Demonstraţie

Moara cu norocde Ioan Slavici

Ioan Slavici(1848-1925) aparţine generaţiei marilor clasici, fiind considerat întemeietorul prozei obiective în literatura românã. Sursa de inspiraţie a creaţiei sale o reprezintã viaţa satului şi a târgului transilvãnean din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, privitã dintr-o perspectivã ce îmbinã observaţia moralã şi cea psihologicã. Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului. La nivel compoziţional, se remarcã procedeul construcţiei circulare. Nuvela începe şi se încheie cu replicile bãtrânei, mama Anei, personaj ce exprimã punctul de vedere al comunitãţii rurale şi totodatã concepţia autorului care crede în funcţia moralã şi pedagogicã a literaturii. Prima dintre replici susţine ideea cã liniştea, echilibrul, armonia vieţii de familie sunt mai importante decat bogãţia, care dezumanizeazã, înstrãineazã omul de adevãratele valori: “Omul sã fie mulţumit cu sãrãcia sa, cãci dacã e vorba nu bogãţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Replica finalã exprimã credinţa într-un destin inevitabil “Se vede cã au lãsat ferestrele deschise […] simţeam eu cã nu are sã iasã bine; dar aşa le-a fost data”. Deşi ignorã desfãşurarea realã a evenimentelor, bãtrâna considerã moartea eroilor şi distrugerea hanului drept consecinţa fireascã a dezumanizãrii, a degradãrii morale. Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi de expunere se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Sunt frecvente elemente de oralitate care contribuie la reconstituirea atmosferei rurale. O altã modalitate esenţialã pentru analiza psihologicã este monologul interior, prin care personajele sunt individualizate. Acesta se realizeazã predominant în stil indirect liber, care constituie o inovaţie în proza româneascã a secolului al XIX-lea, permiţând o semnificativã fuziune între vocea narativã impersonalã şi modul de exprimare al eroilor, surprinzându-se dinamica, fluiditatea gândirii acestora. În plan tematic, nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de familie şi asupra personalitãţii umane.In viziunea autorului,tema este tratatã dintr-o dublã perspectivǎ: cea realistã, a observaţiei psihologice şi a relaţiilor interumane, şi cea clasicã, în care accentul cade asupra aspectelor morale. Secvenţele epice sunt realizate prin înlãnţuire, subiectul fiind riguros construit. Acţiunea urmãreşte destinul lui Ghiţã, modest cizmar, care, din dorinţa legitimã de prosperitate, îşi schimbã statutul social, luând în arendã hanul “Moara cu noroc”. El evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul, întruchiparea spiritului malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul. 1

