IN MEMORIAM

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXV, nr. 1–2, p. 3–6, Bucureşti, 2014

MIRCEA CONSTANTINESCU (18 iulie 1945–27 ianuarie 2014)

A mai plecat dintre noi un coleg din generaţia mea: Mircea Constantinescu,

reputat scriitor şi eseist talentat, unul dintre cele mai înzestrate condeie din proza românească. Îl evoc aici, atât pentru că a devenit, ca şi mine, în anul 1972, absolvent al celei de a treia promoţii de sociologi ai Facultăţii de Filosofie, secţia Sociologie, din Universitatea Bucureşti, cât şi pentru faptul că, deşi s-a dedicat aproape exclusiv scrierii literare, a fost preocupat constant de domeniul sociologiei culturii. Şi în al treilea, dar nu în ultimul rând, pentru că în ultimii ani, am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape şi să-l preţuiesc ca prieten.

Sociologia nu a fost singura specializare instituţională în care fostul meu coleg s-a format. Reintroducerea sociologiei în programa de învăţământ din România, în anul 1966, a coincis cu absolvirea, în acelaşi an, de către Mircea Constantinescu, a cursurilor Institutului Pedagogic din Bucureşti şi cu obţinerea unei duble licenţe în biblioteconomie şi bibliologie, domenii pe care Mircea le-a folosit cu abilitate în îndelungata sa activitate de scriitor şi publicist. Într-un fel sau în altul, se poate spune că sociologia a fost pentru el doar un gen de ,,violon d’Ingres”, un hobby practicat în numeroase ocazii, mai degrabă ca preocupare

Sorin M. Rădulescu 2

4

extraprofesională decât ca profesie ca atare. Adevărata sa profesie şi vocaţie a fost aceea de scriitor căreia i s-a dedicat cu infinit devotament.

Atunci când l-am cunoscut ca student, era deja autorul unei lucrări de proză scurtă – Ciudăţenii de familie (1968, premiată) –, pentru ca ulterior, până la absolvirea facultăţii, să mai publice încă două cărţi: Cancerul Blond (1970), în care unul din personaje era chiar fosta noastră colegă T.C., şi Smog (1971) – roman care avea să fie retras din librării şi pus la index într-o perioadă circumscrisă imperativelor „revoluţiei culturale” din perioada comunistă. Debutul său literar a avut însă loc mai devreme, ca poet, o dată cu apariţia antologiei O sută de poeţi (1967), prefaţată de fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Demostene Botez, şi ca prozator, în „Povestea Vorbei” (1968) – supliment al Revistei ,,Ramuri” din Craiova, condusă de Miron Radu Paraschivescu.

După absolvirea facultăţii, în anul 1972, o perioadă scurtă de timp, Mircea Constantinescu şi-a câştigat existenţa ca sociolog, angajat la întreprinderea de stat ,,Danubiana”, activitate pe care – date fiind vicisitudinile epocii şi obstacolele impuse de către presiunile instituţionale practicării muncii de sociolog – a fost nevoit să o abandoneze, pentru a se consacra apoi, aproape în exclusivitate, activităţii literare.

Ca scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, a edificat, cu multă trudă, migală şi talent, mai multe volume de ficţiune precum: Amurgul levantinilor (vol. 1, 1978; vol. 2, 1981), Îşi amintea de Casablanca (1984), Aleargă pentru viaţa ta (1985), Au fost odată ca niciodată (1987), Români, vă ordon să staţi la coadă (1997), Impozit pe viaţă (1998), Te rog să mai trăieşti puţin (1998), Stand-by (2002), Spovedanii (2005), Cu noi în cârcă prin Europa (2012).

Dintre cărţile de proză non-ficţională, semnate, de asemenea, de Mircea Constantinescu, enumăr volumele: Cum îndemult Bucureştii petreceau (1977), Când toca la Radu-Vodă (1992), După Bucureşti, potopul… (2002), Tropăind prin Spaţiul Schengen (2006), Oraşul de la parter (2009), Noaptea, când toate blondele sunt brunete (2010), Ronţăit de viu (2012).

Preocupat, în egală măsură, de romanul istoric şi de naraţiunea dedicată lumii contemporane, fostul nostru coleg a plăsmuit sau a recreat cu mult har, între altele, universul crepuscular al Bucureştilor de altădată (în romanul Amurgul Levantinilor, de pildă) şi a abordat teme majore ale universului mundan şi/sau monden cu care se confruntă constant omul ,,mediu” din lumea contemporană (în cartea Noaptea, când toate blondele sunt brunete).

Scriitor talentat şi prolific, a fost distins cu mai multe premii literare şi a făcut parte din câteva jurii naţionale implicate în identificarea tinerelor talente.

Atât ca literat, cât şi ca sociolog, Mircea Constantinescu a fost preocupat, între altele, de teme majore din sociologia culturii, fapt vizibil în activitatea sa de publicist (colaborator la mai multe reviste literare din ţară) şi aceea de eseist, care s-au desfăşurat în complementaritate deplină cu aceea de scriitor. Eseuri precum

3 Mircea Constantinescu

5

Triumful lui Făt-Frumos (1979, premiat), Vedeta (2001), La început a fost tăcerea (2006, premiat), Accesul liber la raft (2008) şi Catalogul frumoaselor neruşinări (2013) sunt ilustrative în acest sens. Deşi el însuşi, s-a definit, în glumă, ca un ,,sociolog renegat”, nu şi-a abandonat deprinderile dobândite în această profesie şi, adeseori, perspectivele tematice ale cărţilor sale au împrumutat optica sociologului.

