Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 1/2014

Actualitatea Creștină ianuarie 2014

Păstorul Arhidiecezei

Fericitul Vladimir Ghika şi Biserica Ortodoxă„Suntem acum mai uniți ca oricând și mai împăcați, fiecare

în siguranța credinței sale și în folosirea utilă a vieții sale...”

Vladimir Ghika, preot biritual, catolic din anul 1902, hirotonit în anul 1923, provenea dintr-o familie cu

tradiţie ortodoxă. Mama sa, Alexandrina, era o creştină practicantă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă1, căreia Vladimir Ghika îi datora tot ce avea „în materie de delicatețe a sentimentelor, de avânt generos, de pasiune aprigă, de pietate profundă”2. Sentimentul prezenţei lui Dumnezeu l-a însoţit încă din copilărie, iar acest har el îl atribuia formării spirituale primite de la mama sa3.

Vladimir Ghika a fost un precursor al ecumenismului, a legat relaţii cu creştini de diferite confesiuni, respectând cu delicateţe credinţa fiecărei persoane pe care o întâlnea. Preocuparea lui era mântuirea sufletelor. Astfel, el s-a implicat în numeroase opere caritative, i-a ajutat pe semenii săi, indiferent de confesiunea lor.

Într-o scrisoare adresată patriarhului Miron Cristea, datată 3 iunie 1931, Vladimir Ghika îi solicita acestuia posibilitatea unei întrevederi în cadrul căreia dorea să prezinte omagiile sale şi să dea „vreo dare de seamă autorizată (de altminteri, foarte îmbucurătoare) despre clericii ortodocşi trimişi de I[nalt] P[rea] Sf[inţia] V[oastră] la Strasburg (unde m-am dus în ianuarie)”. Aflăm astfel din această scrisoare, că preoţi ortodocşi români aveau posibilitatea să studieze în instituţii de învăţământ catolice şi că Vladimir Ghika i-a întâlnit în acel an la Strasbourg. De altfel, pentru menţinerea acestora la studii, episcopul de Strasbourg şi-a oferit ajutorul material, fără de care respectivii studenţi ar fi fost obligaţi să se întoarcă în ţară. În acest sens aflăm dintr-un raport din anul 19314, redactat de Vladimir Ghika şi adresat regelui Carol al II-lea, faptul că autorităţile superioare ale Bisericii Ortodoxe trimiteau de vreo 7-8 ani pe cei mai buni dintre preoţii care activau în seminarii la marile facultăţi de teologie catolice din străinătate pentru a-şi completa studiile superioare până la doctorat. Iar majoritatea preoţilor ortodocşi români se găsea la studii la Strasbourg; erau trimişi aproximativ 12 studenţi în fiecare an. Aceştia beneficiau de o primire părintească şi pentru ei se dădeau dispoziţii speciale de cazare şi

întreţinere. Locuiau la Casa Seminarului Internaţional, care îl avea director pe Monseniorul Kiffer, lazarist.

În toamna anului 1931, patriarhul României anunţase la începutul anului academic că se vede nevoit, din cauza crizei, să nu mai trimită tineri la Strasbourg. „Episcopul şi rectorul, impresionaţi de situaţie, au transmis patriarhului cu cea mai mare generozitate şi cu cea mai discretă delicateţe, că pentru a ajuta creştinătatea din România şi pentru ca studenţii să nu-şi vadă studiile astfel întrerupte, vor lua asupra lor cheltuielile pentru întreţinerea preoţilor români de la Strasbourg”. Din ciorna unei scrisori adresate episcopului de Strasbourg, aflăm că în urma acestui raport redactat de Vladimir Ghika împreună cu fratele său, Dimitrie, şi prezentat de acesta din urmă Regelui Carol al II-lea, Episcopului de Strasbourg i se acordă marele colan al Ordinului Steaua României „pentru bunăvoinţa părintească arătată faţă de preoţii români şi îndeosebi preoţilor români ortodocşi”. Totodată, îşi exprimă dorinţa de a-i înmâna personal însemnele într-o viitoare călătorie la Paris, iar dacă acest lucru nu va fi posibil, atunci el va fi realizat de ministrul român de la Paris. Din aceeaşi ciornă aflăm că şi un alt episcop, episcopul Martin, rectorul facultăţii de teologie, se remarcase prin generozitatea arătată preoţilor români ortodocşi care studiază la Strasbourg5. Studenţi ortodocşi români se aflau şi la Institutul Catolic din Paris, acolo unde se bucurau de grija şi bunăvoinţa cardinalului Verdier6.

Monseniorul Ghika se îngrijea de suflete şi respecta confesiunea fiecăruia. O dovadă a acestui fapt este episodul relatat de Horia Cosmovici în amintirile sale despre Monseniorul Ghika, în legătură cu un prieten al său, Dinu, care s-a îmbolnăvit de cancer şi care, în ciuda recomandărilor de a apela la un preot şi de a se îngriji de sufletul său, tot amâna aceste lucruri. Ceea ce l-a făcut până la urmă să se decidă a fost atunci când a aflat de la Horia Cosmovici că mama acestuia care a murit îşi făcuse un obicei din a se ruga pentru prietenul său ca el să accepte un preot. Când, în sfârşit, a cerut un preot şi Horia Cosmovici a mers la Monseniorul Ghika să-i ceară sfatul, Monseniorul,

1 Elisabeth de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, ed. ARCB, Bucureşti, 2004, p. 15.2 Arhiva Ghika ARCB, Fond Hayet, Autobiografie 1901/1902, p. 43 Elisabeth de Miribel, Memoria tăcerilor. Vladimir Ghika 1873-1954, ed. ARCB, Bucureşti, 2004, p. 16.4 Arhiva Ghika ARCB – Fond Hayet, Schorung - caiet XVII, p. 93.5 Arhiva Ghika ARCB – Fond Hayet, Schorung - caiet XVII, p. 92.6 Arhiva Ghika ARCB – Fond Hayet, Schorung - caiet XVII, p. 95.


Păstorul Arhidiecezei

după ce l-a întrebat de confesiune şi a aflat că este ortodox, i-a recomandat să meargă din partea lui la părintele Cazacu de la Biserica Batiştei. Întâlnirea între cei doi a avut loc şi „lucrurile s-au petrecut foarte bine”7.

Horia Cosmovici relatează în aceeaşi carte despre faptul că Monseniorul Ghika a fost invitat de stareţa unei mănăstiri ortodoxe din Moldova să ţină o conferinţă şi că a fost impresionat de evlavia şi de organizarea pe care le-a văzut acolo8.

În agendele Monseniorului Ghika, găsim notate, în anii 1946 şi 1947, călătorii ale sale la mănăstiri ortodoxe din Moldova. În luna august a anului 19469, Monseniorul Ghika a făcut o călătorie în Ardeal, urmând traseul Turda, Cluj Napoca, Satu Mare, Bixad, Războieni, Târgu Mureş, Sovata, Borsec. De aici, s-a îndreptat către Moldova, vizitând Piatra Neamţ, Văratic, Bozieni. Această amplă călătorie a durat mai bine de două săptămâni. Pe 23 august, este notată în agenda Monseniorului Ghika o prescurtare: „bis[erica] ort[odoxă]”. În zilele de 26, 27 şi 28 august, Vladimir Ghika merge la Văratic, unde o întâlneşte pe Maica Lecca în toate cele trei zile şi pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu, cu care ia masa de două ori în ziua de 27 august. Prânzul este organizat în cinstea Mitropolitului şi este menţionat în agendă şi un toast al Mitropolitului. Cea de-a doua notaţie, pentru cină, include şi precizarea „seul” (singur). Cu ocazia acestei vizite, Vladimir Ghika a ţinut şi o conferinţă despre misiuni. Tot din agendă aflăm din notaţiile pentru ziua de 28 august că s-a întâlnit cu vreo douăzeci de persoane şi cu nişte maici în vârstă.

În legătură cu Văratic există o notă informativă10 a securităţii din septembrie 1946 în care este relatată vizita Monseniorului Ghika în această regiune a Moldovei. Conform acestei note Monseniorul Ghika l-ar fi vizitat pe Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, la mănăstirea Văratic, pe 29 august, ceea ce era imposibil, căci conform agendei a revenit la Bucureşti pe 28 august.

Într-o scrisoare care se află în Arhiva Serviciului Român de Informaţii adresată de Monseniorul Vladimir Ghika stareţei de la Văratic, maica Lecca, datată 5 septembrie 1947, Vladimir Ghika îşi anunţă o viitoare vizită cu ocazia căreia va duce la mănăstire „ajutoarele alimentare cerute” şi în acest scop îi cere stareţei să-i precizeze numărul de maici „pentru a calcula […] darurile şi natura lor”. Tot cu acest prilej promite şi aducerea unor cărţi noi, în schimbul cărora le va lua pe cele lăsate anterior. Această călătorie a avut loc în luna octombrie când face o vizită în Moldova11. Pe data de 8 octombrie ajunge la Săbăoani. A doua zi pleacă la Hălăuceşti, apoi vizitează

mănăstirea Agapia unde se întâlneşte cu mitropolitul, cu maica stareţă şi cu alte două maici. Ajunge apoi la mănăstirea Văratic unde are o întrevedere cu maica Lecca. Se găseşte la Văratic şi în ziua următoare, când menţionează în agendă că le-a văzut pe Maica Lecca, pe Maica Evghenea şi pe alte 3 maici. Mai este notată şi o vizită la Maica Staverfilia, bolnavă de cancer12.

Din corespondenţa care s-a păstrat şi din notaţiile din agende reţinem relaţiile cordiale pe care Vladimir Ghika le-a întreţinut cu călugăriţele ortodoxe, precum şi cu personalităţile marcante13. De asemenea, este de apreciat mijlocirea lui Vladimir Ghika în susţinerea cauzei studenţilor ortodocşi din facultăţile de teologie catolică din străinătate.

Vladimir Ghika a recunoscut că a suferit o oarecare influență a mediului protestant: tendință de interpretare personală a textelor, libertate de spirit față de practicile religioase, explicare naturală a unor fapte supranaturale, influență care nu ajunge totuşi să-i anihileze gustul pentru supranatural sau devoțiunea mariană. Impregnat de spiritualitate ortodoxă datorită mamei sale, practicând la Toulouse cultul protestant, înconjurat de colegi catolici, Vladimir Ghika se simțea foarte descumpănit de divergența confesiunilor creştine, care se reclamau de la Cristos.

Relaţia fericitului Vladimir Ghika cu Biserica Ortodoxă se poate sintetiza prin prisma relaţiei pe care o avea cu mama sa. Devenit catolic, el descrie, în mai 1902, într-o scrisoare răspuns adresată ziarului bucureştean Epoca, lupta interioară dinainte de a intra în comuniune cu Biserica Romei:

„Aveam, mai aproape de mine, o sfântă, o ortodoxă, persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, mama mea; - dacă putea să mă oprească ceva, dacă m-a reținut ceva timp de mulți ani, a fost ideea de a o face să sufere. – M-am hotărât totuşi, după ce am suferit mai mult decât am suferit poate vreodată, eu care am suferit mult. – Fără să fi fost influențat în vreun fel, fără a mă lăsa antrenat de cineva, a trebuit să port, de unul singur, toată responsabilitatea hotărârii mele, toată angoasa, toată durerea, fără să am cui să vorbesc despre chinul meu. Am făcut-o să plângă. Este poate prima dată din viața mea şi sunt mândru că este prima: va fi cea din urmă. Dar se pot oare numi nefericite mamele ai căror fii nu le-au pricinuit alte lacrimi decât acestea? Mama mea a simțit aceasta: suntem acum mai uniți ca oricând şi mai împăcați, fiecare în siguranța credinței sale şi în folosirea utilă a vieții sale...“

ÎPS Ioan RobuArhiepiscop Mitropolit de bucurești

7 Horia Cosmovici, Monseniorul. Amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Ghika în România, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2011, p. 60-61.8 Horia Cosmovici, Monseniorul. Amintiri şi documente din viaţa Monseniorului Ghika în România, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2011, p. 53.9 Arhiva Ghika – ARCB, Fond Carmen şi Florin Murgescu, Agendă anul 1946.10 ACNSAS, D2324, f. 126.11 Arhiva Ghika – ARCB, Fond Carmen şi Florin Murgescu, Agendă anul 194712 ASRI, fond D, dosar 2326, f. 320-32113 Cf. Vladimir Ghika profesor de speranţă, ed. ARCB, Bucureşti, 2013, p. 240.


Actualitate

În fiecare an, în mod tradiţional, în perioada 18 - 25 ianuarie, este celebrată Octava de rugăciune pentru

unitatea creştinilor.Tema aleasă în acest an este luată din prima Scrisoare a

Sfântului Apostol Paul către CorintenI: „Oare a fost Cristos împărţit?” (cf. 1Cor 1,1-17).

Redăm discursul ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, pentru această ocazie

Oare a fost Cristos împărțit? (1Cor 1,13)

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor reprezintă o ocazie potrivită de a ne exprima,

prin credinţă şi prin rugăciune, dorinţa noastră sinceră de a reface unitatea Bisericii, atât de mult dorită de Mântuitorul nostru. În măsura în care dorim cu adevărat această unitate, textul sfintei Scripturi, care ne este propus ca temă de reflecţie, ne ajută să regândim bazele acestei unităţi aşa cum a înţeles-o şi a propus-o Sfântul Apostol Paul Bisericii din

Corint, Biserică ce trăia experienţa dureroasă a destrămării:Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Isus

Cristos, să fiți toți în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiți desăvârşiți în acelaşi cuget şi în aceeaşi simțire... Când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteți oare [oameni] de carne...? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu, al lui Apolo”, nu sunteți voi oameni? Oare a fost Cristos împărțit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?...

Potrivit acestui text, unitatea Bisericii se fondează în pătimirea lui Isus Cristos răstignit şi în participarea fiecărui credincios la moartea şi învierea Mântuitorului, prin botezul pe care l-a primit. O astfel de participare spirituală şi sacramentală la moartea şi învierea lui Cristos ne adună pe toţi în unitatea Trupului Său mistic, unde ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine” şi nici capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi” (1Cor 12,21). Dimpotrivă, cine se simte membru al acestui Trup al lui Cristos va şti întotdeauna, ajutat de lumina Duhului Sfânt, să îşi armonizeze propriile particularităţi şi sensibilităţi la promovarea binelui comun.

Împărtăşind cu toţii acest crez, vă invit să profităm de acest moment de har pentru ca rugăciunea pe care o vom înălţa către Domnul nostru al tuturor să trezească în noi acel simţământ care ne face să ne simţim cu adevărat fraţi.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan RobuArhiepiscop Mitropolit de bucurești

Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor 2014

Ecumenism = vine din grecescul oikouméne, care se traduce în româneşte prin „pământ locuit”. De fapt, sensul general acceptat al ecumenismului este cel de mişcare mondială în rândul creştinilor care, inspirați de Duhul Sfânt, caută, prin rugăciune, dialog şi diferite inițiative, să elimine barierele care îi despart şi să se îndrepte spre unitatea pe care Cristos a voit-o pentru Biserica sa: „Ca toți să fie una, precum tu, Tată, eşti în mine şi eu, în tine” (In 17,21).

Mișcare ecumenică = se referă la activitățile şi inițiativele suscitate şi organizate, în funcție de diferitele necesități ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unității creştinilor, conform decretului despre ecumenism Unitatis redintegratio (nr. 4), al Conciliului Vatican II.