1

Demonstraţie

Lãsându-se dominat de patima câştigului, Ghiţã devine treptat complice la ticãloşiile lui Licã, în ciuda revoltei şi a indignãrii impuse de simţul sãu moral. Indecizia, teama, lipsa de susţinere din partea autoritãţilor îl fac incapabil sã dezvãluie adevãrul, astfel încât Ghiţã se înstrãineazã de familie, devenind închis, suspicios. Pentru a reuşi totuşi demascarea lui Licã, Ghiţã îşi sacrificã soţia, pe care apoi o ucide. La rândul sãu este împuşcat din ordinul lui Licã. La acestea se adaugã siuciderea Sãmãdãului care nu vrea sa fie prins de oamenii legii, astfel cã toate personajele principale sfârşesc în mod violent, victime ale propriilor pasiuni. Prin incendierea hanului se purificã locul unor întâmplãri tragice. In opinia mea, caracterul predominant realist al nuvelei nu exclude prezenţa dimensiunii simbolice. Astfel, circularitatea construcţiei epice evidenţiazã concepţia asupra destinului, care presupune o relaţie inevitabilã între vinovãţie şi sancţiune. Tot cu valoare simbolicã este înzestrat şi titlul, acesta stabilindu-se ,însã, prin contrast cu sensul propriu. Astfel, hanul, iniţial un spaţiu al comunicãrii interumane, al întâlnirii benefice, devine un cadru al izolãrii, al incertitudinii, al neliniştii, al imposibilei comunicãri din cauza dominãrii sale de cãtre forţe malefice şi pasiuni destructive. Existenţa personajelor se desfãşoarã, de fapt, sub semnul nenorocului. Centrul de interes al nuvelei îl reprezintã analiza psihologicã, autorul acordând mai multã importanţã universului interior decat celui exterior. În realizarea personajelor se îmbinã modalitãţi complexe, predominante fiind procedeele de caracterizare indirectã. În construcţia eroului principal se disting trǎsaturile a douã tipuri umane consacrate de proza realistã, arivistul şi avarul. Integrarea într-o tipologie contribuie la caracterizarea indirectã, principalele însuşiri desprinzându-se din acţiuni, replici, atitudini, din relaţiile cu celelalte personaje. Iniţial, dorinţa lui Ghiţã de a dobândi un statut social şi material superior, apare îndreptãţitã, mai ales cã în lumea în care trãieşte averea constituie un criteriu moral, stabilind locul şi importanţa individului. Ajuns la Moara cu noroc, existenţa sa şi a familiei se desfãşoarã sub semnul şansei pânã când apariţia personajului malefic, Licã Sãmãdãul, îi modificã destinul. Transformarea se datoreazã unei duble determinãri: cea interioarã, a propriei avariţii şi cea exterioarã, a mediului care nu-i oferã alte posibilitãţi de acţiune. Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã este indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine şi plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã. Metamorfoza dramaticã trãitã de personaj se evidenţiazã mai ales în plan psihologic. Principala modalitate la care recurge autorul este monologul interior ,realizat preponderent în stil indirect liber,prin care gândurile şi sentimentele eroului se evidenţiazã cu intensitate. 2

2

Demonstraţie

Iniţial, Ghiţã este un tatã şi un soţ iubitor, un om deschis şi încrezãtor, dar asocierea cu forţa maleficã îl înstrãineazã de cei apropiaţi. El devine închis în sine, temãtor, frãmântat de incertitudini. Concesiile în planul moral au drept primã concretizare mãrturia falsã depusã în favoarea lui Licã, prin care Ghiţã pierde respectul Anei şi implicit al comunitãţii. Licã surprinde aceastã transformare pe care şi-o asumã cu orgoliu “eşti om cinstit şi am fãcut din tine om vinovat”. Încercând sã-şi redobândeascã demnitatea şi cinstea, Ghiţã atinge punctul culminant al degradãrii morale. El o împinge pe Ana în braţele lui Licã spre a favoriza prinderea acestuia de cãtre Pintea, demonstrând astfel cã ura a devenit mai puternicã decât iubirea. Chiar Pintea, duşmanul de moarte al lui Licã, recunoaşte importanţa acestui gest “Tare om eşti tu, mãi Ghiţã. Şi eu îl urãsc pe Licã, dar n-aş fi putut sã arunc o nevastã ca a ta drept momealã în cursa în care vreau sã-l prind.” Dupã sacrificarea Anei, Ghiţã devine conştient de propria decãdere, crima fiind singura soluţie purificatoare pentru vina asumatã. Prin sfârşitul violent al eroului, care este ucis de unul dinte oamenii lui Licã, autorul dã expresie convingerii colectivitãţii rurale, conform cãreia sfidarea normelor morale atrage o pedeapsã exemplarã. Celelalte personaje ale nuvelei se construiesc de asemenea în spirit realist încadrându-se într-o tipologie şi relevând complexitatea psihologicã. Licã Sãmãdãul reprezintã tipul ticãlosului, al insului lipsit de scrupule care îşi exercitã autoritatea prin corupţie şi teroare, folosindu-se de viciile sau slãbiciunile celorlalţi. Ana este fiinţa inocentã, naivã, a cãrei prãbuşire moralã este doar consecinţa înstrãinãrii, a neîncrederii şi a laşitãţii soţului ei. Pintea este omul legii ,care însã priveşte pedepsirea lui Licã mai mult ca pe o rãzbunare personalã decât ca pe un act justiţiar. In concluzie, “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin profunzimea observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin complexitatea acţiunii şi a personajelor.

