Lucica Boltașu - poezii creștine

Poezii crestine / Lucica Boltasu (Barcelona)

, ,


, ,

A fost un timp

A fost un timp în care, nu am simţit durere

Şi-am exclamat: O, Doamne, Tu chiar m-ai vindecat!

Dar în înţelepciunea-Ţi, mi-ai hărăzit putere,

Mi-ai pregătit izbânda în tot ce urmat.

A fost un timp de pace, de-adâncă liniştire,

Zburdam precum mioara pe pajiştea-nverzită,

Dar neputinţa iarăşi loveşte-a mea trăire

Şi firea panicată, se zbate îngrozită.

Dar ce e trupul Doamne? De ce atâta teamă,

Pentru materia care-i un bulgăre de lut?

Şi Doamne, ce e omul, ca să îl bagi în seamă?

"Eşti rodul ne-ascultării, eşti fiul Meu căzut!"

Lutul prin modelare, lucrat cu măiestrie,

De mâinile Acelui ce este Absolut,

El capătă valoare, căci Isus, Apa vie,

A-mbălsămat argila cu Duhul Lui cel Sfânt.

Am înţeles esenţa trăirii-n suferinţă,

O ultimă-ncercare de-a răscoli ţărâna,

Sădind sub brazda vieţii grăuntele credinţei,

Ai pus în om speranţa, ca semn al biruinţei.

Şi chiar de întrebarea stă gata să răzbată:

“De ce îngădui , Doamne?” pe buze-mi stă surâsul,

Căci ştiu! În încercare, n-am să Te uit vreodată

Şi cu Isus alături, vedea-voi Paradisul…

28/12/12, Barcelona


, ,

Acoperă-mă Doamne cu-ndurare

Acoperă-mă Doamne cu-ndurare

Şi-atunci când trec prin încercare,

Să o privesc cu mare bucurie,

Ca de la Tine o solie,

Eu ştiu că încercarea în credinţă,

Îmi va aduce biruinţă,

Ea lucrează în mine răbdarea

Şi face desăvârşită lucrarea,

Am înţeles că Tu lucrezi

Doar în întreg, în promisiune…

Ce pot mai mult a-Ţi spune?

Văd harul Tău, Preasfinte Dumnezeu,

Tu vrei să nu duc lipsă

Şi să Îţi cer… Nu-i vre-un mister,

Că îmi vei da, de am credinţă,

Mă-ncred în Tine, cu-ntreaga mea fiinţă!

Nu vreau să fiu ca valul mării

Şi să mă tulbur, să m-agit,

Să fiu purtat de vânturi ici şi colo…

Atât Te rog, să mă veghezi pe cale

Şi să îmi dai înţelepciune,

Eşti dorul meu arzând, eşti o minune!

Tu dai cu mâna largă acelui ce-i statornic,

Nu cu mustrare, ne dai Tu binecuvântare,

Cum aş putea să nu mă-ncred în Tine, Tată?

Nu pot uita vreodată, momentul înălţării mele!

Tu mi-ai schimbat înfăţişarea

Şi-ai pus în mine toată zarea!

Când soarele răsare,

A sa căldură arzătoare, usucă floarea ierbii,

Ea cade jos şi piere, de aceea,

Acel ce are bogăţii să se smerească

Şi-n el iubirea şi sfinţirea ca să crească,

Să nu se piardă pe vecie…


, ,

O, Domnul meu din veşnicie,

“Ferice de cel ce rabdă ispita!”

