MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUIrevad.uvvg.ro/files/revad_2_2010.pdf ·...

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” din ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

REVISTA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI POLITICI SOCIALE

Anul I, Nr. 3 / Iunie 2010

THE PUBLIC ADMINISTRATION AND SOCIAL POLICIES REVIEW

I Year, No. 3 / June 2010

„Vasile Goldiş” University Press

Arad – 2010

Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale Anul I, Nr. 3 / Iunie 2010

2

COLEGIUL DE REDACŢIE/EDITORIAL BOARD EDITOR ŞEF/SENIOR EDITOR: Marius Grec DIRECTOR/DIRECTOR: Cristian Benţe SECRETAR DE REDACŢIE/ASSOCIATE EDITOR: Oana Matei DIRECTOR EXECUTIV/ADMINISTRATIVE DIRECTOR: Regis Roman MEMBRI/EDITORIAL BOARD: Marţian Iovan,Viorel Prelici, Constantin Grecu, Cornel Grad, Dorin Bătrîn, Nicolae Iuga, Dana Jalobeanu, Stelean Boia, Sorin Bulboacă, Claudiu Porumbăcean, Simona Stiger, Mariana Popa, Simona Macarie, Ioan Lesuţan, Nicoleta Lăsan, Glazer Vendelin. CONSILIUL ŞTIINŢIFIC INTERNAŢIONAL/INTERNATIONAL ADVISORY BOARD Iordan BĂRBULESCU, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană Marcel BECKER, Radbound University Nijmegen, The Netherlands Călin HINŢEA, Univeristatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării Olivier KERAMIDAS, Institut de Management Public et Gouvernance Territoriale, Université Paul Cézanne, Aix Marseille III, France Alan LAWTON, The University of Hull, Hull University Business School, U.K. Fabienne MARON, Scientific Administrator, European Affairs Manager, European Group for Public Administration, Belgium Ani MATEI, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie Publică Lucica MATEI, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie Publică Joseph MIFSUD, President of EMUNI University, Slovenia Vasile MORAR, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie Tina NABATCHI, Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Syracuse University, U.S.A. Ugur OMURGONULSEN, Hacettepe University, Department of Political Science and Public Administration, Turkey Sandra PRALONG, SynergEtica, Fundaţia pentru o societate etică Claude ROCHET, Institut de Management Public et Gouvernance Territoriale, Université Paul Cézanne, Aix Marseille III, France Petre ROMAN, Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică Verginia VEDINAŞ, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept

REVISTA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI POLITICI SOCIALE ESTE INDEXATĂ ÎN

BAZA DE DATE INTERNAŢIONALĂ INDEX COPERNICUS JOURNALS MASTER LIST

THE PUBLIC ADMINISTRATION AND SOCIAL POLICIES REVIEW IS INDEXED IN

INDEX COPERNICUS JOURNALS MASTER LIST INTERNATIONAL DATA BASE


3

CUPRINS

DESPRE COLABORAREA DINTRE INSTITUŢIILE PUBLICE ŞI MASS MEDIA ÎN VEDEREA STABILIRII UNUI PUNCT DE COTITURĂ ÎN VIEŢILE FEMEILOR ABUZATE Segev Nourit………………………………………………………………………………...

5 UTILIZAREA SISTEMELOR DESCHISE – O PARTE A STRATEGIEI DE INFORMARE A COMPANIEI Pomffyová Mária……………………………………………………………………………

23 CÂTEVA OBSERVAŢII REFERITOARE LA LIMBAJUL INTERNETULUI ŞI LA LIMBA CEHĂ Kozáková Věra………………………………………………………………………………

31 ÎMBĂTRÂNIREA, UN PROCES IREVERSIBIL Bătrân Dorin............................................................................................................................

40

DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE –TRATATUL DE LA MAASTRICHT Glazer Vendelin.....................................................................................................................

58 MANAGEMENTUL TERITORIAL AL ACTIVITĂŢILOR CULTURALE Coleff Doina………………………………………………………………………………....

68

GLOBALIZAREA LINGVISTICĂ Bătrân Mariana........................................................................................................................

74


4

CONTENTS

TOWARDS COLLABORATION BETWEEN PUBLIC WELFARE AGENCIES AND MASS ENTERTAINMENT MEDIA TO BRING ABOUT A TURNING POINT STAGE IN THE LIVES OF BATTERED WOMEN Segev Nourit………………………………………………………………………………...

5 OPEN SYSTEMS UTILIZATION – AS A PART OF THE COMPANY INFORMATION STRATEGY Pomffyová Mária……………………………………………………………………………

23 SOME OBSERVATIONS ABOUT THE LANGUAGE OF THE INTERNET AND THE CZECH LANGUAGE Kozáková Věra………………………………………………………………………………

31 AGEING, AN IRREVERSIBLE PROCESS Bătrân Dorin............................................................................................................................

40

THE EUROPEAN UNION INSTITUTIONAL DEVELOPMENT – THE MAASTRICHT TREATY Glazer Vendelin.....................................................................................................................

58 TERRITORIAL MANAGEMENT OF CULTURAL ACTIVITIES Coleff Doina………………………………………………………………………………....

68

LANGUAGE GLOBALIZATION Bătrân Mariana........................................................................................................................

74


5

TOWARDS COLLABORATION BETWEEN PUBLIC WELFARE AGENCIES AND MASS

ENTERTAINMENT MEDIA TO BRING ABOUT A TURNING POINT STAGE IN THE

LIVES OF BATTERED WOMEN

DESPRE COLABORAREA DINTRE INSTITUŢIILE PUBLICE ŞI MASS MEDIA ÎN

VEDEREA STABILIRII UNUI PUNCT DE COTITURĂ ÎN VIEŢILE FEMEILOR

ABUZATE

Nourit SEGEV

Oranim academic College of Education, Israel

Emeq Yzrael Academic College, Israel

27 Hayarmouch st. Yoqneam Israel

Telephone no. office 972-4-9838929

E-mail: [email protected]

This research was made at the Bar Ilan University, Ramat Gan, Israel

ABSTRACT

This article examines the promoting and impeding factors that advance the turning point in the

lives of battered women. The subject is important because of the contribution of the turning point

stage to the ability of women to leave the violent relationship and the way in which the public

welfare agencies become involved in order to help the victim to advance towards the turning point.

The article also reviews the influence of the entertainment media in shaping the positions of the

public regarding marital violence, the presentation of battered women in the media, and the

connection between their media presentation and their advancement towards the turning point in

reality.

The research is based on a combination of qualitative and quantitative data, and focuses on content

analysis. The qualitative content analysis included 40 journal articles, 1 documentary film and one

drama series, the personal interviews included 8 social workers and 6 journalists, and the focus

group included 8 battered women. The findings indicate an awareness of battered women in the

various media, and of a gap between the perception of social workers and the journalists regarding

the role of the media in raising social problems.

The article calls for cooperation between the media and the professionals in order to construct


6

messages of empowerment that will enable women to advance towards the turning point in their

lives.

Key words: Battered women; turning point; mass media; public welfare policy; public

welfare agencies

INTRODUCTION

In recent decades, much has been discussed and researched on the importance of using mass

media to disseminate social messages and to form social opinion towards building a public agenda.

These academic discussions and research projects have been analyzed primarily from the Marxist

and Functionalist schools of thought.

The phenomenon of violence against women began to emerge as an issue beyond the

confines of the private sector as a result of the Feminist movement of the 60s. Mass media played a

significant role in turning the phenomenon from a private into a public and social problem. Most

research dealing with presenting violence against women in mass media has focused on the forming

of public opinion on the issue and on measuring the contribution of media in raising the issue of

violence against women from a level of a private issue to a public concern.

This research examines the link between the portrayal of battered women through mass

media and the self image of those women themselves. Previous studies have discovered that the

most significant factor in triggering a battered woman to the turning point of taking action against

the violence is a change in her self image. The research analyzes the link between the portrayal of

battered women in Israel’s mass media and the resulting self image of battered women. It discovers

differences between battered women’s self image and their portrayal in mass media, and explores

the consequences and effects on their self image due to these differences. The objective of this

research is to form a profile of a battered woman in the mass media with which other battered

women can identify, in order to bring them closer to the turning point. In this article, academic

tools are being used to analyze the link between the mass media portrayal of battered women, their

self image, and the therapeutic intervention of professionals working in public welfare agencies.

THEORETICAL BACKGROUND

Intimate partner violence

Women battered by their partners are a well-known phenomenon in history that had been

given social legitimacy, but it is only from since the 1970s, as a result of the activity of women

organizations and against the back of human rights movements, that it began to be treated as a


7

social problem. This activity raised the awareness of violence and ended the conspiracy of silence

around it, and it also led to changes in the norms and legislation in sphere of violence in the family

(Loue 2001; Dobash & Dobash 1979; Joseph 1997; Roy 1999). Married couple violence was

defined in the past like all acts intended to harm the other, to hurt, to abuse, or to murder (Hoff

1990; Straus & Gelles 1990). Today, this violence is usually treated not only from its physical

aspect, but at additional levels such as sexual, psychological and economic violence (Carlyle, Slater

& Chakroff 2008). In spite of the agreement that exists among researchers that this is a

phenomenon that transcends race, ethnic affiliation, sexual orientation, physical abilities, and

demographic characteristics (Mahony, Williams & West 2001; Walker 1994), there is no agreement

in the research literature regarding the scope of the phenomenon, especially because of the fact that

it is impossible to locate those who do not report violence or who turn to informal or private

frameworks of assistance (Straus & Gelles 1990).

The turning point in the lives of battered women

The life cycle of battered women is described in the research literature as having three

stages: The women remain within the sphere of marital violence; there is a process of change and a

turning point; the battered women leave the sphere of marital violence.

The reasons why battered women remain in the marital sphere is described in research

conducted since the 1970s. This research literature tends to divide the reasons into three categories.

The first category is that the marital sphere provides the normal needs of a woman, such as love,

commitment, and the care of children (Strube & Barbour 1983; Turner & Shapiro 1986) or that it

provides her pathological needs such as masochism and neutralization of guilt feelings (Shainess

1979). The second category is remaining in the sphere of marital violence as a psychological or

socio-economic trap (Okun 1986; Herbert, Silver & Ellard 1991). The third category is that this is a

rational choice for practical considerations of cost-benefit (Pfouts 1978; Schechter 1982). At this

stage, the battered women remain in the marital sphere because they are experienced in coping with

their situation in various ways, to deny the violence or to come to terms with it (Gordon 1996; Star

1980; Johnson & Ferraro 1984; Peled, Eisikovitz, Enosh & Winstok 2000) up until the turning

point.

The term turning point, encompasses (a) the culmination of an inner process by which a

battered woman switches from living with violence to a rejection of violence and an unwillingness

to continue to live with it; (b) the woman’s public acknowledgment of the violence and her open

search for ways to curb it, and (c) the woman's confrontation of her partner about her unwillingness

to tolerate the violence and her involvement with formal organizations specializing in domestic


8

abuse (Eisikovitz, Buchbinder & Mor 1998).

Contrary to the assumption that the turning point results from an extremely violent event

that upset the balance of the created pattern of violence (Hamilton & Coates 1993; Edleson 1999),

the argument has been put forward that the internal changes that a woman experiences when trying

to escape from the circle of violence are those that bring her closer to the turning point (Turner &

Shapiro 1986; Kirkwood 1993; Eizikovitz, Buchbinder & Mor 1998). One of the significant

changes at this stage is the change in self-image. Self-image is defined as the sense of control over

life and of power. As a result of the experience of violence, the self-image of a woman is damaged

(Janoff-Bluman & Frieze 1983), while the turning point is described as the ability to reconnect to

the sense of inner power in spite of weaknesses and to forgo feelings of guilt and fear (Eizikovitz,

Buchbinder & Mor 1998).

Since this stage is accompanied by many dilemmas and internal conflicts such as loyalty to

the family as contrasted with the realization of her needs, and active desertion instead of remaining

(Eisikovitz & Buchbinder 2000), the turning point is the stage at which the woman can choose

between desertion, an attempt to change the existing marital system, or to remain in it without

protest. The woman takes into account cost-benefit considerations in her decision whether to remain

or leave the marital system (Peled, Eisikovitz, Enosh & Winstok 2000), and these considerations

have to accompany the treatment intended to strengthen the woman, to reconnect her with her

powers and self-esteem with assistance in estimating her situation (Burstow 1992). Since the

turning point is in most cases associated with an external event over which the professional worker

has no control, the treatment and the assistance will not produce an immediate change, but only in

bringing the woman closer to her limit of endurance. This will be done by increasing the woman’s

readiness and ripeness for change. When an additional event occurs, the woman will give this event

the significance that will lead her to the turning point and eventually to the negation of a continued

life with violence (Eizikovitz, Buchbinder & Mor 1998).

The power of the media to influence public opinion and its positions has been of central

interest for journalists during the 1980s (Kulman & Akamatsu 2006). On of the main methods for

changing perceptions, positions and tendencies of target audiences was by means of the

entertainment media (films, drama series, advertisements, etc.) This enabled the exposure of the

public to stories about life through which people learnt about various matters concerning the world

at large. Entertainment media became one of the most effective tools in transmitting social

messages that would not otherwise have obtained public interest (Signorielli 1990). It has become

the most popular genre, with daily exposure to millions of people, and is therefore an educational

tool to create positive social change which news reports have failed to accomplish (Wallach 1993).


9

Thus, the educational-entertainment media has been defined as process that contains educational

programs and entertainment messages with the aim of raising the level of personal awareness on a

subject and to create a pro-active approach towards it so as to change undesirable behavior

associated with it (Singhal & Rogers 1999).

The method used by the media for behavior change is described in the research literature by

three models taken from the behavioral sciences (Hornik 1991):

a. Social expectations: The behavior of a person is influenced by social expectations, and

therefore he will decide to act for the sake of a social problem according to the accepted

perceptions and norms in society.

b. Change in behavior through a change in belief: Individual behavior is influenced by belief in

the danger, outcome and cost of the initiative to act for the sake of a social problem.

c. The building of trust through models of imitation: Despite the fact that people are aware of

the seriousness of social problems, they are afraid that they are unable to act for their sake

and need a model of imitation in order to be motivated.

In the 1970s, some groups in Hollywood called the “Hollywood Lobby” formed active ties

with Hollywood producers and directors to cooperate in raising social subjects on the public agenda

through the entertainment media. This cooperation created documentaries that presented social

themes that had dramatic aspects (Montgomery 1989). The subject of health was the first one to be

dealt with by the educational entertainment media during the 1980s. The model for transmission of

messages included three levels:

a. Figures for imitation – a wide range of desirable behavior relevant to health issues was

presented.

b. Specific perspectives regarding health and sickness – the audience was supposed to be

convinced to adopt these approaches.

c. Advertisements – strong messages about health appliances and a health way of life, to

complement the influence already applied through news reports and entertainment.

This model was comprehensive and successful, and constituted the basis for media usage in

connection with other social problems (Nariman 1993).

The influence of exposure to media programs – personal involvement in media programs

The degree of exposure to subjects and programs through the media, the ways in which they

are perceived and analyzed, are liable to lead the viewer who is directly affected by the programs, to

a behavioral, emotional or cognitive turning point. Exposure to media programs is influenced by

sociological, economic and psychological factors,and selective exposure depends on those


10

conditions particularly relevant to each person (Sears & Freedman 1965). From this one may

understand that human positions and values will influence their perceptions and their

comprehension of social occurrences in general, including media programs. Moreover, people are

liable to grasp messages transmitted by those media programs when it depends on the degree of

their personal involvement in the subject (Vidmar & Rokeach 1974).

Personal involvement in media programs have two meanings, according to Rubin & Perse

(1987):

a. Importance of the subject – people have a higher motivation in paying attention to the media

programs that are of greater importance to them.

b. Personal experience – involvement is a situation in which people have direct personal

experience of subjects and messages to which they are exposed by the media. When people

have personal experience of a subject, they will be more attentive to the media message and

will react to it at an emotional, cognitive and behavioral level.

Involvement in a message is based not only on the program itself but to a great extent also

on the level of identification with the personality that transmits the message. A para-social system

of relationships is created between the transmitter of the message and individuals in the audience.

These relationships are defined as a semi-friendship between the individual in the audience and the

personality (Sood & Rogers 2000), and are the product of television viewing which is perceived as

mediating between the audience and the socialization process. According to Hoffner (1996) the

viewer shares his positions, perceptions, and experiences with the media personality, and even

develops an emotional bond with it. The para-social system of relationships has five dimensions

that allow the individual to be involved, to open up to the personality, and to absorb the messages

and the information that it transmits to him:

a. Emotional interaction ( a feeling of close familiarity with the personality).

b. Cognitive interaction (perception of the media programs as realistic and comparison with his

own positions).

c. Behavioral interaction (the extent to which the individual converses with the personality

and/or with friends about the messages transmitted by the personality).

d. Related involvement (the degree to which the individual links the message with his personal

experience).

e. Critical involvement (the degree in which the individual is involved in constructing the

message and raising proposals and changes in its construction).


11

Presentation of battered women in the media

The presentation of battered women in the entertainment media can be encountered in

various forms of communication such as women magazines, films, plays, or drama series. The

narrative of battered women is often presented within a framework of empowerment, close

relationship or the performance of social justice (Berns 2004). Research in the field of news reports

and entertainment refer to the innovative reviews of violence towards women as being in most

cases intended to serve the economic needs of the press and not just to advance the subject – a

social problem that needs treatment and solution. For example, a personal case of violence towards

women will be brought in conjunction with a court case being conducted around the incident in

order to increase newspaper sales. Yet parallel with such reports on violence towards women,

feminist movements did not always have the necessary power or resources to appear in the media

and transmit their messages in the right way regarding the need to find a solution to this social

problem (Stone 1993). However, from an analysis of the content of such reported events and of

films and programs dealing with the subject of violence towards women in the United States from

the 1970s until the 1990s, it was found that the media actually succeeded in raising doubts with

regard to the central national values of American society. An example of this is the review of the

O.J. Simpson and Nicole Brown Simpson case. On this personal case of violence towards a woman

and her murder, the media managed to raise doubts regarding other central values in American

society such as the relations between blacks and whites (Kozol 1995).

During the 1970s and 1980s, the economic and political crisis in the United States caused

the media to focus on social matters as well, such as violence towards children. This subject led into

the subject of violence towards women. Thanks to the feminist movements and the establishment of

shelters for battered women during the 1970s, the media began to take greater interest in the subject

of violence in the family (Pleck 1987).

In spite of the distinction between entertainment media and news media, both of them still

rely on the personal, realistic and melodramatic story, especially when it concerns violence towards

women (Rapping 1997), therefore a film dealing with the subject may sometimes cause a strong

reaction and be raised to the public agenda. An example of this is the Hollywood film “The Burning

Bed”: a real life case of Francine Hughes, who in 1977 after years of abuse set fire to her husband

in his sleep. This sensational event led to a flood of reports on cases of violence towards women,

interviews with feminist groups and treatment of the subject through TV police series and soap

operas. But it was this film in particular, based on a true story, that succeeded in creating a much

wider public outcry, even more than the story itself did in 1977, and won a higher audience rating

than any broadcast had ever done before (Kozol 1995).


12

Also the film, “To Sleep with the Enemy”, that Kozol (1995) had analyzed, describes the

central figure of Laura who has managed to escape from her abusive husband, Martin, by her own

efforts without help from family, community or formal organizations. Even when she manages to

escape from him by swimming away, she does not turn to the police, a shelter for battered women,

or any other source of help. She finally succeeds, also by her own efforts and in self-defence, to kill

her husband who has pursued her. Ironically, the media expect a wome to cope with the problem of

violence towards her by her own efforts and does not take into consideration such variables as

economic situation, social structures, power balance in society, and family dynamics. In addition,

the media describes formal organizations as ineffective, even though in reality it has been proved

that through professional help a turning point occurs in the woman and results in a change in her

behavior (Scott 1991). Thus, when the media regularly ignores the ability of a battered woman to

find assistance in formal organizations at the turning point in her life, it actually creates a barrier

between the private world of the battered woman and the raising of the problem as a public issue

and its treatment through public organizations (Alcoff & Gray 1993).

On the other hand, in the film “The Color Purple”, according to Kozol (1995), the media

chose to treat this issue from other aspects. Celie, the battered black woman, succeeds in coping

with violence towards here by the power of the female community and personal empowerment.

Unlike earlier films, she is not alone, and even presents her rehabilitation after her release from the

circle of violence. One of the criticisms against films presenting the problem of violence towards

women is that the woman is presented as a victim, as a helpless mother, or as someone who is

responsible for the violence towards her. In this way, the media strengthens the image of the

battered woman as an object, removes the narrative from the context and isolates it from its

connections with social forces. In this way, the media perpetuates its existing ideas regarding

battered women instead of casting doubt on them (Roiphe 1993; Sommers-Hoff 1994).

The connection between presentation of battered women in the entertainment media and

professional public organizations offering services for prevention and treatment of marital violence

According to Klein, Campbell, Soler & Ghes (1997), caregivers and professionals in the field of

violence towards women would be interested in mass educational programs that call upon the

public to condemn violence towards women, to take personal responsibility to stop it, and to help

battered women to obtain the appropriate assistance. Since the 1970s, the media has taken care to

present the problem regularly as a “private” problem, stressing the personal ability of the woman to

cope with it instead of moving from these private cases to the general situation and to raise the issue

of violence towards women as a social problem that demands to be dealt with (Rapping 1987). Mos


13

of the studies in this filed were conducted in the 1990s.

