Morometii (volumul II)

5/12/2018 Morometii (volumul II) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/morometii-volumul-ii 1/23

INTRUZIUNEA COMUNISMULUI ÎN LUMEARURALĂ

ŞI IMPLICAŢIILE SALEîn

Volumul II din Moromeţii de Marin Preda

Prof. Adriana Nistor

1



CUPRINS

IntroducereIstoria… în viaţă şi în operă................................2

Capitolul 1 - Satul..............................................5

Capitolul 2 - Omul vechi....................................9

Capitolul 3 - Omul nou.....................................14

ConcluzieProfeţiile „Celui din urmă ţăran”......................18

Bibliografie.......................................................20

2



Istoria… în viaţă şi în operă

În Convorbirile cu Marin Preda publicate de Florin Mugur, scriitorul declară că nu şi-

a propus niciodată altceva decât să vorbească despre ceea ce a trăit şi a cunoscut direct:„Un scriitor nu poate cunoaşte decât o singură viaţă, un singur destin, destinul unei

clase sau al unei categorii sociale mai restrânse. Încercarea lui de a afla mai multe

dincolo de ceea ce a trăit şi a cunoscut, este, cred eu, foarte riscantă. Nu ştiu ce lume se

naşte. Este o lume mai bună? Este o lume în pragul unei noi civilizaţii, a unor noi

orizonturi? Asta rămâne să vedem.”1

Iată de ce, scriind, Marin Preda nu face altceva decât să se aventureze în căutarea

timpului pierdut, re-creând în ficţiune o lume pierdută pe vecie în existenţa sa reală.Pierdută prin sine, prin propria-i devenire, revolută social şi istoric; pierdută însă, în

primul rând, prin fatalitate temperamentală de către copilul de ţăran nefăcut să fie ţăran,

şi care urma să devină scriitor tocmai prin congenitala sa inaderenţă la lumea în mijlocul

căreia se ivise.

Şi totuşi, întrebarea e: unde începe lumea operei; unde sfârşeşte biografia scriitorului,

lumea căreia i se spune cea adevărată ? Ei bine, răspunsul există. Graniţa dintre aceste

două lumi trebuie să fie undeva, încrustată pe trunchiul unui salcâm de la marginea unui

drum spre centru.

Un astfel de drum spre centru poate fi şi Moromeţii (Volumul II). Ca-ntr-o călătorie

iniţiatică, şi Moromeţii trebuie, însă, cuceriţi, nu doar ca o operă, ci ca o lume, ca o

istorie. E vorba aici de cucerirea unui adevăr, căci, aşa cum spune însuşi Marin Preda:

Moromeţii „trebuiau să dea la lumină adevărul vieţii satului.”2

Astfel, fiind solidar cu sine însuşi, scriitorul este solidar cu istoria şi re-creează o lume

în care existenţa fragmentară a individului îşi găseşte timpul ei: „timpul care nu mai avea

răbdare” devine, printr-un proces specific predist , istorie.

1 Cf. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Cel din urmă ţăran), Editura 100+1Gramar, Bucureşti, 1998, p. 273.2 Cf. Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, ( Volumul întâi: Cucerirea tradiţiei), Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 1985, p. 207.

3



Întorcând, odată cu finalul volumului întâi din Moromeţii, o pagină din marea carte a

umanităţii, Marin Preda, reia, peste mai mult de un deceniu, viaţa unei categorii umane

pândite de vicleniile istoriei. Fără a egala artistic primul volum, Moromeţii II (1967) este,

însă, pentru scriitor, împlinirea unei datorii de conştiinţă, re-scriere palinodică a propriilor nuvele conformiste, „realist-socialiste”, din anii ’50 ( Desfăşurarea, Îndrăzneala,

Ferestre întunecate), iar pentru literatura română sub comunism, un capăt de serie şi de

drum, primii paşi pe un „teren minat”, deschiderea unei pârtii în realitatea atroce a unei

epoci de o aberanţă fără precedent în istoria românească: „obsedantul deceniu”, denumire

dată de Marin Preda anilor „’48-’59”, ani în care comunismul a desfiinţat brutal

ţărănimea şi a surpat din temelii satul românesc tradiţional, prin practica discreţionară a

„cotelor obligatorii”, prin lichidarea „chiaburilor” şi „ascuţirea luptei de clasă” la sate,dar mai ales prin devastatoarea „colectivizare a agriculturii”. Sintagma „obsedantului

deceniu” a prins asemenea rădăcini în critica literară, încât o viitoare istorie a literaturii

române din acest secol nu va putea în nici un caz să o ignore. Între vechea mentalitate

ţărănească tradiţională, reprezentată acum de un Ilie Moromete mai bătrân, mai obosit,

lipsit de fosta-i strălucire, purtându-şi însă cu demnitate înfrângerea şi brutalitatea

„colectivizării” comuniste ce devastează lumea satului - „revoluţie” al cărei exponent şi

executant fanatic nu este altul decât Niculae Moromete, fiul cel mic, întors acum în sat ca

activist raional de partid -, confruntarea este radicală, ireductibilă şi nu lipsită în ultimă

instanţă de tragism. Murind, bătrânul Moromete duce cu sine, fără întoarcere, o întreagă

lume, lăsând în urmă un apăsător vid moral, lăsându-şi fiul ajuns prea târziu la

înmormântarea tatălui, pradă îndoielilor, remuşcărilor şi unei tardive obsesii a vinovăţiei

care-i cutreieră somnul şi visele. Incoerenţa devenirii se manifestă acum, mai întâi prin

tranzienţă: o perindare năucitoare de oameni necunoscuţi, apăruţi de nu se ştie unde şi de

cea mai joasă fibră umană. „Pleava satelor” aleasă prin selecţie inversă, acaparează

puterea, antrenează satul, atât de egal cu sine altădată în convulsii şi vârtejuri aberante,

greu de stăpânit ori măcar de frânat de către cei puţini rămaşi cu judecata dreaptă.

