Moduri de dobândire a dreptului de proprietate

Din punct de vedere juridic prin expresia „moduri de dobândire a dreptului de proprietate” se înţelege totalitatea actelor juridice în virtutea cărora se dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil.

Art. 557. – (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentara, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.(4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.

Art. 558. Riscul pieirii bunului – Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.

1) Legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate2) Ocupaţiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate (dictionar juridic - dr.

civ.) - acel mod de dobandire a dreptului de proprietate prin luarea in posesie a unor bunuri ce nu sunt cuprinse in patrimoniul nimanui.

Art. 941 Dobândirea bunului prin ocupaţiune(1) Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii.(2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.(3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.

Acest mod de dobândire este denumit mod originar. Prin acesta se poate obţine proprietatea unui bun ce practic nu aparţine nimănui, prin luarea în posesie a bunului de către cel care are intenţia de a deveni proprietarul bunului.

În prezent datorită legislaţiei existente este practic imposibil de realizat în ceea ce priveşte bunurile imobile, iar la bunurile mobile problema se referă la peştele prins de pescari în mare, ocean, vânatul capturat. Indiscutabil în aceste situaţii, recoltarea (pescuitul, vânatul) se practică potrivit unor dispoziţii legale naţionale sau internaţionale.

Când vorbim despre ocupaţiune este esenţial să avem în vedere diferenţa între un lucru ce nu aparţine vreunei persoane fizice sau juridice şi lucrurile ce aparţin unei persoane care l-a pierdut, rătăcit, abandonat.

3) Tradiţiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate(Dictionar juridic definitie) emiterea materiala sau predarea bunului de la instrainator la

dobanditor. Traditiunea are efect translativ de proprietate doar in cazul darurilor manuale, fiind o solemnitate care inlocuieste forma inscrisului autentic, conditie de valabilitate a contractului de donatie. In rest, transmiterea dreptului de proprietate are loc in momentul incheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost remis sau predat dobanditorului.

Din acest punct de vedere, tradiţiunea este operaţiunea de predare sau remitere materială a unui bun. Este în principal folosită cu ocazia efectuării darurilor manuale, pentru care legiuitorul nu impune îndeplinirea formalităţilor.

Tradiţiunea este folosită în domeniul înstrăinării titlurilor de valoare „la purtător” (acţiuni nenominalizate, obligaţiunile societăţilor comerciale etc.). tradiţiunea nu operează în cazul dobândirii dreptului de proprietate a bunurilor mobile.

4) Accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate- mod de dobandire a proprietatii prevazut de C.civ. conform caruia, tot ce se uneste cu

un lucru sau care se incorporeaza intr-un lucru devine proprietatea aceluia caruia ii apartine lucrul la care s-a facut unirea sau incorporatiunea. Reprezinta incorporarea materiala a unui lucru considerat mai putin important intr-un bun mai important, cu efectul dobandirii dreptului de proprietate asupra primului bun de catre proprietarul celui de-al doilea.

Este reglementată în art. 567-601 C. civ. Analiza acestor texte duce la concluzia că accesiunea este încoporarea materială a unui lucru mai puţin important, proprietarul celui din urmă devenind proprietar al celui dintâi, dacă lucrurile au aparţinut unor proprietari diferiţi.

După cum bunul principal la care se referă accesiunea este mobil sau imobil vom avea accesiune mobiliară sau imobiliară.

(art. 598-601)Accesiunea mobiliară – poate fi realizată conform normelor din Codul civil în trei cazuri şi anume: prin adjuncţiune, prin specificaţiune şi prin confuziune.

Adjuncţiunea este o formă a accesiunii mobiliare ce constă în unirea a două lucruri mobile care deşi formează un singur tot, rămân totuşi suficient de distincte unul faţă de altul pntru a fi despărţite şi utilizate conform destinaţiei economice a fiecăruia, după despărţire. Dreptul de proprietate asupra noului bun astfel format revine proprietarului lucrului principal, cu obligaţiunea de a plăti proprietarului lucrului secundar, preţul acelui bun.

Se consideră bun principal, acela (dintre lucruri) reunit pentru uzul sau completarea căruia a servit încorporarea celuilalt lucru. Dacă lucrul utilizat în acest scop are o valoare superioară valorii lucrului considerat principal şi dacă încorporarea s-a făcut fără cunoştinţa proprietarului lucrului mai preţios, acest din urmă proprietar îşi poate revendica bunul său, cerând despărţirea lucrurilor reunite şi restituirea lui. În situaţia când nu se poate stabili că unul dintre lucrurile reunite a servit pentru uzul, ornamentul sau completarea celuilalt este considerat ca principal acela dintre ele care are o valoare mai mare, iar dacă ambele au aceeaşi valoare, acela al cărui volum este mai mare. De exemplu: ipoteza încadrării unui tablou într-o tavă, montarea unei pietre preţioase într-un inel.

Specificaţiunea – este acea formă a accesiunii mobiliare ce constă în prelucrarea unei materii astfel că se obţine un obiect nou. Presupune unirea a două valori (materia supusă prelucrării şi munca depusă de o persoană pentru prelucrarea ei) şi nu încoprorarea a două lucruri. Un exemplu în acest sens este un sculptor care confecţionează un obiect de artă din

marmură, piatră, material ce aparţine altei persoane; sau un croitor care confecţionează un costum din maetrialul clientului.

Proprietarul materialului supus prelucrării are dreptul să reclame lucrul confecţionat din respectivul material plătind preţul muncii consumate în acest scop. Dacă însă manopera, prin importanţa ei, depăşeşte cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel ce a confecţionat lucrul devine proprietarul lui, având obligaţia să-l despăgubească pe proprietarul materiei prin restituirea contravalorii materiei.

Confuziunea – este o formă a accesiunii mobiliare, ce constă în amestecul a două materii ce aparţin unor proprietari diferiţi şi formarea pe această cale, a unui obiect nou, în alcătuirea căruia materiile reunite nu se mai pot distinge.