From an analysis of 1156 cuttings from the Canadian press on the subject of violence

towards women in 1988, it was found that only 156 (10%) raised the problem of violence towards

women as a social problem. These extracts discussed the ways to help the battered woman, to

prevent violence towards women, and social education on the subject of violence towards women.

At the same time, in most of the news reports on violence towards women, including those that

referred only to an individual case, one can find opinions and references to the feminist movement

and the intention to raise the phenomenon of violence towards women as a social problem (Stone

1993). This fact indicates that newspaper editors began to regard not only the personal story, but

also the feminist viewpoint as newsworthy information for publication in the newspaper.

The feminist movement managed to bring about changes in the attitude of society towards

the problem of violence towards women. Shelters were set up for battered women, programs and

centers were opened for the prevention of violence, and on the legislative level – violence towards

women was considered a crime. Just as the subject was raised to the public agenda, so did the press

begin to treat the subject of violence as a social problem. The media took upon itself the

responsibility to teach about violence in the family, described stories about violence, and presented

statistics on the subject (Ghez 2001). An example of this is the “Hollywood Lobby”. This

cooperation created documentary films that presented social subjects that had dramatic aspects. It

began with the field of health promotion but later treated other social subjects, including marital

violence (Montgomery 1989). Another example of cooperation between caregiving agencies and

the media occurred in California during the 1990s, where a foundation for the prevention of family

violence was established and set out on a wide-ranging advertisement campaign to prevent

violence. This advertisement campaign consisted of two stages:

a. The use of advertisements that called upon people to act in preventing violence towards

women. A "Toll-Free Number" and an explanatory kit were distributed to the public to

show how to help battered women. It was found that this advertisement was reliable,

successful in changing attitudes and effective.

b. A message was transmitted by means of TV social dramas in which social messages were

embedded, and the figures were models for imitation (Martin, Zia & Soler 1998).

According to Ghez (2001) the work on developing messages was a cooperative one between

caregiving professionals and the media. It was found that the campaign led to four significant

changes:

- People remembered the message and supported it.

- There was a marked increase in reports on violence towards women.


14

- Violence towards women was perceived as an important subject to be dealt with.

- People believed that men who beat others should be sentenced to imprisonment.

Relying on the success of the educational-entertainment media in the health sphere, they

also wanted to make use of the media for the sphere of violence against women, with a stress on the

following parameters:

a. Examination and understanding of the factors that would lead the target audience to

motivation (development of messages that would motivate the target audience to act for the

sake of preventing violence against women).

b. Examination of the barriers to involvement facing the target audience (development of

messages including specific information about the safe and effective ways to offer

assistance).

c. Examination of the psychological and emotional needs of the target audience (development

of messages that will encourage aggressive men to take responsibility for their actions, since

this is a need that was identified among the target audience).

d. Examination of cultural sensitivity (development of emotional and cultural messages that

identify the threshold of tolerance towards violence among various communities. Education

through figures for imitation that will help to develop the perceptions of the various

communities towards the subject and the methods to obtain a solution).

According to Ghez (2001), these parameters conform to the model of Hornik (1991):

- Social expectations: These are an expression of the fact that violence in the family continues

because clear social norms have not been consolidated to eliminate the problem.

- Behavioral change through change in beliefs: This is an expression of the fact that the

individual has to cope with questions regarding his beliefs about violence in the family

(does he understand the seriousness of the problem? Does he have any reason to take action

about it?).

- Building up trust through presentation of tools for change: This is expressed by constructing

the message in the media so as to strengthen the belief of the individual in his power to

create change.

The media model that describes the influence of the educational-entertainment media on

improving the status of women in this connection was developed by Brown & Cody (1991) and

includes three parameters:

a. Awareness of pro-social behavior: This refers to the motivation of the individual to process

the message transmitted to him and to understand it.


15

b. Dependence on television: This refers to the degree in which the individual is exposed to

television – the greater the dependence on television the more is the readiness to accept

changes in beliefs and behavior.

c. Involvement: This refers to the previous approaches that the individual brings with him into

the media situation, to the emotional, cognitive and behavioral participation during exposure

to the media and the para-social relations with the personalities that transmit the message.

These three parameters lead to changes in the beliefs of a woman regarding those programs

and messages that were transmitted through the media.

Hypothesis:

1. Media framing and construction of social problems by means of the turning point of battered

women in mass media:

a. A phenomenon of violence against women is presented by the media as a social problem.

b. Most of the reasons why battered women reach the turning point as presented in the mass

media is because of an extreme violence commited against them.

c. Most of the results of reaching the turning point, as presented in the mass media, is murder

of the victim or the violent partner.

d. The media does not consider whether the women who have reached the turning point are

satisfied with its results.

e. In the narrative of battered women as presented in the media, those who left their violent

partners will describe the moment of reaching the turning point as their initiative, while those who

decided to stay will describe this moment as a compulsion.

2. Involvement of battered women with messages conveyed by the media:

a. Identification with a figure of a battered woman as presented in the mass media is positively

connected with the experience that the battered women experienced in reality with regard to the

turning point.

b. The involvement and acceptance of these messages is positively connected to the experience

that the battered women experienced in reality regarding the turning point.

3. Involvement of public welfare agencies and centers of prevention and treatment of violence

against women with messages conveyed by the media:

a. Professional consultants see the mass media as an educational medium for battered women

while the media considers itself as an educational medium for all the citizens and as a means of

agenda-setting.


16

METHOD

The methodology was based on qualitative factors and was focused on content analysis and

interviews. Profile articles of battered women were counted as follows: all the articles in which the

outcome was murder of the battered woman and their country of origin; compared with the number

of battered women actually murdered between the years 1992-1999, and their country of origin.

(Data of battered women who were murdered by their partners is available from police and women

organizations only from 1992. This data was originally based solely on news reports).

The following newspapers were used: "Yediot Aharonot" (a daily popular journal),

"Haaretz" (a daily journal) and "LaIsha" (a women’s magazine). from these sources, all the profiles

articles on battered women were taken from 1991 - 1999. Also, from the electronic media, the

documentary “Forever Beaten” (from the documentary weekly television program “Uvda” with

Ilana Dayan, Channel 2) was used, as well as the drama series “Tironut” Channel 2 (which

describes how a battered woman and her family copes until her son decides to murder his violent

father).

These articles and programs presented stories of battered women, and includes their

situation both prior to and after the turning point.

After receiving the results of the content analysis, eight professionals in the fields of social

work, family counseling, etc. were interviewed, as well as six journalists who have covered

subject. These interviews contributed to a more comprehensive understanding on the subject from

the widest possible range of sources, built a basis for a more accurate profile of the battered woman

in mass media, and led to a more profound understanding of the collaboration between the public

agencies and the media in striving to help battered women.

FINDINGS

The personal story of a battered woman in the mass media helps in raising public awareness

of the problem and actively portrays the issue as a social and public problem and responsibility.

During the turning point stage the battered woman is portrayed as the initiator in taking action

against the violent partner, as well as having a network of social and family support. Separation or

divorce from the perpetrator are the solutions recommended by the media. Identification with the

narrative of a battered woman as seen in the media, is positively related to the personal experience

of a battered woman in reality; but it is also related to the measure of realism of the character and to

the measure of reliability and credibility of the message conveyed by the media. In order to enable

battered women to accept the message, to become more involved with the narrative and to give

them the means to act, one should present other alternatives to resolve the problem of violence, to


17

convey a rliable message and to present practical information.

All the journalists interviewed for this research regard their reports of personal stories of

battered women as a social service and responsibility to the public. The LaIsha journalists take an

extra step in also directing their articles to the battered women themselves, and through these

articles transmitting a direct message of empowering their self image.

The professionals who were interviewed for this research consider the mass media as a

source that presents the battered woman only as a personal tragedy and who should be regarded as a

helpless victim, stereotyping her character and status, and focusing only on the different types of

violence used against her.

Contrary to that, all the journalists who were interviewed see their work as a contributing to

society and strive to create an impact on public opinion by raising the personal narrative of battered

women. Journalists from "LaIsha" convey direct messages to battered women in order to empower

them while the other journals describe the battered woman as a weak victim who is usually

murdered at the end.

DISCUSSION

Following the findings, the research suggests that the portrayal and narrative of the battered

woman in mass media should be more in line with that of "LaIsha". This research also suggests

developing the narrative along the lines of three models: development of the turning point stage in

the lives of battered women (Eisikovitz, Buchbinder & Mor 1998); the influence of the media on

changes in benefits (Cody & Brown 1991); and alternative models in behavioral change (Hornik

1991).

Mass media should transmit more messages of empowerment, increase self esteem, on one

hand, while continuing to maintain public awareness and conscience. Articles should not focus on

the detailed descriptions of method and types of violence against women and not highlight the

victimization of the battered woman, because these descriptions have a negative effect; It

desensitizes the reader, suppresses the battered woman, and encourages violent men to continue

their behavior and may even increase their aggression.

The findings of this research confirm the importance of cooperation between the two

disciplines of professional social work and the media. This cooperation may assist in bringing more

women to their turning point to actively seek solutions to the violence perpetrated against them. It is

hoped that this research will open new directions in research, both practical and theoretical, in the

fields of communication, public policy and social work, in order to advance solutions for social

issues. It is also recommended to conduct large-scale quantitative research among professional


18

consultants and journalists in order to develop a collaborative model. Moreover, it will be

interesting to study more about the women who have not yet reached the turning point stage in

order to discover who would be suitable from their point of view to help them reach the turning

point stage.

Limitations

a. The research was checked against a small number of communication programs, but it should be

noted that these were all the programs that were published during the period of this research (at

least those in connection with the drama series and reports in the newspapers that were selected).

This in itself switches on a red light, especially in view of the enormous quantity of news reports on

the subject during that period.

b. Only a few of those under examination were interviewed, but I tried to select the sample in

relation to the quantity of communication programs on this subject, however few these were.

c. Only one researcher analyzed the results of this research, and therefore subjective tendencies can

be found that could not be prevented.

SUMMARY AND CONCLUSIONS

This research has reviewed the factors that promote and impede battered women from

reaching the turning point in their advancement towards freedom from the circle of violence and the

creation of a positive change in their lives. The contribution of public organizations dealing with

prevention of violence and taking care of these women is not in doubt. The research examined the

presentation of battered women in the media and the power and influence of mass media in

promoting the treatment of marital violence the public policy level on one hand, and of bringing

battered women closer to their turning point on the other. This research proposes an alternative to

way in which social problems are presented in the media. It was found that the aim of the media

was to place the problem on the public agenda, to create public response and thus to assist battered

women. If this is the case, then it is suggested that these aims be introduced into another conceptual

framework in which the battered woman would be presented in a different manner, and thus also to

contribute to battered women trying to change their lives, and doing so without harming the aims of

the media mentioned above.

Towards cooperation between the media and public agencies dealing with prevention of

marital violence.

This research may serve as an opening for cooperation between professional workers from


19

the public service agencies and the media in constructing the material programs and examining a

sample of this in their presence before releasing it for publication. Interviews with professionals

workers reveal a tone of criticism towards the media in its attitude towards this social problem. I

believe that this can serve as a basis for rapprochement between the two professions at the practical

level, and thus moderate the criticism and replace it with an atmosphere of study and mutual

productivity that will eventually benefit the battered women themselves, as by doing so, society in

general. This research can also constitute a basis for examining other social problems and for

examining the link between their presentation by the media and by those suffering from social

problems in real life.

REFERENCES

1. ALCOFF, L. &, L. GRAY , Survivor discourse: transgression or recuperation? in Sings:

Journal of Women in Culture & Society, Vol. 18, No. 2, 1993, pp. 260-290.

2. BERNS, N, Framing the Victim: Domestic Violence Media and Social Problems, Aldine de

Gruyter, New York, 2004.

3. BUSRTOW, B , Radical Feminist Therapy: Working in a Context of violence, CA Sage

Publishers, Newbury Park, 1992.

4. CARLYLE, K.E., M.D. SLATER, & J.L. CHAKROFF, Newspaper Coverage of Intimate

Partner Violence: Skewing Representations of Risk, in Journal of communication, Vol. 58, No. 1,

2008, pp. 168-186.

5. DOBASH, E. R., & DOBASH, R. , Violence against the patriarchy, The Free Press, New York,

1979.

6. EDLESON, J. L., The overlap between child maltreatment and woman battering, in Violence

Against Women, Vol.5, No.2, 1999, pp. 134 - 154.

7. EISIKOVITS, Z., E. BUCHBINDER, & M. MOR, What it was won't be anymore: reaching the

turning point in coping with intimate violence, in Affilia, Journal of Women and Social Work,

Vol. 13, No.4,1998, pp. 411-435.

8. EISIKOVITS, Z., & E. BUCHBINDER, Locked in a violent embrace: understanding and

intervening in domestic violence, CA Sage Publishers, Thousand Oaks, 2000.

9. GHEZ, M., Getting the message out-using media to change social norm on abuse in Source Book

on Violence Against Women edited by C.M. REZETTI, J.F. EDLESON, & R.K. BERGEN, CA

Sage Publeshers, Tousand Oaks, 2001.

10. GORDON, S.J., Community service for abused women: A review of perceived usefulness and

efficiency, in Journal of Family Violence, 11 (4), 1996, pp. 315-329.


20

11. HAMILTON, B., & J. COATES, Perceived helpfulness and use of professional services by

abused women, in Journal of Family Violence,Vol.8, No.4, 1993, pp. 313-324.

12. HERBERT, T. B., R. C. SILVER, & J. H. ELLARD, Coping with an abusive relationship: I.

How and why do women stay? in Journal of Marriage & the Family, Vol. 53, No2, 1991, pp. 311-

325.

13. HOFF, L. A., Battered women as survivors, Routledge, London, 1990.

14. HOFFNER, C., Children's wishful identification and para-social interaction with favorite

television characters, in Journal of Broadcasting and Electronic Media, No.40, 1996, pp. 389-402.

15. HORNIK, R., Alternative models of behavior change, in Research issues in human behavior

and sexually transmitted diseases in the AIDA era edited by N.J.WASSERHEIT, S.O. ARAL, &

K.K., Washington, DC, American Society for Microbiology, 1991.

16. JANOFF-BLUMAN, R. & I. H. FRIEZE, Theoretical perspectives for understanding reactions

to victimization, in Journal of Social Issues, Vol.39, No. 2, 1983, pp. 1-17.

17. JOHNSON, J.M. & K.J. FERRARO, The Victimized self: The case of Battered Women, in J.A.,

1984.

18. JOSEPH, C., Out of Darkness - Shedding Light on End-of-life Care, in Journal of General

Internal Medicine, Vol.16, No.1, 1997, pp. 68-69.

19. KOTARBA & A. FONTANA (Eds.). The Existential Self in Society, The University of Chicago

Press, Chicago, 1987.

20. KIRKWOOD, C., Leaving Abusive Parents, Sage, London, New bury Park, 1993.

21. KLEIN, E., J. CAMPBELL, E. SOLER & M. GHEZ, Ending Domestic Violence: Changing

public perceptions/Halting the epidemic, CA: Sage, Thousand Oaks, 1997.

22. KOZOL, W., Fracturing domesticity: Media, Nationalism and the question of feminist

influence, in Signs, Vol.20, No.3, 1995, pp. 646-667.

23. KULMAN, I.R. &, J. AKAMATSU, The Effects of Television on Large-Scale Attitude Change:

Viewing "The Day After" in Journal of Applied Social Psychology, Vol. 18, No.13, 2006, pp.1121-

1132.

24. LOUE, S., Intimate Partner Violence : Societal, Medical, Legal, and Individual Responses,

Kluwer Academic Publishers, New York, 2001.

25. MAHONY, P., L.M. WILLIAMS, &, C.M. WEST , Violence against women by intimate

relationship partners, in Source Book on Violence Against Women edited by C.M. REZETTI, J.F.

EDLESON, & R.K. BERGEN, CA: Sage Publishers, Tousand Oaks, 2001.

26. MARTIN, L., H. ZIA, &, E. SOLER, Ending Domestic Violence: Report from the Global

Frontlines, Family Violence Prevention Fund, San Francisco, 1998.


21

27. MONTGOMERY, K., Promoting health through entertainment television, in Mass

Communication and Public Health edited by C. ATKIN & L. WALLACH, CA: Sage, Newbury

Park, 1989.

28. MONTGOMERY, R., Police response to wife assault in Northern Ireland, in Violence and

Victims, No. 6, 1991, pp. 48-53.

29. NARIMAN, H.N., Soap-Operas for Social Change, Toward a Methodology for Entertainment-

Education Television, CT: Preager, Westport, 1993.

30. OKUN, L., Termination or Resumption of cohabitation in Women Battering Relationship: A

statistical study, in Coping with Family Violence: Research and Policy perspectives edited by D.

HOTALING FINKELHOR, J.I. KIRAPTIC, & M.A. STRAUSS, C.A: Sage, Newbury Park, 1988.

31. PELED, E., Z. EISKOVITZ, G. ENOSH, &, Z. WINSTOK, Choice and empowerment for

battered women who stay: Toward a constructivist model, in Social Work, Vol. 45, 2000, pp. 9-21.

32. PFOUTS, J. H., Violent families: Coping responses of abused wives, in Child Welfare, Vol. 57,

No.2,1978, pp. 101-111

33. PLECK, E., Domestic Tyrrany: The Making of American Social Policy against Family

Violence from Colonial Times to the Present,Oxford University Press, New York, 1987.

34. RAPPING, E., The Looking Glass World of Nonfiction T.V., Oxford University Press, Boston,

1987.

35. ROIFE, K., The Morning After: Sex, Fear and Feminism, Little, Brown and Company, Boston,

1993.

36. ROY, M., Battered women: A psychological study of domestic violence, Van Nostrand

Reinhold, New York, 1997.

37. RUBIN, A.M. & E.M. PERSE, Audience activity and soap opera involvement: a uses and

effects investigation, in Human Communication Research, Vol.14, No.2, 1987, pp. 246-268.

38. SCHECHTER, S., Woman and the male violence: The struggles and vision of the battered

women’s movement, South End Press, Boston, 1982.

39. SCOTT, J., The evidence of experience, in Critical Enquery, No.17, 1991, pp. 773-797.

40. SEARS, D.O & J.L. FREEDMAN, The effects of expected familiarity with arguments upon

opinion change and selective exposure, in Journal of Personality and Social Psychology, No.2,

1965, pp. 420-426.

41. SHAINESS, N., Vulnerability to Violence Masochism as process, in American Journal of

Psychotherapy, No.33, 11979, pp. 74-189.

42. SINGHAL, A. & E. M. ROGERS, Entertainment education: A communication strategy for

social change, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, NJ, 1999.


22

43. SIGNORIELLI, N., A Sourcebook on Children and Television, Greenwood Press, Westport,

CT, 1990.

44. SOMMERS-HOFF, C., Who Stole Feminism? How women Betrayed Women, Simon &

Schuster, New York,1994.

45. SOOD, S. &,E. M. ROGERS, Dimensions of para-social interaction by letter-writers to a

popular entertainment-education soap in India, in Journal of Broadcasting and Electronic Media,

Vol. 44, 2000, pp. 386–414.

46. STAR, B., Patterns in family violence, in Social Casework; The Journal of Contemporary

Social Work. Vol. 61, No.6, 1980, pp. 339-346.

47. STONE, S.D., Getting the message out: Feminist, the press and violence against women, in

Canadian Review of Sociology and Anthropology, Vol.30, No.3, 1993, pp. 377-400.

48. STRAUS, M. A.& R. J. GELLES, Physical violence in American families: Risk factors and

adaptation to violence in 8145 families, Transaction publishers: New Brunsivick (U.S.A.) and

London (U.K.), 1990.

49. STRUBE, M.J. & L.S. BARBOUR, The decision to leave an Abusive Relationship: Economic

dependence and Psychological commitment, in Journal of Marriage & the Family, No. 47, 1983,

pp. 346-358.

50. TURNER, S.F. & C.H. SHAPIRO, Battered women: Mourning the death of a relationship, in

Social Work, No.31, 1986, pp. 372-376.

51. VIDMAR, N. & M. ROKEACH, Archie Bunker’s bigotry,in Journal of Communication, No.

24, 1974, pp. 36-74.

52. WALKER, L. E. A., Abused women and survivor therapy, American Psychological

Association. Massachusetts: Addison Westley, 1994.

53. WALLACH, L., Helping children cope with violence, in Young Children, Vol. 48, No.4, 1993,

pp. 4-11.


23

OPEN SYSTEMS UTILIZATION – AS A PART OF THE COMPANY INFORMATION

STRATEGY

UTILIZAREA SISTEMELOR DESCHISE – O PARTE A STRATEGIEI DE INFORMARE

A COMPANIEI

Mária POMFFYOVÁ

Matej Bel University, Institute of Managerial Systems in Poprad, Faculty of Economics,

Nábrežie Jána Pavla II 2802/3, 058 01 Poprad

E.mail: [email protected]

ABSTRACT Nowadays companies have to adapt quick changes in their surroundings and this is really a

demanding process, where the way and speed of response conduct the total success of doing

business, it means whether a company strengthens its competitiveness or it may happen that a

company loses its market place or fades. These influences and impacts make pressure on companies

not only in a requirement to change the way of doing business but they often have to change the

location, form or even line of business. To ensure it is critical to have required and actual valuable

information. It involves getting to know who has the required information and being able to reach

that person and being able to know how and from whom the information can be achieved. There it

is needed to co-operate by many various forms of collaboration, where information and

communication technologies become more important. A new way how to make it more effective is

consolidation of existing information technologies used to building of information system

infrastructure in the enterprise and its abroad. In this paper we will discuss about open systems

utilizing in the enterprise management.