Dificultatea de a imprima contur distinct şi stabil unor personaje copleşitoare prin

confuzie şi inconsecvenţă transpune în planul creaţiei neînchegarea lumii reale.

4



Este evident faptul că volumul al doilea al Moromeţilor este revelator pentru relaţia

lui Marin Preda cu timpul istoric în care a trăit. De altfel, scriitorul credea că „ fără istorie

romanul se asfixiază ”. „ Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Asta nu e un lucru

atât de abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în felul acesta de a se

întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, ştiind că

omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi

nepăsătoare.”3 E o teză cu largă circulaţie astăzi şi foarte dragă chiar contestatarilor

operei prediste, care pledează pentru necesitatea implicării politice a artistului şi sunt în

contra exilării sale în turnul de fildeş al creaţiei.

Iată de ce, “în Moromeţii (Volumul II) am vrut să fiu drept şi cu istoria şi cu ţăranii”4

– mărturiseşte Marin Preda. Aceasta e cartea înstrăinării, a iluziilor pierdute şi a

însingurării. E cartea unor oameni şi a unor drame omeneşti, cartea destinului, oglindind

biografia spirituală a Omului care luptă cu morile de vânt ale timpului, dar e frânt. Unda

tragismului stăruie dincolo de evenimente ca un fundal al conflictului dintre om şi lume,

om şi istorie. În acest conflict, fiinţa este nimicită, căci istoria trece victorioasă peste

oameni, înlăturându-i, strivindu-i; pe unii îi înghite purtându-i, nu fără istovitoare

suferinţi spre triumf, al lor şi al necesităţii istorice, sau numai al lor, sau numai al ei.

Drumurile mari ale istoriei trec prin ograda Moromeţilor, bântuind-o şi zdruncinându-

i temeliile: lumea rurală cunoaşte intruziunea brutală a comunismului. E un război al

lumilor şi al timpurilor: o realitate moare şi alta se naşte pe când „istoria îşi bate joc de

satul unde s-a născut veşnicia” (Cecilia Stoleru). Astfel, cronica satului există în carte şi

independent de vieţile oamenilor o descoperim mereu în umbra necesităţii istorice; dar,

pe fundalul ei, întrepătrunsă cu ea, trăieşte cronica vieţii oamenilor, căci, spune Marin

Preda, „ pe scriitor îl interesează ce se întâmplă cu oamenii”5.

3 Cf. Andrei Grigor, Marin Preda – Incomodul , Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 134.4 Cf. Mihai Gafiţa, Prefaţă la Marin Preda, Moromeţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. IX.5 Ibidem.

5



Satul

Satul românesc sub presiunea istoriei reprezintă problematica generală a celui de-al

doilea volum al Moromeţilor , a cărui autenticitate artistică şi tematică este de netăgăduit.

Subliniind valoarea romanului lui Marin Preda, Cornel Ungureanu porneşte de la premisa

că, „ pentru prima dată, avem în faţă imaginea unui sat în care adevărurile esenţiale ale

lumii rurale nu sunt schilodite de acţiunea devastatoare a teoriilor despre sat.”6 Acestea

sunt lucrurile importante pe care trebuie să le ştim despre satul românesc, ne spune parcă,

clipind nu fără ironie, scriitorul.

Dincolo de drama Moromeţilor, respiră astfel drama satului românesc. Dezvăluind un

sat comun, surprins în tiparele tradiţionale, ele însele aflate sub imperiul unui timp ce

„avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, întâiul volum se încheie sub auspiciile aceluiaşi

timp de astă dată intolerant, căci „nu mai avea răbdare”. Liniştei înşelătoare iniţiale îi

este opusă, în al doilea volum, explozia temporală ce sfarmă modul de viaţă tradiţional şi

odată cu acesta, mentalităţile ancestrale. Un sat convulsionat se înfruntă acum cu

„vicleniile” istoriei. E vorba aici, aşa cum remarcă şi Nicolae Manolescu, de o tranziţie

socială: „un sat pe calea socializării (procesul se află la începuturile lui), o istorie ieşită

din albie ca apele râurilor într-o primăvară ploioasă ”7

, căci satul aflat la răspântie dedrumuri şi de timpuri, e surprins de vârtejul comunist.

Volumul al doilea al Moromeţilor nu face altceva decât să pună în lumină

consecinţele prefacerilor sociale din lumea rurală. Aşa cum observă Andrei Grigor, există

în acest roman o secvenţă grăitoare a intruziunii comunismului. E vorba de ciudatele

premoniţii făcute înainte de moarte de Sandu, bărbatul Titei, întors din război. În sufletul

său zac multe impresii, o boală existenţială şi câteva viziuni metaforice reamintite de

Niculae la parastasul cumnatului său: „nici unul nu s-a gândit, părinte, de ce a murit din senin un om, dar el ştia mi-a spus-o de mai multe ori, zicea că e o boală, am să mor măi

Niculae, aşa mi-a zis şi mi-a spus şi boala. Dar el mi-a spus, părinte, că pe toţi ne paşte

boala asta, o să intre în sat pe furiş şi chiar despre un parastas ca ăsta a vorbit, un

6 Cornel Ungureanu, op. cit., p. 258.7 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 290.

6



parastas general, cu laude. Laudele ce ni se vor aduce vor fi un parastas, aşa mi-a spus.

(…) Şi mi-a spus: <<O să mor, măi Niculae, şi n-o să apuc parastasul ăsta!>> Cum să

apuce el parastasul lui trăind? La cine se gândea el că o să-i facă parastasul înainte să

moară?”8

Fragmentul nu poate avea, în context, decât un anume înţeles: „o boală care ne paşte pe toţi”, care „o să intre în sat pe furiş”, „un parastas general, cu laude” făcut chiar

în timpul vieţii. Întâmplarea se petrece cu puţin înainte de colectivizarea care avea să

neantizeze clasa ţărănească, acompaniindu-i dispariţia de discursuri - „laude”- despre

binele şi despre noua ei menire. În fapt, e vorba aici despre „cumplita dispariţie a clasei

ţărăneşti”, ale cărei consecinţe Marin Preda nu ezită să le denunţe într-un moment (1967)

când prea puţini le puteau prevedea.