Dacă una dintre cele două materii, prin valoarea, cantitatea sau calitatea ei poate fi considerată ca principală, iar cealaltă raportată la criteriile de mai sus (valoare, cantitate, calitate) ca accesorie. Lucrul nou format aparţine proprietarului materiei principale, care are însă obligaţia de a-l despăgubi pe celălalt proprietar plătindu-i contravaloarea materiei ce i-a aparţinut.

În situaţia când nici una dintre materii nu poate fi considerată principală, proprietarul care a ignorat că un altul întrebuinţează materia sa la amestec, poate cere desfacerea amesctecului respectiv, pentru a-şi lua materia sa, cu condiţia ca desfacerea să se poată eceftua fără pagubă. Dacă acest fapt nu este posibil, lucrul va aparţine în indiviziune tuturor proprietarilor materiilor din amestec, fiecăruia în proporţie cu cantitatea, calitatea şi valoarea materiei sale.

Accesiunea imobiliarăAceastă formă de accesiune este dominată de un principiu general care constă în aceea că

se consideră întotdeauna pământul se consideră bunul prinipal şi toate celelalte bunuri care se încorporează în el se consideră accesorii, indiferent dacă valoarea acestora va întrece cu mult valoarea pământului.

După modul de realizare, accesiunea imobiliară a fost clasificată ca naturală şi artificială.Accesiunea imobiliară naturală Art. 569-576Aceasta se realizează în situaţia când s-a realizat unirea sau încorporarea a două bunuri ce

au proprietari diferiţi fără intervenţia omului. În practică sunt cunoscute, studiate şi reglementate juridic cinci cazuri de accesiune

imobiliară naturală şi anume:- Aluviunea- Avulsiunea - Crearea insulelor şi prundişurilor- Accesiunea animalelor sălbatice - Accesiunea albiei părăsite

Aluviunea – este reglementată de art. 569 C. civ. Aluviunea este în folosul proprietarului riveran, când e vorba de un fluviu sau râu navigabil, plutitor sau neplutitor, cu îndatorire însă pentru proprietar de a lăsa, pe pământul său, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor.

Adăugirile de teren astfel realizate devin proprietatea proprietarilor de terenurilor respective care au beneficiat de alipiri prin aluviune, de noi suprafeţe în mod natural.

Avulsinea – este reglementată de art. 572 C. civ. Prin avulsiune înţelegem ruperea bruscă prin acţiunea apelor a unor bucăţi de terenuri de la o proprietate oarecare şi alipirea lor la o altă proprietate riverană. Dacă în termen de un an proprietarul terenurului care a suferit ruptura, nu revendică dreptul său, această ruptură va intra în proprietatea proprietarului fondului de care s-a alipit ruptura, prin ceea ce numim accesiunea imobiliară naturală ca urmare a avulsiunii.

Albiile râurilor, insulele şi prundişurile – art. 573C. civAccesiunea animalelor sălbatice - este reglementată la art. 576 C. civ. unde se dispune că

animalele sau zburătoarele sălbatice care trec în cuprinsul nostru (proprietatea noastră)se fac ale noastre, pe cât timp rãmân la noi, afarã numai dacã asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.

Din interpretarea textului la care am făcut referire înţelegem că proprietarul terenului (fondului) respectiv devine prin accesiune proprietar al animalelor sau zburătoarelor sălbatice ce se stabilesc pe fond. Acest drept dispare dacă acestea părăsesc fondul. În actuala interpretare a practicării vânătorii pe teritoriul ţării noastre opinăm că recoltarea acestor animale şi zburătoare nu se poate realiza fără respectarea dispoziţiilor legale privind vânătoarea.

Animalele şi zburătoarele domestice nu intră sub incidenţa articolului amintit, întrucât acestea aparţin proprietarului care le creşte, îngrijeşte, asigurându-le hrană şi dacă într-un fel sau altul părăsesc fondul proprietarului el are dreptul să le revendice de la proprietarul fondului la care s-au aşezat.

Accesiunea albiei părăsite – este reglementată la art. 575 C. civ. şi apare în situaţia când un râu sau un fluviu îşi face un nou curs părăsind vechea albie. Într-o atare situaţie albia părăsită de râu se va împărţi între proprietari mărginaşi.

Accesiunea imobiliară artificială 577-597Aceasta se realizează ca urmare a faptei omului şi implică obligaţia celui ce beneficiază

de această accesiune să despăgubească în mod corespunzător pe cel în detrimentul cărora a acţionat.

În legislaţia română română sunt reglementate două cazuri de accesiune imobilară artificială după cum urmează:- proprietarul fondului face el însuşi construcţii, lucrări sau plantaţii folosind materiale aparţinând altei persoane.- proprietarul unor materiale face construcţii, lucrări sau plantaţii pe un fond ce nu-i aparţine.

În prima situaţie când proprietarul fondului face el însuşi construcţii, lucrări sau plantaţii folosind materiale aparţinând altei persoane, proprietarul terenului va deveni şi proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor, deci dobândeşte prin accesiune proprietatea. Are însă obligaţia de a plăti proprietarului materialelor folosite o despăgubire al cărui cuantum trebuie să fie egal cu valoarea materialului folosit la încorporare.

Dacă s-a cauzat un prejudiciu se vor plăti daune interese după cum ne aflăm în faţa bunei sau relei credinţe. Proprietarul materialelor folosite în condiţiile descrise mai sus nu mai are dreptul a le ridica.

În cea de a doua situaţie, proprietarul unor materiale face construcţii, lucrări sau plantaţii pe un fond ce nu-i aparţine suntem tributari regulii generale din dreptul civil în sesnul că proprietarul ce devine prin accesiune proprietarilor lucrărilor făcute de o altă persoană pe terenul ce îl are în proprietate, având însă obligaţia de a despăgubi pe constructor, plantator.