Key words: information and communication technologies, consolidation, open systems,

virtualization.

Role of information technologies in the enterprise communication system

The risk of doing business is closely related to the need of good knowledge in business area

and terms of business in real condition by their partners as well as by their competitors – it’s the


24

key to whichever successful business deal and effective collaboration between partners or clients.

As it was stated - changes happen even without planning and so it is necessary to change a way of

information support provision in dependence on what type of changes occurs. Currently accessible

information systems only in a small scale or not at all provide information about slough in a

company and that is why also an ability to suppose in advance if suggested solution will present

benefit or lost investment of a company is quite low. This situation brings the requirement to look

for a simple solution aimed at risk elimination. This means to find the right solution concerning

optimizing and investments to development of network, communication and information systems as

well as people knowledge databases which help the managers to concentrate on their core

competencies.

Nowadays we know that people suffer from information overload; there’s much more

information concerning any given subject than a person is able to access. The result is that people

are forced to depend on each other due to their knowledge. Know-who information rather than

know-what, know-how or know-why information has become the most crucial. It involves getting

to know who has the required information and being able to reach that person and being able to

know how and from whom the information can be achieved – to know information source.

Therefore it is necessary to:

contact the right person immediately (to achieve information about partners),

provide information they need quickly, accurately and helpfully (information about the

enterprise for partners),

Be able to interact with partners in a way that suits them best, whether personally, over the

phone, SMS, via email or a website.

It means to bring solutions that support:

clear and consistent processes for handling partners interactions,

back office systems accessible through a common interface - so partners and product or

service information are instantly retrievable,

Be highly motivated staffs that come across as helpful and well informed.

It is required to achieve unified communication that provides an integrated access to people,

information and other knowledge sources.

Present trends in information and communication technologies

Today more SME have information and communication technologies (ICT) support of

information and communication systems but they always don’t exploit all abilities of their


25

advantages. Just the problem is: there is more risky to decide about changes in the enterprise

communication system due to limited finances. Incorrect leverage has to invoke weaken even bring

to end all business activities. There is needed to analyse not only information sources but also

factors like enterprise strategy, management concept, organizational structure, corporate culture,

employee’s knowledge, their abilities and finally their demands concerning information. It is

needed to search such solutions which help effectively to manage information and communication

processes.

Requirement of technologies management results from a basic problem of current period i.e.

impact of information revolution – its consequences in companies is seen in a form of information

strategy aimed at permanent innovation and purchase of the latest technologies to achieve the

highest quality and the most modern technologies focused on getting a very quick and fast access to

necessary information. This trend in companies caused that they often purchased technologies that

enabled different functions and functionalities of information systems but only rarely were used by

companies for support of running processes and activities. Next there were the trends which

allowed support of managing and decisive activities through information systems applied by them,

but their innovation was very costly and the supports were applied quite seldom by companies. A

permanent requirement towards users to adapt to new technologies, functionalities and surroundings

seemed to a problem. Consequently next problematic point is heterogeneity of information systems

platforms due to various IT platforms and data formats which formed a base of purchased solutions

of information systems. This is the reason why the investment was perceived as ineffectively spent.

It is critical to manage technologies used to cover information needs of environment in

which they are spread and manage the way in which they are provided due to information needs of

competent people through activities of which they change to knowledge. Both areas claim that this

task is not simple; due to the fact that it is not possible to define exactly all the factors which

influence company knowledge management.

New solution: Open systems utilization

The solution can be found in optimization of information and communication systems in the

enterprise. It means optimally to manage not only information flows as well as an environment

where information can be exploited. It means to look such solution which enables effective

utilization of information technologies as a support of the company communication system. The

solution is – using of open system management where technologies are shared by all users in the

unified environment. It is the way how to make investment more effective where the solution is

based on a consolidation and virtualization of existing information technologies used to building of


26

information and communication system infrastructure.

However, solutions based on the virtualization to date may only address part of the problem,

but has done so by savings of capital and operational expenses, infrastructure complexity, and risk.

Efficiency improvement by utilization of virtualization in IT operations is described in the Figure 1:

Figure 1 Efficiency improvement in IT operations by virtualization

The capital expanse savings of such solutions are:

Reduced amount of servers

Reduction of capital commitment

Reduction of capital cost

Physical consolidation, reduced floor space

Cost reduction for infrastructure and operations

The operational expanse savings are:

Improved flexibility

Reduced human resources

Complexity reduction of operations processes

Reduced maintenance costs

Such solution enables utilization of unused capacity in a company, while network access and

virtualization of working premises allow its management from a server. Effective exploring of

enterprise information sources brings the possibility how to increase the competitive advantages.

Such solution assures an effective utilization of enterprise communication network supported by

common ICT.

Utilizing of such network allows also making related processes more effectively, transparent

and minimizing them so that all activities and processes which are carried out ineffectively or are


27

redundant - are eliminated. Based on it is possible to make not only decisions of operative character

but also strategic decisions which concern for example a change of organizational structure, its

form, even cancellation or initiating creation of a new working position – based on actual company

needs, what is often a narrow place and an obstacle the impact of which may negatively influence

company operation and success of business as well.

Virtualization has been promised as the answer to IT challenges. Enterprises based on using

of consolidation and virtualization of ICT are characterized by

Highly dynamic processes

Contractual relationships among entities

Edgeless, permeable boundaries, and

Reconfigurable structures.

Opened information technologies used by support of information and communication

systems´ building help to remove the barriers between existing used communication tools to do

claimed decisions. Consequently, to make communication and collaboration process more effective,

it is needed to create an opened and optimized communication structure that supports on-line

exchange of information necessary for more flexible and operative decision-making and managing

processes. Unified communication solutions have to aggregate people, as well as systems and ICT

to unified communication systems which create a unified decision support. If we want to achieve

such solution in the enterprise practice it is needed to know their possibilities.

Figure 2 displays the technology radar which can help to broaden the innovation focus in

services and to show that innovation is about creating new value, not about creating new products.

Using of such solutions - innovation of services helps to broaden relevant information cross all

enterprise and in abroad.

New solutions based on the innovation of technology, services, systems developments as

well as business models help to evolve the possibilities and opportunities of technology and

services utilization by support of enterprise information and communication systems.

Their utilization makes more possibilities to do organization design more effective as well

as more users friendly. Figure 3 displays the attributes of virtual organizing of enterprise

environment. It is important to note that these attributes can be applied to employee-employer

relationships, to teams, to firms, and to inter-organizational arrangements of the communication

processes.


28

Figure 2 Technology radar and their utilization by innovation of services

Figure 3 Attributes of virtual organizing and the implications for organization design

Communication in such enterprise is expected to be rapid and customized in response to

customer demands. The real power is realized when relationships among electronically connected


29

people or firms produce new and/or qualitatively different communication that yields product or

process innovation. It may be that electronic communication products, such as conversations and

documents stored in knowledge repositories, can provide stability to otherwise tenuous

relationships. Perhaps communication histories from one setting can be carried into the

communication future of other settings via evolving databases. It is the way how electronic

communication products might be used to support the evolutionary aspects of communication in

dynamic networks and reconfigurable organizational settings. These databases may be somehow

formalized and re-applied when groups are dissembled and re-arranged (knowledge databases).

Change of the information strategy based on a principle of virtual IT utilization – as a part of

the company strategy give more possibilities to get a view concerning situation in the company and

make strategically important decisions, i.e. strategically manage development in a particular

company. What is not good? It is situation when managers as well as employees do not want to

cooperate by such model of IT virtualization.

CONCLUSIONS

At first while companies used accessing of technologies to speed up access to required

information the impacts of the above mentioned shortcomings were not monitored in a wide scale.

But when it was necessary to ensure a common access of all interested employees to required

information in both internal and external company surroundings through a net access a problem of

data non-integrity and tools heterogeneity arose. Especially the way how companies were able to

manage this fact i.e. how they solved the task of information platform unification and assurance of

the form of co-operation determined their competitive advantage. In a network surrounding where

team forms of co-operation are utilized it is very demanding to connect the right person who has

right knowledge needed to solving real problems in the enterprise. In this process it is needed to

build an open system – as a part of information strategy of the enterprise. In this area of work with

information technologies play skills and abilities of employees an important role due to many

various ways those they can explore to make your work more effective.

The paper was finished within the frame of research project VEGA 01/0838/08 “Virtual

working teams and their role and appointment in the international business in EU”.

REFERENCES

1. BIRIŞ, Rodica Teodora, Deutsche Geschäftskorrespondenz, Ed. Gutenberg, Arad, 2009.

2. BIRIŞ, Rodica Teodora, Eva JURCAKOVA, Iveta KONTRIKOVA, Hana BORSUKOVA,


30

Teodor Radu JURCUŢ, Landeskunde. Interculturalitate şi civilizaţie germano-româno-slovacă, Ed.

Gutenberg, Arad, 2009.

3. POMFFYOVÁ, Mária, Optimizing of Enterprise Communication Processes Management, in

Process Management edited by Mária Pomffyová, INTECH Publishing, India, 2010.

4. POMFFYOVÁ, Mária, Možnosti skvalitnenia podpory systému na poskytovanie informačných

potrieb podniku, paper presented at International scientific conference named „Diagnostika

podniku, controlling a logistika”, 21-22 April 2010, Žilina.

5. TRAJLINEK, Peter, Green Data Centre and Virtualization, paper presented at of eFOCUS „IT

Strategy 2010” Conference, 29 March 2010, Bratislava.


31

SOME OBSERVATIONS ABOUT THE LANGUAGE OF THE INTERNET AND THE

CZECH LANGUAGE

CÂTEVA OBSERVAŢII REFERITOARE LA LIMBAJUL INTERNETULUI ŞI LA LIMBA

CEHĂ

Věra KOZÁKOVÁ

Tomas Bata University in Zlin,

Humanwissenschaftliche Fakultät, Mostní 5130, 760 01 Zlín, Tschechische Republik,


ABSTRACT A professional specialist vocabulary has a significant share in the expression of new scientific

observations and knowledge. The need to exchange expert information in IT (Informatics) and

Economics has multiplied in correlation with globalisation.

Key words: Internet, language, informatics (IT), economics, competitive ability, globalisation.

INTRODUCTION

The representative of new media has become the Internet, which has brought new

dimensions to communications. On the one hand, it enables the global character of

communications, while on the other, its network-like structure enables one to communicate in ways

similar to inter-personal communication systems – i.e. not only “one-to-one” or “one-to-many”, but

also “many-to-many”.

Information and Communication Technology (further only ICT) are, today, the key agents

for innovation and creativity, stimulating and encouraging advances in every scientific discipline.

New technologies intermingle with our lives and are, to an ever greater extent, changing our

behaviour and view of the world.

Among other things, these changes are also apparent in the validation and use of special

terminologies – which may, and can, lead to shifts in significance in professional forms of

expression. Terminological differences can often lead to misunderstanding or a lack of

comprehension; it can mean the slanting or other deformation of the content aspect of the

information in question, or even to breakdowns in the coherence and continuity of communications.


32

Such breakdowns in coherence or continuity in the information flow can, as a final

consequence, influence the trust and faith of a commercial partner or even cause financial losses.

In a globalised world, the Internet has become a phenomenon not only of employment

opportunities, working tools and medium, but also the source of easily and readily accessible

information. Working with information and its reasoned use and exploitation represent a powerful

competitive advantage whether in the labour market or in the business world.

Through the intermediary of IT, it is currently possible to make use of dozens of information

and intelligence provider servers and monitoring services. A whole range of on-line mutations

(versions) of foreign magazines and professionally-oriented journals and magazines are freely,

widely and easily accessible. Digital libraries and interactive multimedia tuition tools and

instrumentaria also exist on the net. This (massive) expansion of information has been caused by a

tide of foreign language lexical sources (so-called “loan words”). Looking at professional and other

expertise-oriented texts, it is absolutely clear that the Czech language – just like the other European

languages, is being subjected to extra-linguistic factors and pressures.

In this paper, we wish to draw readers` attention to the appearance and expression of a

dynamic tendency in the Czech language among IT businessmen (among many others). A similar

attempt to address these problems and issues here in the Czech Republic is being made by others

too, for example: J. Bartošek, I. Bozděchová, F. Čermák, F. Daneš, M. Dokulil, J. Filipec, K.

Horálek, J. Hrbáček, O. Martincová, B. Rudincová, S. Žaža, etc.

Through the use of the Synchronomous Confrontational Analysis Method, we demonstrate

how, among a variety of types of descriptors, both competitive and synonymous relationships arise

– which are themselves the stimuli for changes. Our starting-point is based upon excerptions from a

varied range of sources whose content is mainly oriented on IT (e.g. magazines and journals with an

IT theme, professional IT literature, popular informative educational literature, web pages, on-line

texts, and dictionaries). In view of the sheer complicatedness and difficulties involved in

investigating the full breath and depth of this linguistic problem and issue, in this paper we have

chosen to limit ourselves to mentioning only some of the subsidiary and partial aspects of our

research investigations.

Over the past fifteen years, Anglicisms (and Americanisms) have been penetrating ever-

more intensively into all other languages. For this very reason, we have concentrated our attentions

on foreign language lexical sources (i.e. loan words) and media and their morpho-syntactical

differentiation in selected IT texts.

As is clear from the outcomes of our investigations, the (Anglo-American) nouns with the

highest (Czech) frequency-rates are: internet, implementace (implementation), program,


33

technologie (technology), integrace (integration), mail, trend, monitoring. outsourcing. notebook,

spam, vir (virus), monitor, displej (display), médium (medium), software, hardware, server,

konfigurace (configuration), standard, laptop, skener (scanner), processor (processor), bonus,

modem, menu, design, adaptabilita (adaptability), update, decoder (decoder), player, homepage,

cluster, chat, source, spyware (ibid), hacker, rootkit, mystery shoppers, etc. In the analysis, nouns

were in first place making up almost 50% of the total, while adjectives finished in second place

with 20% of the total.

As regards adjectives, there is a preponderance of derivatives drawn from the nouns

mentioned above: e.g. internetový (Internet-related), implementovaný (implemented), integrovaný

(integrated), programový (programme/programme-related), naprogramovaný (programmed),

internetový (Internet-related), digitální (digital/digital-related), mobilní (mobile), monitorovaný

(monitored), mediální (medial/media-related), redundantní (redundant), licenční (licensing/licence-

related), upgradovaný (upgraded), and many more (Martincová 1998).

In comparison to nouns and adjectives, verbs are much less well-represented in (Czech) IT

texts (only 12%), which only goes to proves that the Czech language tends to express time and

action related issues through its own lexical resources. Using foreign language nouns as a base/root,

Czechs tend to create verbs with typical Czech suffixes: e.g. –ovat (“To” + Infinitive suffix form):

i.e. mailovat (to mail/email), faxovat (to fax), skenovat (to scan). Further mutation examples

without translation are: monitorovat, implementovat, vizualizovat, instalovat, mutovat,

identifikovat, digitalizovat, synchronizovat, investovat, distribuovat, reprodukovat, aplikovat,

legalizovat, optimalizovat, disponovat, navigovat, dekódovat, surfovat, generovat, simulovat, etc.

In another investigation, we oriented ourselves on ways of enriching vocabulary. A

significant role in word creation is played by derivation. The result of a derivative-driven approach

is “a derived word”. When deriving nouns and adjectives, there is a clear tendency to impose

foreign language prefixes: e.g. multi- (multimédia, multimediální notebook, multimediální

projektory), maxi- (maximální disková kapacita, maximálně účinné řešení), mikro-

(mikroprocesor), makro- (makroprostředí), mega- (Siemens disponuje megapixelovým foťáčkem,

megabajt), super- (supercena, superpočítač Albert2), anti- (antivirové a antispamové kontroly),

mono- (monochromatický displej), audio- (audioformáty) video- (audio- a videozařízení,

videokonference, videokazety). Through the intermediary (of the penetration) of English, the Czech

language is being confronted with both Latin and Ancient Greek as the basis of an international

terminology.

In the case of such assimilations, the time-line perspective is of great importance. The

penetration of foreign language terminology (into Czech) is a historically-conditioned phenomenon.


34

At the current time, it has to do with an intensive process rendered more so as a consequence of the

booming developments in the IT sector. To begin with, this new and unknown terminology

stimulates distrust, uncertainty, accompanied by a lack of knowledge about its correct spelling and

pronunciation (e.g. rootkit, spyware, moving) (Minihofer 1994). We call such items neologisms.

Rootkit – This is a special type of infiltration, which has the ability to hide its presence within the

system under attack and in so doing, to evade detection. In the main, this has to do with a package

of malicious code, designed to enable the attacker to misuse and exploit the weak points and chinks

in a system and to gain full control over the infected computer.

Spyware – Unfriendly software, whose aim is to ensure information leakages from a victim’s

computer that will be of benefit to another, external organisation.

Moving – Users, in a way similar to computers, can connect themselves to the telephone of their

choice within the framework of one company, or even, outside it (Bolz 2001).

These linguistic assimilations acclimatise themselves over time in the Czech vocabulary and

gradually acquire specifically Czech graphical and phonetic forms (e.g. byte - bajt, display - displej,

business - byznys, scanner - skener, video-recorder - videorekordér, chip – čip, etc.). Some are

superseded immediately by their Czech equivalents – as long as they exist, others over time (e.g.

computer - počítač, memory - paměť, net - síť, team - tým). In cases where Czech does not have its

own equivalent to hand, nor is it able to create one, it enriches itself with by these Anglicisms

(Americanisms), which are perceived as neologisms.

The following sentences document two antithetical tendencies, typical for professional

languages in a globalised environment:

1. Dokáže můj antivirus detekovat rootkity?

Is my antivirus programme able to detect rootkits?

2.Vyvinuli jsme proaktivní řešení, které chrání uživatele před viry, červy, spyware,

phishing, rootkity a dalšími hrozbami.

We have developed a proactive solution which protects users against viruses, worms,

spyware, phishing, rootkits and other threats.

On the one hand this terminology is penetrating into the everyday vocabulary, while the

general language base is becoming more professionalised. On the other hand however, this growing

professionalism has as its consequence its generalisation, (since) we perceive these terms as being

part of the general vocabulary. The Czech language is considered to be a flexive, synthetic

language. Through the influence of English, it is possible to observe a deviation towards

analyticitism. In the course of searching for equivalents to foreign word-creation sources, two

significant tendencies have a contra-indicative effect one upon the other. The first struggles for the


35

greatest possible degree of explicity - requisite for the professional terminology. The second

tendency is oriented on linguistic economy. Often, the Czech language finds it impossible to replace

a foreign single-word term by its own single-word equivalent (e.g. homepage – domovská stránka).

The process whereby Anglicisms (Americanisms) are penetrating into languages is very

dynamic, and in the case of the Czech language, happening very easily. No norms exist that would

defend against or restrict the use of foreign-sourced linguistic sources. Linguistic self-regulation

occurs spontaneously, with foreign language terminology undergoing similar processes in the

course of their inclusion and assimilation into the domestic vocabulary. In the initial phase of this

process - a certain schismatic unsteadiness is thus clear in the domestic (Czech) vocabulary. Two,

sometimes even three variants may exist concurrently for a single term: e.g. Internet - internet, e-

shop - eshop, e-mail – email – e-Mail, on-line – online. Over time, one variant imposes itself and is

incorporated into the literary vocabulary.

In the domestic (Czech) vocabulary, word linkages like (pilotní project – pilot project,

pilotní tým – pilot team, mobilní čip – mobile/cell phone chip, mobilní operator – – mobile/cell

phone operator, mobilní komunikace - – mobile/cell phone communications, mobilní řízení - –

mobile/cell phone management), have come into being which never existed before. These are

compound words - lexemes. In the majority of cases, they are nouns, where the definitive article is

replaced by an adjective instead.

Terms, professional terms and even slang terms are assimilated. This assimilation is usually

for internal linguistic reasons (e.g. a missing equivalent in the native tongue, or for economies of

speech) as well as for external reasons (e.g. the simplification of international communication, or

the transparency of terminology). Apart from the tendency to retain and preserve international

terminology, there is also an endeavour to express oneself both economically and in a professional

manner.

The characteristic feature of ICT is its use of metaphorical and metonymic descriptive

naming, created under the influence of depictive descriptive naming (further only “denominator”) in

English. This denominator comes from expressions that people come across on a day-to-day basis,

or from such terms which people are used to using in other professional fields: i.e. myš - mouse,

červ - worm, vir - virus, okno - window, operace - operation (e.g. vojenská operace – military

operation, lékařský zákrok – medical operation), paměť - memory, síť - network, pirát - pirate,

pirátství - pirating, surfovat – surfing (a sports activity), menu – ibid (jídelníček), trojský kůň –

trojan horse, díra - loophole (for instance in the latest version of Microsoft - Vista), prostředí

internetu – the Internet environment, špion - spy, špicl – informer or sleuth, koš - basket, infikovat –

to infect, filtrovat – to filter, zahltit – to overwhelm (drown, devour, swallow, gulp), etc. The


36

depictive qualities of denominators in such cases fulfil the tendency to simplify and to make

approachable complicated technologies to normal everyday users.

The most widely extensive resource for so-called (in Czech) “univerbisation” (i.e. at the

lexical level, the transformation of multi-word denomination to single-word denomination) is the

creation of abbreviated descriptive denominators of various types. Professional terminology is

significantly enriched by abbreviations and abbreviated words, which occur in professional

texts with a greater than 10% frequency.