Ne spui mereu, că pe acel ce bun Tu îl găseşti,

Îl vei îndestula, îl vei încununa,

Nu cu o diademă pieritoare, ci cu tiara vieţii… Promisiune,

Pentru acei ce Te iubesc pe Tine…

Nu poţi fi ispitit să faci vre-un rău,

Căci nu există răutate-n Dumnezeu,

De aceea, ne fereşte Tată,

De firea noastră întinată şi n-o lăsa,

Ca să sădească-n noi ispita rea,să ne momească…

Suntem atât de slabi şi vulnerabili,

Dă-ne putere pofta să învingem, să nu ne stingem,

Împovăraţi de grijuri şi păcate,

Tu Doamne, care le vezi, le şti pe toate,

Tată al luminilor, ne dai atâta bine,

Tot ce e bun şi sfânt, e de la Tine,

În Dumnezeu nu este o schimbare,

Nici umbră de mutare,

Prin a Ta bunăvoinţă, ne-ai născut în fiinţă…

Al adevărului Cuvânt, ne-a dat un nume,

Şi-un Duh Preasfânt să ne îndrume,

Ce mare har, de-aceea Tată,

Să nu mă laşi, să nu mă uiţi vreodată,

M-am lepădat de răutate, de pizmă şi necurăţie,

Căci vreau să împlinesc Cuvântul,

Nu doar ca să-L ascult şi să mă-nşel,

Eu vreau să fiu cu Tine-n veşnicie,

Căci pocăinţa fără fapte, este moartă, iar lucrarea,

De nu pui dragoste în ea,

E doar sudoare. Priveşte dar prietene spre zare

Şi te întreabă cum ţi-e azi trăirea,

De rabzi, de lupţi şi speri,

Vei fi-mbrăcat în calde primăveri,

Căci Domnul Dumnezeu te vrea Acasă

Încrede-te în promisiunea sfântă

Şi roagă-te şi laudă şi cântă,

Căci Tatăl Sfânt, copiii nu Îşi lasă!

24/01/2013, Barcelona


, ,

Am fost ales


Am fost cândva o stâncă tare,

Străjer pe malul unui râu,

Nu îmi păsa de albia care,

Era-n continuă frământare,

Sub valul ce curgea lălâu.

Nici că gândeam la eroziune,

Privind esenţa mea de piatră,

Spuneam că numai o minune,

Mă va putea cumva răpune,

O, ce reflecţie-nfumurată!

Tăcută, unda cristalină

Bătea ritmat în coasta mea,

Eu, fermecat de luna plină,

Priveam spre dâra de lumină,

Ce-n oglindire, tremura.

Apoi, de-odată, ca-ntr-un vis,

Mă văd căzut pe fund de mare,

Un fir de praf într-un abis,

Nisip, ieri stâncă, azi proscris,

Bob fără formă şi culoare.

Şi lângă mine, ce-ngrozire,

Atâtea fire de nisip,

Miliarde, număr fără ştire,

Ce-au suferit dezamăgire,

Urmând o viaţă stereotip.

Cin-să gândească la cădere,

La întuneric şi amar?

Trăim doar clipe pasagere,

Robiţi de fals şi de himere

Şi ne trezim într-un coşmar.

Am plâns atunci, văzându-mi starea,

Mândria mea s-a disipat,

Dar… mare har, când Îndurarea,

Mi-a netezit uşor cărarea,

Şi din adânc m-a ridicat.

Am fost ales, o, ce minune!

Să strălucesc şi transformat,

O perlă, scoasă din genune,

Să am un preţ, să am un nume,

Prin Duh Preasfânt, răscumpărat!

Închis o vreme-n carapace,

Avut-am timp să meditez,

Din răzvrătit, sunt plin de pace,

Iubirea sfântă-n mine zace,

Privesc spre cer şi lăcrimez.


, ,

Aş vrea să pot răbda mai mult

Aş vrea să pot răbda mai mult, să stau docil sub cruce,

Să nu cârtesc, să Te ascult, oricât de greu aş duce.

Să nu întreb mereu: "De ce?", când mult prea grea-i povara

Şi să-Ţi urmez cărările, din zori şi până seara.

Mi-e greu să înţeleg Isus, că mă iubeşti, când sufăr,

Sunt frânt, lovit, de valuri dus, o viaţă, într-un cufăr.

Sunt ferecat în loc încins, cuptor de mistuire,

Cât să rezist? Sunt un învins, nu văd nici o ieşire!

Şi calc gemând pe cărărui, ce duc uşor spre culme,

Un pas trudit, al nimănui, pribeag fără de nume.

Ce să mai cred, o, Domnul meu, când lupta e-o povară?

Căci şi ce-i fulg, la mine-i greu şi treapta e o scară.

