel calitativ cât mai înalt. Valoarea conţinutului, determină, alături de calitatea conducerii şi structura lecţiei, randamentul optim al activităţii. Conţinutul diferenţiază lecţiile, conferă apartenenţa la sistemul de lecţii şi asigură caracterul instructiv-educativ al acestora. Conţinutul este structurat, organizat, după criterii de ordin fiziologic didactico-metodic sau pedagogic, în unităţi („momente”, „verigi”) particularizate prin obiective specifice, care se succed cursiv în ordine logică. Între structură şi conţinut există un raport de condiţionare reciprocă: rolul determinant revenind conţinutului. Fiecare verigă a lecţiei dispune de obiective (operaţionale) proprii, forme de organizare şi de evaluare corespunzătoare conţinutului lor. Structura lecţiei contribuie la valorificarea superioară integrală a conţinutului în condiţii organizatorice optime contribuind astfel important la realizarea obiectivelor lecţiei. În prezent, structura lecţiei este compusă din opt verigi dintre care şase au o prezenţă constantă iar cele două momente, al căror conţinut este axat pe dezvoltarea calităţilor motrice pot lipsi (ambele sau alternativ), dacă obiectivele lor sunt îndeplinite de conţinuturi ale altor verigi sau prezenţa lor ar îngreuna îndeplinirea unor obiective prioritare (spre exemplu: verificarea nivelului de însuşire a deprinderilor, susţinerea unor probe de calităţi motrice, organizarea unor întreceri în cadrul lecţiei, verificarea capacităţii de practicare globală a unor ramuri sau probe sportive). III.4. Organizarea activităţii în lecţie (măsuri organizatorice) Organizarea activităţii didactice constituie un element esenţial al tehnologiei asigurând cadrul adecvat îndeplinirii obiectivelor în condiţii de randament ridicat. Variantele organizatorice diverse dau posibilitatea desfăşurării lecţiilor în situaţii materiale şi de efective sau nivel de pregătire diferit, cu eficacitate comparabilă. Distingem trei „forme” de organizare similare unor metode didactice, deoarece reprezintă direcţii de acţiune cu caracter general valabil şi dispun de procedee de realizare specifice. Aceste „forme” de organizare le regăsim în variantele de aplicare concretă a procedeelor de organizare (după denumirea clasică) Discutăm astfel despre: • organizare materială • organizare a colectivului de elevi (clasei) • organizare a exersării A. Organizarea materială constă în măsurile care se iau anticipat sau în cursul desfăşurării lecţiei pentru asigurarea spaţiului de lucru necesar (condiţii optime privind integritatea, protecţia muncii, calităţile igienice), a materialelor (aparate ajutătoare, obiecte, mijloace de învăţământ, conform proiectului de lecţie) sub raport cantitativ şi calitativ, amplasarea lor în imediata apropiere sau chiar pe locul în care vor fi folosite. Aceste materiale sunt manevrate în timpul lecţiei, cu ajutorul elevilor şi sunt şi sunt recuperate şi depozitate la sfârşitul acesteia. B. Organizarea colectivului de elevi presupune dispunerea acestuia în spaţiu de lucru, în formaţii diverse corespunzător cerinţelor procesului didactic pentru a valorifica spaţiul disponibil, materialele şi a asigura o densitate optimă activităţilor motrice. C. Organizarea exersării presupune aplicarea unor procedee metodice care urmăresc realizarea parametrilor optimi ai efortului, prin repartizarea sistemelor de acţionare, dirijarea elementelor de dozare, folosirea eficientă a mijloacelor materiale (suficiente numeric sau nu). Organizarea exersării presupune şi diferenţierea activităţii elevilor.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

342

Conform denumirii tradiţionale, distingem următoarele „procedee” de organizare: • Procedeul FRONTAL

Efectivul clasei este organizat în formaţii de lucru, de adunare sau de deplasare, în grup neordonat sau alte formaţii. Din punct de vedere material, procedeul necesită spaţiu mai mare, număr mare de materiale (optim, pentru fiecare elev câte un obiect sau loc la aparatul ajutător folosit: scară fixă, bancă de gimnastică). Exersarea se realizează simultan - ca formă de bază -, dar anumite condiţii impun variante ca:

o lucrul simultan al aceluiaşi exerciţiu sau a unor exerciţii diferite: pe rânduri, pe şiruri, pe pachete;

o lucrul simultan dar alternativ cu obiecte sau aparate. În cazul în care materialele sunt insuficiente se lucrează alternativ cu acestea: elevii care la un moment dat nu sunt în posesia materialelor imită acţiunile respective sau efectuează acţiuni pregătitoare;

o lucru succesiv cu obiecte sau aparate ajutătoare. Pe fondul lucrului simultan, obiectele sau aparatele, sunt folosite succesiv pe rânduri, pe şiruri sau pachete.

Recomandarea procedeului:

Procedeul frontal este folosit în exersarea structurilor analitice pentru prelucrarea aparatului locomotor, executate pe loc sau în deplasare, în organizarea acţiunilor pentru influenţarea calităţilor motrice, în jocuri de mişcare etc. Se impune atenţie pentru realizarea diferenţierii activităţii (dozarea diferenţiată, funcţie de sex şi nivel de posibilităţi). Băieţii execută eventual mai multe repetări în timp ce fetele au intrat deja în repaos. Tratarea individuală a elevilor cu probleme speciale trebuie să stea în atenţia profesorului ( aceştia pot lucra după un program individual). Procedeul frontal este larg utilizat în acţiunile de reducere a excitabilităţii neuro-musculare şi revenirea marilor funcţiuni la parametrii iniţiali.

Avantajele procedeului: Profesorul deţine rolul conducător, controlând permanent activitatea şi asigură densitate optimă, nivel de efort (pe baza dozării complexe). El asigură menţinerea disciplinei şi foloseşte eficient timpul afectat.

Dezavantajele procedeului: Observarea fiecărui executant se face cu dificultate astfel că nu permite corectările individuale decât recurgând la procedee metodice accesibile cadrelor cu experienţă. Tratarea diferenţiată se face pe bază de programare anticipată a acţiunilor pentru cei supuşi acestui tratament. Procedeul solicită spaţiu mare şi număr de materiale mare. Nu permite manifestarea iniţiativei şi creativităţii elevilor sau activismul acestora.

• Procedeul PE GRUPE

Constă în divizarea colectivului în unităţi mici (efectiv minim 3), după anumite criterii în vederea creşterii eficienţei procesului didactic. Din punct de vedere al organizării materiale, procedeul necesită spaţiu de lucru restrâns şi un număr de materiale redus. Ca variantă, organizarea pe „ateliere”, pentru fiecare grupă se pregăteşte un spaţiu de lucru şi aparate sau obiecte cu ajutorul cărora se rezolvă obiective specifice. Exemple de ateliere: - o grupă lucrează pentru sărituri cu sprijin peste capra de gimnastică; - o grupă execută elemente (sau legări) acrobatice la saltele; - o grupă execută aruncări la coşul de baschet; - o grupă efectuează exerciţii la scara fixă etc. - o grupă lucrează cu mingi medicale; - o grupă lucrează la banca de gimnastică; - o grupă lucrează cu corzi de sărit (scurte) etc.

PAUL FIEDLER

343

Atelierele se pot organiza în orice condiţii materiale. Grupele se alcătuiesc aleator (atunci când nu este important nivelul de posibilităţi sau sexul componenţilor), grupe omogene ca sex, grupe valorice. Organizarea grupelor după criteriul valoric, se realizează pe baza cunoaşterii particularităţilor individuale şi nivelul de cunoştinţe şi posibilităţi al elevilor şi au caracter constant atât timp cât operează criteriile în baza cărora au fost alcătuite. Se organizează mai multe grupe (3-4) de nivel omogen: elevi buni, mai puţin buni, slabi, foarte slabi. Aceştia lucrează după programe diferenţiate şi sunt promovaţi în grupa superioară, după îndeplinirea obiectivelor. Este stimulată astfel pregătirea elevilor pentru a accede în grupe mai bune. Totuşi, componenta acestor grupe se poate modifica având în vedere că de cele mai multe ori, elevii nu se situează la acelaşi nivel valoric în ce priveşte îndeplinirea diverselor obiective. Astfel, grupele valorice devin „mobile”. În situaţia organizării unor jocuri şi întreceri, grupele trebuie să fie omogene ca nivel de posibilităţi şi uneori chiar pe sexe. Aceste grupe alcătuiesc aşa-zisele „echipe” care acţionează, se autoorganizează chiar, în vederea îndeplinirii obiectivului comun: câştigarea jocului sau întrecerii. În cadrul aceleiaşi lecţii, structura grupelor se poate modifica în funcţie de cerinţele didactico-metodice. Organizarea exersării - grupele pot exersa simultan (ca şi în procedeul frontal), acţiuni motrice identice sau diferite. Exemple: în întreceri sau jocuri cu participare simultană, acţiuni în „torent”, circuit, joc bilateral. Componenţii grupelor acţionează succesiv (pe rând); pauza pentru refacere corespunde intervalului între două repetări. O variantă mai solicitantă este: lucru succesiv cu sarcini suplimentare. Diferenţierea constă în obţinerea unei densităţi motrice ridicate, elevul efectuând acţiuni diverse în timp ce „aşteaptă” rândul. Este cazul grupelor cu efective mari sau execuţia fiecărui elev durează mai mult (exemplu: se efectuează legări acrobatice). Elevul poate executa, în aceste condiţii:

o exerciţii pentru prelucrarea suplimentară a grupelor musculare şi articulaţiilor interesate în sistemul de acţionare de bază (încălzire specială);

o exerciţii pentru influenţarea unor calităţi motrice, componente ale acţiunii de bază (mobilitate, îndemânare, acţiuni de tonificare) care nu obosesc;

o exerciţii cu caracter tehnic, fragmentare, favorizând formarea senzaţiilor kinestezice corespunzătoare: imitarea unor acţiuni, repetarea mentală şi schiţarea acţiunilor;

o exerciţii cu caracter compensator şi de redresare a ţinutei. Exemplu: s-a efectuat „podul”, se execută acum îndoiri înainte, au fost solicitate picioarele; se lucrează pentru braţe etc.

o exerciţii speciale pentru relaxare şi odihnă activă: scuturarea membrelor, balansări, poziţii odihnitoare, automasaj local etc.

Recomandarea procedeului o Se utilizează în exersarea unor sisteme de acţionare pentru învăţarea şi consolidarea

deprinderilor motrice; o În organizarea jocurilor (cu împărţire pe echipe), parcursuri aplicative; o În organizarea „circuitului” pentru dezvoltarea calităţilor motrice; o În întreceri bilaterale (jocuri sportive, gimnastică, alergări atletice); o În organizarea activităţii pe „ateliere” în spaţii restrânse sau improvizate. Avantajele procedeului:

Elevii pot fi diferenţiaţi, pe grupe de nivel valoric. Sunt promovate relaţii de grup: elemente de autoorganizare, cooperarea spo-

reşte răspunderea personală dar şi subordonarea faţă de interese comune. Elevii avansaţi pot fi folosiţi ca ajutoare, ca demonstranţi, participând activ la

îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative. Foloseşte spaţii restrânse, elevii fiind grupaţi. Exercită influenţe instructiv-educative şi metodologice.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

344

Dezavantajele procedeului o Densitate motrică mai redusă ca la procedeul frontal. o Efortul organizatoric este mai mare. o În situaţia organizării grupelor valorice, face posibilă demobilizarea unor elevi (mai slabi).

Dezavantajele acestea pot fi atenuate prin abordarea unor soluţii eficiente în condiţiile date. • Procedeul ÎN PERECHI

Clasa este organizată pe perechi omogene din punct de vedere al nivelului de creştere şi dezvoltare (dimensiuni), posibilităţilor fizice şi sexului. Organizarea materială a procedeului solicită spaţiu mare şi număr de obiecte şi aparate mare (cel puţin câte unul pentru fiecare pereche). Exersarea dispune de două variante:

exersarea simultană a aceluiaşi exerciţiu sau a unor exerciţii diferite, păstrând relaţia în cadrul perechii,

exersare alternativă, situaţie în care rolul partenerului poate fi diferit. Astfel, în timp ce unul lucrează, partenerul efectuează următoarele acţiuni:

se odihneşte (asistă), ajută, favorizând execuţia sau realizarea efectelor scontate, acordă asigurare (pentru prevenirea eşecurilor), îngreuiază, opunând rezistenţă, prin greutatea propriului corp sau prin adoptarea unor

poziţii sau roluri (adversar semiactiv, activ), observă şi corectează execuţia partenerului.

Recomandarea procedeului Se foloseşte în funcţie de complexitatea rolului partenerilor, de nivelul de participare şi cunoştinţele metodologice ale acestora. Astfel, rolul de adversar pasiv sau semiactiv în jocuri sportive nu implică riscuri, dar rolul de ajutor, îngreuiere etc. necesită cunoştinţe şi capacităţi superioare. Baza materială trebuie să asigure condiţii bune de exersare. astfel, se poate utiliza în cadrul lecţiei de educaţie fizică, sub supravegherea şi îndrumarea profesorului, în organizarea unor jocuri de mişcare sau pregătitoare („leapşa”, „jocul cu umbra”, „în oglindă”), jocuri sportive (relaţii în doi), gimnastică de bază sau acrobatică, exerciţii de bază pentru aparatul locomotor (încălzire) sau chiar dezvoltarea calităţilor motrice de bază (sub formă de joc sau nu). Avantajele procedeului

accentuează caracterul metodologic al procesului de instruire. Elevii învaţă prin acţiune, accentuând responsabilitatea şi gradul de implicare.

Sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare şi întrajutorare. dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică. se instituie relaţii de colaborare profesori-elevi şi între elevi. se poate practica în orice verigă a lecţiei, componenţa perechilor rămânând constantă. Se

practică cu succes în antrenamentul sportiv. Dezavantajele procedeului - presupune un oarecare efort pentru organizarea corespunzătoare a perechilor. - solicită o bază materială bogată. - necesită (dar şi formează) cunoştinţe metodologice şi bagaj motric relativ bogat, ceea ce recomandă procedeul mai ales la clasele mari ale gimnaziului şi în liceu. • Procedeul INDIVIDUAL Este specific procesului de antrenament sportiv şi activităţii independente. Necesită spaţiu mare şi număr mare de obiecte şi aparate. În lecţia de educaţie fizică, se foloseşte pentru tratarea diferenţiată în cadrul celorlalte procedee de organizare, a următoarelor categorii de elevi:

• scutiţi medical parţial, convalescenţi, elevi care acuză stări nefavorabile temporare. • deficienţi fizic, care lucrează pe bază de programe individuale întreaga lecţie sau numai în

anumite momente ale acesteia. • elevi cu carenţe privind nivelul calităţilor motrice.

PAUL FIEDLER

345

• elevi cu lacune importante în însuşirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice şi care lucrează individual pentru recuperarea acestora.

Organizarea exersării nu comportă variante în afara celor impuse de dozarea individuală. Recomandarea procedeului În funcţie de conţinutul verigilor lecţiei ca formă de practicare independentă a exerciţiilor fizice în cadrul acesteia se foloseşte în următoarele situaţii:

prelucrare analitică şi pregătirea organismului pentru efort (încălzire); repetarea unor sisteme de acţionare cunoscute, cu scopul consolidării şi perfecţionării; alcătuirea individuală a unor exerciţii la sol, linii acrobatice sau din gimnastica ritmică

sportivă; exersarea unor mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice, eventual segmentare; efectuarea unor sarcini suplimentare ( sau complementare ).

Avantajele procedeului

• oferă posibilitatea tratării diferenţiate a elevilor în cadrul lecţiei, • favorizează creşterea densităţii motrice a lecţiei, • contribuie într-o măsură mai mare decât celelalte procedee la formarea

capacităţii elevilor de a acţiona individual şi independent, • elevul îşi asumă responsabilităţi privind automodelarea psihofizică, • se manifestă puternic caracterul formativ şi metodologic al activităţii, • se bazează pe motivaţie şi contribuie la consolidarea acesteia.

Dezavantajele procedeului Singurul dezavantaj ar putea fi acela că elevii acţionează separat, fără relaţii reciproce în cadrul microgrupului clasei. Pentru acest motiv, procedeul nu se foloseşte exclusiv în lecţie, ci alături de celelalte. În general, în lecţia de educaţie fizică, procedeele de organizare coexistă, aducându-şi contribuţia la rezolvarea eficientă (cu randament ridicat) a obiectivelor instructiv-educative. Predominanţa unui procedeu organizatoric este determinată de cerinţele didactico-metodice la un moment dat iar decizia aparţine profesorului.

III.5 Structura şi conţinutul lecţiei de educaţie fizică Organizarea conţinutului lecţiei, în succesiune metodică de realizare a obiectivelor instructiv-educative, asigură succesul acesteia, în măsura în care sistemele de acţionare folosite sunt eficiente. În cele ce urmează, vom analiza structura şi conţinutul lecţiei de educaţie fizică, exemplificând soluţii posibile pentru desfăşurarea momentelor sale. Veriga I Organizarea colectivului de elevi (Debutul organizat al lecţiei), durata 2-3' Debutul lecţiei este un moment important al acesteia deoarece asigură premizele organizatorice şi emoţionale pentru buna desfăşurare a activităţii. Este considerat un moment „solemn” prin organizarea riguroasă şi ceremonialul specific. * Obiective instructiv-educative: - Debutul organizat al lecţiei (elemente de organizare a clasei). - Captarea atenţiei şi trezirea interesului elevilor pentru activitate. - Formarea capacităţii de organizare şi autoorganizare. - Obişnuirea elevilor cu activitatea disciplinată, ordonată. - Ridicarea stării emoţionale a elevilor. În acest moment al lecţiei, profesorul deţine rolul principal, conducând activitatea în mod nemijlocit. În funcţie de starea psiho-fizică a elevilor, el poate adopta conduita corespunzătoare pentru a crea atmosfera propice şi îndeplinirea obiectivelor.