Despre valoarea scrierilor lui s-au pronunţat, între alţii, critici literari avizaţi, printre care Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu, Mihai Ungheanu, Valentin F. Mihăescu şi Radu Voinescu. Referindu-se la multitudinea registrelor tematice prezente în cărţile semnate de Mircea Constantinescu, Valentin F. Mihăescu sublinia, de pildă, următoarele: ,,Greu (dar poate şi prematur) de prins într-o concisă formulă critică acest scriitor mobil, trecând dezinvolt de la proza scurtă psihologică la Bildungsroman, apoi la romanul istoric cu intenţii de frescă socială (...). Ceea ce însă putem spune liniştit este că literatura sa se află sub semnul continuei căutări, deloc neglijabilă, de pătrundere în primul eşalon al prozei româneşti contemporane”.

Eu însumi, fără a fi critic literar, invitat de el la lansarea cărţii sale Noaptea, când toate blondele sunt brunete, la Târgul de Carte Gaudeamus din 2010, evidenţiam, în calitate de sociolog specializat în domeniul devianţei, că, la fel ca şi în alte lucrări, şi în această carte Mircea a fost interesat de ,,abordarea lumii contrastelor aşa cum este prezentată aceasta de media… lume adeseori dezumanizată sau pervertită, dar şi frecvent tributară Culturii Disneyland, adică caracterizată de vis, imaginaţie, magie, recreere sau divertisment, care întâlneşte fascinaţia inocentă a copilului cu excitaţia perversă a adultului (...)”. O asemenea lume ,,este una Nebună, o Lume Faustică, în niciun caz apolinică, o lume dominată de anomie şi devianţă, în care sensul comunicării sau trăirii este stabilit de insideri şi nu de outsideri. Daca anomia este o stare în care nu mai există reguli şi în care este permis orice – de la orgasmul colectiv la nebunia instinctelor –, devianţa pare o stare legitimă, chiar NORMALĂ, compatibilă cu sensul stabilit de cei care sunt astfel etichetaţi de cei din afară. Într-un univers dominat de persoane deviante, normalitatea însăşi pare sau este deviantă ca atare”.

Caracterizat de o intensă inventivitate lexicală, astfel că o mare parte din locuţiunile prezente în cărţile sale sunt unice şi memorabile, Mircea Constantinescu a practicat o scriitură inconfundabilă şi un stil absolut original, care şi-au pus amprenta atât asupra plăsmuirilor sale narative, cât şi asupra prozei sale nonficţionale. Ca personalitate literară dedicată ,,trup şi suflet” scrisului, a dispreţuit gloriolele efemere, a detestat veleitarismul şi a ignorat grupurile de interese şi ,,adeziunile” partizane din obştea scriitorilor. Aşa cum recunoştea chiar el într-un interviu luat de către Sebastian Drăgan în cadrul emisiunii de televiziune ,,Agenţia de Cultură”, asemenea atitudini nu au putut să-i asigure decât o ,,notorietate mediocră” în rândul criticii şi lumii literare, dar şi-a asumat aceste atitudini în cunoştinţă de cauză, evident, cu frustrările de rigoare.

Sorin M. Rădulescu 4

6

După 1989, a lucrat o perioadă de timp la Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar în ultimii ani a activat ca membru al Comitetului Secţiei de Proză şi al Comisiei Sociale ale Uniunii Scriitorilor.

Evenimentele literare din perioada 2010–2013, printre care Târgul de Carte Gaudeamus, 2010 (unde am vorbit despre cartea sa menţionată mai sus) şi Bookfest, 2013 (unde, la rândul său, fostul meu coleg s-a referit la cartea mea Revoluţia ca spectacol) ne-au apropiat, determinându-ne să ne întâlnim mai des şi să ne cunoaştem mai bine. Cu această ocazie, am putut să-i aflu mai bine o parte dintre convingerile, sensibilităţile, idiosincraziile, vulnerabilităţile şi chiar ,,metehnele” sale (fuma copios şi bea excesiv, în pofida avertismentelor medicilor!) şi, în acelaşi timp, să-l pot preţui ca om şi ca prieten. Adeseori orgolios până la exagerare, sensibil până la iritare, în dese ocazii incomod pentru interlocutor, Mircea nu era, întotdeauna, o persoană agreabilă. Dimpotrivă, a avut o personalitate accentuată, caracterizată de sinuozităţi inconfortabile şi contradicţii dificil de înţeles chiar de către apropiaţii săi.

Era conştient însă de harul lui şi de condiţia sa de scriitor, caracterizată – aşa cum recunoştea chiar el – de o singurătate asumată.

A plecat dintre noi pe nesimţite, într-o dimineaţă geroasă de iarnă, visând poate la finalul noii sale cărţi pe care nu reuşise să o încheie încă şi care poartă un titlu uimitor, anunţând parcă în mod premonitoriu plecarea sa intempestivă dintre noi: Din lumea ta, acolo sus, dezleagă-mă de amintiri!

Închei aici, nu înainte de menţiona tulburătoarele cuvinte pe care soţia sa, referindu-se la neuitata carte a lui Mircea, Amurgul Levantinilor, le-a postat pe o cunoscută reţea de socializare, imediat după trecerea fostului meu coleg în nefiinţă: ,,Pentru ultimul LEVANTIN, amurgul s-a scurs prea repede în bezna nopţii eterne (...). Mircea nu poate dormi atât, dormea puţin. El trăieşte într-o altă viaţă şi citeşte, scrie, vorbeşte şi farmecă un alt public”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi linişte!

Sorin M. Rădulescu (21 februarie 2014)

.

5 Mircea Constantinescu

7