În acest context, fenomenul asupra căruia se opreşte ochiul atent al scriitorului este„ spargerea” satului. Aşa cum observă şi M. Ungheanu, metafora „ spargerii satului” este

fundamentală pentru a înţelege romanul. Ca altădată în faţa necruţătoarei fonciiri, a băncii

şi a primăriei la fel de nemiloase, ţăranii contemplă un nou fenomen, necunoscut şi

ameninţător pentru ei, a cărui raţiune le scapă: „ Erau evenimente pline de viclenie, care

nu se-ndreptară, de pildă, cum credeau unii spre Ţugurlan, care s-ar fi zis că le

aşteptase, şi nu fără noimă spunea câte cineva prinzând parcă din zbor înţelesul întregii

lui vieţi: domnule, Ţugurlan e vechi comunist. Aşa <<vechi>>, cum era, nu se uita

nimeni la el şi dimpotrivă, s-ar fi zis, văzând ce oameni ieşeau acum la iveală, că un sat

nu era o aşezare de cel mult două mii de case adunate într-o vale de râu şi ascunse sub

salcâmi, ci o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi!”9

Totodată, Ilie Moromete trăieşte şi el strania senzaţie a năvălirii unor forţe necunoscute,

oarbe, în lumea pe care crezuse că o cunoaşte atât de bine: „ Dar ca printr-o spărtură

care nu mai putea fi dreasă, începură să năvălească în acest timp pe scena satului

oameni şi întâmplări care îl smulseră pe Niculae de acasă înainte ca Moromete să vadă

reparându-se greşeala lui faţă de acest băiat.”10

8 Cf. Andrei Grigor, op. cit., p. 126.9 Cf. M. Ungheanu, Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 73.10 Ibidem, p. 72.

7



Şi iată că, extraordinara contradicţie dintre aparenţă şi esenţă, care stă la baza

catastrofei moromeţiene, este iarăşi prezentă: satul nu e ce pare a fi, ci „o groapă fără

fund ” din care izvorăşte o nouă realitate, a lui Adam Fântână, Bilă, Isosică, Plotoagă,

Zdroncan sau Mantaroşie, care o pune în umbră pe cea veche a lui Ilie Moromete şi avechilor liberali.

Trebuie să subliniem faptul că, în nici un alt roman dedicat satului nu a apărut un

număr atât de mare de personaje şi nici un scriitor nu s-a sprijinit pe atâtea fişe

biografice. Cornel Ungureanu demonstrează că „cartea e, într-un sens, o monografie a

satului într-un anumit moment istoric”11, iar tabloul satului e realizat tocmai prin această

aglomerare, aproape sufocantă, de biografii: personaje care devin, abia acum, mânuite de

istorie, de prim-plan. Fireşte că, în primul rând, atenţia e focalizată asupra Moromeţilor degeneraţi sau a spiritului moromeţian degenerat, reprezentat de fiinţe cu intelect puţin,

dar cu un puternic instinct al adaptării. „ Romanul - subliniază criticul - nu e al ţărănimii

sărace, ridicate de revoluţie la o viaţă nouă, ci al unei false ţărănimi, a straturilor de

<<la fund >> din lumea rurală ”12. Astfel, ţărani autentici nu sunt nici Bilă, nici

Plotoagă, nici Isosică. Ei sunt, în lumea ţărănească, elemente impure, şi impostura lor va

da noilor zvârcoliri ale satului o dimensiune tragică. Veniţi de aiurea ca Adam Fântână,

pripăşiţi în Siliştea (căci Siliştea e capitala lumii lui Marin Preda) prin jocurile

întâmplării, ridicaţi la condiţia de ţăran (ea însemnând pentru Marin Preda o civilizaţie,

un arbore genealogic şi o nobleţe) de acelaşi joc al întâmplărilor, ei vor fi agenţii

dizolvanţi. „ Ne-ţărani”13 - cum îi numeşte Cornel Ungureanu - falşi ţărani, ei neagă

civilizaţia moromeţiană, care e una a ideii, a bucuriei de a gândi. Falşi ţărani ridicaţi la

rangul de ţărani, ei nu ştiu să gândească: ştiu doar să rostească lozinci şi să pună la cale

intrigi meschine ce degenerează în violenţă nu doar verbală, ci şi fizică. Această violenţă

se propagă în lanţ, iar „devierile” au ca rezultat o înflorire a „ spiritului primar agresiv”

de care vorbea Marin Preda.

11 Cornel Ungureanu, op. cit., p. 240.12 Ibidem.13 Ibidem.

8



Aceste argumente ne îndeamnă parcă să privim Moromeţii II ca o parodie a lumii

rurale tradiţionale. Însă, ştiind că „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”

(Titu Maiorescu) trebuie să recunoaştem, alături de Eugen Simion că „Moromeţii e

înainte de orice romanul acestei tragedii a idealismului rural, în circumstanţele în carevechile valori morale şi spirituale ţărăneşti sunt puse sub semnul îndoielii.”14

Adevărul este că, se simte în al doilea volum al Moromeţilor , mai mult decât în

primul volum, preocuparea pentru o realitate spirituală mai profundă. Jocul băieţilor pe

câmp (bobicul), modul în care tinerii ţărani tratează chestiunile erotice, atitudinile curente

ale bărbatului în familie, cum se poartă o femeie măritată, cum se îmbracă şi ce este şi ce

nu este îngăduit unei fete alături de formele de ritual, înmormântarea, parastasul,

pregătirile pentru secerat, etc. sunt înfăţişate fără ostentaţie în carte, uneori sub formeironice, alteori cu o evidentă notă lirică, sugerând, toate, un cod al vieţii ţărăneşti.