În această situaţie operează un tratament juridic deferenţiat pentru constructor, după cum acesta este rea sau bună credinţă în momentul executării lucrărilor.1

În cazul relei credinţe, proprietarul fondului are opţiunea să păstreze lucrările şi să devină proprietarul lor prin accesiune cu obligaţia plăţii către constructor a cheltuielilor făcute şi 1 Constructor de rea credinţă este acea persoană care ridică o construcţie sau face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren cunoscând faptul că terenul nu-i aparţine. Constructor de bună credinţă este acea persoană care ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren cu convingerea că este al său, deşi în realitate aparţine altei persoane ca proprietar.

dovedite (valoarea materialelor şi preţul muncii socotit la momentul construirii, indiferent de sporirea valorii fondului produsă prin lucrări). De asemenea poate opta spre o aptitudine de obligare a constructorului să-şi ridice construcţiile ori plantaţiile făcute pe cheltuialaacestuia şi dacă s-au produs daune în sarcina proprietarului fondului să fie despăgubit.

În cazul bunei credinţe, proprietarul fondului are o singură opţiune, aceea de a deveni proprietarul construcţiilor, plantaţie cu obligaţiei despăgubirii constructorului cu o sumă de saşe ani sau alt echivalent conform convenţiei. Despăgubirea va reprezenta contravaloarea manoperei şi a materialului folosit ori sporul de valoare a fondului ca urmare a lucrărilor făcute.

Această reglementare are logică, având în vedere că buna credinţă, merită o protecţie deosebită şi a ideii generoase că nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească pe nedrept în paguba altuia.

De reţinut cu privire la drepturile şi obligaţiile constructorului de bună sau rea credinţă şi ale proprietarului:- Proprietarul fondului este lipsit de dreptul de a cere obligarea constructorului de bună credinţă să ridice lucrările efectuate (edificate).- În toate cazurile în care proprietarul terenului şi-a manifestat opţiunea de a deveni proprietar asupra construcţiei prin accesiune, constructorul, indiferent că este de bună sau rea credinţă devine creditorul, proprietarul terenului (are o creanţă împotriva proprietarului terenului) care este prescriptibilă în termen de trei ani, termenul de prescripţie începând să curgă de la data în care proprietarul terenului ridică pretenţiile cu privire la construcţii.- Constructorul are un drept de retenţie2 cu privire la construcţii până la plata integrală a despăgubirilor reclamate.

5) Hotărârea judecătorească – mod de dobândire a dreptului de proprietateO hotărâre judecătorească poate deveni un mod de dobândire a dreptului de proprietate

sau a altor drepturi reale atunci când aceasta este constitutivă de drepturi şi totodată atributivă de drepturi. Facem aceste precizări ştiind faptul că în general hotărârile judecătoreşti sunt declarative de drepturi. De exemplu: o hotărâre judecătorească în materie de executare silită mobiliară ce se finalizează printr-o ordonanţă de adjudecare prin care se finalizează executarea silită. În temeiul ordonanţei de adjudecare cumpărătorul devine proprietar al bunului adjudecat.

6) Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) ca mod de dobândire a dreptului de proprietate

Prescripţia achizitivă este cunoscută şi recunoscută juridic drept un mod de dobândire a proprietăţii şi altor drepturi reale la fel ca legea, ocupaţiunea, tradiţiunea, accesiunea, hotărârea judecătorească şi contractul. Este unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei.

Prescripţia achizitivă trebuie diferenţiată de prescripţia extinctivă care este cu totul altceva. Prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului la acţiune, în sens material, prin neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege.

Dobândirea dreptului de proprietate ori a unui alt drept real pe calea prescripţiei achizitive este rezultatul unui fapt juridic, adică al exercitării posesiei asupra unui bun imobil o anumită perioadă de timp, în condiţii impuse de lege, în scopul de a deveni proprietar sau titular şi beneficiar al altui drept real asupra respectivului bun aflat în stăpânirea posesorului.

2 Drept de retenţie – mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Sunt exceptate de la acest mod de dobândire bunurile ce fac parte din domeniul public.Posesia - condiţie esenţială a uzucapiuniiPosesia este conform art 1846 C. civ. deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept,

exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru.Problemele posesiei şi definirea ei au comportat discuţii în lumea juridică, însă în ceea ce

priveşte tema noastră, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune posesia trebuie să fie utilă şi efectivă.

Posesia este utilă când nu este afectată de vicii şi este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică exercitată sub nume de proprietar. Există în mod efectiv când în timpul în care cel ce deţine bunul săvârşeşte acte de folosinţă asupra acestuia cu intenţia clară de a deveni proprietar ori titular al altui drept real.

Se cere ca această posesie să fie exercitată continuu pe toată durata unui anume termen desemnat expres de lege, fără nici o întrerupere a acestui termen, pentru ca să ne fie recunoscut dreptul de a uzucapa proprietatea asupra bunului imobil pentru care au exercitat posesia.

7) Convenţia (contractul) ca mod de dobândire a dreptului de proprietateÎn doctrina juridică română contractul este în principiu definit ca actul juridic civil

constând în acordul de voinţă încheiat între două sau multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

Contractul reprezintă cel mai important şi totodată cel mai folosit instrument juridic pentru dobândirea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Trăsătura caractersitică, definitorie, esenţială a oricărui contract o constituie acordul, liber exprimat de voinţă al părţilor, exprimat cu dorinţa de a se obliga din punct de vedere juridic.

Codul civil la art. 557 alin 1, arată că proprietatea se dobândeşte şi prin convenţie. Aici găsim suportul juridic al afirmaţiei că şi contractul este cu certitudine un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a tuturor drepturilor reale în general.

Rolul contractului în viaţa socială este important, deosebit. El este principalul izvor de obligaţii. Este denumit „legea părţilor contractante”. El obligă părţile la respectarea întocmai a angajamentelor asumate.