CHESTIONAR 1. Puteţi preciza importanţa formelor şi procedeelor de organizare în

lecţie ? 2. Precizaţi valoarea procedeelor de organizare din punct de vedere

al efortului solicitat

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

346

În acest sens, poate recurge la forme organizatorice riguroase sau la forme nondirectiviste, lejere. * Sisteme de acţionare: O pondere însemnată o au exerciţiile de ordine şi formaţii executate pe loc, acestea având roluri complexe, lesne de sesizat. Prezentarea raportului (dacă se optează pentru acesta), trebuie realizat în minim de timp şi să conţină date care interesează în mod real buna desfăşurare a lecţiei (efectivul clasei, elevul de serviciu). Elevul de serviciu îşi ocupă locul în formaţie sau se plasează în fruntea acesteia, alternând astfel elevii la conducerea formaţiei. Profesorul verifică ţinuta elevilor, starea de sănătate şi constată de asemeni starea psihică a elevilor, comportamentul acestora. Se anunţă succint temele lecţiei, accentuând aspectele atractive ale lecţiei ce urmează să se desfăşoare. Se execută exerciţii de ordine pe loc (alinieri, poziţii, întoarceri, ruperi de rânduri şi realinieri eventual pe alte amplasamente, comenzi combinate), formaţii de adunare, treceri dintr-o formaţie în alta, treceri din formaţie de adunare în formaţie de deplasare. Cu această ocazie se învaţă şi se consolidează asemenea acţiuni sub comanda profesorului sau a elevilor. În prima verigă se pot practica jocuri de atenţie („Comanda inversă”, „Fă asta, fă aşa”), comenzi surpriză, alinieri, formarea de linii sau şiruri cu efective impuse, formarea de grupe neordonate şi revenire în formaţie etc. În situaţii în care elevii denotă o stare de apatie, de demobilizare, atunci când se prezintă la lecţie, se impune folosirea mijloacelor atractive şi jocurilor, pentru crearea stării de emulaţie favorabile; în situaţia în care elevii sunt într-o stare de excitabilitate ridicată, de incapacitate de concentrare sau indisciplină, se recomandă folosirea mai insistentă a exerciţiilor sub comandă, a exerciţiilor de atenţie. Organizarea activităţii profesorul adoptă formaţiile corespunzătoare efectivelor, bazei materiale şi cerinţelor metodice ale verigii. Se folosesc frecvent formaţii de adunare, fetele sunt plasate în flancul drept, toţi elevii fiind aliniaţi după înălţime în ordine descrescătoare. Veriga II Pregătirea organismului pentru efort (durata, 3-5') Veriga este prezentă în toate lecţiile, conţinutul ei este însă adaptat tematicii de bază a acestora. Se desfăşoară în deplasare în vederea angrenării treptate a elevilor în efort. * Obiective instructiv-educative: - Activizarea treptată a marilor funcţiuni. La sfârşitul verigii, frecventa cardiacă trebuie să ajungă la aproximativ 120 bătăi pe minut, iar frecventa respiraţiei în jurul a 24 respiraţii pe minut. Se realizează „încălzirea” organismului, ca premiză a eforturilor care urmează. - Asigurarea excitabilităţii optime a sistemului nervos central. Se realizează aşa zisa „bătătorire a căilor nervoase” lucru ce favorizează viteza de transmitere a influxului nervos dar se obţin şi efecte psihice favorabile. - Educarea percepţiilor spaţio-temporale şi ritmului. Sistemele de acţionare folosite contribuie la formarea capacităţii de încadrare a elevului în dimensiunile spaţiale şi temporale ale activităţii. Educarea ritmului prin sesizarea şi reproducerea caracteristicilor acestuia, prin încadrarea în activitate ritmată alături de colegi, activitate propusă şi dirijată de către profesor (imprimă ritmul şi tempo-ul necesar prin semnale auditive sau muzică). - Creşterea interesului pentru activitate, ca premiză a activităţii conştiente şi active. Se obţine acest lucru prin abordarea unor sisteme de acţionare interesante ( uneori chiar neobişnuite ), amuzante şi eficiente. * Sisteme de acţionare - Elemente din „şcoala mersului” (variante de mers) care urmăresc corectarea mersului, prelucrarea articulaţiilor şi musculaturii care acţionează în mers, influenţarea calităţilor motrice. Exemple: mers rulat, mers pe marginea externă sau internă a labelor picioarelor, mers pe vârfuri, pe călcâie, cu picioarele întinse, semiflexate sau flexate, cu vârfurile orientate spre

PAUL FIEDLER

347

interior, spre exterior, mers şchiopătat, cu pas alăturat, cu pas încrucişat, toate acestea cu deplasare înainte, înapoi sau lateral. Mers cu caracter de forţă: mers fandat, mers ghemuit, mers şchiopătat cu un picior pe banca de gimnastică, celălalt pe sol. Mers cu caracter de viteză: mers cu paşi mărunţi şi frecvenţă mare, marş sportiv şi variante prezentate anterior, în condiţii de rapiditate. Mers cu caracter de îndemânare: mers în condiţii de echilibru în diferite poziţii şi sensuri, cu trecere peste obstacole aşezate la intervale egale sau nu, mers cu manevrarea unor obiecte (mingi, bastoane etc.). Mers cu schimbarea frecventă a procedeului, a vitezei de deplasare, frecvenţei paşilor, lungimii lor. Variaţii de paşi din gimnastica ritmică. - Elemente din şcoala alergării (variante de alergare). Se folosesc variantele descrise mai sus dar în condiţii de alergare. În succesiune metodică se execută alergare cu joc de glezne, alergare obişnuită, alergare cu atingerea şezutei cu călcâiele, cu picioarele întinse înainte sau înapoi, cu pas săltat, cu genunchii sus, cu pas sărit. În alergarea şi programarea exerciţiilor de mers şi alergare se impune atenţie în respectarea regulilor accesibilităţii. - Variantele exemplificate pot fi înlocuite într-o măsură rezonabilă prin elemente de dans modern sau popular: pas de vals, galop, polca, de mazurcă, pas de horă, coasa, sârbă, ritmuri oşeneşti etc., mai ales în lucru la interior unde se poate folosi muzica adecvată. - Săriturile, variante diverse ( ritmuri diverse ), pe ambele picioare sau pe câte unul, cu deplasare înainte, înapoi sau lateral, se execută în finalul variantelor respective, fiind mai solicitante. Sunt urmate doar de accelerări sau sprinturi scurte şi mişcările de respiraţie şi relaxare necesare. - Exerciţii ritmice executate în mers sau alergare. Veriga poate începe cu mers cadenţat, mers cu accentuarea paşilor, cu bătăi din palme, combinaţii ale acestora, succesiuni de exerciţii de ordine (front): întoarceri, formaţii şi schimbări de formaţii, deplasări în figuri etc. Exerciţiile ritmice vor însoţite de muzică sau semnale sonore şi se execută pe fiecare măsură sau la două măsuri. Se aleg tempo-uri adecvate: 4/4, 3/4 sau 2/4 pentru alergare. - Acţiunile în deplasare sunt însoţite de mişcări simple de braţe, trunchi sau picioare completând şi amplificând efectele „încălzirii” şi influenţele asupra îndemânării (coordonării). Exemple: mers cadenţat cu arcuiri de braţe, cu balansări şi rotări, mers fandat cu arcuiri şi ducerea braţelor în diferite poziţii, mers cadenţat cu îndoiri şi extensii etc. - Sisteme de acţionare cu obiecte şi la aparate ajutătoare (banca). Folosirea obiectelor în veriga a II-a realizează sporirea influenţelor complexe prin diversificarea exprimării motrice. Bastoanele manevrate simetric pot contribui la localizarea unor acţiuni la fixarea unor segmente în poziţii corecte sau corective. Corzile scurte se folosesc în mişcări de balans, rotări, arcuiri sau fixarea unor segmente (asemănător bastoanelor). Se execută deplasare cu săritură peste coardă cu rotare spre înapoi sau spre înainte. Băncile de gimnastică amplasate în diverse formaţii folosesc drept repere pentru deplasare pe lângă acestea, pe bănci sau peste. Mingile medicale sunt folosite în acest moment ca repere pentru alergare şerpuită printre ele sau cu pas sărit peste acestea etc. Pentru îngreuierea alergării se transportă una sau două mingi pe distanţe determinate. - Jocuri cu elemente de bază alergare sau sărituri. Fiind deosebit de agreate de copii, jocurile organizate în acest moment trebuie să angreneze toţi elevii, să dureze puţin, asigurând densitate mare iar nivelul de solicitare să fie moderat. Exemple: „Plasa şi peştişorii” („Năvodul”), „Leapşa” cu limitarea spaţiului de joc, „Vrăbiuţele săltăreţe”, „Trenul” (variante cu alergare sau sărituri) etc.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

348

* Organizarea activităţii Veriga a II-a a lecţiei este organizată în concordanţă cu conţinutul de bază al lecţiei, asigurând pregătirea organismului pentru a face faţă timpului de efort dominant, naturii şi volumului acestuia. În funcţie de aceste elemente, se dozează chiar durata verigii. Desfăşurându-se în deplasare, formaţiile de bază sunt: de deplasare în şir, în coloană câte doi, mai rar, câte trei. Se învaţă şi se consolidează procedeele de deplasare în figuri: diagonal, şerpuit, bucle, desfaceri, alăturări, contopiri. Unele deplasări în figuri sunt folosite pentru a valorifica optim spaţiul de lucru. Exemplu: se lucrează în sală mică, iar deplasările utile sunt şerpuiri, desfaceri şi alăturări (pe centru, câte doi), în linii de 4-6 elevi, cu revenire în şir pe laturi etc. Se pot stabili exerciţii specifice pentru fiecare latură a terenului, profesorul observând şi corectând execuţiile. De asemeni, întreaga verigă se poate desfăşura în perechi sau chiar în perechi cu câte un obiect (minge, baston, coardă).

Veriga III Influenţarea selectivă a aparatului locomotor (durata 8-10 min) Conţinutul verigii aprofundează „încălzirea” prin prelucrarea analitică a principalelor grupe

musculare şi articulaţii, dar efectele acestora sunt resimţite de întreg organismul. Sistematizarea şi dozarea corectă a exerciţiilor sunt condiţii esenţiale în obţinerea efectelor benefice.

• Obiective instructiv-educative - Educarea ţinutei corecte a corpului prin formarea senzaţiilor kinestezice

corespunzătoare şi prin tonificarea musculaturii de postură. - Corectarea deficienţelor de atitudine (habituale) sau fizice prin acţiuni cu caracter

corectiv localizate şi prin influenţarea calităţilor motrice deficitare. - Formarea bazelor generale ale mişscărilor. Pentru elevii mici (clasele primare sau

primele clase gimnaziale) este necesară însuşirea unor noţiuni esenţiale privind caracteristicile formei şi conţinutului mişcărilor. Se învaţă sensul noţiunilor de poziţii, mişcări, direcţie, sens, amplitudine, planuri, axe, viteza şi forţa mişcărilor. Se formează bazele cunoaşterii schemei corporale şi a posibilităţilor proprii de mişcare: se perfecţionează astfel relaţia individului cu mediul.

- Influenţarea calităţilor motrice ca: îndemânare (coordonare, precizie, atenţie distributivă, echilibru, orientare spaţio temporală, bagaj motric), mobilitate articulară şi supleţe, detentă.

- Educarea respiraţiei prin acţiuni specifice însoţite de mişcări ale membrelor şi trunchiului. Între exerciţiile complexului analitic se practică exerciţii de gimnastică respiratorie (tip Yoga) cu rol de revenire a indicilor respiratori la nivel optim. Se exersează astfel tehnici respiratorii, se învaţă respiraţia corectă ca amplitudine şi relaţie cu exerciţiul fizic.

- Formarea obişnuinţei de a practica exerciţii analitice, complexe, învăţate în cadrul verigii III, în mod independent în funcţie de motivaţie: pentru înviorare, pentru schimbarea dominantei psihice pentru menţinerea potenţialului de mişcare, pentru menţinerea stării de sănătate şi funcţionalităţii aparatului locomotor etc. Obişnuinţa se formează prin repetare perseverentă şi pe baze motivaţionale.

- Pregătire a organismului pentru realizarea temelor lecţiei. Se urmăreşte prelucrarea preponderentă a funcţiilor şi segmentelor solicitate în activitatea care urmează.

Îndeplinirea acestor obiective realizează pregătirea generală a organismului, aceasta fiind completată cu acţiuni de încălzire specială înainte de efectuarea sarcinilor motrice care reclamă aceasta.

• Sisteme de acţionare Se practică exerciţii cu caracter de îndemânare, mobilitate, în poziţii corecte şi corective,

favorabile proceselor de creştere şi dezvoltare. Exerciţiile cu caracter de întindere sau relaxare se efectuează cu arcuiri şi sunt dozate

corespunzător nivelului de posibilităţi al elevilor.

PAUL FIEDLER

349

Exerciţiile pentru educarea reflexului de postură, pentru tonificarea musculaturii de postură se execută în poziţii corective, în mod simetric şi compensator. În acest sens se folosesc exerciţii libere, cu îngreuiere redusă, în perechi, cu autorezistenţă.

Se efectuează exerciţii din următoarele grupe: exerciţii libere, cu obiecte (mingi uşoare, mingi medicale de 2-3 kg, bastoane, corzi, cercuri, măciuci etc.), la aparate ajutătoare (banca de gimnastică, scara fixă), cu aparate ajutătoare (banca de gimnastică), în perechi, în grup. Acţiunile pot fi executate pe loc, lucru ce permite o mai precisă localizare a efectelor, în deplasare sau sub formă de joc (variante la jocul „Mingea din mână în mână”).

Sunt programate în funţie de complexitatea structurilor, respectând principiul accesibilităţii.

Exerciţiile de respiraţie efectuate repetat şi în condiţii igienice sunt corelate cu mişcări menite să favorizeze amplitudinea actului, să formeze obişnuinţa de a respira în momente optime în funţie de poziţia corpului sau efortul la care este supus.

În principiu se respiră în momentul în care corpul este extins şi se expiră în momente de grupare.

Exemplu. Stând, ducerea braţelor lateral – sus – inspir; sprijin ghemuit – expir; culcat dorsal – inspir, trecere în aşezat cu îndoire înainte – expir.

Mişcările de respiraţie se execută după fiecare 2-3 exerciţii analitice şi în finalul complexului. Se asigură astfel cursivitate şi randament acţiunii de pregătire a organismului (încălzire).

Cu această ocazie se învaţă acţiuni de relaxare segmentară sau generală, acţiuni aplicabile în orice situaţii de efort: sesizarea contrastului între încordare şi relaxare a musculaturii, scuturarea membrelor, legănarea membrelor, acţiuni de întindere sau suspendare (atârnare), automasaj.

Exerciţiile care compun veriga a III-a a lecţiei se efectuează în următoarea succesiune motivată din punct de vedere fiziologic şi metodic.

1. Exerciţii cu caracter de coordonare Acţiuni simple ale membrelor dar care sunt deplasate succesiv sau simultan, în mod

simetric sau asimetric, în planuri şi axe diferite. Efortul fizic este redus, dar solicită atenţie distributivă. Dozarea acestor exerciţii are drept criteriu multitudinea acţiunilor simultane şi diversitatea

planurilor şi axelor în care se execută. Exemplu: Poziţia iniţială: Stând t.1 Pas înainte cu piciorul stâng cu aducerea braţului drept înainte, stângul la umăr,

privirea spre stânga 2 Schimbarea poziţiei braţelor, privirea spre dreapta 3 Pas înapoi cu piciorul stâng cu aducerea braţelor sus, privirea sus 4 Revenire în poziţie iniţială.

2. Exerciţii pentru braţe: duceri, îndoiri-întinderi, balansări, extensii şi arcuiri, rotări. Se

execută în poziţii stabile sau însoţite de paşi. Exemple: Poziţia iniţială: Stând depărtat cu braţele lateral t.1 Balans al braţelor cu încrucişare înainte-jos,

2 Balans al braţelor lateral 3-4 Rotarea braţelor prin înainte-jos cu încrucişare, în poziţia iniţială sau

Poziţia iniţială: Stând depărtat (braţele îndoite), mâinile la piept (coatele lateral) t.1-2 Ducerea braţelor lateral şi arcuire t.3-4 Ducerea mâinilor la piept şi arcuire. 3. Exerciţii pentru picioare: balansări, îndoiri şi întinderi, fandări. Se execută cu arcuiri,

însoţite de poziţii sau mişcări de braţe care conferă un caracter complex, estetic al acţiunilor de bază (pentru picioare) şi menţin starea de mobilizare a braţelor.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

350

Exemple: Poziţia iniţială: Stând cu braţele lateral t.1 Îmbrăţişarea genunchiului stâng la piept;

2-4 Revenire în poziţia iniţială; 3 Îmbrăţişarea genunchiului drept la piept; sau

Poziţia iniţială: Stând cu mâinile pe şolduri t.1 Fandare laterală cu stângul cu aducerea braţelor diagonal, stângul sus t.2 Schimbarea fandării spre dreapta, braţele diagonal, dreptul sus

3 Întinderea piciorului drept în stând depărtat cu mâinile la umeri, 4 Revenire în poziţia iniţială.

4. Exerciţiu pentru trunchi. Se execută exerciţii din următoarele grupe: aplecări, îndoiri,

extensii, răsuciri, rotări, îndoiri cu răsucire. Se aleg acele exerciţii care corespund în cea mai mare măsură solicitărilor din verigile următoare.

Se execută din stând, aşezat, culcat, cu arcuiri şi însoţite de asemeni de poziţii şi mişcări de braţe sau picioare care localizează mişcările de bază sau realizează creşterea amplitudinii acestora (şi a efectelor).

Exemple: Poziţia iniţială: Stând t.1 Pas lateral cu stângul cu ducerea braţelor sus, în extensie

2-3 Îndoire înainte cu ducerea mâinilor spre vârfurile picioarelor şi arcuire 4 Revenire în poziţia iniţială; sau

Poziţia iniţială: Stând depărtat cu mâinile la umeri: t.1 Îndoire cu răsucire cu ducerea mâinii drepte la vârful piciorului stâng

2-3 Răsucire spre dreapta cu ducerea mâinii stângi la vârful piciorului drept şi arcuire 4 Revenire în poziţia iniţială. sau

Poziţia iniţială: Aşezat, sprijin înapoi t.1-2 Îndoire înainte cu ducerea mâinilor spre vârful picioarelor şi arcuire

3 Revenire în aşezat cu picioarele depărtate, sprijin înapoi 4 Revenire în poziţia iniţială.

5. Exerciţii cu caracter complex. Sunt exerciţii care solicită mai multe zone în condiţiile

unui effort mai ridicat. Pot fi înlocuite cu elemente analitice simple (dacă se lucrează în sală cu teme de gimnastică) care au rolul de a mobiliza complex aparatul locomotor, dar se şi consolidează cu această ocazie, în condiţiile unei densităţi maxime (lucru frontal).

Asemenea elemente analitice sunt: rulări, stând pe omoplaţi, stând pe cap, cumpene, podul din culcat, rostogoliri laterale etc.

Exemple de exerciţii cu influenţă complexă: Poziţia iniţială: Stând t.1 Fandare laterală spre stânga ducerea braţelor lateral

2 Schimbarea fandării în sprijin ghemuit pe piciorul drept, stângul întins 3 Schimbarea poziţiei picioarelor prin săltare 4 Sprijin ghemuit 5 Rulare dorsală în ghemuit cu apucarea genunchilor 6 Rulare dorsală înainte în ghemuit 7 Săritură dreaptă, pe loc cu aducerea braţelor lateral sus, în extensie 8 Revenire în poziţia iniţială sau

Poziţia iniţială: Aşezat cu picioarele apropiate şi întinse t.1 Rulare dorsală înapoi cu ducerea picioarelor întinse peste cap cu atingerea solului

deasupra capului cu vârfurile 2 Îndepărtare a corpului în stând pe omoplaţi (marcat), braţele pe sol, 3 Revenire în culcat dorsal îndoit 4 Rulare dorsală înainte în poziţia iniţială.

PAUL FIEDLER

351

6. Exerciţii pentru tonificarea grupelor mari musculare. Se urmăreşte îmbunătăţirea

tonusului musculaturii fără a produce oboseală accentuată. Exemplu: Poziţia iniţială: Stând t.1 Ghemuit cu braţele lateral

2 Revenire în stând cu mâinile pe şolduri 3 Sprijin ghemuit 4 Aruncarea picioarelor înapoi în sprijin culcat 5 Prin săltare, depărtarea picioarelor 6 Prin săltare, apropierea picioarelor 7 Revenire în sprijin ghemuit 8 Revenire în poziţia iniţială sau, în condiţii de sală:

Poziţia iniţială: Aşezat cu picioarele apropiate şi întinse, sprijin înapoi t.1 Ghemuirea picioarelor la piept

2 Revenire în aşezat cu picioarele întinse şi depărtate 3 Ridicarea bazinului în sprijin înapoi culcat 4 Revenire în poziţia iniţială.

În această categorie intră şi variante cu flotări, genuflexiuni, ghemuiri-întinderi etc. 7. Sărituri. Se execută sărituri ca mingea pe ambele picioare sau pe unul, cu diferite

poziţii sau mişcări de braţe. Aceste exerciţii mobilizează energic marile funcţiuni şi sunt dozate pe baza numărului de repetări, tempoului acestora sau dificultăţii acţiunilor.

Exemplu: Poziţia iniţială: Stând t.1-3 Săritură în depărtat cu ducerea mâinilor la umeri

2-4 Săritură în stând cu picioarele apropiate, cu ducerea braţelor lateral 5 Săritură pe piciorul drept cu îmbrăţişarea genunchiului stâng la piept 6 Săritură pe loc pe ambele picioare 7 Săritură pe piciorul stâng cu îmbrăţişarea genunchiului drept la piept 8 Revenire – prin săritură - în poziţia iniţială sau, variante de sărituri cu deplasare înainte, înapoi, lateral.

8. Exerciţii de respiraţie şi relaxare Ca urmare a săriturilor efectuate, frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie creşte accentuat,

impunându-se efectuarea acţiunilor pentru revenirea parţială a parametrilor funcţiilor amintite.

Se execută mişcări de respiraţie favorizate de ridicarea braţelor lateral-sus în inspir şi încrucişarea lor la piept cu uşoară aplecare, în expir. Se repetă de 6-8 ori, urmând câteva acţiuni de relaxare (scuturări, balansări etc.).

Mişcările de respiraţie se efectuează şi între exerciţii, dar în aşa fel încât să nu afecteze însumarea efectelor exerciţiilor prin crearea de pauze prea dese.

