MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,

TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, GEOGRAFIE ŞI RELAŢII

INTERNAŢIONALE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT~ NATO ŞI SECURITATEA UMANĂ ~

CONDUCĂTORI ŞTIINŢIFICI (ÎN COTUTELĂ INTERDISCIPLINARĂ)

prof. univ. dr.

Alexandru ILIEŞ

general - locotenent prof. univ. dr.

Teodor FRUNZETI

Doctorand

Alexandru KIŞ

ORADEA

2011

1

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORATINTRODUCERE ..................................................................................................

1. STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII

UMANE ...........................................................................................................................

1.1 Fundamentele conceptului de securitate umană ..............................................

1.1.1 Securitatea umană şi dihotomia ”eliberare de frică” – ”eliberare de

nevoi” ..................................................................................................

1.1.2 Eliberarea de frică şi securitatea umană ..............................................

1.1.3 Eliberarea de nevoi şi securitatea umană ............................................

1.1.4 Libertatea de a trăi în demnitate .........................................................

1.2Modele conceptuale ale securităţii umane ........................................................

1.2.1 Evoluţia abordărilor şi eforturile de operaţionalizare a conceptului

de securitate umană .............................................................................

1.2.2 Securitatea umană – abordări critice şi modele conceptuale ...............

1.3 Ameninţări şi riscuri la adresa securităţii umane ............................................

1.3.1 Analiza de risc şi securitatea umană ...................................................

1.3.2 Ameninţări la adresa securităţii umane ...............................................

1.4 Parametri şi indicatori de securitate umană .....................................................

1.4.1 Evaluarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului – indicator al

evoluţiei stării de securitate umană .....................................................

1.4.2 Indexul de Dezvoltare Umană al Programului de Dezvoltare al

ONU.....................................................................................................

1.4.3 Topul statelor eşuate; implicaţii în ce priveşte securitatea umană ......

1.4.4 Indexul fragilităţii statale într-o lume în dezvoltare ............................

1.4.5 Prognoza riscului de instabilitate – statele lumii, între pace şi

conflict .................................................................................................

1.4.6 Indexul libertăţii economice ................................................................

1.4.7 Indexul prosperităţii – investigarea bogăţiei globale şi a bunăstării ...

1.4.8 Carta anuală a competitivităţii globale ................................................

1.4.9 Raportul Freedom House privind libertatea ........................................

1.5Operaţionalizarea conceptului de securitate umană .......................................

p. 6

p. 9

p. 9

p. 10

p. 12

p. 16

p. 18

p. 20

p. 20

p. 23

p. 27

p. 27

p. 33

p. 42

p. 42

p. 44

p. 45

p. 48

p. 49

p. 50

p. 51

p. 52

p. 53

p. 54

2

1.5.1 Consideraţii privind conceptul de „audit” a securităţii umane ...........

1.5.2 Măsurarea stării de securitate umană ..................................................

1.5.3 Consideraţii privind alcătuirea unui Index al securităţii umane .........

1.5.4 Indexul securităţii umane – repere metodologice ...............................

1.5.5 Indexul securităţii umane – între teorie şi practică .............................

2. METODOLOGIE DE LUCRU. ÎNTRE ŞTIINŢA GEOGRAFICĂ ŞI STUDIILE

DE SECURITATE .........................................................................................................

3. SISTEME DE SECURITATE CU IMPLICAŢII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII

UMANE ...........................................................................................................................

3.1 Revoluţia geopolitică – de la unipolaritate către multipolaritate. Statul şi

securitatea umană ...............................................................................................

3.1.1 Vectorii puterii şi securitatea umană ...................................................

3.1.2 Statele şi redistribuirea puterii la nivel global .....................................

3.1.3 „Grupările” de state; naţiunile între afirmare, aliniere şi nealiniere ...

3.1.4 Statul şi securitatea umană ..................................................................

3.1.5 Colapsul sistemic al statelor – statele eşuate şi securitatea umană .....

3.2 Domeniul substatal al securităţii umane ...........................................................

3.2.1 Securitatea comunităţilor umane .........................................................

3.2.1.1Aşezările umană şi securitatea individuală .............................

3.2.1.2Violenţa şi aşezările umane .....................................................

3.2.1.3 Securitatea aşezărilor umane şi a comunităţilor ......................

3.2.2 Societatea civilă şi securitatea umană .................................................

3.3 Domeniul suprastatal al securităţii umane - organizaţiile internaţionale şi

securitatea umană ...............................................................................................

3.3.1 Rolul organizaţiilor internaţionale în dinamica de securitate globală;

implicaţii privind securitatea umană ...................................................

3.3.2 ONU – promotor al conceptului de securitate umană .........................

3.3.2.1 Sprijinirea naţiunilor pentru prezervarea păcii. Operaţiunile

de pace şi securitatea umană ...................................................

3.3.2.2Responsabilitatea de a proteja - premiză a geopoliticii şi

geostrategiei securităţii umane ...............................................

p. 54

p. 56

p. 60

p. 63

p. 65

p. 67

p. 74

p. 76

p. 79

p. 82

p. 86

p. 94

p. 99

p. 109

p. 109

p. 110

p. 115

p. 117

p. 120

p. 127

p. 129

p. 139

p. 140

p. 147

3

3.3.2.3 Securitatea umană între asistenţa umanitară şi intervenţia

umanitară .................................................................................

4. INTEGRAREA CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ ÎN DOCTRINA

ŞI PRACTICA NATO ....................................................................................................

4.1 NATO ca sistem teritorial de securitate umană ...............................................

4.1.1 Sistemul teritorial Nord-Atlantic .........................................................

4.1.2 NATO şi parteneriatele de securitate – către geopolitica securităţii

umane ..................................................................................................

4.1.3 NATO şi planificarea urgenţelor civile ...............................................

4.2 Concepte de lucru NATO cu impact în sfera securităţii umane .....................

4.2.1 Prospectarea viitorului – Proiectul Scenariilor Multiple ale

Viitorului. Implicaţii privind securitatea umană .................................

4.2.2 Noul Concept Strategic al NATO – semnificaţii pentru starea de

securitate umană ..................................................................................

4.2.3 Cooperarea civili-militari – premiză a dialogului pe teme de

securitate umană ..................................................................................

4.2.4 Operaţiile bazate pe efecte şi protecţia populaţiei civile .....................

4.2.5 Abordarea comprehensivă – către o viziune integrată a implicării în

câmpul securităţii umane .....................................................................

4.3 NATO şi securitatea umană – aspecte practice relevate de operaţia din

Afganistan ............................................................................................................

4.3.1 Teatrul de operaţii ca regiune de program. Implicarea NATO în

Afganistan ...........................................................................................

4.3.2 Doctrina contra-insurgenţă şi Forţa Internaţională pentru Asistenţă

de Securitate ........................................................................................

4.3.3 Echipele Provinciale de Reconstrucţie – o abordare regională a

efortului de dezvoltare .........................................................................

CONCLUZII ....................................................................................................................

LISTA DE ABREVIERI ŞI ACRONIME ....................................................................

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ..................................................................................

p. 151

p. 156

p. 157

p. 157

p. 162

p. 167

p. 171

p. 172

p. 176

p. 181

p. 189

p. 192

p. 196

p. 198

p. 205

p. 209

p. 213

p. 218

p. 222CAPITOLUL 1 (rezumat)

STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII UMANE

4

Evenimentele recente din lumea arabă, şi în mod special situaţia din Libia, care a atras reacţia comunităţii internaţionale în virtutea responsabilităţii de a proteja, au reiterat importanţa securităţii umane ca referinţă în dialogul pe teme de securitate. În discursul ţinut de secretarul de stat SUA, Hillary Clinton, în cadrul Conferinţei de la Londra privind problema libiană, principiile securităţii umane au fost recunoscute şi promovate ca aspiraţii umane fundamentale şi universal valabile (“reprezentarea în guvernare [...], eliberarea de violenţă şi frică, şansa de a trăi în demnitate şi de a-şi pune în valoare abilităţile”) (Clinton, 2011), totodată urmărite ca obiective de perspectivă ale coaliţiei internaţionale angajate în rezolvarea crizei din ţara nord-africană.

Implicarea NATO pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor ONU cu privire la Libia nu este surprinzătoare. Dincolo de proximitatea teatrului de operaţii (şi implicaţiile evidente ale acestei vecinătăţi), Alianţa Nord-Atlantică, prin capabilităţile de care dispune, este poate singura organizaţie de securitate în măsură să abordeze în mod comprehensiv situaţii complexe de criză, asigurând condiţiile necesare demarării coordonate a eforturilor integrate de stabilizare şi reconstrucţie, în parteneriat cu organizaţii internaţionale guvernamentale sau aparţinând societăţii civile.

Un argument în acest sens este operaţia NATO din Afganistan (ISAF), ce promovează imaginea unei alianţe politico-militare flexibile, ce pune un accent tot mai puternic pe cooperarea cu organizaţiile civile, într-un efort coordonat şi integrat de promovare a unei stări minimale de securitate umană (echivalentul stabilizării unei situaţii de criză), ca prim pas către dezvoltarea socio-economică pe principii subordonate intereselor de securitate umană.

Capitolul abordează în mod comprehensiv dezvoltările pe care conceptul de securitate umană le-a cunoscut, investighează suportul instituţional de care acesta se bucură şi analizează eforturile depuse în mediile ştiiniţifice şi politice internaţionale în vederea operaţionalizării sale.

Şcoala absenţei fricii a căutat să impună ca subiect esenţial primatul protecţiei indivizilor în faţa conflictelor violente, cercetarea ştiinţifică adoptând această viziune ca abordare minimală, restrânsă, a conceptului de securitate umană, dar nu fără a recunoaşte asocierea ameninţării violente cu alte forme de inechitate socio-economică şi politică. O astfel de abordare este considerată ca asigurând dimensiuni realiste şi gestionabile demersurilor analitice, operând cu termeni ca ”asistenţa în caz de urgenţă”, ”prevenirea şi încheierea conflictelor”, ”construcţia păcii”, dar şi cu o componenetă cheie a agendei sale, care a determinat o adevărată revoluţie în modalitatea de interpretare a ideii de suveranitate statală – conceptul ”responsabilităţii de a proteja”.