3

3

Demonstraţie

Moara cu norocde Ioan Slavici

Caracterizarea personajului principal

Opera “Moara cu noroc”de Ioan Slavici (1848-1925) scriitor considerat întemeietorul prozei obiective în literatura românã, este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice realiste prin compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului. Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi narative, se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Secvenţele epice sunt realizate prin înlãnţuire, subiectul fiind riguros construit. În plan tematic, nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de familie şi asupra personalitãţii umane.In viziunea autorului, care crede în funcţia moralã şi pedagogicã a literaturii, liniştea, echilibrul, armonia vieţii de familie sunt mai importante decat bogãţia, care dezumanizeazã, înstrãineazã omul de adevãratele valori, aceste aspect fiind exprimate de replica bǎtrȃnei din incipitul nuvelei: “Omul sã fie mulţumit cu sãrãcia sa, cãci dacã e vorba nu bogãţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.Replica finalǎ, ce conferǎcircularitate construcției epice, exprimã credinţa într-un destin inevitabil: “simţeam eu cã nu are sã iasã bine; dar aşa le-a fost data”. În realizarea personajului principal-Ghiţă- se îmbinã modalitãţi complexe, predominante fiind procedeele de caracterizare indirectã.Totuşi, apar elemente ale portretizării directe, cum ar fi :portretul fizic, realizat de către narator”înalt, lat în umeri”sau intercaracterizarea , prin care personajul este definit de cei apropiaţi.Astfel, Ana surprinde transformarea dramatică a lui Ghiţă sub influenţa spiritulului malefic :”tu eşti cel care se pleacă în faţa lui ca o slugă”. În construcţia acestui personaj se disting trǎsǎturile a douã tipuri umane consacrate de proza realistã: arivistul şi avarul. Integrarea într-o tipologie contribuie la caracterizarea indirectã, principalele însuşiri desprinzându-se din acţiuni, replici, atitudini, din relaţiile cu ceilalţi participanţi la acţiune. Caracteristică nuvelei este prezentarea personajului în evoluţie Acţiunea urmãreşte destinul lui Ghiţã, modest cizmar, care, din dorinţa legitimã de prosperitate, îşi schimbã statutul social, luând în arendã hanul “Moara cu noroc”. El evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul, întruchiparea spiritului malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul.