Important de observat este că, deşi arhetipurile mitice, riturile, credinţele, obiceiurile se

conservă, acestea sunt supuse unei permanente mutaţii determinate de evoluţia de

ansamblu a întregii societăţi rurale. Meditând asupra crizei structurilor arhaice, Ion Bălu

conchide: „ În faţa istoriei, anistoria rurală se prăbuşeşte inevitabil şi elementele arhaice,

crezute perene, se degradează ireversibil, modificând conştiinţele şi modelând

comportamentele.”15 Arhetipuri mitice pâlpâie; rituri străvechi agonizează: praznicul

morţilor la sărbătoarea Rusaliilor, precedat de datina spălării picioarelor tuturor

invitaţilor, ş.a. Altele se alterează. Obiceiurile de nuntă – „acest eveniment din viaţa unui

flăcău şi a unei fete, atât de învăluit în taine altădată ” 16- îşi pierd orice interes prin

introducerea lacomă a darului de nuntă. „Mercantilismul ucide tradiţia”17 constată cu

regret criticul.

Structurile arhaice secondează viaţa satului, făcând să se nască în mintea cititorului

ideea aceleiaşi ireversibile finalităţi. Aluzia la un drum fără întoarcere este astfel

implicită.

14 Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973, p. 274.15 Ion Bălu, Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 69.16 Ibidem, p. 70.17 Ibidem.

9



Omul vechi

În eseul Cel din urmă ţăran, Nicolae Manolescu intuieşte în protagonistul cărţii lui

Marin Preda „un marginal, o excepţie, un fel de ultim mohican al acelei filosofii de viaţă

de care s-a legat perpetuarea vechilor valori ale satului românesc”, pentru a lansa apoi

ipoteza că „Moromete este cel din urmă ţăran în acest roman al deruralizării satului.” 18

Într-adevăr, Marin Preda are tristul privilegiu de a vorbi în cartea sa despre „ ultimul

ţăran” din literatura şi din viaţa românească. Totodată, oglindind destinul lui Moromete,

scriitorul - observă Eugen Simion - „ ţinteşte mai departe şi prin aceasta cartea sa capătă

o notă oraculară: vrea să sugereze destinul unei civilizaţii străvechi, al unui mod de

existenţă milenară, puse în faţa unor înnoiri fulgerătoare.”19 Destinul lui Moromete e,

aşadar, expresia destinului unei lumi la apus.

Dacă „în 1955”, Ilie Moromete mai era încă un ţăran în toată puterea cuvântului,

trăind împăcat cu timpul care „ era foarte răbdător cu oamenii”, „în 1967 ”, el este doar o

umbră bântuită de un timp care „nu mai avea răbdare”. Mesajul pe care îl comunică

acum este deopotrivă un necrolog, o previziune şi un avertisment, pe care Marin Preda le

reia ca pe nişte simple ecouri ale sufletului său, de fiecare dată când vreunul dintre

personaje ia contact, în vreun fel sau altul, cu satul sau cu foştii oameni ai satului: înmărturisirile din Imposibila întoarcere în Marele singuratic, în Delirul , dar mai ales în

volumul al doilea al Moromeţilor .

Este important de subliniat faptul că, încă din primul volum, Ilie Moromete îşi creează

o existenţă într-un spaţiu tridimensional, a cărui cea de-a treia dimensiune, cea a

verticalităţii, o reprezintă el însuşi, ca individ spiritual. Criticul Andrei Grigor este de

părere că „el apare astfel drept o fiinţă arhetipală care, conform lui Jung, leagă

conştiinţa prezentului mereu sub ameninţarea dezrădăcinării, mereu periclitată, cu totul inconştient şi instinctiv al epocilor de altădată .”20 În acest context, drama lui are o dublă

origine: pe de o parte ea ţine de avatarurile esenţei şi ale condiţiei umane în general; pe

18 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 273.19 Eugen Simion, op. cit., p. 275.20 Andrei Grigor, op. cit., p. 164.

10



de altă parte, ea se datorează multiplelor determinări istorice care la un moment dat

hotărăsc soarta unei clase sociale şi a indivizilor care o compun. În cazul lui Ilie

Moromete aceste două tendinţe se întâlnesc, contopindu-se şi conturându-i destinul tragic

pe care însuşi Marin Preda l-a numit în termeni foarte direcţi „realitatea cumplită adispariţiei clasei ţărăneşti”.

Semnele se întrezăresc încă din primul volum, când Moromete îşi vede ameninţată

stabilitatea şi coeziunea monadei familiale, asistând la evadarea din universul rural a

celor trei fii ai săi furaţi de mirajul vieţii citadine. La acestă răscruce întâlnim personajul

la începutul volumului al doilea. E răscrucea timpului şi a istoriei, născută din neputinţa

de a înţelege că sistemul său de credinţe validat de milenaritatea existenţei rurale este

repudiat tocmai de cei cărora ar fi trebuit să le fie principiu călăuzitor.Fenomenul de alienare şi de extincţie a ţăranului se află de abia la începutul său.

Totuşi, prozatorul descoperă încă de pe acum, din prima frază a celui de-al doilea volum,

în stilu-i caracteristic, voalat-metaforic, dar cu semnificaţii concrete, direcţionarea unui

întreg proces social: „ După fuga băieţilor, Moromete, schimbându-şi firea, nu mai văzu

nici cum toţi cei care-l duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el, se potoliră sau îl uitară; nu

se întâmpla încă nimic în sat (…), totuşi oamenii se făcură parcă mai mici.”21 Sintagma

„după fuga băieţilor ”, având valoare de temporalitate delimitativă, indică nu numai o

ruptură în familia moromeţiană, ci şi o sfâşiere sufletească a personajului care „ şi-a

schimbat firea”. Cu Moromete „ s-a întâmplat ceva”22, după una din expresiile tipice ale

lui Marin Preda. Relaţiile lui cu lumea nu mai sunt marcate de pasiunea spectacolului.