Curentul absenţei nevoilor ca şi condiţie primordială a securităţii umane (conceptul ”extins” al securităţii umane) porneşte de la premiza că foametea, bolile şi dezastrele naturale ucid de departe mult mai mulţi oameni decât războaiele, genocidul şi terorismul la un loc, fiind necesară asocierea acestora celorlaltor ameninţări la adresa securităţii umane. Eliberarea de nevoi, dincolo de tarele asociate violenţei în diferitele ei forme de manifestare, promovează în mod exhaustiv necesitatea analizei tuturor aspectelor care aduc atingere a ceea ce este acceptat ca definind securitatea individului, punând accentul pe obiective de dezvoltare. Rezultă din aceasta că securitatea umană şi dezvoltarea umană sunt puternic interconectate, împărtăşind trei elemente fundamentale: focalizarea pe populaţie, perspectiva multidimensională şi identificarea sărăciei şi inechităţii ca surse ale vulnerabilităţii individului. O implementare corespunzătoare a strategiilor şi planurilor de ameliorare a stării de securitate umană din perspectiva absenţei nevoilor necesită, la rândul ei, un sistem de guvernare transparent şi responsabil, ancorat în legea de drept, o administraţie publică responsabilă şi eficientă, drepturi sociale, economice, politice şi civile reale, toate acestea definind condiţiile bunei guvernări.

Libertatea de a trăi în demnitate corespunde beneficiului accesului la drepturi civile şi politice ca: dreptul inerent la viaţă, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime, la arest sau detenţie ilegală, dreptul la prezumţia de nevinovăţie, la un proces rapid şi corect, dreptul la liber sufragiu, la intimitate,

5

la libertatea de expresie, asociere şi întrunire. Această libertate cuprinde şi drepturile economice, sociale şi culturale – dreptul la hrană, sănătate, educaţie şi protecţie socială, dreptul la muncă, dreptul de a participa la viaţa culturală a comunităţii şi a se bucura de beneficiile progresului ştiinţific şi a aplicaţiilor sale. Demnitatea, ca dimensiune a trăirii, presupune absenţa oricărei forme de deprivare, ca: foametea, ignoranţa, incapacitatea, dizabilitatea şi boala. Oamenii trebuie să fie în măsură să se protejeze de orice formă de discriminare, insecuritate, abuz sau nedreptate. Mai mult decât atât, ei trebuie să fie în măsură să participe activ şi consistent la procesele democratice care le vor afecta vieţile şi viitorul ca indivizi sau ca persoane.

Libertatea de a trăi în demnitate, în accepţiunea promovată de raportul secretarului general al ONU, se leagă atât de drepturile omului cât şi de regimul de drept şi democraţie, aspecte distincte de nevoile de securitate ale individului confruntat cu violenţa sau cu alte nevoi de care depind supravieţuirea şi fiinţarea sa.

Având ca reper iniţial raportul UNDP din 1994, care vine şi detaliază modelul conceptual al securităţii umane prin determinarea principalelor referinţe menite să ofere contur şi să sprijine dezvoltarea valenţelor practice ale dimensiunilor eliberării de frică şi eliberării de nevoi, exprimate în realităţi concrete, ancorate în evenimente şi dependente de decizii, conturând trenduri şi marcând diferenţe în timp şi spaţiu în ce priveşte securitatea economică, cea alimentară, a sănătăţii, a mediului, securitatea personală, a comunităţii şi cea politică, am trecut în revistă, fără pretenţii de exhaustivitate, o serie de abordări menite să contribuie la maturizarea conceptuală şi consolidarea bazelor necesare operaţionalizării conceptului de securitate umană: G. King şi C. Murray, Kanti Bajpai, Caroline Thomas, Roland Paris, Sabina Alkire, Jennifer Leaning, Alexander K. Lautensach, Hans Günter Brauch, Lyal Sunga şi alţii.

În România, o contribuţie importantă în acest domeniu o are grupul de cercetători şi colaboratori (din cadrul cărora sunt onorat să fac parte) reuniţi în cadrul proiectului CNCSIS "Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane" al Academiei Forţelor Terestre "Nicolae Bălcescu" Sibiu, condus de dl. profesor Neag Mihai, proiect ce – în cadrul unei abordări multidisciplinare – abordează o serie largă de problematici de interes major în câmpul de referinţă al securităţii umane.

CAPITOLUL 2 (rezumat)METODOLOGIE DE LUCRU. ÎNTRE ŞTIINŢA GEOGRAFICĂ ŞI STUDIILE DE

SECURITATE

Acest capitol a apărut ca necesar pentru o teză interdisciplinară, explicând bivalenţa studiului în ce priveşte atât geografia politică şi geopolitica, cât şi studiile de securitate.

Am arătat că securitatea umană nu este un subiect care poate fi asumat în mod exclusiv de studiile de securitate, nici de cele sociologice, economice, politice sau ştiinţa geografică, însă găseşte susţinerea necesară conturării conceptului şi dezvoltării semnificaţiilor sale în fiecare dintre acestea.

Geografia, prin mijloacele specifice abordărilor sale tradiţionale, contribuie semnificativ la o mai bună înţelegere a legităţilor securităţii umane şi la operaţionalizarea conceptului. Geografia umană, şi, într-o oarecare măsură, geografia fizică – din perspectivă umană, asigură o mare parte din suportul necesar epistemiologiei securităţii umane, oferind – prin obiective, modalităţi de cercetare ştiinţifică şi instrumente de lucru specifice, o bază de plecare pentru abordarea bi-disciplinară şi multidimensională a conceptului.

Câmpul de referinţă al geografiei umane – cu privire la modalitatea în care spaţiul este gestionat de către comunităţile umane, în egală măsură cu impactul pe care acesta, prin caracteristicile sale, îl are

6

asupra fiinţării şi destinului fiinţelor umane, are o semnificaţie majoră în operaţionalizarea conceptului de securitate umană, finalitatea sa fiind concretizată în definirea sistemelor teritoriale în baza indicatorilor de siguranţă, suficienţă a resurselor şi libertate, ce conturează un anumit nivel (status) de securitate umană. Aceasta se realizează prin exploatarea capabilităţilor de sondare a vieţii umane, politice, culturale, sociale şi economice prin mijloace de cercetare şi tehnici care le includ pe cele specifice geografiei umane. În acest sens, geografia umană operează cu o serie de noţiuni fundamentale – spaţiu, regiune, regionalizare, loc, localizare, teritoriu, teritorialitate şi naţiune, care se adaptează în mod excepţional efortului de definire şi operaţionalizare a conceptului de securitate umană, permiţând asimilarea unei noi categorii taxonomice în ce priveşte identificarea şi delimitarea regiunii sau a sistemului teritorial: statusul de securitate umană.

În vederea abordării multidimensionale a conceptului de securitate din perspectiva sa esenţializată prin raportarea la individ/ comunitate, este relevant faptul că geografia umană cuprinde o multitudine de categorii care contribuie la conturarea unui tablou complex al realităţilor ce definesc existenţa umană într-un spaţiu dat, precum şi o serie de determinante ale acesteia, şi anume: geografia culturală, geografia dezvoltării, geografia economică, geografia sănătăţii, geografia istorică, geografia politică şi geopolitica, geografia religiei, geografia socială, geografia transporturilor, geografia turismului, geografia urbană ş.a.m.d.

Din această serie se detaşează cu predilecţie geografia dezvoltării, caracterizată prin abordarea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii de care se bucură locuitorii într-un sistem teritorial dat, şi care promovează dezvoltarea ca proces al schimbării ce urmăreşte să influenţeaze pozitiv viaţa comunităţilor. Focalizându-se pe analiza indicatorilor economici, politici şi sociali, geografia dezvoltării contribuie la dimensionarea elementului geografic ca vector de influenţă al cadrului larg al dezvoltării, întregind spectrul determinismului în materie, şi contabilizând, totodată, conexiunea inversă a relaţiei, materializată în transformările pe care mediul înconjurător le suferă ca urmare a procesului de dezvoltare multilaterală.

Geografia politică, care studiază relaţia de influenţă reciprocă dintre procesele politice şi structurile spaţiale, ancorate la trei scale analitice ale relaţiei populaţie – stat – teritoriu: statul (puterea de stat), relaţiile internaţionale (geopolitica) şi localităţile/ comunităţile, asigură trecerea către abordarea semnificaţiei delimitării sistemelor teritoriale în baza criteriilor de securitate umană, înţelegerea dinamicii acestora şi a logicii decizionale şi acţionale care se bazează pe acest fundament. Astfel, abordarea analitică a componentelor puterii de stat, măsura în care legitimitatea acesteia se bazează pe suportul larg al populaţiei, conexiunea inversă şi parametrii presiunii exercitate în procesul guvernării de către societatea civilă, dar şi de către instanţele supra-naţionale (în virtutea unor tratate şi ca urmare a participării la diferite forme de asociere), sunt relevante pentru studiul sistemelor de securitate cu relevanţă în domeniul securităţii umane. În consecinţă, abordarea sistematică a securităţii umane din perspectivă geografică este menită să investigheze gradul de reprezentare şi inter-relaţionare a categoriei de interes la nivelul a diferite eşaloane teritoriale – de la sisteme teritoriale definitorii pentru anumite spaţii comunitare până la sistemul teritorial global.

Acest cadru implică inserarea abilă a conexiunilor şi semnificaţiilor securităţii umane la nivel de teritoriu, caracterizat ca şi rezultantă a prezenţei şi acţiunii umane, precum şi în ce priveşte naţiunea, a cărei denominator comun este considerată comunitatea umană caracterizată prin unitate de teritoriu, conştiinţa identităţii istorice şi culturale şi unitatea de limbă şi religie. Globalizarea şi perspectiva uniformizării sociale aduce cu sine, în anumite circumstanţe, depăşirea modelului etnicităţii în favoarea modelului comunităţii coalizate în jurul unor idealuri (evident raportate la interese de securitate umană), prefigurând naţiunea politică a unor spaţii teritoriale marcate de carcateristicile unităţii în diversitate, dincolo de principiile clasice ale organizării politice a teritoriului.