Irenism = termenul din greacă se traduce prin pace

şi se referă la o tendință a confesiunilor creştine de a căuta şi de a ajunge la unitatea mult dorită, analizând cu seninătate probleme controversate, dar cu riscul de a subestima diferențele reale dintre creştini sau de a promova o înțelegere în defavoarea adevărului. Această atitudine a fost condamnată de magisteriul Bisericii Catolice.

Unitatea Bisericii = este prima calitate din cele patru (alături de sfințenie, catolicitate şi apostolicitate) care permite oricui să recunoască adevărata Biserică. Biserica lui Cristos este una pentru că: are un singur Domn, mărturiseşte o singură credință, se naşte dintr-un singur Botez, formează un singur trup, însuflețit de un singur Duh, în vederea unei unice speranțe (gloria cerească), la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. Suprema legătură a unității Bisericii este iubirea (Coloseni 3,14).

Dicționar


Din viața Arhidiecezei

Liturghia solemnă în ziua sărbătorii Sfântului Ioan Evanghelistul

Crăciunul, sărbătoare a comuniunii

Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului poate purta şi titlul „sărbătoarea comuniunii, a comuniunii cu Dumnezeu şi

între noi”, a afirmat ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, în cadrul Sfintei Liturghii solemne prezidate în dimineaţa zilei de vineri, 27 decembrie 2013, a treia zi după Crăciun, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti. La celebrare au participat peste 80 de preoţi diecezani şi călugări din parohiile şi comunităţile Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, care au dorit să fie uniţi în jurul altarului, alături de păstorul lor, ÎPS Ioan, în ziua patronului său spiritual, Sfântul Evanghelist Ioan. Au fost prezenți, de asemenea, PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, şi Monseniorul Baudouin Biajila Muankembe, consilier la Nunțiatura Apostolică din Bucureşti.

„A fi născuți din Dumnezeu”, „a trăi în Dumnezeu”, „a-l cunoaşte pe Dumnezeu” sunt expresii folosite de Sfântul Evanghelist Ioan, expresii ce exprimă legătura intimă cu Dumnezeu, o legătură care „inspiră, luminează şi întăreşte relația noastră cu frații noştri”, a explicat Arhiepiscopul. „Să-i mulţumim lui Dumnezeu că, iată, ne dă timpul acesta şi harul ca să-l lăudăm, să-l mărturisim şi, iubiţi confraţi

preoţi, să fim în corul apostolilor care îl laudă, împreună cu mulţimea credincioşilor, pe Dumnezeu. Sfântul Ioan să ne inspire în această comuniune cu Domnul şi în această comuniune continuă între noi”, a mai spus ÎPS Ioan.

La sfârşitul celebrării euharistice, PS Cornel Damian i-a mulțumit ÎPS Ioan pentru dragostea şi grija cu care păstoreşte de 30 de ani Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti şi l-a asigurat de rugăciunea şi de dragostea filială a întregii comunități catolice diecezane, urându-i sănătate şi mulți ani înainte la cârma Arhidiecezei. La rândul său, ÎPS Ioan le-a urat mulți ani tuturor preoților şi credincioşilor care îşi sărbătoresc ziua numelui în sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul.

arcb.ro

Programul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor în București,18-25 ianuarie 2014

Sâmbătă, 18 ianuarie, ora 17.00Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif ”, str.

G-ral Berthelot, nr. 17(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica

Anglicană)

Duminică, 19 ianuarieRugăciuni în toate Bisericile

Luni, 20 ianuarie, ora 17.00Biserica Anglicană, str. Arthur Verona nr. 2(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica

Ortodoxă Română)

Marți, 21 ianuarie, ora 17.00Biserica Reformată Calvineum, str. Luterană,

nr. 13 bis(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica

Armenească)

Miercuri, 22 ianuarie, ora 17.00Biserica Greco-Catolică, str. Polonă, nr. 50

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică)

Joi, 23 ianuarie, ora 17.00Biserica Evanghelică Luterană, str. Luterană, nr 1

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Reformată Calvineum)

Vineri, 24 ianuarie, ora 17.00Biserica Armenească, str. Carol I, nr. 43(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica

Greco-Catolică)

Sâmbătă, 25 ianuarie, ora 16.00 Catedrala Patriarhală Ortodoxă, Aleea Mitropoliei

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică Luterană de L. Maghiară)

„Oare a fost Cristos împărțit?” (1Cor 1,13)

De Crăciun, alături de cei nevoiași

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, o parte dintre tinerii parohiei Sfântul Anton de Padova, Bucureşti, Colentina,

au vrut să ducă un strop de bucurie şi în inimile persoanelor care se află în grija Misionarilor Carității.

Astfel, pe 24 decembrie, chiar înainte de Solemnitatea Naşterii Domnului, tinerii au mers la Centrul de zi pentru a


Din viața Arhidiecezei

Bucuria de a dărui

În perioada Adventului, un mic grup de tineri din parohia Padre Pio, din Constanța, a încercat să ducă un strop de

bucurie şi de speranță în sufletele celor bătrâni, bolnavi sau singuri. Pentru aceasta, prin bunăvoința părintelui paroh, Pr. Balint Petre, şi prin bunătatea întregii comunități, am reuşit să strângem un fond special pentru a putea duce celor pe care i-am vizitat câteva alimente trebuincioase, mai ales în perioada sărbătorilor.

Alături de darurile materiale, am purtat vestea Naşterii Domnului, prin frumusețea colindelor. Duminică de duminică, timp de 4 săptămâni, am reuşit să ducem un strop de bucurie şi de speranță în sufletele unor persoane de la care am avut multe de învățat, fiecare oferindu-ne adevărate lecție de viață.

A fost un sentiment extraordinar să vedem că suntem primiți cu lacrimi, poate, de bucurie că cineva nu i-a uitat

sau, poate, de tristețe că nu-i au alături pe cei dragi şi apropiați. Fiecare dintre noi a învățat câte ceva din această experiență minunată.

Prin vizitele pe care le-am făcut în Adventul care a trecut, am încercat să păstrăm din fiecare familie câte o poveste ce ne va rămâne mult timp întipărită în minte. Am înțeles că oamenii singuri au cea mai mare nevoie de ajutorul nostru, de prezența noastră, de energia pe care noi, tinerii, o putem transmite; acest lucru l-am înțeles mai bine când o bătrânică ne-a mărturisit că se rugase cu o seară înainte ca a doua zi să-i calce cineva pragul şi ne-a spus că am fost îngerii trimişi de Sus pentru sufletul ei. Iar asta ne-a adus o bucurie extraordinară în suflet.

Adriana CICHI

Dăruind momente de bucurie

Parohia Sfinții Apostoli Petru și Paul (Băneasa)

Relicva Fericitului Vladimir Ghikala Băneasa

Continuându-şi pelerinajul prin Arhidieceză, relicva de la beatificarea Fericitului Vladimir Ghika, în perioada 15 -

19 decembrie, a făcut popas în Parohia Sfinții Apostoli Petru şi Paul (Băneasa).

Duminică, 15 decembrie, părintele Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de canonizare, a participat la cele trei Sfinte Liturghii şi, în cadrul predicilor, a vorbit despre viața Fericitului Vladimir Ghika. După Sfânta Liturghie de la ora 18, a fost prezentat un documentar dedicat vieții şi apostolatului lui Vladimir Ghika.

Luni, la Sfânta Liturghie, alături de părintele Francisc Ungureanu şi de părintele paroh, Mihai Mărtinaş, a participat şi părintele Emil Moraru, directorul Academiei Anton Durcovici, din Bucureşti, care a vorbit despre prezența lui Dumnezeu în viața Monseniorului.

Marți, pe 17 decembrie, invitat şi predicator a fost părintele Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sfântul Iosif. Sfinția sa a fost primul postulator al cauzei de beatificare a Monseniorului Ghika, în perioada în care era paroh la biserica Preasfânta Inimă a lui Isus, din Bucureşti, unde a slujit şi Monseniorul.

În ziua a patra, a predicat despre Monseniorul Ghika părintele Fabian Măriuț, responsabil cu pastorația familiilor şi îndrumător spiritual al Asociației Familiilor Catolice Vladimir Ghika. Părintele a făcut o scurtă incursiune în Gândurile Monseniorului.

Joi, 19 decembrie, ultima zi a pelerinajului, a fost zi de adorație euharistică, încheiată cu Sfânta Liturghie de la ora 18.

Înainte de binecuvântarea cu relicva devoțională pe care o încredințase deja părintelui paroh, părintele Francisc a încredințat câte o relicvă devoțională Călugărilor Carmelitani Desculți, de la Ciofliceni (Snagov), care activează pe teritoriul parohiei noastre, reprezentați de părintele Antonio, şi Surorilor Oblate Asumpționiste, care, de asemenea, îşi desfăşoară activitatea în comunitatea noastră.

(parohiabaneasa.ro)

oferi o mică atenție celor care se bucură aici de asistență şi de îngrijire. Bucuria care se putea citi pe chipurile lor e greu de descris în cuvinte.

Încurajator este faptul că mulți tineri, auzind de această inițiativă, au dorit să contribuie într-un fel sau altul la ajutorarea acestor persoane, chiar şi numai prin a sta de vorbă cu ele.

În 1963, Maica Tereza de Calcutta a pus bazele Congregației Misionarilor Carității. Era a doua ramură a operei sale, după Misionarele Carității, fondată în 1950. Astăzi, Congregația Misionarii Carității numără circa 400 de membri, răspândiți în 21 de țări din întreaga lume.

În România, sunt prezenți din anul 2005. Locuind mai întâi într-un apartament din capitală, au dezvoltat apoi un centru de asistenţă a celor nevoiaşi într-un cartier de la periferia Bucureştiului. Astăzi, comunitatea din Bucureşti numără cinci fraţi – doi din Italia şi trei din India. Fraţii se dedică rugăciunii şi slujirii celor mai săraci dintre săraci: desfăşoară „apostolat în stradă”, printre cei fără adăpost sau care trăiesc în canalele din subteran; oferă mâncare caldă, schimburi şi condiţii de igienă personală în cadrul Centrului de zi şi-i găzduiesc pe cei care vor să rămână la Centru.

(parohiasfanton.ro)


Eveniment

– Jubileul de argint -

În această lună, publicația noastră intră în cel de-al 25-lea an de viață. Primul număr a apărut în ianuarie 1990,

în format de ziar (24x34,5cm, 4 pagini), sub numele de Curierul catolic, nume preluat de la o publicaţie mai veche, antebelică, a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

Pe prima pagină a primului număr, apăreau două titluri: „Nu vă temeţi de speranţă”, ce aparținea ÎPS Robu, şi un „Apel al Papei Ioan Paul al II-lea”; într-un chenar, era acest mesaj: „Stimaţi cititori, abonaţi, susţinători: Curierul catolic vă întâmpină cu bucurie şi speră să vă fie un prieten nedespărţit. Ca omagiu, primul număr vi-l oferă gratuit.” Astăzi putem spune că au fost cuvinte de bun augur, pentru că, iată, la acest început de an, periodicul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti marchează Jubileul de argint.

Până în ianuarie 1997, publicația s-a numit Curierul catolic, iar din luna februarie a aceluiaşi an, a devenit revista Actualitatea creştină.

Pe parcursul anilor, atât formatul, cât şi structura publicaţiei s-au modificat de mai multe ori. De-a lungul timpului, am încercat să surprindem teme diverse, unele ocazionale, de moment, dar cele mai multe recurente, pentru că mesajul creştin este mereu actual. Sub diverse titluri, rubricile revistei au tratat constant un număr de teme majore: spiritualitate, Sfânta Scriptură, Biserica locală şi Biserica Catolică în lume, universul familiei, viaţa consacrată, lecturi, pagina copiilor, pagina tinerilor.

Ca orice istorie, şi istoria publicației noastre a avut

momente bune, dar şi mai puțin bune. Au fost perioade în care echipa revistei era numeroasă şi colaboratorii, de asemenea, dar şi perioade în care un număr restrâns de persoane trebuia să asigure apariția revistei. Au fost luni în care numărul de pagini era parcă insuficient pentru a reda anumite evenimente deosebite (vizita Papei Ioan Paul al II-lea, Congresul Internațional Familia şi Viața la începutul unui nou mileniu creştin, beatificarea Fericitului Vladimir Ghika) sau pentru a prezenta personalități marcante (Maica Tereza de Calcutta, Benedict al XVI-lea, Jorge Mario Bergoglio); dar, probabil, au fost şi luni care i-au făcut pe unii cititori să spună că revista noastră este neinteresantă sau plictisitoare.

Toți aceşti ani, toate aceste momente – bune, mai puțin bune, pitoreşti, amuzante sau poate tensionate – alcătuiesc istoria noastră; istorie pe care ne-o asumăm şi din care încercăm să învățăm!

Privită din afară, revista apare ca o tipăritură cu imagini mai mult sau mai puțin inspirate şi cu texte mai mult sau mai puțin interesante. Privită din interior, din „laboratorul” ei, revista înseamnă căutare de subiecte şi de colaboratori,

relaționare inter-umană, telefoane, e-mail-uri, termene de respectat, întârzieri ce trebuie rezolvate, modificări de ultim moment, care nu pot fi neglijate. Lună de lună, acelaşi circuit: munca de redacție, relația cu colaboratorii şi corectorii, relația cu tehnoredactorul şi tipografia. Dar când munca de „laborator” este gata şi după ce fişierele ce conțin coperțile şi interiorul au trecut pe la tipografie, cititorii pot răsfoi paginile revistei Actualitatea creştină.

Le mulțumim celor care, de-a lungul timpului, au susținut activitatea revistei cu articole, cu fotografii, ca lectori, ca tehnoredactori, ca autori de copertă!

Le mulțumim, de asemenea, tuturor preoților şi credincioşilor care au trimis pe adresa redacției diferite materiale despre evenimente care s-au petrecut în comunitățile lor!

Revista Actualitatea creştină este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi, totodată, o oglindă a evenimentelor din lume şi din Arhidieceză. De aceea se doreşte implicarea credincioşilor în redactarea mai ales a paginilor dedicate vieții Arhidiecezei. Profit de această ocazie pentru a reînnoi invitația pe care am adresat-o şi la începutul anului trecut. Dorim ca viața din comunitățile romano-catolice din Arhidieceza de Bucureşti să fie reflectată cât mai bine în paginile revistei noastre şi astfel să fie cunoscută de toți credincioşii Arhidiecezei, precum şi de cititorii din întreaga țară şi din străinătate. Faptul că revista apare şi în format electronic pe site-ul arcb.ro este un atu pentru ca publicația noastră să fie pentru şi mai multe persoane un mod de cunoastere a Arhidiecezei.

Arhidieceza de Bucureşti este alcătuită din 64 de parohii. Aşa cum cititorii fideli ai revistei ştiu, doar puține parohii fac cunoscute şi celorlalți activitățile proprii. Asta nu înseamnă că în celelalte parohii nu se întâmplă lucruri intersante. Dacă din anumite parohii, sosesc ştiri destul de des, din altele, rar se întâmplă să primim câte o veste.

Paginile revistei noastre au fost și continuă să fie deschise corespondențelor din toate parohiile noastre! Preoții, dar şi persoanele care sunt implicate în viața parohiei sunt îndemnați să colaboreze cu publicația noastră. Materialele pot fi trimise pe adresa de e-mail a redacției: [email protected], până pe data de 17 a fiecărei luni, pentru a apărea în numărul următor al revistei. Sunt binevenite atât anunțurile referitoare la evenimente care urmează să se desfăşoare, cât şi ştiri despre evenimente care deja s-au petrecut.