Locul interesului şi curiozităţii este luat de o indiferenţă cu caracter de reciprocitate,

oamenii înstrăinându-se unul de celălalt. Când timpul era răbdător cu oamenii,

configuraţia acestora era statuară. Acum, timpul măsurat în evenimente care încă nu se

întâmplă, dar mocnesc ameninţător, tinde să-şi accelereze scurgerea, iar sub apăsarea lui,

oamenii duc o existenţă evanescentă, „ se făcură mai mici”. Rezultă de aici două

coordonate majore ale romanului, aspecte determinante în acelaşi timp ale personajului,

21 Cf. Andrei Grigor, op. cit., p. 165.22 Cf. M. Ungheanu, op. cit., p. 71.

11



şi prin el, ale unei clase sociale întregi: Ilie Moromete trăieşte nu numai o dramă

individuală, provocată de destrămarea propriei familii, ci şi, ca exponent ale ei, o dramă a

întregii colectivităţi săteşti, anunţată încă din primele rânduri ale celui de-al doilea volum.

Acţiunea de destructurare a colectivităţii săteşti, clădită pe o ideologie conform căreia„menirea istorică a existenţei ţăranului s-a încheiat ”, ia forme multiple şi diverse de

manifestare în roman.

În primul rând, după cum observă şi Mihai Ungheanu, scriitorul însuşi declarase că

Moromete nu mai poate avea vreun rol în evenimentele de după război: „Mie mi se pare

că Moromete nu mai poate juca rolul principal în evenimentele care urmează.”23 El nu va

mai avea într-adevăr un rol de prim-plan, cuvântul lui nu va mai fi ascultat ca altădată de

întregul sat, ci doar în cercul restrâns al vechilor „ prieteni politici”, biată rămăşiţă salvatădin naufragiul colectiv al adunărilor din poiana fierăriei lui Iocan.

Trebuie avut în vedere şi faptul că ţăranii nu au fost nici autorii, nici protagoniştii

transformării societăţii rurale. În vârtejul mutaţiilor care au loc, ei devin, la rândul lor,

obiecte sociale cărora li s-a stabilit un alt loc şi un alt rol în noile structuri. Astfel, ţăranul

Moromete nemaifiind acum o personalitate fascinantă pentru săteni, cu atât mai puţin este

pentru reprezentanţii aparatului statal. Unghiul de vedere al acestora din urmă ia act de

existenţa ţăranului doar sub forma unui număr în registrul de evidenţă contabilă şi a unor

cantităţi consemnate în rubricile corespunzătoare impozitelor şi cotelor stabilite. În aceste

noi împrejurări, Moromete vorbeşte fără să fie auzit şi este o prezenţă concretă fără să fie

văzut. Aşa cum remarcă Eugen Simion, „Moromete dinainte, devenit punct de referinţă

literară, e indiscutabil mai viu, mai fascinant, de o mai înaltă spiritualitate decât cel de

acum, mohorât, fără strălucire, ca un general trecut în rezervă.”24 O cauză a acestei

metamorfoze poate fi aceeea că autoritatea nu mai pare dispusă acum să considere ţăranul

o fiinţă distinctă, faţă de care, cândva, Jupuitu manifesta o atitudine răbdătoare, cuprinsă

în formula familiară şi binevoitoare: „ Nea Ilie, nea Ilie!” În acest sens, scena contactului

lui Moromete cu noii funcţionari de stat este grăitoare.

23 Cf. M. Ungheanu, op. cit., p. 70.24 Eugen Simion, op. cit., p. 273.

12



Totodată, e limpede că ţăranul nu mai are motive să se simtă şi nu mai poate să se

simtă stăpânul pământului. Scena secerişului surprinde astfel momentul în care satul de

altădată, cel care l-a creat pe scriitor, nu mai poate proteja fiinţele pământului. „ Agresori

din afară dizolvă lumea veche a satului modificând nu numai vechile structuri, ci însăşirelaţia directă, vie, a omului cu pământul ”25 este de părere Cornel Ungureanu. Mai mult,

în timpul secerişului, „cei mari” se perindă pe arie, fără să ia act de prezenţa ţăranilor,

cărora nici nu le dau bineţe şi fiind interesaţi doar de recolta căreia îi evaluează cantitatea

şi calitatea. Moromete nu înţelege de ce i se stabilesc cote mai mari, dar nici nu se

osteneşte nimeni să-i explice: totul apare drept impunere administrativă autoritară, cu

caracter inexorabil de lege. Astfel diminuat şi ignorat, lui Moromete nu-i rămâne decât să

caute singur căile de înţelegere ale acestei lumi, punându-şi întrebări care îşi conţinrăspunsurile.

Într-o astfel de lume, care tinde să se construiască prin agresiune alienantă asupra

ţăranului, ignorându-l ca identitate socială distinctă, Ilie Moromete reprezintă – în

cuvintele lui Andrei Grigor - „ factorul de rezistenţă morală .”26 Dacă nu conştientizează

natura noilor structuri în care nu-şi mai are rostul, el este perfect conştient de neputinţa de

a se împotrivi istoriei. Convins de inutilitatea opoziţiei manifeste, nu-i rămâne decât să-şi

conserve interioritatea şi să opună noilor tendinţe valorile morale în care continuă să

creadă. Forma pe care o ia în roman această rezistenţă, este aceea atât de caracteristic

moromeţiană a gândului lucid prelungit în cuvânt cu semnificaţii directe sau deghizate,

totdeauna certe. Limbajul devine la Moromete, prin ironia cu care îl însoţeşte, şi o

modalitate de a da o replică, inofensivă de altfel, realităţilor cărora li se opune. El

foloseşte acum formule noi prin care îşi defineşte atitudinea: N-a arat „ înadins, să le fac

necaz ăstora de la sfat ”; cineva a murit şi el spune că „a scăpat de cote”; la salutul

„noroc, nea Ilie!” răspunde „care va să zică tu crezi că ăsta e noroc!”27.