Indicaţii metodice: - Exerciţiile complexe se învaţă, eventual fragmentar, constituind treptat un bagaj motric

cu valoare aplicativă deosebită. Recomandăm învăţarea unui număr de minim 3 complexe de exerciţii diferite în fiecare an de studii.

- Tempoul de execuţie este iniţial lent, ritmat, până se învaţă, apoi tempoul de execuţie creşte favorizând influenţarea vitezei de execuţie.

- Numărul de repetări este determinat de dificultatea (complexitatea) acţiunilor, de profunzimea influenţelor ce trebuie realizate, de particularităţile elevilor şi de durata totală a verigii. Se adoptă dozări de ordinul a 4 x 4 timpi pentru elevi mici, până la 8 x 4 timpi pentru elevii claselor mari ale gimnaziului sau în liceu.

- Se recomandă organizarea verigii în mod riguros în forma prezentată la clasele primare, în gimnaziu, pentru a valorifica integral efectele benefice complexe. La clasele de liceu veriga poate îmbrăca forme diverse: în deplasare, forme de gimnastică aerobică, încălzire individuală etc.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

352

-Structura complexului de exerciţii este dependentă de baza materială, de mediul în care se desfăşoară. În condiţii de sală, exerciţiile se diversifică prin folosirea sprijinului pe sol (parchet, covor) pentru acţiuni în aşezat, culcat, pe genunchi etc.

- După însuşirea unui volum de exerciţii libere se programează structuri cu obiecte, la aparate ajutătoare, în perechi etc.

- Numărul de exerciţii într-un complex variază între 5-10 exerciţii. Unii dintre profesori preferă lucrul cu număr mai mic de exerciţii repetate de mai multe ori,

iar alţii preferă număr mare de exerciţii repetate mai puţin. În ambele situaţii, trebuie manifestată exigenţa necesară pentru învăţarea corectă a

acţiunilor şi pentru informarea elevilor asupra calităţilor exerciţiilor pe care le execută. - Exerciţiile analitice prezentate drept conţinut al verigii III pot fi utilizate în aceleaşi condiţii

metodice ca sisteme de activare ale formelor de organizare a exerciţiilor fizice în regimul zilei ale şcolarului.

- Pentru folosirea raţională a timpului afectat verigii, profesorul va lucra încă de la început împreună cu elevii explicând în timp ce lucrează (prin imitaţie).

- Se menţine o alură alertă pe întreaga desfăşurare a verigii astfel că în final F.C. trebuie să ajungă în jurul a 140 bătăi/min, iar F.R. la aproximativ 28/min.

- La clasele mai mari, elevii care au însuşit corect complexul de exerciţii pot să lucreze în faţa clasei (cu spatele spre aceasta), iar colegii acţionează prin imitaţie. În această situaţie, profesorul se ocupă de corectări şi observaţii.

Organizarea activităţii Procedeul dominant este cel frontal, deoarece timpul afectat trebuie folosit cu randament

maxim. Pentru realizarea efectelor scontate, timpul nu poate fi redus, dar nici exersarea nu poate fi accelerată exagerat.

Se folosesc formaţii de lucru în linii (câte 4, câte 6), în trepte (câte 3, câte 4), dar şi lucru în semicerc sau cerc dacă efectivele sunt mai mici. În aer liber vom avea grijă de orientarea formaţiei faţă de soare, faţă de zone ce suscită interes, astfel încât elevii să se poată concentra asupra activităţii profesorului sau demonstrantului.

Se lucrează pe grupe sau echipe în acţiuni sub formă de joc sau jocuri dinamice cu exersare simultană sau în torent.

Se poate organiza veriga pe bază de lucru în perechi fără sau cu un obiect şi chiar individual, independent, în cadrul lecţiei.

Veriga IV. Dezvoltarea calităţilor motrice viteză sau îndemânare

(Durata aproximativ 5 minute) Veriga este programată în acest moment al lecţiei în situaţia în care organismul este

pregătit (încălzit) pentru a face faţă efortului, se află într-o stare de excitabilitate optimă fără a fi obosit. Acestea reprezintă condiţii optime pentru influenţarea vitezei sau îndemânării.

Obiective instructiv-educative - Dezvoltarea vitezei, a tuturor formelor sale de manifestare (viteză de reacţie, de

execuţie, de repetiţie). Gimnaziul reprezintă o perioadă favorabilă dezvoltării vitezei. Se exersează tehnologii specifice în condiţiile unor eforturi de intensitate. - Dezvoltarea îndemânării generale, prin influenţarea componentelor sale de bază. Se

urmăreşte creşterea indicilor de îndemânare, formarea priceperilor prin utilizarea deprinderilor motrice în condiţii complexe şi inedite.

Sistemele de acţionare sunt în general atractive, iar efortul fizic este redus. În anumite condiţii, veriga poate lipsi din lecţie, obiectivele ei fiind îndeplinite prin sisteme

de acţionare similare practicate în alte momente ale lecţiei. Cele două calităţi vizate pot fi influenţate prin mijloace specifice, ca obiective unice sau

prin sisteme de acţionare cu influenţe complexe (asupra ambelor calităţi simultan). Aceasta din urmă pare soluţia optimă pentru şcolari.

PAUL FIEDLER

353

Sisteme de acţionare a) Tehnologii specifice dezvoltării vitezei:

- alergare de viteză pe distanţe mici (10-30 m) fără sau cu întoarcere, sub formă de exerciţii atletice, ştafete, jocuri cu element de bază, alergare de viteză. Se asigură timp de odihnă până la revenire completă.

- acţiuni prompte la semnale acustice: din poziţii diverse, deplasare pe distanţă mică (2-3 m). Execuţia a diverse acţiuni funcţie de semnalele date (în condiţii de rapiditate). Întreceri gen: „Cine execută mai repede şi mai corect?”;

- execuţia repetată a unor acţiuni ciclice: transport („navetă”) pe distanţă mică; din stând trecem în sprijin ghemuit, aruncarea picioarelor înapoi în sprijin culcat facial, rostogolire laterală în sprijin culcat facial, ridicare rapidă în stând. Asemenea acţiuni sunt create de profesor sau elevi şi sunt exersate şi sub formă de întrecere.

- jocuri cu element de bază viteza (diferite forme de manifestare): „Prinde bastonul”, „Mingea frige”, „Leapşa”, „Cine execută mai repede?” (variante diverse).

- consolidarea alergării de viteză ca probă atletică (a componentelor acesteia). b) Tehnologii specifice îndemânării

- Deplasări (mers sau alergare) în condiţii neobişnuite: în echilibru, pe plan înclinat, cu diverse procedee de deplasare, printre jaloane, peste sau pe sub obstacole.

- Aruncări cu diverse obiecte la distanţă controlată, la ţintă, cu traiectorii diverse, cu atingerea repetată a solului înainte de ţintă (mingi elastice) etc.

- Aruncări la ţintă succesiv cu diferite obiecte ca formă, consistenţă, greutate. - Aruncări şi prinderi diverse pe loc, în mers, în alergare, dribling. - Transportul unui număr mare de obiecte uşoare (diferite). - Trasee aplicative cu caracter de îndemânare (effort de complexitate).

c) Tehnologii specifice dezvoltării vitezei şi îndemânării Orientarea generală constă în efectuarea sistemelor de acţionare pentru dezvoltarea

vitezei în regim (condiţii) de îndemânare. Exemple: - Ştafete cu element de transport (obiecte uşoare), echilibru, deplasare în condiţii variabile

(cu diverse variante de alergare) sau execuţie rapidă a unor acţiuni de manevrare a obiectelor (aruncări repetate la perete cu viteză ridicată a mingiei elastice, transportul repetat al unor obiecte la distanţă mică, realizarea unor construcţii din bastoane, cuburi, aparate ajutătoare sub formă de întrecere, suveica simplă sau cu pase speciale).

- Organizarea unor jocuri dinamice cu elemente de bază acţiuni de îndemânare executate cu rapiditate: „Crabii şi creveţii”, „Răpirea capelei”, „Provocarea cu trei lovituri”, „Leapşa” cu diverse variante, „Paznicul podului”, „Lupul în şanţ”, „Vânătorii şi raţele”, „Asaltul cetăţii”, „Şotron” sub forma de ştafetă cu alergare obligatorie prin careurile indicate etc.

- Consolidarea unor structuri din jocurile sportive, sub formă de întrecere: dribling, dribling printre jaloane, pe sub sau peste obstacole, dribling sau conducere a mingii alternativ cu ambele braţe sau picioare, deplasare cu voleibalare repetată a mingii, cu menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu capul sau alte segmente.

Acţiuni în perechi sub formă de întrecere (cu pase în doi) fără a altera tehnica corectă sau a comite greşeli regulamentare specifice jocului sportiv respectiv.

- Exersarea unor acţiuni pregătitoare pentru realizarea temelor de bază, în condiţii de rapiditate şi îndemânare: rulări diverse, rostogoliri sub formă de joc şi întrecere, pase în doi sau trei cu schimb de locuri, pase pe poziţii viitoare, „Un-doi-uri”, „Naveta”, „Cursa într-un picior”, „Semănatul şi culesul cartofilor” – cu mingi corespunzătoare temei din veriga a V-a, lucrul „în oglindă” cu partenerul etc.

Astfel de acţiuni cu influenţe complexe, cu pondere pe influenţarea vitezei şi îndemânării (capacităţi coordinative) sunt atractive şi eficiente.

Este importantă dozarea acestora pentru a nu produce obosirea accentuată şi practicarea, în finalul verigii, a mişcărilor speciale de respiraţie şi relaxare.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

354

Organizarea activităţii Organizarea materială presupune selectarea unui număr mare şi variat de obiecte şi aparate ajutătoare pentru a realiza o mare diversitate de acţiuni şi o densitate ridicată (având în vedere durata redusă a verigii). Clasa este organizată corespunzător cerinţelor de desfăşurare a acţiunilor programate: frontal, pe grupe, echipe dispuse în diferite formaţii, după cum se desfăşoară o ştafetă simplă, o suveică simplă sau „în stea”, pe şiruri sau rânduri. Se lucrează în perechi sau chiar în trei (pase în trei cu schimb de locuri). Organizarea exersării tinde către forme ce angrenează simultan mai mulţi executanţi sau chiar întregul efectiv. Exemplu: lucru succesiv în cadrul unor ştafete pe distanţe mici, lucru succesiv pe 2-4 rânduri, cu alergare de viteză şi întrecere individuală, sau lucru simultan (elevii pe două rânduri), ca în cazul jocului „crabii şi creveţii” sau „leapşa” (unul sau doi urmăritori). Veriga V. Realizarea temelor lecţiei (20-25') Este veriga fundamentală a lecţiei, conţinutul acesteia conferă personalitate lecţiei, el fiind programat anticipat şi încadrat într-un sistem (sistemul de lecţii). În această verigă se îndeplinesc obiectivele instructiv-educative şi se realizează scopurile didactice ale lecţiei. Procesul de predare-însuşire a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice se diferenţiază corespunzător scopurilor didactice, după cum urmează: A. ÎNVĂŢAREA acţiunilor motrice noi Obiective instructiv-educative: - învăţarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice de bază, aplicative şi specifice ramurilor sportive. Se urmăreşte iniţierea în mecanismul tehnic de bază al acţiunilor motrice, conform primei etape de formare a deprinderilor motrice. Sistemul de acţionare: - exerciţii cu caracter pregătitor, apel la cunoştinţele anterioare utile, se acţionează pentru formarea unor abilităţi necesare însuşirii corecte; - exersare analitică sau globală, cu folosirea procedeelor metodice de uşurare a acţiunilor (condiţii uşurate); - exersare în condiţii stereotipe; - sisteme de acţionare pentru prevenirea şi corectarea greşelilor. Organizarea activităţii: - se folosesc materiale didactice, materiale intuitive, mijloace de învăţământ, aparate ajutătoare, materiale adecvate nivelului de cunoştinţe şi posibilităţi ale elevilor, mijloace materiale pentru prevenirea accidentelor: saltele, covor, capitonaje etc. Elevii sunt organizaţi frontal, pe grupe, perechi sau chiar individual, corespunzător cerinţelor didactice. În funcţie de dificultatea acţiunilor, de riscurile posibile, se lucrează simultan (poziţii simple: cumpănă, start de jos, poziţii iniţiale în aruncări sau sărituri de pe loc etc.; acţiuni simple: rulări, rostogoliri, simularea unor aruncări, deplasări în poziţii fundamentale, marcaj-demarcaj etc.). De asemeni, se lucrează succesiv, cu supravegherea atentă a fiecărui elev în parte, sau pe grupe (dispuse pe rânduri), care pot lucra acţiuni diferite. B. CONSOLIDAREA cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice Obiective instructiv-educative: - formarea stereotipurilor dinamice; - asigurarea stabilităţii deprinderilor (conform principiilor însuşirii temeinice şi durabilităţii); - formarea capacităţii de aplicare a deprinderilor. Sistem de acţionare: - exersare globală (şi analitică), în condiţii standard; - exersare în condiţii variate: se modifică poziţii iniţiale sau finale, condiţii de solicitare (execuţii repetate, fără pauză, exersare în structuri complexe, modificarea ambianţei, obiectivelor sau aparatelor etc.), sub formă de joc;

PAUL FIEDLER

355

- exersare în condiţii de întrecere, ştafete, parcursuri aplicative sau jocuri şcoală. Organizarea activităţii Elevii dispun de materiale multe, adecvate, de calitate, ceea ce le permite exersarea în condiţii optime, fără alterarea tehnicii de execuţie. Spaţiul de lucru să asigure suprafaţa necesară în aer liber sau la sală de sport. Elevii sunt organizaţi, după caz, pe grupe, echipe, frontal, perechi sau chiar individual. Exersarea frecventă este succesivă (mai rar simultană), cu un nivel de solicitare mai mare. C. PERFECŢIONAREA cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice Obiective instructiv-educative: - formarea capacităţii de a opera creator cu cunoştinţele şi deprinderile însuşite � formarea capacităţilor motrice; - formarea capacităţii de generalizare (utilizare a achiziţiilor în activităţi cu caracter aplicativ). Sisteme de acţionare: - execuţia deprinderilor însuşite, cu indici sporiţi de rapiditate şi îndemânare. Se organizează sub formă de competiţie; - execuţii în legări şi combinaţii (tehnico-tactice), cu un nivel ridicat de acurateţe tehnică şi solicitare fizică; - efectuarea exerciţiilor liber alese, create şi prezentate de elevi în condiţii de concurs (condiţii regulamentare); - structuri tehnico-tactice executate în condiţii de competiţie, probe desfăşurate global, cu obiective de performanţă; - joc bilateral în condiţii regulamentare; - organizarea de parcursuri aplicative complexe, problematizante. Organizarea activităţii În condiţii de perfecţionare a deprinderilor, elementele de organizare trebuie să răspundă cerinţelor specifice. Materialele utilizate sunt cele de competiţie (concurs, joc), adică regulamentare. Clasa este organizată pe echipe sau grupe, în situaţia desfăşurării activităţii sub formă de joc (sportiv sau dinamic) sau individual, în situaţia unor probe atletice sau de gimnastică. Exersarea presupune solicitare superioară în condiţii de concurs, fiind supusă rigorilor regulamentare sau ale unor sarcini motrice inedite. D. VERIFICAREA nivelului de însuşire a cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi de dezvoltare a calităţilor motrice Activităţi de verificare şi apreciere se desfăşoară pe întreg parcursul lecţiei, reprezentând un factor esenţial al calităţii procesului. Obiective instructiv-educative: - verificarea şi aprecierea rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele propuse la un moment dat; - educarea capacităţii de autocunoaştere şi autoevaluare obiectivă a activităţii în cadrul lecţiei şi a celei independente; - evaluarea obiectivă a rezultatelor obţinute de elevi, concretizată prin notare. Sisteme de acţionare: - verificarea curentă, pe parcursul lecţiei, ca formă de dirijare a activităţii către îndeplinirea integrală a obiectivelor; - aplicarea testelor, probelor de control, verificarea îndeplinirii cerinţelor. Se organizează testarea nivelului atins în realizarea normelor stabilite anterior, prezente în SNSE; - verificarea prin activităţi globale şi întreceri. Se evaluează nivelul de însuşire a tehnicii specifice şi a performanţei obţinute; - evaluarea nivelului calităţilor motrice, conform tehnologiei SNSE, diferenţiată pe clase şi sexe. Organizarea activităţii Se utilizează materiale adecvate scopului, conform metodologiei unitare.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

356

În condiţii de evaluare individuală, elevii sunt grupaţi pe probe (conform opţiunilor), desfăşurând activitatea în mod succesiv. Procedeele tehnico-tactice din jocuri sportive pot fi evaluate în condiţii de practicare globală (joc bilateral), elevii fiind organizaţi pe echipe. Observaţii generale - În ansamblu, sistemele de acţionare practicate pe parcursul lecţiei, în mod special în veriga a V-a, influenţează în sens pozitiv calităţile motrice. Unele teme de bază, caracterizate prin solicitare fizică importantă (alergare de viteză, exerciţiu complex la sol, joc bilateral), după însuşirea bazelor tehnicii, pot fi transferate ca mijloace (sisteme de acţionare), în verigile destinate influenţării calităţilor motrice corespunzătoare. - Activităţi de învăţare se desfăşoară şi în alte verigi, dacă acestea rezolvă optim obiectivele specifice. Exemplu: învăţarea variantelor multiple ale exerciţiilor de ordine şi deplasări în figuri, în primele două verigi, formaţii de lucru în veriga a III-a, alergare de rezistenţă în veriga a VI-a etc. Acest transfer este util şi în cazul unor deprinderi aflate în faza de consolidare şi perfecţionare, în condiţii de solicitare fizică superioară. - Cele patru scopuri didactice descrise nu pot fi prezente simultan în lecţie, ci, conform recomandărilor noastre, cel mult câte două (alcătuind două teme de lecţie), în combinaţii diverse, constituind lecţii de tip mixt. Se asigură astfel tratarea consistentă a celor două teme proiectate, în timpul afectat verigii. Veriga VI. Dezvoltarea calităţilor motrice, forţa sau rezistenţa (durata 5-10') Obiective instructiv-educative: - Creşterea indicilor de forţă sau rezistenţă la nivelul aparatului locomotor şi al musculaturii de postură. Dezvoltarea acestor calităţi motrice, frecvent combinate, este impusă de nivelul scăzut al indicilor acestora la generaţiile tinere. Presupune eforturi substanţiale, condiţii de oboseală, motiv pentru care, veriga este plasată după realizarea temelor propriu-zise. Pe parcursul lecţiei, o multitudine de sisteme de acţionare influenţează şi aceste calităţi, dar în acest moment, ponderea o deţin sistemele specializate. Sisteme de acţionare: - Exerciţii specifice încadrate în sisteme de acţionare accesibile şi eficiente: - Pentru dezvoltarea forţei, se efectuează repetări de exerciţii cu îngreuiere (obiecte, aparate, partener); exersarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative (separat, în parcursuri aplicative, sub formă de joc); „circuit” mediu pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei (calitate combinată). - Pentru dezvoltarea rezistenţei generale se practică alergare de durată în tempo uniform, moderat (efort aerob), alergare în teren variat, parcursuri aplicative lungi (repetate), complexe tehnico-tactice repetate, joc sportiv (cumulând timpul afectat în veriga a V-a), „circuit” lung cu conţinut adecvat, exerciţii cu îngreuiere redusă şi număr mare de repetări pentru influenţarea rezistenţei musculare. - Repetarea unor procedee tehnice, cu schimbarea dominantei efortului: Exemple: număr mare de execuţii ale aceluiaşi procedeu tehnic, execuţii în condiţii îngreuiate: număr mare de pase cu mingea elastică sau cu mingea medicală, structuri tehnico-tactice din jocuri sportive, executate repetat, exerciţii la sol sau linii acrobatice efectuate repetat (atenţie la momentul apariţiei oboselii în acest ultim exemplu!). Organizarea activităţii Cerinţa creşterii atractivităţii verigii impune folosirea a diverse obiecte şi aparate, a formelor de relief apropiate, a condiţiilor igienice oferite de pădure, parc apropiat, lac etc. Elevii sunt organizaţi pe grupe, echipe (pentru condiţii de joc) sau frontal (repetări ale unor exerciţii analitice). Procedeul individual este recomandat elevilor cu probleme speciale.