Îndrăzniți să faceți cunoscută și celorlalți viața din parohia dumneavoastră! Poate fi un mod de a ne cunoaște mai bine și de a ne îmbogăți reciproc!

Cristina ȘoICANRedactor coordonator

ACTUALITATEA CREȘTINĂ


Eveniment

În luna decembrie, am avut ocazia de a comemora în diferite moduri cei 62 de ani scurși de la moartea

martirică a Episcopului Anton Durcovici: liturghii, academii, conferinţe, lansări de cărţi, inaugurări de muzee, dezbateri, cateheze etc. Pe lângă acestea, pr. Alois Moraru și dr. Dănuţ Doboș, în zilele de 12 și 13 decembrie 2013, au căutat și un alt mod de a marca această comemorare: cercetare istorică și parcurgerea pe jos a traseelor din bucurești pe care le-a străbătut, în perioadele 1898-1906 și 1911-1949, elevul, seminaristul, preotul, rectorul și Episcopul Anton Durcovici.

Deşi fondurile Arhivei Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti au constituit un bogat tezaur de documentare în vederea editării unor studii şi cărţi despre cel evocat în aceste zile, am constatat că putem găsi surprize la tot pasul. Astfel, am descoperit documente inedite care clarifică unele aspecte încă neelucidate din anii petrecuţi de Anton Durcovici la Bucureşti, atât ca elev şi seminarist, dar cât şi ca profesor, prefect, director, rector, administrator parohial şi asistent spiritual al multor grupuri de credincioşi pe care i-a îndrumat din postura funcţiilor încredinţate de superiorii săi.

Beneficiind şi de sprijinul logistic oferit de doi profesori de la Facultatea de Istorie din Bucureşti (dr. Marius Diaconescu şi dr. Simion Nicolae Câlţia), am reperat principalele locaţii întâlnite în documente şi am pornit la drum.

Mai întâi am dorit să localizăm zona în care a locuit copilul Anton Durcovici, după descrierea pe care a făcut-o fiul fratelui lui Anton Durcovici: „Cei doi băieţi, tatăl meu şi unchiul meu, au frecventat şcoala la Iaşi. Câţiva ani mai târziu, mătuşa a vândut restaurantul şi s-a mutat cu nepoata ei, bunica mea, la Bucureşti. Au locuit pe strada Izvor, nr. 81. Aici m-am născut eu”. Harta pe care am analizat-o, din 1895, deci cu trei ani înainte de venirea văduvelor Österreicher şi Durkowitsch, ne prezintă strada Izvor în zona sudică a Parcului Cişmigiu, în locaţia străbătută astăzi de Splaiul Independenţei, Str. Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Str. Izvor, teritoriu în care astăzi, sunt Parcul Izvor şi staţia de metrou cu acelaşi nume.

Odată identificată zona „casei părinteşti”, am pornit spre şcolile în care a studiat şi capelele şi bisericile pe care le-a frecventat cât era elev. Astfel, am descoperit ceea ce a mai rămas din fosta reşedinţă arhiepiscopală, cu capela „Sfânta Ana”, şi complexul şcolar „Sfântul Andrei” (convictul, şcoala primară, liceul, casa preotului şi casa Fraţilor Şcolilor Creştine), care au fost situate pe Calea Călărașilor, numerele 10 și 12, respectiv Str. Lucaci, nr. 11, zonă ce este plasată astăzi pe Bulevardul Corneliu Coposu, la intersecţia cu Str. Bălceşti. În clădirea Şcolii primare „Sfântul Andrei”, elevul Anton Durcovici a început, în toamna anului 1898, clasa a IV-a primară. Tot aici a frecventat, în perioada 1899-1901, clasele I şi a II-a gimnaziale. În aceste clădiri, va

reveni după ce s-a întors de la Roma, fiind numit, în toamna anului 1915, profesor la Gimnaziul „Sfântul Andrei”. După greutăţile pe care le-a întâmpinat în timpul Primului Război Mondial, în ziua de 21 august 1920, a fost numit director al Internatului „Sfântul Andrei Apostolul”, precum şi rector al capelelor şcolilor catolice. De aici, de pe Str. Călăraşilor, nr. 12, făcea multe drumuri pentru a ţine predici duminicale şi ocazionale (misiuni, exerciţii spirituale, slujbele din luna mai etc.) în diferite parohii.

Analizând această zonă a capitalei, am remarcat că a rămas nedemolată doar clădirea multifuncţională „Tomis”, construită în anul 1912, pe locul vechii reşedinţe arhiepiscopale, localizată tot pe Calea Călărașilor, nr. 12, în care preotul Anton Durcovici a participat ca asistent spiritual la multe întâlniri ale grupurilor de laici: Congregaţia Mariană a Bărbaţilor, Acţiunea Catolică etc.

În apropierea acestor locuri, sunt plasate biserica şi fosta mănăstire a „Damelor Engleze”, de pe Str. Bărăţiei, actualul nr. 27, unde Anton Durcovici a primit, la 22 mai 1899, taina Sfântului Mir. Cu siguranţă, aici a participat la foarte multe Liturghii şi a cunoscut preoţii care au deservit biserica. El însuşi, ca preot, a celebrat în acest lăcaş de cult, dedicat „Sfintei Maria a Harurilor”, multe Liturghii, fiind numit, la 21 august 1920, când a fost desemnat şi director al Internatului „Sfântul Andrei Apostolul”, predicator în această biserică. De aici, ne-am propus să ajungem la mănăstirea centrală a „Damelor Engleze”, situată la aproximativ doi kilometri, spre nordul capitalei.

Urmând itinerarul spre mănăstirea de pe Str. Pitar Moş, am vizitat şi biserica italiană „Sfântul Mântuitor”, de pe actualul Bulevard Nicolae Bălcescu, nr. 26, unde preotul Anton Durcovici a îndeplinit funcţia de administrator provizoriu, în perioada februarie - decembrie 1918. După cum scria Arhiepiscopul Raimund Netzhammer, la 4 mai 1919, „în timpul anului 1918, (preotul Durcovici) a făcut în toate duminicile şi zilele de sărbătoare serviciul divin cu predica în italiană, la biserica italiană Sfântul Mântuitor”.

De aici, am ajuns în câteva minute pe Str. Pitar Moș, unde am putut admira măreţele case ridicate de călugăriţele din München, „Damele Engleze”. Aici s-a deschis, în anul 1858, „Institutul Sfânta Maria”, care în scurt timp, a devenit cea mai renumită şcoală de fete din Bucureşti. În capela

La pas după... Anton Durcovici


Eveniment

acestei mănăstiri, copilul Anton Durcovici l-a întâlnit pe pr. Luciu Fetz, care a avut un rol important în discernerea vocaţională, invitându-l deseori la Liturghia de duminică, în palatul arhiepiscopal. Trecând peste piedicile pe care le-am întâmpinat în dorinţa noastră de a vizita fosta capelă, confiscată de comunişti în 1948 şi folosită astăzi ca sală de lectură pentru Şcoala Tehnică Sanitară şi Centrul de calcul, statistică şi documentare medicală din cadrul Ministerului Sănătăţii, ne-am amintit aici, aşa cum notează principalul biograf al lui Anton Durcovici, pr. Florian Müller, că „mama şi cei doi copii participau la Sfânta Liturghie în capela călugăriţelor”, unde Anton a fost ministrant şi susţinut de sora Thekla (Tereza Pedot), care „s-a ocupat foarte mult de el”. Mai mult, surorile acestei congregaţii au finanţat studiul seminaristului Anton Durcovici, care a fost recunoscător mai târziu mănăstirii, fiind pentru călugăriţe, un bun spiritual şi confesor. Am apreciat că aceste clădiri ale „Damelor Engleze” nu au fost dărâmate şi, chiar dacă sunt în paragină, sunt ocupate de diverse persoane fizice şi juridice, printre care şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine.

Întorcându-ne pe strada Izvor, am dorit să parcurgem, prin Grădina Cişmigiu, drumul spre clădirile situate pe fosta Str. Esculap, actuala Constantin Stahi, unde a funcţionat Seminarul arhiepiscopal de Bucureşti şi a locuit, în mai multe rânduri, preotul Anton Durcovici: 1911-1916, 1918-1920, 1924-1925. Tot aici a stat o perioadă de circa şase luni, pentru a-şi reface sănătatea, după ce s-a întors bolnav în urma deportării din timpul Primului Război Mondial.

Parcurgând drumul spre Catedrala „Sfântul Iosif ”, pe actuala Str. General Berthelot (din 1918), ne-am amintit de fostele denumiri ale acestei străzi, aşa cum le găsim în documentele de când Anton Durcovici a studiat şi a activat aici ca profesor: Str. Fântânii sau Str. Fontanii (din 1878), precum şi Str. Karl Lueger (din 1911).

Ajunşi la Catedrală, am putut rememora numeroase momente din viaţa lui Anton Durcovici. Mai întâi, ne-am amintit că, la recomandarea fratelui Egesius, directorul Şcolii arhiepiscopale de băieţi, la 1 septembrie 1901, Anton Durcovici a fost primit de către Arhiepiscopul Netzhammer în Seminarul arhiepiscopal „Sfântul Duh” din Bucureşti. Aici, elevul Anton s-a dăruit cu bucurie studiului şi formării integrale ca seminarist, mergând, în toamna anului 1906, să-şi continue formarea filosofică şi teologică la Roma. Întors acasă, ca preot, a desfăşurat numeroase activităţi în Catedrala „Sfântul Iosif ” şi la şcolile care funcţionau pe lângă ea. Din anul 1925, când seminarul se mută în clădirile de lângă catedrală, putem spune că rectorul Anton Durcovici a locuit mai mult aici şi a desfăşurat diferite activităţi pastorale şi didactice.

După ce am parcurs încă multe sute de file din dosarele Arhivei Arhiepiscopiei, ne-am odihnit câteva ceasuri, pentru a avea putere să mergem din nou pe urmele lăsate de Anton Durcovici în capitala României. Analizând că avem distanţe mari de străbătut şi negăsind trăsuri şi tramvaie care să urmeze itinerarul pe care ni l-am propus, am apelat la pr. Emil Moraru, pro-decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, care ne-a condus cu maşina proprie.

Părintele Emil ne-a înlesnit intrarea în Facultatea de Inginerie a Instalaţiilor, din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, care funcţionează acum în clădirile de pe Str. Pache Protopopescu, nr. 66, ce aparţin surorilor din Congregaţia „Notre Dame de Sion”. Fiind însoţiţi de prof. Sorin Burchiu, decan al facultăţii, am putut afla despre starea actuală a clădirilor, care însumează 27 de săli de curs, dintre care 11 multimedia, şapte laboratoare, cinci săli de calculatoare, o bibliotecă, săli de studiu etc., dar şi o imensă sală de festivităţi. Am recunoscut acea încăpere ca fiind capela în care a celebrat deseori şi preotul Anton Durcovici, în perioada august 1911 - octombrie 1920, mai puţin în perioada în care a fost deportat şi a putut celebra în Mănăstirea „Notre Dame de Sion” din Galaţi.

Mergând mai departe, ne-am amintit de biserica „Sfânta Elena”, situată pe Str. Cuza Vodă, la actualul nr. 102, care a fost sfinţită la 29 iunie 1915. Această comunitate a fost administrată provizoriu, în perioada februarie - septembrie 1919, de către preotul Anton Durcovici.

Punctul final al itinerarului nostru l-a constituit vizita la cimitirele „Bellu”. Mai întâi, am fost în cimitirul catolic, unde ne-am rugat la mormântul Mariei Durcovici (+ 1943) şi la cele ale surorilor din diferite congregaţii, unele dintre ele fiind susţinătoare sau fiice spirituale ale părintelui Anton Durcovici, el însuşi vizitând destul de des aceste locuri. Ne-am amintit că unele dintre surorile „Damele Engleze” s-au îngrijit şi de mama viitorului episcop de Iaşi. Ieşind pe Şoseaua Olteniţei, am încercat să retrăim ziua de 26 iunie 1949, când Episcopul Anton Durcovici a fost arestat pe această stradă.

Ca un corolar al acestui itinerar durcovician, împreună cu pr. Ioan Ciobanu, paroh al Catedralei din Bucureşti, am fost în Cimitirul Ortodox „Bellu” şi ne-am rugat la mormântul fericitului preot Vladimir Ghika.

Plini de o profundă încărcătură istorică, ajunşi la palatul arhiepiscopal, ne-am continuat cercetarea în arhivă, având satisfacţia de a descoperi noi documente care consemnează viaţa şi activitatea fericitului Anton Durcovici.

Pr. Alois MORARU(ercis.ro)


Știri externe

Pe 4 ianuarie, s-au împlinit 50 de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea în Ţara Sfântă, primul Papă, după Sfântul

Petru, care s-a întors la locurile în care a propovăduit Isus. Au fost 3 zile pe care Paul al VI-lea le-a trăit cu mare intensitate, fiind prima călătorie internaţională a unui papă din perioada contemporană.

Episcopul latin auxiliar al Ierusalimului, Mons. William Shomali, acum 50 de ani seminarist, a vorbit la Radio Vatican despre vizita lui Paul al VI-lea în Ţara Sfântă:

„Îmi amintesc foarte bine: […] eram seminarist şi aveam 14 ani. […] Toţi doreau să-l salute. Când am citit

discursurile sale, am descoperit că erau foarte profunde. Unele dintre discursurile şi predicile de atunci au devenit clasice, mai ales predica despre familie pe care a rostit-o la Nazaret: putem să o cităm şi astăzi”.

Mons. Shomali îşi aminteşte că acea vizită istorică a fost foarte importantă şi pentru ecumenism, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras, făcând primul pas pentru a se întâlni cu Papa Paul al VI-lea în Ţara Sfântă şi pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două Biserici surori.

ȚARA SFÂNTĂ: 50 de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea în Ţara Sfântă

VATICAN: Peste 6,6 milioane de participanţi la evenimentele din Vatican cu Papa

În primele nouă luni şi jumătate din pontificatul Papei Francisc, peste 6,6 milioane de persoane au participat

în Vatican la evenimentele papale, incluzându-se aici audienţele generale, audienţele acordate grupurilor, Liturghiile şi recitarea rugăciunii Angelus, respectiv Regina Coeli, în duminici şi sărbători.

Statisticile realizate de Prefectura Casei Pontificale nu includ cifrele de la călătoria Papei Francisc în Brazilia, pentru Ziua Mondială a Tineretului 2013, nici vizitele în Italia. De la alegerea sa, la 13 martie, până la sfârşitul anului 2013, cel puţin 1,5 milioane de persoane au participat la cele 30 de audienţe generale; peste 87.000 au participat la audienţele acordate grupurilor; aproximativ 2,3 milioane

au participat la Liturghiile prezidate de Pontif în Bazilica sau în Piaţa Sfântul Petru; şi peste 2,7 milioane s-au alăturat recitării rugăciunii Îngerul Domnului, în Piaţă.

Numerele sunt aproximative, în baza biletelor emise sau a estimărilor din ochi, după eveniment. Prin comparaţie, în anul ce a urmat alegerii Papei Benedict al XVI-lea, în aprilie 2005, peste 4 milioane de persoane au participat la evenimentele papale din Vatican, respectiv de la reşedinţa de vară de la Castel Gandolfo. În 1979, primul an calendaristic plin al Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, aproximativ 1,6 milioane de bilete au fost date pentru audienţele generale de miercurea.

