Mituri universale. Mituri fundamentale în Literatura Română

Conform definiței lui Mircea Eliade, „ Mitul este o istorie scarcă; el relatează un evinement care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al <începuturilor>. Astfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitate totală, cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instuție. E așadar povestea unei ‘faceri’: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale/.../. Miturile relevează activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea(sau numai caracterul ‘supranatural’) al operelor lor.” (Mircea Eliade - „Aspecte ale mitului”).Mitul este ,prin urmare, o „istorie adevărată” și exemplară, la ale cărei fate comunitatea arhaică se raportează în permanență și pe care le reactualizează prin ritual. Timpul mitic este, la rândul său, unul exemplar, „sacru”, opus timpului istoric, „profan”. Iar protagoniștii povestirii mitice sunt personaje supranaturale(zei, eroi) al căror comportament în timpul mitic a generat o realitate și care funcționează, prin urmare, ca modele, gesturile lor consemnate în istoria mitică fiind apoi reproduse în ritualuri.

În urma evoluției în plan istoric și în istoria mentalităților, mitul, considerat drept „poveste sacră” în comunitatea de tip arhaic, a fost preluat sub alte forme de către o comunitate mai evoluată, precum aceea a satului tradițional românesc la care ne referim atunci când discutăm despre creația folclorică ce îi este proprie. Elemente mitice, desprinse de contextul ritualic inițial și desacralizate, supraviețuiesc în basme, legende sau balade.

George Călinescu Mircea Eliade

Mituri Universale:1. MITUL LUI FILEMON ȘI BAUCIS: „Zeus află de la zeul Hermes (Mercur) că oamenii de pe Pământ nu îl cinstesc în temple cum se cuvine. Zeus porni la drum, să vadă cu ochii lui, însoţit chiar de Hermes şi arătând ca doi drumeţi obişnuiţi. Aşa era. În multe locuri, oamenii zâmbeau cu subînţelesuri când vorbeau despre zei, ba chiar le puneau înţelepciunea la îndoială. Regele Licaon, care îl primise în ospeţie şi înţelesese cine e, a vrut chiar să îi pună puterea la încercare dându-i de mâncare bucate necuvenite. Zeus şi-a dat seama dinainte, a azvârlit bucatele pe jos şi l-a pedepsit crunt pe rege, prefăcându-l în lup. În altă parte, într-un sat în care Zeus şi Hermes ajunseseră pe seară, nu a vrut nimeni să îi primească în ospeţie peste noapte, deşi o cereau în numele zeilor sau poate tocmai de aceea. Au ieşit din sat şi au zărit o colibă sărmană. În colibă şedea un bătrânel şi o bătrânică, Filemon si Baucis. Erau soţ şi soţie de multe zeci de ani, iar cei din sat îi dădeau mereu tinerilor drept pildă de iubire și căsnicie trainică. Nu erau prea avuţi. Alături de coliba lor cea coşcovită şi aplecată puţin pe o parte, aveau un petic de grădină, unde cultivau legume, înconjurat de câţiva pomi şi butuci de viţă de vie. Sărăcia însă îi făcuse să fie uniţi, iar mulţumirea vieţii o găsiseră în iubire.

Filemon şi Baucis i-au poftit deîndată în colibă pe cei doi drumeţi. El i-a îndemnat să şadă pe laviţă, iar ea a aşezat pe scândura ei o pătură de lână moale. A aprins focul şi a făcut o fiertură de legume cu o felioară de slănină, să aibă gust mai bun. Până să fie gata, i-a ospătat cu măsline, brânză şi ouă coapte. La urmă au băut vin şi au mâncat nuci, curmale şi smochine. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Oricât turna Filemon din ulcior în căni, ulciorul rămânea mereu plin. Cei doi au înţeles că drumeţii din coliba lor sunt zei. Gândind că cina a fost prea săracă, Filemon şi Baucis au început să alerge să prindă ca să taie singura lor pasăre, o gâscă. Aceasta fugea de colo-colo şi ţipa, iar până la urmă s-a ascuns chiar sub picioarele lui Zeus. El le-a spus să o lase în viaţă, că le-a ajuns mâncarea. Le-a mai arătat că preţuieşte felul în care i-au primit, dar că restul sătenilor vor fi pedepsiţi. Aşa că i-au dus în vârful muntelui din apropiere, iar satul a fost acoperit de ape.