7

Având aceste resurse la dispoziţie, am recurs la o metodologie de lucru care să permită cunoaşterea realităţii geopolitice şi de securitate atât de la singular la general, pe cale inductivă, cât şi de la general la particular, pe calea deducţiilor logice. Această metodă ne-a oferit, pe de o parte, posibilitatea de a clasifica, ordona şi abstractiza bogatul material faptic în vederea generalizării, iar pe de altă parte, de a putea trage concluzii, pe baza generalizării, asupra semnificaţiei unor evenimente şi realităţi particulare. Importanţa metodei inductiv-deductive pentru relevarea caracteristicilor de securitate umană este evidentă, atât timp cât, în esenţa sa, conceptul holistic al securităţii umane porneşte de la suma realităţilor securitare la nivel individual, definind totodată starea de securitate determinantă pentru trăirile subiective în materia satisfacerii trebuinţelor fundamentale la nivel personal.

O altă metodă compusă dialectic – cea a analizei şi sintezei, a permis aprofundarea fenomenului securităţii umane, abordând punctual fiecare dintre aspectele ce compun genul proxim al conceptului: eliberarea de nevoi, eliberarea de frică, libertatea de a trăi în demnitate şi protecţia faţă de hazarde. La rândul lor, aceste aspecte ale securităţii sunt compuse dintr-o multitudine de indicatori obiectivi şi subiectivi, a căror abordare descriptivă determină nuanţe de înţelegere a fenomenologiei securităţii prin prisma determinismelor de natură geografică, socială, culturală, religioasă, economică, dar şi a evoluţiei temporare a acestora.

Diferenţierea sistemelor teritoriale în baza indicatorilor de securitate umană se constituie în fundamentarea unui nou tip de geopolitică şi geostrategie. Clasica linie Brandt, care despărţea nordul bogat de sudul subdezvoltat, tinde să îşi piardă relevanţa geopolitică, iar diferenţele în materie de bunăstare se raportează la un nou numitor comun – individul (comunitatea) şi starea multidimensională a securităţii sale, care definesc sisteme teritoriale cu statusuri distincte de securitate umană, urmărite atât în dimensiunea lor temporală, cât şi în cea spaţială. Reflectarea acestor performanţe, după cum vom arăta în cadrul lucrării, are multiple semnificaţii – pornind de la fundamentarea unor politici de dezvoltare sectorială, îmbunătăţirea performanţei serviciilor sociale, chiar crearea unor regiuni de program, şi până la conturarea criteriilor responsabilităţii de a proteja, în virtutea cerinţei de respectare universală a drepturilor fundamentale ale omului.

Spaţiul vital (Lebensraum) al lui F. Ratzel devine, din perspectiva securităţii umane, un spaţiu al vitalităţii comunităţilor, transferând raportarea la suportul geografic către cuantificarea modalităţii de valorizare multidimensională a sistemului teritorial în beneficiul populaţiei. Gestiunea acestei valorizări este reprezentată, sistemic, de rezultanta unor eforturi multiple, a căror actori se regăsesc în: instanţe regulatoare (naţionale sau supranaţionale), structuri administrative, aparate de securitate, domeniul serviciilor publice, servicii de asistenţă şi protecţie socială, cadrul economic, diferite forme de organizare a societăţii civile, etc.

Analiza tuturor acestor sisteme, sub accepţiunea generică de sisteme de securitate cu atribuţii în domeniul securităţii umane, e abordată în cadrul lucrării urmărindu-se reflectarea lor structurală şi acţională la nivel statal (prin instituţiile puterii de stat), substatal (securitatea regională/ comunitară şi rolul societăţii civile) şi suprastatal (rolul organizaţiilor internaţionale). Relaţionarea între aceste niveluri de sisteme ne permite o mai bună înţelegere a locului şi rolului NATO în cadrul tabloului general al securităţii umane, Alianţa însăşi reprezentând un liant, în numele securităţii, între state ce împărtăşesc seturi de valori similare, bazate pe democraţie şi drepturile individuale ale cetăţenilor, fapt ce creează un fundament valuabil pentru dezvoltări consistente şi compliante cu cerinţele şi garanţiile de securitate care privesc fiinţa umană.

Detaliind evoluţiile conceptuale şi doctrinare din cadrul NATO, am căutat să evidenţiem conexiunile explicite şi implicite ale acestora cu reperele fundamentale ale conceptului securităţii umane. Valenţele pe care abordarea comprehensivă, operaţiile bazate pe efecte şi cooperarea civili-militari le capătă în lumina noului Concept Strategic NATO evidenţiază în mod elocvent sensul dual al

8

transformării Alianţei: reafirmarea, într-un nou context, a misiunii de bază privind apărarea comună, în paralel cu dezvoltarea unor capacităţi de reacţie la noi categorii de ameninţări sectoriale (energie, schimbările climatice, cibernetică, piraterie, etc.) cu implicaţii directe la toate nivelurile de reprezentare a securităţii: internaţional – naţional – regional/comunitar – individual.

Ultima parte a lucrării aduce operaţia NATO din Afganistan ca argument ce promovează imaginea unei alianţe politico-militare flexibile, ce pune un accent tot mai puternic pe cooperarea cu organizaţiile civile, într-un efort coordonat şi integrat de promovare a unei stări minimale de securitate umană (echivalentul stabilizării unei situaţii de criză), ca prim pas către dezvoltarea socio-economică pe principii subordonate intereselor de securitate umană.

Dezvoltările pe care recenta implicare a Alianţei Nord-Atlantice în Libia le va avea vor fi în măsură să confirme perspectiva integrării cerinţelor de securitate umană la nivelul deciziei politico-militare, dar şi în ce priveşte maniera punerii în practică a acestora, sau, dimpotrivă, să ridice noi probleme legate de aplicabilitatea conceptului de securitate umană în relaţiile internaţionale şi implicarea actorilor de forţă în rezolvarea situaţiilor de criză.

CAPITOLUL 3 (rezumat)SISTEME DE SECURITATE CU IMPLICAŢII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII UMANE

Alunecarea sistemului internaţional către un model cu ierarhii redefinite şi cu un regim redivizat al distribuţiei puterii (influenţei) pune în scenă un spectru larg de atitudini relaţionale între o multitudine de actori relevanţi, oferind noi dimensiuni strategiilor, politicilor şi realităţilor din domeniul securităţii, într-o adevărată reţea de dependenţe şi interese interconectate, cărora i se adaugă dimensiunea nu mai puţin complexă a controlului şi gestiunii interne.

Toate aceste structuri organizaţionale, precum şi reţelele multidimensionale de relaţionare, definesc sistemele de securitate care gestionează şi determină starea de securitate umană. Facem, astfel, trimitere directă către comunităţile umane „subordonate” unor sisteme de autogestiune, de la organizări arhaice (de factură tribală) până la cele ce conturează un anumit tip de identitate, dobândită prin apartenenţa la o localitate, regiune, stat, organizaţie, care pot contribui la ameliorarea poziţiei individului în materie de securitate, asigurând confortul necesar dezvoltării personale.

La nivel de reprezentare funcţional-teritorială putem astfel distinge sisteme teritoriale de securitate, caracterizate printr-o uniformitate a statusurilor, intrărilor şi ieşirilor în materie de securitate umană. Acestea sunt: comunităţile, statele, grupările de state (pivotând în jurul unor seturi de interese comune, în special de natură securitar-economică, culturală şi socială), alianţe de state (cu focus pe securitatea naţională/ de bloc) şi uniuni de state (ca expresie integratoare a democratizării avantajelor sumei de valori şi a plus-valorii generate de un spaţiu de securitate comun).

Interferând multidimensional cu aceste organizări, există alte două sisteme care ponderează reperele de securitate umană prin pârghii specifice – organizările societăţii civile (ca factor de presiune de jos în sus în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public) şi organizaţiile internaţionale (ca instanţe suprastatale cu rol regulator atât în relaţiile dintre state, cât şi în ce priveşte promovarea şi prezervarea unor seturi de valori şi drepturi ce privesc nemijlocit fiinţa umană).

Statul şi securitatea umanăStatul rămâne, în continuare, principalul reper ca sistem de securitate la care se raportează fiinţa

umană atunci când îşi evaluează existenţa şi perspectivele. Prin mecanismele complexe dezvoltate în

9

timp, statul – într-o formulă a sa ideală – este garantul securităţii fizice şi demnităţii cetăţenilor, promovând premizele bunăstării şi asigurând libertatea individuală de exprimare şi opţiune.

Astfel, cu toate că subiectul securităţii umane nu este centrat pe stat, viziunile, strategiile, politicile de acţiune şi măsurile care se iau cu efect în câmpul securităţii umane aparţin în mod aproape covârşitor acestuia. Este de remarcat faptul că, prin conceptele de securitate naţională, sunt tot mai frecvent promovate obiective care îmbogăţesc domeniul prezervării valorilor statului cu cele specifice securităţii umane. Ceea ce defineşte orientarea unui stat este calitatea pro-cetăţean sau pro-statală a măsurilor ce decurg din acestea, fapt ce reclamă politici integrate care, în baza focalizării pe obiective de securitate umană, să ducă la prezervarea suveranităţii prin sporirea legitimităţii statului, ca protector al cetăţeanului şi promotor al intereselor acestuia.

Observăm că presiunile în acest sens vin din două direcţii: pe de o parte, evoluţia multidimensională a propriei populaţii, care se „redescoperă” într-o lume în transformare (democratizare) şi începe să îşi schimbe reperele în materie de standarde de viaţă, şi pe de altă parte, dizolvarea rigidităţii înţelegerii noţiunii de suveranitate, provocată atât de conceptul responsabilităţii de a proteja, cât şi de presiunile politico-economice externe tributare globalizării.

Procesul repoziţionării statelor pe scena relaţiilor politice internaţionale are, la rândul său, o puternică semnificaţie în plan intern. Dobândirea unor avantaje economice strategice, asigurarea unui nivel decisiv de influenţă în evoluţia unor procese vitale, controlul procesualităţilor sistemice, prezervarea securităţii naţionale (şi reflectarea propriei securităţi la nivel regional şi global), ca obiective ale politicilor internaţionale, toate se reflectă în politica internă, tradusă în acţiuni menite – în anumite circumstanţe – să îmbunătăţească condiţia comunităţilor.