Art. 1.166. – Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Condiţiile de validitate a contractelorCondiţiile cerute de legea civilă română pentru formarea validă a contractelor sunt:

capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza,Diferite categorii de contracteContractul sinalagmatic şi contractul unilateral

Art. 1.171. – Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

Contractul cu titlu oneros şi contractual cu titlu gratuitArt. 1.172. – (1) Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.(2) Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.

Contractul comutativ şi contractul aleatoriu

Art. 1.173. – (1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.

Contractul consensual, solemn sau realArt. 1.174. – (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.(3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.(4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun al debitorului.

Contractul de adeziuneArt. 1.175. – Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Contractul-cadruArt. 1.176. – (1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare.

Contractul încheiat cu consumatoriiArt. 1.177. – Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.

Forma contractuluiFormele de exprimare a consimţământului

Art. 1.240. – (1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Forma scrisăArt. 1.241. – Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege.

SancţiuneaArt. 1.242. – (1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.(2) Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.

Încheierea contractuluiÎncheierea contractului se realizează prin acordul de voinţă al celor două părţi. Una dintre

părţi ia o iniţiativă exprimându-şi dorinţa şi voinţa de a contracta, făc-nd propuneri concrete care se negociază, iar dacă se acceptă se formează de fapt contractul.

Analizând cele de mai sus este firesc să afirmăm că ne aflăm în faţa unei oferte şi a unei acceptări a acesteia.

Din punct de vedere juridic oferta este definită ca propunerea de a contracta, în anumite condiţii, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate.

Oferta se face de obicei expres în formă scrisă sau verbal. Se poate exprima în diferite forme (proiecte de contract, trimitere la cataloage, expunerea mărfurilor în vitrine cu precizarea preţurilor etc.). Există şi forma tacită de ofertă (este exemplul clasic al unei maşini pentru transport călători postată într-o staţie de transport. Dacă un călător se urcă în maşină înseamnă că a acceptat oferta).

Pentru a produce efecte juridice oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie fermă, neechivocă, precisă şi completă.

În ceea ce priveşte acceptarea ofertei şi aceasta trebuie să se manifeste de aşa manieră încât să poată îndeplini condiţiile unei manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, deci se cere să fie expresă, tacită. Totodată conţinutul acceptării să îndeplinească următoarele condiţii:- Să se refere la acelaşi obiect ca şi oferta- Să fie neîndoielnică- Dacă este vorba de o persoană determinată în cadrul ofertei tocmai acesta trebuie să accepte. (Se poate şi prin mandatatar oficial).- Momentul acceptării trebuie să fie în orice caz înainte ca o ofertă să devină caducă.

Poate deveni caducă: prin moartea ofertantului, prin incapacitatea acestuia survenită după declanşarea ofertei, la expirarea termenului prevăzut în ofertă.

În situaţia retragerii intempestive a ofertei apare răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile prodeuse prin acest fapt.

În practică una dintre problemele dificile în caz de neînţelegeri între persoanele implicate în încheierea unui contract este legat de momentul în care se consideră încheiat un contract făcut prin corespondenţă. Teoria juridică a admis pentru soluţionarea problemei un număr de trei sisteme, după cum urmează:- Sistemul emisiunii, care consideră contractul încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a expediat acceptarea către ofertant, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.- Sistemul recepţiunii, care acceptă momentul încheierii de îndată ce oferta a ajuns la cunoştinţa ofertantului.- Sistemul informaticii, conform căruia contractul se încheie în momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă efectiv, de acceptare.

Efectele contractuluiForţa obligatorie

Art. 1.270. – (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau

din cauze autorizate de lege.Având această caracteristică este normal ca tot părţile să-l poată modifica, desface ori

desfiinţa, după cum ele convin. Denunţarea unilaterală este o excepţie permisă numai în care legiutorul a prevăzut expres acest fapt sau bineînţeles dacă părţile au convenit aceasta în mod expres în conţinutul contractului.

Stabilirea conţinutului contractului este supusă principiului executării cu bună credinţă a obilgaţiilor asumate prin contract. Acest fapt conduce la împrejurarea că un contract produce nu

numai efecte expres prevăzute în conţinutul său ci şi toate consecinţele pe care legea, echitatea sau obiectul contractului le deduc după natura obligaţiunii.

Cu privire la efectele pe care le produc în momentul încheierii unui contract, trebuie să avem în vedere efectele specifice ce iau naştere cu ocazia încheierii contractelor sinalagmatice (bilaterale), efecte cunoscute în literatura juridică precum: excepţia de îndeplinire a contractului, rezoluţiunea, riscurile contractuale. Aceste efecte sunt urmarea condiţiilor concrete în care se pt încheia astfel de contracte.

Reziliere Definitie: Desfiintarea unui contract sinalagmatic cu executare succesiva in timp, la cererea uneia dintre parti, ca urmare a faptului ca cealalta parte nu si-a executat in mod culpabil obligatiile contractactuale.

Contract cu executare succesiva. Acel contract din care se naste obligatia ambelor parti sau, cel putin, a uneia dintre ele, de a executa prestatiile ce le datoreaza intr-o perioada de timp. Prestatiile pot fi continue, sau la anumite intervale de timp. Spre exemplu, contractul de intretinere, de renta viagera, de locatiune, de asigurare, contractul de societate.

Rezolutiune Definitie: Desfiintarea unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o data), la cererea uneia dintre parti, ca urmare a faptului ca cealalta parte nu si-a executat in mod culpabil obligatiile contractactuale. sanctiunea neexecutarii culpabile a contractului sinalagmatic, constand in desfiintarea retroactiva a acestuia si repunerea partilor in situatia avuta anterior incheierii contractului.

Contract cu executare dintr-o data (uno ictu). Contract ce are ca obiect una sau mai multe prestatii care se executa uno ictu, adica printr-un singur act de executare ce se consuma de indata. Spre exemplu, intr-un contract de imprumut, imprumutatorul isi executa prestatia de a preda imprumutatului suma de bani acordata acestuia cu titlu de imprumut prin remiterea materiala a intregii sume.

In cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o data, atunci cand una dintre parti nu-si executa obligatiile, cealalta parte poate sa ceara rezolutiunea (desfiintarea contractului cu efect retroactiv). In schimb, atunci cand un contract sinalagmatic produce efecte succesive pentru ambele parti el este supus rezilierii, adica desfacerii doar pentru viitor.

Riscul contractului constituie problema de a şti căreia dintre părţile unui contract bilateral îi revine sarcina suportării păgubitoare ale încetării contractului pentru imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei asumate de una sau de cealaltă parte.

De regulă este admisă responsabilitatea debitorului obligaţiei care nu poate fi executată din cauză de forţă majoră3 sau caz fortuit, întrucât acesta nefiind în măsură să-şi execute propria sa obligaţie, nu va putea cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale corelative datorită principiului interdenedenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele bilaterale, urmând ca el să suporte pagubele ce i se cauzează prin încetarea contractului.

Riscul contractului este o consecinta a neexecutarii contractului ca urmare a unei imposibilitati fortuite, adica a unei cauze independente de orice culpa a vreuneia dintre parti.

3 Împrejurarea de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică în mod obiectiv şi fără nici o culpă din partea debitorului executarea obligaţiei contractuale a acestuia.

ARTICOL JURIDIC

Reglementarea accesiunii imobiliare artificiale în Noul cod civil (NCC).Elemente de noutate faţă de actualul cod civil

  

I. Precizări prealabile (noţiunea de accesiune, constructor de bună-credinţă  şi constructor de rea-credinţă, lucrări autonome şi lucrări adăugate)  În esenţă, accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. În cazul accesiunii imobiliare artificiale, ca tip de accesiune de care se leagă cele mai frecvente cazuri întâlnite în practică, proprietarul terenului dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor care s-ar edifica pe terenul său.

Accesiunea apare ca o regulă ce comportă excepţii, întrucât nu în toate cazurile construcţiile, lucrările sau plantaţiile edificate pe un teren aparţin proprietarului terenului.

Astfel, accesiunea nu este aplicabilă dacă proprietarul terenului a convenit cu o persoană ca lucrările sau construcţiile ce urmează a fi edificate pe acel teren să devină proprietatea acestei din urmă persoane; în acest din urmă caz, pentru a se justifica posibilitatea proprietarului construcţiei de a utiliza terenul în măsura necesară exercitării dreptului său de proprietate asupra construcţiei, se recunoaşte în favoarea sa un drept de superficie (art.693 NCC). Se poate spune, aşadar, că excepţia de la accesiune o reprezintă acea ipoteză care reclamă constituirea dreptului de superficie.  Proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei edificate pe terenul său chiar dacă nu el este autorul construcţiei, ci o altă persoană, care a edificat, însă, construcţia fără a avea acordul proprietarului terenului. Nu sunt rare situaţiile întâlnite în practică în care, după desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren vândut fără a avea edificate construcţii, proprietarul terenului redevine nu doar proprietarul terenului vândut, graţie efectului retroactiv al nulităţii sau rezoluţiunii contractului, ci, în plus, apare ca proprietar şi cu privire la construcţia edificată de cumpărător după perfectarea vânzării.   Proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei edificate pe teren ori de câte ori nu şi-a dat acordul la edificarea construcţiei, inclusiv în cazul în care constructorul a fost de bună-credinţă. Constructorul este de bună-credinţă atunci când, la data la care a început edificarea construcţiei, era înscris în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului ori al altui drept care îl îndreptăţea să construiască (de exemplu, dreptul de concesiune sau dreptul de superficie), şi numai dacă au fost respectate dispoziţiile în materie de autorizare de construcţii (art.586 NCC).  Chiar dacă accesiunea poate fi invocată de proprietarul terenului chiar şi în raport cu un constructor de bună-credinţă, obligaţiile pe care le are faţă de un asemenea constructor sunt mai extinse decât cele născute în raporturile cu un constructor de rea-credinţă. Altfel spus, proprietarul terenului are o situaţie mai avantajoasă, concretizată în opţiuni mai convenabile, atunci când se „confruntă” cu un constructor de rea-credinţă.  Totodată, în compararea situaţiei constructorului de bună-credinţă cu aceea a constructorului de rea-credinţă intervine şi o altă distincţie, inedită în raport cu reglementarea din actualul Cod civil, şi anume distincţia dintre „lucrările autonome” şi „lucrările adăugate”:  

- lucrările autonome (art.578 alin.2 NCC) sunt construcţii sau lucrări cu caracter de sine stătător (exemplul construcţiei edificate pe un teren sau al unui corp, nou, de construcţie, edificat pe un teren pe care se află deja un corp de construcţie), - lucrările adăugate (art.578 alin.3 NCC) sunt lucrări care nu au existenţă de sine-stătătoare (exemplul etajului adăugat la o construcţie existentă).   II. Drepturile şi opţiunile proprietarului terenului în ipoteza lucrărilor autonome. Cazul construcţiei edificate cu bună-credinţă (art.581 NCC)  Astfel, în cazul în care construcţia, de tip lucrare autonomă, a fost edificată cu bună-credinţă, proprietarul terenului, dacă preferă varianta accesiunii, sens în care solicită înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra construcţiei edificate, va plăti constructorului :a) fie valoarea materialelor şi a manoperei (deci „valoarea investiţiei” făcute de constructor), b) fie sporul de valoare adus fondului imobiliar în urma edificării construcţiei.   Desigur, proprietarul terenului, având, potrivit legii, alegerea între cele două variante, o va alege pe aceea care va indica o sumă de plată mai mică; c) nu mai puţin, în acelaşi caz al constructorului de bună-credinţă, proprietarul terenului, dacă estimează că fiecare dintre variantele mai sus enumerate creează în sarcina sa obligaţii de plată prea oneroase în raport cu starea sa patrimonială, are la dispoziţie soluţia de a-l obliga pe constructorul de bună-credinţă să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care ar fi avut-o în lipsa construcţiei (practic, este vorba de valoarea de circulaţie a terenului liber de construcţie, determinată la epoca anterioară edificării construcţiei).  