După recitarea rugăciunii Angelus de duminică, 5 ianuarie, în Piaţa Sfântul Petru, Papa Francisc a

anunțat că va face o vizită apostolică în Ţara Sfântă, în luna mai a acestui an. Vorbindu-le pelerinilor care au înfruntat vremea ploioasă pentru a se ruga împreună cu el şi pentru a-i asculta cuvintele, Pontiful a spus: „În climatul de bucurie specific acestei perioade a Crăciunului, doresc să anunţ că în perioada 24-26 mai, cu voia lui Dumnezeu, voi face un pelerinaj în Ţara Sfântă”. Principalul scop al călătoriei va fi acela de a aniversa istorica întâlnire dintre Papa Paul al

VI-lea şi Patriarhul Athenagoras de Constantinopol, care a avut loc în ziua de 5 ianuarie, în urmă cu 50 de ani.

În timpul călătoriei sale, Papa Francisc va vizita Ammanul, Betleemul şi Ierusalimul. Va avea loc o întâlnire ecumenică, la Biserica Sfântului Mormânt, cu reprezentanţii Bisericilor creştine din Ierusalim, împreună cu Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol.

Papa Francisc şi-a încheiat anunţul spunând: „Încă de pe acum vă îndemn să vă rugaţi pentru acest pelerinaj, care va fi un pelerinaj de rugăciune”.

ȚARA SFÂNTĂ: În luna mai, Sfântul Părinte va merge în Țara Sfântă

FRANȚA: Întâlnire la Paris pe tema Religiile în spaţiul public

Religiile în spaţiul public este tema reuniunii anuale ce se va desfăşura la Paris, între 27 şi 30 ianuarie, organizată

de Centrul de studiu şi acţiune socială al Societăţii lui Isus (Ordinul Iezuit). În acest an, se doreşte reflectarea asupra secularizării societăţii şi a consecinţelor acestui fenomen, devenit foarte evident mai ales în „privatizarea credinţei”, după cum subliniază comunicatul difuzat de instituţia care organizează evenimentul.

În acest context, „instituţiile religioase se întreabă asupra

capacităţii de a transmite, fiecare în parte, propriile tradiţii”, în vreme ce „mass-media doresc să pună în evidenţă doar noutăţile, mai ales pe acelea şocante, precum cazurile de pedofilie”, lăsând spaţiu unui concept de laicitate potrivit căruia religia trebuie să stea departe de spaţiul public.

Obiectivul întâlnirii de la sfârşitul lunii ianuarie este o „reflecţie aprofundată asupra contribuţiei aduse de fiecare religie spaţiului public, astfel încât să se ajungă la o participare constructivă la dezbateri comune”.


La umbra Cupolei

Farmacia Vaticană se bucură printre italieni de reputaţia că ar deţine medicamente de neaflat sau, oricum, greu

de procurat în Peninsulă. Însă, leacul numit Misericordina, prezentat de Papa Francisc la rugăciunea Angelus de duminică, 17 noiembrie, nu are nicio legătură cu punctul de distribuţie a medicamentelor, aflat la umbra marii Cupole. De fapt, Misericordina, al cărui principiu activ numit „îndurare” îşi are originea în Ieslea de la Betleem, nu este de găsit nici la plafare, nici la farmacii şi nici la vreun magazin naturist, căci „medicamentul” lansat de Pontif este în realitate un medicament spiritual care, ca orice medicament dedicat bolilor inimii cu înţeles de suflet, nu este produs de nicio casă farmaceutică lumească.

Dar cum a ajuns în mâinile Papei Misericordina, această cutiuţă cu aspectul identic al unui medicament, conţinând un rozariu, o imagine a Divinei Milostiviri şi o „posologie” sau un mod de folosinţă, cu instrucţiuni şi eventuale contraindicaţii? Există un background simpatic revelat de colega noastră Beata Zajączkowska, de la secţia în limba poloneză de la Radio Vatican şi, cu permisiunea ei, vi-l voi povesti.

Ideea confecţionării cutiuţei îi aparţine lui Błaźej Kwiatkowski, un seminarist polonez din Danzica, care, înainte de a urma vocaţia sacerdotală, a fost student la Facultatea de Farmacie. Tot el a compus şi instrucţiunile de

folosinţă a „medicamentului”, după modelul prospectelor clasice. Misericordina a fost creată pentru a fi distribuită cu ocazia unei întâlniri diecezane la Danzica şi, venind ulterior la Roma, seminaristul polonez i-a adus o cutiuţă de Misericordina şi Mons. Konrad Krajewski, responsabil cu Biroul Sfântului Scaun pentru distribuirea pomenilor şi a donațiilor caritabile ale Papei. Mons. Krajewski a fost într-atât de uimit şi de plăcut surprins, încât s-a dus repede cu ea la Sfântul Părinte.

„Sanctitate, poate că şi Sfinţia Voastră suferiţi de vreo mică problemă cu inima, ca toată lumea, de altfel, după o anumită vârstă. Nu ştiu dacă aţi auzit despre acest medicament. Se spune că-i foarte bun, poate că ar trebui să-l încercaţi”, a povestit mai apoi apropiaţilor Mons. Krajewski. Tot el istoriseşte că Papa Francisc a luat cutia, s-a uitat cu atenţie la ea şi a spus, clătinând din cap, că nu cunoaşte medicamentul. Apoi, când a deschis-o şi a văzut ce conţinea, i s-au umezit ochii, iar mai apoi, când a citit prospectul, a început să râdă şi, uitându-se în ochii celui care-i adusese medicamentul, i-a spus: „Şi noi trebuie să distribuim medicamentul la oameni, în Piaţa Sfântul Petru”.

Zis şi făcut. Cele circa 27 de mii de cutii (în patru variante lingvistice: italiană, spaniolă, engleză şi poloneză), împreună cu tot atâtea imagini cu Isus – Milostivirea Divină şi cu respectivele prospecte au fost confecţionate în

Milostivirea Divină: medicamentul vital din Iesle


La umbra Cupolei

Polonia, în vreme ce Rozariile cu stema pontificală a Papei Francisc au fost dăruite de Sfântul Părinte.

Umplerea cutiuţelor s-a făcut în Vatican, de-a lungul lunii octombrie, de către membri ai Gărzii Elveţiene împreună cu familiile lor care, pe durata aşezării conţinutului în cutii, au recitat invocaţiile la Divina Milostivire.

Prezentând medicamentul la rugăciunea Angelus de duminică, 17 noiembrie, Sfântul Părinte a spus: „Aş vrea acum să vă sugerez vouă tuturor un medicament. (Unii vor spune) «Dar cum, Papa este şi farmacist acum?» Este un medicament special pentru a concretiza roadele Anului Credinţei, care se apropie de sfârşit. Este un medicament alcătuit din 59 de granule pentru inimă. Este vorba de un medicament numit Misericordina. O cutiuţă cu 59 de granule de inimă. În această cutiuţă se află medicamentul, iar unii voluntari o vor distribui în timp ce veţi ieşi din Piaţa Sfântul Petru. Luaţi-o! Conţine un Rozariu, pe care se pot rosti şi invocaţiile către Divina Milostivire, ajutor spiritual pentru sufletul nostru şi pentru răspândirea pretutindeni a iubirii, a iertării şi a fraternităţii. Nu uitaţi să luaţi acest medicament, pentru că face bine! Face bine inimii, sufletului şi întregii vieţi!”

Cum este şi uşor de imaginat, după distribuirea „medicamentului”, mii de credincioşi care au urmărit Angelus la televizor, au început să sune la Vatican pentru a afla cum să-şi procure medicamentul, din acest motiv, centrala telefonică rămânând blocată timp de câteva ore bune.

Noi vă oferim modul de administrare a medicamentului, convinşi că veţi găsi un Rozariu, pe care să recitaţi invocaţiile, o imagine cu Isus Milostivirea Divină pe care să o contemplaţi şi voinţa de a afla un moment pentru a vă ruga, îngenunchiaţi într-un loc liniştit, fie acasă, fie într-o biserică:

Modul de administrare: Ca profilactic, se recomandă recitarea o dată pe zi, iar în stările acute, ori de câte ori se simte nevoia. Modalitatea şi cantitatea administrării este aceeaşi pentru copii şi adulţi.

La început: „Tatăl Nostru”, „Bucură-te, Marie” „Crezul”Pe boabele mari: „Veşnice Părinte, Îţi ofer Trupul şi

Sângele, Sufletul şi Dumnezeirea Fiului Tău Preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, ca ispăşire pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi”.

Pe boabele mici: „Prin Pătimirea Sa dureroasă, ai milă de noi şi de întreaga lume”.

În încheiere se spune de 3 ori: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, ai milă de noi şi de întreaga lume”.

Să vă fie cu folos!

Anca MĂRTINAȘ GIuLIMoNDI

Isus i s-a arătat surorii Faustina Kowalska, călugăriţă din Congregaţia Surorilor Sfintei Maria, Maica Milostivirii,

între 1931-1938, în Plock (Polonia), şi i-a poruncit: „Pictează o icoană potrivit imaginii pe care-o vezi, cu inscripţia: ISUSE, MĂ ÎNCRED ÎN TINE!…”

„Aceste două raze indică sângele şi apa – raza pală semnifică apa, care îndreptăţeşte sufletele; raza roşie semnifică sângele, care este viaţa sufletelor… Aceste raze au ţâşnit din adâncul milostivirii mele, atunci când inima mea, agonizând pe cruce, a fost deschisă de lance. Aceste raze ocrotesc sufletele de mânia Tatălui meu. Fericit cel care trăieşte în umbra lor, căci mâna justiţiară a lui Dumnezeu nu-l va atinge”. Sunt cuvintele lui Isus către sora Faustina.

„Promit că sufletul care va cinsti această icoană nu se va pierde. Îi promit, de asemenea, victoria asupra duşmanilor săi încă de aici, de pe pământ, şi mai ales în ceasul morţii. Îl voi apăra eu însumi ca pe propria mea slavă… Eu dau oamenilor un vas cu care să vină să scoată har de la izvorul mântuirii. Acest vas este această icoană, cu inscripţia: ISUSE, MĂ ÎNCRED ÎN TINE!”

„Sufletele care răspândesc cinstirea milostivirii mele, eu le ocrotesc toată viaţa lor, ca o mamă duioasă pe pruncul său, iar în ceasul morţii, nu voi fi pentru ele un Judecător, ci Mântuitorul milostiv. În acest ceas de pe urmă, sufletul nu

mai are nimic în apărarea sa, în afara milostivirii mele; fericit sufletul care, în timpul vieţii sale, s-a cufundat în izvorul milostivirii, căci justiţia nu-l va atinge”.

„Eu doresc să existe o sărbătoare a Milostivirii. Vreau ca această icoană (…) să fie binecuvântată solemn în prima duminică de după Paşti, iar aceasta trebuie să fie sărbătoarea Milostivirii. (…) În această zi, adâncurile milostivirii mele sunt deschise, eu revărs un întreg ocean de haruri asupra sufletelor care se apropie de izvorul milostivirii mele; orice suflet care se va spovedi şi se va împărtăşi va primi iertarea totală a greşelilor sale şi reducerea pedepsei pentru ele; (…) doresc să acord o indulgenţă plenară sufletelor care se vor duce să se spovedească şi se vor împărtăşi în această sărbătoare a Milostivirii mele. (…) Neamul omenesc nu va afla pacea atâta timp cât nu se va întoarce spre izvorul milostivirii mele”.

Despre cultul Milostivirii Divine


Semnificații teologice

Fiecare an, în calendarul romano-catolic, începe cu sărbătoarea „Născătoarei de Dumnezeu“, un titlu, de

fapt, mult mai folosit de creştinii de rit bizantin. Limba română are avantajul menținerii termenului „Născătoare“, cel puțin în limbajul liturgic şi teologic, lucru care s-a pierdut în multe alte limbi moderne, care folosesc, nediferențiat, expresiile Mother of God, Mère de Dieu, Madre di Dio etc. atât pentru titlul de „Maica lui Dumnezeu“, cât şi pentru cel de „Născătoare de Dumnezeu“.

De ce este importantă această nuanțare? Chiar şi la prima vedere, putem intui că precizarea „Născătoare“ doreşte să aducă un plus de precizie, dat fiind că termenul de „mamă“ poate fi folosit şi la figurat, ca în expresii de genul „prudența este mama înțelepciunii“.

Aşadar, Fecioara Maria nu este „la figurat“ Maica lui Dumnezeu, ci propriu-zis Născătoarea lui. Dar cum poate cineva să-l nască pe Cel Nenăscut? Sfântul Ioan Damaschin scria că acest titlu înfățişează întregul mister al mântuirii (Dogmatica, III, 12). Acesta nu este un răspuns facil, asemenea celor care-i fac pe teologi să dea impresia că, ori de câte ori nu pot explica ceva, se eschivează declarând că este vorba de „un mister“... Titlul de „Născătoare de Dumnezeu“ se leagă într-adevăr de un aspect central al istoriei mântuirii, care rămâne, în ultimă instanță, un mister: unirea divinului cu umanul în Isus Cristos.

Cum putem înțelege că Isus Cristos este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat? La această întrebare, au încercat să răspundă numeroşi teologi şi Părinți ai Bisericii în primele veacuri ale creştinismului, iar primele concilii ecumenice au fixat, treptat, o terminologie cristologică şi trinitară care să evite diferitele erori apărute în legătură cu reflecțiile referitoare la acest mister.

De pildă, au existat păreri potrivit cărora, Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat în sensul că a asumat doar un trup omenesc, locul sufletului fiind luat de însuşi Logosul veşnic. Totuşi, în expresia din Evanghelie, „Cuvântul s-a făcut trup“ (In 1,14), termenul „trup“ trebuie înțeles cu referire la omul întreg, aşa cum se întâmplă deseori în Biblie, ca în pasaje de tipul „va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu“ (Is 40,5, cu înțelesul de „va vedea tot omul...“).

Aşadar, Logosul veşnic a asumat un om întreg, având un trup real şi un suflet omenesc adevărat. Este vorba de două naturi — cea dumnezeiască şi cea omenească — unite într-o singură Persoană, şi anume cea a Logosului.

Tot în timpul acestor dezbateri şi reflecții, s-a dezvoltat noțiunea de „comunicare a idiomurilor“, care se referă la faptul că, datorită unirii ipostatice (a celor două naturi într-un singur Ipostas), tot ceea ce putem spune despre una dintre naturi se poate spune şi despre cealaltă. Aşadar, nu doar Logosului, Fiului lui Dumnezeu, i se cuvine închinare, ci şi Omului Isus; de asemenea, nu doar Omul Isus a fost născut din Fecioară, ci putem spune că Fiul lui Dumnezeu este născut din Fecioară. Prin urmare, despre Fecioara

Maria se poate spune nu doar că este Maica Omului Isus, ci şi Maica lui Dumnezeu-Fiul.

Datorită acestui raționament, unii teologi au început să folosească titlul de „Născătoare de Dumnezeu“ (gr. theotokos) referitor la Maria. Alții erau de părere că acest titlu trebuie evitat, dat fiind că Logosul este din veşnicie, iar Fecioara Maria nu putea să-i fie anterior, ca să-i poată da naştere; ea a născut doar un Om, asemenea nouă; aşadar, ea ar trebui numită doar anthropotokos, „Născătoarea Omului“. A existat şi propunerea unei soluții de compromis, cea a lui Nestorios, Patriarh al Constantinopolului între 428 şi 431, care socotea că Maria ar trebui numită Christotokos, „Născătoarea lui Cristos“, încercând să evite interpretarea heterodoxă a titlului de theotokos: într-adevăr, arienii susțineau ideea că Logosul a asumat doar un trup; Cuvântul ce-l însuflețeşte era divin, totuşi socotit doar o creatură.