Nu văd soluţii nicăieri, deşi mă-ncred în Tine,

În noapte-aud un glas: "Să speri, curând îţi va fi bine!"

Ce pot să fac Isuse drag, în clipele amare?

Aştept tăcut s-apari în prag şi să mă duci spre soare.

Eu ştiu că-s slab, dar e prea greu să duc zeci de ocale,

Sunt doar un om, Tu, Dumnezeu, Tu munte şi eu vale.

Te rog, Preasfinte să îmi dai a Ta eliberare,

Să-mi pui în suflet colţ de rai, balsam de vindecare.

Şi orice s-ar ivi, să duc, tăcut, stingher-nainte,

Nu sunt uitat, un cuib de cuc… Sunt fiu, Tu un Părinte!

Tot ce există pe pământ, e cu a Ta ştiinţă,

Învaţă-mă să rabd, să cânt şi dă-mi Tu biruinţă!

Atunci când lacrimile curg, rubine pe obraji,

Să-mi dai puterea unui murg şi verdele din brazi,

Să înţeleg lucrarea Ta, în tot ce nu cuvântă,

Să strig oricând “Aleluia!” în bucurie sfântă!

24/10/12, Barcelona


, ,

Atât de mare e iubirea

Atât de mare e iubirea ce-o simt Isuse pentru Tine,

Tresaltă Duhul şi fiinţa şi toate gândurile-n mine,

Iubitul meu, nu sut cuvinte ca să exprim tot ce-aş dori,

Eşti tot ce vreau, Prieten, Frate şi Mire Sfânt din veşnicii.

În fiecare zi Isuse, Îţi sorb cuvintele de aur,

Ele sunt hrana ce-mi dă viaţa, le strâng cu drag ca pe-un tezaur,

Tu zilnic Doamne-mi dai putere şi mă îmbraci cu-a Ta iubire,

Îmi spui mereu că prin sfinţire, m-apropii de desăvârşire.

Iubitul meu din zări senine, adesea plâng în aşteptare,

Aş vrea să vii, să-mi fii aproape, să-mi dai a Ta eliberare,

Dar Tu mă mângâi şi în şoapte, îmi spui prin Duhul Tău cel Sfânt,

Că nu mai este mult, se-apropie a Ta venire pe pământ.

Ai rânduit ca neputinţa să-mi fie un ţepuş în carne

Şi tot aştept ca Îndurarea, o vindecare-n trup să toarne,

Dar, Mire scump, mă-ncred în Tine şi în a Ta înţelepciune,

Eu ştiu că poţi doar prin poruncă, să faci în mine o minune.

De nu-mi îngenunchiai fiinţa şi mă lăsai în rătăcire,

Eu n-aş fi cunoscut iertarea, dragostea Ta şi-a Ta jertfire,

Aş fi umblat fără o ţintă, bezmetic, fără de hotar

Şi la sfârşit mi-aş fi dat seama, că lupta a fost în zadar.

Dar mă iubeşti cum nimeni altul şi-Ţi sunt dator iubite Miel,

Că Ţi-ai dat viaţa pentru mine, Tu, Domnul meu, Emanuel,

Când Dumnezeu este cu mine, de cine oare să mă tem?

Nu-mi este frică de furtună, nu vreau să plâng, nu vreau să gem!

Te rog Isuse doar o clipă, priveşte înspre faţa mea

Şi lasă-mă să-Ţi calc pe urme, să mă ating de haina Ta,

Mă-ncred în tot ce spune Slova şi când mă rog, eu am credinţă,

Căci ruga-mi e dup-a Ta voie şi-ngenunchez în umilinţă.

Iubitul meu, Mire din slavă, făcut-am legământ pe viaţă,

Eşti un Izvor de apă vie, eşti Steaua mea de dimineaţă,

Rostesc cu drag al Tău scump Nume, din ochi îmi curg lacrimi de dor

Şi mă înalţ mai sus de stele, purtat de-al dragostei fior.

24/01/13, Barcelona


, ,

Azi S-a născut Mesia!

Aş vrea să fiu un trubadur, prin cânt şi poezie,

Să Te slăvesc o, Domnul meu, să strig: "Mărire Ţie!"