PAUL FIEDLER

357

Exersarea este diferenţiată pe sexe (cel puţin din punct de vedere cantitativ) şi pe nivel de posibilităţi. În situaţia exersării unor structuri tehnice, în condiţii de îngreuiere, tehnica de execuţie nu trebuie alterată: se întrerupe execuţia la apariţia oboselii accentuate. Observaţii: Conţinutul verigii este influenţat de dominanta de efort a temelor de bază (temele pot rezolva obiectivele verigii VI, astfel că se poate renunţa la organizarea acesteia). Conţinutul verigii VI trebuie „cuplat” metodic, cu influenţele verigilor anterioare. Condiţiile materiale, profilul formelor de relief, condiţiile climatice, sezonul influenţează (impunând adaptare) conţinutul verigii. Particularităţile morfo-funcţionale determină diferenţierea individuală a solicitărilor şi adoptarea metodelor şi procedeelor. Veriga VII. Revenirea indicilor marilor funcţiuni la nivelul obişnuit Obiective instructiv-educative - Reducerea treptată a nivelului efortului fizic şi revenirea indicilor frecvenţei cardiace şi respiratorii la nivelul obişnuit. Faţă de nivelul ridicat al solicitărilor din veriga anterioară, este necesară trecerea treptată spre valorile iniţiale ale indicilor amintiţi. Practic, se iniţiază această trecere, urmând ca revenirea organismului să continue în perioada ce urmează.

- scăderea nivelului excitabilităţii nervoase. Se tinde spre reechilibrarea proceselor nervoase, simultan cu refacerea potenţialului fizic.

Sisteme de acţionare - exerciţii simple, cu intensitate redusă: alergare uşoară, relaxată, şi trecere treptată în mers, jocuri cu nivel de solicitare redus, elemente de dans modern (cu muzică), interpretare liberă a muzicii, elemente din dansuri populare: „hora”, „coasa” etc. - exerciţii speciale pentru relaxarea membrelor, însoţite de mişcări de respiraţie. Se execută scuturarea membrelor, pe loc sau în deplasare, balansări, alternări, decontracţii şi relaxare, acţiuni de întindere (în perechi sau în atârnat la scară fixă), automasaj (exerciţiile de respiraţie accentuează expiraţiile, se efectuează combinaţii diverse de inspir, apnee, expir ca elemente de control al amplitudinii respiraţiei, se efectuează respiraţii în diferite poziţii, diverse acţiuni de tip yoga, elemente de eugenie. - exerciţii pentru educarea reflexului de postură: acţiuni de redresare a poziţiei spatelui, capului şi membrelor (pe loc şi în deplasare). - se practică acţiuni pentru refacerea bunei dispoziţii (refacerea tonusului psihic), sub formă de jocuri simple, distractive, acţiuni ritmate, paşi de dans, exerciţii simple în grup. Profesorul decide folosirea mijloacelor adecvate stării psiho-fizice a elevilor, acţionând pentru refacerea bunei dispoziţii sau temperarea acesteia. Organizarea activităţii: În funcţie de conţinutul adoptat, sunt folosite materiale ajutătoare pentru fiecare elev (bastoane, mingi, saltele, scări fixe). Clasa este organizată frontal şi lucrează simultan în perechi sau individual. Se pot organiza echipe care se întrec în cadrul unor jocuri simple, distractive (umflarea baloanelor, menţinerea fulgului în aer, conducerea mingii de tenis de masă spre terenul advers - suflând asupra ei � etc.). Veriga este prezentă în fiecare lecţie, ocazie cu care elevii învaţă mijloace speciale pentru relaxare şi exersarea respiraţiei. Veriga VIII Încheierea organizată a lecţiei (durata: aproximativ 2') Este prezentă în fiecare lecţie şi are efecte educativ-formative importante. Obiective instructiv-educative: - educarea capacităţii de apreciere şi autoapreciere prin compararea realizărilor proprii cu evaluarea făcută de către profesor şi cu realizările colegilor;

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

358

- prezentarea bilanţului lecţiei din punct de vedere instructiv, al comportamentului elevilor, al nivelului de îndeplinire a obiectivelor lecţiei, raportat la sistemul de lecţii din care face parte. Sisteme de acţionare - reorganizarea elevilor în formaţia de adunare; - aprecierea comportării elevilor, a rezultatelor obţinute. Se fac evaluări (pozitive), evidenţieri, se acordă note, se conturează perspective (optimiste). - se fac recomandări pentru activitatea independentă a elevilor, în mod diferenţiat, având în vedere particularităţile individuale. Activitatea independentă a elevilor vizează practicarea exerciţiilor fizice cu scopul eliminării carenţelor privind calităţile motrice, cunoştinţele tehnice sau pentru corectarea deficienţelor fizice. Profesorul dă indicaţii adecvate sau alcătuieşte programe pe care elevii le vor îndeplini. Rezultatele acestor activităţi pot fi evaluate şi notate obiectiv. Organizarea activităţii În veriga a VIII-a, profesorul este singurul care acţionează prin mijloace pedagogice. În unele situaţii, elevii pot fi angrenaţi în evaluarea activităţii proprii sau a colegilor. Nu se utilizează mijloace materiale sau forme de activitate fizică. Profesorul are în vedere pregătirea psiho-fizică a elevilor pentru activităţile care urmează.

III.6 Tipologia lecţiilor de educaţie fizică Lecţiile de educaţie fizică se diferenţiază prin conţinutul verii de realizare a temelor lecţiei, conţinut care determină esenţa tuturor celorlalte verigi. Corespunzător scopului didactic unic, lecţiile sunt numite: lecţii de învăţări, de „consolidare”, de „perfecţionare”, sau de „verificare”. De cele mai multe ori, lecţia rezolvă scopuri didactice duble (combinaţii între scopurile didactice precizate): „învăţare-consolidare”, „consolidare-perfecţionare”, „învăţare-perfecţionare”, „consolidare-evoluare” etc., numindu-se lecţie de tip mixt. Se întâlnesc lecţii cu teme unice sau multiple, dintr-o singură ramură sportivă. Acestea se numesc lecţii de tip „monosport”. Se mai întâlnesc tipuri de lecţii: „de organizare”, „teoretice”, „de pregătire fizică”, „bilanţ”, a căror structură nu mai corespunde celei prezentate anterior. Lecţiile opţionale sau de activităţi sportive se încadrează în tipurile precizate mai sus. Lecţiile nu au un conţinut şablonizat, cadrele didactice fiind preocupate de realizarea diversităţii şi atractivităţii acestora. III.7. Efortul şi odihna în activităţile de educaţie fizică Efortul reprezintă capacitatea psiho-fizică a individului de a presta activităţi fizice sau intelectuale (psihice), caracterizate prin indici superiori de solicitare. Repetarea sistematică a eforturilor, încadrate în anumite limite, determină reacţii adaptative ale organismului, concretizate în perfecţionarea funcţiilor sau structurii sale. În activităţile de educaţie fizică şi sport, efortul poate fi considerat ca o condiţie esenţială pentru realizarea obiectivelor acestora. Substratul energetic al efortului este de factură biochimică, metabolică şi fiziologică. Natura şi nivelul efortului fizic sunt determinate de ponderea componentelor acestora la un moment dat: - VOLUMUL EFORTULUI - componenta cantitativă, caracterizată prin număr de repetări, distante parcurse, durata exerciţiilor. Este apreciat în unităţi de mărime, raportate la nivelul de posibilităţi al subiecţilor, astfel: efort mic, mediu, submaximal şi maximal.

CHESTIONAR 1. Enumeraţi denumirea corectă a verigilor lecţiei ! 2. Precizaţi obiectivele verigii III a lecţiei 3. Precizaţi locul în lecţie şi conţinutul verigilor pentru dezvoltarea

calităţilor motrice

PAUL FIEDLER

359

Volumul caracterizează eforturile de rezistenţă (anduranţă), forţă, mobilitate şi de învăţare a deprinderilor motrice. - INTENSITATEA EFORTULUI - componenta calitativă; este exprimată în mărimi ce caracterizează tempo-ul, frecvenţa, mărimea încărcăturii, durata pauzelor. Intensitatea este apreciată în procente (25%, 75%, 100%), rapoarte (2/4, 3/4, 4/4) sau calificative: mică, mijlocie, mare, maximă. Are caracter dominant în eforturi cu durata până la 5 minute. Este prezentă în dezvoltarea vitezei, forţei, are pondere mare în acţiuni de consolidare a deprinderilor sau perfecţionarea acestora în jocuri dinamice şi în treceri. - COMPLEXITATEA EFORTULUI - valoarea coordinativă a efortului: multitudinea şi diversitatea gesturilor motrice executate simultan. Solicitarea dominantă este concentrată la nivelul sistemului nervos central, astfel că şi oboseala se instalează în primul rând la acest nivel. Asemenea eforturi regăsim în jocuri sportive: tenis de masă, tenis de câmp, baschet, volei, handbal, fotbal, jocuri dinamice, sporturi în care precizia este determinantă (tir cu arma, tir cu arcul, popice), sporturi mecanice (care solicită concentrare nervoasă mare) etc. Raportând componentele efortului la tipurile de efort (clasificate în baza prezentei O2 în reacţiile specifice sau din punct de vedere fiziologic), specialistul poate recunoaşte şi doza efortul necesar obţinerii unor efecte benefice, corespunzătoare intenţiilor. Oboseala, stare complexă a organismului (care limitează efortul), cu rol de protecţie, este depistată de profesor, care determină reacţia la efort prin următoarele procedee: - măsurarea frecvenţei cardiace şi frecvenţei respiratorii. Când pulsul creşte de 1,5 ori faţă de valoarea iniţială, intensitatea efortului trebuie să scadă; dacă frecvenţa respiratorie determină diminuarea amplitudinii mişcărilor de respiraţie, se reduce intensitatea efortului. Aceste determinări se fac prin sondaj sau pentru toţi elevii, cu ajutorul acestora. - observarea manifestărilor exteriorizate de elevi: - apariţia transpiraţiei abundente (pe faţă şi corp); - înroşirea accentuată a feţei, paloarea acesteia sau numai a zonei peribucale; - crisparea trăsăturilor. - observarea momentului alterării tehnicii sau randamentului activităţii: - scăderea tempo-ului şi frecvenţei acţiunilor; - scăderea preciziei execuţiei şi a finalizărilor; - modificarea formei exerciţiului şi apariţia greşelilor. Toate acestea pot constitui indicii ale apariţiei oboselii şi impun luarea de măsuri în consecinţă: - aplicarea unor probe de adaptare la efort (Ruffier sau proba vegetativă), pentru a cunoaşte nivelul adaptării elevilor la efort, lucru ce permite dozarea corectă a acestuia în viitor. Trebuie să recunoaştem că, în ceea ce priveşte efortul în lecţia de educaţie fizică, se greşeşte mai frecvent prin subsolicitare decât prin suprasolicitare! Odihna urmează în mod necesar eforturilor fizice sau psihice şi are ca scopul de a reface potenţialul organismului, prin mecanisme complexe. Încetarea efortului este urmată de pauză pasivă sau activă, a cărei durată este dependentă de mărimea efortului prestat şi de capacitatea de refacere a organismului. În activităţile de educaţie fizică şi sport, momentele de odihnă sunt frecvente şi au un conţinut simplu (activ sau pasiv). Pauzele active (cu efectuarea unor acţiuni speciale) sunt mai scurte, mai eficiente şi mai complete. În continuare, se efectuează acţiuni de relaxare, mişcări de respiraţie, exerciţii de întindere, balansări, exerciţii cu segmentele simetrice nesolicitate anterior, acţiuni de respiraţie, masaj local etc. Aceste pauze sunt preferate , contribuind la creşterea densităţii motrice a activităţii. În antrenamentul sportiv, odihna poate beneficia de metode şi procedee evoluate, mult mai eficiente. Odihna pasivă constă în acţiuni de relaxare prin autosugestie, în poziţii odihnitoare ( eugenice ), poziţii inactive sau chiar somn. Efortul, perceput ca factor de stres, trebuie controlat cu atenţie pentru a obţine efecte favorabile. Pe de altă parte, pauzele prelungite nu favorizează progresul capacităţii motrice sau nivelul deprinderilor motrice ca şi pauzele prea scurte sau ineficiente.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

360

III.8. Particularităţile dinamicii efortului în lecţia de educaţie fizică În lecţia de educaţie fizică, efortul are o evoluţie oscilantă, în concordanţă cu conţinutul lecţiei, cu dinamica activităţilor, cu nivelul capacităţii motrice al elevilor. Este determinat pe baza reacţiei frecvenţei cardiace la efortul depus. Se înregistrează astfel aşa-zisa „curbă a efortului” ca în exemplele următoare:

Frecvenţa cardiacă înregistrează oscilaţii frecvente şi în cadrul fiecărei verigi, reacţionând la fiecare sistem de acţionare. Astfel, în realitate, curba efortului este mult mai neregulată decât se observă în schiţele noastre unde, am marcat valorile în finalul verigilor (vezi graficul nr. 1). Exemplele date constituie repere orientative! III.9. Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică Pentru obţinerea valorilor optime ale efortului (şi realizarea dinamicii corecte a acestuia), se acţionează asupra componentelor sale prin procedeele de dozare specifice. a. Reglarea volumului efortului: - reglarea numărului total de repetări şi reprize, - variaţii ale distanţelor de parcurs (alergare, complexe tehnico-tactice, parcursuri aplicative), - modificarea duratei acţiunilor motrice. b. Reglarea intensităţii efortului: - reglarea vitezei sau tempoului acţiunilor motrice ciclice sau rapidităţii acţiunilor neciclice, - modificarea frecvenţei actiunilor în unitatea de timp, - reglarea încărcăturii (greutatea obiectelor manevrate, procedee de reglare a greutăţii propriului corp sau a rezistenţei partenerului), - creşterea sau descreşterea duratei pauzelor şi adoptarea unor forme active sau pasive, - folosirea elementului de întrecere şi joc, creşte viteza actiunilor, precizia acestora, se realizează stare de emulaţie deosebită). Efortul este reglat: - prin alegerea structurii adecvate a jocului, - prin dirijarea regulamentului de joc, - prin modificarea duratei jocului sau numărului de repetări, - prin angrenare progresivă în efortul de competiţie.

PAUL FIEDLER

361

c. Reglarea complexităţii efortului: - modificarea poziţiilor de lucru, a bazei de sprijin, a poziţiilor iniţiale şi/sau finale, exerciţii din poziţii neobişnuite, - modificarea complexităţii sistemelor de acţionare prin sarcini multiple, combinarea acţiunilor, sarcini suplimentare, - reglarea amplitudinii mişcărilor (de regulă creştere amplitudinii determină un efort sporit: vezi aruncările, săriturile, elementele acrobatice etc.), - modificarea condiţiilor externe: alergare în teren variat, pe nisip, zăpadă, peste obstacole, actiuni cu adversar semiactiv sau activ, modificarea spaţiului de joc, lucru în condiţii climatice diferite etc. Formelor de dirijare a efortului, li se adaugă DENSITATEA acţiunilor motrice înţeleasă ca aspect cantitativ al acţiunii. Poate fi definită ca totalitate a acţiunilor ce se desfăşoară în timpul afectat lecţiei sau altor forme de organizare ale activităţii de educaţie fizică şi sport. În principiu, cu cât numărul de acţiuni motirce este mai mare, cu atât efortul este mai ridicat, dar trebuie să luăm în calcul aspectele calitative ale activităţii. Densitatea poate fi determinată prin cronometrare, astfel se stabileşte raportul între timpul utilizat pentru îndeplinirea obiectivelor activităţii şi timpul total afectat. Densitatea este limitată de factori de natură fiziologică (necesitatea pauzelor, capacitatea de efort a elevilor), de cerinţe ale activităţii didactice (prezenţa necesara a explicaţiilor, demonstraţiilor, acţiunilor organizatorice etc.), sau de aspecte calitative ale efortului (nivelul solicitărilor). Se disting forme diferite ale densitătii: a. DENSITATE MOTRICÃ: timpul consumat pentru executarea efectivă a acţiunilor motrice, raportat la timpul total afectat. b. DENSITATE PEDAGOGICÃ: timpul afectat acţiunilor cu caracter pedagogic, metodic şi organizatoric, raportat la timpul total al activităţii (lecţiei). Din această categorie fac parte explicaţiile, demonstraţiile, indicaţiile metodice, corectărilor, acţiuni cu caracter organizatoric, pauzele pasive (momente de inactivitate), măsurile pedagogice (disciplinare, educative, observaţii, admonestări, măsuri speciale). Suma timpilor afectaţi densităţii motrice şi celei pedagogice reprezintă 100% din durata totală a activităţii. c. DENSITATEA FUNCŢIONALÃ (FIZIOLOGICÃ): relaţia între timpul afectat execuţiei acţiunilor motrice raportat la intensitatea acestora şi la durata totală a activităţii. Reprezintă cantitatea acţiunilor motrice, caracterizate de indici ai intensităţii şi relevă aspecte calitative ale efortului. În lecţie, majoritatea acţiunilor se desfăşoară cu intensitate medie (2/4), dar se înregistrează momente de intensitate ridicată (vârfuri ale curbei efortului), de 3/4 sau 4/4, desigur, cu durată redusă. Densitatea lecţiilor este variabilă cu conţinutul acestora, cu tipul de lecţie cu locul ei în sistemul de lecţii. Recomandăm realizarea unei densităţi ridicate în fiecare lecţie dar numai în condiţiile utilizării sistemelor de acţionare-selecţionare, eficiente şi atractive! Ca orientare metodologică ce vizează perfecţionarea lecţiei de educaţie fizică densitatea poate creşte substanţial pe următoarele baze organizatorice şi metodice. Măsuri cu caracter organizatoric: - Organizarea materială prealabilă a lecţiei (obiecte, dispozitive, spaţiu de lucru). - Folosirea procedeelor de organizare frontal, perechi, grupe (ateliere) numeroase în toate verigile lecţiei. Organizarea simultană a exersării. - Limitarea numărului de acţiuni organizatorice prin stabilirea unor forme valabile pe termen lung. Măsuri cu caracter metodic: - Crearea emulaţiei necesare desfăşurării dinamice a lecţiei: - enunţarea temelor lecţiei în forme atractive, stimulative; - organizarea întrecerilor în diverse momente ale lecţiei; - folosirea sistemelor de acţionare de maximă funcţionalitate;

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

362

- introducerea elementelor de problematizare în sprijinul creşterii dinamismu- lui activităţii; - folosirea parcursurilor aplicative complexe, problematizante, a structurilor tehnico-tactice atractive (cu finalizări) în condiţii de concurs; - evaluarea frecventă a calităţii realizărilor individuale şi colective (evidenţieri, exemple, stimulare verbală, notare). - Repetarea exerciţiilor învăţate în structuri dinamice, în condiţii variabile; - Abordarea strategiilor globale în învăţare şi formelor de practicare integrală a ramurilor sportive; - Măsuri pentru creşterea numărului de repetări: - abordarea pauzelor active; - creşterea vitezei de execuţie în etapa de consolidare a deprinderilor (fără alterarea formei tehnice); - efectuarea măsurilor metodice şi pedagogice în timpul derulării acţiunilor, fără întreruperea lucrului; - lucru cu exerciţii suplimentare în cadrul procedeelor de organizare succesivă a exersării (grupe, ateliere). - Organizarea activităţii independente în anumite momente ale lecţiei; - Dezvoltarea calităţilor motrice cu ajutorul unor metode şi procedee care asigură densitate ridicată; - Pregătirea atentă, responsabilă a profesorului pentru lecţie; - Conducerea lecţiei de către profesor este un element esenţial al îndeplinirii criteriilor de calitate, eficienţă, dinamism, atractivitate. Densitatea lecţiei poate fi evaluată prin cronometrare şi înregistrarea timpilor pe un protocol de densitate:

Şcoala Teme, scop didactic, obiective Clasa 1…………………………….