25 Cornel Ungureanu, op. cit., pp. 262-263.26 Andrei Grigor, op. cit., p. 170.27 Ibidem, p. 171.

13



Deşi prins dureros în vârtejul istoriei, tot ce poate face el, „cel din urmă ţăran” este să

ofere până la capăt un exemplu moral: „ Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la

rostul lui, chit că rostul acesta cine ştie ce s-o alege de el .”28 Înainte chiar de extincţia sa

fizică, ţăranului Moromete îi este îngrădită existenţa pe care odinioară singur şi-o hotăra.Drumurile „negustoreşti” – căi de cunoaştere şi manifestare a măreţiei de stăpân al

propriei fiinţe – îi sunt interzise. Astfel, ţăranul nu mai poate umbla prin lume ca ţăran, ci

sub alte identităţi, de cele mai multe ori false: portar de bloc, activist, lucrător la STB sau

cine ştie prin ce uzină, chiar general sau director.

Ca ultim ţăran, Moromete se stinge făcând o ultimă prevestire privind pierderea

conştiinţei ţărăneşti: „Mi-e bine, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conştient.”29 În

urma lui rămân, aşa cum observă Simion în Marele Singuratic, „curţile mari, cu grajduri şi pătuluri, simboluri fără sens, pustii de vite şi de unelte cum sunt ”. Satele sunt „cam

pustii de bărbaţi”30 timp de şase zile pe săptămână, obiceiurile se strică, iar gospodăriile

ţărăneşti devin reşedinţe la ţară. Încât, la întrebarea Siminei „Ce fel de ţărani sunt de fapt

ăştia?”, Niculae, profetul „noii religii”, nu ştie ce să răspundă. Probabil pentru că nici nu

poate exista un răspuns. Poate pentru că un roman care să facă trăitor un personaj ca Ilie

Moromete, presupunând că ar mai fi scris, ar aparţine acum literaturii de inspiraţie

istorică. Oricum, o imagine a ţăranului român dintotdeauna nu s-a mai putut constitui

literar. Romanele apărute ulterior în perimetrul aceleiaşi tematici au fost preocupate mai

puţin sau deloc de psihologia individului rural, seduse fiind de o mai nou creată schemă a

denunţării. Personajul lui Marin Preda a rămas singurul purtător a ceea ce ţăranul are mai

adevărat în el: adică tot .

28 Marin Preda, Moromeţii (Volumul II), Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2005, p. 284.29 Cf. Andrei Grigor, op. cit., p. 174.30 Ibidem, pp. 174-175.

14



Omul nou

Un tânăr se rostogoleşte pe patul din casa părintească şi, într-o hârjoană fraternă, îi

„arde” surorii un picior după ceafă, râzând infantil, cu râsul lui behăit din copilărie.

Scena nu ar avea în ea nimic special, dacă tânărul în cauză nu ar fi activist de partid aflat

în satul natal cu misiunea de a veghea la strângerea recoltelor şi la predarea cotelor.

Numele său, Niculae Moromete, lămureşte însă insolitul gestului, transferându-l în

orizontul firescului uman.

Personajul lui Marin Preda – subliniază Andrei Grigor – „duce o existenţă paralelă

celei derivate din statutul de autoritate politică, fiind poate primul activist de partid din

proza noastră care-şi îngăduie nelămurirea asupra soluţiilor lozincarde dictate de

<<sus>> şi neconcordante cu realitatea satului, să consume o experienţă erotică ilicită,

să refuze o alta şi să o accepte apoi fără a o pune sub acoperişul moralităţii

istituţionalizate, să asculte cu plăcere relatările can-can-iere rurale, să pună sub semnul

întrebării raportul dintre libertate şi necesitate, dintre adevăr şi eroare.”31 El comite

astfel o serie întreagă de „erezii” care îi conferă statutul de întâietate între personajele de

acest tip. Alura sa reprezintă una din mărcile distincte ale spulberării schemelor în cel de-

al doilea volum al Moromeţilor .Romanul, deşi constrâns prin prezenţa lui Moromete să-i acorde o parte a leului, este

mult mai mult romanul fiului decât al tatălui. Niculae Moromete, dă a înţelege

romancierul, se dovedeşte a fi – în cuvintele lui Al. Piru – „un om al vremii sale, capabil

de a face faţă tuturor obstacolelor şi curselor ca şi, în alte condiţii, tatăl său Ilie, împins

acum de împrejurări fără sens pentru el, om vechi la periferia istoriei.”32Astfel,

Moromeţii II fiind şi romanul lui Niculae, este romanul noii istorii a satului. Satul lui

Niculae nu mai este satul poienii lui Iocan şi al lui Ilie Moromete, este un sat profundtransformat de o istorie brutală; iar Niculae Moromete este agentul intruziunii acestei

istorii în lumea rurală.

31 Andrei Grigor, op. cit., p. 160.32 Al. Piru, Moromeţii în volumul Marin Preda interpretat de, Argument şi antologie de M. Ungheanu, EdituraEminescu, Bucureşti, 1976, p. 84.

15



Drumul către activitatea de partid a lui Niculae Moromete reprezintă, iniţial, dorinţa

adolescentului de a răspunde marilor întrebări ale existenţei. Retras de la şcoală, băiatul e

un pasionat al cărţilor. Prima revoltă şi esenţială a lui Niculae Moromete e aceea faţă de

răspunsurile religiei, insuficiente pentru el şi insuficiente pentru lumea care trăisetragedia războiului. Furia împotriva credinţei oarbe, a răspunsurilor ei, reprezintă furia

tânărului împotriva unor răspunsuri insuficiente în numele demnităţii gândirii. În acest

sens, Niculae este moştenitorul tatălui său, logicianul. Dar Niculae vrea să meargă mai

departe, înlocuind scepticismul lui Ilie Moromete cu o idee constructivă. El vrea să

întemeieze o religie nouă. Romantismul adolescentin (iluzia unei noi religii) este

îndreptat de „tânărul notar ” spre noua ideologie. Noua credinţă existând, Niculae va

deveni unul din apostolii ei, sau fără limbaj figurat: activist de partid.Un prim moment al activităţii de partid a lui Niculae este acela al apariţiei sale, în

1946, în sat, pentru a-şi pune la punct concetăţenii. „ Băiatul ” vorbeşte patetic, înfruntarea

cu concetăţenii e dură, vocea îi e „ca o lamă de cuţit ”33. Niculae se dovedeşte a fi un

luptător conştient, mai mult, e un fanatic al ideilor pentru care luptă. A doua apariţie în

Siliştea a lui Niculae Moromete are loc în perioada cotelor: tânărul Moromete e trimis de

raion să se ocupe de campania agricolă în sat. Acum Niculae nu mai este un romantic, ci

un funcţionar relativ conştiincios care execută, cu puţine abateri, dispoziţiile şefilor săi.