Proiectarea acestor interese nu se poate rezuma însă strict la teritoriul naţional, situaţie în care echilibrul obţinut ar fi unul precar, supus contagiunii vecinătăţilor şi conexiunilor insecurizante. Securitatea fiecărei naţiuni trebuie concepută în context mult mai larg, care acceptă anumite ierarhii şi dinamici multidimensionale, dar care nu fac rabat de la interesele reperului unic care le definesc: fiinţa umană (comunităţile/ congregaţiile umane). Deviaţiile de la aceste repere duc la fenomenologia statelor eşuate, entităţi incapabile să îşi exercite funcţiunile de bază din punct de vedere al controlului teritorial, inconsistenţei la nivel politic sau ineficienţei funcţionale, cu consecinţe de cele mai multe ori devastatoare în ce priveşte nivelul stării de securitate umană în ariile de referinţă.

Domeniul substatal al securităţii umaneDomeniul substatal al securităţii umane este de maximă importanţă în analiza oricăror

problematici cu referire la libertăţile pe care respectivul concept i le atribuie, de drept, fiinţei umane, prin faptul că, la acest nivel de reprezentare, atingem stadii ale organizării sociale care ne apropie de problemele şi nevoile concrete, particularizate, ale indivizilor şi comunităţilor.

Însăşi atomizarea problemelor securitare, focalizate pe individ, îi conferă acestuia un drept de exprimare aparte, dincolo de simpla reprezentare pe care o asigură sistemul electiv democratic.

Pornind de la realitatea faptului că omul este o fiinţă socială, dezvoltându-se între reperele destinului grupului de apartenenţă şi aspiraţiile grupului de referinţă, se justifică pe deplin o dezvoltare a studiului cadrului substatal al securităţii umane din perspectiva securităţii comunităţilor umane (securitatea aşezărilor umane).

O altă dimensiune a sistemului de securitate umană substatal, totodată una dintre componentele de bază pe care societatea modernă se structurează, pe lângă fundamentele economice şi politice, este reprezentată de componenta societăţii civile (ca factor de legitimare/ amendare a realităţilor normate formal la nivel de stat sau suprastatal).

Expresia “societate civilă” a fost utilizată, în timp, pentru desemnarea a două realităţi distincte – pe de o parte societatea organizată ca stat, şi pe de altă parte, o sferă a vieţii sociale coexistentă statului, reglementată de o anumită ordine legală, dar autonomă şi aflată într-un echilibru cu acesta. Este de

10

remarcat, în acest sens, voluntarismul puterii de stat în a permite libera manifestare (adică existenţa în sine) a sferei publice a intereselor private; o delimitare a ce reprezintă, ca suport şi expresie, societatea civilă, este lămuritoare în a exprima gradul libertăţii de expresie a comunităţilor.

Conform accepţiunii promovate de Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară, societatea civilă este reprezentată instituţional de organizări sociale şi civice voluntare, considerate ca temelie a unei democraţii funcţionale, care au libertatea şi abilitatea de a se implica în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public, promovând scopuri şi valori proprii.

Ca noţiune, aceasta descrie “forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri (sectorul privat), [...] care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă"1, în vitutea iniţiativei voluntare a acestora. Formelor organizaţionale care definesc la nivel instituţional societatea civilă li se adaugă şi manifestările spontane şi efemere ale oamenilor ce se reunesc cu diferite ocazii sau în virtutea unui scop comun.

Pe lângă o necesară transparenţă şi responsabilitate, viabilitatea organizaţiilor societăţii civile dintr-un cadru dat poate fi garantată de racordarea la instituţii ale unei societăţi civile internaţionale a căror putere şi arie de acţiune sunt mult mai extinse, precum şi de crearea unei proiecţii virtuale a societăţii civile, prin intermediul Internet-ului, care ar conduce la creşterea gradului de coeziunea socială, facilitând accesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite acţiuni.

Modalităţile prin care organizaţiile societăţii civile se pot angaja în asigurarea unei stări de securitate umană îmbunătăţite constă în: securizarea bunăstării materiale, sprijinirea accesului la serviciile publice, furnizarea de asistenţă în orice domeniu, asigurarea educaţiei civice, facilitarea accesului la informaţie, reprezentarea doleanţelor, determinarea creşterii transparenţei şi responsabilităţii proceselor politico-administrative, promovarea legitimităţii în relaţie cu guvernarea, creşterea coeziunii sociale etc., atât în procesul de consolidare a democraţiei cât şi în eforturile de construire a păcii în zonele afectate de flagelul războiului.

Ca relevanţă a acestor acţiuni, N. Perlas vede societatea civilă constituindu-se într-o a treia forţă globală, ce provoacă monopolul puterii lumii economice (marile corporaţii transnaţionale) şi al liderilor politici (reprezentând polii de putere statală).

Domeniul suprastatal al securităţii umaneDomeniului suprastatal al securităţii umane îi aparţin subiectele legate de continuitatea sau

discontinuitatea unui nivel minim al stării de securitate umană, ce transcede limitele geografice şi de competenţă ale statului. Distingem aici ecarturile reprezentate de domeniul geopolitic global, caracterizat de un grad mare de eterogenitate, şi de cel regional, a cărui scară de mărime, după D. Frăsineanu, descrie „spaţii suprastatale, cu o geometrie variabilă, ordonată de diverse funcţionalităţi politice, economice, sociale, militare”, identificate prin omogenitate, coerenţă individuală şi complexitate. Regiunile geopolitice (în calitate de entităţi distinse prin unitatea caracteristicilor geografice ca factor al formării unui cadru de manifestare a acţiunilor politice şi economice comune) tind să îşi consolideze afinităţile interioare prin parcurgerea unor etape integraţioniste tot mai evidente. După I. Ianoş, regiunile apar ca limitate de spaţii de discontinuitate, atât din perspectivă geografică, cât şi prin prisma unor referinţe calitative de natură socio-culturală, cu rol ponderator în manifestarea a două procese: globalizarea localului şi localizarea globalului.

Astfel, avem de-a face cu viziuni şi instanţe de reglementare legate de forme de organizare ce reunesc statele în asociaţii, federaţii, confederaţii sau uniuni, de primatul unor tratate sau convenţii bi

1 Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, www.fdsc.ro, 2010

11

sau multilaterale ori de ascendentul regulator al unor organizaţii internaţionale, dar şi cu emergenţa unor vectori de influenţă cu caracter regional.

Uniformizarea propagată prin globalizare tinde să determine, teoretic, dispariţia diferenţierilor de organizare dintre teritorii. În condiţiile în care acest proces este direcţionat exclusiv către standardele de securitate umană, urmărind, concomitent, prezervarea valorilor identitare, este pus în lumină un efort pozitiv căruia trebuie să i se asocieze programe bine coordonate şi abil implementate.

În ce priveşte abordarea comparativă a aspectelor calitative ale securităţii umane, atunci când ne raportăm la diferite niveluri de reprezentare geopolitică, diferenţele (exprimate prin indicatori specializaţi) sunt conştientizate ca decalaje, determinând, pe de o parte, sisteme de referinţă, şi pe de altă parte fluxuri de mobilitate. Suma diferenţelor, exprimată prin indicatori agregaţi (Indexul Securităţii Umane), conturează tabloul disparităţilor teritoriale şi determină acordul fin al orientărilor în materie de securitate umană, care pot îmbrăca variate forme de manifestare – de la fenomenul migraţionist şi până la confruntarea violentă.

Proprietăţile specifice spaţiului geopolitic decurg din variabilitatea cantitativă şi calitativă a relaţiilor locale, regionale sau globale dintre componentele mediului natural, social, economic şi activitatea politică. Dezvoltarea, la nivel global, a unui mare număr de organizaţii şi agenţii internaţionale indică o atenţie crescută a statelor cu privire la viaţa economică şi socială a popoarelor. Sprijinul pe care statele şi-l acordă bilateral sau multilateral capătă o importanţă aparte, securitatea socială depăşind tot mai mult barierele naţionale, cunoscând succesiuni graduale ale dezvoltării către limite teritoriale regionale. Pe de altă parte, disfuncţiile interne sau cele de relaţionare externă ale statelor se traduc în tensiuni care pot evolua în stări de criză sau chiar conflicte armate, cu reprezentări diferite în funcţie de palierul de referinţă (comunitate, stat, sistem), dar cu efecte negative inevitabile la nivel individual. Aceste distorsiuni ale stării de normalitate reclamă intervenţia sistemelor de securitate configurate tocmai în vederea diminuării riscurilor identificate – de aici reieşind rolul pe care organizaţiile internaţionale interguvernamentale îl au în domeniul securităţii.

Organismele internaţionale au un rol aparte în procesul de evaluare continuă a situaţiei de securitate la nivel regional şi global1, prin analiza şi reconsiderarea permanentă a priorităţilor de securitate regională şi globală şi adaptarea conceptelor de securitate în raport cu noile evoluţii din toate domeniile de referinţă.

CAPITOLUL 4 (rezumat)INTEGRAREA CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ ÎN DOCTRINA ŞI PRACTICA

NATO

NATO, ca organizaţie de securitate puternic determinată să participe la efortul global de asigurare a unui mediu internaţional stabil şi sigur, trebuie să îşi întărească eficienţa în operaţiile de gestionare a situaţiilor de criză printr-o pondere crescută a colaborării între militari şi civili, atât în cadrul organizaţiei, cât şi în ce priveşte partenerii externi.

Transformarea militară a NATO este dublată de una politică, ca răspuns la transferul de la un tip de ameninţare – invazia militară masivă – la o varietate de riscuri şi ameninţări asimetrice generate de diferite surse, din diferite direcţii, şi interacţionând de cele mai multe ori în modalităţi

1 Modelul liberal al securităţii internaţionale se bazează pe utilizarea a patru instrumente: dreptul internaţional (substituie rezolvarea diferendelor prin conflict armat), organizaţiile internaţionale, integrarea politică şi democratizarea. Organizaţiile internaţionale sunt folosite de către comunitatea internaţională în scopul întăririi dreptului internaţional şi a prevenirii sau stopării agresiunii.

12

impredictibile. Scopul transformării politice este cel de a creşte rolul NATO ca forum de dialog politic în toate problematicile de securitate ce privesc comunitatea euro – atlantică, dar şi în parteneriate cu acoperire globală.

În mod curent, NATO este implicată în operaţiuni de menţinere a păcii, asistenţă umanitară şi sprijin în caz de dezastre, lupta împotriva terorismului şi reforma sectorului de securitate, diplomaţie publică şi consultări politice, şi îşi adaptează în mod permanent conceptele de lucru într-o manieră care să îi permită satisfacerea cerinţelor specifice.