Efectiv: Băieţi...Fete... 2……………………………… Loc de desfăşurare

verig

a

conţ

inut

tip

de

efor

t

dozare pauza

Den

sita

te

peda

gogi

frecv

enţa

ca

rdia

că

form

aţii

obse

rvaţ

ii dur

ata număr repetări

distanţa

tempo activă pasivă

Studiul densităţii lecţiilor poate conduce la perfecţionarea conţinutului acestora, dar şi a stilului de conducere adoptat de profesor. Sunt înregistrate datele cu ajutorul unei echipe de observatori dotaţi cu cronometre. Subiecţii, în număr reprezentativ, sunt observaţi atent pe întreg parcursul lecţiei. Protocolul final consemnează media timpilor înregistraţi de cronometre. III.10. Lecţia de educaţie fizică în condiţii dificile Condiţii „dificile”, considerăm că sunt cele determinate în primul rând de baza materială, în multe situaţii, precară: inexistenţa sălii de sport, materiale, aparate, obiecte, în număr şi calitate insuficiente. În aceste condiţii, lecţiile se desfăşoară în aer liber şi în sezonul ne favorabil sau în anumite cazuri pe culoar sau sală de clasă. a. Activitatea în aer liber, presupune adoptarea unor măsuri speciale în perioada timpului nefavorabil caracterizat prin temperaturi scăzute şi/sau manifestări meteorologice: - Se întrerupe lucrul în aer liber în cazul de ger (-5-100), viscol, ploaie, ceaţă densă.

PAUL FIEDLER

363

- Se reduce timpul afectat lecţiei, eventual continuă cu activităţi adecvate pe culoar sau în clasă. - Se abordează sisteme de acţionare dinamice, jocuri, iar dacă temperatura este scăzută, nu se folosesc aruncări şi prinderi, dribling etc. - Pe zăpadă, se adaptează conţinutul la condiţiile speciale. - Folosirea materialelor improvizate sau realizate cu mijloace simple. - Organizarea vizează forme care asigură densitate ridicată, iar pauzele sunt active. b. În condiţiile lucrului pe culoar, se adoptă procedeele de organizare frontal sau pe grupe (ateliere), folosind întregul spaţiu. - Se protejează suprafaţa cu saltele. - Nu se folosesc mingi (sau aruncări), decât în condiţiile în care sunt aruncate prin rostogolire, sau se înmânează. - Se poate lucra cu bastoane, la banca de gimnastică, în perechi. - Jocurile au mai ales forma de ştafetă sau parcurs aplicativ. - Se evită manifestările prea zgomotoase. c. În clasă cu bănci fixe se lucrează exerciţii analitice în bănci, pe culoare sau în spaţiul mai mare din faţa catedrei. Se organizează jocuri cu deplasare redusă, sau ştafete pe culoarele dintre bănci. Se poate lucra gimnastică acrobatică, exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice etc.

CHESTIONAR 1. Analizaţi dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică.Comparaţi

exemplele prezentate - desenaţi variante ale acestora. 2. Densitatea ,formă de reglare a efortului : măsuri pentru creşterea

densităţii

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

364

CAP. IV METODOLOGIA DEZVOLTARII CALITATILOR MOTRICE. IV.1. Calităţile motrice sunt componente indispensabile activităţii fizice umane, are asigură posibilitatea efectuării unor eforturi caracteristice, valorificând potenţialul energetic şi funcţional al organismului. Importanţa dezvoltării calităţilor motrice: 1. Influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni, motricitatea generală, calităţile volitive. 2. Are un rol deosebit în procesul dezvoltării fizice armonioase şi întăririi sănătăţii. 3. Permite acţionare segmentară favorizând influenţarea zonelor deficitare sau cu importanţă în practica sportivă. 4. Are efecte plastice deosebite (modelarea profilului muscular şi a poziţiei elementelor osoase). 5. Valorifică aptitudinile organismului uman la un nivel superior. 6. Favorizează însuşirea deprinderilor motrice (influenţele sunt reciproce). 7. Calităţile motrice sunt interdependente (se influenţează reciproc: pozitiv sau negativ). 8. Sistemele de acţionare specifice contribuie la refacerea capacităţii de efort, sau combaterea obezităţii. 9. La nivel de performanţă sportivă, calităţile motrice înregistrează indici ridicaţi; la şcolari se regăsesc cel mai adesea combinaţi în proporţii variate. 10. Calităţile motrice se perfecţionează prin efort specific 11. Calităţile motrice se manifestă diferenţiat funcţie de aptitudini, sex şi au pondere variabilă cu vârsta. Constatăm valoarea deosebită a sistemelor de acţionare specifice în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive. Influenţarea calităţilor motrice este posibilă în cadrul lecţiei şi a altor forme de practicare a exerciţiilor fizice cu ajutorul metodelor şi procedeelor accesibile şcolarilor. IV.2. FORŢA Capacitatea de a învinge o rezistenţă (internă sau externă) sau a i se opune prin efort muscular. Se dozează mărimea încărcăturii (îngreuierii), numărul de repetări şi rapiditatea execuţiei. La şcolari nu se lucrează pentru dezvoltarea forţei pure! Sisteme de acţionare: - Exerciţii analitice, libere, cu bastoane metalice, mingi medicale, în perechi. - Exerciţii cu folosirea greutăţii propriului corp: genuflexiuni, flotări, tracţiuni (din atârnat culcat sau atârnat simplu), exerciţii pentru abdomen, spate, părţi laterale etc. - Exersarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative (cu caracter de forţă) ca atare sau în parcursuri aplicative. - Repetarea unor structuri tehnice din gimnastică, jocuri sportive, atletism, în condiţii de forţă. - Practicarea jocurilor cu caracter de forţă, cu elemente de bază ca: transport de greutăţi sau parteneri, tracţiuni şi împingeri, escaladări, căţărare. - Lucru cu greutăţi mici, număr mare de repetări, lent, pentru influenţarea forţei în regim de rezistenţă (rezistenţă musculară). - Lucru prin metoda „CIRCUIT” recomandând circuitul mediu (număr de staţii -6 -8, încărcături 30%-40% din posibilităţi). Se influenţează astfel forţa şi rezistenţa, cu pondere variabilă, funcţie de elementele de dozare practicate.

PAUL FIEDLER

365

Planşa „Circuit”

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

366

IV.3. Viteza Capacitatea organismului de a efectua acţiuni motrice caracterizate prin indici ridicaţi de rapiditate.

Formele de manifestare a vitezei se dezvoltă cu ajutorul sistemelor de acţionare adecvate, pe întreg parcursul şcolarităţii. Ele au însă tendinţe naturale diferite funcţie de vârstă şi nivel de posibilităţi sau sex. Influenţarea indicilor de forţă favorizează dezvoltarea vitezei. Sisteme de acţionare Se bazează pe repetări ale diverselor structuri (preferabil simple) în condiţii de rapiditate, organismul fiind pregătit optim pentru eforturile de viteză (veriga a IV-a). Odată cu apariţia oboselii, eforturile de viteză se întrerup. - Repetări ale unor structuri din atletism, gimnastică, jocuri sportive, cu rapiditate: alergări, aruncări şi prinderi, dribling, elemente acrobatice etc. - Ştafete şi jocuri dinamice cu element de bază alergare de viteză şi viteză de execuţie. - Alergare de viteză în condiţii de concurs pe distanţe între 10-30 m. - Structurile complexe (din gimnastică sau jocuri sportive) pot fi repetate fracţionat după care se efectuează asamblarea şi repetare globală. - Exerciţii pentru dezvoltarea detentei (forţă-viteză): sărituri pe loc, în deplasare, peste obstacole, sărituri atletice, jocuri cu element de bază sărituri. - Parcursuri aplicative în condiţii de întrecere: contra-cronometru, urmărirea partenerului, „torent”. Se dozează distanţele pe parcurs, numărul de repetări în unitate de timp, greutatea materialelor, timpul realizat. Se asigură pauze între repetări până la revenirea indicilor funcţionali.

PAUL FIEDLER

367

IV.4. Rezistenţa (rezistenţa generală)

Calitate motrică de mare valoare aplicativă, transferabilă în acţiuni variate. Este definită astfel: capacitatea organismului de a efectua un efort oarecare, timp îndelungat, cu eficacitate constantă. Nivelul rezistenţei organismului este dependent de capacitatea de refacere a acestuia (viteza de recuperare). Rezistenţa se dezvoltă prin solicitări de durată în condiţii de oboseală. Sisteme de acţionare: - Alergare de durată în tempo uniform, în tempo variabil, în teren variat (corespunzător nivelului de posibilităţi). Se exersează reglarea respiraţiei. - Metoda antrenamentului cu intervale (la clasele de liceu sau avansaţi). - Repetarea unor complexe tehnico-tactice din jocuri sportive, exerciţii din gimnastică (sol), practicare globală a jocurilor sportive (se influenţează rezistenţa în regimuri specifice). - Parcursuri aplicative lungi (sau repetate), în regim aerob. - Exersarea unor complexe de exerciţii analitice cu pauze reduse. Elemente de gimnastică aerobică, jogging. - Practicarea sporturilor alternative (de sezon), organizat sau independent. - Exerciţii analitice cu îngreuiere redusă (10-20%), pentru influenţarea rezistenţei musculare (calitate combinată). - Metoda „Circuit” extensiv mediu (pondere egală - forţă-rezistenţă) şi lung în care ponderea rezistenţei este mare. Dozarea acţiunilor se realizează pe baza distanţei, duratei, duratei şi conţinutului pauzelor, numărul de repetări. Se lucrează în regim aerob, la clasele mari se poate adopta şi metoda eforturilor repetate sau a celor progresive. Exerciţiile speciale sunt prezente în veriga a IV-a a lecţiei, dar întregul conţinut al lecţiei influenţează şi rezistenţa, în măsura în care lecţia este densă şi dinamică.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

368

IV.5. Îndemânarea Calitate neuro-psiho-motrică, îndemânarea poate fi definită drept capacitate a organismului de a efectua acţiuni motrice complexe, cu randament ridicat în condiţii inedite (nestudiate). Se remarcă relaţia cu priceperile motrice: îndemânarea se manifestă prin priceperi. Sisteme de acţionare: - Exerciţii de ordine şi formaţii, elemente din şcoala alergării, aruncării mingii, săriturilor. - Exerciţii pentru însuşirea bazelor generale ale mişcărilor (exerciţii analitice) şi cunoaşterea schemei corporale individuale. - Exerciţii analitice cu caracter de coordonare progresivă (treptat mai complexe). - Exerciţii imitative: analitice, în oglindă, în sens opus partenerului. - Exerciţii speciale pentru relaxare segmentară şi de întindere (Stretching). - Însuşirea unui număr mare de acţiuni din deprinderile motrice de bază şi aplicative în corelaţii diverse, sub formă de joc, întreceri, elemente de problematizare şi creativitate. - Sisteme de acţionare specifice ramurilor şi probelor sportive: însuşirea de elemente tehnico-tactice, structuri complexe, forme de practicare globală şi de competiţie. - Sisteme de acţionare pentru dezvoltarea celorlalte calităţi motrice. - Acţiuni pentru educarea ritmului, atenţiei distributive, ambidextriei şi lateralităţii. - Sisteme de acţionare pentru formarea capacităţii de generalizare şi aplicare (de formare a priceperilor complexe). Îndemânarea este influenţată de multitudinea de sisteme de acţionare folosite în lecţie iar în mod deosebit prin exerciţii speciale din veriga a IV-a. Ca şi viteza, îndemânarea este afectată de oboseală, de ambianţă, de motivaţie. Îndemânarea generală se constituie ca bază pentru îndemânarea specială. Sistemele de acţionare utile sunt exersate în condiţii standard, în condiţii îngreuiate dar mai ales în condiţii variabile, schimbătoare sau chiar inedite.

PAUL FIEDLER

369

COMPONENTELE ÎNDEMÂNĂRII

Dupa Jurgen Weineck

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

370

IV.6 Mobilitatea Calitate a sistemului musculo-ligamentar şi a articulaţiilor care permite efectuarea mişcărilor cu (mare) amplitudine. Rolul deosebit îl deţine structura articulaţiilor dar şi calitatea elementelor de contenţie şi musculaturii care traversează articulaţiile. Influenţarea mobilităţii se realizează prin: - mărirea elasticităţii ligamentelor, capsulei şi musculaturii, - îmbunătăţirea forţei şi contractibilităţii musculaturii sinergice, - coordonarea fasciculelor musculare sinergice cu cele antagonice - controlul reacţiei declanşate de proprioceptori la efortul de întindere. Sisteme de acţionare: - Acţiuni dinamice, analitice, executate cu arcuiri: extensii ale braţelor sau trun- chiului, îndoiri ale trunchiului şi arcuiri, fandări şi arcuiri etc. - Exerciţii în perechi: partenerul contribuie la mărirea amplitudinii mişcărilor, în sensul gravitaţiei sau lucrează simultan aceleaşi exerciţii. - Exerciţii de relaxare segmentară, controlată şi exerciţii tip Stretching (menţi-nerea acţiunii între 5-20"). - Acţiuni pentru dezvoltarea forţei muşchilor agonişti. Acţiuni în regim pliometric (pentru îmbunătăţirea elasticităţii musculare). - Exersarea elementelor acrobatice cu caracter de mobilitate: sfoară, pod, cum-pene, răsturnări lente. Dozarea este în funcţie de exerciţiul adoptat şi de nivelul de cunoştinţe şi posibilităţi şi se face pe baza numărului de repetări, timpului de menţinere a întinderii. Exerciţiile de mobilitate se practică în veriga a II-a, a III-a, elemente acrobatice de mobilitate în veriga V şi în veriga VI între exerciţii cu caracter de forţă. Au o importanţă deosebită la clasele mari, atunci când tendinţa naturală este de reducere a mobilităţii. Nu trebuie să lipsească din lecţie sau din programele independente.

PAUL FIEDLER

371

CHESTIONAR 1. Metode şi procedee metodice,sisteme de acţionare

pentru influenţarea calităţilor motrice de bază, accesibile şcolarilor ( discuţie pe tema fiecărei calităţi motrice )

2. Prezentaţi „ circuitul „ metodă accesibilă pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei la şcolari

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

372

CAP.V PROIECTAREA DIDACTICA IN EDUCATIA FIZICA SCOLARA. V.1. Proiectarea didactică Activitatea de proiectare (planificare) didactică este un proces complex, de importanţă vitală în realizarea obiectivelor generale de educaţiei fizice (obiective „cadru”). Scopul acestei activităţi este acela de a crea condiţii pentru parcurgerea sistematică a conţinuturilor şi realizarea la un nivel calitativ ridicat a obiectivelor de referinţă - a componentelor modelului de educaţie al elevului aflat pe diferite trepte în cadrul învăţământului şcolar. Conceptul curricular pe care se fundamentează activitatea de proiectare didactică presupune interacţiunea obiectivelor, activităţilor de învăţare (elemente de tehnologie didactică), conţinuturilor (obiective instructiv-educative) şi sistemului de evaluare (SNSE). Planul cadru de învăţământ - document oficial - general valabil programează disciplinele de învăţământ încadrate în arii curriculare şi încărcătura acestora în programul săptămânal al elevului tinzând spre descongestionarea acestuia. El programează lecţii obligatorii, la nivel de curriculum nucleu dar şi de posibilităţi de creştere a acestora - numeric - la decizia şcolii. Este prevăzută posibilitatea programării unui număr limitat de ore opţionale sau ore în regim extracurricular. Astfel, se lărgesc posibilităţile de opţiune pentru trasee individuale în pregătirea şcolară. Planificarea procesului didactic solicită următoarele operaţiuni: - Stabilirea modelului operaţional (tehnologic). - Programarea conţinuturilor. - Elaborarea (adoptarea) sistemului de evaluare. Profesorului îi revine obligaţia programării conţinuturilor conform condiţiilor complexe, specifice, astfel că indiferent de acestea să conducă la îndeplinirea parametrilor modelului de educaţie fizică al elevului. Sistemul de evaluare este de asemeni realizat ca document oficial, general valabil - departe de a fi simplu şi operaţional - dar aplicarea acestuia implică elevii (opţiunile acestora) şi cadrele didactice (oferta catedrelor). V.2. Cerinţele generale ale proiectării didactice 2.1. Conţinutul programat este concordant cu programa de studii: Programa de studii este un document oficial general valabil pe teritoriul naţional. Se aplică însă în funcţie de diversitatea condiţiilor concrete. 2.1.1. Caracteristicile programei de studii: a. Concepţia este originală, coerentă, iar conţinutul poate fi aplicat în condiţii diverse de ordin material, climatic, geografic etc. b. Asigură cadrul instructiv-educativ unitar prin formularea de: - Obiective cadru. - Standarde de performanţă. - Obiective de referinţă. - Activităţi de învăţare. - Conţinuturi detaliate pe obiective instructiv-educative (diferenţiat pe nivel de posibilităţi). c. Reprezintă expresia unui sistem didactic continuu şi gradat. Noţiunile sunt reluate pe un plan superior în sensul spiralei ascendente. d. Conţinutul este eşalonat corespunzător volumului afectat în planul de învăţământ: 1 oră/săptămână cu posibilităţi de extindere pentru programe de 2 ore/ săptămână (sisteme de acţionare cu asterisc). e. Conţinutul opţional al programei prevede posibilitatea programării unor ramuri sportive alternative: jocuri sportive, gimnastică, ramuri de sezon în funcţie de condiţiile locale. f. Realizează o anumită diferenţiere pe sexe, cantitativă sau calitativă. g. Realizează orientările prioritare ale educaţiei fizice şcolare:

PAUL FIEDLER

373

- funcţia formativă şi igienică a educaţiei fizice, - perfecţionarea capacităţii motrice a elevilor, - accent pe aplicativitatea elementelor de conţinut, - formarea deprinderilor şi capacităţilor de practicare a probelor sau ramurilor sportive, - accentuarea relaţiei educaţie fizică - sport. 2.2. Adaptarea conţinutului programat la particularităţile biomotrice ale elevilor. Se impune cunoaşterea temeinică a particularităţilor elevilor ca beneficiari ai procesului de programare. Profesorul iniţiază investigaţii complexe asupra elevilor săi şi alcătuieşte „profilul clasei”. Pe această bază selecţionează sistemele de acţionare corespunzătoare şi le dozează. 2.3. Valorificarea condiţiilor materiale. Se abordează acele conţinuturi şi tehnologii care beneficiază de condiţii materiale bune, asigurând astfel calitate superioară procesului. Obiectivele pot fi realizate şi cu mijloace materiale restrânse sau improvizate. Se adoptă conţinuturi realizabile în condiţiile concrete. 2.4. Adaptarea conţinutului la specificul climei şi zonei geografice. Lecţiile de educaţie fizică trebuie să se desfăşoare pe cât posibil în aer liber pentru a beneficia de influenţele benefice ale factorilor de mediu. Cunoscând însă evoluţia climei în zona în care se află şcoala, se pot programa conţinuturi adecvate în aer liber sau la interior. În perioada de iarnă, se pot adopta sporturi de sezon sau sisteme de acţionare dozate corespunzător. Structura anului şcolar pe două semestre presupune traversarea anotimpurilor, astfel că se programează în mod necesar sisteme de acţionare în aer liber sau la interior. Se ţine seama de datele (variabile) începerii anului şcolar, poziţia vacanţelor, mărimea lor, lucru ce etapizează programarea. Zona geografică poate dispune de condiţii de relief sau vegetaţie care pot constitui mijloace materiale speciale, exploatabile în vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice. 2.5. Concordanţa cu opţiunile elevilor (privind practicarea unor probe sau ramuri sportive). Practicarea unor ramuri sportive la opţiunea elevilor asigură un nivel sporit de interes şi participare din partea acestora. Se poate adopta o anumită pondere a opţiunilor elevilor, urmare a ofertei profesorului. 2.6. Respectarea tradiţiilor existente în şcoală. Tradiţiile constituie premize favorabile exersării unor anumite ramuri sportive. Tradiţiile sunt generate de specializarea profesorului, baza materială, opţiunile elevilor. 2.7. Programarea conţinutului în sisteme de lecţii. Se motivează prin particularităţile metodice ale formării deprinderilor motrice, necesitatea respectării principiilor didactice. Un sistem de lecţii (3-12 lecţii sau mai multe), poate rezolva o temă, lecţiile componente având scopuri didactice diferite. Dificultatea temei determină mărimea sistemului de lecţii care o poate rezolva. Un sistem de lecţii dispune de obiective-conţinut-sisteme de acţionare-sistem de evaluare. Documentele de proiectare ale profesorului 1. Distribuirea numărului de teme pe unităţi de învăţare ( în planul tematic anual ) 2. Planul anual de eşalonare a unităţilor de invăţare (Plan tematic anual ) 3. Plan calendaristic semestrial 4. Proiectarea unităţilor de invăţare 5. Proiectul didactic (plan de lecţie, proiect de tehnologie didactică). 1. Distribuirea numărului de teme pe unităţi de învăţare Profesorul are în vedere structura anului şcolar,respectiv numărul de saptămâni în fiecare semestru, numărul de ore alocate săptamânal, şi nu în ultimul rând rangul clasei în cadrul ciclului şcolar. Pe aceste baze realizează programarea numerică a temelor pentru fiecare unitate de învăţare ( principala sau secundară ) pe care programa de specialitate (curriculumul naţional ) o recomandă. Se reţine faptul că într-o lecţie de educaţie fizică se recomandă proiectarea a două teme (din unităţi de învăţare diferite,de regulă ) astfel încât acestea să beneficieze de timp suficient pentru exersare şi pentru a realiza efecte benefice !