Nici val, nici vânt nu ar putea să-mi stăvilească gândul:

“De două mii de ani revi, să luminezi pământul.!”

Se-nalţă dorul meu în zbor, căutând pe boltă steaua,

Aştept Isuse ca să vi, cum brazda-aşteaptă neaua,

Cuvinte n-am să-Ţi spun atât, cât inima doreşte,

Priveşte Doamne Tu în ea şi vezi câte-Ţi vorbeşte.

Aș vrea să cânt colind frumos şi-n sunete de strună,

Să spun voios: "Bine-ai venit!", sub razele de lună,

Să Te aştept, să pregătesc cu drag a Ta venire,

Să fii primit de orice om, de-ntreaga omenire.

Să se deschidă porţi pe rând şi orişice suflare,

Să-Ţi fie gazdă, Prunc Divin, în sfânta sărbătoare,

Sub cetini verzi să ne-amintim de Iosif si Maria,

De locul unde-n Betleem, ni S-a născut Mesia.

N-au fost luciri în jurul Său, nici globuri sau betele,

Dar ceru-ntreg Îl proteja, cu mantia de stele,

Copil umil, copil sărman, venit din zarea-albastră,

A poposit pentru un timp, aici, în lumea noastră.

Să Îi cântăm astăzi colind, noi toţi cu mic, cu mare

Şi inima s-o îmbrăcăm, în strai de sărbătoare,

Într-un staul s-o transformăm, să poarte-n ea solia,

"Azi S-a născut Isus Cristos!", "Azi S-a născut Mesia!"



, ,

Bine-ai venit Mesia, pe pământ!

Sub geana nopţii se zăreşte o sclipire,

În faţa ei şi stelele pălesc,

E semnul din vecii, Buna Vestire,

Că va veni la noi, din nemurire,

Un Prunc ales, din neam împărătesc.

El se va naşte într-o iesle-n umilinţă,

Îngonjurat de vite şi de fân,

S-a întrupat Divinitatea în fiinţă,

S-aducă lumii pace, biruinţă,

Un plan gândit de Marele Stăpân.

Se-oprea mulţimea consternată să admire,

Minunea ce-apăruse-atunci pe cer,

Chiar şi păstorii din câmpii, plini de uimire,

Lăsat-au turme şi urmând acea lucire,

Simţeau încărcătura de mister.

Au poposit în Betleemul din Iudeea,

Să ducă daruri Pruncului umil,

Aur, tămâie, smirnă, de aceea,

Când Îl văzură, s-a aprins scânteia

Iubirii sfinte, pentru-acel copil.

Atât de mic şi totuşi, e Fiu de Dumnezeu,

Mesia, Salvatorul profeţit,

A luat povara lumii, ca noi, şi tu şi eu,

Să ne-mpăcăm cu Tatăl. Prin Însuşi Fiul Său,

Avem uşa deschisă spre zenit.

O, Prunc venit din slavă! Se-apropie marea zi,

Ce o serbează lumea an de an,

De nu ai loc şi casă, la mine Tu să vii,

Din inimă fac iesle şi-o-mbrac cu daruri mii,

Include-mă Preasfinte-n al Tău plan.

Şi în amurgul zilei, privind spre Carul Mare,

Lui Dumnezeu “Osana!” eu Îi cânt,

Colinde să răsune, căci marea sărbătoare,

E semnul dintre veacuri, speranţă şi salvare,

“Bine-ai venit Mesia, pe pământ!”

19/12/12, Barcelona


, ,

Bine-ai venit şi pace ţie!

Într-un impas al existenţei, când în roşietice apusuri,

Mă cufundam în meditare şi la-ntrebări căutam răspunsuri,

Mă frământam în agonie, căutam a mea eliberare,

Dar nu găseam ieşirea care să-mi dea soluţia salvatoare

Şi obosit de-atâtea grijuri, de deznădejdile acute,

Mai născoceam o ipoteză, vorbeam şi vrute şi nevrute,

Nu mai speram o liniştire, o taină care să m-aline

Şi mă pierdeam în monologuri, în lăcrimări şi-adânci suspine.