Semnificaţia în materie de securitate umană a acestui efort este una deosebit de importantă. Este evident faptul că, pentru o organizaţie militară, succesul este dat de forţa de persuasiune - atunci când nu este implicată în operaţii specifice, şi de termenii ieşirii dintr-un teatru de operaţii, atunci când se impune o astfel de intervenţie. Mai mult, modalitatea prin care forţa militară îşi urmăreşte obiectivele la toate nivelurile devine reprezentativă şi o legitimează. Urmărirea unei linii de interferenţă exclusiv pozitivă cu mediul civil asigură, din start, premizele favorabile unui efort îndreptat către securitatea umană.

Această abordare trebuie să fie sistematică şi să se bazeze pe repere concrete - doctrine, tehnici, tactici şi proceduri care să aibă ca principală limitare orice atingere adusă drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi reperelor existenţiale de bază ale populaţiei civile. Mai mult de atât, construirea capacităţilor locale de sustenabilitate şi securitate în zonele critice este esenţială, elementul militar jucând un rol important în angrenajul structurilor implicate în procesul general de stabilizare şi reconstrucţie.

NATO şi planificarea urgenţelor civileChiar dacă, aparent, NATO apare ca organizaţie de securitate relevantă exclusiv pentru situaţii

de criză sau conflict (în diferite faze operaţionale), capabilităţile sale tehnice şi de know-how, precum şi disponibilitatea sa de acţiune în caz de urgenţe civile, scoate în evidenţă importanţa organizaţiei pentru al patrulea pilon al securităţii umane – protecţia împotriva dezastrelor.

Dezastrele, fie ele naturale sau provocate de om, generează situaţii de urgenţă civilă care, prin natura şi consecinţele lor (directe sau indirecte), adeseori transced graniţele statale. Capabilităţile şi potenţialul de solidaritate existente în spaţiul Euro-Atlantic s-au întrunit în mod fericit în orizonturile profilate prin iniţiativele comune de securitate.

Capacităţile de planificarea a intervenţiilor în caz de urgenţe civile (Civil Emergency Planning - CEP), considerată ca sarcină cheie de securitate a Alianţei, reprezintă un aspect important în orientarea pro-securitate umană a NATO. Aceasta urmăreşte colectarea, analiza şi schimbul de informaţii aferente planificărilor naţionale a acestui tip de activităţi în vederea asigurării folosirii resurselor civile pe timpul unor situaţii de urgenţă (criză, dezastru sau conflict), în conformitate cu obiectivele Alianţei şi pornind de la premiza că securitatea depăşeşte sfera strict militară a ideii de protecţie.

În iunie 1998, a fost înfiinţat în cadrul comandamentului NATO Centrul de Coordonare Euro-Atlantic al Răspunsului în caz de Dezastre (Euro-Atlantic Disaster Response Coordination Centre - EADRCC)1, care includea şi stabilirea unei Unităţi Euro-Atlantice de Răspuns la Dezastre. Deschiderea NATO în cadrul Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul şi a Dialogului Mediteranean a dus la lărgirea ariei geografice de răspuns asumate prin EADRCC2, acest fapt implicând nu numai dezvoltarea de 1 Principala sa funcţiune este de a coordona, în strânsă cooperare cu Biroul ONU pentru Coordonarea Afacerilor

Umanitare (UN-OCHA), răspunsul voluntar al naţiunilor NATO şi a statelor partenere în caz de dezastre naturale sau din cauze umane în spaţiul Euro-Atlantic, asigurând, totodată, schimbul de informaţii şi asistenţa în situaţii de urgenţă, precum şi instruirea în cadrul unor exerciţii specifice. (http://www.nato.int/cps/en/SID-811B796B-213BB9F1/natolive/topics_52057.htm)

2 Din 2006, EADRCC beneficiază de serviciile unei Echipe de Reacţie Rapidă pentru Planificare în caz de Urgenţe Civile, destinată evaluării în timp oportun a nevoilor civile şi capabilităţilor de suport ale NATO în caz de urgenţă; prima misiune a

13

activităţi de instruire în comun, ci şi intervenţii determinate de o serie de dezastre naturale1, în completarea mecanismelor de intervenţie civile.

Concepte NATO cu impact în sfera securităţii umaneCaracteristicile mediului de securitate actual plasează NATO în situaţia în care trebuie să facă

alegeri de substanţă, determinând rolul, sarcinile şi misiunile viitoare pe care Alianţa şi le asumă. Procesul de transformare a organizaţiei, care a urmărit adaptarea sa structurală şi acţională la noile riscuri şi ameninţări globale, dar şi la particularităţile teatrelor de operaţii în care este prezentă cu trupe, a primit un impuls major prin aprobarea noului concept strategic al NATO la summitul de la Lisabona, în noiembrie 2010.

În conturarea acestuia a avut o contribuţie importantă şi evaluarea ameninţărilor strategice ale viitorului, precum şi a implicaţiilor de securitate şi militare pe care acestea le presupun, concretizate în „Proiectul Scenariilor Multiple ale Viitorului” (Multiple Futures Project - MFP). Scenariile care au fost conturate în cadrul acestui demers se bazează pe sisteme de referinţă complexe, multidimensionale, cu semnificaţii relevante în câmpul securităţii umane.

Pornind de la aceste repere de bază, identificăm o serie de concepte operaţionale ale NATO care au un impact major în executarea operaţiilor Alianţei, creând totodată condiţiile necesare inserării unor serii de constrângeri, limitări sau obligaţii cu impact deosebit asupra terenului uman al operaţiei – cooperarea civili-militari (CIMIC), abordarea operaţiilor pe bază de efecte (Effect-based Approach of Operations - EBAO), abordarea comprehensivă (Comprehensive Approach - CA).

Doctrina CIMIC a NATO scoate în evidenţă trei sarcini esenţiale ale cooperării civili-militari: legătura între civili şi militari, sprijinirea mediului civil şi suportul forţei.

Cele trei direcţii de acţiune acoperă esenţialul interacţiunii pozitive dintre forţa militară şi sistemul teritorial gazdă. Prin coordonatele „legăturii”, care porneşte de la nivel politic, se asigură suportul informaţional necesar planificării şi conducerea coodonată a operaţiilor la toate nivelurile decizionale şi acţionale, urmărind obţinerea sprijinului populaţiei civile (activ sau tacit) şi a actorilor non-militari din teatrul de operaţii (organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi/sau internaţionale). Premiza de la care se porneşte în relaţia cu mediul civil este aceea de sprijin multidimensional2, dar în concordanţă cu obiectivele misiunii militare şi subordonat scopului acesteia. În mod limitat (în primul rând datorită resurselor disponibile), CIMIC se substituie autorităţilor şi agenţiilor civile de natură administrativă atunci când acestea sunt incapabile să îşi exercite funcţiunile. Prin aceste caracteristici se prefigurează dimensiunea de funcţiune militară a CIMIC ca multiplicator de forţă, destinată în primul rând suportului forţei în sensul minimizării interferenţelor mediului civil cu operaţia militară, asigurându-se, totodată, controlul populaţiei şi resurselor (în condiţiile în care acestea pot fi utile sau necesare operaţiei). Prin natura sa – atât ca funcţiune, cât şi ca instrument – cooperarea civili-militari gestionează subiecte importante, cu tangenţă la toate aspectele cu implicaţii sau legate de populaţia aflată în zone de conflict sau criză unde sunt prezente forţe militare. Pe lângă subordonarea scopului de bază al CIMIC intenţiei comandantului militar şi nevoilor operaţiei, acţiunile specialiştilor din domeniu urmăresc diminuarea impactului negativ al acţiunilor militare asupra a ceea ce considerăm nu doar securitate fizică, ci un spectru lărgit de securitate, ce cuprinde şi nevoi de supravieţuire ale populaţiei locale (aprovizionare, servicii, etc.). Aceste aspecte, exprimate în accepţiunea conceptului de securitate umană ca ”eliberare de nevoi”, sunt în principal determinate de distrugerea (colapsul) infrastructurii şi serviciilor vitale, ca urmare a evenimentelor asociate războiului sau crizei.

acesteia a fost ocazionată de criza din Georgia, în august 20081 http://www.nato.int/eadrcc/index.html 2 expertiză, informaţii, securitate, infrastructură, construirea de capabilităţi, etc. (AJP-9, p. 1-4)

14

La un nivel superior de coordonare multilaterală, prin Abordarea Comprehensivă se înţelege contribuţia echilibrată, agreată, eficientă şi efectivă a tuturor structurilor interesate şi a comunităţii internaţionale în cadrul eforturilor colective de gestionare a situaţiilor de criză. Nivelurile de interacţiune între NATO şi actorii non-NATO este complex şi variabil, depinzând de mai mulţi factori (scopul urmărit, utilitatea, nevoia, voinţa de a interacţiona). În cadrul planificării operaţiilor, structurile specializate determină nivelurile de interacţiune optime cu entităţile civile relevante şi urmăresc evoluţiile în câmpuri de interes definitorii pentru securitatea umană (factorii critici necesari supravieţuirii – apă, igienă, electricitate, sănătate, alimentaţie; factorii de impact – geografici, politici, sociali, economici).

În ce priveşte EBAO, implementată ca “aplicaţie a variatelor instrumente ale Alianţei, combinate cu cooperarea practică cu actorii non-NATO implicaţi, în vederea creării efectelor necesare atingerii obiectivelor planificate şi a scopului final al Alianţei”1, departe de a fi doar un simplu artificiu de planificare strategică, reprezintă cel mai direct mod de a conştientiza evoluţia imprevizibilă şi de a încerca configurarea unui sistem de control al operaţiei, acţiunii militare, conflictului şi războiului, prin constituirea unor pivoţi sau unor factori de eficientizare a acţiunii. Această eficientizare aduce, în plan tactic, o congruenţă între efectul urmărit şi cel obţinut, ducând la eliminarea victimelor şi pagubelor colaterale prin raportarea şi adecvarea procedurilor şi mijloacelor la obiectivele urmărite şi, în plan strategic, la o abordare comprehensivă a tuturor fazelor evolutive ale unei situaţii ce reclamă intervenţia în sprijinul salvgardării securităţii.