This discovery corresponds with the (degree of) linguistic rationality in the Informatics

(ICT) field. The quantity of abbreviations in professional texts bears witness to the tendency to

condense descriptive denomination. The majority of these abbreviations do not originate directly

from the Czech language, but rather they are assimilated predominantly from the English language.

In our (Czech) vocabulary, we perceive (these) abbreviations as being neologisms. Over the passage

of time, they loose the “mark” of novelty, and are incorporated into the common everyday

vocabulary and are understandable even to the lay public (e.g. TV, PC, CD, DVD, IT, ICT, SMS,

USB, MP3).

Despite users coming into ever greater contact with abbreviations and abbreviated

expressions, they often neither know nor even understand their full forms. Here, let us give some

examples of abbreviations and abbreviated words (Collins 1992).

HTML - Hyper Text Markup Language – the basic (computer) language of the Internet

XHTML – eXtensible Hyper Text Markup Language – a (computer) language of the Internet, the

successor to HTML

IST – Information Society Technologies

BRM – Business Rapid Management – the rapid management of businesses and enterprises

PPM – Project Portfolio Management – the management of project portfolios

NPV – Net Present Value – the “clean” current value of something

PMO –Professional Managers Oriented – products directly-intended for managers

EVM –EasyVirus Monitor – a simple virus search and destroy programme

ITIL – IT Infrastructure Library – a set of tried-and-tested approaches to and procedures for the

field of the management of IT services

ERP – Enterprise Resource Planning – an enterprise’s business information system which covers

the management of all of the processes within an enterprise or business

CRM – Customer Relationship Management – a strategy oriented on an understanding of both the

needs and the behaviour of customers/clients


37

EDM – Enterprise Document Management – the management of an enterprise or business`

documents

DAM – Digital Asset Management – the administration of digital (multi) media

WCM – Web Content Management – the administration of web content

iPod – a multimedia player of music and video content files

Intranet – the internal network within an enterprise/business designed for the sharing and

transmission of files, information and data and for using web pages

Helpdesk – a place where the customer/client can turn to with their problems, an important such

source is for instance a database with frequently asked questions (FAQs) and the (standardised)

given responses to them

Groupware – software which supports working in teams, especially for users who are

geographically distanced from each other

Some sample company names:

IBM – International Business Machines – the largest manufacturer and provider of IT services in

the world

BroadNet Czech – a telecommunications operator, daughter-company of the American Comcast

Corporation

The “univerbisation” (see above) process is closely associated with the tendency for

linguistic economy and compactness of self-expression. These processes are realised especially

there where the necessity for precision ad simplified expression is needed (Rudincová 2001).

From the above, it follows that IT and economics and their terminologies intermingle. Here,

the general rule is that an overabundance of abbreviations renders orientation (in what is being said)

impossible and makes it impossible to understand texts. In Czech, abbreviated words arise based

upon assimilated loan words (e.g. CallCentrum – Call Centre). Even in such cases, the majority of

loan words are of English (or American) origin, which corresponds to the origins of the country

where the latest technologies come from.

The time-horizon is a very important issue for assimilated loan words. To begin with, new

and unknown terms cause distrust, uncertainty, and a lack of knowledge about their spelling and

pronunciation (e.g. rootkit, spyware, moving). We call these neologisms. Developments in the

communications field of IT are influenced by many factors and mutually interlinked associations,

the most important of which is the stormy evolution of both of these scientific disciplines – i.e.

economics and IT. Both are subjected to the influence of English and both terminological systems


38

interpenetrate one another (Kontriková, Biriş 2008). The Czech language does not defend itself

against the influx of anglicisms, but rather, it functions like an open system, capable and able to

create new linguistic resources, and to adapt itself to (include) them.

From our research investigations- as well as from reality, it follows that universities should

react flexibly to these changes in social needs and to create adequate study disciplines, to define the

knowledge that students of individual disciplines require. From the students, we should expect

flexibility and the ability to further educate themselves in a self-directed manner. As the schema

here below makes clear, just how significant a phase of the educational process is made up of self-

directed learning and the independent resolution of problems.

Schéma: Types of Educational Activities Source: Seged, Martin. The Myth of the Paper-free Office. Business World. 12/2006.ps.37. ISSN 1213-1709

CONCLUSIONS

The aim of this paper was to draw attention to the topicality of the problems and issues

described herein and to describe how the Czech language is reacting to the influence of the influx of

anglicisms, and how linguistic resources (loan words) describe new phenomena and reality. What is

analytically clear is that there is a tendency towards the internationalisation of the Czech

vocabulary. Changes in the contemporary vocabulary of the IT field are influenced by the most

modern advances in technologies and the countries of their origins. At the present time, not only a

knowledge of information technologies is expected of one, but equally an knowledge of economics


39

and of foreign languages – and especially of English. Their roles are irreplaceable for working with

IT, in international teams, and for an understanding of inter-cultural differences.

REFERENCES

1. BOLZ, N., Wörterbuch der New Ekonomy. Mannheim: Dudenverlag, 2001.

2. COLLINS, H., Business German. New York: HarperCollins Publisher, 1992.

3. KONTRIKOVÁ, I., Teodora Rodica BIRIŞ, Komposition in der Terminologie des Managements

und Marketings. In: Studia universitatis “ Vasile Goldis” Arad 2008.

4. MARTINCOVÁ, Olga, Nová slova v češtině. Slovník neologizmů. Praha: Academia, 1998.

5. MINIHOFER, O., Anglicko-český slovník. English-Czech Dictionary, Paperback, London, 1994.

6. RUDINCOVÁ, B., Typy pojmenování v současné ruštině. Ostrava: OU FF, 2001.

7. SEGED, Martin, The Myth of the Paper-free Office, in Business World, No.12, 2006.

8. Times online Page n. d. http://www.timesonline.co.uk (accessed March 12, 2010).

Bloomberg Business Week Page n.d.http://www.businessweek.com (accessed April 10, 2010).

9. CIO Business World Page n.d. http://www.businessworld.cz (accessed April 17, 2010).

10. Cígler Software Page n.d. http://www.money.cz (accessed May 5, 2010).

11. Newton Media Page n.d. http://www.newtonit.cz (accessed May 5, 2010).

12. Server Ċeskěm Internetu Page n.d. http://www.lupa.cz (accessed April 23, 2010).

13. Business Spotlight Page n.d. http://www.business-spotlight.cz (accessed May 5, 2010).


40

ÎMBĂTRÂNIREA, UN PROCES IREVERSIBIL

AGEING, AN IRREVERSIBLE PROCESS

Dorin BĂTRÂN

Facultatea de Psihologie, Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială

Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad

E-mail: [email protected]

,, A îmbătrâni este singurul mijloc de a trăi mai mult” Voltaire

ABSTRACT

The social protection system provides special services for elder people as a result of an elaborate

analyze of their needs, complying their rights established by legal regulations. In every country

world wide, the ageing phenomenon is present. The causes of the ageing phenomenon are various,

some of the more important being considered the increasing average life span as a consequence of

the medical progresses and, also, the population fertility decline.

Key words: ageing process, the average life span, population, fertility.

INTRODUCERE

Sistemul de protecţie socială oferă servicii adaptate persoanelor vârstnice, ca urmare a

analizei nevoilor acestora, respectând drepturile pe care le au stabilite prin reglementările legale. În

toate ţările lumii este prezent fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, cauzele fiind diverse, cele mai

importante fiind creşterea speranţei de viaţă ca urmare a progreselor în medicină şi accentuarea

declinului fertilităţii populaţiei.

Îmbătrânirea nu este o stare, ci un proces de degradare graduală şi diferenţială, este un

ansamblu de fenomene, care apar ca urmare a încheierii fazei de dezvoltare şi care implică

schimbări din punct de vedere biologic şi psihologic. Procesul de îmbătrânire însă se manifestă

diferit, individualizarea fiind determinată de: gradul de autonomie; degradările fizice; degradări

psihologice; de starea emoţională şi mentală; de posibilitatea de a se manifesta comportamental,

cum ar fi implicarea în viaţa comunităţii, modul în care suportă pierderea rolurilor sociale ca

urmare a decesului cunoştinţelor şi a partenerului de viata, a modului în care se adaptează la noile

roluri sociale, uneori datorită instituirii unei măsuri de protecţie în instituţiile de îngrijire de tip


41

rezidenţial.

Dicţionarul Larousse (1991) defineşte îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce

afectează ultima perioadă a vieţii şi care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii fiind:

slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea

concurând la limitarea progresivă a capacităţilor de adaptare.

Teorii privind factorii care influenţează îmbătrânirea:

- cantitatea de energie determinată genetic;

- numărul de calorii puse la dispoziţia organismului;

- capacitatea de adaptare la factorii stresanţi;

- capacitatea celulei de a se diviza, prin urmare, odată cu epuizarea capacităţii celulei de a

se divide, viaţa încetează;

- distrugerea celulelor de către radicalii liberi;

- programarea genetică a îmbătrânirii.

Aspecte care pot fi luate În considerare când vorbim de îmbătrânire:

- îmbătrânirea primară, care nu este însoţită de probleme de sănătate şi vine în mod firesc

după perioada adultă;

- îmbătrânirea secundară, este însoţită de o alterare a stării de sănătate;

- îmbătrânirea terţiară, este perioada care precede moartea (Muntean 2006).

Bătrâneţea este starea ce caracterizează o grupă de vârstă particulară, cea a persoanelor de

peste 60 de ani (Fontaine 2008).

Dicţionarul Larousse de psihiatrie (1991) defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a

vieţi, corespunzând rezultatului normal al senescenţei. Senescenţa este termenul folosit ca sinonim

cu îmbătrânirea, iar senilitatea este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea patologică.

Din perspectiva stadiilor lui Erik Erikson, referitoare la evoluţia individului avem: pruncia,

copilăria timpurie, perioada de la 4 la 5 ani, perioada de la 6 la 11 ani, adolescenţa, prematuritatea,

perioada adultă şi bătrâneţea. În fiecare dintre aceste stadii se evidenţiază o criză care duce la

mutaţii importante in viaţa individului. Astfel la bătrâneţe, individul priveşte cu satisfacţie

realizările din trecut şi cu regret ceea ce nu a realizat, trăieşte eşecul nerealizărilor din viaţă.

În gerontologie, există diferenţe între:

- vârsta cronologică care desemnează numărul anilor de la naştere;

- vârsta biologică care corespunde vârstei diferitelor componente ale organismului;

- Vârsta morfologică, aceasta desemnează modificari ale ţesuturilor şi ale organelor;

- Vârsta fiziologica sau funcţională, care desemnează diminuarea capacităţilor unor

organe.


42

Clasificări ale bătrâneţii:

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră:

- Între 60 – 70 ani avem persoane în vârstă;

- Între 75 şi 90 de ani avem persoane bătrâne;

- Peste 90 de ani avem marii bătrâni.

Americanii au următoarea clasificare:

- bătrâni tineri : 65 – 75 de ani;

- bătrânii bătrâni : peste 75 de ani.

Forma cea mai uzuala de clasificare a bătrâneţii:

- 65-75 de ani, trecerea spre bătrâneţe.

- 75 – 85 de ani, bătrâneţea medie;

- Peste 85 de ani, stadiul marii bătrâneţi.

ÎMBĂTRÂNIREA LA NIVEL MONDIAL

Segmentul populaţiei vârstnice are pe zi ce trece o pondere tot mai mare, cauzele fiind

progresele din medicina, care au făcut posibilă reducerea mortalităţii infantile prin eradicarea

aproape integrală a bolilor infecţioase şi prelungirea speranţei de viaţă. Diferenţierile între indivizi

în ceea ce priveşte procesul de îmbătrânire, pot fi foarte mari deoarece vârsta cronologică diferă de

cea funcţională, unii oameni pot fi productivi până la vârste înaintate de aproape 80 de ani iar alţii

devin neproductivi la 60 de ani. Speranţa de viaţă influenţează şi încadrarea în categorii de persoane

vârstnice populaţia unei ţări, o persoană de 45 de ani in Zambia poate fi considerată bătrână,

deoarece aici speranţa de viaţă la 15 ani este de 59 de ani, comparativ cu Japonia unde speranţa de

viaţă este de 89 de ani iar o persoană de 45 de ani aici este considerată tânără. („Preintâmpinarea

crizei vârstei a treia” raport al Băncii Mondiale de cercetare politica).

Numărul populaţiei globului a evoluat după cum urmează:

1801 1925 1959 1974 1986

1 miliard 2 miliarde 3 miliarde 4 miliarde 5 miliarde

Ca urmare a evoluţiei populaţiei, există posibilitatea ca tot la 10-12 ani populaţia globului

să fie suplimentată cu câte un miliard de locuitori, ceea ce face posibilă previziunea ca în 2040 pe

Terra să fie zece miliarde de oameni.


43

Evoluţia numărului persoanelor cu vârste peste 60 de ani

1975 2000 2010

350 milioane 580 milioane Vor fi un miliard

Cum este perceput momentul pensionării

Retragerea din activitate a persoanelor vârstnice este văzută de societate ca un

comportament normal şi aşteptat de persoana vârstnică. Realitatea este că nu toate persoanele

vârstnice aşteaptă cu bucurie momentul pensionării. Dezangajarea poate sa fie un proces provocat

de persoana vârstnică sau de către societate prin normele sociale stabilite care reglementează vârsta

de pensionare şi condiţiile în care persoanele se pot pensiona anticipat sau pot prelungi vârsta

pensionarii. Dezangajarea este văzută de specialişti ca fiind un comportament adaptativ, ca urmare a

faptului că pierderea unor abilităţi, din energie şi din rolurile pe care le-au avut eliberează persoana

vârstnică de expectanţele referitoare la competitivitate şi productivitate, persoana vărstnică este

astfel protejată, reuşind să-şi păstreze încrederea şi stima de sine, chiar dacă realizează roluri

sociale mai puţin importante, fiind mult mai implicata în viaţa de familie.

Întreruperea activităţii persoanelor vârstnice este necesară ca urmare a pierderii treptate a

abilităţilor lor, ceea ce face posibilă transferarea şi însoţirea în procesul de preluare a

responsabilităţilor de către generaţiile mai tinere. Diferenţierile dintre bărbaţi şi femei în ceea ce

priveşte întreruperea activităţii profesionale sunt semnificative, bărbaţii fiind mai afectati de

pierderea rolurilor detinute până atunci, de autoritatea profesională, de poziţia socială şi prestigiul

funcţiei deţinute, în timp ce pentru femei momentul pensionarii este mai puţin dureros fiind realizat

gradual, femeile fiind mult mai implicate în activităţi casnice decât bărbaţii, întreruperea activităţii

profesionale oferind ocazia implicării mai accentuate în rolurile familiale.

Mediul influenţează atitudinea faţă de momentul pensionarii, persoanele din mediul urban

care au fost implicate exclusiv în activităţi profesionale, sunt foarte pesimiste în ceea ce priveşte

momentul pensionarii, pe când în mediul rural ca urmare a specificului activitaţilor desfăşurate aici,

în care persoanele sunt obligate să desfăşoare şi alt gen de activităţi de întreţinere a locuinţei,

activităţi gospodăreşti şi chiar agricole, pentru acestea încetarea activităţii nu este percepută ca o

ruptură, nu se realizează brusc.


44

Distribuţia pensionarilor după sistemul de pensionare, procente

2006 2007

Total 100,0 100,0

Asigurări sociale-total 99,6 99,7

Asigurări sociale de stat 80,0 80,9

Asigurări sociale agricultori 17,1 16,1

Asigurari sociale-culte Sub 0,05 Sub 0,05

Asigurari sociale avocaţi Sub 0,05 Sub 0,05

Beneficiari de ajutor social-tip pensie O,1 Sub 0,05

I.O.V.R 0,3 0,3

Numărul mediu al pensionarilor de asigurări sociale, inclusiv pensionarii agricultori din

trimestrul III 2007 era de 4.796.000 persoane.

(Sursa: Institutul Naţional de Statistică)

Vârstnicul după ieşirea la pensie

Adaptarea persoanei vârstnice la pensie este diferită, de la acceptare forţată cu un mare

consum nervos şi perceperea pensionării ca fiind o excludere şi marginalizare după care nu mai

există decât boli şi moartea, la acceptarea firească echilibrată a pensionării, până la reacţii optimiste,

pensionarea fiind aşteptată cu bucurie şi ca o ocazie de a face ceea ce nu a putut face toată viaţa

datorită implicării în activitatea profesională.

Studiile referitoare la conduita pensionarilor face posibilă încadrarea acestora în patru

categorii, după implicarea în viaţa socială după cum urmează:

- pensionarii care desfăşoară activităţi creatoare, lectură, grădinărit, pictură, activităţi care

iau locul activităţilor profesionale şi care le desfaşoară în compania altor persoane;

- Pensionarul care foloseşte timpul pentru vizitarea locurilor de mult visate, pentru

excursii, sau pentru activităţi desfăşurate în familie şi cu familia;

- Pensionarii care se implică în activităţi asociative care au ca scop obţinerea unor drepturi

suplimentare pentru pensionari, sunt persoane care îşi orientează toata energia spre

revendicări şi pentru evidenţierea discriminărilor la care sunt supuşi pensionarii;

- Pensionar mare consumator de mass-media şi implicare socială redusă.


45

Altă grupare a pensionarilor în funcţie de atitudinea faţă de pensionare:

- pensionarul deschis la viaţa socială şi culturală reprezintă 24% din populaţia de peste 50

de ani;

- pensionari nefericiţi, obligaţi să reducă consumul; majoritatea sunt femei şi sunt mari

consumatoare de mass-media şi reprezintă 14 % din populaţia de peste 50 de ani;

- pensionarul fericit, provine din orice clasă socială şi este consumator activ. Este amical

şi familial şi reprezintă 22% din pensionarii de peste 50 de ani;

- pensionarii care se izolează, sunt orientaţi spre sine, provin din clase sociale modeste şi

reprezintă 12% din populaţia de peste 50 de ani;

- persoane grijulii, nu fac excese, provin din toate categoriile sociale şi reprezintă 28%

din pensionarii de peste 50 de ani (Gîrleanu-Şoitu 2006).

PERSOANELE DE VÂRSTA A TREIA ŞI MEDIUL

Mediul supune persoana vârstnică la adaptări permanente iar capacitatea acesteia de a

răspunde adecvat determină competenţele individuale pe care le are. Presiunile mediului sunt de

intensităţi diferite, astfel obligativitatea vârstnicului de a părăsi locuinţa creează o presiune ridicată

datorită legăturilor afective, pe când solicitarea vârstnicilor într-o instituţie de ocrotire este minimă

deoarece responsabilitatea gospodăririi spaţiului şi a activităţilor de întreţinere revine personalului

centrului respectiv.

Vârstnicul reacţionează prin plictiseală şi dependenţă în situaţia în care presiunile mediului

sunt sub nivelul lui de adaptare, aspect care se regăseşte frecvent în instituţiile de ocrotire destinate

persoanelor vârstnice sau care este regăsit în familiile care, în numele unei protecţii prost înţelese,

este prejudiciată persoana vârstnică de stimulii necesari pentru o buna funcţionare fizică, socială şi

psihică. Dacă solicitările devin prea mari, persoana vârstnică resimte stres excesiv, situaţii întâlnite

la vârstnicii care se confruntă cu tensiuni intrafamiliale sau în situaţii în care soţia a decedat iar

soţul este singur şi nu ştie să se autogospodărească. Pentru persoana vârstnică devine foarte

importantă amplasarea locuinţei şi posibilitatea de a se descurca autonom în ea, precum şi relaţiile

cu vecinii, care sunt de cele mai multe ori singura legătură cu comunitatea. Compatibilitatea dintre

mediu şi persoana vârstnică determina starea de bine a vârstnicului, deoarece acesta foloseşte din

mediu ceea ce are nevoie, încearcă să-şi adapteze ceea ce poate fi adaptat sau se adaptează dacă

este nevoie mediului, astfel că politicile şi măsurile de intervenţie trebuie să ţină cont de

posibilităţile de intervenţie prin adaptarea mediului fizic şi social pentru a face posibilă

manifestarea vârstnicului în încercarea acestuia de a rămâne independent. Gradul în care mediul

răspunde nevoilor persoanei vârstnice determină răspunsul acesteia prin colaborarea cu cei din jur,


46

iar evoluţia vârstnicului în ceea ce priveşte gradul de abilitare, statusul fiziologic, funcţionarea

senzorială, apariţia diverselor boli precum şi disfuncţiile cognitive sunt determinate de capacitatea

de adaptare la mediu şi la confortul psihic care rezultă din această adaptare. Persoanele vârstnice

care au trăit toată viaţa lor în mediul rural în care au fost implicate în activităţi de grădinărit se vor

adapta foarte greu şi se vor simţi frustrate în instituţiile de ocrotire care sunt amplasate în mediul

urban sau care nu oferă condiţii de manifestare comportamentală similare cu condiţiile de acasă.

Inţelegerea reacţiei vârstnicului în relaţia cu mediul, este foarte importantă, mai ales în

instituţiile de protecţie, în care mediul poate fi mai uşor controlat şi adaptat nevoilor beneficiarilor.