Atâta alergare tâmpă, spre nicăieri şi spre niciunde,

Atâta frământare mută ce un dezastru-n ea ascunde,

La urma urmei, cine suntem? De unde şi-ncotro plecăm?

Suntem debusolaţi, un sunet, într-un patetic recviem,

Suntem solfegiu fără note, o partitură scâlciată,

Ce nu şi-a cunoscut cântarea şi nici orchestra sa vreodată,

Suntem o frunză rătăcită, ce-şi căuta în zadar copacul,

Un biet naufragiat ce-aşteaptă, să i se-arunce-n val, colacul.

Dar ca-ntr-un moft, aşa-ntr-o doară, privit-am cerul plin de stele

Şi-o rază mi-a pătruns în suflet, în toate gândurile mele,

Ce am simţit, nu pot descrie, prin graiul meu lumesc, finit.

Spun doar atât: "Aflat-am pacea şi drumul meu spre infinit!

Aud şi-acum o voce gravă, ce cu vădită duioşie,

Îmi spune: "Eşti iertat copile, bine-ai venit şi pace ţie!”

Iar eu înfiorat în duhul, îngenunchez, m-aplec smerit

Şi strig cu-ntreaga mea fiinţă: “Tată din ceruri, fii slăvit!”

Să nu uiţi prietene vreodată, de harul dat de Tatăl Sfânt,

Am fost şi eu cândva ca tine, naufragiat, o frunză-n vânt,

Dar când am acceptat jertfirea ce a făcut Isus Mesia,

Am înţeles că am o Casă, am pacea sfântă, veșnicia.

Şi cu profundă bucurie, vreau să îţi spun:" Să ai credinţă!"

Acel ce crede, este veşnic, căci Domnul este Biruinţă,

Nici o povară nu-i prea mare, ca El să nu o poată duce,

De-aceea, du-te azi degrabă şi lasă-ţi greul tău la cruce,

Când vei îngenunchia acolo să-ţi spui necazul şi durerea,

Vei fi purtat pe braţe sfinte, El, Domnul îţi va da puterea,

Învăluit în har şi pace, vei vrea să fii mai bun, mai sfânt,

La rândul tău, du Evanghelia, până la margini de pământ!



, ,

Când am căzut din slavă

Când am căzut din slavă, din lumea de splendoare,

Am înţeles durerea şi-a mea neascultare,

Purtând poveri de veacuri şi-un dor mistuitor,

Îmi văd starea finită, de om şi muritor.

Un suflet stingher care, nu mai găseşte tihnă,

Tânjind după Acasă şi-a raiului odihnă,

Revarsă-Ţi bunătatea, o Domnul meu cel Sfânt

Şi curăţă fiinţa de tot ce e pământ.

Mai lasă doar o urmă din patimi şi durere,

Să nu uit niciodată de har şi mângâiere,

Să-mi aţintesc privirea când drumul este greu,

Spre zările albastre, spre Tatăl Dumnezeu.

Căci de mi-ar fi doar bine şi nu aş duce lipsă,

Lumina s-ar ascunde, ca soarele-n eclipsă,

Ar exista doar eul şi aş uita de Tine

Şi viaţa mea s-ar umple de hulă şi ruşine.

Îţi mulţumesc Isuse c-ai acceptat ocara,

În locul meu la cruce şi mi-ai luat povara,

Am regăsit prin Tine, tot ce-am pierdut cândva,

Te preamăresc o, Doamne, acum şi pururea!

Azi Îţi aduc ofrandă şi trupul şi simţirea,

Mă-nvaţă ce-i iertarea, mă-nvaţă ce-i iubirea

Şi-atunci când simt că lupta e mult prea greu de dus,

Să ştiu că esti cu mine, Tu, Domnul meu Isus!



, ,

Când eşti făptură nouă, prin Duh Sfânt

"Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc:

binecuvântaţi, şi nu blestemaţi." (Romani 12:14)

Când eşti făptură nouă, prin Duh Sfânt,

Când ai făcut cu Domnul legământ,

Să nu te-ncingi la horă cu cei răi,

Nu-i fă duşmani, dar nici prietenii tăi.