I

4

Demonstraţie

Lãsându-se dominat de patima câştigului, Ghiţã devine treptat complice la ticãloşiile lui Licã, în ciuda revoltei şi a indignãrii impuse de simţul sãu moral. Indecizia, teama, lipsa de susţinere din partea autoritãţilor îl fac incapabil sã dezvãluie adevãrul, astfel încât Ghiţã se înstrãineazã de familie, devenind închis, suspicios. Pentru a reuşi ,totuşi, demascarea lui Licã, Ghiţã îşi sacrificã soţia, pe care apoi o ucide. Toate aceste acţiuni ale eroului contribuie la caracterizarea indirectă. Dorinţa lui Ghiţã de a dobândi un statut social şi material superior apare la ȋnceput îndreptãţitã, mai ales cã în lumea în care trãieşte averea constituie un criteriu moral, stabilind locul şi importanţa individului-relaţia cu mediul social fiind, de asemenea, o modalitate indirectă de portretizare a personajului realist.Se remarcă un contrast între punctul de vedere susţinut de bătrână- ce reprezintă spiritul popular, adept al măsurii şi al echilibrului -”liniştea colibei”- şi dorinţa firească a tânărului de a oferi o viaţa mai bună familiei sale.Ajuns la “Moara cu noroc”, existenţa familiei se desfãşoarã sub semnul armoniei şi al prosperităţii ,pânã cȃnd intervenţia personajului malefic, Licã Sãmãdãul, îi modificã destinul. Transformarea se datoreazã unei duble determinãri: cea interioarã, a propriei avariţii şi cea exterioarã, a mediului care nu-i oferã lui Ghiţă alte posibilitãţi de acţiune. Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã este indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine şi plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã:”se gândea la câştig, vedea banii grămadă şi i se împăienjeneau ochii”. Metamorfoza dramaticã trãitã de personaj se evidenţiazã mai ales în plan psihologic. Principala modalitate la care recurge autorul este monologul interior ,realizat preponderent în stil indirect liber, permiţând o semnificativã fuziune între vocea narativã impersonalã şi modul de exprimare al eroului, surprinzându-se dinamica, fluiditatea gândirii acesuia, îndeosebi frământările ce fundamentează conflictul interior . Iniţial, Ghiţã este un tatã şi un soţ iubitor, un om deschis şi încrezãtor, dar asocierea cu forţa maleficã îl înstrãineazã de cei apropiaţi. El devine închis în sine, temãtor, frãmântat de incertitudini:”se făcuse tot mai ursuz”, “era mereu dus pe gânduri”. Concesiile în planul moral au drept primã concretizare mãrturia falsã depusã în favoarea lui Licã, prin care Ghiţã pierde respectul Anei şi, implicit, al comunitãţii. Licã surprinde aceastã transformare pe care şi-o asumã cu orgoliu :“eşti om cinstit şi am fãcut din tine om vinovat”.

II

5

Demonstraţie

Încercând sã-şi redobândeascã demnitatea şi cinstea, Ghiţã atinge punctul culminant al degradãrii morale. El o împinge pe Ana în braţele lui Licã spre a favoriza prinderea acestuia de cãtre Pintea, demonstrând, astfel, cã ura a devenit mai puternicã decât iubirea. Chiar Pintea, duşmanul de moarte al lui Licã, recunoaşte importanţa acestui gest “Tare om eşti tu, mãi Ghiţã. Şi eu îl urãsc pe Licã, dar n-aş fi putut sã arunc o nevastã ca a ta drept momealã în cursa în care vreau sã-l prind.” Dupã sacrificarea Anei, Ghiţã devine conştient de propria decãdere, crima fiind singura soluţie purificatoare pentru vina asumatã. Prin sfârşitul violent al eroului, care este ucis de unul dinte oamenii lui Licã, autorul dã expresie convingerii colectivitãţii rurale, conform cãreia sfidarea normelor morale atrage o pedeapsã exemplarã. În opinia mea,caracterul predominant realist al nuvelei nu exclude prezenţa dimensiunii simbolice, aceasta contribuind, de asemenea, la caracterizarae indirectă. Astfel, circularitatea construcţiei epice evidenţiazã concepţia asupra destinului, care presupune o relaţie inevitabilã între vinovãţie şi sancţiune. Tot cu valoare simbolicã este înzestrat şi titlul, acesta stabilindu-se însã prin contrast cu sensul propriu. Astfel, hanul, iniţial un spaţiu al comunicãrii interumane, al întâlnirii benefice, devine un cadru al izolãrii, al incertitudinii, al neliniştii, al imposibilei comunicãri din cauza dominãrii sale de cãtre forţe malefice şi pasiuni destructive. Existenţa personajelor se desfãşoarã ,de fapt, sub semnul nenorocului. In concluzie, opera literarǎ “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin profunzimea observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin complexitatea acţiunii şi a personajelor.