Studiile de specialitate au scos în evidenţă reacţii diferite ale vârstnicilor în funcţie de nivelul

solicitărilor la care sunt supuşi; astfel, un nivel redus al solicitărilor are efect negativ, însă în

anumite contexte poate avea efecte pozitive, de exemplu persoanele din instituţiile de ocrotire care

locuiesc singure în cameră şi beneficiază de mai puţini stimuli fizici cum sunt absenţa zgomotelor şi

comunicării cu un partener de cameră sau absenţa decoraţiunilor cu care sunt personalizate

locuinţele în aceste instituţii, creează condiţiile care fac posibilă mulţumirea şi starea de bine la un

nivel superior celor care sunt 2 sau 3 în cameră şi beneficiază de mai mulţi stimuli fizici. Deci,

absenţa stimulilor fizici creează condiţiile unui confort sporit, a unei stări de bine şi efecte benefice

comparativ cu supraoferta sau cu congruenţa dintre nevoile optime ale vârstnicului şi oferta

mediului. Suprasolicitările mediului provoacă stres, acesta amplificându-se dacă în urma

intervenţiei persoanei vârstnice, mediul nu a fost modificat astfel încât să răspundă la nivel

acceptabil solicitărilor. Suprasolicitarea din partea mediului poate avea şi efecte pozitive, acestea se

manifestă când vorbim de intimitate, ordine si organizare; astfel, pentru persoana vârstnică care

beneficiază de atâta ordine, intimitate şi organizare de câtă are nevoie, este satisfăcută în mod egal

ca şi persoana care beneficiază de mai multă ordine, intimitate şi organizare decât are nevoie.

Astfel, pentru o persoană instituţionalizată, care cultivă singură în grădina instituţiei pe o suprafaţă

mică zarzavaturi, este posibil să beneficieze de mai multă ordine, intimitate şi organizare decât

preferă, dar va fi la fel de satisfăcută ca atunci când realizează atâta ordine şi organizare cât

consideră necesar, însă se va simţi frustrată şi în disconfort dacă o altă persoană instituţionalizată se

va implica în activitatea de grădinărit pe aceeaşi suprafaţă, deoarece se va ajunge în situaţia de

subofertă.

Controlul mediului şi adaptarea lui, trebuie să ţină seama de necesitatea persoanei vârstnice

de a avea timp pentru a putea controla situaţia şi de a impune nivelul dorit. Mediul este foarte

important pentru persoana vârstnică, capacitatea acesteia de adaptare este mult diminuata

comparativ cu persoanele mai tinere, iar bătrâneţea reuşită este puternic influenţată de omogenitatea

dintre persoana vârstnică şi mediu.


47

Relaţiile vârstnicului cu ceilalţi

Mediul condiţionează şi relaţiile cu ceilalţi, care sunt influenţate de omogenitatea de vârstă a

celor din proximitate. Astfel, pentru vârstnicii care se află în comunităţi în care persoanele de vârsta

a treia sunt majoritare şi condiţiile de mediu facilitează vizitele şi colaborarea, relaţiile de prietenie

sunt întreţinute şi există posibilitatea ca altele noi să se constituie. Activităţile cele mai frecvente

sunt mersul la biserică, întâlniri pentru a discuta politică, beau cafea împreună, etc.

Vârstnicii care locuiesc la bloc sau în case care se află la distanţe care fac mai greu posibile

vizitele, sunt defavorizaţi în ceea ce priveşte interacţiunile sociale, deoarece datorită proximităţii

scăzute, întâlnirile dintre aceste persoane se realizează mai greu, cu excepţia acţiunilor care au ca

scop acest lucru sau în activităţi în care este cuprinsă toată comunitatea, cu ocazia diferitelor

sărbători sau evenimente. În casele în care locuiesc familii multigeneraţionale, închegarea relaţiilor

de prietenie şi colaborare dintre vârstnici este mai dificilă, deoarece aceştia chiar dacă se văd, se

cunosc şi au posibilitatea de a se întâlni, o fac destul de rar, fiind preocupaţi de realizarea rolurilor

şi sarcinilor pe care le au în familie. Aceste situaţii se găsesc frecvent în mediul urban în case şi

apartamente apropiate. Situaţiile în care persoanele vârstnice sunt puţine ca număr şi distanţa dintre

ele este destul de mare sunt întâlnite în zonele rurale în care casele sunt la distanţe apreciabile; aici

posibilitatea persoanelor vârstnice de a interacţiona este mult diminuată.

Instituţiile de asistenţă socială oferă posibilitatea persoanelor vârstnice să interacţioneze, ca

urmare a faptului că se afla în proximitate iar omogenitatea de vârsta este asigurată, însă acest lucru

nu este suficient. Persoanele instituţionalizate interacţionează până la un anumit moment, după care

intervine saturaţia, apare nevoia de schimbare, de cunoaştere a altor persoane, care să ofere

posibilitatea dobândirii de noi satisfacţii şi aprecieri. Pentru asigurarea respectării drepturilor tuturor

beneficiarilor din aceste instituţii, sunt elaborate regulamente şi norme interne care sunt percepute a

fi prea severe pentru unii dintre beneficiari, ca urmare apar nemulţumiri, conflicte interne între

beneficiari, dar şi între beneficiari şi angajaţi. Cele mai contestate interdicţii sunt cele legate de

consumul de alcool, de respectarea normelor de igienă şi de preferinţele alimentare ale

beneficiarilor.

Rolurile persoanelor vârstnice

Rolurile persoanelor vârstnice sunt strâns legate de aşteptările societăţii contemporane de la

aceste persoane. Din acest punct de vedere există doi poli, primul care are ca reprezentare persoana

vârstnică aflată în putere, activă, care este utilă societăţii, care profită de viaţa pe care o mai are de

trăit şi continuă viaţa adultă, iar la celalalt pol se situează persoana vârstnică dependentă, singură,


48

bolnavă şi care nu mai are de aşteptat decât moartea. Înaintarea în vârstă, precum şi aşteptările

societăţii afectează modul în care persoanele vârstnice exercită aceste roluri.

Înaintarea în vârstă este caracterizată mai mult de pierderea rolurilor decât de achiziţionarea

altora noi; astfel, rolul de persoană activă în profesia exercitată se pierde odată cu ieşirea la pensie

iar decesul partenerului de viaţă aduce cu sine pierderea rolului de soţ/soţie, pierderea prietenilor, a

colegilor, a rudelor; ca urmare a decesului acestora se diminuează şi mai mult din rolurile avute.

Rolurile persoanelor vârstnice sunt dependente şi de alte aspecte, car, comparativ cu

vârstnicii de acum două decenii sunt următoarele:

- vârstnicii de azi se simt mai puţin singuri; acest lucru este posibil datorită posibilităţii

mai facile şi în timp mai scurt de a se deplasa pe distanţe mari iar progresul tehnologic

face posibil ca vârstnicii să aibă acces la telefon atât în mediul urban cât şi în mediul

rural; veniturile persoanelor vârstnice sunt mai mari şi acoperă în proporţie mai mare

nevoile lor, ceea ce face atractivă convieţuirea sau întreţinerea unei persoane vârstnice;

- Numărul persoanelor vârstnice cu studii superioare este mult mai mare, ceea ce

influenţează nivelul de relaţionare, acceptarea echilibrată a vârstei de pensionare,

identificarea şi implicarea cu mai mare uşurinţa în activităţi aducătoare de venituri dar şi

de satisfacţii;

- Locuinţele sunt mai confortabile, condiţiile de habitat mai bune;

- Accesul la serviciile medicale a scos in evidenţă ameliorări ale stării de sănătate iar

speranţa de viaţă a crescut;

- Accesul la informaţii este mai facil, oferta programelor TV este mult îmbunătăţită;

- Persoanele vârstnice sunt mult mai active şi preocupate de modalităţi de petrecere a

timpului liber;

- A crescut toleranţa în privinţa homosexualităţii şi a avortului;

- Sunt tot mai reduse diferenţierile dintre ofertele făcute persoanelor vârstnice şi celelalte

categorii, pentru petrecerea vacanţelor de exemplu.

Pierderea unor roluri obligă la achiziţionarea altora noi. Timpul liber, vecinătatea,

capacităţile fizice, abilităţile şi valorile obligă implicarea vârstnicului în activităţi care sunt oferite

de mediu sau de oportunităţi şi care impun anumite responsabilităţi.

Responsabilităţile agreate de vârstnici:

- activităţi gospodăreşti şi de întreţinere a spaţiului de locuit;

- În mediul rural, cultivarea grădinii;

- Activităţi de reparare şi întreţinere a casei de locuit;

- Ajutor acordat membrilor familiei, asumarea responsabilităţilor de îngrijire a nepoţilor;


49

- Persoanele instituţionalizate sunt prejudiciate de achiziţionarea acestor roluri deoarece

deciziile sunt de competenţa personalului, prin urmare şi implicarea în viaţa instituţiei

este limitată.

Persoanele vârstnice se confruntă şi cu problema pierderii din consistenţă a unor roluri, cum

ar fi rolul de mamă şi de tată, dar şi a expectanţelor şi a solicitărilor, care îi eliberează dar şi le

limitează opţiunile. Modalităţile optime de intervenţie sunt implicarea persoanelor vârstnice în

achiziţionarea unor noi roluri în funcţie de caracteristicile personale, aşteptările ca o persoana care

nu a fost activă toată viaţa, să devină un vârstnic implicat în viaţa comunităţii este nerealistă, însă

rolurile de bunic sau responsabilizarea de a face piaţa sunt binevenite deoarece face posibilă

păstrarea autonomiei pentru o perioadă cât mai mare. Instituţionalizarea, indiferent de motivele ei

este percepută de vârstnic ca o izolare de restul comunităţii în situaţia în care domiciliul lui se află

în altă localitate şi o stigmatizare dacă instituţia se află în localitatea lui de domiciliu. Odată cu

pierderea rolurilor datorate pensionării, pierderii partenerului de viaţă şi a deteriorării celor de

părinte, vârstnicul instituţionalizat nu are posibilitatea de a câştiga alte roluri sau de a le păstra pe

cele care presupun întreţinerea gospodăriei proprii, a relaţiilor cu prietenii care mai sunt în viaţa,

sau de buna vecinătate, instituţia obligă la dobândirea unor roluri la care se adaptează mai greu, iar

mediul este mai greu de controlat sau de modificat.

INTERVENŢII ASUPRA BUNĂSTĂRII VÂRSTNICILOR

Sprijinul persoanelor vârstnice este asigurat prin două forme de solidaritate, cea familială şi

cea publică. Solidaritatea familială asigură transmiterea valorilor generaţiilor următoare dar şi

resurse financiare, iar solidaritatea publică asigură transferuri financiare din partea adulţilor activi

către persoanele vârstnice.

Cele două forme de solidaritate se intersectează şi se completează, situaţiile fiind diferite,

unele persoane vârstnice în cadrul realizării rolurilor lor sprijină familia prin preluarea activităţilor

de gospodărire a locuinţei sau îndeplinirea sarcinilor de bunic, ceea ce face posibil ca adulţii să-şi

desfăşoare activităţile din câmpul muncii, sprijină financiar familia prin contribuţia pe care o are,

dar sunt şi situaţii în care familia este obligată să-şi reorganizeze modul obişnuit de viaţă ca urmare

a faptului că vârstnicul din familie şi-a pierdut autonomia şi este dependent de ajutorul lor, situaţie

în care pot păstra vârstnicul în familie sau pot apela la serviciile oferite de societate.

Familia se implică în servicii de sprijin informal acordate vârstnicilor prin activităţi curente

de gătit, spălat, suport emoţional, etc, fiind evidenţiat faptul că serviciile informale oferite de

familie, prieteni, voluntari sunt asigurate în proporţii diferite şi depind de existenţa şi de gradul de

utilizare al serviciilor formale, de către vârstnici. Numărul persoanelor instituţionalizate, care au


50

domiciliul în localitatea în care se află instituţia de asistenţă socială, este mult mai mare comparativ

cu alte localităţi. In acelaşi timp însă, apariţia şi dezvoltarea serviciilor comunitare sunt determinate

de situaţia economică care împreună cu situaţia socială şi politică influenţează modalitatea de

interpretare şi intervenţie în problemele persoanelor vârstnice. Este recunoscut faptul că nu procesul

de îmbătrânire reprezintă problema şi fac persoanele vârstnice vulnerabile, ci capacitatea acestor

persoane de a face faţă cu veniturile pe care le au condiţiilor din societate.

Persoana vârstnică transformată în persoană vulnerabilă de următorii factori:

- Sărăcie;

- Locuinţă inadecvată;

- Primirea de servicii de calitate inferioară;

- Reglementări legale neavantajoase.

Motivele care au determinat instituţionalizarea persoanelor vârstnice in centrele de îngrijire

din judeţul Arad au fost:

Dezinteres din partea

aparţinătorilor

Conflict cu aparţinătorii

Violenţa intrafamilială

Sănătate Singurătate Venituri reduse

Lipsă locuinţă

6% 7,8% 5,22% 21,74 19,13% 15,66% 24,35%

Nu toate persoanele vârstnice sunt vulnerabile din perspectiva veniturilor pe care le au, iar

noile reglementari legislative care au făcut posibilă majorarea semnificativă a pensiilor, ridică

venitul acestora uneori cu mult peste veniturile persoanelor active cu studii superioare din sectorul

de stat.

Posibilităţile reduse ale vârstnicului de adaptare şi răspuns la solicitările societăţii, au adus

la apariţia diferitelor tipuri de servicii prezentate în Ghidul european al vârstei a treia (Gîrleanu-

Şoitu 2006), după cum urmează:

a) servicii medicale: spitale generale, spitale cu compartimente speciale de geriatrie, spitale de

psihiatrie, medici generalişti care lucrează în spital sau care fac vizite la domiciliu;

b) Servicii rezidenţiale: adăposturi sau locuinţe colective; apartamente de serviciu; case ale

vârstnicilor; centre de îngrijire; cămine de bătrâni; spitale care acorda îngrijire pe termen

mediu si lung;

c) Servicii comunitare: servicii de îngrijire la domiciliu; asistenţă medicală comunitară; centre

de zi sau sociale pentru vârstnici; servicii de furnizare a hranei la domiciliu; centre de

îngrijire pe parcursul zilei; servicii de curăţenie la domiciliu.

Accesarea serviciilor de protecţie socială este un drept al persoanelor vârstnice prevăzut în

Carta socială europeană, aceştia având posibilitatea de a decide pentru ei care le este cel mai


51

adecvat stil de viaţa, fiind sprijiniţi în acest demers de reglementările legale cuprinse în: Legea

17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice; Ordinul Nr. 246 din 27 martie 2006

privind aprobarea Standardelor minime specifice de calitate pentru serviciile de îngrijire la

domiciliu pentru persoanele vârstnice şi pentru centrele rezidenţiale pentru persoanele vârstnice;

Legea 47 Privind sistemul naţional de asistenţă socială; Ordinul nr. 68/ 28.09.2003 privind

serviciile sociale; H.G. 541 privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru dezvoltarea asistenţei

sociale pentru persoanele vârstnice; Legea 448 /2006 privind protecţia drepturilor persoanelor cu

handicap.

Sistemul naţional de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice din România oferă

următoarele tipuri de beneficii şi servicii:

a) transferuri băneşti: ajutoare sociale; ajutoare pentru încălzirea locuinţei; ajutoare de urgenţă;

indemnizaţii sau alte pensii decât cele provenite din sistemul de asigurări sociale;

b) gratuităţi sau reduceri de costuri pentru: tratament balnear şi odihnă; transport în comun sau

interurban; abonamente radio-TV; magazine de tip economat;

c) facilităţi pentru îngrijirea sănătăţii: asistenţă medicală fără plata unei contribuţii cu excepţia

celor care au pensii peste 900 lei; compensări şi reduceri ale costurilor la medicamente;

d) servicii acordate în instituţii de asistenţă socială de tip rezidenţial: găzduire, îngrijire,

asistare, recuperare, suport şi consiliere;

e) servicii de îngrijire la domiciliu. Aceste servicii pot fi accesate de către vârstnicii cu venituri

reduse;

f) Servicii alternative de tip centre de zi, centre de odihnă, cluburi.

Serviciile destinate persoanelor vârstnice sunt în principal responsabilitatea comunităţilor

locale, fiind reglementate de Legea 17/2000 care prevede modalitatea de finanţare, sistemul de

implementare, responsabilităţile diferenţiate conform serviciilor oferite, ca urmare a evaluării

nevoilor persoanelor vârstnice.

Servicii comunitare pot să fie:

- servicii asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu;

- Servicii asigurate persoanelor vârstnice în cămine.

Serviciile asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:

a) servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării

sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru

plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj,

prepararea hranei. Aceste servicii sunt constituite şi funcţionează în principal în oraşele mari, care

au fonduri suficiente care să facă posibilă dezvoltarea acestor servicii. Serviciile de consiliere


52

juridică sunt foarte importante pentru persoanele vârstnice deoarece absenţa informaţiei şi

consilierii de specialitate face posibilă prejudicierea vârstnicilor prin semnarea de către aceştia în

necunoştinţă de cauză a unor acte care îi prejudiciază de bunurile pe care le au în favoarea unor

terţe persoane.

b) servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale,

readaptarea capacitaţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi

antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de

zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate; Serviciile specializate sunt oferite în general de

către Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului care oferă servicii şi

persoanelor vârstnice ca urmare a solicitărilor serviciilor sociale comunitare, care trebuie să justifice

toate serviciile oferite persoanei vârstnice până atunci.

c) servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în

instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea

de materiale sanitare şi de dispozitive medicale.

Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice în cămine sunt:

a) servicii sociale, care constau în:

- ajutor pentru menaj;

- consiliere juridică şi administrativă;

- modalităţi de prevenire a marginalizării sociale şi de reintegrare socială în raport cu

capacitatea psihoafectivă;

b) servicii sociomedicale, care constau în:

- ajutor pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice ori intelectuale;

- asigurarea unor programe de ergoterapie;

- sprijin pentru realizarea igienei corporale;

c) servicii medicale, care constau în:

- consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în instituţii medicale de profil sau la patul

persoanei, daca aceasta este imobilizată;

- servicii de ingrijire-infirmerie;

- asigurarea medicamentelor;

- asigurarea cu dispozitive medicale;

- consultatii şi ingrijiri stomatologice.

În incercarea de a oferi servicii care să asigure confortul psihic necesar, costuri reduse şi

pentru a nu supune vârstnicul unui efort deosebit de adaptare, serviciile medicale au fost identificate

ca fiind foarte importante în incercarea de a realiza păstrarea vârstnicului la domiciliu, iar dacă


53

acest lucru nu este posibil suportul necesar este asigurat de o instituţie de asistenţă socială.

Beneficiază de prevederile legii 17/2000, persoană vârstnică, care se găseşte în una dintre

următoarele situaţii: a) nu are familie sau nu se afla în întreţinerea unei sau unor persoane obligate

la aceasta, potrivit dispozitiilor legale în vigoare; b)nu are locuinţa şi nici posibilitatea de a-şi

asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c)nu realizeaza venituri proprii sau acestea

nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d)nu se poate gospodări singur sau necesita

îngrijire specializată; e) se afla în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită

bolii ori stării fizice sau psihice.

Politicile sociale sunt preocupate de păstrarea pentru o perioadă cât mai mare a vârstnicului

în familie, prin oferirea sprijinului informal, cu asigurarea sprijinului prin serviciile de prevenţie de

la nivel comunitar, deoarece costurile acestor servicii sunt semnificativ mai mici decât costurile

într-o instituţie rezidenţială. Responsabilitatea asigurării fondurilor necesare oferirii acestor servicii

atât la domiciliu cât şi în centre se realizeaza conform principiului împărţirii responsabilităţilor între

administraţia publică centrală şi cea locală. Persoanele vârstnice care beneficiază de serviciile de

îngrijire de tip rezidenţial, contribuie cu 60% din venitul propriu, dar nu mai mult de 390 lei lunar.

Evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice este foarte importantă în vederea oferirii serviciilor

adecvate în concordanţă cu nevoile lor, în funcţie de care să se ofere modalitaţi eficiente de

intervenţie.

Măsuri suplimentare necesare

Pentru elaborarea politicilor sociale în ceea ce priveşte îmbătrânirea şi persoanele vârstnice,

se impune luarea în considerare a tuturor aspectelor care să asigure consistenţa şi imaginea de

ansamblu a întregului proces după cum urmează: medical; juridic; adninistrativ; economic; social;

demografic; gerontologic.

Activităţi concrete conform reglementărilor Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Serviciilor

Sociale pentru Familii şi Persoane Vârstnice în România:

- alcătuirea unei baze de date privind nevoile persoanelor vârstnice. Evidenţa este absolut

necesară şi trebuie să constituie baza de elaborare a politicilor sociale pentru persoanele

vârstnice.

- Încurajarea studiilor şi cercetărilor privind fenomenul înbătrânirii şi tendin ţelor

demografice, problemelor specifice vârstei a treia.

- Îmbunătăţirea calităţii serviciilor prin dezvoltarea de servicii sociale integrate, acest

lucru fiind posibil doar în condiţiile în care va exista un departament specializat în

elaborarea, coordonarea şi monitorizarea politicilor sociale şi a programelor naţionale.


54

- Elaborarea unui sistem legislativ clar şi coerent care să asigure transparenţă în procesul

de acordare al serviciilor persoanelor vârstnice, în momentul de faţă evidenţa

persoanelor vârstnice care beneficiază de servicii de asistenţă socială, deoarece în

momentul în care persoana vârstnică dobândeşte un certificat de încadrare într-o

categorie de handicap intră în evidenţa Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu

Handicap.

- Crearea unei reţele naţionale de servicii de îngrijire pentru persoanele vârstnice,

identificarea surselor de finanţare şi stabilirea autorităţii care are responsabilitatea

constituirii, monitorizării şi dezvoltării acestor servicii.