Pe locul în care fusese coliba lor, Filemon şi Baucis văzură o insulă înflorită, în mijlocul căreia se afla un templu din marmură, având înăuntru statuia de aur a lui Zeus. Stăpânul zeilor le spuse că acolo vor locui ei şi că vrea să le îndeplinească o dorinţă. Apoi îi întrebă ce vor: bogăţii, putere, tinereţe şi frumuseţe? Filemon şi Baucis se înţeleseră din priviri, apoi Filemon răspunse că bogăţiile se cheltuiesc, puterea scade, tinereţea şi frumuseţea se duc. Ei ar vrea doar să moară amândoi în acelaşi timp, ca să nu vadă unul cum se duce celălalt şi să sufere. Aşa cum au trăit, într-o lungă căsnicie,  toată viaţa împreună, aşa să şi moară în aceeaşi clipă. Zeus le-a promis că aşa va fi. Când le-a sosit ultima clipă, Filemon s-a transformat într-un stejar falnic şi, în acelaşi timp, Baucis a devenit un tei subţirel, cu flori albe, parfumate, îmbrăţişat de ramurile stejarului.”(Alexandru Mitru – Ovidius - „Metamorfoze”)

2. MITUL ANDROGINULUI: Androgin este un termen care provine din cuvintele grecești άνδρας (andras, adică om) și γυνή (gyné, adică femeie) și se referă la un amestec de caracteristici feminine și masculine, adică un hermafrodit. Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în mai multe feluri. Uneori era o ființă cu două părți, sau poate o zeitate. Alteori androginul era o idee ce reprezenta armonia sufletului înaintea încarnării sau a nașterii și organismul asexual după moartea fizică.Fiind un subiect ambiguu, tema androginului a stat la baza multor discuții. Ideea apare în opera mai multor autori celebrii, precum Platon, sau în literatura română Liviu Rebreanu.

În „Banchetul”, Platon prezintă o explicație iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află ”mitul androginului”, povestit de un personaj al lui Platon. După această legendă, la început trăiau pe pământ ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un bărbat și o femeie. Aceștia dețineau o putere foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii se tem de puterea aproape infinită a androginilor și pentru a nu mai reprezenta o posibilă amenințare, îi despart. Separați însă, părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o letargie completă. Tot mai mulți mor de tristețe și dor. Zeii, văzând că rămân fără supuși, caută o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel oamenii își petreceau viața căutându-și jumătatea. Cei norocoși care se găseau, se contopeau formând ființa de odinioară.

Această idee este preluată și de scriitorul realist Liviu Rebreanu în romanul „Adam și Eva”, însă dintr-o altă perspectivă. Rebreanu se concentrează pe ideea sufletelor pereche. Despărțirea o explică numai pe scurt: el vorbește de un atom spiritual în echilibru, datorită a două principii din atom. Când atomul se rupe în planul spiritual, acest echilibru este distrus. Principiile se diferențiază și ajung pe planul material. Aceasta are loc înainte de prima naștere. În planul material, sufletul există, chiar mai mult, acesta nu se schimbă precum corpul fizic. Acesta râvnește necontenit după starea de echilibru, astfel începe o căutare involuntară pentru jumătatea pierdută. Dar Rebreanu consideră că o viață nu este de ajuns pentru această misiune. După părerea lui o viață adevărată conține șapte vieți omenești în care sufletele se caută neîncetat. A șaptea viață aduce revelația: este sfârșitul vieții materiale, și-a regăsit jumătatea. O asemenea bucurie aduce o scânteie aparte în ochii muribundului (numai pe pragul morții își dă omul seama dacă a trăit în zadar sau nu).

3. MITUL FAUSTIC(MITUL LUI FAUST): În literatură există numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influență semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului XIX. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori. „Faust” de Goethe, lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de unul dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii,chiar până în zilele noastre.

Faust a încetat de mult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic „Faust” de Goethe este una din operele cele, maireprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al secolului XVIII-lea şi peste cele ale secolului următor, întocmai ca „Orestia” lui Eschil, ca „Divina Comedie” lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, „Faust” al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri.

4. MITUL LUI ICAR: Icar, fiul lui Daedalus (Dedal), personaj mitologic, prezentat de Publius Ovidius Naso în cartea a VIII-a a "Metamorfozelor".Împreună cu tatăl său Daedalus, au construit labirintul din Creta, în care regele Cretei, Minos, l-a inchis pe Minotaur. Bănuiți că ar fi contribuit la fuga lui Tezeu, care venise să ucidă Minotaurul, după încheierea lucrării, au fost închiși în labirint de către Minos. Pentru a scăpa, au făurit niște aripi din pene și ceară și au zburat din labirint. Fascinat de frumusețea înălțimilor , Icar s-a apropiat prea mult de Soare, în ciuda sfatului tatălui său. Helios, invidios că oamenii zboară, a dat o caldură puternică, ceara topindu-se, iar Icar a căzut în apele mării Egee, în apropierea unei insule, lovindu-se de stânci și murind. De atunci acea parte a mării și insula îi poartă numele.