Oriunde-ai fi prieten, fii supus,

Acum trăieşte-n tine Domnu-Isus,

Acel ce rabdă ura, vorba grea,

El ştie ca să ierte. Va ierta!

Atunci când sentimentul te conduce,

Depinde doar de tine unde duce,

Invidia, ura, bârfa, e-un declin

Şi nu sunt subiecte de creştin.

E vai de-acel ce face rău voit

Şi-aduce dezbinare, ispitit!

Binecuvântă suflet, nu cârti,

Căci bunătatea-i dar, din veşnicii!

Iubirea pentru semen de o ai,

Vei cântări cuvântul şi-al tău grai,

Nu-ţi apleca urechea la acei,

Ce sunt robiţi de-atâţia “dumnezei”.

În tot ce faci prieten, să fii drept,

Să nu te crezi mai bun, mai înţelept,

Căci numai Unul ştie: Dumnezeu!

Cine eşti tu şi cine, ce sunt eu!

30/12/12, Barcelona


, ,

Când mă cuprinde neputinţa

Când mă cuprinde neputinţa,

Aş vrea să strig, aş vrea să plâng

Şi-ntreb: O, Doamne-mi vezi fiinţa

Şi ce durere-n mine strâng?

Mă frâng ca spicul în furtună

Şi rodul meu mai stă să piară,

Dar înţeles-am vestea bună

Şi acest gând, mă înfioară.

Că trebuie să moară firea,

Ca să pricep tot planul Tău,

Să pot primi nemărginirea

Şi-n duhul meu, pe Dumnezeu.

Numai asa eu pot cuprinde

Şi înţelege-a Ta lucrare,

Doar astfel pot cânta colinde,

Chiar de suspin, chiar de mă doare.

Ţărână sunt şi mă voi trece,

La fel ca tot ce-i pe pământ,

Prin Tine am puteri cât zece,

De-aceea pot astăzi să-Ţi cânt.

Un cânt al dragostei Agape,

Ce se revarsă din Cuvânt,

Raze de stea lucind pe ape,

Un dar al Pruncului cel Sfânt.

Strigarea mea se pierde-n zare,

Primind o ungere divină

Şi marea Forţă Creatoare,

Îmi umple viaţa de Lumină.



, ,

Când te încrezi în Dumnezeu

Când te încrezi în Dumnezeu, cu-ntreaga ta fiinţă,

El îţi va da, când nu te-aştepţi, pace şi biruinţă,

Oriunde-ai fii prieten drag, în orice colţ de ţară,

El e cu tine, e prezent, cu slavă te-nconjoară.

Prin Duhul Sfânt şi ieri şi azi, cu dragoste vorbeşte,

Ascultă-i glasul, căci nicicând, El nu te părăseşte.

Căci pentru Dumnezeu nu e nici graniţă, nici vamă,

Omniprezent, El vede tot. Iubirea Lui te cheamă!

Întinderi de pământ de sunt şi ape-nvolburate,

Nimic nu-L poate îngrădi, căci ale Lui sunt toate,

Nici timpul nu e-un stăvilar, nu poate să-L oprească,

Deschide-ţi astăzi inima şi fă-o să rodească.

Prieten drag, de nu-L cunoşti pe Cel ce dă viaţă,

Ascultă de Cuvântul Sfânt, de-a Domnului povaţă,

Nu zăbovi, nu mai e mult, căci haru-i pe sfârşite,

Întoarce-te la Dumnezeu, cu hainele-ţi cârpite.

Căci Tatăl Sfânt ţi-a pregătit, o mantie aleasă,

Atât doar trebuie să faci, să te întorci acasă,

Nu poţi cârpi la infinit, o haină zdrenţuită,

Nici vinul proaspăt să îl pui, în vadra învechită,

Acceptă azi oferta Sa, te rog şi eu fierbinte,

De singur eşti şi părăsit, prin El, ai un Părinte,

Prin Fiul Său, Isus Cristos, suntem cu toţii fraţi,

De Duhul Sfânt, călăuziţi şi-n viaţă îndrumaţi.