Şi totuşi, se iveşte aici o contradicţie remarcată şi de M. Ungheanu: deşi pentru activistul

Niculae Moromete cotele nu sunt un act de injustiţie, cum sunt pentru majoritatea

ţăranilor, ci partea integrantă a unui program sortit să modifice viaţa satului şi a

oamenilor, să le dea acestora, cum crede el şi notarul care l-a recrutat, o „nouă religie”,

acesta nu poate să nu observe o altă injustiţie, care-l îndeamnă la un examen al criteriilor:

ţăranii, deşi au primit grâul de sămânţă cu neghină, trebuie să-l dea înapoi curat, ceea ce

le diminuează catastrofal câştigul de pe urma recoltei. Opoziţia e de masă şi consecinţa,

târzie, a încercării de răscoală a sătenilor este că Niculae Moromete va fi ameninţat cu

excluderea din partid.

33 Cf. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 242.

16



„Cel de al doilea Moromete intră şi el într-o lungă criză”34 , conchide M. Ungheanu.

De fapt, cauza acestei crize este neputinţa înstrăinării totale de lumea satului. Într-

adevăr, asemenea fraţilor mai mari, mezinul şi-a căutat un drum propriu, dincolo de

marginile satului, evadând nu numai geografic ci şi spiritual, furat de o altă imagine alumii decât cea tradiţională. Totuşi, pe când Paraschiv, Nilă şi Achim nu mai aparţin cu

nimic societăţii săteşti, Niculae – observă Andrei Grigor – „este încă un om preocupat de

soarta colectivităţii rurale, este încă legat de fiinţa acesteia, chiar dacă << binele>> pe

care îl slujeşte el contravine” , în viziunea lui Moromete , „binelui tradiţional .”35 Astfel,

văzând în Niculae o posibilă întoarcere, tatăl încearcă să-şi apropie fiul şi, în ciuda

refuzului acestuia de a dialoga, Moromete conferă schimbului de idei caracterul unei

dialectici autentice privind măcar necesitatea integrării valorilor tradiţionale în noilestructuri: „ Binele, domnule, n-a dispărut niciodată din omenire şi aici nu trebuie să vii tu

şi să strici şi binele ăla care a fost, pe motivul că faci ceva nou. Începe de colea de la

capul unde e rău, nu de la capul unde e bine, dacă zici că ăsta ar fi scopul.”36

În acest context, dialogul dintre Moromete şi fiul său capătă sensul unei confruntări

între două moduri de a privi viaţa, în ultimă instanţă între două civilizaţii. Adevărul este

că, nici un scriitor n-a confruntat mai adânc ca Marin Preda noul cu vechiul, n-a

demonstrat mai veridic triumful noii mentalităţi, sigure de sine faţă de labirintul eternei

îndoieli în care vechea mentalitate se rătăcise. În disputa pe tema proprietăţii, de

exemplu, Niculae Moromete dă tatălui un răspuns fără replică: „ – …Nimeni n-are drept,

zice el, asupra a nimic decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui. Iar pământul a fost

la început liber, ca şi omul, şi trebuie să redevie liber. – Crezi, zice atunci Moromete, că

omenirea asta de când e ea pe pământ, n-a ştiut cum să trăiască şi venirăţi voi s-o

învăţaţi?! – Asta în orice caz! răspunse Niculae. – Adică voi sunteţi mai deştepţi decât

tot globul?... – Şi ce te miri aşa? sigur că suntem mai deştepţi...”37

34 M. Ungheanu, op. cit., p. 72.35 Andrei Grigor, op. cit., p. 173.36 Marin Preda, op. cit., p. 261.37 Ibidem, p. 192.

17



„ În Ilie Moromete vorbeşte, şovăitor trecutul, pe când în Niculae, impetuos, viitorul,

cele două feţe ale istoriei…”38 Două lumi stau faţă în faţă. De altfel, dacă primul volum

vorbeşte despre lumea tatălui (aceea pe care el şi-o imaginează), cu aparenţele ei de

stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de lovituri, al doilea vorbeşte desprelumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe istorice obscure,

necanalizate şi primejdioase. Trasând graniţa dintre aceste două lumi, Nicolae Manolescu

este de părere că: „întâia este lumea fierăriei lui Iocan, a lui Cocoşilă şi Dumitru lui Nae,

a bucuriei şi mâniei lui Ţugurlan; în ea ameninţările nu lipsesc, dar par îndepărtate, şi

rămâne totdeauna timp pentru contemplaţie, conversaţie şi plăcere. A doua este, pe de o

parte, lumea de lumpenproletari (…) a celor trei fii mai mari, meschină, grotescă şi fără

tradiţie, iar pe de alta, lumea ţărănească de imediat după război, a lui Isosică, Bilă, Zdroncan şi Mantaroşie, urâtă, profitoare şi lipsită de spirit. (…) Două utopii stau faţă

în faţă: utopia tradiţionalistă, dar liberală, ingenuă, a tatălui (care credea nesmintit în

valorile străvechi ale clasei lui) şi utopia revoluţionară, dar dogmatică, a fiului (care

crede la fel de convins că această clasă e pe cale să părăsească scena istoriei sau, cel

puţin, să devină de nerecunoscut)”. Concluzia criticului nu face decât să adâncească

prăpastia dintre aceste două lumi: „Ca filosofie a existenţei, Niculae este un

antimoromeţian.”39

Iată de ce, dialogul dintre Moromete-tânărul şi Moromete-bătrânul devine imposibil.