NATO şi securitatea umană – aspecte practice relevate de operaţia din Afganistan Afganistanul, prin natura realităţilor sale politice, sociale, economice şi securitare, a întrunit,

pentru multă vreme, toate caracteristicile unei societăţi dezorganizate, ale unui stat eşuat, ale unui sistem teritorial cu un nivel extrem de fragil de securitate umană. Afganistanul a experimentat aproape trei decenii de război şi opresiune, perioadă în care mai mult de un sfert din populaţie a fost nevoită să se refugieze, au fost produse între unu şi două milioane de victime, economia şi infrastructura au fost distruse, iar societatea a intrat într-un puternic declin – indicatorii nivelului de alfabetizare, speranţa de viaţă, mortalitatea, nutriţia, etc. coborând radical şi poziţionând Afganistanul aproape în coada tuturor clasamentelor privind dezvoltarea la nivel global.

Intervenţia SUA în Afganistan, motivată de războiul împotriva terorismului, a cunoscut rapid necesitatea dezvoltării unei copleşitoare dimensiuni de intervenţie umanitară, reconstrucţie şi dezvoltare, dincolo de obiectivele iniţiale, pur militare. Prin semnarea, la 5 decembrie 2001, a Acordului de la Bonn privind restabilirea instituţiilor guvernamentale permanente, a fost stabilit şi calendarul obiectivelor de securitate şi pace, cel al reconstrucţiei ţării şi dezideratul protecţiei drepturilor omului2, documentul întrunind atât caracteristicile unui acord de pace, cât şi cele ale unui program constituţional. Prin Rezoluţia 1383 a Consiliului de Securitatea al ONU, a fost stabilită o misiune integrată în sprijinul păcii sub umbrela NATO, Alianţa preluând responsabilitatea asupra forţei de asistenţă instituită sub mandat ONU (ISAF - International Security Assistance Force) începând cu august 2003.

Astfel, Afganistanul a devenit o regiune de program, asupra căreia s-au concentrat o multitudine de fluxuri financiare, umanitare şi de suport, provenite din partea comunităţii internaţionale (sub diferite forme de instituţionalizare).

În acest context, rolul NATO a fost şi rămâne unul deosebit de important: cel de a asista Guvernul Republicii Islamice Afganistan în asigurarea stabilităţii şi securităţii, în exercitarea şi 1 Collective paper, Effects Based Approach to Operations (EBAO Handbook), Bi-Strategic Command Pre-Doctrinal Handbook, SHAPE/ACT, 4 December 2007, 1-22 Calendarul a fost alcătuit etapizat, în conformitate cu fazele specifice ale intervenţiei în caz de criză – intervenţia/ asistenţa umanitară, reabilitarea/ stabilizarea, reconstrucţia şi reintegrarea, construirea capacităţilor statale

15

extinderea propriei autorităţi şi influenţe pe întreg teritoriul ţării, pavând calea spre reconstrucţie şi spre o guvernare eficace, în măsură să asigure un nivel de dezvoltare socio-economică cu efecte perceptibile la nivelul populaţiei.

Argumentul securităţii umane este unul deosebit de puternic şi semnificativ ca reper într-un stat al cărei „naţiuni” este puternic divizată (atât etnic, cât şi în virtutea unei istorii de adversităţi interne), într-o cultură în care liderul îşi justifică poziţia în special prin calitatea şi capacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor comunităţii. Viziunea despre Afganistanul viitorului, aşa cum este prezentată în preambulul Strategiei Naţionale de Dezvoltare, punctează elemente care să unească o populaţie diversificată şi relativ divergentă ca obiective programatice, urmărind un numitor comun general valabil: absenţa violenţei şi pacea socială („eliberarea de frică”), credinţa islamică şi valorile sale, idealul dreptăţii şi demnităţii („libertatea de a trăi în demnitate”), precum şi prosperitatea şi bunăstarea („eliberarea de nevoi”).

Ambasadorul şi Reprezentant Permanent al Republicii Islamice Afganistan la ONU, dl. Zahir Tanin, în luarea de cuvânt ocazionată de prezentarea Raportului Secretarului General privind securitatea umană din 21 mai 2010, a considerat ideea de securitate umană ca fiind cea mai potrivită abordare a situaţiei din Afganistan. Observând efortul şi determinarea ISAF de a preveni victimele civile, acesta a subliniat necesitatea ca principiul securităţii umane să stea şi în centrul dezvoltărilor din domeniul umanitar şi al dezvoltării, ca premiză a promovării păcii şi securităţii prin eliminarea elementelor ce stau la baza culturii violenţei: disperarea cauzată de sărăcie, competiţia pentru resurse, lipsa educaţiei.

Securitatea umană devine, astfel, un indicator al societăţii puternice, care se bucură de instituţii solide, ce acţionează eficient împotriva factorilor destabilizatori. Investiţia în capabilităţi guvernamentale devine, prin consiliere, antrenare şi asigurarea de resurse, o garanţie că acesta va fi în măsură să îşi reprezinte cetăţenii şi să răspundă nevoilor şi grijilor acestora.

După cum reiese din misiunea ISAF, spectrul de sarcini corespunzător acesteia este canalizat pe trei direcţii principale: securitate, reconstrucţie şi dezvoltare, guvernare.

În domeniul securităţii, în conformitate cu rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, ISAF asistă guvernul afgan în vederea asigurării unui mediu sigur şi stabil, executând operaţii de securitate şi stabilitate (în mare parte în parteneriat cu forţele afgane) menite să diminueze capabilităţile şi voinţa insurgenţei, şi sprijinind, în acelaşi timp, creşterea în capacitate şi capabilităţi a Forţelor Naţionale de Securitate Afgane (Afghan National Security Forces - ANSF), prin acţiuni de consiliere, instruire şi echipare (în cadrul reformei sistemului naţional de securitate). Totodată, ISAF este implicată şi în: dezarmarea grupărilor ilegal înarmate şi colectarea/ distrugerea armelor; facilitarea gestionării depozitelor de muniţie ale ANSF; asigurarea asistenţei umanitare post-operaţii1.

Prin Echipele Provinciale de Reconstrucţie (Provincial Reconstruction Teams - PRT), ISAF sprijină procesul de reconstrucţie şi dezvoltare din Afganistan. În strânsă cooperare cu reprezentanţii din teren ai Guvernului Afgan şi UNAMA (Misiunea de Asistenţă a ONU în Afganistan/ UN Assistance Mission in Afghanistan), ISAF furnizează sprijin efortului general de reconstrucţie şi dezvoltare, precum şi acţiunilor de asistenţă umanitară conduse de structurile guvernamentale, organizaţiile internaţionale şi ONGuri.

În ce priveşte guvernarea, ISAF urmăreşte întărirea instituţiilor guvernamentale afgane, necesare bunei guvernări, instaurării regulii de drept şi promovării drepturilor omului. Prin intermediul

1 Din 2006 a fost înfiinţat un fond de urgenţă (ISAF Post-Operations Emergency Relief Fund - POERF) menit să asigure asistenţă umanitară imediat după operaţiile militare semnificative ale ISAF, vizând asigurarea de alimente, adăpost şi medicamente persoanelor afectate, precum şi repararea clădirilor şi infrastructurii afectate.

16

PRT, se asigură construirea de capacităţi, consolidarea structurilor de guvernare şi se promovează un mediu care să permită îmbunătăţirea actului de guvernare.

În plus, în baza cererii exprimate de către Guvernul Afgan la Întrunirea Şefilor Apărării din NATO de la Budapesta (oct. 2008), ISAF este în măsură să participe, la cerere, la acţiunile împotriva traficului de droguri.

În îndeplinirea spectrului larg de misiuni al ISAF, pe lângă esenţa lor acţională şi finalitatea urmărită, atitudinea faţă de populaţia civilă şi instituţiile naţiunii gazdă sunt esenţiale. În efortul de a reduce pierderile de vieţi în rândul civililor, gen. David Petraeus, noul comandant al ISAF, reamintea că terenul decisiv în Afganistan este cel uman1. Astfel, indivizii şi comunităţile devin principalele repere în planificarea operaţiilor, cu predilecţie în cadrul noului model de abordare promovat – contrainsurgenţa.

CONCLUZII

Teza propune o abordare bi-disciplinară a securităţii umane, căutând argumente de resortul geografiei umane şi politice pentru un studiu de securitate ce vizează conştientizarea, acceptarea şi adaptarea la realităţi ce vor influenţa major mediul de securitate al viitorului, într-un efort care se materializează la diferite niveluri de reprezentare – individual/ comunitar, statal sau suprastatal.

În acest sens, conturarea spaţiului epistemologic general şi a trendurilor evoluţiei stării de securitate umană este importantă din cel puţin două motive. Pe de o parte, cercetătorii pot avea o viziune de ansamblu şi o mai bună înţelegere a cauzelor şi mecanismelor evolutive ale nivelului de securitate umană. Măsurarea acestuia este o cerinţă necesară operaţionalizării conceptului, iar definirea unui set de domenii de referinţă trebuie să ţină cont de posibilitatea cuantificării indicatorilor pe care acestea le cuprind, dar şi de un anumit grad de relativitate în măsurarea acestora. Toate acestea reclamă un efort susţinut şi multilateral, menit să sprijine determinarea evoluţiilor reale în virtutea cauzalităţii şi procesualităţii sistemelor. Pe de altă parte, actorii decizionali şi executivi (organizaţii internaţionale, ONGuri, guverne, administraţii locale) trebuie să execute o evaluare pertinentă a impactului politicilor pe care le promovează şi să le ajusteze corespunzător finalităţilor urmărite.

Dorim să subliniem faptul că, dacă o abordare distinctă a indicatorilor avuţi în vedere nu ridică dificultăţi majore, corelarea lor necesită un efort considerabil de reprezentare. Crearea unui index compozit unic al securităţii umane prin agregarea tuturor dimensiunilor pe care conceptul le presupune este o provocare care, după cum am arătat, ridică o serie de dificultăţi. Utilizarea în acest sens a paletei largi de indecşi tematici dezvoltaţi de către diferite instituţii academice, think-tankuri, publicaţii de specialitate, ONGuri, etc. reprezintă o oportunitate care nu trebuie neglijată, acestea definind coordonatele stării de securitate umană şi evoluţia sa în cadrul sistemelor teritoriale.