Chiril al Alexandriei şi Papa Celestin susțineau însă titlul de theotokos, înțeles însă în sensul că Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că l-a născut, după trup, pe Fiul veşnic făcut Om. Prin urmare, dat fiind că Isus Cristos este (şi) Dumnezeu adevărat, este corectă afirmația că Fecioara este Născătoare de Dumnezeu. În cele din urmă, Conciliul ecumenic de la Efes (431), a confirmat titlul Mariei de theotokos, Născătoare de Dumnezeu.

Ce legătură au însă aceste afirmații teologice cu viața de credință a creştinilor? Chiril spunea că acest titlu este firul călăuzitor al adevăratei credințe. De ce? Pentru că el recapitulează întreaga tematică a cristologiei: Maria a născut un Om adevărat, iar în acest Isus, s-a făcut Om Dumnezeu-Fiul. Faptul că Maria poate fi numită „Născătoare de Dumnezeu“ ilustrează unirea profundă dintre dumnezeirea şi firea omenească a lui Cristos.

Wilhelm TAuWINKL

Nașterea lui Dumnezeu?


Din alocuțiunile Sfântului Părinte

Magisteriu

Dreptatea și pacea trebuie să înceapă în casele noastre

La începutul anului nou, vă adresez vouă, tuturor, urările de pace şi tot binele. Urarea mea este cea a Bisericii, este

cea creştină! Nu este legată de sensul un pic magic şi un pic fatalist al unui ciclu nou care începe.

[...] Două drumuri se intersectează astăzi: sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu şi Ziua Mondială a Păcii. În urmă cu opt zile, a răsunat vestea îngerească: „Mărire lui Dumnezeu şi pace oamenilor”; astăzi, o primim din nou de la Mama lui Isus, care „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima sa” (Lc 2,19), pentru a face din ea angajarea noastră în decursul anului care începe.

Tema acestei Zile Mondiale a Păcii este Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace. Fraternitate: la bază este convingerea că suntem cu toţii fiii unicului Tată ceresc, facem parte din aceeaşi familie umană şi împărtăşim un destin comun. De aici derivă pentru fiecare responsabilitatea de a acţiona pentru ca lumea să devină o comunitate de fraţi care se respectă, se acceptă în diversităţile lor şi se îngrijesc unii de alţii. Suntem chemaţi să ne dăm seama şi de violenţele şi de nedreptăţile prezente în atâtea părţi ale lumii şi care nu pot să ne lase indiferenţi: este nevoie de angajarea tuturor pentru a construi o societate mai dreaptă şi solidară.

Ieri am primit o scrisoare de la un domn, poate chiar unul dintre voi, care, după ce mi-a adus la cunoştinţă o tragedie familială, prezenta atâtea tragedii şi războaie care sunt astăzi în lume şi mă întreba: ce se întâmplă în inima omului care este determinat să facă toate acestea? Şi spunea, la sfârşit: „Este momentul să se oprească!”. Şi eu cred că ne va face bine să ne oprim pe acest drum al violenţei şi să căutăm pacea. Fraţilor şi surorilor, îmi însuşesc cuvintele acestui om: ce se întâmplă în inima omului? Ce se întâmplă în inima omenirii? Este momentul să ne oprim!

În această primă zi a anului, Domnul să ne ajute să pornim la drum cu mai multă hotărâre pe căile dreptăţii şi ale păcii. Şi să începem acasă! Dreptate şi pace acasă, între noi. Se începe acasă şi apoi se merge înainte, la toată omenirea. Dar trebuie să începem acasă. Duhul Sfânt să acţioneze în inimi, să desfacă închiderile, împietririle şi să ne dea să ne înduioşăm în faţa slăbiciunii Pruncului Isus. De fapt, pacea cere forţa blândeţii, forţa nonviolentă a adevărului şi a iubirii.

(Rugăciunea Angelus, 1 ianuarie 2014)

Vestirea Evangheliei trece, înainte de toate, prin familii

În această primă duminică de după Crăciun, liturgia ne invită să celebrăm sărbătoarea Sfintei Familii din

Nazaret. Dumnezeu a voit să se nască într-o familie

umană, a voit să aibă o mamă şi un tată, ca şi noi. Astăzi, Evanghelia ne prezintă Sfânta Familie pe calea dureroasă a exilului, în căutare de refugiu, în Egipt. Iosif, Maria şi Isus experimentează condiţia dramatică a exilaţilor, marcată de frică, nesiguranţă, necazuri (cf. Mt 2,13-15.19-23).

Din păcate, în zilele noastre, milioane de familii pot să se recunoască în această realitate tristă. În ţinuturi îndepărtate şi atunci când găsesc de muncă, nu întotdeauna exilaţii şi imigranţii întâlnesc primire adevărată, respect, apreciere a valorilor pe care le poartă. [...]

Isus a voit să aparţină unei familii care a experimentat aceste dificultăţi, pentru ca nimeni să nu se simtă exclus de la apropierea iubitoare a lui Dumnezeu. Fuga în Egipt, din cauza ameninţărilor lui Irod, ne arată că Dumnezeu este acolo unde omul este în pericol, acolo unde omul suferă, acolo unde fuge, unde experimentează refuzul şi abandonarea; dar Dumnezeu este şi acolo unde omul visează, speră să se întoarcă în patrie în libertate, îşi face proiecte şi face alegeri pentru viaţa şi demnitatea sa şi a celor din familia sa.

Astăzi, privirea noastră îndreptată spre Sfânta Familie se lasă atrasă şi de simplitatea vieţii pe care o duce la Nazaret. Este un exemplu care face atât de mult bine familiilor noastre, le ajută să devină tot mai mult comunităţi de iubire şi de reconciliere, în care se experimentează duioşia, ajutorul reciproc, iertarea reciprocă. Să ne amintim de cele trei cuvinte-cheie pentru a trăi în pace şi bucurie în familie: Te rog!, Mulţumesc!, Iartă-mă!. Când într-o familie, membrii nu sunt dominatori şi spun Te rog!, când într-o familie, membrii nu sunt egoişti şi învaţă să spună Mulţumesc!, când într-o familie, unul îşi dă seama că a făcut un lucru urât şi ştie să spună Iartă-mă!, în familia aceea, este pace, este bucurie.

Doresc să încurajez familiile să conştientizeze şi importanţa pe care o au în Biserică şi în societate. De fapt, vestirea Evangheliei trece, înainte de toate, prin familii, pentru a ajunge apoi în diferitele locuri ale vieţii zilnice. Să o invocăm cu fervoare pe Maria Preasfântă, Mama lui Isus şi Mama noastră, şi pe Sfântul Iosif, soţul ei. Să le cerem lor să lumineze, să întărească, să conducă fiecare familie din lume, pentru ca să poată împlini cu demnitate şi seninătate misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o!

(Rugăciunea Angelus, 29 decembrie 2013)


Sfânta Scriptură

Între evenimentele legate de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi Botezul Lui în râul Iordan, s-au scurs în jur

de treizeci de ani. Aceşti ani s-au scurs într-un anonimat aproape total. Două note ale evenghelistului Luca (2,40 şi 2,52) ne oferă o cheie de înţelegere a modului în care copilul, născut la Betleem, a trăit şi s-a pregătit pentru misiunea pentru care a venit în lume: Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Primele trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca) se acordă în a preceda activitatea publică a lui Isus printr-o trilogie: 1. Predica lui Ioan Botezătorul; 2. Botezul lui Cristos; 3. Ispitirea din pustiu. Pentru Sfântul Matei, ca şi pentru întreaga tradiţie creştină primară, Botezul lui Isus Cristos este acel eveniment prin care Isus îşi inaugurează activitatea publică şi îl primeşte pe Duhul Sfânt în virtutea căruia îşi va împlini misiunea mesianică.

Prima parte a fragmentului evanghelic care se citeşte în această duminică descrie primul demers făcut de Isus: Isus a venit din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Sfântul Matei este însă singurul evanghelist care relatează dialogul dintre Isus şi Ioan (vv. 14-15). Prin aceasta, el vrea să răspundă unei eventuale obiecţii cu privire la inferioritatea lui Isus faţă de Botezător şi să-I dea lui Isus ocazia de a-şi exprima leitmotivul activităţii sale: să împlinească toată dreptatea. Astfel, botezul devine cel dintâi act al unui întreg program: să împlinească întreaga dreptate, mai precis, să ducă la desăvârşire dreptatea Vechiului Testament: Iată-l pe slujitorul meu..., alesul meu întru care sufletul meu îşi află toată bucuria... Am pus peste el duhul meu... El nu va obosi, nici nu se va da bătut, până ce nu va aşeza Legea mea pe pământ, căci înăvăţătura lui toate ţinuturile o aşteaptă (v. Lect. I). Prin urmare, primind botezul, Isus înfăptuieşte un act de fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un act de desăvârşire întrucât botezul lui Isus nu va mai fi doar un simplu rit de purificare, ci va deveni şi ocazia oferirii darului Duhului şi începutul reînnoirii tuturor lucrurilor.

Partea a doua a fragmentului indică primirea efectivă a Duhului Sfânt de către Isus, sub forma chipului de porumbel care reamintea acel Duh ce plutea deasupra apelor, din cartea Genezei (1,2) şi „acreditarea” Lui ca Mesia, „acreditare” înfăptuită de glasul Tatălui (fapt confirmat, în lectura a doua, şi de discursul Sfântului Petru).

Mai mult ca oricând, problema decisivă care se ridică astăzi este următoarea: „Cine este Isus Cristos?” Relatarea evanghelică a botezului ne oferă un răspuns autorizat. Isus este mai mult decât un reformator moral sau un geniu religios. El este acest om, originar din Galileea, care s-a manifestat ca fiind însuşi Fiul lui Dumnezeu. Din momentul

în care a primit botezul lui Ioan, El s-a consacrat realizării celui mai mare proiect al lui Dumnezeu, pregătit de întregul Vechi Testament: să introducă comunitatea umană într-o comuniune reînnoită cu Dumnezeu Tatăl. Această reînnoire presupune, potrivit lecturii a doua, ca fiecare om să cultive în gândirea şi în viaţa lui acea atitudine reverenţială şi respectuoasă pe care Sfânta Scriptură o numeşte frica [filială] de Domnul: cine se teme de Domnul este drept şi plăcut în faţa Lui (Fap 10,35).

Sărbătoarea Botezului Domnului marchează începutul timpului de peste an, acel timp liturgic de-a lungul căruia

suntem invitaţi „să-l însoţim” pe Isus Cristos, în calitate de ucenici, în activitatea Sa publică. Această activitate se compune, în mare parte, din predicile şi învăţăturile rostite în faţa oamenilor din satele şi oraşele Galileei şi ale Iudeei şi din faptele minunate pe care le săvârşea în favoarea celor oropsiţi (vindecându-i pe bolnavi, înviind morţii, înmulţind pâinile spre a-i hrăni pe flămânzi etc.). Or, atât cuvintele Evangheliei, cât şi faptele sale minunate au menirea de a reînnoi (de a însănătoşi) relaţiile dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi semenul său.

În acest sens, prima lectură a acestei duminici anunţă în mod profetic câteva aspecte ale misiunii ce-i vor reveni într-o zi Alesului Domnului : Acum vorbeşte Domnul care m-a plămădit din sânul maicii mele ca să-i slujesc lui şi ca să-l întorc pe Iacob către El şi să strâng la un loc pe Israel... „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”.

La rândul său, Sfântul Ioan Botezătorul vede împlinindu-se în persoana lui Isus o astfel de profeţie de vreme ce, văzându-l venind către el, rosteşte în auzul a doi dintre ucenicii săi, aceste cuvinte surprinzătoare: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. E drept că semnificaţia titlului pe care Ioan i-l atribuie lui Isus nu este evidentă la prima lectură. Încercând să înţelegem la ce Miel care ridică păcatele lumii face referinţă Sfântul Ioan Botezătorul, ne-am putea gândi la Mielul pascal (Ex 12) şi la ritul de răscumpărare prin care evreii au fost cruţaţi de cea de-a zecea plagă cu care Dumnezeu a lovit Egiptul şi prin care i-a eliberat din robie, iar Isus ar fi definit, în acest caz, ca acela care, prin jertfa de sine de pe cruce, înfăptuieşte răscumpărarea şi eliberarea tuturor celor care cred în El. Ne mai putem gândi, însă, şi la acel servitor suferind despre care profetul Isaia spune că este ca un miel dus la înjunghiere, ca o oaie fără de glas în faţa celor care o tund… Acest Servitor îşi va înfăptui lucrarea de mântuire în favoarea poporului printr-o suferinţă inexplicabilă, acceptată de bunăvoie: Prin sângele lui am fost răscumpăraţi… (Is 53). Cu alte cuvinte,

- comentariu la lecturile duminicale -

Cuvântul Domnului

Botezul Domnului (A)Is 42,1-7; Ps 28,1-4.9-10; Fap 10,34-38; Mt 3,13-17

Duminica a II-a (A)Is 49,3.5-6; Ps 39,2-10; 1Cor 1,1-3; In 1,29-34


Sfânta Scriptură

pentru a realiza mântuirea profeţită, Isus Cristos – Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, va avea de înfruntat suferinţa şi chiar moartea pentru ca noi, prin rănile lui să fim vindecaţi (Is 53,5).

Câţiva ani mai târziu, Sfântul Apostol Paul avea să contemple deja în membrii comunităţii creştine din Corint această vindecare realizată de către Isus Cristos. Într-adevăr, adresându-le prima sa scrisoare, Apostolul neamurilor le aminteşte ceea ce a făcut Mântuitorul pentru ei : mă adresez vouă... care aţi fost sfinţiţi în Cristos Isus, vouă credincioşilor care sunteţi prin chemarea lui Dumnezeu poporul sfânt, împreună cu toţi aceia care, şi în alte locuri, invocă numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru...

Prin urmare, începând de astăzi, noi vom „asculta” duminică de duminică cuvintele Evangheliei sale şi vom „trăi” vindecările pe cale El le va înfăptui în folosul celor oropsiţi. Ele ne vor atinge şi pe noi şi ne vor vindeca numai în măsura în care vom descoperi prin credinţă că este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Această duminică ne rezervă o mare surpriză. Între textele biblice care se proclamă astăzi la liturgia cuvântului,

regăsim un fragment din profeţia lui Isaia, pe care am auzit-o şi în noaptea de Crăciun. Este vorba de acea profeţie ce anunţa apariţia în ţara lui Zabulon şi în ţara lui Neftali a unei Lumini care avea să răsară asupra poporului ce locuia în ţinutul umbrei şi al morţii. Atunci, Lumina se referea la Pruncul care, prin naşterea sa, trezea o speranţă în poporul ce aştepta un Eliberator. Astăzi, acea Lumină începe, odată cu venirea lui Isus – de curând botezat şi proclamat drept Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii – să alunge întunericul din acest ţinut.