III. Drepturile şi opţiunile proprietarului terenului în ipoteza lucrărilor autonome. Cazul construcţiei edificate cu rea-credinţă (art.582 NCC)  Dimpotrivă, în cazul unei construcţii, de tip lucrare autonomă, edificate cu rea-credinţă, Noul cod civil îl „sancţionează” pe constructor prin aceea că permite proprietarului terenului să aleagă între  a) a cere obligarea constructorului la desfiinţarea construcţiei edificate, pe cheltuiala acestuia din urmă şi cu despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsirea sa de folosinţa utilă a terenului;  b) a reţine construcţia în proprietate, invocând accesiunea (şi solicitând înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra construcţiei), caz în care este obligat să plătească jumătate din valoarea investiţiei ori, tot la alegerea sa, din sporul de valoare a imobilului.  c) a-l obliga pe constructorul de rea-credinţă la cumpărarea imobilului în aceleaşi condiţii în care obligaţia de cumpărare poate fi impusă constructorului de bună-credinţă.   IV. Drepturile şi opţiunile proprietarului terenului în ipoteza lucrărilor adăugate. Cazul construcţiei edificate cu bună-credinţă  Dacă este vorba de o lucrare adăugată, soluţiile Noului cod civil se delimitează nu doar în funcţie de buna sau reaua credinţă a constructorului, ci şi în raport cu caracterul lucrării efectuate, şi anume : - lucrare necesară (art.578 alin.3 lit.a NCC) (fără efectuarea lucrării, imobilul ar fi suferit deteriorări sau degradări iminente – spre exemplu lucrări de consolidare a fundaţiei imobilului), - lucrare utilă (art.578 alin.3 lit.b NCC) (prin efectuarea lucrării, s-a adus un spor de valoare fondului, de exemplu edificarea unui garaj în interiorul proprietăţii)

- lucrare voluptuară, adică „de simplă plăcere” (art.578 alin.3 lit.c NCC) (a fost zugrăvit imobilul într-o altă culoare, în condiţiile în care culoarea iniţială nu prezenta semne de vechime ori uzură).

Astfel, în raporturile cu un constructor de bună-credinţă, proprietarul terenului :a) dacă lucrarea adăugată este necesară, poate dobândi proprietatea lucrării prin accesiune, însă este dator să plătească cheltuielile rezonabile făcute de constructor (art.583 alin.1 NCC);b) dacă lucrarea adăugată este utilă, poate deveni proprietar, prin accesiune, cu plata, la alegerea sa, a sumei reprezentând investiţia sau sporul de valoare adus fondului în urma edificării construcţiei (art.584 alin.1 NCC); dacă valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul terenului îl poate obliga pe constructor să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie anterior edificării (art.584 alin.3 NCC)c) dacă lucrarea adăugată este una de simplă plăcere, poate invoca accesiunea devenind proprietar fără a avea vreo obligaţie de despăgubire (art.585 alin.1 NCC), însă numai în măsura care constructorul de bună-credinţă nu a ridicat pentru sine această lucrare anterior restituirii fondului către proprietar, ridicare ce trebuie făcută fără prejudicirea fondului (art.585 alin.3 NCC). 

V. Drepturile şi opţiunile proprietarului terenului în ipoteza lucrărilor adăugate. Cazul construcţiei edificate cu rea-credinţă.            În raporturile cu un constructor care a edificat, cu rea-credinţă, o lucrare adăugată, proprietarul terenului :a) dacă lucrarea adăugată este necesară, va reţine în proprietate construcţia, plătind cheltuielile rezonabile făcute de constructor, diminuate, însă, cu valoarea fructelor imobilului (deoarece proprietarul a fost lipsit de folosinţa imobilului), valoare, la rândul său, redusă cu cheltuielile făcute cu culegerea lor (art.583 alin.2 NCC)b) dacă lucrarea adăugată este utilă, proprietarul poate alege între: - a invoca accesiunea, plătind numai jumătate din contravaloarea investiţiei ori, la alegerea sa, sporul de valoare a fondului, (art.584 alin.2 lit.a NCC)  - a-l obliga pe constructorul de rea-credinţă la desfiinţarea construcţiei, cu daune-interese (art.584 alin.2 lit.b NCC)    - dacă apare ca preferabilă varianta obţinerii unei sume de bani în urma situaţiei create, poate să îl oblige pe constructor la cumpărarea imobilului la valoarea de circulaţie anterioară edificări construcţiei (art.548 alin.3 NCC). c) dacă lucrarea adăugată este una de simplă plăcere, proprietarul poate alege între:  -  a invoca accesiunea devenind proprietar fără a avea vreo obligaţie de despăgubire (art.585 alin.1 NCC),   -  a cere obligarea constructorului la desfiinţarea construcţiei şi readucerea imobilului la situaţia anterioară, cu daune-interese (art.585 alin.3 NCC).

____________________ARTICOL DE DREPT____________________

Noul Cod Civil (NCC) a adus modificari fundamentale contractelor. Pe de-o parte, au fost introduse elemente noi, care nu erau reglementate expres pana acum - impreviziunea, anteprecontractul, iar pe de alta parte, anumite concepte - clauza penala, raspunderea contractuala, incetarea contractului - au suferit schimbari substantiale.

1. Negocierile in vederea incheierii contractului (art. 1183 – 1184 NCC)Partile sunt obligate a respecta principiul bunei-credinte in negocieri.

- Initierea negocierilor sau intreruperea negocierilor contrar bunei-credinte se va sanctiona prin obligarea partii la plata de daune-interese.- Obligatia de confidentialitate : partile sunt obligate a pastra confidentialitate si de a nu se folosi in interes propriu de informatiile confidentiale despre care au aflat in timpul negocierilor, chiar daca acestea nu au rezultat in incheierea unui contract.