Mesajul său este fără ecou şi este sortit să rămână un simplu dar dureros avertisment pe

care Moromete îl rosteşte singur, fără conlocutor, sub diluviul istoric în care, ferindu-şi

căpiţa de paie de stricăciunea apelor, se încăpăţânează să rămână ţăran. Însă lumea

aceasta nu mai e a lui, a celui plămădit parcă după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu

al pământului. „Întoarcere imposibilă ?” se întrebă retoric Cornel Ungureanu. „ Da,

desigur. Civilizaţia clasică, <<tradiţională>>, a satului românesc, cea reprezentată de

bătrânul Moromete, nu mai există.”40

38 Al Piru, op. cit. p. 85.39 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 278.40 Cornel Ungureanu, op. cit., p. 242.

18



Profeţiile „Celui din urmă ţăran”Rostit înspre finalul romanului, celebrul monolog al lui Ilie Moromete pare a fi un

recviem al unei lumi apuse. Eroul însuşi pare profetul unei cauze pierdute, punând în

lumină consecinţele nefaste ale „cumplitei realităţi a dispariţiei clasei ţărăneşti” în

contextul intruziunii brutale a comunismului în lumea rurală.

Previziunile lui Ilie Moromete stau sub semnul eşecului noii lumi, care se înalţă

utopic pe ruinele lumii vechi. În primul rând, eroul avertizează - în stilul său, dar cu

inflexiuni tragice - asupra întreruperii canalelor de transmitere a unui cod moral între

părinţi şi fii, la nivelul familiei, între generaţii, la nivel social precum şi asupra unor

efecte economice care – într-o perioadă de bunăstare – nu păreau a se anunţa: „ Aşa că

vezi, (…) eu te las pe tine să trăieşti!... dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu

mai am nici un rost pe lumea asta… Şi ce-o să mănânci, mă, Bâznae? Ce-o să mănânci,

mă, tâmpitule? (…) Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut

şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă (…) dar pe tine să te vedem

dacă eşti în stare cel puţin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să

mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui!? Ce-i

înveţi (…)?”

41

În acelaşi monolog e denunţată cu suficientă transparenţă distrugerea proprietăţii

private, cu efectele ei de punere a individului într-o relaţie de dependenţă umilitoare faţă

de o administraţie abuzivă şi arbitrară: „ Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa

ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de

copiii ăia ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul

poţi să te hrăneşti şi să ai grijă de vită şi de casă în timp ce pe mâinile altuia o să alergi

ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac… Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se

face o mare cinste dacă o să primeşti cu chiu cu vai ce ţi se cuvine de drept, adică rodul

41 Marin Preda, op. cit., p. 288.

19



muncii tale (…). Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi

gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că s-a aranjat.”42

Cu analiza mecanismului de răsturnare programatică a noţiunilor morale şi a valorilor

umane şi de favorizare a imposturii, Marin Preda completează seria consecinţelor tragiceatât ale prezentului său cât şi de perspectivă şi nu ezită să le divulge într-un mod care

reprezintă mai mult decât „ o mică abatere de la linia oficială ”: „Că tu vii şi-mi spui că

noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… şi de ce nu crezi că n-ai

fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?... Eu nu

zic asta, fiindcă prostul e dat de la Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el dar nu sub

denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, aşa

cum l-a ştiut totdeauna lumea şi nu l-a pus niciodată în vârf. A, că totdeauna el aîncercat să arate că nu e aşa cum e, şi a ajuns nu o dată să-i dea jos pe ăi cu minte,

nimic de zis, dar a ajuns singur, prin puterile lui, a dat din coate şi a asudat, ce să-i faci,

pe pământ sunt şi puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi… Dar n-a venit

nimeni să-l caute la el acasă şi în văzul lumii să-i spună: vino tu încoace, că tu eşti bun,

treci aici şi fii mare şi tare (…)”43

Profeţiile „celui din urmă ţăran” se lasă ca o cortină peste lumea satului. Şi dacă,

„Viaţa-i doar o umbră călătoare, un biet actor, ce-n ora lui pe scenă, se zbuciumă şi-

apoi nu-l mai auzi” (William Shakespeare - Macbeth), atunci şi Ilie Moromete nu e decât

un actor jucându-şi ultimul rol pe scena satului. Moartea sa pune punct tragediei lumii

rurale, deschizând noi orizonturi. Nici o întoarcere nu mai e posibilă: drumul spre centru

e închis pentru totdeauna. Nici măcar amintirea nu mai poate recâştiga ceva din această

lume pierdută, care, acum, e alta.

42 Cf. Andrei Grigor, op. cit., p. 127.43 Marin Preda, op. cit., p. 287.

20



BIBLIOGRAFIE

Bibliografia operei:

Preda, Marin, Moromeţii (Volumul I), Prefaţă de Mihai Gafiţa,Editura Minerva, Bucureşti, 1970. Preda, Marin, Moromeţii (Volumul II), Editura Cartex Serv,Bucureşti, 2005.

Bibliografia critică:

Dicţionar analitic de opere literare româneşti (M-P),Coordonare şi revizie ştiinţifică: Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă,Cluj-Napoca, 2004. Marin Preda interpretat de, Argument şi antologie de M.

Ungheanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976. Bălu, Ion, Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1976. Grigor, Andrei, Marin Preda – Incomodul , Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Cel din urmă ţăran), Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,1998. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1973. Ungheanu, M., Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, EdituraEminescu, Bucureşti, 1973. Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi ( Volumul întâi:Cucerirea tradiţiei), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.

21



Zane, Rodica, Marin Preda, monografie, antologie comentată,receptare critică , Editura Aula, Braşov, 2001.

22



23

Morometii (volumul II)

Documents

Transcript of Morometii (volumul II)