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

374

Tabelul rezultat este considerat ca bază pentru alcătuirea planului anual.

Tabel centralizator privind distribuirea numărului de teme pe unităţi de învăţare Exemplu didactic

NR.DE TEME PE UNITĂŢI

DE ÎNVĂŢARE PRINCIPALE SECUNDARE

Nr. Crt.

CONTINUTURI

UNITATEA DE

ÎNVĂŢARE F B F B

DEZVOLTAREA VITEZEI

- - 5 5

DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII

- - 4 4

DEZVOLTAREA REZISTENŢEI

- - 5 5

DEZV.FORŢEI SEGMENTARE

- - 7 7

1

CALITĂŢI MOTRICE

DEZV. CALITĂTILOR.MOTRICE COMBINATE F- R

10 10 - -

ALERGARE DE VITEZĂ 8 8 - - SAR.ÎN LUNGIME CU ELAN

9 9 - -

ALERGARE DE REZISTENŢĂ

12 12 11 11

ARUNCAREA GREUTĂŢII

5 5 - -

2

ATLETISM

SARITURĂ ÎN ÎNĂLŢIME 6 6 - - BASCHET 36 36 - 19 FOTBAL 36 36 - -

3

JOCURI SPORTIVE VOLEI 36 36 11 -

GIMNASTICĂ ACROBATICĂ

11 11 - -

GIMNASTICĂ AEROBICĂ

9 - - -

4

GIMNASTICĂ

SARITURI LA APARATE

10 11 - -

Tabelul este realizat pe baza experienţei didactice a profesorului care apreciaza dimensiunea sistemelor de lecţii si a numărului de teme necesare insuşirii corspunzătoare a conţinuturilor. 2. Planul anual de eşalonare a unităţilor de învăţare Conţine eşalonarea metodică a sistemelor de lecţii pe parcursul unui an şcolar. El oferă date primare despre poziţia sistemelor de lecţii, ponderea componentelor modelului funcţie de condiţiile de lucru (climatice) mărimea sistemelor de lecţii. Se mai relevă timpul acordat temelor de lecţii (înscris pe sistemele de lecţii), iar prin observare pe verticală, cuplarea metodică a temelor de lecţii şi numărul temelor programate în aceeaşi lecţie (de regulă două teme din deprinderi motrice). Sunt eşalonate sisteme de lecţii cu conţinuturi din: - Prelucrare analitică a aparatului locomotor, - Calităţi motrice prezente în verigile IV şi VI (calităţi motrice de bază), - Deprinderi şi priceperi motrice (atletism, gimnastică, jocuri sportive, de bază şi aplicative). În funcţie de capacitatea organizatorică a profesorului, se pot programa în aceiaşi lecţie două sau chiar trei jocuri sportive (lucru pe grupe opţionale).La gimnastică se pot programa conţinuturi din acrobatică pentru băieţi si gimnastică aerobică sau ritmică pentru fete, lucrând pe ateliere. Săriturile cu sprijin se pot programa simultan pentru băieţi si fete lucrând pe două ateliere, la aparate diferite. Variantele optime le alege profesorul în funcţie de multitudinea factorilor care condiţioneaza realizarea efectelor scontate. Sunt programate probele sistemului SNSE prin semne convenţionale, recomandabil în finalul sistemelor de lecţii care pregătesc aceste probe.

PAUL FIEDLER

375

Plan anual de eşalonare a unităţilor de învăţare(exemplu didactic)

3. Planul calendaristic semestrial ( plan semestrial de eşalonare a unităţilor de învăţare ) Acest document este realizat după o schemă calendaristică, având extensie pe câte un semestru şcolar. El utilizează datele programate în planul anual în cele ce privesc unităţile de învăţare propuse,marimea ciclurilor tematice, poziţia acestora în plan,datele probelor practice şi desigur,numărul de lecţii pe săptămână. În mod clar, aici se realizeză relaţia : obiective de referinţă – unitate de învăţare – conţinuturi. Devine evident faptul că acest plan are valenţe operaţionale proiectând în mare demersul didactic ! Forma de realizare a planului este descriptivă oferind repere clare asupra conţinutului sistemelor de lecţii. Metodologia realizării : Antetul conţine date minimale privind apartenenţa planului de şcoală,profesor de educaţie fizică ( sau “colectiv de catedră “ dacă planul este realizat în comun ), semestrul şi clasa. Se trasează şase rubrici verticale care conţin următoarele repere :

• Unitatea de învăţare . Este precizată unitatea de învăţare ce constituie tema ciclului tematic corespunzător curriculumului naţional pentru clasa respectivă preluată ca atare din planul anual.

• Obiective de referinţă. Sunt formulate obiectivele de referinţă care pot fi realizate cu ajutorul unităţii de învăţare.Sunt prezentate integral la prima menţionare în planul calendaristic iar în caz că se repetă pentru

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

376

alte unităţi de învăţare, se vor înscrie numai indicatorii cifrici sub care au fost ordonate în curriculumul naţional ( se evită astfel încărcarea rubricii şi repetări inutile )

• Conţinuturi. Unitatea de învăţare este detaliată în componente care vor constitui obiective operaţionale în lecţiile în care se alocă spaţiu pentru prelucrarea lor. Se precizează probele practice care finalizează ciclul tematic.

• Numărul de lecţii. Reprezintă numărul de lecţii în care se alocă timp pentru prelucrare ( exprimat cifric ), corespunzător ciclului tematic din planul anual. Acest număr este înscris pe aliniamentul unităţii de învăţare.

• Săptămâna. Pe această rubrică se înscrie numărul de săptămâni (conţinând una sau două lecţii pe săptămână ), corespunzător marimii ciclului tematic, încadrat între cifrele calendaristice ale acestuia. Cunoscut fiind că se recomandă programarea a câte două teme din categoria deprinderilor motrice în fiecare lecţie, putem regăsi aceleaşi cifre ( sau cu anumite decalaje ) şi în dreptul celei de a doua unităţi de învăţare.

• Observaţii. Spaţiul acesta este folosit pentru efectuarea de însemnări referitoare la programarea efectuată şi concordanţa acesteia cu realitatea. Observaţiile se fac în urma aplicării planului când,este posibil să se constate necesitatea unor corecturi aplicabile în etapa următoare ! Aceste însemnări pot conduce la perfecţionarea documentelor de proiectare şi la creşterea eficienţei activităţii. Pentru utilizarea raţională a spaţiului alocat în pagină am menţionat proba practică şi caracterul ei în această rubrică. ( vezi planşa )

PAUL FIEDLER

377

4. Proiectarea unităţilor de învăţare O “unitate de învăţare” este un conţinut tematic specializat propus de programa şcolară (curriculum naţional ) care este tratat în mod coerent şi algoritmic,într-un sistem de lecţii ( ciclu tematic ) corespunzător scopurilor didactice în vederea îndeplinirii obiectivelor de referinţă. Unitatea de învăţare este distribuită în ciclul tematic sub formă de teme de lecţii şi se finalizează printr-o formă de evaluare. Exemple de unităţi de învăţare : “ alegare de viteză”, “ săritura în lungime cu 1 şi ½ paşi în aer”, “aruncarea mingii de oină”, “fotbal”, “baschet”, “gimnastică acrobatică”, “sărituri cu sprijin”, etc. “Cicluri tematice” sunt considerate cele referitoare la calităţile motrice despre care nu putem spune că “se învaţă” ! Proiectarea unităţilor de învăţare presupune un demers didactico – metodic resposabil din partea profesorului, în baza cunoştinţelor sale metodice, demers centrat pe îndeplinirea obiectivelor (nu în mod formal pe îndeplinirea conţinuturilor ) Conţinuturile ( sisteme de acţionare ) reprezintă numai mijloace cu ajutorul cărora se îndeplinesc obiectivele, nu scopuri în sine ! Proiectarea oricărei unităţi de învăţare impune respectare unei succesiuni logice ( un model logic ) în derularea demersului de esenţă metodică :

O asemenea formă de tratare a unităţii de învăţare, poate permite în final o analiză a randamentului activităţii şi prin consecinţă ( aferentaţie inversă ) perfecţionarea proiectului iniţial. Fiecare profesor îşi elaborează documentul corespunzător, valorificând experienţa personală, manualul şi prevederile programei şcolare ( curriculum ). Acest document cu deosebită încărcătură metodică se alcătuieşte ( descriptiv ) pe o rubricaţie după cum urmează : Pe antet se inscrie denumirea documentului : “Proiectarea unităţilor de învăţare”, clasa,denumirea unităţii de învăţare care urmează a fi detaliată si numărul de lecţii alocat acesteia.

1. Numărul lecţiei. Se inscrie numărul corespunzător al lecţiei,în planul tematic anual, în succesiune continuă până la epuizarea ciclului tematic proiectat.

2. Obiective de referinţă. Conţine formularea integrală a obiectivelor de referinţă corespunzătoare unităţii de învăţare, la prima apariţie în plan. În cazul repetării obiectivelor de referinţă pentru alte unităţi de învăţare,acestea sunt menţionate numai prin cifrele lor de ordine în programă.

3. Detalieri de conţinut. Unitatea de învăţare este detaliată în componente ( etape, faze ale învăţării motrice, corespunzător metodologiei specifice ).În situaţia alocării unui ciclu tematic,activitatea de predare – asimilare a acestuia trebuie să parcurgă metodologia adecvată până la nivelul cerut pentru clasa şi momentul respectiv. Proiectarea aceluiaşi ciclu tematic în semestrul următor poate relua structuri prevăzute în primul ciclu,pentru consolidare continuând procesul de însuşire până la îndeplinirea obiectivului annual.

4. Activităţi de învăţare. Conţine elemente de tehnologie didactică,metode, procedee metodice,sisteme de acţionare cu ajutorul cărora sunt asimilate conţinuturile specifice.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

378

Aceste “activităţi de învăţare” vizează formarea capacităţilor fizice,învăţarea propriu - zisă , consolidarea, formarea capacităţii de aplicare în condiţii inedite,în competiţie,etc. În acest sens conţinutul rubricii este nuanţat de la o lecţie la alta, funcţie de obiectivele operaţionale şi de scopul didactic al acestora. Volumul acestor activităţi trebuie să poată fi încadrat în timpul alocat temei în fiecare lecţie. Amintim ca în fiecare lecţie va fi programată o a doua temă de bază care trebuie să beneficieze la rândul ei de timp alocat în “situaţia de învăţare” de bază. Sunt proiectate în acest sens temporal, elementele de dozare ce vor fi practicate în lecţie. Profesorul are permanent în atenţie numărul de lecţii proiectat pentru unităţile de învăţare şi numărul de cicluri tematice proiectate în planul tematic anual pentru aceiaşi unitate de învăţare. Astfel, o unitate de învăţare poate fi parcursă integral într-un ciclu tematic sau este tratată până la un anumit nivel, urmând să continue procesul în alt ciclu tematic din acelaşi an sau în alt an şcolar. În asemenea situaţie pot fi unităţi de învăţare care dispun de un număr mare de elemente tehnice sau tehnico-tactice.

5. Resurse. Conţine precizări privind organizarea materială,mijloacele de învăţământ,materiale auxiliare, necesare bunei desfăşurări a lecţiei: Numar de mingi,jaloane,garduri,obiecte portative, parate ajutătoare,etc. Pentru profesorii începători reprezintă un memento al materialelor de utilizat, pentru a asigura eficienţă şi atractivitate ridicată lecţiei.

6. Evaluare. Prezintă momentul şi forma de evaluare practicată : evaluare predictivă, sondaj, evaluarea nivelului de însuşire a elementelor tehico-tactice separate sau capacitatea de practicare globală, evaluarea probelor opţionale, susţinerea probelor diferenţiat pe sexe, etc.Evaluările finale,cu caracter sumativ se vor programa la sfârşitul sistemelor de lecţii,aşa cum sunt proiectate în planul tematic anual.

Proiectarea unităţilor de învăţare reprezintă un document metodic operaţional, care, pentru cadrele cu experienţă, poate suplini proiectul de tehnologie didactică (proiectul didactic ) Consider că cel puţin pentru profesorii cu experienţă didactică redusă, proiectul didactic trebuie să fie realizat în mod obligatoriu favorizând organizarea şi desfăşurarea calitativă a lecţiei de educaţie fizică, eliminând improvizaţiile care în multe situaţii, pot fi neinspirate. Odată eşalonate, conţinuturile ( detaliate ) şi activităţile de învăţare adecvate, acestea îşi păstrează valabilitate minim patru ani , permiţând evaluarea efectelor formative. Documentele corect alcătuite sunt utilizabile atâta timp cât se păstrează condiţiile pentru care au fost alcătuite. Aceasta nu înseamnă că documentele nu sunt supuse unui proces de perfecţionare continuă !

ş.a.m.d.

PAUL FIEDLER

379

5. PROIECTUL DIDACTIC (plan de lecţie)

Este un proiect de tehnologie didactică, alcătuit pe baza cunoştinţelor metodologice ale profesorului, a documentelor de planificare alcătuite până în acest moment, pe baza cunoaşterii particularităţilor claselor de elevi, precum şi a celor materiale.

Proiectul didactic este un instrument de lucru care concretizează prevederile planurilor trimestriale şi introduc în fluxul tehnologic secvenţe ale anexei planului calendaristic.

În alcătuirea proiectului didactic, profesorul prestează o muncă de creaţie având drept ghid schema metodologiei generale de proiectare a lecţiei.

Concepţia şi elaborarea proiectului didactic reprezintă principala preocupare a profesorului pentru pregă-tirea lecţiei. Cu această ocazie, el face dovada cunoştinţelor profesionale, capacităţii de a proiecta un conţinut atractiv, eficient, în concordanţă cu particularităţile psiho-fizice ale elevilor etc.

Acest document este premergător unei alte probe de maximă importanţă, căreia trebuie să-i facă faţă aplicarea practică, realizarea proiectului, conducerea efectivă a procesului.

Un proiect de lecţie eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie simplu şi operaţional. - să fie realizabil (în limitele de timp şi în spaţiul disponibil). - plasticitatea proiectului reprezintă o garanţie a adaptabilităţii (la situaţii neprevăzute...).

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

380

- să ofere o perspectivă globală asupra lecţiei, - conţinutul lecţiei să fie bine precizat (formularea temelor, scopului didactic, obiectivelor instructive). - să beneficieze de cele mai eficiente metode, procedee metodice şi sisteme de acţionare. Antetul proiectului didactic include date referitoare la colectivul de elevi, locul de desfăşurare, materialele

necesare. Se înscrie, astfel, în stânga: - Data exactă la care se desfăşoară lecţia. - Clasa: datele de identificare a clasei. - Efectivul clasei (total sau pe sexe). - Locul de desfăşurare: în sală, pe terenul de sport, pe culoar, în clasă, în afara şcolii etc. - Materiale necesare. Se precizează obiectele sau aparatele ajutătoare şi numărul acestora, care asigură

buna desfăşurare a lecţiei, în conformitate cu sistemele de acţionare şi procedeele de organizare proiectate. În partea dreaptă, este prezentat conţinutul de bază al lecţiei prin formularea temelor, obiectivelor

instructive şi scopurilor didactice. Aceste elemente, extrase din planul calendaristic descriptiv sau din anexa planului calendaristic semes-

trial (în cazul alcătuirii planului grafic) au o importanţă deosebită asupra conţinutului lecţiei (unitate în cadrul sistemului de lecţii), determinând alegerea metodelor, mijloacelor, formelor de organizare şi altor măsuri de ordin didactic şi organizatoric.

Formularea trebuie să aibă un caracter concret, raportat la conţinutul obiectivelor instructiv-educative ale ciclului de învăţământ corespunzător. Trebuie să reflecte fidel ceea ce urmează să se realizeze în lecţie în funcţie de etapa în care se află la un moment dat procesul de învăţare.

De cele mai multe ori, o temă nu poate fi rezolvată într-o singură lecţie; ea se extinde pe parcursul unui sistem de lecţii. În fiecare lecţie poate fi îndeplinit un obiectiv instructiv, defalcat din „temă”, sau se extinde la rândul său pe parcursul unui număr de lecţii. În această (din urmă) situaţie, obiectivul instructiv suportă un proces evolutiv pe plan didactic: În lecţii succesive el este însuşit de către elevi în mod progresiv. Astfel, exersarea sistemelor de acţionare urmăreşte îndeplinirea unor scopuri didactice diferite: învăţare (în primele lecţii) – consolidare (în lecţiile următoare) – perfecţionare (in ultimele lecţii ale sistemului).

Este evident că formularea scopurilor didactice este utilă, deoarece ele presupun sisteme de acţionare şi chiar forme organizatorice specifice.

Temele lecţiei determină conţinutul verigii a V-a şi constau în realizarea obiectivelor instructiv-educative (cu caracter tehnic) care vizează învăţarea, consolidarea sau perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi deprinderilor motrice.

Dezvoltarea calităţilor motrice cu ajutorul sistemelor de acţionare specifice constituie conţinutul verigilor special destinate acestora: veriga a IV-a sau a VI-a.

Obiectivele din categoria dezvoltării calităţilor motrice, formulate în conţinutul proiectului didactic, trebuie să indice şi formele de manifestare ale acestora, localizarea (dacă este cazul) sau chiar metoda folosită: „dezvoltarea forţei generale (sau segmentare abdomen, spate, picioare etc.) prin metoda în circuit”, „dezvoltarea rezistenţei generale prin alergare de durată”, „dezvoltarea mobilităţii şi supleţei prin exerciţii cu bastoane” etc. Ele sunt descrise în detaliu în anexa planului calendaristic trimestrial.

Revenind la formularea temelor lecţiei, prezentăm exemple din diferite ramuri sportive: - Alergare de viteză : Învăţarea pasului de accelerare. - Alergare de viteză : Consolidarea pasului de accelerare. - Alergare de viteză : Învăţarea startului de jos şi lansării din start. - Aruncarea mingii de oină : Învăţarea aruncării azvârlite de pe loc. Accent pe tehnica biciuirii braţului - Săritura în lungime cu 1 1 /2 paşi în aer : Perfecţionarea săriturii în condiţii de concurs - Săritură lungă cu rostogolire : Învăţarea amortizării urmată de rostogolire (de pe loc) - Roata laterală : Consolidarea stândului pe mâini din lateral, cu elan. - Roata laterală : Consolidarea tehnicii integrale prin execuţii pe plan înclinat. - Baschet : Consolidarea driblingului şi aruncării la coş de pe loc. - Baschet :

PAUL FIEDLER

381

Învăţarea aruncării la coş din săritură. - Handbal : Consolidarea prinderii şi pasării mingii în deplasare (mers şi alergare câte doi). - Handbal : Învăţarea aruncării la poartă din alergare. Câte două asemenea teme de lecţie, cuplate după criterii metodice, alcătuiesc conţinutul verigii „pentru

realizarea temelor lecţiei” (a V-a). Observaţiile anterioare privind temele lecţiilor rămân în atenţia profesorului. Liniatura verticală este simplă şi creează 5 rubrici, după cum urmează: - Denumirea verigii şi durata totală preconizată. - Conţinutul lecţiei. - Dozare. - Formaţii şi indicaţii metodice. - Observaţii. În prima rubrică este necesară înscrierea denumirii verigii, deoarece pot exista variaţii în prezenţa

acestora în lecţie (este cazul special al verigilor IV şi VI). Durata lor este variabilă cu conţinutul lecţiei, numărul de teme etc. Durata totală a verigii rezultă din

însumarea duratelor parţiale ale sistemelor de acţionare folosite acesteia, precum şi a măsurilor didactico - organizatorice aferente.