Latura practică a conceptului de securitate umană constă în utilizarea noţiunii ca instrument de cercetare în problemele pe care le ridică analiza de securitate, concretizându-se atât ca index al stării de securitate umană, cât şi ca vector de implementare/ ajustare a politicilor şi programelor ce urmăresc îmbunătăţirea parametrilor multidimensionali ai fiinţării umane. În acest sens, nu mai puţin semnificativă este şi generarea de plus-valoare în cunoaşterea ştiinţifică a societăţii, oferită de rezultatul concret al operaţionalizării conceptului; prin asigurarea unei măsurări valide, Indexul securităţii umane, alături de alţi indecşi ce oferă referinţe în domenii ce configurează condiţia umană, poate sprijini evidenţierea unor corelaţii în măsură să adâncească dezbaterea, să modifice percepţiile şi să dezvolte pe noi baze eforturile dedicate dezvoltării sustenabile a acesteia.

1 ISAF Public Affairs Office, Letter to the Troops from Gen. David H. Petraeus, 4 april 2010, International Security Assistance Force Headquarters, în http://www.isaf.nato.int/article/news/a-word-from-the-commander.html

17

Dacă dezvoltarea umană sustenabilă se referă la lărgirea posibilităţilor de a alege ale fiinţei umane, securitatea umană asigură condiţiile necesare ca omul să facă această alegere liber şi în deplină siguranţă.

Asumarea reperelor de securitate umană ca referinţă de bază în generarea politicilor de acţiune la nivelul organizaţiilor internaţionale şi a statelor asigură, înainte de toate, o dimensiune etică a demersului1. Securitatea umană este, totodată, condiţie şi expresie a dezvoltării durabile; cerinţele sale sunt strâns legate de asigurarea unui echilibru, a unei stabilităţi între sistemele socioeconomice şi elementele capitalului natural, depăşind o simplă abordare antropocentristă. Valorificarea conceptului de securitate umană la nivelul organizaţiilor de securitate este în măsură să ofere certitudinea unui nou tip de abordare a situaţiilor de criză şi o altă viziune în configurarea strategiilor de reconstrucţie post-conflict.

***Lumea globalizată este vulnerabilizată de faptul că vectorii prosperităţii poartă germenii

propriei transformări în vectori ai insecurităţii. Solitudinea şi ermetismul în gestionarea acestora nu sunt atitudini viabile (ţinând cont de resursele şi expertiza necesară în acest sens); soluţia gestionării crizelor ce produc metastaze globale vine din coalizarea statelor în cadrul alianţelor, parteneriatelor şi instituţiilor internaţionale, în vederea promovării de metode adecvate şi aplicate în mod coordonat. Se instituie astfel categoria de regiune de program, ca desemnând zona de criză unde se acţionează în virtutea normativelor internaţionale ce permit desfăşurarea unor intervenţii menite să amelioreze starea generală de securitate umană (întreg spectrul de operaţii în sprijinul păcii, stabilizare şi reconstrucţie post-conflict). Dorim să subliniem că, prin apelarea la conceptul de securitate umană, se cuprind şi se depăşesc, ca aplicaţie, conceptele de „prevenire a conflictului”, „managementul crizei” sau „coordonare civili-militari”, dezvoltându-se dimensiuni aparţinând „responsabilităţii de a proteja”, „multilateralismului eficient” şi „dezvoltării umane” (Kaldor şi colab., 2008, 2), cu posibilităţi practic nelimitate de a combina sarcini specifice subordonate şi adaptate nevoilor specifice în ce priveşte securitatea indivizilor şi a comunităţilor umane în zonele de risc.

Normarea şi instituţionalizarea securităţii umane, reformarea instituţiilor de securitate astfel încât să fie focalizate pe cerinţe îndreptate, în primul rând, către individ, creşterea importanţei organizaţiilor societăţii civile în procesul decizional, apar, astfel, ca o necesitate ce vine să întărească legitimitatea acţiunilor îndreptate către asigurarea păcii, prosperităţii şi libertăţii oamenilor, în cadrul unei adevărate „alianţe a civilizaţiilor”2.

***Scopul principal al implicării comunităţii internaţionale în Afganistan este reconstrucţia

statului, ca esenţă urmărind o finalitate fără echivoc: un status minimal definit al securităţii umane (tradusă în siguranţa şi bunăstarea cetăţenilor afgani).

Această finalitate, transpusă în obiectivele de planificare ale diferitelor structuri implicate, capătă forme variate. Dacă ONU se manifestă consecvent prin abordarea holistică a întregului spectru de problematici ce privesc securitatea umană, în vitutea iniţiativei dezvoltării şi promovării acestui concept, NATO îşi leagă caracteristicile funcţionale de adaptări ad-hoc la factorii mediului operaţional.

În strategia comprehensivă a construcţiei unui stat care să răspundă aşteptărilor variate ale cetăţenilor săi, se impune ca absolut necesară plecarea de la drepturile omului, cu acoperire multidimensională: politică, civilă, economică şi socială. Legitimitatea autorităţii politice trebuie câştigată prin capacităţi administrative şi securitare, prin apropierea faţă de nevoile exprimate de

1 ***, Workshop: Measurement of Human Security, 20012 http://www.unaoc.org/ , 2010

18

comunităţi, prin integrare şi raportare la valori ce rezidă din interese umane comune, dar abordate particularizat.

Ştiinţa de a ajuta în acest sens e mult mai complexă decât pare. Cultura competitivă dintre agenţiile şi structurile internaţionale trebuie să se transforme în abordare comună, care trebuie să se focalizeze pe: dezvoltarea de capacităţi locale, cu autoritate locală crescută; complementaritatea obiectivelor, bazate pe indicatori unici de referinţă (dintre care nu trebuie să lipsească dimensiunile securităţii umane); asumarea sarcinilor de sprijin trebuie adecvate propriilor capabilităţi şi expertizei specifice; abordarea etapizării dezvoltării trebuie legată predilect de evoluţii spaţiale, şi nu temporale (Faubert şi colab., 2006, 13).

Securitatea umană devine, astfel, un reper al alocării optimizate a resurselor limitate de care dispune comunitatea internaţională. Eficienţa este dată de măsura coordonării, Alianţei Nord-Atlantice revenindu-i meritul de a manifesta deschiderea şi flexibilitatea necesară pentru a se adapta la noile cerinţe impuse de abordarea comprehensivă. Această raţiune asigură suportul coordonat şi specializat în toate domeniile esenţiale ce definesc cerinţele stabilizării, reconstrucţiei şi dezvoltării.

Din perspectivă militară, abordarea comprehensivă a situaţiei din Afganistan (şi care poate fi extinsă, ca principiu, asupra oricărui tip de operaţie în sprijinul păcii) trebuie să urmărească o serie de repere1:

- să fie internaţională: dincolo de obligaţiile internaţionale, permite o mai largă participare şi o mai bună gestionare a resurselor implicate;

- să aibă o extindere regională, prin promovarea de relaţii pacifiste cu celelalte ţări din regiune, focalizate pe gestionarea situaţiilor de risc comune;

- abordarea să fie comună, implicând atât militari, cât şi civili, recunoscând că forţa militară, singură, nu este în măsură să rezolve problemele multiple ale regiunii;

- să fie bine coordonată, urmărind diferite linii de activitate, de la contraterorism, contrainsurgenţă şi contra-narcotice, până la guvernare şi dezvoltare;

- să aibă o proiecţie pe termen lung, concentrată pe dezvoltarea de capacităţi locale (implicând transferul treptat de responsabilităţi, sarcinile forţei deplasându-se către rolul de instruire şi suport);

- să aibă o dimensiune politică, în măsură să încurajeze reconcilierea, astfel încât militanţii să renunţe la violenţă în favoarea proceselor politice legitime;

- să combine respectul pentru suveranitatea şi valorile locale compliante cu standardele internaţionale ale democraţiei, ale unui guvern legitim şi responsabil;

- să îşi construiască acţiunile pe principii de securitate umană, urmărind respectarea drepturilor omului, protecţia populaţiei civile în cazul acţiunilor violente, instaurarea unui climat de siguranţă, facilitarea intervenţiei umanitare şi a efortului de reconstrucţie şi dezvoltare, sprijinirea dezvoltării instituţionale;

- să deţină parametri corespunzător proiectaţi, prin asumarea de obiective realiste, cu indicatori de succes clari;

- să urmărească, din faza incipientă, reforma sistemului de securitate local şi dezvoltarea de capabilităţi proprii în materie.Pornind de la aceste cerinţe, este clar că NATO nu poate şi nici nu îşi propune să posede

capabilităţi civile care să îi lărgească plaja de acţiuni într-o modalitate care să definească o abordare comprehensivă exclusivă într-un teatru de operaţii2. De aici decurg două direcţii de acţiune necesare: pe 1 HM Government, UK policy in Afghanistan and Pakistan: the way forward, 2009, 202 În orice situaţie, NATO trebuie să deţină capabilităţi de cooperare civili-militari în măsură să acţioneze oportun şi multidimensional, în fazele incipiente ale operaţiei sau în condiţii de risc accentuate, până la întrunirea condiţiilor necesare preluării acestor sarcini de către structuri civile specializate. Odată cu disponibilitatea acestora, se demarează cooperarea şi

19

de o parte, focalizarea pe domeniile de bază ale competenţelor consacrate, şi pe de altă parte, o schimbare de mentalitate care să permită o mai bună interoperabilitate între militari şi civili.

Implicarea guvernelor ţărilor membre NATO în dezvoltarea programelor de asistenţă, dincolo de contribuţia cu trupe (Wisborg, 2009), devine necesară şi marchează un punct de referinţă în doctrina şi practica NATO, prin cuantificarea în ecuaţia succesului operaţiei a aspectelor legate de securitatea umană, reper central al proceselor de stabilizare, reconstrucţie şi dezvoltare.