Semnalul acestui început este dat de întemniţarea lui Ioan Botezătorul. Acest eveniment „îl scoate din scenă” pe Înaintemergătorul Mesiei şi îi permite lui Isus să apară în prim-plan sau, cu alte cuvinte, să-şi înceapă activitatea

evanghelizatoare. Sfântul evanghelist Matei rezumă primele vestiri ale lui Isus în mesajul: Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor! În acest mesaj, putem nota insistenţa lui Isus asupra pocăinţei, cerute ca o condiţie a primirii Împărăţiei cerurilor. Acestui anunţ îi urmează o întreagă serie de gesturi săvârşite de către Mântuitorul pentru a-i reuni laolaltă pe toţi cei care răspund chemării de a face parte din această Împărăţie. În concret, Isus străbate drumurile Galileei, chemându-i personal pe cei pe care îi întâlneşte – Petru, Andrei, Iacob, Ioan, iar lista se prelungeşte până la fiecare dintre noi – cerându-le să-l urmeze. (Aici nu putem să nu remarcăm spontaneitatea cu care primii chemaţi au răspuns: lăsându-şi mrejele sau părăsind barca şi pe tatăl lor, l-au urmat pe Isus.) În plus, Isus învaţă prin toate sinagogile lor, propovăduind evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă în popor. Toate aceste mesaje şi gesturi aveau menirea să constituie comunitatea de ucenici care să manifeste în lume prezenţa şi lucrarea Împărăţiei cerurilor în persoana lui Isus Cristos. Naşterea unei astfel de comunităţi reprezintă, aşadar, Lumina ce răsare în acel ţinut.

Or, lectura a doua de astăzi ne arată că această comunitate se poate destrăma dacă Isus Cristos şi Împărăţia sa nu rămân principiul fundamental al constituirii ei. Apostolul îşi exprimă mâhnirea cu privire la apariţia unor certuri între membrii comunităţii din Corint: Mi s-a adus la cunoştinţă că... fiecare dintre voi spune altceva: „Eu îi aparţin lui Paul” sau „Eu îi aparţin lui Apolo” sau „Eu îi aparţin lui Petru” sau „Eu îi aparţin lui Cristos”. Dar ce, oare Cristos este împărţit? oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi? O astfel de dezbinare care presupune luptă de orgolii, dezordini morale, căutarea intereselor personale în detrimentul şi nu în slujirea celorlalţi, marcând deja recufundarea acelui ţinut în beznă.

Noi preferăm, de bună seamă, Lumina. Dar, pentru a rămâne în ea, va trebui ca în viaţa noastră de fiecare zi, să săvârşim întotdeauna faptele Luminii.

Pr. Tarciziu ȘERbAN

Duminica a III-a (A)Is 8,23-9,3; Ps 26,1.4.13-14; 1Cor 1,10-13.17; Mt 4,12-23

File de istorie

Andrea Cassulo s-a născut la Castelletto d’Orba, Italia, în anul 1869. A urmat studiile teologice, fiind sfințit preot în anul 1893, la Florența. În anul 1914, a fost numit Episcop

de Fabriano şi Matelica, iar în anul 1921, Episcop titular de Leontopolis, în Augustamnica. Urmează o lungă carieră diplomatică în slujba Sfântului Scaun (Egipt, Canada), pentru ca între anii 1936 şi 1947, să activeze ca Nunțiu Apostolic în România.

S-a remarcat pentru activitatea sa curajoasă, în anii Celui de-al Doilea Război Mondial, în favoarea drepturilor catolicilor şi ale evreilor din România.

Comuniştii l-au perceput de la început ca pe un adversar al planului lor de uniformizare, motiv pentru care au solicitat plecarea sa din țară.

De la Bucureşti, Andreea Casullo s-a transferat în Turcia, trecând la cele veşnice la 9 ianuarie 1952.

Dr. Dănuț DoboȘ

Nunțiul apostolic Andrea Cassulo


Sfântul Francisc de Sales

Episcop și Doctor al Bisericii, patronul jurnaliștilor - comemorat la 24 ianuarie -

(1567-1622)

Sfântul lunii

Francisc s-a născut în 1567, în castelul din Sales, într-o familie nobilă din Savoia - regiune în sud-estul Franţei,

la frontiera cu Italia. De la cea mai fragedă vârstă, s-a bucurat de o educație aleasă, pe care a încununat-o cu studii universitare de drept la Paris şi Padova. După ce a obținut licenţa în drept, la universitatea din Padova, la vârsta de 26 de ani, împotriva aşteptărilor părinţilor, cere să devină preot. În 1593, este hirotonit; la 21 decembrie, celebrează Prima sa Liturghie.

Împins de o dorință nestăvilită de a apăra credința catolică, Francisc merge în audiență la episcopul Genevei şi-i cere să meargă predicator catolic printre calvinii din părţile Genevei, simbolul suprem al calvinismului, sediul central al reformatorilor. Aici, s-a dovedit un preot plin de zel şi neobosit lucrător în via Domnului.

Văzând că roadele obţinute prin predici erau foarte puţine, a început să publice foi volante pe care el însuşi le strecura sub uşile caselor sau le afişa pe pereţi; această originală activitate i-a adus titlul de patron al jurnaliştilor şi al tuturor celor care vor să răspândească adevărul creştin, slujindu-se de mijloacele de comunicare socială. Dar nici foile volante strecurate sub uşile caselor nu au adus multe roade.

Ducele de Savoia, de care depindea Francisc, s-a oferit să îi vină în ajutor cu mijloace militare. El a protestat energic, deoarece intoleranţa nu se potrivea cu temperamentul lui; a preferat să îşi ducă mai departe lupta pentru puritatea credinţei, folosind metodele iubirii creştine, încercând să lumineze conştiinţele prin scrieri potrivite. Introducerea la viaţa evlavioasă şi Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu sunt cărţile lui cele mai citite, texte fundamentale ale literaturii religioase din toate timpurile, care i-au adus şi titlul de Doctor al Bisericii. Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu a fost argumentul cu care i-a convins pe îndărătnicii hughenoţi să se întoarcă în sânul Bisericii Catolice.

Episcop coadiutor la 32 de ani şi, după trei ani, episcop titular de Geneva, a introdus în dieceza sa reformele Conciliului Tridentin. Director spiritual al Sfântului Vinceţiu de Paul şi al Sfintei Ioana Francesca Fremyot de Chantal, împreună cu care a întemeiat Ordinul vizitandinelor, Francisc de Sales poate fi considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului evlavios tipic francez.

„Dacă greşesc, vreau mai degrabă să greşesc din prea multă bunătate decât din prea multă asprime”. În această afirmaţie a Sfântului Francisc de Sales, se află secretul simpatiei pe care şi-a câştigat-o din partea contemporanilor

săi. Blândeţea sufletului său, care fascinează atât de mult pe cei care-i citesc viaţa, nu era însă o însuşire înnăscută, fapt ce reiese din următoarea frază: „Vrei ca într-un sfert de oră să pierd acea puţină blândeţe pe care am dobândit-o în douăzeci de ani, cu preţul atâtor osteneli?”

A murit la Lyon, în ziua de 28 decembrie 1622, din cauza unui atac de apoplexie. La 24 ianuarie 1623, rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate de la Lyon la Annecy, pentru înmormântare definitivă în biserica ce astăzi îi este dedicată. Ulterior, au fost aşezate, spre venerarea credincioşilor, în Bazilica Buneivestiri, pe colina din vecinătatea oraşului, alături de Sfânta Ioana Francesca de Chantal.

Annecy este locul unde şi-a avut reşedinţa în calitate de Episcop de Geneva, pentru că în acel timp Geneva era sub administraţia calvină, care nu permitea unui Episcop catolic să locuiască în oraş.

Francisc de Salles a fost beatificat la 8 ianuarie 1662 şi după trei ani, în 1655, a fost declarat sfânt de către Papa Alexandru al VII-lea. În 1877, a fost proclamat Doctor al Bisericii, iar în 1923, patron al jurnaliştilor.

Sfântul Francisc de Salles, considerat părintele spiritualității moderne, a avut meritul de a influența nu numai cele mai importante figuri ale „marelui secol” francez, dar şi din întreaga Europă a secolului al XVII-lea, reuşind să convertească la catolicism chiar unii membri marcanți ai calvinismului. A fost un episcop sfânt, îndrăgostit de frumusețea şi de bunătatea lui Dumnezeu.

Trebuie amintit şi faptul că numele său a inspirat numeroase congregații, dintre care cea mai renumită este, fără îndoială, Familia Saleziană, fondată de Ioan Bosco, congregație a cărei carismă se îndreaptă spre creşterea şi educația tinerelor generații, cu deosebită atenție față de copiii şi tinerii defavorizați.

Cristina ȘoICANTraducere și adaptare după santiebeati.it


Atunci când postulatura a publicat în această revistă articolele despre procesul intentat Monseniorului,

făcea propunerea ca juriştii şi avocații să ia în considerare posibilitatea de a face dreptate memoriei juridice a lui Vladimir Ghika. De fapt, se încercase deja o acțiune în acest sens, dar fără reuşită, din cauza unor intepretări procedurale, însă, la a doua tentativă, acțiunea a reuşit şi avem documentul prin care de acum Fericitul Vladimir Ghika este reabilitat juridic. Am cerut unui avocat să ne spună, mai pe scurt şi mai clar, ce conține acest document. Iată ce ne-a transmis:

„Prin sentința civilă nr. 1739 din 8 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bucureşti – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 18369/3/2013, s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de Monseniorul Vladimir Ghika de regimul comunist din Romania şi au fost înlăturate de drept efectele acestei condamnări. Tribunalul Bucureşti a constatat că Monsenirul Vladimir Ghika a fost condamnat la 3 ani de temniță grea şi confiscarea averii personale, pentru complicitate la infracțiunea de înaltă trădare, prin sentința nr. 1234/24.10.1953, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi că, prin deciziunea nr. 870/15.06.1954, pronunțată de Tribunalul Militar pentru unitatile M.A.I., în soluționarea recursurilor declarate, s-a schimbat calificarea juridică a infracțiunii în „omisiune de denunț” şi s-a redus pedeapsa Monseniorului Vladimir Ghika la 2 ani închisoare corecțională, menținându-se măsura confiscării averii personale. Instanța a reținut că această schimbare de

încadrare a infracțiunii şi de reducere a duratei condamnării a survenit după ce Monseniorul Vladimir Ghika decedase în închisoare şi după ce executase deja condamnarea la temniță grea, dispusă inițial. În sentința de reabilitare, se mai reține că Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat şi închis în închisoarea Jilava, la data de 18.11.1952, că a fost ridicat de pe stradă de organele Ministerului de Interne comuniste, sub acuzația de complicitate la crima de înaltă trădare şi spionaj în favoarea Vaticanului şi că a fost supus unor anchete şi interogatorii umilitoare, încercându-se obținerea, cu orice preț, a unor declarații prin care să poată fi condamnate şi alte persoane. Constatandu-se caracterul politic al condamnarii suferite de Monseniorul Vladimir Ghika s-a creat o minima reparație morala, constând în înlăturarea de drept a efectelor acestei condamnări.”

Mulțumim celor care s-au implicat în această acțiune, fiind siguri că de acolo, din Cer, Fericitul Vladimir apreciază efortul depus pentru a se repara eroarea şi oroarea juridică din acele vremuri.

Racla prezentată la beatificarea de pe 31 august 2013 cu relicva Fericitului Vladimir Ghika îşi continuă

pelerinajul prin Arhidieceza de Bucureşti. Credincioşii din parohiile Sf. Francisc din Bucureşti, din Ploieşti, Mangalia, Predeal, Drobeta Turnu Severin, din parohia Sf. Ap. Petru şi Paul din Bucureşti, din Sinaia, de la Biserica Franceză din Bucureşti, de la capela Mănăstirii Sf. Familie a Comunității Sf. Ioan, din Parohia Sf. Cruce şi Preasfântul Mântuitor din Bucureşti, au avut deja ocazia de a se întâni cu personalitatea Fericitului Vladimir pentru a-l vedea ca pe un model şi pentru a-i cere mijlocirea în rugăciunile lor. Model şi Mijlocitor sunt cele două titluri pe care le poartă, completându-le pe celelalte, cu care i-a impresionat pe comtemporani.

În perioada următoare, pelerinajul va continua în parohiile de la Rovinari (12 ianuarie, ora 9:00), Târgu Jiu

(12-14 ianuarie), Cernavodă (16-19 ianuarie) şi Sf. Tereza din Bucureşti (31 ianuarie – 2 februarie).

Trecând prin comunitățile din Arhidieceză, ne pregătim să celebrăm frumos pentru prima comemorare liturgică din 16 mai 2014. Lăsând peste tot o părticică din rămăşițele sale pământeşti, ca moaşte purtătoare de har pentru fiecare dintre noi, Monseniorul ne rămâne prieten apropiat.

P.S. Puteți urmări pelerinajul în multiplele albume foto de pe facebook, pagina Servus Dei Vladimir Ghika, martyr, sau cele ale parohiilor vizitate.

Pr. Francisc uNGuREANu

Pagina Ghika

Pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika(18 noiembrie 2013 – 16 mai 2014)

Reabilitarea juridică a Mons. Vladimir Ghika


BISERICA CATOLICĂîn

PENINSULA COREEANĂ- partea a II a -

Nu cred să mai fie pe glob alte dieceze su-

rori între care să existe di-ferenţe atât de dramatice ca între diecezele catolice nord-coreene şi cele sud-coreene. Practic, ele for-mează o structură unitară, având aceeaşi origine, isto-rie şi ierarhie bisericească. Peste diecezele din nord, pluteşte de multe decenii o tăcere înfiorătoare; în sin-gura biserică catolică, des-chisă în 1987, în Phenian, participanţii se întrunesc săptămânal pentru ceea ce străinilor li se pare a fi o Liturghie simulacru. În di-ecezele din sud, în schimb, Biserica pulsează de viaţă.

Coreea de Sud – date generaleCa stat, Coreea de Sud a luat fiinţă – aşa cum arătam în

numărul anterior – la 15 august 1945 când, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, SUA şi URSS au împărţit Peninsula Coreeană în două. Atât Coreea de Sud, cât şi Coreea de Nord invocă drept de suveranitate peste întreaga peninsulă; un acord de pace care să încheie Războiul Coreean din 1950-1953 nu s-a semnat nici în ziua de astăzi.

După separare, Coreea de Sud a trecut printr-o serie de dictaturi; cu toate acestea, ţara a prosperat enorm graţie hărniciei poporului său, precum şi ajutorului american. Astfel, între 1960 şi 2013, venitul pe cap de locuitor a crescut de la 1.300 la 23.800 de dolari pe an, în paralel cu o

creştere a populaţiei de la 23 la 50,2 milioane de locuitori. Din februarie 2013, Coreea de Sud are drept preşedinte pe doamna Park Geun-hye (61 de ani), care şi-a propus ca program deschiderea „unei noi epoci de speranţă şi fericire pentru toţi”, iar obiectivele urmărite se concentrează asupra economiei, bunăstării şi unificării ţării. Acest ultim punct este mai degrabă o noutate, în contextul în care, de-a lungul celor aproape şapte decenii care s-au scurs de la separare, între coreenii din sud şi cei din nord, sentimentul de neîncredere a crescut tot mai mult. Preşedinta Park Geun-hye provine dintr-o familie de politicieni. Ţinând seama că atât tatăl ei, preşedinte al Coreei de Sud intre anii 1963 şi 1979, cât şi mama sa au murit asasinaţi, probabil că programul politic descris mai sus nu este doar un discurs frumos.