„Conţinutul lecţiei” cuprinde descrierea detaliată a sistemelor de acţionare, a structurilor, exerciţiilor şi jocurilor folosite în lecţie, pentru fiecare verigă în parte, în ordinea abordării.

Succesiunea metodică a mijloacelor este statuată pe baza principiilor fiziologice, didactice sau metodologice cunoscute şi este respectată întocmai.

Conţinutul verigii de bază (a V-a) poate să difere în funcţie de „cuplarea” metodică a temelor. Astfel, nu este obligatoriu ca prima temă să fie cea de învăţare, deoarece o temă de consolidare sau perfecţionare poate, în anumite condiţii, să favorizeze învăţarea unor structuri noi (mai ales în cazul lecţiei de tip „monosport”). Pe de altă parte, pentru învăţarea unor structuri dificile, elevii trebuie să se afle în cea mai bună dispoziţie (nivel de excitabilitate, prelucrare a segmentelor şi marilor funcţiuni), pentru a recepţiona şi a reţine în cele mai bune condiţii materialul predat.

Sistemele de acţionare sunt descrise terminologic, folosind sau nu procedeele de prescurtare a termenilor.

Acolo unde este necesară sporirea clarităţii descrierilor, se execută desene sau schiţe. În unele situaţii, desenele sunt mai sugestive, mai uşor de înţeles decât un text încărcat. Exemple în acest sens considerăm exerciţiile analitice, structuri tehnico-tactice, conţinutul unor parcursuri aplicative sau circuite.

Profesorul hotărăşte în acest sens, iar dacă are puţină îndemânare, va ilustra cu uşurinţă şi cele mai complicate mişcări.

Sistemele de acţionare care se repetă întocmai în cadrul unui sistem de lecţii (sau mai multe) sunt descrise amănunţit în primul proiect de lecţie, după care el este numai menţionat sau se adaugă structuri ori indicaţii metodice şi dozări. Este cazul complexelor de exerciţii de „încălzire”, de dezvoltare a calităţilor motrice, structuri care se repetă.

Cea de a treia rubrică, „Dozare”, conţine cuantificarea prin unităţi de măsură obiective, specifice, a tuturor sistemelor de acţionare folosite. Unităţile de măsură uzuale sunt:

- Numărul de repetări (4 ori, 8 ori, 4x4, 2x8 etc.) pentru structurile simple: aruncări la poartă, la coş, servicii peste fileu, ştafete, jocuri, exerciţii analitice (la acestea din urmă este precizat numărul de repetări al timpilor care compun acţiunile – măsurile muzicale corespunzătoare 2/4, 3/4, mai frecvent 4/4).

- Distanţele pe care se execută anumite acţiuni. Pentru distanţele scurte se notează în metri, pentru cele lungi, în metri sau „ture”, elevii şi profesorul cunoscând lungimea unei „ture”...

Această dozare este folosită pentru variante de mers şi alergare, alergări atletice, ştafete sau parcursuri aplicative.

- Tempoul execuţiilor notat cu proporţii: 2/4, 3/4, 4/4 sau procente din posibilităţile executanţilor: 50%, 75%, 100%.

- Durata acţiunilor (timpul afectat acestora), exprimată în minute sau secunde pentru acţiuni cu: alergare de rezistenţă (4'30", 5', 8' etc.), joc bilateral, durata circuitului pentru dezvoltarea forţei etc.

Dozarea reprezintă un factor important în reglarea efortului, în diferenţierea acestuia pe sexe şi nivel de posibilităţi.

Din acest motiv, trebuie precizată dozarea pe aceste criterii ca un aspect al tratării diferenţiate în lecţie ( pe nivele de posibilităţi, pe sexe, etc. )

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

382

- Încărcătura, greutatea materialelor folosite ca mijloace de îngreuiere, exprimată în kg (mingi medicale, haltere, bastoane metalice). O formă mai puţin precisă de dozare a încărcăturii, dar utilă în lecţie, este poziţia elevilor faţă de aparate: pentru flotări, execuţia lor din sprijin culcat facial pe sol sau acelaşi cu sprijin pe bancă sau pe două bănci suprapuse ; pentru tracţiuni, execuţii din atârnat la bară sau atârnat culcat la bara joasă, etc.

În ansamblu, dozarea este exprimată la un nivel de posibilităţi mediu, pe sexe. În rubrica „Formaţii şi indicaţii metodice” se notează pentru fiecare verigă în parte şi pentru fiecare sistern

de acţionare, dacă este cazul, formaţia (forme de organizare a colectivului de elevi) adecvată cerinţelor procesului didactic şi condiţiilor materiale (spaţiul de lucru).

Formaţiile (de adunare, de deplasare, de lucru) pot fi precizate terminologic sau schiţate simplu: Se precizează dacă formaţiile de lucru se execută din mers, de pe loc, de pe centrul sălii (terenului) sau

de o latură, din şir, din linie etc. Dacă se recurge la procedee de organizare diferite, se specifică de fiecare dată acest lucru: „frontal”, „pe

grupe”, „în perechi”. Se precizează sau se schiţează numărul de ateliere şi componenţa lor (numărul unităţilor organizatorice):

„4 grupe”, „6 echipe”, „2 ateliere” etc. Indicaţiile metodice au un dublu scop: de a aminti profesorului ce anume trebuie să accentueze în

momentul respectiv, dar şi ceea ce trebuie să transmită elevului ca indicaţie pentru dirijarea influenţelor asupra unui anumit segment sau pentru a obţine un anumit nivel de corectitudine.

Exemple: pentru exerciţii de mobilitate la umeri, stând depărtat aplecat cu mâinile pe scara fixă, se execută arcuiri. De regulă este nevoie să amintim „braţele întinse” (ca să localizeze la nivelul umerilor acţiunea), „capul sus”, „privirea la şipcă” (pentru a păstra spatele drept). Pentru aruncarea azvârlită: „cotul lateral”. Pentru rostogolire înainte: „bărbia în piept”, „rotunjeşte spatele”, „apucă genunchii”, indicaţii ce conduc la execuţii corecte.

Indicaţiile nu trebuie să aglomereze spaţiul rezervat în proiectul didactic; pentru aceasta vom înscrie numai indicaţiile de maximă utilitate, evitând formalismul.

Rubrica „Observaţii” conţine corectări aduse proiectului, ca urmare a transpunerii lui în practică, menite să conducă la perfecţionarea activităţii ulterioare, prin valorificarea experienţei acumulate. Observaţiile se pot referi la dozare, formaţii, indicaţii metodice, valoarea structurilor de exerciţii folosite, eficienţa unor sisteme de acţionare sau forme de organizare etc.

Se notează de asemenea observaţiile privitoare la modul cum au răspuns elevii la efortul propus şi măsurile care se impun.

Completarea rubricii se face ca urmare a unui proces de analiză a lecţiei, de comparare a proiectului cu problematica realizării sale efective, în ideea corectării eventualelor deficienţe.

PROIECT DIDACTIC nr......... sem............

Data........ Şcoala............ Clasa...... Efectiv 32 (12 B + 20 F) Locul desfăşurării: teren de sport

Materiale necesare - 8 mingi de oină - 6 garduri - 4 mingi handbal - 2 stâlpi pentru săritura în înălţime - 1 ştachetă

Temele lecţiei: 1. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU PĂŞIRE a) învăţarea elanului şi desprinderii pe

piciorul mai puternic b) invăţarea săriturii peste ştachetă cu

elan oblic 2. HANDBAL a) Consolidarea pasei în doi şi aruncării

la poartă din alergare b) Joc şcoală (bilateral)

Veriga Durata

Conţinutul lecţiei Dozare Formaţii şi indicaţii metodice

obs

I 2'00"

Aliniere, raportul, verificarea ţinutei şi stării de sănătate

1' 0000000000000 0000000000000

PAUL FIEDLER

383

Veriga Durata

Conţinutul lecţiei Dozare Formaţii şi indicaţii metodice

obs

Ruperi de rânduri şi alinieri 4' Întoarceri pe loc şi la stânga, la dreapta, la stânga împrejur...

3 x 3

Treceri din formaţie pe un rând în formaţie pe două rânduri şi invers...

4x 0000000000000 0 0 0 0 0 0 Se schimbă rolurile

Variante de mers: mers cadenţat, schimbarea pasului, opriri şi porniri...

4x În coloană câte doi

Întoarceri la stânga împrejur 4x Accentuarea paşilor la comanda prevestitoare Poziţii diverse ale braţelor

Mers cu pas rulat, pe călcâie, pe vârfuri, mers încrucişat...

4xlom.

Treceri din mers în alergare şi invers 3x Alergare obişnuită o tură Alergare cu variante: joc de glezne 15 m cu pas săltat 15 m cu pendularea gambelor înapoi, 10 m laterală cu pas alăturat 2x25 m Cu schimbarea poziţiei

la semnalul sonor

„Ultima pereche aleargă în faţă” 1x Mers liniştitor cu scuturarea pic. 20 m Mers cu mişcări de respiraţie 4x8 m

II 3'

Mers cadenţat 15-20 m Formarea coloanei de gimnastică Câte 4 în trepte, din şir,

pe mijlocul terenului

Exerciţii libere Exerciţiul nr. 1 P.i. - Stând depărtat: t1 - Ducerea mâinilor la umeri cu aplecarea capului înainte

t2 - Întinderea braţelor lateral cu aplecarea capului înapoi (ext.)

t3 - Idem t1 t4 - Revenire în poziţia iniţială. 4x4 t Exerciţiul nr. 2 P.i. - Stând: t1 - Pas lateral cu stângul cu ducerea braţelor înainte,

t2-3 - îndoirea braţelor cu ducerea mâinilor la piept şi arcuire.

Palmele faţă în faţă

t4 - Revenire în poziţia iniţială. Coatele „sus” t5-8 - Acelaşi cu piciorul drept. 3x8 t Exerciţiul nr. 3 Mâinile rămân la umeri P.i. - Stând depărtat, mâinile la umeri: Amplitudine mare t1-4 - Rotarea braţelor prin jos-înapoi t5-8 - Rotarea braţelor prin sus-înapoi 3x8 t Exerciţiul nr. 4 Spatele rămâne drept P.i. - Stând: Piciorul strâns la piept t1 - Îndoirea piciorului stâng şi îmbrăţişarea lui la piept

t2 - Revenire în poziţia iniţială. t3 - Îndoirea piciorului drept şi îmbrăţişarea lui la piept.

t4 - Revenire în poziţia iniţială.

III. 8'

t5 - Fandare laterală cu stângul cu ducerea braţelor lateral,

Se execută mişcări de respiraţie şi relaxare

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

384

Veriga Durata

Conţinutul lecţiei Dozare Formaţii şi indicaţii metodice

obs

t6 - Revenire în stând cu mâinile pe creştet.

t7 - Fandare laterală spre dreapta cu ducerea braţelor lateral,

t8 - Revenire în poziţia iniţială. 3x8 t Exerciţiul nr. 5 P.i. - Stând depărtat: t1 - Ridicarea braţelor prin lateral sus şi bătaia palmelor,

Corpul în extensie

t2-3 - îndoire cu răsucire spre stânga cu bătaia palmelor în spatele piciorului stâng şi arcuire,

Douâ bâtâi din palme

t4 - Revenire în p.i. cu bătaia palmelor pe şolduri.

t5-8 - Acelaşi spre piciorul drept. 2x8 t Exerciţiul nr. 6 P.i. - Stând: t 1 - Genuflexiune cu mâinile pe genunchi, t2 - Fandare laterală spre stânga cu mâinile pe creştet,

t3 - întinderea piciorului fandat în stând depărtat şi îndoire înainte cu aşezareapalmelor pe sol.

Picioarele întinse

t4 - Revenire în poziţia iniţială. t5-8 - Acelaşi cu fandare spre dreapta Exerciţiul nr. 7 P.i. - Stând cu mâinile pe şolduri: t1 - Săritură în stând depărtat cu ducerea braţelor lateral,

t2 - Revenire în poziţia iniţială prin săritură.

8x2 t Se execută ritmic

Se execută mişcări ample de respiraţie. 6x Organizarea elevilor pe echipe, fiecare echipă pe două grupe egale, pe şiruri faţă în faţă:

Drept „ştafetă" se înmânează mingea de oină

1. „Ştafete cu schimb de locuri” (suveica) 3 ori

3x

Câştigă echipa care revine prima în formaţia iniţială.

2. Parcurs aplicativ (două trasee identice) Două echipe omogene

IV 6'

Primul elev aleargă şi „seamănă” cartofii" -aleargă peste garduri şi ocoleşte reperul. La întoarcere procedează la fel, dar „culege cartofii” şi îi înmânează următorului. Câştigă echipa care parcurge mai repede şi fără penalizări traseul.

2x Se folosesc 8 mingi de oină

1. Săritura în înălţime cu păşire a) Învâţarea elanului şi desprinderilor pe piciorul mai puternic:

Elevii dispuşi liber în teren, lucrea-ză frontal

- Stând cu braţele înainte-lateral: Balans alternativ cu picioarele întinse şi atingerea mâinii opuse.

6+6x

Pas cu un picior şi balans înainte cu celălalt cu desprindere înaltă

6x Acelaşi cu 3-5 paşi alerg.

V 28'

b) Sărituri cu elan oblic: Se stabileşte piciorul de bătaie

PAUL FIEDLER

385

Veriga Durata

Conţinutul lecţiei Dozare Formaţii şi indicaţii metodice

obs

· Iângă ştacheta aşezatâ oblic (cu un capăt mai sus), se execută trecere peste aceasta, din mers, după elanul înalt al piciorului de atac (cel apropiat ştachetei)

Pe două şiruri dispuse oblic spre ştachetă corespunzător piciorului de bătaie

Cu elan de 3-5 paşi se executâ sârituri peste ştacheta aşezatâ cu un capât mai sus.

2x Elevii care aşteaptâ rândul, execută desprinderi cu elanul piciorului de atac şi aterizare pe el

2. Consolidarea pasei în doi şi aruncării la poartă din alergare

Elevii dispuşi pe 4 rânduri, două câte două faţă în faţă

· Pasarea şi prinderea mingii pe loc: "Mingea în zig-zag" cu o minge 2x ..Mingea în zig-zag" cu 2 mingi care vin din sensuri opuse...

2x

"Cine execută mai repede şi mai corect?" (fără penalizări).

Varianta cu două mingi se organizează iniţial fără întrecere

Aruncări la poartă din alergare (fără sau cu un dribling din pasă primită de la "căpitan"

3x Patru şiruri câte două spre aceeaşi poartă (cu portar)

Pasa în doi din alergare şi aruncare la poartă

20-30 m

Joc şcoală. Joc bilateral la patru porţi cu echipe de 7 jucători: Este permis dribling simplu şi aruncare la poartă din alergare.

5'

Mers cu mişcări de respiraţie Mers cu scuturarea braţelor şi picioarelor (alternativ)

6-8x 20 m

Elevii care nu au avut loc în primele formaţii exersează pasa în 2 din alergare

VII 2'

Mers cadenţat cu redresarea ţinutei 15 m VIII 1'

Aprecieri generale, evidenţieri, recomandări pentru activitatea independentă

1' În coloană câte doi

V.4 EVIDENŢA ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ Înregistrarea datelor obiective referitoare la desfăşurarea activităţii de educaţie fizică şcolară, se constituie

ca un element deosebit de important de urmărire a îndeplinirii integrale şi în succesiune logică a obiectivelor instructiv-educative, a participării elevilor la activităţi şi a rezultatelor obţinute de aceştia (probe, norme, obiective de performanţă).

Multitudinea datelor conţinute în sistemul de evidenţă întregesc tabloul realizărilor elevilor pe o anumită perioadă (semestru, an de studii, ciclu şcolar), dar reprezintă un punct de referinţă în întocmirea documentelor de planificare, pentru etapa imediat următoare.

În mod sintetic, rolul acestor documente poate fi exprimat astfel: - evidenţiază îndeplinirea acţiunilor programate; - permit cunoaşterea stadiului de pregătire al elevilor la un moment dat; - creează condiţii pentru perfecţionarea activităţii (ca element al procesului de aferentaţie inversă); - relevă aspecte cantitative şi calitative privind munca profesorului reflectată în rezultatele obţinute de

către elevi; - constituie fundamentul activităţii de programare (proiectare) pentru etapele următoare (cunoaşterea

nivelului elevilor, a eficienţei sistemelor de acţionare folosite, a activităţii lor independente etc.). Deşi conţine o multitudine de informaţii referitoare la fiecare elev, sistemul de evidenţă trebuie să

răspundă unor exigenţe menite să-l facă operativ: - să constituie un sistem simplu, concret, eficient;

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

386

- datele înscrise textual sau cifric să redea esenţa fenomenului; - înregistrările să se facă la intervale semnificative (pentru a constata posibile modificări, ca urmare a

efectelor formative ale practicării exerciţiilor fizice); - evidenţa activităţii trebuie completată riguros (în mod ordonat, precis, sistematic). Evidenţa activităţii de educaţie fizică, cu caracter preliminar, este reprezentată de studiul documentelor

din anul şcolar anterior, cu intenţia folosirii datelor ca bază obiectivă pentru realizarea proiectării didactice, pe perioada imediat următoare.

Această formă nu implică elaborarea de documente cu caracter de evidenţă preliminară decât cel mult testarea nivelului de cunoştinţe şi posibilităţi ale elevilor, la începutul anului şcolar, în cazul unor clase „necunoscute” (cu care profesorul nu a fost în contact). În cadrul acestei activităţi de informare, se poate recurge la discuţii cu profesorii care au predat la aceste clase în anii anteriori şi cu alţi factori care au contribuit la pregătirea elevilor. Culegerea acestor date necesare poate conduce la întârzierea relativă a elaborării documentelor de planificare, dar calitatea acestora va fi superioară celor realizate formal.

Evidenţa curentă constă în notaţiile pe care le face profesorul pe parcursul desfăşurării activităţii, astfel: - consemnarea prezenţei elevilor la orele didactice, - notarea curentă, pe baza realizărilor elevilor în cadrul lecţiilor, - observaţiile consemnate în rubrica respectivă a planului calendaristic sau proiectului didactic, - evidenţa scutiţilor medical (permanent, temporar, total sau parţial), - înregistrarea practicanţilor sportului de performanţă (eventual în cadrul altor unităţi decât şcoala), - participarea elevilor la activităţi sportive. Toate aceste date sunt înscrise în „Caietul profesorului”, care este alcătuit astfel încât să constituie un

document operativ. Fiecare profesor poate să opteze pentru soluţii concise sau mai puţin concise, având libertatea să elaboreze forma preferată. Forma pe care o prezentăm trebuie raportată la conţinutul SNSE actual care conţine fişele individuale ( prezentate în anexe ).

Clasa a ......... (pagina nr. 2) Frecvenţa Nr.

crt. Nume Prenume

Nr. săpt.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 Total

Sem. I

Sem. II

(pagina nr. 3 decupată în dreapta 6 cm) Probe practice Semestrul I Semestrul II Calităţi motrice Cunoştinţe

tehnice X Calităţi motrice Cunoştinţe

tehnice X

Evaluări finale

(pagina nr. 4, decupată în stânga 6 cm, lăsând vizibile numele elevilor) Evoluţia biomotrică talie greutate diametru

biac. diam. bitroh.

perim. tor. deficent fizic

scutit medical (forma-durata)

(pagina nr. 5, completă)

participare în competiţii activitate independentă observaţii aprecieri finale

Rubrica fiecărui elev, la paginile 3 şi 4, este divizată pe orizontală în două, pentru a

permite înscrierea rezultatelor iniţiale şi finale sau rezultatul şi nota corespunzătoare.

PAUL FIEDLER

387

Catalogul clasei, care include şi situaţia elevului la disciplina Educaţie fizică, reprezintă documentul oficial pe care profesorul trebuie să-l completeze „la zi”. Caietul profesorului nu poate înlocui catalogul, dar îndeplineşte temporar rolul acestuia.

Evidenţa bilanţ are caracter sintetic, cuprinzând prelucrarea statistică a datelor (notelor, rezultatelor), mediile anuale, caracterizări ale elevilor şi claselor etc.

Şi această formă de evidentă reprezintă o sursă valoroasă de informare pentru alcătuirea corectă a documentelor de planificare (proiectare didactică).