III

6

Demonstraţie

RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE IN NUVELA “MOARA CU NOROC”

Ioan Slavici (1848-1925) aparţine generaţiei marilor clasici, fiind considerat întemeietorul prozei obiective în literatura românã. Sursa de inspiraţie a creaţiei sale o reprezintã viaţa satului şi a târgului transilvãnean din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, privitã dintr-o perspectivã ce îmbinã observaţia moralã şi cea psihologicã. Opera “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin compoziţie, tematicã, profunzimea personajelor şi a conflictelor şi prin densitatea subiectului. La nivel compoziţional, se remarcã procedeul construcţiei circulare. Nuvela începe şi se încheie cu replicile bãtrânei, mama Anei, personaj ce exprimã punctul de vedere al comunitãţii rurale şi totodatã concepţia autorului care crede în funcţia moralã şi pedagogicã a literaturii. Prima dintre replici susţine ideea cã liniştea, echilibrul, armonia vieţii de familie sunt mai importante decat bogãţia, care dezumanizeazã, înstrãineazã omul de adevãratele valori: “Omul sã fie mulţumit cu sãrãcia sa, cãci dacã e vorba nu bogãţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Replica finalã exprimã credinţa într-un destin inevitabil “Se vede cã au lãsat ferestrele deschise […] simţeam eu cã nu are sã iasã bine; dar aşa le-a fost data”. Deşi ignorã desfãşurarea realã a evenimentelor, bãtrâna considerã moartea eroilor şi distrugerea hanului drept consecinţa fireascã a dezumanizãrii, a degradãrii morale. Perspectiva narativã este de tip omniscient, relatarea fiind realizatã la persoana a III-a de cãtre un narator obiectiv, omniprezent şi impersonal. Ca modalitãţi de expunere se îmbinã relatarea şi reprezentarea, iar pauzele descriptive contribuie la configurarea profilului personajelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. În plan tematic, nuvela urmãreşte efectele destructive ale dorinţei de inavuţire asupra vieţii de familie şi asupra personalitãţii umane.In viziunea autorului, tema este tratatã dintr-o dublã perspectivǎ: cea realistã, a observaţiei psihologice şi a relaţiilor interumane, şi cea clasicã, în care accentul cade asupra aspectelor morale. In centrul acțiunii se aflǎ un personaj complex, definit ȋn manierǎ realistǎ, prin ȋmbinarea modalitǎtilor de portetizare directe și indirect.La caracterizarea acestuia contribuie decisiv și relația care se stabilește ȋntre acesta și personajul malefic, a cǎrui intervenție ȋi modificǎ radical existența. Elementele de portret fizic subliniazǎ, ȋn cazul lui Ghitǎ, impresia de echilibru și forțǎ : ”înalt, lat în umeri”, portretul lui Licǎ fiind realizat printr-o amplǎ descriere ce imbinǎ detalii fizice și vestimentare:”un om ca de treizeci și șase de ani, ȋnalt, uscǎțiv …cu ochii mici și verzi și cu sprȃncenele dese și ȋmpreunate la mijloc.Licǎ era porcar, dar dintre cei ce poartǎ cǎmașǎ subțire și albǎ”. – 1-