Religia în Coreea de SudCa populaţie, Coreea de Sud este foarte omogenă, doar

1% dintre locuitori fiind de alte etnii. La recensământul din 2005, ceva mai puţin de jumătate dintre coreeni se declarau fără religie (deşi o bună parte dintre ei practică, ocazional, rituri legate de una sau mai multe religii simultan). Cultele predominante sunt creştinismul (29,2%, din care 18,3% protestanţi de diverse confesiuni şi 10,9% catolici) şi budismul (22,8%), urmate de confucianism, şamanism şi diferite religii noi, de tip sincretic, care le îmbină pe cele de mai sus între ele sau cu alte religii ancestrale minoritare.

Procentual, Coreea de Sud se situează pe locul trei ca număr de creştini în Asia de Sud şi de Est, după Filipine şi Timorul de Est. În Coreea de Sud, creştinismul este identificat cu procesul de modernizare şi reformă socială. În decurs de 230 de ani, în ciuda repetatelor valuri de persecuţii, numărul creştinilor a crescut în Peninsula Coreeană de la zero la 13,7 milioane de locuitori, iar convertirile anuale se numără cu miile (conform statisticilor, numai Biserica Catolică coreeană creşte cu 3% pe an!). Această evoluţie exponenţială se datorează atât fondului etic şi filosofic ancestral pe care s-a implantat creştinismul, cât şi libertăţii de care religia s-a putut bucura în Coreea de Sud, în ultimii 70 de ani. Pe acest fond, două trăsături caracterizează în special comunităţile creştine sud-coreene: seriozitatea angajării laicilor şi numărul mare de misionari (locul II în lume, după SUA).

Biserica Catolică în lume

Biserica Catolică din Jeondong, Coreea de Sud

Insula Jeju, Coreea de Sud


Structura Bisericii Catolice în Peninsula CoreeanăBiserica Catolică coreeană se prezintă ca o jurisdicţie

unică pentru întreaga peninsulă şi cuprinde 3 arhidieceze şi 14 dieceze, o abaţie teritorială şi un ordinariat militar. Nunţiatura apostolică a fost instituită de către Papa Paul al VI-lea, în 1966. Începând cu aceeaşi perioadă, întreaga structură bisericească a fost preluată de clerul indigen, care azi, se ridică la peste 5.000 de preoţi. Seminariile sunt şapte, cu peste 1.500 de seminarişti, congregaţiile şi instituţiile de viaţă consacrată se numără cu sutele şi cuprind circa 12.000 de persoane consacrate. Spre deosebire de diecezele din nord, despre care nu se mai ştie nimic, site-ul oficial al Bisericii din sud oferă statistici la zi extrem de detaliate, care merită să fie consultate la adresa http://ebook.cbck.or.kr/gallery/view.asp?seq=214392. Această Biserică vie şi activă a ştiut şi să dea numeroşi sfinţi, dintre care amintim aici doar pe cei 103 martiri coreeni canonizaţi de Papa Ioan Paul al II-lea în mai 1984.

„Tigrul asiatic” al BisericiiÎntr-un articol al ziarului Avvenire din 18 aprilie

2012, Părintele Piero Gheddo, misionar şi director al Departamentului de Istorie al Institutului Pontifical pentru Misiuni, descria astfel situaţia întâlnită în timpul unei vizite de Paşti în Coreea de Sud: „Părintele Paul Kim Bo Rok, paroh la periferia oraşului Seul, îmi spunea: «În parohie, suntem doi preoţi şi patru surori, dar adevărata muncă de misiune şi cateheză o fac laicii (...). În fiecare an, celebrăm în parohie două sau trei rituri baptismale colective pentru adulţi; de fiecare dată, cei botezaţi sunt 2-300 sau mai mulţi, după un an de catehumenat. E puţin, dar nu putem face mai mult din cauza numărului mare de cereri. Formarea mai profundă vine după aceea şi este sarcina mişcărilor ecleziastice. Să devii creştin înseamnă să intri într-un grup care te angajează în întregime, îţi dă norme de comportament şi angajare, te pune să plăteşti contribuţia de participare, îţi dă rugăciunile pe care să le spui zilnic. Când intri în Biserică, o accepţi cu totul. Acesta

e spiritul coreean: ori accepţi şi te implici, ori nu accepţi şi pleci. În Coreea, religia este un lucru serios, care cere un angajament. E adevărat că există pericolul formalismului, dar toată cultura noastră e aşa. Ba chiar, dimpotrivă, creştinismul este principala forţă care pune accentul pe conştiinţa personală, pe libertatea persoanei. (...) Suntem copleşiţi de valul de convertiri; cerem lumii creştine să ne ajute măcar cu rugăciunea.»”

Vindecarea trecutuluiSpuneam mai sus că prestigiul creştinismului în

societatea coreeană se datorează faptului că religia creştină este percepută ca un factor modernizator, de deschidere faţă de lume a unei ţări care, până nu demult, pentru izolarea ei, fusese numită „naţiunea sihastră”. Biserica Catolică, mai ales, s-a impus în conştiinţa publică după ce în anii ’80, a început să ia atitudine împotriva numeroaselor încălcări ale drepturilor omului din timpul dictaturii lui Chun Doo-hwan. Dar nu dintotdeauna a fost aşa. Pe site-ul Conferinţei Episcopilor Coreeni, deja menţionat, găsim şi o serie de articole de istorie bisericească în care se arată că în diverse momente semnificative din trecut, cum ar fi ocupaţia japoneză din 1910-1945, ori trista perioadă a diviziunii şi a războiului civil (1945-1953), Biserica Catolică nu a ştiut să susţină interesele naţionale, ba chiar a încurajat procesul de scindare nord-sud, căutând mai degrabă sprijin în afară pentru a se proteja. A fost o perioadă de regres, se spune pe acelaşi site, când Biserica s-a îndepărtat de adevăratele valori Evanghelice, pentru care a trebuit plătit un preţ. Cred că această dorinţă expresă de a admite oficial greşelile trecutului, promovând reconcilierea, este o altă trăsătură admirabilă a poporului coreean.

Nord versus Sud – tentative timide de apropierePărintele Gerald Hammond, preot misionar al

institutului Maryknoll, este unul dintre puţinii preoţi catolici care au fost admişi oficial în Coreea de Nord, pe perioade scurte de timp, pentru a acorda asistenţă bolnavilor de tuberculoză. Permisiunea a fost obţinută cu ajutorul predicatorului protestant Bill Graham, în anii ’80. „Am descoperit - spune P. Hammond, că locuitorii din nord (ca şi cei din sud) sunt sclipitori, energici şi disciplinaţi şi, dacă li se dă posibilitatea, pot concura şi chiar excela în orice situaţie. M-au tratat cu mult respect, ceea ce este surprinzător, dacă ţinem seama de cei 70 de ani de propagandă antireligioasă. Ceea ce lipseşte atât în sud cât şi în nord este încrederea reciprocă de a trece la dialog. E nevoie de o mediere. Mă rog ca Biserica să îşi asume acest rol”. Acestor cuvinte le fac ecou iniţiativele de dialog lansate de preoţii catolici sud-coreeni, rezumate astfel într-un alt articol al site-ului Conferinţei Episcopale: „Biserica din Coreea de azi, în baza acestei experienţe istorice şi autoexaminându-se pe sine, caută să îşi întărească spiritul potrivit Evangheliei şi să cultive o atitudine de adevărată slujire a omenirii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu.”

Liana GEHL

Biserica Catolică în lumeBiserica Catolică în lume

Pictură reprezentând martiri coreeni canonizați


Universul familiei

La doar câteva zile după timpul sfânt al Crăciunului, când încă nu s-a stins ecoul colindelor, la început de an

calendaristic, în miezul lui gerar, începe Octava mondială de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Asemenea grânelor care aşteaptă sub brazda acoperită de zăpadă timpul germinării depline, Octava de rugăciune este sămânţa de speranţă acoperită în mantia rugăciunii, în aşteptarea deplinei unităţi a creştinilor.

Pe 5 ianuarie, s-au împlinit 50 de ani de la istorica întâlnire din 1964, dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagoras, la Ierusalim. Din declaraţia comună de atunci, desprindem cum cei doi păstori îşi doreau ca întâlnirea lor să fie „un preludiu la ce avea să vină”. În sânul creştinătăţii, începea astfel dezgheţul după o lungă perioadă glacială şi o urcare înspre unitate. Au urmat paşi însemnaţi în ceea ce se numeşte dialogul iubirii şi paşi mărunţi în ceea ce se numeşte dialogul adevărului.

Pentru creştinii din România, primăvara lui 1999 a fost ca suirea pe metereze. Atunci, în prezenţa Fericitului Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Teoctist, poporul credincios de diferite confesiuni a strigat „Unitate, unitate”. A urmat inevitabila coborâre. Au rămas însă speranţa şi dorinţa unui drum comun de rugăciune şi reconciliere. Însuşi Isus, în cel mai intens moment al vieţii sale pământeşti, la Cina cea de taină, s-a rugat „ca toţi să fie una” (In 17,24). Acesta este testamentul spiritual care stă la temelia ecumenismului. Vizita Fericitului Ioan Paul al II-lea la Bucureşti a scos la iveală că la baza ecumenismului există un instinct supranatural, primit odată cu darul credinţei la Botez. Acesta sălăşluieşte deopotrivă în fiecare creştin şi în tot poporul credincios. Desigur, întotdeauna e nevoie ca instinctul să fie cultivat. O mare responsabilitate le revine păstorilor în a-i îndruma pe credincioşi pe calea rugăciunii comune ca mijloc de căutare şi înfăptuire a unităţii.

Acum, la aproape 15 ani de la istoricul eveniment, poate contrar aşteptărilor, peste ecumenism s-a aşternut un nou val de frig. Ceea ce se pune în discuţie, contrar voinţei exprimate de Isus, este chiar faptul de a ne ruga împreună, fraţii de diferite confesiuni, în respectivele lăcaşuri de cult. În 2003, cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Petru şi Paul, Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic de Constantinopol, avertiza că „neatingerea unităţii în credinţă” aruncă „o umbră” peste „lucrarea comună” a ecumenismului, iar învăţătura din Scrisorile apostolului Petru despre unitatea turmei păstrează o acută actualitate „mai ales în vremurile de faţă, în care conştientizăm că mersul diferitelor confesiuni creştine pe căi separate duce spre un drum înfundat”. Cu alte cuvinte, scopul derivat al ecumenismului este de a evita intrarea în această fundătură, de a evita blocajul.

Sunt voci care califică ecumenismul drept erezie. În măsura în care ecumenismul devine un simplu discurs şi nu un fapt de credinţă, riscul există. Totuşi, calitatea de a fi ecumenic e lăuntrică stării de a fi creştin. A fi creştin anti-

ecumenic este un nonsens sau o contradicţie în termeni. Creştinul locuieşte în Cristos şi este locuit de Cristos, din moment ce Botezul aduce încreştinarea. A nu recunoaşte botezul conferit în numele Preasfintei Treimi într-un rit sau altul sau de către o confesiune sau alta înseamnă, de fapt, a da curs contradicţiei. În acelaşi timp, Botezul este poarta de acces în Biserică. Constituţia Lumen Gentium (nr. 8) învaţă că Biserica lui Cristos subzistă în Biserica Catolică, în sensul că prin ea se transmite plinătatea revelaţiei de la Cristos şi în ea se păstrează totalitatea mijloacelor de mântuire: Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Liturghie cu cele 7 sacramente, succesiunea apostolică, rolul apostolului Petru şi a succesorilor săi în a sluji unitatea vizibilă a Bisericii. În felul acesta, putem vorbi despre o unică Biserică, Mireasă a lui Cristos, dar şi de diferite grade de a fi Biserică corespunzătoare respectivelor confesiuni.

Să nu uităm că scopul fundamental al ecumenismului este restabilirea unităţii vizibile a Bisericii în toate componentele sale, pentru a păstra intactă moştenirea lăsată de Cristos la Cina cea de Taină. Incontestabil, Biserica este zidită pe temelia apostolilor. Între ei, un loc aparte, de slujire a unităţii, îl are apostolul Petru şi, prin urmare, succesorii săi. Dintre toţi apostolii, numai lui i-a spus Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18). Tot lui i-a poruncit Isus cel înviat: „Paşte oile mele!” (In 21,16), şi tot el a primit misiunea de a-i întări pe fraţi în credinţă (Cf. Lc 22,32). Ca succesor al apostolului Petru, Papa Francisc a ţinut să reamintească angajarea întregii Biserici catolice în a parcurge drumul unităţii şi importanţa dialogului cu fraţii de alte confesiuni. Scrisoarea apostolică Evangelii Gaudium (nr. 245) ilustrează acest lucru. Iar rugăciunea este calea evanghelică de apropiere pentru a construi un dialog sincer în adevăr şi iubire. Prin rugăciune, calea este mereu deschisă… şi inimile, calde.

Pr. Fabian MĂRIuŢ

Ecumenismul, un drum înfundat sau o cale deschisă?


Cuvântul gânduri are o rezonanţă aparte în viaţa unei părţi însemnate a credincioşilor din parohiile noastre.

La simpla lui rostire, mintea ni se duce către cugetările Fericitului Vladimir. Spre deosebire de gândurile obişnuite, Fericitul nostru ne propune gânduri pline de duh, întrupând în ele experienţa sa de viaţă. Ţinând cont că „înainte de orice, eul nostru este un depozit” - spunea el - cât ne-am dori ca minţile noastre să fie ocupate mereu cu gânduri salutare? Ce minunat ar fi dacă în cămara lăuntrică a sufletului, am aduna mereu cele şapte roade ale Duhului Sfânt: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal. 5,22), pe care să le scoatem la timpul cuvenit şi să le dăruim mai departe? Cele şapte roade sunt tot atâtea gânduri. Lista lor se deschide cu iubirea şi se încheie cu credinţa, arătând astfel că viaţa creştină este cuprinsă între cele două.

Doi soţi, cu ocazia nunţii de aur, mărturiseau că au îmbrăţişat un gând de ani buni: „Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării. Ci spre ascultare pe calea iubirii”. Privind în urmă, cei doi vedeau cum iubirea înflăcărată a tinereţii s-a transformat încetul cu încetul în ascultare reciprocă, lăsând rând pe rând de-a lungul anilor acea parte de mândrie care le-ar fi putut răni căsnicia. „În viaţa noastră am folosit însă mereu un condiment, din belşug – spune soţul: rugăciunea. Şi-acum, seară de seară, îmi iau soţia de mână (şi-şi luă instantaneu soţia de mână) şi spunem împreună Tatăl nostru. Aproape mereu coboară peste noi o bucurie nespusă. Aşa am învăţat să ne iubim zi de zi mai mult”. „Aşa e!” răspunse soţia pe al cărei chip atins de riduri se ivi un roşu palid.

Alţi soţi mărturiseau că fiind în preajma relicvei Fericitului Vladimir, li s-a potrivit acest gând: „Ce uluitoare, bucuria de a constata că suprema cauză este Îndurarea!”. „A trecut ceva timp în viaţa noastră ca să înţelegem ce-i îndurarea. Mult timp am trăit ca doi arici gata să se înţepe la tot pasul. Aşteptam mereu ca primul pas spre iertare şi împăcare să-l facă celălalt. De câţiva ani am descoperit că Spovada este Taina îndurării. Mai întâi soţia mea, apoi eu. Ne spovedeam şi înainte, dar… de-atunci, am înţeles că Tatăl ceresc îşi revarsă îndurarea într-un suflet care apoi se poartă cu îndurare. Ce multă linişte şi bucurie am dobândit! Gândul ne-a amintit de schimbarea decisivă din relaţia noastră. Îl rugăm pe Fericitul Vladimir să mijlocească bucuria îndurării pentru familiile care trec prin neînţelegeri”.