Documentele de evidenţă ale catedrei, care interesează întreg colectivul din catedră, responsabil de întreaga activitate de educaţie fizică din şcoală, conţin „Calendarul competiţional” şi responsabilităţile fiecărui cadru didactic pentru realizarea lui, componenţa echipelor reprezentative (şi responsabilităţile cadrelor didactice), situaţia elevilor care activează în secţii sportive de performanţă, planul de muncă al catedrei etc.

Aceste documente asigură cadrul formal al activităţii de educaţie fizică a catedrei sau comisiei metodice. Ele sunt realizate la cerinţa Ministerului Educaţiei Cercetării si Tineretului, prin Inspectoratul Şcolar Judeţean, devenind obligaţii ale cadrelor didactice.

CHESTIONAR 1. Care sunt cerinţele generale ale proiectării didactice ? 2. Care sunt motivele pentru care proiectarea didactică trebuie

realizată pe „sisteme de lecţii ” ? 3. Analizaţi aspectele metodice prezente în proiectarea

unităţilor de învăţare !

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

388

CAP. VI SISTEMUL NAŢIONAL ŞCOLAR DE EVALUARE ( Bazele conceptuale şi metodologice ) Procesul de măsurare obiectivă şi de evaluare ( pe această bază ) a rezultatelor activităţii

şcolare curente sau finale ( sumative ) are rolul de a constata nivelul atins de elevi ( faţă de model ), randamentul activităţii desfăşurate în baza noului curriculum.

Activitatea de evaluare este o componentă a procesului de învăţământ, cu rol regulator în activitatea elevilor şi de perfecţionare a strategiilor şi tehnologiilor didactice utilizate in condiţiile date.

Sistemul de evaluare este corelat cu prevederile actuale ale planurilor de învăţământ şi cu conţinuturile curriculumului naţional. El se aplică în toate şcolile, indiferent de condiţiile materiale în care se desfăşoară activitatea şi care au prevăzută disciplina “educaţie fizică” în trunchiul comun.

Criteriile actualului sistem vizează evidenţierea nivelului realizării obiectivelor de referinţă pe clase,standardele de performanţă pe cicluri şi desigur al obiectivelor cadru.

Catedrele de educaţie fizică au posibilitatea să opereze cu cele mai adecvate instrumente oferite de sistemul de evaluare,în funcţie de schemele orare adoptate, pentru a evalua principalele capacităţi şi competenţe.

Sistemul de evaluare conţine următoarele capitole : 1. Metodologia de aplicare a sistemului 2. Capacităţile şi competenţele supuse evaluării 3. Instrumente de evaluare 4. Criteriile de promovabilitate

A. Metodologia de aplicare a sistemului

Corespunzător schemei orare a fiecărei clase (1-2 ore în trunchiul comun) se vor susţine (numeric) următoareie probe:

• în învăţământul primar: două evaluări din calităţi motrice două evaluări din deprinderi motrice de bază două evaluări din deprinderi sportive elementare

• în învăţământul gimnazial: 1-2 evaluări pentru forţă 1-2 evaluări din atletism 1 evaluare din gimnastică 1 evaluare la jocul sportiv • în învăţământul liceal şi profesional: 1 evluare pentru forţă

1 evaluare din atletism 1 evaluare din gimnastică 1 evaluare la jocul sportiv Programarea probelor în cadrul semestrelor este ia latitudinea caderlor didactice.

în aplicarea sistemului de evaluare există doua categorii opţionale: a) Opţiunile profesorului determinate de condiţiile concrete de lucru:

• alergare de viteză, de rezistenţă sau navetă • 1-2 probe atletice, ® 1 săritură cu sprijin (din gimnastică), • 1-2 jocuri sportive, • ramuri de sport alternative.

b) Opţiuni ale elevilor, în funcţie de interes şi posibilităţi: ® 1-2 probe pentru forţă, • practicarea si 1-2 probe atletice şi variantele de evaluare a acestora, • practicarea unui joc sportiv şi varianta de evaluare

corespunzătoare, • gimnastica acrobatică şi variantă de evaluare sau ramura

alternativă (a gimnasticii), • săritură cu sprijin din gimnastică.

Notarea elevilor va ţine seama de criteriile de evaluare privind starea de sănătate, disponibilităţile motrice, atitudinea faţă de disciplina de studiu şi progresul realizat.

Profesorul poate evalua în mod curent conţinuturi predate, după o scală de evaluare adecvată (elaborată special de către profesor sau catedră), recomandabil în lecţiile din finalul sistemelor corespunzătoare.

PAUL FIEDLER

389

în perioadele de evaluare sumativă se programează probe care necesită pregătire îndelungată şi solicită competenţe şi capacităţi complexe.

Sistemul de evaiuare va fi afişat pentru ca elevii să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia şi să poată opta în cunoştinţă de cauză, pentru probele convenabile.

B. Capacităţile şi competenţele supuse evaluării

Elevii trebuie să demonstreze nivelul calităţilor motrice, al deprinderilor şi priceperilor motrice specifice ramurilor sportive, capacitatea de aplicare şi generalizare a cunoştinţelor, priceperilor şi depruinderilor şi alte competenţe care se constituie în criterii de evaluare (înteres faţă de activitate, progresul realizat etc).

La jocul sportiv pot fi evaluate realizările elevilor în cadrul a trei variante corespunzătoare notelor 8 - 9 - 1 0 după cum demonstrează deprinderi sub forma de elemente tehnico-tactice, complexe tehnico-tactice sau capacitate de practicare globală a jocului respectiv.

Pentru gimnastica acrobatică, demonstrarea elementelor izolate se notează din 9, iar demonstrarea unui exerciţiu la sol din nota 10.

în gimnaziu, la gimnastică în acord cu opţiunea elevilor, aceştia pot fi notaţi cu o singură notă pentru una din următoarele variante:

• gimnanstica acrobatică (în cele două variante) • săritura cu sprijin • acrobatică şi săritură; cumulativ (o singură medie înregistrată) Evaluarea la

probele şi ramurile sportive se face în finalul sistemelor de lecţii, care tratează aceste ramuri asigurând pregătirea corespunzătoare cerinţelor S.N.Ş.E.

Evaluarea calităţilor motrice vizează acumulările cantitative şi calitative ca urmare a influenţelor tuturor sistemelor de acţionare folosite pe parcurs. Calităţi ca "viteza" sau "rezistenţa" se evaluează prin probe atletice sau prin "navetă" prevăzută în sistem.

C. Instrumentele de evaluare (probe!e practice)

Sunt eleborate probe pentru evidenţierea nivelului capacităţilor şi competenţelor elevilor. Dintre acestea, în limitele recomandate', elevii pot alege acele probe care le sunt favorabile.

Profesorii (catedrele) elaborează probe pentru evaluare cotinuă(curentă) corespunzător conţinuturilor abordate (eventual şi pentru ramuri sau probe alternative).

In aceste condiţii, evidenţa evaluării se realizează pe baza fişelor individuale în care se înregistrează date personale, rezultatele obţinute şi nota corespunzătoare, însemnări privind obţiunile elevilor, elemente ce constituie criterii de evaluare (se notează anual).

Folosirea fişei asigură: • aprecierea operativă şi obiectivă a evoluţiei elevului pe parcursul ciclului curricular, • constatarea opţiunilor elevilor pe traseu! unui ciclu currîcular, • argumentarea notării (în baza criteriilor de notare, se fac însemnările

corespunzătoare), • transmiterea informaţiilor către alte cadre didactice în cazuri de transfer al elevilor sau

cadrelor didactice, • autoevaluarea cadrelor didactice şi evaluarea obiectivă a acestora de către organele

competente: evaluările finale îndeplinind funcţii de perfecţionare a procesului de învăţământ pe baza fenomenului de feed back.

D. Criterii de promovabilitate Sunt prezentate sub forma unor tabele pe clase şi sexe ,întregul sistem de evaluare (

SNŞE ) fiind publicat în broşură editată de M.E.N. – SNEE – 1999 Prezentăm cu titlu de exemplu didactic criterii şi fişa individuală cu valabilitate de 4 ani pentru

ciclul gimnazial. În practică, probele practice sunt etalonate pentru note între 5 – 10.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

390

PAUL FIEDLER

391

CAP. VII ORIENTARI METODOLOGICE PENTRU PERFECTIONAREA METODELOR DIDACTICE IN EDUCATIE FIZICA SI SPORT SCOLAR

MODERNIZARE: • Înoirea procesului (elaborarea si aplicarea de noi metode şi procedee) • Reevaluarea şi reconsiderarea fondului valoros • Reconsiderarea didacticii de pe poziţii cibernetice • Structurarea invăţământului pe cicluri curriculare SISTEM DIDACTIC: ansamblu de elemente de factură didactică, metodologică sau organizatorică

având drept scop realizarea obiectivelor educaţiei fizice în baza conceptului sistemic Obiectivele, ca finalităţi ale procesului didactic, Posibilităţile elevilor: dezvoltare fizică, aptitudini, capacitate motrică Conţinutul procesului de instruire: metode, mijloace, material didactic, programa de studii, etc. Activitatea profesorului în interiorul sistemului: organizare, conducere, evaluare, Activitatea elevului în interiorul sistemului : comportament, motivaţie, activism, autoinstruire etc. Procedee de verificare şi evaluare

Sistemul didactic se autoregleaza (prin intercondiţionarea componentelor si feed-back) Fiecare componentă a sistemului poate deveni un sistem autoreglabil (subsistem) Modernizarea procesului didactic urmăreşte perfecţionarea fiecărei componente a sistemului didactic (sau a oricăreia dintre ele).

SCOPUL: Întărirea caracterului activ-formativ prin înzestrarea elevilor cu strategii de învăţare, instrumente şi tehnici de muncă independentă Sporirea eficienţei formative a metodelor tradiţionale (prin stimularea motivaţiei, participării active, stimularea gândirii creatoare STRATEGIE DIDACTICĂ: modalitate concretă de realizare a obiectivelor instructiv-educative dependente de particularităţile subiecţilor, condiţii materiale şi de mediu.

TEHNOLOGIE DIDACTICĂ: succesiunea etapelor procesului de pregătire în cadrul unităţii procesuale : obiective-metode-mijloace-verificare.

VALOAREA FORMATIVĂ A METODELOR DIDACTICE este dată de: o Capacitatea lor de realizare a obiectivelor o Modul de etalare a informaţiei o Gradul şi forma de angrenare a elevilor în activitate o Rezultatele obţinute cu ajutorul lor o Abordarea unui sistem de evaluare stimulativ, pe baze obiective. METODE ACTIVE : sunt acelea care pun accent pe aspectele operatorii şi constructive ale gândirii şi

care antrenează elevul în efort psihic şi fizic ( să acţioneze) pentru realizarea obiectivelor. ( J. Piaget )

VII 1. ORIENTARE EURISTICĂ: elevii sunt angrenaţi în cautarea soluţiilor optime prin efort propriu. Strategiile euristice se caracterizează prin încercări, incertitudini, reuşite.

Observarea solicită elevului efort de percepere, analiză, sinteză a informaţiilor. Profesorul dirijează observarea elevul trecând de la observare pasivă, prin cea dirijată, către observare activă, independentă.

Organizarea demonstraţiei sporeşte efectul observaţiei stimulează curiozitatea, motivaţia. Invăţarea prin descoperire presupune sporirea eforturilor intelectuale dezvoltă spiritual de observaţie şi gândirea creativă. Gândirea este exercitată în sensul acţiunii: observare-gândire creativă-acţiune (J.Brunner)

Şi se bazează pe formele raţionamentului: inductiv, deductiv, analogic.

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

392

VII 2. PROBLEMATIZAREA Omul se formează pentru viaţă prin efort de informare dar şi prin experienţe practice ( pentru

copii, jocul).Orientarea metodologică tinde să ofere elevilor situaţii diverse de exersare a capacităţii de soluţionare a dificultăţilor create de către profesor sau de către elevi. Acest lucru stimulează participarea conştientă şi activă a elevului la propria formare.

Elaborarea situaţiei problemă include: problema-condiţia problemei (elementele cunoscute de la care se porneşte) - modul optim de rezolvare.

Modul de rezolvare presupune elaborarea ipotezelor, alegerea soluţiei, aplicare practică, verificarea şi aprecierea soluţiei.

Rolul celor doi factori ai procesului didactic, rolul experienţei anterioare. Situaţiile problemă pot fi rezolvate: • Prin restructurarea cunoştinţelor şi aplicare în situaţia dată (trasee aplicative,

scheme tactice, combinaţii originale, structuri analitice tematice etc.) • Pe mai multe căi, stimulând imaginaţia, inventivitatea, încrederea în forţele

proprii (în formarea deprinderilor motrice aplicative, deprinderi tehnico-tactice, etc.) • Euristic: elevii rezolvă situaţia dată şi o compară cu rezultatele obţinute de

colegi ( în trasee aplicative, orientare sportivă, ştafete, jocuri etc.) VII 3. MODELAREA Iniţial, metodă de cercetare ştiinţifică, bazată pe studiul unor fenomene prin intermediul

unui model analog construit ( sistem închis ). Ca metodă poate fi folosită numai dacă domeniul căreia îi aparţine modelul poate fi cunoscut mai bine cu ajutorul acestuia.

Funcţiile modelului: cognitivă, ilustrativă, euristică. Un model didactic se alcătuieşte pe baza caracteristicilor şi structurii obiectivului didactic-

formularea ipotezei (operaţiunile şi succesiunea lor) - verificarea corectitudinii modelului. Modelarea este considerată metodă de investigare ştiinţifică dar şi modalitate de orientare şi ordonare a programării conţinutului domeniului în raport cu modelul elaborat.

Modele didactice în educaţie fizică: 1. Model ideal (model prospectiv), cerinţe maximale sociale . 2. Model final (sintetic de tip A) pentru final de ciclu de învăţământ. 3. Model intermediar (de tip B) pentru perioade mai scurte de timp:ani,cicluri

intermediare, 4. Model operaţional (de tip C) sistem de acţionare, algoritm. Modelarea impune raţionalizarea conţinutului – cantificare -obiectivizare. VII 4. PROGRAMAREA ( instruire programată )

Invăţământul programat reprezintă o anumită concepţie de învăţare fundamentată pe datele psihologiei învăţării şi pe cibernetică (J.Brunner)

La baza instruirii programate stă teoria comportamentelor după care procesul de pregătire se realizează conform schemei stimul -reacţie (răspuns). Procesul este analog unui circuit de intrari (stimul) - ieşiri (răspuns), caracterizat prin verificarea reacţiilor, a influenţelor programate. După obţinerea reacţiilor scontate se trece mai departe (asigură durabilitatea influenţelor instructiv - educative ,accesibilitatea noii cuante de informaţii.)

După fiecare pas se verifică răspunsul (reacţia); în funcţie de exactitatea acestuia se trece mai departe sau se reglează procesul prin acţiuni de corectare ( autoreglare pe baza reacţiei, ca într-un sistem cibernetic )

CARACTERISTICILE INSTRUIRII PROGRAMATE: - cresterea rolului controlului ( reglare dependentă de reacţie,feed-back) - abordare individuală în instruire. PRINCIPII GENERALE ALE INSTRUIRII PROGRAMATE: principiul participării active şi independente ( treptele de instruire sunt

parcurse independent dar riguros verificate). principiul paşilor mici ( conţinutul este format din secvenţe scurte, ordonate,

a căror parcurgere succesivă ( cu rezultate optime ) este obligatoriu.

PAUL FIEDLER

393

principiul progresului gradat: succesiunea treptelor decurge în ordine logică, fiecare treaptă conţine informaţii noi - sensul este ascendent. principiul ritmului individual de studiu: activitate independentă în ritm (

tempo ) individual. principiul răspunsurilor corecte: abordarea succesivă a treptelor se face

numai după realizarea răspunsului corect. Principiul repetiţiei: programul să permită efectuare unui număr de repetări

corespunzător dificultăţii şi complexităţii temei (durabilitate,formarea deprinderilor şi calităţilor motrice)

Instruirea programată are aplicativitate în domeniul educaţiei fizice şi sportului deoarece aceasta dispune de:

o Obiective finale sau parţiale precis definite o Cunoaşterea anticipată a modalităţilor de acţiune pe plan didactic. o Există posibilităţi de reglaj pe baza de feed-back. o Există instrumente simple şi accesibile pentru verificarea îndeplinirii

obiectivelor. Programare lineară (Skinner) sau ramificată (Crowder) VII 5. ALGORITMIZARE

ALGORITM = o operaţie sau o succesiune de operaţii logice menite să rezolve o problemă în cadrul unui program.

Algoritm: • Sistem de reguli pentru conducerea procesului de învăţământ (prof) • Sistem de reguli pentru învăţare (elev) • Sistem de reguli care stau la baza alcătuirii programei • Modele sau scheme de desfăşurare a unei activităţi • Succesiune de operaţii (exerciţii) CERINŢE METODICE pentru elaborarea şi aplicarea algoritmilor în procesul

de instruire ( algoritmizare ca proces ) : Analiza structurii logice a materialului de învăţat (descompunere în operaţii elementare) Elaborarea algoritmilor în concordanţă cu particularităţile subiecţilor, cu legile dezvoltării fizice, metodologia formării deprinderilor motrice şi să vizeze educarea calităţilor necesare lucrului in grup sau independent. Algoritmul trebuie să prezinte o succesiune logică şi să conţină un număr raţional de operaţii. Cantificarea exactă a proceselor (dozare) Codificarea uşurează operaţiile cu algoritmi

După stabilirea algoritmilor conţinutului se stabilesc cei de tip B (activitatea elevului,mod de lucru,organizare) şi cei ai metodologiei de verificare şi apreciere (ai prof. ai elevului-autoapreciere)

LIMITE: - Nu oferă posibilitatea alegerii soluţiei - Se impune corelarea cu orientarea problematizată şi euristică - Există pericolul schematizării excessive, pierzând din vedere complexitatea obiectivelor

educaţiei fizice. VII 6. FOLOSIREA MIJLOACELOR ŞI TEHNICILOR AUDIO-VIZUALE a. mijloace vizuale b. mijloace audio c. mijloace audio - vizuale AVANTAJELE FOLOSIRII: . diversifică sursele de informaţie . asigură o mare densitate de informaţii in unitatea de timp . asigură o bază intuitivă bogată ( favorizează formarea reprezentărilor corecte )

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

394

. permite studiul aprofundat al tehnicii, prin informaţii introduse sensorial

. stimulează şi contribuie la modelarea funcţiilor intelectuale ale elevilor.

. stimulează spiritul de observaţie .

. accentuează caracterul formativ al procesului didactic, crează motivaţie. Metoda are utilitate în cadrul lecţiei şi în alte forme de organizare: -crează cadrul ritmic – afectiv ( emoţional ) , -ilustrează diverse laturi ale activităţii de educaţie fizică, -studiul unor modele operaţionale, -corectarea acţiunilor prin vizualizarea greşelilor. VII 7. PERFECŢIONAREA RELAŢIEI PROFESOR-ELEV VII 8. ASIGURAREA CARACTERULUI FORMATIV AL ÎNVĂŢĂRII VII 9. ACCENTUAREA CARACTERULUI METODOLOGIC AL INVĂŢĂRII VII 10. TRATAREA DIFERENŢIATĂ ( ŞI INCLUZIVĂ ) ÎN CADRUL PROCESULUI

DIDACTIC

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Fiedler Paul Didactica educaţiei fizice şi sportive Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi 2003 2. M E N – C N C - Programe şcolare (clasele V – VII, IX – XII ) Bucureşti 1999 3. M E N – SNEE - Sistemul naţional şcolar de evaluare la disciplina educaţie fizică şi sport Bucureşti 1999 4. M E C - C N C - Ghid metodologic de aplicare a programelor de educaţie fizică şi sport – îvăţământ gimnazial Bucureşti 2001 5. idem - învăţământ primar Bucureşti 2001

CHESTIONAR 1. Prezentaţi orientarile metodologice cu aplicativitate deosebită în

domeniul e.f.s. 2. Alcatuiţi algoritmul învăţării unui element tehnic din atletism ( sau

gimnastică acrobatică 3. Ce înţelegeţi prin caracter metodologic al învăţării ?

T E M E 1. Prezentaţi sub formă de tabel structura şi conţinutul

lecţiei de educaţie fizică.Tabelul va cuprinde : nr. curent, denumirea verigii, obiectivele instructiv-educative ale verigii, tehnologii, sisteme de acţionare specifice.

2. Alcătuiţi proiectul unei unităţi de învăţare pentru o ramură sportiva prezenta în curriculumul naţional, la alegere