2. Clauzele contractualeArt 1201 – 1203 reglementeaza in mod expres clauzele la a caror respectare partile sunt

obligate, chiar daca aceste clauze nu sunt cuprinse in contract:- Clauzele externe: partile sunt tinute a respecta clauzele extrinseci la care contractul face trimitere;- Clauzele standard: sunt considerate a fi clauze standard acele conditii stabilite in mod unilateral de catre una dintre parti, care nu sunt negociate si nu sunt supuse aprobarii celeilalte parti (ex. conditii generale, reguli, regulamente). Clauzele standard sunt premise, totusi, in caz de conflict intre o clauza standard si o clauza negociata, aceasta din urma va prevala. Exista cateva limitari cu privire la clauzele standard (clauzele neuzuale). Astfel, pentru a putea produce efecte, clauzele standard trebuie acceptate in mod expres de cocontractant, in cazul in care cuprind: limitarea raspunderii, dreptul de a denunta unilateral contractual, dreptul de a suspenda executarea obligatiilor, decaderea din drepturi, decaderea din beneficiul termenului, restrangerea dreptului de a contracta cu alte persoane, limitarea dreptului de a opune exceptii, reinnoirea tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii, clauze privind stabilirea compententei instantelor.

3. Clauza de impreviziuneEste reglementata in mod concret si imperativ prin lege, prin art. 1271 NCC. Anterior

intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, nu existau prevederi cu privire la aceasta chestiune.- Partile unui contract vor putea invoca impreviziunea numai in cazul in care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unor schimbari exceptionale, ce ar rezulta in impovararea vadit injusta a debitorului obligatiei

Remedii:- adaptarea contractului potrivit noilor imprejurari;- incetarea contractului

4. Transferul dreptului de proprietate – riscul pieirii bunuluiIn ceea ce priveste raspunderea pentru pieirea bunului, modificarea este una

semnificativa. Astfel, potrivit art. 271 din vechiul Cod Civil,  din momentul perfectarii contractului translativ de proprietate, riscul pieriii bunului era suportat de catre debitorul obligatiei de plata (dobanditorul), indiferent daca bunul ii fusese efectiv predat sau nu.

Insa, conform art. 1274 NCC, riscul pieirii bunului ramane in sarcina debitorului obligatiei de a preda bunul (in general vanzatorul), atata timp cat bunul nu a fost predat, chiar daca, contractual a fost perfectat.

Totusi, prin conventie, partile pot deroga de la regula in materie de riscul contractului.

5. Antecontractul (Promisiunea de a contracta) Art. 1279 NCC reglementeaza in mod expres conditiile de incheierea ale antecontractului:

- Antecontractul trebuie sa contina toate clauzele ce se vor regasi in contract;- Promisiunea de a negocia nu echivaleaza cu promisiunea de a contracta.

6. Clauza penalaEste reglementata de art. 1538 – 1543 NCC, fiind definita ca o conventie sau o clauza

dintr-un contract, prin care debitorul se obliga sa plateasca creditorului o suma de bani sau sa indeplineasca o alta prestatie determinata in favoarea acestuia, in cazul neexecutarii ilicite a obligatiilor contractuale.

- Clauza penala are o natura mixta: reparatorie, sanctionatorie, cominatorie, urmarindu-se simultan repararea prejudiciului cauzat creditorului, precum si pedepsirea comportamentului debitorului, care consta in neexecutarea obligatiilor sale contractuale;

- Se pastreaza vechile prevederi cu privire la clauza penala: creditorul are dreptul de a solicita fie clauza penala, fie executarea in natura a prestatiei – punerea in executare a clauzei penale nu se cumuleaza cu executarea in natura a obligatiei contractuale originare (Regula), cu exceptia cazului in care clauza penala este prevazuta pentru executarea cu intarziere, situatie in care se deroga de la regula si se cumuleaza clauza penala cu executarea in natura.

Elementele de noutate: - Se prevede in mod expres acordarea clauzei penale pentru neexecutarea oligatiei

principale, spre deosebire de vechea reglementare, unde clauza penala era raportata la “(ne)executarea unei obligatii….”

- Debitorul nu are niciun drept de optiune, el are doua obligatii contractuale:- cea principala, la care s-a angajat prin vointa sa; - cea accesorie si subsidiara – executarea prestatiei stabilita in clauza penala. Debitorul nu se poate libera de executarea obligatiei principale prin oferirea prestatiei ce face obiectul clauzei penale.

- Creditorul poate cere executarea clauzei penale fara a fi obligat sa dovedeasca existenta unui prejudiciu, altfel spus prejudicul se prezuma prin inserarea clauzei penale.

- Ca principiu, instantele de judecata nu pot interveni asupra clauzei penale, cu urmatoarele exceptii :a) Poate fi diminuata, daca exista o executare partial in natura a obligatiei, in limita in care aceasta a profitat creditorului;b) Poate fi redusa, daca este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la incheierea contractului.

7. Raspunderea contractuala7.1. Limitarea raspunderii (Art. 1350, Art. 1355, Art. 1356 NCC)

- Nu se poate inlatura raspunderea contractuala pentru a se opta in favoare unor reguli care ar fi mai favorabile (ex. partea intr-un contract nu poate opta pentru angajarea raspunderii delictuale, daca aceasta ar fi mai favorabila);

- Nu se poate limita prin conventii raspunderea pentru prejudicul cauzat printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava sau raspunderea pentru prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii unei persoane;- Per a contrario se deduce ca limitarea raspunderii (clauza de limitare a prejudiciului pe care partea se angajeaza sa il repare in caz de neexecutare) este posibila ori de cate ori fapta a fost savarsita din culpa simpla (ex. imprudenta, neglijenta);- Regula: anunturile nu produc efecte privind reducerea raspunderii. Exceptia: situatia in care cel ce invoca reducerea raspunderii in baza anuntului face dovada ca cel prejudiciat cunostea existenta anuntului la momentul incheierii contractului.