Într-o zi, o persoană văduvă lăcrima în faţa Preasfântului Sacrament. Îşi pierduse soţul de câteva săptămâni. Îi simţea lipsa. Îi ducea dorul. La ieşirea din biserică, i-a împărtăşit preotului că următorul gând „în Eternitatea noastră de mâine, pacea ne va înlocui spaţiul, bucuria – timpul” i-a adus în suflet o lumină mângâietoare. Spunea ea: „Chiar dacă soţul meu e dincolo de spaţiu şi timp, întrevăd acum că golul îl va umple Isus din Taina Euharistiei, iar Sfânta Liturghie ne va ţine uniţi şi dincolo de moarte. De-aici voi lua bucuria şi pacea”.

La citirea următorului gând, „E posibil ca timpul să nu fie altceva decât răbdarea întrezărită a Celui Etern”, doi logodnici, care amânau repetat pasul căsătoriei, şi-au pus în cele din urmă întrebarea: „cât mai poate răbda Dumnezeu nehotărârea noastră?” Apoi, au anunţat data căsătoriei, devenind conştienţi că „nimeni nu se poate ascunde de privirea lui Dumnezeu şi nimeni nu-i poate pune răbdarea la încercare la nesfârşit”.

Un părinte care se purta mereu cu asprime faţă de copii, la întâlnirea acestei cugetări, „La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii” a căzut pe gânduri. De mult se întreba de ce copiii îl ţin la distanţă, de ce nu comunică cu el? „Am înţeles într-o zi că îi îndepărta felul meu de a fi agresiv. Din acel moment am început să spun des această rugăciune: Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima mea asemenea cu inima ta. Să le ofer mai mult timp şi mai multă atenţie. Din zi în zi, m-am convins că pot exercita mult mai uşor autoritatea de părinte prin bunătate”.

Plecând de la acest gând, „Adevărata milă este mută şi are mâini agile”, şi răspunzând şi dorinţei Papei Francisc de a arăta şi mai multă grijă faţă de săraci, în Parohia Regina Sfântului Rozariu, pe timpul Adventului, s-a organizat iniţiativa Coşul pentru alimente. Multe mâini tăcute au adus ulei, zahăr, făină, conserve etc… pentru a le dona de Crăciun. 50 de familii sărace, mai mult de 300 de suflete, au beneficiat de un mic sprijin al milei tăcute şi al mâinilor generoase.

În încheierea listei, aşezăm ca un corolar, acest gând: „O mare şi sfântă speranţă nu poate exista fără multă credinţă şi multă iubire”. Din Anul credinţei am preluat îndemnul: „Poarta credinţei este mereu deschisă!”. La fel şi poarta carităţii… Între ele e cuprinsă întreaga viaţă.

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

Universul familiei

Gânduri de dat mai departe pentru 2014


Micul Prinț

Nu fructe, ci seminţe

Un copil a avut odată un vis deosebit. Se părea că era într-un magazin în care, în spatele tejghelei, stătea un vânzător. Acesta era un înger, dar copilul nu ştia. Copilul, puţin cam trist, îl întrebă pe înger: „Ce oferiți aici, domnule?” Îngerul îi răspunse: „Tot ceea ce doreşti”.

La auzul acestor cuvinte, copilul prinse mai mult curaj, deveni mai deschis şi spuse: „Atunci, aş dori ca toţi copiii să aibă posibilitatea de a învăţa într-o şcoală, ca toţi şomerii să aibă locuri pentru a munci, ca săracii să aibă condiţii mai bune de trai; aş dori să nu mai fie ură şi războaie între popoare; da, aş dori pace pentru toată lumea”.

Aici, îngerul îl întrerupse şi-i spuse: „Prietene, tu m-ai înţeles greşit. Noi nu vindem fructe, ci numai seminţe”.

Lăcomia distruge fericirea

Pe un teren de sport, se jucau mai mulți copii; un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: „Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?” Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: „După mine, aceşti copii sunt fericiţi”.

„Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?”

„Ca şi fericirea copiilor”, răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel amuţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi

ţipetele au înlocuit râsul fericit al copiilor. „Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?” „Cearta”, răspunse elevul. „Şi cearta, cine a produs-o?” „Lăcomia, egoismul”. „Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc”.

Fără violenţă

Klemens Maria Hofbauer, apostolul Vienei, îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi, s-a dus într-un salon de oaspeţi ca să cerşească bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă lui Klemens, spunându-i: „Cum de ai curajul să-mi ceri bani?” Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: „Asta a fost pentru mine. Acum, însă, daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi”. Şi-i întinse pălăria.

Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.

Cu pași mărunţi

Sfântul Francisc de Sales a fost întrebat odată de către unul dintre studenţii săi: „Ce pot face eu pentru pace?” Acesta i-a dat următorul răspuns: „Nu mai trânti uşa atât de tare...!”

profamilia.ro

POVESTIOARE DESPRE PACE


Aceasta a vrut să vestească fiecare dintre cele 8 coruri care au participat, sâmbătă, 21 decembrie 2013, la cea de-a

XVII-a ediție a concertului de colinde Christus Natus Est. Anul acesta, concertul a avut loc la Biserica Sfânta Tereza

a Pruncului Isus, din Bucureşti. Entuziasmul şi bucuria de vestire a Naşterii Mântuitorului prin intermediul colindelor au rămas la fel de nestăvilite în credință ca şi în anii precedenți. Chiar dacă anul acesta numărul corurilor participante a fost mai restrâns, mesajul pe care fiecare a vrut să îl sublinieze a fost acela că Dumnezeu se pregăteşte să îşi trimită Fiul în lume. Vegheați de lumina sfântă adusă de la Betleem de către Cercetaşii României, tinerii arhidiecezei noastre ne-au insuflat speranța venirii lui Cristos şi ne-au introdus în atmosfera solemnă a Crăciunului. Fiecare cor a susținut câte trei colinde, două la alegere şi una obligatorie…

Aşa cum ne-am obişnuit, şi de data aceasta, am avut onoarea de a-l avea în mijlocul nostru pe Excelența Sa Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti Ioan Robu, care la finalul concertului a adresat în fața credincioşilor un mesaj plin de iubire, încurajându-ne să ne pregătim plini de bucurie pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Totodată, Păstorul arhidiecezei şi-a exprimat dorința ca în 2014, să participe la concert corurile din toate parohiile şi pentru aceasta, le-a dat întâlnire la Catedrala Sfântul Iosif!

Spre final, prezentatorii concertului, Roberta şi Cosmin, l-au invitat pe Pr. Daniel Bulai în fața participanților, pentru a-i felicita, acordându-le tuturor Diploma de participare şi dulciuri de la Moş Crăciun. Părintele responsabil cu pastorația tineretului a mulțumit gazdei şi echipei diecezane pentru organizarea concertului şi a subiniat faptul că parohiile prezente la Concert sunt şi un exemplu pentru cei care, pe viitor, se pregătesc să colinde. Înainte să primim salutul de Sărbători Fericite şi La Mulți Ani, cercetaşii au transmis celor prezenți un mesaj legat de Lumina de la Betleem şi au distribuit Lumina tuturor.

Fiecare grup de tineri a plecat acasă cu o diplomă, cu un cadou, cu Lumina de la Betleem şi, mai ales, cu speranța că focul credinței nu se va stinge niciodată, acesta fiind alimentat de Lumina veşnică pe care o sărbătorim la Crăciun!

Cosmin SIPoȘ

CONCERT DE COLINDE: Lumina Nașterii Mântuitorului

Gândul meu pentru TINERI

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Eram la o zi de reculegere cu „echipa diecezană” de tineri. La prima meditație, „Isus în viața mea”, le-am relatat tinerilor o povestioară pe care am reținut-o de când eram seminarist: „Un tânăr căsătorit era foarte fericit că s-a mutat în casă nouă. Dintotdeauna şi-a dorit ca Isus să i se arate şi să-l viziteze. Acum, Isus a venit în „persoană” şi a bătut la uşa tânărului fericit. Isus s-a prezentat şi tânărul, cu bucurie, l-a invitat în casă. Făcându-se noapte, Isus i-a spus că ar vrea să rămână acolo. Tânărul l-a invitat în camera mare de oaspeți... A doua zi, a venit tatăl tânărului. Bucurie mare! Tatăl şi-a exprimat dorința de a rămâne şi el peste noapte. Tânărul, gândindu-se că Isus nu se va supăra, îl roagă să se mute în camera mai mică... A treia zi, bate la uşa tânărului şeful de la locul de muncă. Bucuros, îl invită în casă şi fac sărbătoare! Peste noapte, şeful nu avea unde să se retragă şi tânărul îi oferă camera cea mare, pe tatăl său îl mută în camera mică, iar pe Isus, îl invită afară pe prispa casei. Tânărul se gândea: Isus mă va înțelege! Următoarea zi, au sosit cerealele de pe câmp. Prispa era locul ideal pentru a le depozita. Tânărul s-a apropiat de Isus, şi-a cerut iertare şi i-a spus: Te rog, poți să vii altă dată!? Momentan, sunt cam ocupat!”

Isus s-a născut pe acest pământ, printre noi! Isus s-a întâlnit şi a vorbit cu oamenii din diferite clase sociale şi religii! Isus a schimbat modul de a gândi şi de a trăi al omului, a schimbat felul de a privi această lume, a schimbat direcția istoriei! În istoria omenirii nu a mai fost niciodată un Om ca Isus din Nazaret! Peste toate timpurile, El este Unic! Cu prezența lui Isus în lume, a început numerotarea anilor şi astfel, s-a deschis „Anno Domini” (A.D. = „Anul Domnului”). Oriunde a ajuns mesajul învățăturii lui Isus în lumea aceasta, s-au făcut legi pentru protecția şi educația copiilor, s-au făcut şcoli şi universități, s-a recunoscut taina sfintei căsătorii, s-au promovat drepturile femeilor în societate, a fost îndepărtată sclavia în toate formele ei, s-au făcut schimbări uriaşe spre binele comun al omului, au înflorit cultura şi civilizația...

Pr. Daniel buLAI

Suflet tânăr


În luna decembrie a anului care tocmai s-a încheiat, Muzeul Național al Literaturii a acordat – prin juriul

condus de domnul academician Eugen Simion – o serie de premii. Printre acestea, Premiul pentru filologie clasică Petru Creţia a revenit profesoarei Rodica Elena Miron, autoare a volumului Simbol şi tipologie biblică în literatura Antichității târzii.

Aşa cum se arăta în discursul de motivare a premierii, cartea sorei Rodica Miron vine să completeze, în mod strălucit, un capitol mai rar abordat în literatura de specialitate românească, şi anume poezia cultă de inspirație creştină, din Antichitatea târzie. Însă analiza întreprinsă nu este doar un demers de critică literară ori filologică. Prin intermediul studiului aprofundat al simbolurilor biblice în opera lui Prudentius, autoarea îmbină relevarea valențelor estetice şi comentariul teologic, evidențiind astfel moştenirea culturală lăsată de acest scriitor latin epocii sale şi celor următoare. Acesta este cel de-al doilea merit pentru care lucrarea a primit premiul Muzeului Literaturii. Cel de-al treilea, nedeclarat ca atare, dar mărturisit „printre rânduri”, este legat de geneza lucrării, care îşi are originile în anii de studenție când, aşa cum arată autoarea, „într-o vreme când cuvântul Dumnezeu nu putea fi rostit decât în şoaptă şi cu uşi închise, Prudentius şi Ioan Alexandru mi-au fost primii cateheți. Cel dintâi îmi vorbea dintr-un raft de bibliotecă; cel de-al doilea, pe furiş, la un curs clandestin de ebraică”. Scrierea acestei cărți a fost deci o datorie de suflet, răsplătită cu siguranță, la rândul ei, în felurite moduri, printre care şi prin premiul menționat.

Rod al unei cercetări doctorale asidue şi de mare amploare (acoperă întreaga operă a lui Prudentiu), cartea este structurată în şase capitole, conform unui demers logic ce îşi propune să situeze autorul tratat în contextul literar, teologic şi istoric al epocii sale (capitolele I-IV, cu un intermezzo metodologic relativ la prezența simbolului în Biblie, cap. III), pentru ca apoi să poată explicita conformația universului simbolic prudentian, în care autoarea identifică trei componente majore: 1. creația primară, 2. căderea şi 3. ascensio (urcarea), încununată cu banchetul. Aşadar, volumul descrie o viziune inerent optimistă, pozitivă, „o veritabilă summa theologiae (se arată în prefață); cu alte cuvinte, totalitatea doctrinei christologice a Bisericii sinodale, a Bisericii primelor şi, poate, a celor mai strălucite veacuri din istoria gândirii creştine”.

Că Prudentius – magistrat roman devenit pustnic şi poet – a avut un ecou important în istoria acestei gândiri ne-o dovedeşte, printre altele, numărul extrem de mare de manuscrise care ni s-au păstrat, realizate cu acribie după operele prudentiene mai ales în Evul Mediu şi care, după unele calcule, sunt depăşite ca număr doar de exemplarele manuscrise ale Sfintei Scripturi. Chiar şi Liturgia Bisericii a integrat, între imnele sale, fragmente preluate din scrierile lui Prudentius, făcându-le astfel parte din tezaurul ei de învățătură. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, în ultimă analiză, „în pragul ei cel mai de sus, teologia înseamnă vibrație, emoție, revelație, dicibilă şi indicibilă” – adică poezie.

„Poezia prudentiană – arată autoarea – este elocventă pentru descifrarea concepției epocii patristice referitoare la artă şi, mai mult, la poezie. Poezia, ca şi arta în general, iese din sfera profană, pentru a-şi îndeplini pe drept cuvânt rolul său în sfera sacrului. Ea devine intrinsecă religiei şi religiozității, prin aportul ei de frumos la viața cultică”. În această perspectivă, autoarea demonstrează în mod original faptul că, „la marii scriitori creştini, literatura şi teologia reprezintă o unică matrice a spiritului”. Iar meritul lui Prudentius a fost tocmai acela „de a realiza convertirea mitului profan la misterul creştin”, integrând terenul fertil al simbolismului antic cu perspectiva cristologică. Se defineşte astfel, prin acest demers, poate cel mai important simbol, amplu tratat în lucrarea de față, şi anume „valoarea recapitulativă şi restauratoare a crucii”.

Pe aceeaşi linie, în cuvântul său liric, de încheiere, intitulat „Gând şi dar”, prof. dr. Dan Bodea arată că, „parcurgând lucrarea semnată de sora Rodica, ne lăsăm furați de nesfârşirea simfoniei glorioase a cuvântului ce ni se dăruie când prin Tertulian, când prin Ciprian, când prin Ambrozie. Fiecare dintre ei împlineşte până la culme chemarea Crucii, descoperindu-ne rănile Domnului Isus pe care le poartă în trupul lor, în dorul lor-foc aprins din veşnicie pentru veşnicie”.

Liana GEHL

Universul poetic prudentian în spațiul românesc•Rodica Elena Miron, Simbol și tipologie biblică în literatura Antichității târzii (cu exemplificări din opera lui Aurelius Prudentius Clemens)•Galaxia Gutenberg 2012, 334 pag.•Cu un cuvânt înainte de prof. dr. Eugen Cizek și prof. dr. Liviu Franga; prefaţă de prof. dr. Francisca Băltăceanu.

Recenzie

Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 1/2014

Documents

Transcript of Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 1/2014