- Creşterea calităţii pregătirii personalului, prin stabilirea unor criterii unitare privitoare la

formarea iniţială şi formarea continuă.

- Dezvoltarea serviciilor la domiciliu, prin asigurarea fondurilor iniţiale necesare de către

autoritatea centrală, asigurarea continuităţii fiind în responsabilitatea comunităţii locale.

- Promovarea parteneriatului public-privat pentru asigurarea unei distribuţii uniforme a

serviciilor oferite la nivel naţional dar şi pentru ridicarea calităţii serviciilor oferite

persoanelor vârstnice.

- Elaborarea unor criterii clare privind colaborarea dintre serviciile de asistenţă socială şi

cele ale Ministerului Sănătăţii.

CONCLUZII

Diferenţele dintre persoanele vârstnice în ceea ce priveşte starea de sănătate, nivelul de

şcolarizare, gradul de formare profesională sau stilul de viaţă contribuie la imaginea de grup

neomogen. Încadrarea deficitară a vârstnicilor într-o categorie de vârstă, fiindu-le atribuite şi roluri

de adulţi activi dar şi de persoane pasive, inutile şi care nu mai au ce da la schimb, face greu de

fundamentat un buget sau politici sociale care să facă posibilă dezvoltarea serviciilor de asistenţă

socială adaptate nevoilor persoanelor vârstnice, cu atât mai mult cu cât nu există studii şi evidenţe

privitoare la venituri, condiţii de habitat, resurse în sistemul formal de la nivel local, precum nici

gradul de implicare din mediul informal.

Glosar de termeni:

a) procesul de incluziune socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din

domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-

comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale;


55

b) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea

condiţiilor de viaţă în vederea interării sociale;

c) prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară destinate persoanelor sau familiilor care

întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege;

d) serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde

nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, în vederea prevenirii şi

depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate ori dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi

promovarea coeziunii sociale; serviciile sociale se pot organiza în forme diverse, stabilite prin

nomenclatorul serviciilor sociale;

e) furnizorii de servicii sociale sunt persoanele fizice sau juridice, de drept public ori privat, care

acordă servicii sociale în condiţiile prevăzute de lege;

f) şezământul reprezintă amplasamentul social organizat pentru desfăşurarea serviciilor sociale şi a

altor activităţi de interes obştesc;

g) colectivitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor dintr-o unitate administrativ-teritorială cu

interese, credinţe sau norme de viaţă comune;

h) comunitatea locală reprezintă membrii organizaţi ai colectivităţii locale, formele de asociere a

acestora, instituţiile administraţiei publice locale, precum şi alte instituţii publice ori private din

domeniul educaţiei, sănătăţii sau altele asemenea;

i) acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul de servicii sociale îşi demonstrează propria

capacitate funcţională, organizaţională şi administrativă în acordarea serviciilor sociale, cu condiţia

respectării standardelor de calitate în vigoare, iar statul recunoaşte competenta acestuia de a acorda

servicii sociale;

j) standardele generale şi specifice de calitate reprezintă ansamblul de norme pe baza cărora sunt

evaluate şi monitorizate activitatea furnizorilor şi calitatea serviciilor sociale acordate;

k) ancheta sociala este o metoda de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de

prelucrare a informaţiei, în scopul analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor,

grupurilor sau comunităţilor, având rol de diagnostic social;

l) dezvoltarea comunitara reprezintă procesul prin care o comunitate îşi identifică anumite

probleme prioritare, se implică şi cooperează în rezolvarea lor, folosind preponderent resurse

interne;

m) societatea civilă este formată din persoane asociate sub diferite forme, pe baza unor interese

comune, şi care îşi dedica timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile

şi interesele; formele asociative pot fi, în principal, asociaţii şi fundaţii, organizaţii sindicale şi

patronale, organizaţii culturale şi de cult, precum şi grupuri comunitare informale.


56

n) aparţinători – persoane care, fiind sau nu rude cu beneficiarul de servicii sociale, şi-au asumat

formal sau informal sarcina de a-l sprijini material şi moral.

o) beneficiar – utilizator de servicii sociale; termenul este preferabil celui de „asistat”, a cărui

conotaţie pasivă nu concordă cu viziunea modernă asupra protecţiei speciale; nici termenul de

„client” nu este indicat, dată fiind conotaţia mercantilă pe care acest termen o are în limba română.

p) contract (de servicii) – înţelegere, acord scris care produce efecte juridice, între un furnizor de

servicii sociale specializate şi un beneficiar, prin care se stipulează condiţiile în care se desfăşoară

activităţile de asistenţă socială (drepturile şi obligaţiile fiecăreia dintre părţi).

r) evaluare (a cerinţelor) – proces prin care o echipă multidisciplinară de specialişti stabileşte

cerinţele de îngrijire, asistenţă, recuperare etc. ale unei persoane (cu handicap) în vederea instituirii

unor măsuri terapeutice individualizate; acest proces se realizează pe trei direcţii de abordare:

medicală, psihologică şi socială.

s) individualizare – tratare individuală a beneficiarilor în procesul de furnizare a serviciilor

(evaluarea nevoilor, planificarea serviciilor etc.).

s) senescenţa : este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea normală.

t) senilitatea : este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea patologică.

t) îmbătrânire : un proces de degradare graduală şi diferenţială, este un ansamblu de fenomene,

care apar ca urmare a incheierii fazei de dezvoltare şi care implică schimbari din punct de vedere

biologic şi psihologic.

u) bătrâneţea : este starea ce caracterizează o grupă de vârstă particulară, cea a persoanelor de

peste 60 de ani.

v) dezangajarea : este procesul prin care vârstnicii devin mai preocupaţi de viaţa lor interioară,

drept urmare implicarea lor în activitate este tot mai scăzută şi caută roluri tot mai pasive.

BIBLIOGRAFIE

1. FONTAINE, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Polirom, Iaşi, 2008.

2. GÎRLEANU- ŞOITU, Daniela, Vârsta a treia, Institutul European, Iaşi, 2006.

3. GOFFMAN, Erving, Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor

categorii de persoane instituţionalizate, Polirom, Iaşi, 2004.

4. MIFTODE, Vasile, Dezvoltarea comunităţilor etno-culturale, Editura Expert Projects, Bucureşti,

2004.

5. MUNTEAN, Anca, Psihologia dezvoltării umane, Polirom, Iaşi, 2006.

6. PUWAK, Hildegard, Încetinirea ireversibilităţii. Eseu de cercetare despre vârsta a treia, Editura

Expert, Bucureşti, 1995.


57

7. ZAMFIR, Elena, Sistemul de asistentă socială, curs, Bucureşti, 2005.

8. ZAMFIR, Elena (coord.), Strategii anti-săracie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert,

Bucureşti, 2000.

9. Dicţionarul Larousse de Psihiatrie (ediţia română) Editura Univers Enciclopedic, bucureşti, 1993.

10. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) Page n.d. http://www.who.int/en/

11. Institutul naţional de Statistică (INSSE) Page n.d.

http://www.insse.ro/cm/rw/pages/index.ro.do

12. Banca Mondială (The World Bank) Page n.d. http://www.worldbank.org/

13. Consiliul Europei, Biroul de informare Bucureşti Page n.d. http://www.coe.ro/.

14. Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice republicată în M.O. nr.

157/06.03.2007.

15. OUG nr. 246/2006 pentru abrogarea unor articole din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 975/1998

privind aprobarea Normelor igienico-sanitare pentru alimente publicat în M.O. nr. 253/21.03.2006.

16. Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială publicată în M.O. nr. 239/16.03.

2006.

17. OUG nr. 68/2003 privind serviciile sociale publicată în M.O. nr. 619/30.08.2003.

18. HG nr 541/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare a sistemului de asistenţă

socială pentru persoanele vârstnice în perioada 2005 – 2008 publicată în M.O. nr. 541/27.06.2005.

19. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

republicată în M.O. nr 1/3.1.2008.


58

DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ A

UNIUNII EUROPENE –TRATATUL DE LA MAASTRICHT

THE EUROPEAN UNION INSTITUTIONAL DEVELOPMENT – THE MAASTRICHT

TREATY

Vendelin Francisc GLAZER

Catedra de Ştiinţe Sociale şi Politice, Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi

Administrative, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

Tel: 0040-257-282324

E.mail: glazer_wendel@yahoo. Com

ABSTRACT The Maastricht Treaty establishes the objectives and the competences of the European Union. The

EU has certain objectives: constantly developing a stronger union of the European countries and

the promotion of economical progress and social balance, especially by creating a space with no

internal crossing border, by strengthening the economical and social connection and by creating

the Monetary and Economical Union, affirming its identity on an international scale, by a common

defense community, strengthening the protection of citizen’s interests and rights, developing an

amassed cooperation in the juridical and internal businesses.

Key words: The Maastricht Treaty, European Union, institutional development, economic progress. 1. CONSIDERAŢII GENERALE

Constituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1

noiembrie 1993 (http://europa.eu/index_ro.htm.), Uniunea Europeană marchează, după cum

precizează tratatul, chiar în primul său articol, „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni

mereu mai strânsă între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai posibil de către

cetăţeni”. Prin Tratatul de la Amsterdam, fraza cu privire la hotărâri a fost reformulată astfel: „... în

care hotărârile sunt luate cu cel mai mare respect posibil al principiului deschiderii şi cât mai

aproape de cetăţeni” (Chivu 2002: 178-187). După Actul Unic European, el reprezintă cea de-a

doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi –

CECO, EURATOM şi CEE. Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Econo-


59

mice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar

economică, într-o uniune ce dispunea şi de competenţe politice.

Cum Tratatul de la Maastricht din 1992 precizează, de la bun început, că Uniunea

Europeană este întemeiată pe Comunităţile Europene, completate prin politicile şi formele de

cooperare instituite de tratat, înseamnă că el nu a desfiinţat cele trei tratate prin care au fost create

Comunităţile Europene şi nu a desfiinţat nici aceste comunităţi. Chiar mai mult, el a modificat

tratatele constitutive şi, în special, Tratatul de la Roma pentru constituirea Comunităţii Economice

Europene, instituind Comunitatea Europeană, pe care a investit-o cu o competenţă lărgită,

atribuindu-i scopuri noi, între care, şi crearea unei uniuni economice şi monetare1.

Dar, Uniunea Europeană nu se întemeiază exclusiv pe Comunităţile Europene, care

constituie numai unul dintre pilonii ei de susţinere, ci înglobează şi alte două noi domenii, în care

statele membre ale Comunităţilor îşi propun să coopereze îndeaproape: politica externă şi de

securitate comună şi, respectiv, justiţia şi afacerile interne (Leicu 1998: 21). Spre deosebire de

primul pilon, cel comunitar, care are caracter supranaţional, ceilalţi doi au caracter preponderent

interguvernamental.

Bazele constituţionale ale Uniunii Europene, prin care s-au stabilit legăturile juridice dintre

statele membre, sunt următoarele acte internaţionale: Tratatul de la Paris prin care a fost creată

C.E.C.O., în anul 1951; Tratatele de la Roma de constituire a C.E.E. şi a C.E.E.A., din anul 1957;

Tratatul pentru contopirea organelor comunitare, din 1967; Actul Unic European, din 1986; şi

Tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht, din 1992, revizuit la Amsterdam, în iunie 1997, apoi la

Nisa, în decembrie 2000 (http://europa.eu/index_ro.htm. ;Vese, Ivan 2001: 12)2 şi la Lisabona în

decembrie 2007 (http://europa.eu/index_ro.htm).

2. CONSTITUIREA UNIUNII EUROPENE (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 19923, este tratatul de constituire a Uniunii

Europene. Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri: un drapel - douăsprezece

steluţe galbene pe fond albastru, simbolizând popoarele Europei, formează un cerc, simbol al

uniunii. Numărul de 12 este simbolic şi nu indică numărul de state membre. Drapelul european a

fost adoptat ca emblemă de către Comunităţile Europene la 26 mai 1986; un imn - „Oda bucuriei” a

lui Ludwing van Beethoven a fost adoptată ca imn european de către şefii de stat şi de guvern 1 Începând cu data de 24 iulie 2002, când expiră Tratatul de la Paris pentru constituirea C.E.C.O., Comunitatea Europeană preia, odată cu bunurile şi obligaţiile C.E.C.O., şi responsabilitatea administrării Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel. 2 Deşi a fost semnat la 26 februarie 2001, ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului au întârziat din cauza respingerii sale de către electoratul irlandez, în urma unui referendum. 3 Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.


60

reuniţi în cadrul Consiliului European de la Milano (iunie 1985); o zi - 9 mai este ziua Europei, în

amintirea Declaraţiei Schuman din 1950; o monedă unică - la 1 ianuarie 1999, euro a devenit

moneda europeană unică. Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002; o

deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate” (4 mai 2000). După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru

juridic unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM şi CEE.

Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene (CEE) în

Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de

competenţe politice.

Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de piloni şi

dominat de un fronton: frontonul indică obiectivele UE - cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare

economică, politică externă comună; pilonul central este format din cele trei comunităţi europene iniţiale

(CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară, politicile economice comune (socială, regională,

agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară; pilonii laterali au în vedere

politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către

autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii

centralizate şi lipsite de realitate.

Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipulează: „Comunitatea acţionează în

limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În

domeniile care nu fac parte din competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform

principiului de subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acţiune avute în vedere nu pot fi

realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre”.

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea Europeană îşi propune

următoarele obiective: dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor

europene; promovarea progresului economic şi a echilibrului social. în special prin crearea unui

spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea Uniunii

Economice şi Monetare (piaţa unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică Euro a fost

lansată în 1999); afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în practică a unei

politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare; întărirea

protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a

Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un număr de drepturi

politice şi civile cetăţenilor europeni); dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne.


61

În funcţie de domeniul avut în vedere, UE joacă un rol diferit, clar definit prin tratate: fie ea

gestionează în mod direct sectorul în chestiune (spre exemplu, cazul negocierilor internaţionale ale

GATT); fie acţiunea sa este limitată la simpla coordonare a politicilor naţionale sau la încurajarea

cooperării dintre statele membre, cum este cazul educaţiei şi formării profesionale; pentru a facilita

funcţionarea pieţei interioare, ea poate să adopte texte de armonizare a legislaţiilor naţionale

existente; în anumite domenii de importanţă particulară, UE lansează „acţiuni-pilot”, limitate în

timp, ce permit schimbul de experienţă la nivel european între statele membre (de exemplu,

schimburile de studenţi sau de funcţionari).

3. OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective: să

promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu

fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale între statele membre şi prin

stabilirea unei uniuni economice şi monetare, comportând, la termen, o monedă unică, conform

dispoziţiilor tratatului; să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prin punerea în

practică a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea la termen a unei

politici de apărare comune, care ar putea conduce, la un moment dat, la o apărare comună; să

întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instituirea unei

cetăţenii a Uniunii; să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; să

menţină integral acquis-ul comunitar (Avram 2001: 176) şi să îl dezvolte pentru a examina în ce

măsură politicile şi formele de cooperare instituite prin tratat ar trebui să fie revizuite, în vederea

asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

După ce stabileşte astfel obiectivele Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht face

imediat precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate cu dispoziţiile sale şi cu

respectarea principiului subsidiarităţii. Este limpede, prin urmare, că principiul subsidiarităţii stă la

baza activităţii Uniunii, aşa cum stă, de altfel, şi la baza Comunităţilor Europene, motiv pentru care

este invocat, de mai multe ori, în cuprinsul tratatului. Plecând de la ideea că există un bine comun,

care depăşeşte binele comun al fiecăruia dintre statele membre într-o comunitate, fără să le înlăture

acestora autonomia, subsidiaritatea implică „o delimitare de competenţă, în aşa fel încât să se

asigure atât autonomia statelor integrate, cât şi interesul general al ansamblului construit” (Zăpârţan

2000: 19).

Aplicat strict la Comunitatea Europeană, ca parte componentă a Uniunii, principiul

subsidiarităţii înseamnă limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul competenţelor sale, care i-

au fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale prevăzute, de


62

asemenea, în aceste tratate. În domeniile care nu aparţin, în mod exclusiv, competenţei Comunităţii,

ea intervine numai în cazul şi în măsura în care obiectivele acţiunii avută în vedere în acele domenii

nu pot fi realizate de către statele membre în mod satisfăcător. Pentru intervenţia Comunităţii se

cere, deci, ca acţiunea vizată să poată fi realizată mai bine la nivel comunitar, din raţiuni legate de

dimensiunile şi efectele acţiunii respective. Tratatul de la Maastricht precizează, în acest sens, că

acţiunea Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatului.

Aplicarea principiului subsidiarităţii în activitatea Comunităţii Europene asigură că aceasta

nu se îndreaptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi apărate şi respectate

diversitatea istorică a ţărilor membre, a regiunilor şi a culturii lor. Conform principiului

subsidiarităţii, Comunitatea îşi asumă numai sarcinile pe care ea le poate realiza mai bine decât

autorităţile centrale sau locale ale statelor membre. O dovadă a importanţei care se acordă acestui

principiu este crearea unui Comitet al regiunilor, format din reprezentanţii colectivităţilor regionale

şi locale. El are un caracter consultativ, pe lângă organele comunitare (Barna 2007; Bibere 1999:

200-202).

În partea privind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht stabileşte că misiunea

Comunităţii este ca, prin stabilirea pieţei comune şi a uniunii economice şi monetare, să promoveze

o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă

care respectă mediul, un grad înalt de convergenţă al performanţelor economice, un nivel de

folosire a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului şi calităţii vieţii,

coeziunea economică şi socială şi solidaritatea statelor membre.

Pentru realizarea acestei misiuni, Comunitatea trebuie să întreprindă următoarele acţiuni:

eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative; o politică comercială

comună; o piaţă internă caracterizată prin abolirea între ţările membre a oricăror obstacole privind libera

circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor; o politică comună în domeniul

agriculturii, pescuitului, transporturilor, în domeniul social şi economic; o politică comună cu privire la

mediul înconjurător; apropierea legislaţiilor naţionale; promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;

asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii; protecţia consumatorilor; o politică comună în

domeniul cooperării pentru dezvoltare; acţiuni în domeniile educaţiei, energiei, protecţiei civile şi

turismului; asocierea ţărilor de peste mări pentru creşterea schimburilor comerciale cu ele şi

desfăşurarea în comun a efortului pentru dezvoltarea economică şi socială.

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat

un calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a

unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor

membre, prin instituirea unor noi drepturi - dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale


63

şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit

Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi

„piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi

domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii.

4. STABILIREA CRITERIILOR DE ADERARE LA UE

Tratatul de la Maastricht prevede că „orice stat european care respectă principiile

fundamentale ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale) poate cere să devină membru al UE”. Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-

22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii

Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin

satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.

Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt următoarele: criteriul geografic

(apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul continent); criteriul politic (dezvoltarea

democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi

protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea); criteriul economic (existenţa unei economii

de piaţă viabile, capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în

interiorul Uniunii); adoptarea acquis-ului comunitar; criteriul capacităţii administrative de aplicare a

acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar cuprinde: dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale

CEE şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului privind Uniunea

Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au

modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri; regulamentele, directivele şi

deciziile emise de către instituţiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi

celelalte acte adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii, strategii

comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele de acest fel; convenţiile

multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cele deschise unui

număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene şi, după caz, Comisia

Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Acquis-ul comunitar este grupat în 31 de capitole, ce sunt deschise succesiv negocierii:

1. Libera circulaţie a bunurilor;

2. Libera circulaţie a persoanelor;

3. Libera circulaţie a serviciilor;


64

4. Libera circulaţie a capitalurilor;

5. Dreptul societăţilor comerciale;

6. Politica de concurenţă;

7. Agricultura;

8. Pescuitul;

9. Politica în domeniul transporturilor;

10. Impozitarea;

11. Uniunea Economică şi Monetară;

12. Statistica;

13. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;

14. Energie;

15. Politica industrială;

16. Întreprinderile mici şi mijlocii;

17. Ştiinţă şi cercetare;

18. Învăţământ şi formare profesională;

19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei;

20. Cultura şi audio-vizual;

21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale;

22. Mediul înconjurător;

23. Protecţia consumatorului şi sănătatea publică;

24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

25. Uniunea vamală;

26. Relaţiile economice internaţionale;

27. Politica externă şi de securitate;

28. Controlul financiar;

29. Prevederi financiare şi bugetare;

30. Participarea la Instituţiile U.E.;

31. Altele.

În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul strategiei de

preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin

dezvoltarea unei economii de piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu

economic şi monetar stabil.


65

5. DEZVOLTAREA INSTITUŢIONALĂ

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune. Relaţiile dintre

instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi dependenţă mutuală.

Tratatul de la Maastricht confirmă vechile organe (instituţii) comunitare: Consiliul

European, Consiliul, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. Tratatul le completează

competenţele şi dezvoltă raporturile dintre aceste organe, în sensul democratizării şi strângerii

legăturilor dintre ele.

Parlamentul European a primit, pe baza Tratatului de la Maastricht, un rol sporit ca organ

legislativ, faţă de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul, în

următoarele domenii: libera circulaţie a muncitorilor, realizarea pieţei interne, educaţie, cercetare

ştiinţifică, mediu înconjurător, realizarea reţelelor transeuropene, sănătate, cultură şi protecţia

consumatorilor.