7.2. Exonerarea de raspundere (Art. 1351 – 1354 NCC)Noile prevederi reglementeaza si definesc in mod explicit cauzele exoneratoare de

raspundere si efectele acestora:- Forta Majora : un eveniment extern imprevizibil, inevitabil, invincibil absolut; - Cazul Fortuit : un eveniment care nu a putut fi nici prevazut, nici preintampinat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs;- Fapta victimei sau a tertului;- Exercitiul drepturilor.

Regula: partile sunt exonerate de raspundere contractuala, prin efectul legii, in caz de Forta Majora sau Caz Fortuit, insa, prin conventie, contractantii pot alege sa inlature aceste cauze exoneratoare;

Fapta victimei sau a tertului sunt cauze exoneratoare de raspundere, neconditionat, daca indeplinesc caracteristicile Fortei Majore. In cazul in care se poate aprecia ca intrunite elementele Cazului Fortuit, fapta victimei sau a tertului va exonera partea de raspundere, numai daca, in prealabil, prin conventie, s-a agreat Cazul Fortuit ca fapt exonerator de raspundere sau daca exista prevedere legala in acest sens.

7.3. Raspunderea contractuala pentru fapta altuia (Art. 1519 NCC)Conform reglementarilor, debitorul raspunde contractual si pentru fapta altuia. Debitorul

raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale (persoane pe care le substituie sau cu care se asociaza in executarea obligatiilor contractuale).

Raspunderea contractuala pentru fapta tertului se poate limita sau inlatura, daca partile convin astfel prin contract, insa in lipsa unei astfel de clauze se va aplica regula generala de la art 1519 NCC.

8. Cesiunea contractului (Art. 1315 - 1320 NCC) Cesiunea contractului este posibila numai cu acordul expres al partii cedate. Acordul

privind cesiunea contractului poate fi dat in mod expres, la momentul incheierii cesiunii, sau anticipat, prin contract, caz in care la momentul cesiunii partea trebuie numai notificata. In lipsa de acceptare/notificare, cesiunea nu ii este opozabila partii cedate, prin urmare nu produce efecte.

- Contractantul cedat isi poate rezerva dreptul de se indrepta totusi impotriva Cedentului (in adresa de acceptare declara ca nu il libereaza pe Cedent), chiar daca cesiunea a fost perfectata, in cazul in care Cesionarul nu isi indeplineste obligatiile contractuale. Cedentul trebuie notificat de catre partea cedata, cu privire la neexecutarea obligatiilor contractuale ce

incumba Cesionarului in termen de maxim 15 zile, in caz contrar, partea cedata pierde dreptul de regres impotriva cedentului;

- Prin efectul legii, cedentul garanteaza validitatea contractului ce face obiectul cesiunii;- Partile cesiunii (cedentul si cesionarul) pot agrea ca cedentul sa garanteze si executarea

contractului de catre contractantul cedat. In cazul in care contractantul cedat nu isi executa obligatiile fata de cesionar, cedentul va raspunde fata de acesta la fel ca un fidejusor.

9. Punerea in intarziere a debitorului ( Art. 1521 – 1526 NCC)Se realizeaza prin introducerea cererii de chemare in judecata sau prin notificare

comunicata prin executor judecatoresc. Potrivit NCC, notificarea poate fi comunicata si prin orice alte mijloace ce asigura dovada comunicarii;

Se mentine prevederea din art. 1079  din vechiul Cod Civil potrivit careia, debitorul este considerat a fi pus in intarziere de drept din momentul implinirii termenului la care obligatia sa era scadenta, fara a mai fi necesara notificarea prealabila, in cazul in care partile au convenit astfel prin contract;

Se introduc noi cazuri in care opereaza punerea in intarziere de drept:a) prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea in natura a obligatiei sau cand a incalcat o obligatie de a nu face;b) debitorul si-a manifestat in mod neindoielnic fata de creditor intentia de a nu executa obligatia sau cand, fiind vorba de o obligatie cu executare succesiva, refuza ori neglijeaza sa isi execute obligatia in mod repetat;c) nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata in exercitiul activitatii unei intreprinderi;d) obligatia se naste din savarsirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Creditorul este obligat sa dovedeasca incidenta unuia dintre cazurile de punere in intarziere de drept.

10. Incetarea contractului 10.1. Rezilierea/Rezolutiunea contractului (Art. 1549 – 1554 NCC)Rezolutiune / Reziliere unilaterala - prin comunicarea unei declaratii de rezolutiune /

reziliere, numai daca:- partile au agreat aceasta posibilitate prin contract; - debitorul se afla de drept in intarziere; - debitorul a fost pus in intarziere, insa nu si-a executat obligatia nici inauntrul termenului fixat astfel.

Atentie! Declaratia de rezolutiune produce efecte numai intre parti. Pentru opozabilitate fata de terti, declaratia de rezolutiune trebuie inscrisa in registrele publice.

Rezilierea / Rezolutiunea de drept, ca urmare a agrearii in contract a unui pact comisoriu. 

Potrivit noii legislatii, pactul comisoriu nu mai are grade (pactul comisoriu putea avea gradul I, II, III, IV, in functie de gradul aferent putand opera de rezilierea/rezolutiunea de plin drept - Pact Comisoriu grad IV - sau numai cu interventia instantelor de judecata). Pactul comisoriu trebuie sa mentioneze expres obligatiile a caror neexecutare atrage rezilierea/rezolutiunea contractului. Conditia pentru ca pactul comisoriu sa isi produca efectele: punerea in intaziere a debitorului, in prealabil.

10.2. Denuntarea unilaterala Reglementata expres la art. 1276 – 1277 NCC;Regula: incetarea contractului prin denuntare unilaterala nu este permis in virtutea legii

ci, numai daca partile au acceptat aceasta modalitate de incetare prin conventie . Exceptie : contractele incheiate pe durata nedeterminata. In acest caz, oricare dintre parti poate denunta unilateral contractul cu acordarea unui termen de preaviz rezonabil.