Astfel, NATO, cea mai importantă şi potentă organizaţie de securitate, are meritul de a evolua şi a se transforma constant în funcţie de provocările mediului de securitate. Sensul bun al acestor transformări nu poate fi garantat decât de o interpretare corectă a semnelor schimbării, de o acceptare a priorităţilor şi de înţelegerea propriului loc şi rol în angrenajul destinat rezolvării problemelor umanităţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ALKIRE, Sabina, (2003), A conceptual Framework for Human Security, Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity (CRSE), Working Paper 2, University of Oxford, London

2. ANNAN, Kofi A. , (1999), Two concepts of sovereignty, în The Economist, apud http://www.un.org/News/ossg/sg/stories/articleFull.asp?TID=33&Type=Article

3. AZARBAIJANI-MOGHADDAM, Sippi, WARDAK, Mirwais, ZAMAN, Idrees, TAYLOR, Annabel, (2008), Afghan Hearts, Afghan Minds. Exploring Afghan perceptions of civil-military relations (Research conducted for the European Network of NGOs in Afghanistan (ENNA) and the British and Irish Agencies Afghanistan Group (BAAG), în www.baag.org.uk

4. BAJPAI, Kanti, (2000), Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute, SUA, în http://www.cpdsindia.org/conceptandmeasurement.htm

5. BARKE, Michael, FULLER, Duncan, GOUGH, Jamie, MACFARLANE, Robert, MOWL, Graham, (2001), Introducing Social Geographies, Arnold-London, distrib. in USA by Oxford University Press Inc., New York

6. BETTATI, Mario, KOUCHNER, Bernard, (1987), Le devoir d`ingerence. Peut-on les laisser mourir?, Denoel, Paris

7. BLAU, Thomas, LISKEY, Daryl, (2010), Analytics and Action in Afghanistan, în Prism 1 no. 4, în http://www.ndu.edu/press/prism1-4.html

8. BRAUCH, Hans Günter, SPRING, Úrsula Oswald, GRIN, John, MESJASZ, Czeslaw, KAMERI-MBOTE, Patricia, BEHERA, Navnita Chadha, CHOUROU, Béchir, KRUMMENACHE, Heinz, (2009), Facing Global Environmental Change: Environmental, Human, Energy, Food, Health and Water Security Concepts, Hexagon Series on Human and Environmental Security and Peace, vol. 4, Berlin – Heidelberg – New York, Springer-Verlag

9. COADY, C. A. J., (2002), The Ethics of Armed Humanitarian Intervention, U.S. Institute of Peace, Peaceworks No. 45, august, în http://www.usip.org/pubs/peaceworks/pwks45.html

10. COCEAN, Pompei, (2005), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca11. COLLINSON, Sarah, ELHAWARY, Samir, MUGGAH, Robert, (2010) States of fragility: stabilization and

its implications for humanitarian action, Humanitarian Policy Group Working Paper, London, UK, în www.odi.org.uk/hpg

12. CREŢU, Vasile, (2006), Drept internaţional public, ediţia a IV-a, Editura Fundaţiei ”România de Mâine”, Bucureşti

13. DUŢĂ, Paul Dănuţ, (2006), Instituţii de securitate. Operaţiuni. (vol. 1 şi 2), Editura Techno Media, Sibiu14. FAUBERT, Carol, KALDOR, Mary, NIAZI, Saeed, PILLAY, Rajeev, (2006), Case study – Afghanistan

(Evaluation of UNDP assistance to conflict-affected countries), UNDP Evaluation Office, New York, în http://www.undp.org/evaluation/documents/thematic/conflict/Afghanistan.pdf

15. FRĂSINEANU, Dragoş, (2007), Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

coordonarea în cadrul abordării comprehensive.

20

16. FRUNZETI, Teodor, (2009 a), Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane (I), în Gândirea militară românească nr. 1, www.defense.ro

17. FRUNZETI, Teodor, (2009 b), Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti18. FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir, (2009), Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (Studii

strategice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti19. de GRAAFF, Rens, FOSTER, Erin, NIJSSEN, Stefanie, (2010), Humanitarian Security in Afghanistan, Issue

1/10, August, în www.cimicweb.org20. HASTINGS, David A., (2010), The Human Security Index: An Update and a New Release, 11 decembrie, în

http://wgrass.media.osaka-cu.ac.jp/gisideas10/viewpaper.php?id=38121. HO, Joshua, (2003), The Advent Of A New Way Of War : Theory And Practice Of Effects Based Operations ,

Institute of Defence and Strategic Studies, Singapore22. IANOŞ, Ioan, (2010), Discontinuităţile spaţiale, organizarea spaţiului şi dezvoltare teritorială, Note de curs

– Şcoala Doctorală, Universitatea din Oradea23. IANOŞ, Ioan, (2000), Sisteme teritoriale – o abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti24. ILIEŞ, Alexandru, (1999), Elemente de geografie politică, Editura Universităţii din Oradea25. KALDOR, Mary, MARTIN, Mary, SELCHOW, Sabine, (2008), Human Security: A European Strategic

Narrative, International Policy Analysis, Division for International Dialogue, Berlin, February (http://library.fes.de/pdf-files/id/ipa/05172.pdf)

26. KING, Gary, MURRAY, Christopher, (2002), Rethinking Human Security. Political Science Quarterly, Vol.116, No.4, în http://gking.harvard.edu/files/hs.pdf

27. KOSER, Khalid, (2009), Human Security And The Sources Of Insecurity, Centrul pentru Politici de Securitate de la Geneva, http://www.gcsp.ch/e/training/NISC/2009/week1.htm

28. NEAG, Mihai Marcel (coordonator), (2010), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti

29. NEAG, Mihai Marcel (director proiect), Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane, Academia Forţelor Terestre "Nicolae Bălcescu", Sibiu, în cadrul programului IDEI al CNCSIS (http://www.securitateumana.com/index.php)

30. NEGUŢ, Silviu, (2008), Geopolitica – universul puterii, Meteor Press, Bucureşti31. NEGUŢ, Silviu, (2011), Geografia umană, Editura Academiei Române, Bucureşti32. OGATA, Sadako, SEN, Amartya, (2003), Human Security Now: Protecting and Empowering People,

Comission on Human Security, New York, în http://www.humansecurity-chs.org/finalreport/English/FinalReport.pdf

33. ROLAND, Paris, (2001), Human Security: Paradigm Shift or Hot Air?, în International Security, Vol. 26, No. 2, http://aix1.uottawa.ca/~rparis/Paris.2001.IS.Human%20Security.pdf

34. STIGLITZ, Joseph E., SEN, Amartya, FITOUSSI, Jean-Paul, (2008), Report by the Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress, în www.stiglitz-sen-fitoussi.fr

35. TADJBAKHSH, Shahrbanou, (2005), Human Security : The Seven Challenges of Operationalizing the Concept, "Human Security: 60 minutes to Convince", UNESCO, September 13, Paris France

Sinteze, rapoarte, comunicate şi informări ale unor instituţii şi grupuri de lucru

1. Carta O.N.U., capitolul VII, în http://www.dadalos.org/uno_rom/un-charta.htm#7 2. Civil – Military Co-operation Centre of Excellence, (2010), CIMIC Field Handbook, 11 oct., în

http://www.cimic-coe.org/download/cfh/CIMIC-Handbook.pdf3. Collective paper, (2007), Effects Based Approach to Operations (EBAO Handbook), 4 December, Bi-

Strategic Command Pre-Doctrinal Handbook, SHAPE/ACT4. Commission on Human Security, (2003), Human Security Now: Protecting and Empowering People, New

York5. Council of the European Union, (2009), EU Concept for Civil-Military Co-operation (CIMIC) for EU-led

Military Operations, doc. nr. 11716/08 din 11 iulie 2008, declasificat la 3 februarie, în https://edcc.ec.europa.eu/attachments/Case_0318979/2009_02_03_COSDP_614_EU_civil_military_cooperation.pdf

21

6. Department of Social and Cultural Anthropology, (2007), Constructing Human Security in a Globalizing World (CONSEC), August, în http://www.fsw.vu.nl/en/research/research-programmes/social-and-cultural-anthropology/index.asp

7. Forumul European pentru Securitate Urbană, (2007), Manifestul de la Saragosa, noiembrie 2006 (http://zaragoza2006.fesu.org/IMG/pdf/manifeste/Manifeste%20de%20Saragosse%20-%20ROUMAIN.pdf)

8. Headquarters, Department of the Army, (2006), FM 3-05.40 (FM 41-10) Civil Affairs Operations, Washington, DC, fig. 1-3 (http://www.fas.org/irp/doddir/army/fm3-05-40.pdf)

9. HM Government, (2009) UK policy in Afghanistan and Pakistan: the way forward10. Human Security Centre, (2009), Mini Atlas of Human Security, în

http://www.miniatlasofhumansecurity.info/en/files/miniAtlas_human_security.pdf 11. International Commission on Intervention and State Sovereignty (ICISS), (2002), The responsibility to

protect: report from the International Commission on Intervention and State Sovereignty, în http://www.dfaitmaeci.gc.ca/iciss-ciise/report-en.asp

12. International Monetary Fund, (2008), Islamic Republic of Afghanistan: Poverty Reduction Strategy Paper, IMF Country Report No. 08/153, Washington, D.C., May, în http://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2008/cr08153.pdf

13. Raport ICISS, (2001), The Responsibility to Protect, International Development Research Council, Ottawa, în http://www.iciss.ca/report2-en.asp

14. Raportul Secretarului General al ONU, (2005), In Larger Freedom: Towards Development Security and Freedom for All, în http://www.un.org/largerfreedom/contents.htm

15. UNAMA Human Rights, (2010) Afghanistan Annual Report on Civilians in Armed Conflict, 2009, January 16. UNDP, (1994), Human Development Report 1994, cap. 2, p. 24, in

http://hdr.undp.org/en/media/hdr_1994_en_chap2.pdf 17. United Nations, (2008), The Millennium Development Goals Report 2008, Published by United Nations

Department of Economic and Social Affairs (DESA), New York, August 18. United Nations, (2000), United Nations Millennium Declaration, 18 September, în

http://www.un.org/millennium/declaration/ares552e.pdf 19. ***, (2005), Afghanistan’s Millennium Development Goals - Report 2005, vision 2020, în

http://unama.unmissions.org/Portals/UNAMA/Documents/MDG-2005-vision2020.pdf 20. ***, (2003), AJP-9 / NATO Civil-military co-operation (CIMIC) Doctrine, chap. 104, în

http://www.nato.int/ims/docu/ajp-9.pdf21. ***, (2010), Communiqué-Kabul International Conference , în

http://unama.unmissions.org/Portals/UNAMA/Documents/Kabul%20Conference%20Communique.pdf 22. ***, (2009),Multiple Futures Project – navigating towards 2030 (Final Report)23. ***, (2001), Workshop: Measurement of Human Security, Harvard University JFK School of Government,

November 30

22