Un aspect nou al competenţelor Parlamentului European, conferit prin dispoziţiile Tratatului

de la Maastricht, este dreptul său de a institui comisii temporare de anchetă, pentru a examina

acuzaţiile referitoare la o ilegalitate sau cazurile de administrare incorectă a dreptului comunitar. De

asemenea, oricare cetăţean al Uniunii Europene, ca şi oricare persoană fizică sau morală rezidentă

într-un stat membru al Uniunii are dreptul să prezinte, cu titlu individual sau împreună cu alţii, o

petiţie Parlamentului European cu privire la acţiunile organelor comunitare care l-au afectat în mod

direct. Pentru soluţionarea acestor plângeri, Parlamentul numeşte un Mediator, care procedează la o

anchetă şi întocmeşte un raport către Parlamentul European şi celelalte instituţii vizate.

Consiliul, organ de decizie al Comunităţilor Europene, a devenit Consiliu al Uniunii,

purtând această denumire din anul 1993. Alcătuit din miniştrii de externe ai ţărilor membre sau din

miniştri de resort, în funcţie de problemele aflate în dezbatere, acest organ se reuneşte la convocarea

preşedintelui său ori la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei. Preşedinţia Consiliului

revine, prin rotaţie, pe timp de 6 luni, fiecăruia dintre statele membre.

În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el: adoptă deciziile necesare pentru

definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor

generale trasate de către Consiliul European; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă

măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal.

Consiliul European a fost consacrat juridiceşte, ca organ comunitar, prin Actul Unic

European, din 1986. Se întruneşte la nivel de şefi de state sau guverne o dată la 6 luni, întâlnirea

fiind organizată de ţara care a deţinut preşedinţia, la sfârşitul mandatului ei. Consiliul European este

centrul de impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Uniunii Europene şi este un organ de

arbitraj în problemele litigioase din cadrul Consiliului. El dezbate şi problemele internaţionale de


66

actualitate. Hotărârile sale nu sunt obligatorii, au însă o mare valoare politică.

Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea Uniunii,

preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni. Comisia este organul

permanent al Comunităţilor Europene, cu sediul la Bruxelles. Se compune din 27 de comisari

europeni, câte unul pentru fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor

membre şi aprobaţi de Parlamentul European, pentru o perioadă de cinci ani.

Comisia este iniţiatoarea politicilor comunitare şi este responsabilă pentru menţinerea

unităţii comunitare.

Comisia este organul comunitar de execuţie, chemat să reprezinte interesele comunitare şi,

prin urmare, să asigure, în primul rând, respectarea tratatelor comunitare. Ca gardian al tratatelor

comunitare, Comisia urmăreşte modul în care statele membre aplică aceste tratate, veghează asupra

aplicării de către statele membre a hotărârilor comunitare şi reprimă încălcările tratatelor şi actelor

comunitare.

Curtea de Justiţie este un organ comunitar independent faţă de celelalte organe ale Uniunii

Europene şi faţă de statele membre. Este un organ supranaţional, care are un rol important în

realizarea procesului de integrare şi de apărare a dreptului comunitar, motiv pentru care este, de

fapt, un organ al Comunităţilor Europene şi nu al Uniunii, în întregul ei.

Curtea de Justiţie se compune din 27 judecători (câte unul din fiecare stat membru) şi 8

avocaţi generali, numiţi de statele membre, pe timp de 6 ani cu posibilitatea de reînnoire a

mandatului. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă competenţă profesională şi a căror

independenţă este indiscutabilă.

Sediul ei este la Luxemburg.

Tratatul de la Maastricht confirmă, ca organ comunitar, Curtea de Conturi, cu sediul la

Luxemburg. Înfiinţată în anul 1975, ea este competentă să verifice legalitatea încasărilor şi

cheltuielilor comunitare, ca şi buna gestiune financiară a Comunităţii Europene. Membrii Curţii îşi

exercită funcţiile lor în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.

Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni

financiare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii.

Orice instituţie sau organ ce beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de

Conturi, trebuind să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta.

Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale care participă la

fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare comunitare din interiorul sau

exteriorul UE.


67

CONCLUZII

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el: a fixat

un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii procesului de construcţie a

unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor

membre, prin instituirea unor noi drepturi - dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale

şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european; a conferit

Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul de Miniştri; a introdus doi

noi „piloni” de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor

noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.

BIBLIOGRAFIE 1. AVRAM, Ion, Uniunea Europeană şi aderarea României, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001.

2. BARNA, Radu Cristian, Dezvoltare regională în Europa, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene,

Cluj Napoca, 2007.

3. BIBERE, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti,

1999.

4. CHIVU, Gabriela, Organizaţii interstatale contemporane, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2002.

5. LEICU, Corina, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

6. PUŞCAŞ, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, Vol. I-VI, Ed. Economică, Bucureşti,

2003.

7. VESE, Vasile, Adrian IVAN (coord.), Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

8. VESE Vasile, Adrian IVAN, Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, Cluj

Napoca, 2001.

9. ZĂPÂRŢAN, Liviu Petru, Construcţia europeană, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.

10. Portalul Uniunii Europene Page n.d. http://europa.eu/index_ro.htm

11. Portalul Uniunii Euopene Treaty of Lisbon Page n.d.

http://europa.eu/lisbontreaty/index_en.html

12. Consiliul Europei, Biroul de informare Bucureşti Page n.d. http://www.coe.ro/.


68

MANAGEMENTUL TERITORIAL AL ACTIVITĂŢILOR CULTURALE

TERRITORIAL MANAGEMENT OF CULTURAL ACTIVITIES

Doina COLEFF

Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative, Universitatea de Vest „Vasile

Goldiş” din Arad

Tel: 0040-257-282324

ABSTRACT

Territorial management and planning of, although the result of urban planning is based on the

concept of decentralization of functions, assuming that it must take into account population density,

the network of settlements, the potential economic, employment, educational functions, health,

cultural, sporting and other distributed across the territory in line with potential natural and socio-

economic conditions existing.

Decentralized systems of cultural activities exist in countries with a cultural tradition and state that

allowed the existence of several cities mutually independent, university and independent culture.

The real flowering of culture and urban type of practice it takes place after year ‘68.

Over time, cultural policy began to be received according to the economic development of city

marketing and, possibly, its reconstruction. It is interesting that many cities whose economic and

financial power decreases, they will increasingly invest in culture, to act to protect cultural

property created in the previous period.

Key words: territorial management of cultural activities, planning, economic consolidation,

economic and cultural population growth, strengthen cultural optimal network of cultural

institutions, the urban cultural policy.

I. MANAGEMENTUL TERITORIAL

Managementul teritorial şi planificarea lui sunt factori de bază în crearea condiţiilor pentru o

optimă consolidare economică şi culturală a societăţii. Primele planuri teritoriale au fost formulate

la începutul secolului trecut, ca urmare a necesităţilor produse de o rapidă urbanizare şi de

periclitarea mediului rural, însă abia în ultimii douăzeci de ani s-au inclus şi conţinuturile culturale

ca părţi ale planurilor de sistematizare

Managementul teritorial, deşi a rezultat din planificarea urbanistică, este un termen cu mult


69

mai larg pentru că se referă la teritorii întinse, la regiuni ce se constituie într-un ansamblu geografic,

economic şi administrativ-politic.

Prin aceasta se subînţelege asigurarea unei relaţii armonioase între creşterea demografică,

economică şi culturală, ceea ce se obţine în concordanţă cu potenţialul natural, cu totalitatea

mijloacelor industriale corespunzătoare, cu modalitatea de locuire, ocrotire a sănătăţii, recreere,

turism, viaţă culturală etc. (Dragicevic Sesic, Stojkovic 2002: 57-62).

Planificarea teritorială se aplică la nivel statal iar planurile detaliate se întocmesc potrivit

regiunilor, judeţelor, comunelor. Concepţia planificării teritoriale, la noi, se bazează pe conceptul

descentralizării funcţiilor, aceasta presupunând că trebuie să se ţină cont de densitatea populaţiei, de

reţeaua de localităţi, de potenţialul economic, de locurile de muncă, de funcţiile educative, de

sănătate, culturale, sportive şi altele, repartizate pe întreg teritoriul în concordanţă cu potenţialul

natural şi condiţiile social-economice existente.

În crearea reţelei instituţiilor de cultură apare dilema: dispersarea sau concentrarea

instituţiilor culturale.Se pune întrebarea: toate instituţiile de importanţă naţională trebuie localizate

în capitala statului sau trebuie întemeiate instituţii în diverse oraşe, stabilindu-se precis domeniul lor

de activitate? De aceea, termenul de descentralizare culturală, deşi clar din punct de vedere

semantic, primeşte în diverse state înţelesuri diferite, în funcţie de politica culturală şi de sistemul

social-economic.

În cele mai multe dintre ţările vest-europene, prin descentralizarea culturii se subînţelege

activitatea prin care realizările din domeniul culturii sunt transferate din capitale (sau din oraşul-

metropolă, centrul cultural al ţării) într-un cât mai mare număr de centre culturale regionale, unde se

creează în acelaşi timp posibilităţi şi se asigură condiţii de accesibilitate pentru aceste programe

culturale. Acesta este şi motivul pentru care se întrebuinţează des şi termenul de demetropolizare a

culturii.

Sisteme descentralizate ale activităţilor culturale există în ţările cu o tradiţie culturală şi

statală ce a permis existenţa mai multor oraşe reciproc independente, a centrelor universitare şi

culturale independente. Abia evoluţia viitoare a sistemului instituţional în oraşele mai mici şi în

sate, şi crearea condiţiilor în vederea întrunirii artiştilor şi a organizării activităţilor culturale, permit

să se vorbească despre o veritabilă descentralizare a vieţii culturale.


70

II. STRATEGIA DE POLITICĂ CULTURALĂ A ORAŞELOR

Lumea a avut, încă din pre-antichitate, metropole-oraşe a căror simplă evocare trezea

interes, stârnea curiozităţi celor care niciodată nu au fost acolo. Babilonul, Ierusalimul, Atena,

Parisul, Roma, Istambul, Moscova. Fiecare oraş are cultura proprie, morala proprie, personalitatea

proprie, astfel încât, deşi este văzut astăzi mai mult din unghi urban-economic, geografic-teritorial,

demografic, psihologic şi altele, se pare că o abordare culturologică este de asemenea importantă

(Cosmovici 1996: 65-92). Politica culturală la nivel urban s-a schimbat de-a lungul celei de-a doua

jumătăţi a secolului XX, oscilând între grija tradiţională pentru instituţiile de cultură local-

orăşeneşti în anii cincizeci, când importanţa ei a fost totuşi marginală şi nesemnificativă în

ansamblul politicii urbane, trecând prin politica socio-culturală din anii şaizeci, prin politica

artistică din anii şaptezeci târzii, până la politica de marketing cultural, orientat spre economia de

piaţă din anii optzeci.

Politica culturală urbană de la începutul anilor şaizeci se conectează pe programe de

reconstrucţie urbană: s-a plecat de la Parisul anilor şaizeci şi de la ministrul culturii Malraux, a cărui

primă întreprindere a fost curăţirea şi vopsirea faţadelor, act simbolic de înnoire a valorilor

tradiţionale, de plonjare în trecut şi restabilire a legăturilor oraşului cu istoria sa, câteodată neglijată

şi uitată.

Totuşi, prin anii şaizeci începe o mult mai importantă mişcare de instituire a politicilor

culturale urbane, mai ales în cadrul ideilor de democratizare şi demetropolizare a culturii, atât la noi

cât şi în lume. La oraşe ies în evidenţă mai ales organele de conducere în domeniul culturii noi,

corpuri administrative care, în general, au putere decizională în domeniul finanţării culturii şi putere

de susţinere a programelor instituţionale de dezvoltare.

Adevărata înflorire a culturii de tip urban şi a practicii acesteia are loc după anul 1968. Se

înteţesc mişcările sociale, cum ar fi: subcultura tineretului, grupările feministe, orientările

ecologiste etc. Toate aceste elanuri se află în strânsă legătură cu alternativa artistică, generând

programe de stimulare artistică şi socio-culturală.

Subcultura tinerilor, contracultura şi alte manifestări ale tineretului, muzica rock, filmele

underground, mişcările alternative, toate acestea dau un nou sens vieţii diferitelor oraşe, inovează

spaţiul local, crează un spirit nou în unele medii orăşeneşti, dar şi în ansamblul oraşelor.

Strădaniile activiştilor culturali şi ale politicienilor, care prin anii şaptezeci concepeau

programe ale manifestărilor culturale, presupuneau că nu se poate separa activitatea culturală de cea

politică. De aceea, multe teatre din Europa de Vest au ales strada drept scenă, integrînd astfel


71

mişcarea artistică, politică şi socială în interiorul unui anumit context urban.

În continuare, asistăm la o renaştere a politicii urbane a Europei începând cu mijlocul anilor

şaptezeci, mai ales în Italia, Spania şi Franţa, în special în contextul proceselor de regionalizare a

puterii. Prin oficializarea regiunilor în Italia, cel mai mult au avut de câştigat oraşele-reşedinţă de

regiuni, cum ar fi Torino, Milano, Veneţia, Genova, Bologna, Florenţa, Napoli şi Bali, mai ales că

acestea au avut, din acel moment, posibilitatea ca pentru finanţarea programelor culturale, să se

adreseze atât puterii orăşeneşti cât şi celei regionale.

Descentralizarea puterii în Franţa, după venirea socialiştilor la guvernare, a dus, de

asemenea, la un avânt rapid al politicii culturale şi al vieţii culturale în oraşele-sedii departamentale

(95 de departamente), în a căror responsabilitate au intrat şi problemele legate de serviciile sociale,

iar în 22 de regiuni nou-create au fost transferate serviciile din domeniul educaţiei adulţilor, ale

construirii obiectivelor şcolare, turistice, culturale etc. Pe lîngă aceasta, Ministerul Culturii în Franţa

a semnat, doar în intervalul 1982-1983, un număr de 91 de acorduri cu oraşele, stimulând astfel

dezvoltarea culturii orăşeneşti specifice şi a formelor de manifestare culturală instituţionalizată.

Această experienţă de colaborare directă a Ministerul Culturii din Franţa cu anumite oraşe în

vederea stimulării proiectelor culturale are rădăcini încă din vremea lui Malraux, dar, în perioada

conducerii sale, de această încurajare beneficiau doar puţine comitete orăşeneşti, doar cele mai

interesate şi mai angajate (Dragicevic Sesic, Stojkovic 2002: 62-101).

Ampla reţea de centre culturale şi instituţii culturale urbane locale, extinsă în anii şaizeci şi

şaptezeci, devine o grea povară pentru bugetul consiliului local, încît încep să se ivească forme

specifice de „parteneriat” între stat/localitate şi proprietetea privată, iar instituţiile de cultură sunt tot

mai frecvent orientate spre autofinanţare.

Sfîrşitul anilor optzeci aduce trenduri cu totul noi: raţiunile culturale, sociale, turistice şi

sportive care au stat la baza programelor de dezvoltare urbană au trecut în planul doi, prioritare

devenind proiectele ce îşi puteau demonstra uşor eficienţa economică. Un cuvînt decisiv în privinţa

dezvoltării oraşului au început să aibă investitorii, băncile, camerele de comerţ, societăţile de

asigurări şi consiile orăşeneşti decise ca, prin crearea imaginii pozitive a urbei să atragă aceste

organizaţii, respectiv să pună oraşul într-o lumină pozitivă, concurenţială în raport cu alte oraşe.

Cu timpul, politica culturală a început să fie recepţionată în funcţie de dezvoltarea

economică a marketingului oraşului sau, eventual, de reeconstrucţia acestuia.

La sfârşitul anilor nouăzeci, în Europa de vest, marketingul orăşenesc încearcă să creeze şi

să impună mituri urbane, indiferent dacă acestea sunt motivate sau nu. Aici este vorba de strădania

marilor oraşe de a fi recunoscute drept veritabile centre culturale şi în acest sens să promoveze o

politică de investiţii culturale, al cărei efect constă în progresul economic în ansamblul său:


72

atragerea specialiştilor, investiţiile, dezvoltarea infrastructurii, a turismului, crearea de noi locuri de

muncă.

Pentru ca mitul existent să persiste sau pentru a-l creea în oraşele care nu îl au, el trebuie să

fie susţinut în permanenţă de o politică culturală aplicată sistematic, ca parte a politicii generale de

emancipare urbană.

Nu este suficient să realizăm o anumită acţiune, este necesar să i se facă publicitate prin

mass-media, să fie acceptată de populaţie, de micii întreprinzători, în sistemul şcolar etc. Altfel,

oraşul va avea destinul „ieşirii din modă”, al căderii din tendinţă, mai ales dacă şi motivele ajungerii

la „modă” au apărut peste noapte şi sunt relativ superficiale, neîntemeindu-se pe istorie şi tradiţie.

CONCLUSIONS

Astăzi, despre oraşe avem o anumită concepţie, datorită mai ales istoriei culturale, dar şi în

funcţie de politica culturală pe care o duc, datorită imaginii pe care doresc să o promoveze sau prin

intermediul operelor de artă, prin realizarea anumitor proiecte artistice (a marilor festivaluri,

congrese şi a altor manifestări similare).

Acţiunea Consiliului Europei „Capitala culturală a Europei”, care se străduieşte să mute

centrul cultural al Europei în fiecare an în alt stat european, a atras atenţia opiniei publice asupra

centrelor culturale deja cunoscute: Paris, Atena, Florenţa şi Amsterdam, dar a luat în considerare şi

mai puţin cunoscutele Glascow, Dublin, Sibiu. De ce a fost ales Sibiul în anul 2007 în această

campanie? Consiliul local Sibiu a înţeles importanţa proiectului ca posibilitate de promovare a

oraşului nu doar în plan cultural, ci mai ales economic, atrăgând investitorii într-un mediu prosper,

modern, deschis.

Este interesant că multe oraşe, a căror putere financiară şi economică scade, încep să

investească tot mai mult în domeniul culturii, să acţioneze în vederea protejării bunurilor culturale

create în perioada anterioară.

BIBLIOGRAFIE 1. BARBU, Nicolae, Momente din istoria teatrului românesc, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

2. COSMOVICI, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

3. DRAGICEVIC SESIC, Milena., Branimir STOJKOVIC, Cultura management mediere

marketing, Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2002.

4. MASOFF, Ioan., Teatrul românesc, Editura Minerva Bucureşti, 1974.

5. MAŞEK, Victor Ernest, Arta de a fi spectator, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

6. x x x - Caiet de sală aniversar secţia română, Teatrul de Nord, Satu Mare, 2004.


73

7. x x x - Caiet de sală aniversar secţia maghiară, Întreprinderea poligrafică ”Crişana” Oradea, Satu

Mare, 1977, pp. 8-9.

8. x x x - Publicaţia „Patria”, Sibiu, 4 mai 1919.


74

GLOBALIZAREA LINGVISTICĂ

LANGUAGE GLOBALIZATION

Mariana BĂTRÂN

Catedra de Ştiinţe Sociale şi Politice, Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi

Administrative, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

Tel: 0040-257-282324


ABSTRACT

The world we are living in today is confronting many fast changes: political, economical and

especially cultural, all these at a global level. This paper aims to present the main features of

linguistic globalisation. One of the most important characteristics of linguistic globalisation is the

use of English all around the world, as a lingua franca. The national languages, due to this fact,

are given less attention as English words are imported in a large amount, and also because under

the pressure of velocity, many words are cut or we can even encounter new words formed with

composition by abbreviation.

Key words: globalization, language, national, lingua franca

Termenul de globalizare provine în română din fr. globe, respectiv din lat. globus, iar

definiţia sa este formulată astfel: „1. acţiunea de a globaliza şi rezultatul ei; 2. tendinţă de

transformare a lumii într-o unitate (economică), cu instituţii suprastatale; globalism”(Oprea, Pamfil,

Radu, Zăstroiu 2008: 607). Continuând drumul cercetării filologice a semnificaţiei cuvântului

globalism, găsim următoarea explicaţie: „1. metodă pedagogică bazată pe perceperea întregului

înaintea părţilor componente; 2. globalizare: globalismul epocii contemporane”(Oprea, Pamfil,

Radu, Zăstroiu 2008: 607). O altă definiţie a globalizării oferă Ioana Vintilă-Rădulescu: este

fenomenul obiectiv de transformare a lumii într-o unitate, cu trăsături comune la scara întregului

glob, determinată de mutaţiile produse în ultimele decenii în diverse domenii (Vintilă- Rădulescu

2004: 23): politic, social-economic, tehnologic, militar, cultural şi lingvistic. Globalizarea mai poate

fi percepută ca un proces (sau un set de procese) care întruchipează o transformare în organizarea

spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale – analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii

şi impactului lor – generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de activitate,


75

interacţiune şi exercitare a puterii (Held, Mc Grew, Goldblatt, Perranton 2004: 40).

Evoluţia acestui concept o putem observa mai ales în multitudinea de termeni derivaţi care

există, în prezent, în limba română. Spre exemplu, în 1998, pe lângă termenul de bază glob, existau:

global şi globalitate (DEX 1998: 426). Iar într-o ediţie din 2008 găsim: glob, global, globalism,

globalist, globalitate, globaliza, globalizare (Oprea 2008: 607). Un alt aspect al interesului crescut

faţă de acest concept îl reprezintă numeroasele lucrări şi articole, mai ales ştiinţifice, publicate,

organizarea de colocvii şi comunicări, introducerea de cursuri cu această temă în facultăţi.

Adjectivul lingvistică provine din substantivul lingvistică: „ştiinţă care studiază limba şi

legile ei de dezvoltare”. Din punct de vedere tematic, globalizarea lingvistică se înscrie în sfera

domeniului cultural.