7

Demonstraţie

Caracteristică nuvelei este prezentarea personajelor în evoluţie. Ghiţã este un modest cizmar, care, din dorinţa legitimã de prosperitate, îşi schimbã statutul social, luând în arendã hanul “Moara cu noroc”. El evolueazã sub semnul şansei pânã la întâlnirea cu Licã Sãmãdãul,al cǎrui nume ȋi desemneazǎ indeletnicirea: cel care “dǎ seama “ de turmele de porci care ȋi sunt lǎsate ȋn grijǎ.De fapt, Licǎ este întruchiparea spiritului malefic, autoritate recunoscutã în întreg ţinutul mai ales din pricina ticaloșiilor sale: crime, jafuri, tȃlhǎrii. Lãsându-se dominat de patima câştigului, Ghiţã devine treptat complice la ticãloşiile lui Licã, în ciuda revoltei şi a indignãrii impuse de simţul sãu moral. Indecizia, teama, lipsa de susţinere din partea autoritãţilor îl fac incapabil sã dezvãluie adevãrul, astfel încât Ghiţã-ințtial un tatǎ și un soț iubitor- se înstrãineazã de familie, devenind închis, suspicios, frãmântat de incertitudini:”se făcuse tot mai ursuz”, “era mereu dus pe gânduri”. . Transformarea se datoreazã unei duble determinãri: cea interioarã, a propriei avariţii şi cea exterioarã, a mediului care nu-i oferã lui Ghiţă alte posibilitãţi de acţiune si care ierarhizeazǎ oamenii ȋn funcție de statutul lor material. Spre deosebire de ariviştii din epica realistã, care au si energia necesarã atingerii scopurilor, Ghiţã este indecis, el oscilând permanent între intenţia de a-l demasca pe Licã pentru a-şi redobândi respectul de sine şi plãcerea pe care o încearcã pe mãsurã ce averea lui sporeşte. Dorinţa de câştig, iniţial motivatã de grija pentru viitorul familiei, ajunge treptat o obsesie, o pasiune dezumanizantã:”se gândea la câştig, vedea banii grămadă şi i se împăienjeneau ochii”. Concesiile în planul moral au drept primã concretizare mãrturia falsã depusã în favoarea lui Licã, prin care Ghiţã pierde respectul Anei şi, implicit, al comunitãţii. Licã surprinde aceastã transformare pe care şi-o asumã cu orgoliu :“eşti om cinstit şi am fãcut din tine om vinovat”. La rȃndul sau,Ghițǎ devine conștient de natura maleficǎ a lui Licǎ, dar nu poate ȋmpiedica propria degradare sub influența acestuia”tu nu ești om, Licǎ, ci diavol”. Încercând sã-şi redobândeascã demnitatea şi cinstea, Ghiţã atinge punctul culminant al degradãrii morale. El o împinge pe Ana în braţele lui Licã spre a favoriza prinderea acestuia de cãtre Pintea, demonstrând, astfel, cã ura a devenit mai puternicã decât iubirea. Chiar Pintea, duşmanul de moarte al lui Licã, recunoaşte importanţa acestui gest “Tare om eşti tu, mãi Ghiţã. Şi eu îl urãsc pe Licã, dar n-aş fi putut sã arunc o nevastã ca a ta drept momealã în cursa în care vreau sã-l prind.”Rǎspunsul lui Ghițǎ demonstreazǎ resemnarea și ȋntelegerea propriei decǎderi:”Nevasta mi-am pierdut-o eu demult”.Dupã sacrificarea Anei, Ghiţã devine conştient de propria prǎbușire, crima fiind singura soluţie purificatoare pentru vina asumatã. Prin sfârşitul violent al eroului, care este ucis de unul dinte oamenii lui Licã, autorul dã expresie convingerii colectivitãţii rurale, conform cãreia sfidarea normelor morale atrage o pedeapsã exemplarǎ. -2-

8

Demonstraţie

Moartea lui Licǎ Sǎmǎdǎul, care se sinucude lovindu-se de un copac, este expresia aceluiași spirit justițiar, dar confirmǎ și orgoliul sceleratului , care nu acceptǎ sǎ fie prins de oamenii legii și mai ales de Pintea. În opinia mea,caracterul predominant realist al nuvelei nu exclude prezenţa dimensiunii simbolice, aceasta contribuind, de asemenea, la caracterizarae indirectă. Astfel, circularitatea construcţiei epice evidenţiazã concepţia asupra destinului, care presupune o relaţie inevitabilã între vinovãţie şi sancţiune. Tot cu valoare simbolicã este înzestrat şi titlul, acesta stabilindu-se însã prin contrast cu sensul propriu. Astfel, hanul, iniţial un spaţiu al comunicãrii interumane, al întâlnirii benefice, devine un cadru al izolãrii, al incertitudinii, al neliniştii, al imposibilei comunicãri din cauza dominãrii sale de cãtre forţe malefice şi pasiuni destructive. Existenţa personajelor se desfãşoarã ,de fapt, sub semnul nenorocului. In concluzie, opera literarǎ “Moara cu noroc” este o creaţie reprezentativã pentru specia nuvelei psihologice prin profunzimea observaţiei şi a analizei, prin evocarea artisticã verosimilã a mediului social şi uman, prin complexitatea acţiunii şi a personajelor.

-3-

9