5. MITUL LUI ORFEU: Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus ) este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.

Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii.

Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui Iason, cântărețul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în Infern să o caute.

El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuși, frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (laVergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.

Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale luiDionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelația cu același nume.

Orfeu și Euridice

6. MITUL LUI PROMETEU: Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care fură de la zei, pentru oameni, focul. Prometheus era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și mânia acestuia din urmă.

Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspândește în lume toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în drum spre GrădinaHesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

Mituri din Literatura Română: George Călinescu a dorit să găsească rădăcini mitice care să „legitimieze originea literaturii române culte” vorbind despre „patru mituri” ale poporului român, precizând însă faptul că acestea sunt „nutrite de mediile literare, tinzând a deveni piloni autohtone.” Deci întregul demers al criticului pornește din perspectiva literaturii culte și de la textele acesteia, încercând să identifice în literatura populară motive și teme cultivate de anumiți scriitori. Desigur, un demers invers ar fi fost mai fructuos, mai ales că teme și nuclee mitice se găsesc în întreaga literatură, unde funcționează într-adevăr ca niște „piloni ai tradiției”, respectiv ca niște „arhetipuri” ce se regăsesc în structura de profunzime a marilor opere ale literaturii universale. Primul dintre cele „patru mituri fundamentale”, „Traian și Dochia”, care, din punctul de vedere al lui G. Călinescu „simbolizează constituirea însăși a poporului român”, pornește de la o legendă istorică și după cum o recunoaște însuși criticul, „a fost formulat propriu-zis de Asachi(Dochia care împietrește cu oile sale fugind de Traian)”. Proliefarea acestui „mit” în literatură cultă este de asemenea limitată la creația lui Asachi, figura „zânei Dochia” apărând și în creația eminesciană, însă într-un cu totul alt context decât al legendei devenite „mit”.

„Mitul” mioritic, cel care „simbolizează existența pastorală a poporului român și exprimă viziunea franciscan-panteistă a morții la individul român” are, într-adevăr, la bază o viziunea asupra morții, nu însă la „individul român” ci în continuitatea românească de tip tradițional, unde moartea violentă este încadrată în ritual pentru restabilirea armoniei cosmice destrămate de gestul uciderii. În balada propriu-zisă sunt, de altfel, identificabile mai multe nuclee mitice, iar legătura dibtre baladă și ritual poate fi pusă în evidență prin studiul comparativ al textului baladei cu poezia ritualică de înmormântare. „Mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație, care e rod al suferinței”, identificat în „Meșterul Manole”, are la rândul său, un substrat mitic universal, privind valorificarea de tip creatora morții violente și a similititudinii planurilor micro și macroscopice, dar și o serie de credințe și practici de construcție și întemeiere de largă circulație în Balcani, credințe pornind de la o valorificare mai târzie a aceluiași subtrat mitic. Alături de „Miorița”, „Meșterul Manole” este al doilea „mit” căleniscian încadrabil într-un context ritualic, deci își poate justifica denumirea de „mit”, însă aspectele sale mitologice se află dincolo de perspectiva unilaterală a criticului.

În sfârșit, cel din urmă dintre „miturile fundamentale”, „Zburătorul”, „mitul erotic, personificarea invaziei insticntului puberal”. Își găsește echivalentul folcloric real în domeniul „povestirilor superstițioase” ce au constituit, probabil, un punct de plecare pentru poezia „Zburătorul” de Ion Heliade Răfulescu. Având drept punct comun cu miturile nararea unor fapte legate de apariția unei anume „realității”: poprul român, o construcție, o concepție despre moarte sau un sentiment, „miturile” călinesciene sunt însă desprinse de contextul cu adevărat generator al miturilor și constituie valorificări târzii, de factură livrească, a unor creații folclorice. De fapt, ceea ce își dorea cu adevărat George Călinescu era să studieze punctul de interferență al literaturii populare cu literatura cultă și nu să definească niște realități ale culturii populare și spiritualității tradiționale.

Concluzie: Influențele miturilor universale s-au transpus în operele literaturii române în texte precum „Luceafărul” de Mihai Eminescu, „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, „Monastirea Argeșului” de Vasile Alecsandri, „Meșterul Manole” de Lucian Blaga, „Către Galateea” de Nichita Stănescu, ș.a.m.d.

Dar și literatura română a descoperit 4 mituri fundamentale acestea fiind „Traian și Dochia”, „Miorița”, „povestea Meșterului Manole”, „Zburătorul”.

Bibliografie: - „Istoria literaturii române” – Ed. Minerva, București, 1968;-„Estetica basmului” – Ed. Pt. Literatură, București, 1965;-„Aspecte ale mitului” – Ed. Univers, București, 1978.