Modelul Peircian

Considerat cel mai important filosof al Americii şi întemeietorul semioticii moderne, C.S. Peirce (1839-1914) este o personalitate de prim ordin în istoria gândirii americane, de anvergura unui Leonardo da Vinci.

Logician, chimist, istoriograf, cartograf, prieten al lui Wiliam James care îi atribuie paternitatea pragmatismului, Peirce este autorul unei opere monumentale (de peste 100000 pagini) din care au fost publicate postum opt volume de Collected Papers (infra C.P.).

Dacă pentru lingvistica saussuriană semnul de natură diadică rezultă din reuniunea semnificantului şi semnificatului, pentru Peirce procesul semiotic este o relaţie între cele trei componente: interpretant, representamen şi obiect.

Pentru a explica semnul, toate cele trei elemente sunt esenţiale. Semnul este unitatea a ceea ce este representamenul (obiectul),

modul în care acesta este reprezentat (semnul însuşi) şi cum este interpretat (interpretantul).

Representamenul e similar în sensul de semnificant al lui Saussure, în timp ce interpretantul este aproximativ similar cu semnificatul. Interpretantul are o calitate, un plus, spre deosebire de semnificat: este însăşi un semn în mintea interpretului (interpreter).

Peirce notează că un semn adresat cuiva creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau poate mai dezvoltat. Semnul care se creează este numit de Peirce interpretant al primului semn. Pentru Peirce, înţelesul semnului e ceea ce înţelegem prin semn (mai exact, cum traducem).

„Sensul unei reprezentări nu poate fi decât o reprezentare”, iar orice interpretare iniţială poate fi reinterpretată.

Saussure a subliniat că valoarea unui semn este dată de relaţia sa cu alte semne. Spre deosebire de modelulu lui Saussure, modelul lui Peirce dispune de un al treilea mandat - un obiect (sau referent) dincolo se semnul în sine. La Saussure, semnificantul nu este un referent exterior, ci o reprezentare abstractă mentală.

Deşi obiectul lui Peirce nu se limitează doar la lucruri fizice, acesta poate include concepte abstracte şi entităţi funcţionale. Modelul lui Peirce alocă explicit un loc materialităţii, realităţii dinafara sistemului de semne, în timp ce modelul lui Saussure o prezintă direct.

Chiar dacă Peirce nu a fost un realist naiv, el a susţinut că toată experienţa este mediată de semne. Obiectul nu este doar un alt soi de interpretant, dar este crucial pentru a înţelege semnul: înţelesul în

interiorul modelului său include atât referentul (conceptual), cât şi sensul său în linii mai largi (reprezentarea şi interpretare).

În plus, semioticienii peircieni susţin că baza modelului triadic ar permite să funcţioneze ca un model general al semnului spre deosebire de cel diadic.

Saussure nu oferă o tipologie a semnelor, pe când Peirce dă câteva. Astfel, avem:

1.Semnul simbolic nu se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o relaţie de similaritate; raportul cu obiectul este stabilit printr-o convenţie a comunităţii care utilizează semnul respectiv (un cuvânt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social).

Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă. „El este corelat obiectului său în virtutea unei idei a spiritului care îl utilizează, idee în absenţa căreia raportul nici nu ar exista” (Peirce).

2. Semnul iconic trimite la obiectul său în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Cum va afirma Morris mai târziu (1946: 362), un semn este iconic în măsura în care posedă proprietăţile denotatului său; astfel că o fotografic, o fotocopie, o diagramă, un tablou dar şi un graf, o formulă logică sunt semne iconice.

3. Indicele întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu obiectul. Este cazul giruetei care indică direcţia vântului, al fumului ce relevă existenţa focului, al febrei – indice al bolii. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un claxon etc. Peirce consideră că un indice s-ar traduce prin injoncţiunea: „Priveşte acolo!” (rolul degetului întins în ostensiunea directă, al săgeţii ca indicator de orientare spaţială

Motivaţia şi constrângerea sunt uneori folosiţi pentru a descrie măsura în care semnificatul determină semnificantul.

Tradiţional, motivaţia este subcategorizată în motivaţie prin cauzalitate sau contiguitate – indicele şi motivaţie prin analogie – semnul iconic. Contribuţia esenţială a lui Peirce este legată de domeniul nedefrişat al indicialităţii

Bibliografie:

Daniel Chandler, Semiotics. The Basics, London & New York, Routledge, 2007, pp. 29-47 (subcap. „The Peircean Model”)

Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European, 1999,