Globalizarea lingvistică este un fenomen, reperabil cu precădere în ultimele decenii, care

constă în utilizarea la nivel global a unei limbi comune, iar la nivelul limbilor naţionale se reflectă

în folosirea abrevierilor şi folosirea abuzivă a împrumuturilor din engleză..

Sintagma globalizare lingvistică se referă la transformările din ultimele decenii ale limbilor

naţionale. Cele patru dimensiuni spaţio-temporale ale globalizării: extensiune, intensitate, velocitate

şi impact (Held, Mc Grew, Goldblatt, Perranton 2004:40) reprezintă tot atâtea criterii şi în domeniul

lingvistic; în particular, acestea sunt îndeplinite de utilizarea limbii engleze.

Fără îndoială, engleza1 este cea mai răspândită limbă de pe glob, chiar dacă familia limbilor

romanice, în special spaniola şi portugheza, araba, chineza sau hindi sunt utilizate de un mare

număr de vorbitori. Dincolo de Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi fostele colonii

britanice, limba engleză este cea folosită în comunicarea între persoane de naţionalităţi diferite.

Spre exemplu, în aviaţie limba oficială de comunicare este engleza. Astfel, criteriul extensiunii este

îndeplinit. Din numărul de limbi vorbite în prezent pe glob, apreciat între 2500 şi 7000 (Vintilă-

Rădulescu 2007:24), există câteva limbi care au fost şi sunt folosite în spaţiul internaţional: limbile

imperiului european (engleza, franceza, spaniola, portugheza), araba, malay, hindi, rusa, chineza şi

engleza americană. Dintre toate acestea, limba engleză este cea care se află în centrul sistemului

lingvistic global, devenind o lingua franca prin excelenţă (Held, Mc Grew, Goldblatt, Perranton

2004:391).

Intensificarea relaţiilor economice şi politice la nivel mondial a contribuit într-un ritm direct

proporţional la intensificarea folosirii limbii engleze.

Noile tehnici de comunicare: telefoanele mobile şi internetul au contribuit la velocitatea

fluxurilor globale.

Analiza impactului interconectării globale a generat diverse interpretări: teza 1 Nu intrăm în detalii referitoare la particularităţi ale englezei britanice, respectiv americane; ceea ce este relevant e utilizarea ei la scară mondială.


76

hiperglobalistă, teza sceptică şi abordarea transformativistă, unii mărturisindu-şi oprimismul, alţii

scepticismul, iar alţii adoptând o poziţie moderată. Cele două abordări opuse care se referă la

răspândirea limbii engleze pot fi subordonate unei grile de evaluări duale: fie pozitivă, fie negativă.

Perspectiva pozitivă susţine necesitatea unui cod universal în comunicarea mondială, acesta

devenind în prezent o necesitate vitală. Este evident însă, că în acelaşi timp limbile vorbite de un

grup restrâns de oameni îşi pierd importanţa comunicaţională şi implicit ajung la dispariţie. Însă nu

doar ascensiunea unei singure limbi care domină comunicarea la nivel planetar constituie un pericol

pentru limbile mai puţin răspândite. Şcolarizarea de masă şi televiziunea constituie la rândul lor

forţe de omogenizare ale căror efecte sunt considerate superioare celor ale forţelor de diferenţiere

(Béra, Lamy 2008: 131).

Din perspectiva negativă, globalizarea lingvistică este percepută ca o ameninţare a

specificului naţional. Elena Cobianu consideră, spre exemplu, că globalizarea „se împiedică” de

limbile naţionale, de tradiţiile culturale, de religiile diferite (Cobianu 2008: 17).

Pe de altă parte, fenomenul globalizării lingvistice duce la conştientizarea nevoii de a ne

proteja valorile, de a aprecia singularitatea şi unicitatea.

În privinţa discursului intertextual, acesta fiind un element important în postmodernism,

globalizarea duce la o hibridizare a genurilor (Fairclough 2006: 147), la o amalgamare care nu se

supune unor criterii prestabilite.

Datorită evoluţiilor accelerate care au avut loc pe diverse planuri: politic, economic,

tehnologic, militar ş.a., soarta fiecărei ţări nu se mai poate decide izolat, ci depinde de gestionarea la

nivel mondial a anumitor probleme.

În situaţia în care asistăm la creşterea importanţei unor structuri suprastatale, rolul şi

independenţa statului naţional, afectate de subminarea prerogarivelor proprii, definitorii precum

cultura, modul de viaţă, limba, însemne ale identităţii naţionale, sunt supuse unor presiuni de

amalgamare şi relativizare

Cum utilizarea unei limbi se află în strânsă legătură cu ritmurile puterii, câştigarea

războiului rece de către Statele Unite au contribuit şi la răspândirea limbii engleze. Un alt adjuvant

important l-au constituit noile tehnologii de comunicare: computerul şi internetul. Conform unui

studiu privind caracterul gobal neuniform al infrastructurii şi al utilizării telecomunicaţiilor pentru

anul 1995 (Fairclough 2006: 390), SUA era ţara cu cel mai mare număr de computere şi telefoane

mobile. Chiar dacă datele statistice au suferit modificări până în prezent, se poate observa avantajul

pe care l-au avut americanii în răspândirea limbii lor. Avalanşa de neologisme provenite din engleză

în română a condus la apariţia termenului de romgleză, iar amestecul englezei americane cu

spaniola a format termenul de spanglish. Limba engleză a ajuns limba centrală a comunicării la


77

nivel internaţional în domeniul afacerilor, politicii, administraţiei, ştiinţei şi în lumea academică.

Limba principală în domeniul computerelor este engleza, ea constituind limbajul scris pentru

protocoalele Windows şi internet (Fairclough 2006: 391). Melvia A. Hasman este încrezătoare în

răspânirea limbii engleze, însă în acelaşi timp susţine că va coexista alături de limbile naţionale.

În această situaţie, multe ţări precum Olanda, Scoţia, Spania au introdus în sistemul public

de învăţământ chiar şi studiul dialectelor, ori a limbilor pe cale de dispariţie. În schimb, în Olanda

se desfăşoară cu succes un program de salvare a limbii friziene sau frizice. În Scoţia, tot mai mulţi

oameni învaţă limba gedhelsh sau scoţiana, aproape dispărută. Acelaşi fenomen este întâlnit şi în

Ţara Galilor, unde limba galeză sau kymric, ameninţată cu dispariţia, se învaţă deja în şcoală, ca şi

în Irlanda, unde irlandeza sau gaelic a fost înlocuită de engleză, de sute de ani.

Globalizarea lingvistică presupune însă răspânirea unei exprimări simpliste, fade, în care se

folosesc cu preponderenţă doar cuvintele de bază. Sensurile secundare ale cuvintelor se pierd.

Figurile de stil devin rara avis. Iar jocurile de cuvinte, pe care un vorbitor le poate realiza în limba

sa maternă, sunt tot mai dificil de realizat. Principiul guvernator devine eficienţa în transmiterea de

informaţii, şi nu esteticul care domină textele literare.

Dacă simplitatea limbajului ar duce la eficientizarea comunicării, în schimb apariţia de noi

cuvinte formate prin derivare prin abreviere conduce spre o limitare serioasă a înţelegerii unui

discurs. Spre exemplu, ECA înseamnă European Court of Auditors-pentru europeni, Economic

Comission for Africa-pentru africani, Electrical Contractors Associasion-pentru englezii britanici

ori Edinburgh College of Art. Lăsând la o parte faptul că prea puţini oameni cunosc semnificaţia

abrevierilor, şi astfel se ajunge la neînţelegerea mesajului, există situaţii în care o abreviere are mai

multe explicaţii.

CONCLUZII

În concluzie, globalizarea lingvistică trebuie privită în primul rând dintr-o perspectivă

obiectivă, fără prejudecăţi părtinitoare. Este nevoie de o limbă comună, cunoscută de toţi, indiferent

de naţionalitate, aşezare geografică ori cultură. Cât timp limba naţională îţi păstrează

individualitatea şi importanţa în cadrul unei naţiuni fenomenul mondializării lingvistice este unul

firesc şi necesar.

BIBLIOGRAFIE

1. BÉRA, Matthieu, Yvon LAMY, Sociologia culturii, Editura Institutul European, Iaşi, 2008.

2. COBIANU, Elena, Cultra şi valorile morale în procesul de globalizare, Editura Grinta, Cluj-

Napoca, 2008.


78

3. FAIRCLOUGH, Norman, Language and Globalisation, Routlege, Abingdon, 2006.

4. HELD, David, Anthony MCGREW, David GOLDBLATT, Jonathan PERRATON, Transformări

globale. Politică, economie şi cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

5. OPREA, Ioan, Carmen-Gabriela PAMFIL, Rodica RADU, Victoria ZĂSTROIU, Noul dicţionar

universal al limbii române, Ediţia a treia, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2008.

6. VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioana, Sociolingvistică şi globalizare, Editura Oscar Print, Bucureşti,

2004.

7. VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioana, Limbile statelor lumii, Editura Merona, Bucureşti, 2007.

8. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Unives Enciclopedic, Bucureşti,

1998.


79

CONDIŢII DE PUBLICARE ÎN REVISTĂ

Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale este o revista trimestrială de specialitate,

publicată de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, România. Scopul său este acela de a

propaga cunoaşterea şi de a stimula formare de noi idei în domeniul administraţiei publice şi cel al

politicilor sociale. Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale publică articole inovatoare

care abordează într-un mod critic teme de interes în câmpul administraţiei publice, cât şi în cel al

politicilor sociale; articole care abordează domeniul de cercetare ale administraţiei publice şi cel al

politicilor publice din alte perspective, cum ar fi: economic, cultural, politic, istoric; articole care

stimulează noi idei şi noi tipuri de abordari normative, etice şi filosofice. Revista, în mod special,

încurajează cercetările teoretice şi empirice, perspectivele interdisciplinare, cât şi abordările care

oferă posibilitatea lărgirii câmpului de cercetare existent al administraţiei publice şi celui al

politicilor sociale.

Toate articolele primite spre publicare sunt supuse unui proces de revizuire de tip „peer review”.

Autorii trebuie să trimită o copie electronică a lucrării la una dintre următoarele adrese:

[email protected]; [email protected].

PREGĂTIREA MATERIALULUI

Prin trimiterea materialului se consideră că acesta conţine informaţii originale care nu au mai fost

publicate şi că materialul nu este trimis spre publicare în altă parte în acelaşi timp.

Limba de publicare a revistei este limba română (caz în care se impune utilizarea diacriticelor) sau

o altă limbă de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă etc.). Toate

materilalele trimise trebuie să aibă un titlu, să fie scrise la 1,5 rânduri, marginile să fie de 2 cm, să

fie între 7 şi 25 de pagini, stil Times New Roman, caractere de 12 puncte, iar fiecare paragraf să

înceapă cu un aliniat.

PAGINA DE TITLU

Pagina de început trebuie să cuprindă titlul întreg al lucrării, numele şi afilierea tuturor autorilor,

pregătirea profesională a acestora, postul ocupat, precum şi poziţia curentă, dacă diferă. De

asemenea, mai trebuie incluse adresa completă, e.mail-ul, telefonul şi fax-ul autorului care va

revizui articolul înainte de publicare.


80

REZUMATUL/ABSTRACT

În cazul tuturor articolelor (cu excepţia recinziilor) trebuie trimis şi un rezumat/abstract (în limba

engleză) structurat care să cuprindă până la 500 de cuvinte. Acesta va ajuta cititorii să îşi formeze o

imagine cuprinzătoare a principalelor probleme analizate în studiu şi implicaţiile acestora,

independent de lecturarea întregului capitol. Autorii trebuie să sintetizeze clar conţinutul şi

implicaţiile studiului lor, urmărind structura diferitelor subcapitole: backgound, scopurile studiului,

metodele folosite, rezultatele obţinute discuţii asupra datelor obţinute (făcând referire şi la limitele

studiului), implicaţiile pe care rezultatele obţinute le au asupra politicilor, precum şi implicaţiile

pentru cercetări viitoare. Această structură trebuie adaptată în funcţie de caracteristicile particulare

ale studiului. Scopul acestiu abstract este de a ajuta cititorii din diferite ţări şi cu experienţe

culturale diferite să urmărească uşor principalele probleme analizate în lucrare. Abstarctul nu

trebuie să conţină citaţii ale altor materiale publicate.

CUVINTE CHEIE

Autorul este rugat să întocmească o listă de 4 până la 8 cuvinte cheie.

EDITAREA ŞI FORMATAREA TEXTULUI

Atunci când se folosesc abrevieri, cuvântul abreviat trebuie să apară mai întâi în întregime.

Simbolurile matematice pot fi scrise de mână sau tipărite. Literele grecelti sau alte simboluri mai

puţin uzuale trebuie să apară evidenţiate în marginea articolului. Este recomandat să se facă

distincţie între literele mari şi mici, între litera o şi cifra 0, între litera l şi numărul 1, precum şi între

litera K şi simbolul grecesc Kappa.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Notele bibliografice trebuie făcute pe baza sistemului Harvard sau Chicago. Ele trebuie să fie

complete. Dacă este necesar, alte lucrări nepublicate sau studii personale pot fi citate în textul

aticolului dar ele nu trebuie incluse în lista cu referirile bibliografice de la sfârşitul articolului.

Articol dintr-un jurnal

GOLDNER, Fred H; Richard R. RITTI; Thomas P. FERENCE, The Production of Cynical

Knowledge in Organizations, in American Sociological Review, Vol. 42, No.4 (Aug.)1977, pp.539-

551.


81

Carte

CAPPELLA, Joseph N. and Kathleen Hall JAMIESON (eds.), The Spiral of Cynicism. The Press

and the Public Good, Oxford University Press, New York, 1997.

Capitol într-o carte

ALMOND, Brenda, Rights, in A Companion to Ethics edited by Peter SINGER, Blackwell

Publishing, Malden USA., Oxford, UK, 1991.

Lucrare prezentată la o conferinţă

DEKKER, Paul, Political Cynicism; a Hard Feeling or an Easy Way to Maintain Distance, lucrarea

prezentată la secţiunea de psihologie politică a conferinţei the European Consortium for Political

Research, 8-11 Sept. 2005, Budapest.

Web Site

European Commission Page n.d. http:/ec.europa.eu/

Articol de ziar

SCHWARTZ, James, Always at work and anxious: Employees’ health is suffering. New York

Times, September 5, 2004, A1, A23.

Teză de doctorat nepublicată

MATEI, Oana, Etica principiilor democratice şi cinismul decalajelor politice, teză doctorat,

Universitatea Bucureşti, România, 2010.

Articol extras dintr-o bază de date

HOLLANDER, Ethan J., The Final Solution in Bulgaria and Romania: A Comparative Perspective,

abstract in East European Politics and Society, Vol. 22, No. 2 (May) 2008,

http://eep.sagepub.com/content/vol22/isssue2/ (accessed January 22, 2010).

Articol preluat din versiunea de net a unui jurnal

HOLLANDER, Ethan J., The Final Solution in Bulgaria and Romania: A Comparative Perspective

in East European Politics and Society, Vol. 22, No. 2 (May) 2008,



82

INFORMAŢII SUPLIMENTARE

Înainte de publicare, o copie a articolului va fi trimisă autorului. Această etpă are menirea de a

corecta acele erori care au apărut în timpul procesului de editare. Aceste copii trebuie returnate de

către autor preferabil în 2 zile de la data primirii. Returnarea promptă previne amânarea publicării

articolului până la numărul următor.

SCRISORI CĂTRE EDITORI

Acestă secţiune are menirea de a încuraja interacţiunea între cititori, autori, conducerea revistei şi

editură. Scrisorile trebuie să facă referire la articolele publicate în revistă. Ele nu trebuie să

depăşească 500 de cuvinte şi să conţină mai mult de 5 referinţe bibliografice. Textul scrisorilor va fi

formatat, pentru claritate şi uniformitate, pe baza stilului folosit în Revista de Administraţie Publică

şi Politici Sociale; dacă se impune, scrisoarea pote fi şi scurtată. O copie a scrisorii înainte de

publicare nu va fi trimisă autorului.

RECENZII

Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale va publica şi recenzii precum şi liste cuprinzând

titlurile unor cărţi/lucrări recent apărute şi care sunt relevante pentru cei interesaţi de domeniul

administraţiei publice şi cel al politicilor sociale.


83

GENERAL CONSIDERATIONS

The Public Administration and Social Policies Review is a quarterly professional journal

published by the Western University “Vasile Goldiş” Arad, Romania. Its purposes is to advance

knowledge and stimulate new ideas in the field of public administration and social policies. The

Public Administration and Social Policies Review publishes innovative, rigorous papers that

critically examines topics in public administration and social policies theory; explores the

intersection of public administration, social policies and broader economic, cultural, political and

historical issues; develops challenging, thoughts-provoking normative, ethical and philosophical

arguments about the field. The journal especially encourages theoretical and empirical studies,

interdisciplinary perspectives and critical examination of the possibility of transcending the limits

of existing public administration and social policies theory and practice.

Manuscripts should be submitted to the editor at [email protected] or [email protected].

Submission implies that the manuscript has not been published elsewhere and is not under

consideration by another journal.

MANUSCRIPT PREPARATION

The language of the journal is Romanian (when the use of diacriticals is required) or an

international language (English, French, German, Italian, Spanish, etc.). All submissions must have

a title, be 1,5 lines spaced, have a margin of 2 cm all round, be between 10 and 25 pages long, be

written in Times New Roman Style, have 12 points characters and must start with an alignment.

TITLE PAGE

The title page must list the full title, short title of up to 70 characters, names and affiliation of all

authors, their qualifications, their post and their current appointment if different. Give the full

address, including e.mail, telephone and fax, of the author who is check the proofs.

ABSTRACT

Supply a long structured abstract written in English, of up to 200 words for all articles (except book

reviews). This is to enable readers, to get a comprehensive picture of the main issues of the study

and its implications without reference to the text. The authors are requested to summarize very

clearly the contents and implications of their study, following properly the structure of the different


84

subsections, on the basis of the particular features of their article, in order to enable the readers of

different cultural backgrounds and countries to easily follow the main issues of the study. It should

contain no citation to other published work. The abstract should not contain any undefined

abbreviation or unspecified references.

KEYWORDS

Please provide 4 to 8 keywords which can be uses for indexing purposes.

TEXT

Abbreviation

All abbreviations should be written in full the firs time they appear and used consistently thereafter.

Mathematical symbols may be either handwritten or typewritten. Greek letters and unusual symbols

should be identified separately in the margin. Distinction should be made between capital and lower

case letters; between the letter o and zero; between the letter l and the number one and between K

and Kappa.

REFERENCE STYLE

References should be provided either in Harvard or Chicago manual style. All references must be

complete and accurate. Online citations should include date of access. The list of references should

only include works that are cited in the text and that have been published or accepted for

publication. Personal communications and unpublished works should only be mentioned in the text

but not included in the reference list. Reference list entries should be alphabetized by the last name

of the first author of each work.

Journal article

GOLDNER, Fred H; Richard R. RITTI; Thomas P. FERENCE, The Production of Cynical

Knowledge in Organizations, in American Sociological Review, Vol. 42, No.4 (Aug.)1977, pp.539-

551.

Book

CAPPELLA, Joseph N. and Kathleen Hall JAMIESON (eds.), The Spiral of Cynicism. The Press

and the Public Good, Oxford University Press, New York, 1997.

Chapter in a book


85

ALMOND, Brenda, Rights, in A Companion to Ethics edited by Peter SINGER, Blackwell

Publishing, Malden USA., Oxford, UK, 1991.

Paper at conference

DEKKER, Paul, Political Cynicism; a Hard Feeling or an Easy Way to Maintain Distance, paper

presented at the political pshychology section of the European Consortium for Political Research

Conference, 8-11 Sept. 2005, Budapest.

Web Site

European Commission Page n.d. http:/ec.europa.eu/

Newspaper article

SCHWARTZ, James, Always at work and anxious: Employees’ health is suffering. New York

Times, September 5, 2004, A1, A23.

Unpublished doctoral dissertation

MATEI, Oana, The Ethics of the Democratic Principles and the Cynicism of the Political

Discrepancies, PhD diss., University of Bucharest, Romania, 2010.

Article retrieved from database (include access date)

HOLLANDER, Ethan J., The Final Solution in Bulgaria and Romania: A Comparative Perspective,

abstract in East European Politics and Society, Vol. 22, No. 2 (May) 2008,


Internet version of journal

HOLLANDER, Ethan J., The Final Solution in Bulgaria and Romania: A Comparative Perspective

in East European Politics and Society, Vol. 22, No. 2 (May) 2008,


FURTHER INFORMATION

Proofs will be sent to the author for checking. This stage is to be used only to correct errors that

may have been introduced during the production process. Prompt return of the corrected proofs,

preferably within two days of receipt, will minimize the risk of the paper being held over to a later

issue.


86

LETTERS TO EDITORS

This section is aimed at encouraging a lively interaction between readers, authors, editorial board

and publisher. Letters should refer to articles published in the journal. They should nor exceed 500

words and there should be no more than five references. Letters will be edited for clarity and

conformity with the Public Administration and Social Policies Review style, and may be shorted.

Proofs will not be sent to authors.

BOOK REVIEW

The journal will publish both book reviews and lists of new book titles considered of relevance for

those interested in public administration and social policies.

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUIrevad.uvvg.ro/files/revad_2_2010.pdf ·...

Documents

Transcript of MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUIrevad.uvvg.ro/files/revad_2_2010.pdf ·...