Nu aştepta o nouă zi şi nu mai spune: “Mâine!”,

Domnul Isus Cristos S-a frânt, pe cruce pentru tine,

Îngenunchiază prieten drag, la poala crucii sfinte

Şi proslăveşte ne-ncetat iubirea-i de Părinte!

06/11/12, Barcelona


, ,

Cât de mare e harul ceresc!

În cântec de-albastru stelar,

Mă înalţ peste-al lumii hotar,

Cu luciri de argint mă îmbrac,

Mă lepăd de-angoasă şi trac,

Mă scutur sub valuri de frig

Şi mă tem şi încep ca să strig,

Stele cad, mă agăţ de hazard,

Pe pământ simt tăciunii cum ard,

Înc-un pas rătăcit într-un ieri,

Nu mai vreau împrejur luciferi,

Deznădejdi poleite…Mă frâng,

Se reflectă Sfinţenia şi plâng,

Luminos, chipul Tău Îl disting,

Mă proştern, chiar şi aştrii se sting,

Simfonii, act sublim, congruent,

Visul meu e real, convergent,

O clipă mai stau să-mi revin,

Te percep, eşti aici şi suspin,

Domnul meu, ai venit în sfârşit,

Ai intrat într-un spaţiu finit,

Azi timpul se-opreşte în loc,

Viaţa şi moartea e-un troc,

"Ce dai tu, ce dau eu..."îşi vorbesc,

Anii vieţii pe rând se topesc,

Dar cu Tine, Isuse Preasfânt,

Am intrat într-un nou legământ,

Nu mai simt legănarea de val,

Căci m-ai scos din vâltoare, la mal,

Lângă-o salcie ce plânge tacit,

Mă aşez şi privesc buimăcit,

Unduiri, clipociri îmi şoptesc:

“Cât de mare e harul ceresc!”

27/12/12, Barcelona


, ,

Caută-al mântuirii drum!

Domnul meu, îmi eşti alături zi de zi şi-n orice ceas,

Mă călăuzeşti pe cale şi îmi spui: "N-am să te las!"

Ori de câte ori cărarea, este prea greu de urcat,

Tu mă-ncurajezi într-una, nicicând nu m-ai lepădat.

Nu priveşti Doamne la mine, că sunt slab şi cad ades,

Îmi şopteşti: “Ţi-am şters păcatul, când din lume te-am cules!”

Jertfa Ta, Sfinte Isuse, a fost una. Suficientă,

Pentru tot ce-a fost nainte şi pentru clipa prezentă.

Ai murit odat pe cruce, să izbăveşti omenirea

Şi doresti ca toţi să caute, să urmărească sfinţirea,

Avem o menire-n viaţă, avem suflet, conştiinţă,

Să ne îmbrăcăm cu slavă şi să creştem în credinţă.

Nu suntem o buruiană care creşte pe ogoare,

Nici o pasăre ce zboară în căutare de mâncare,

Suntem chip din chipul slavei, suntem fii de Dumnezeu,

Să trăim dar, ca atare şi să ne sfinţim mereu.

Cel ce-a cunoscut iubirea Domnului Isus Cristos,

Să se lepede de traiul, de păcatul ruşinos,

Noi am fost chemaţi să creştem, zi de zi în cunoştiinţă,

Să vestim dar Evanghelia, să audă-orice fiinţă,

Că avem o Veste bună, că avem un Salvator,

Ce ne e mereu alături, prin Duh Sfânt, Mângâietor,

Glasul harului te cheamă, vino prietene acum,

Nu lăsa s-apună viaţa, caută-al mântuirii drum!

08/11/12, Barcelona


, ,

Ce bine e să ai nădejde

Ce bine e să ai nădejde, când totul pare că-i pierdut,

Să vezi cuvintele pe buze, chiar dacă glasul este mut,

Să înţelegi doar din privirea, ce lăcrimează picuri, zeci,

Că este-o rezolvare-n toate şi peste piedici poţi să treci,

Ce bine e că nu eşti singur, când eşti bătut de ploi şi vânt,

Că nu te laşi străpuns de ură şi că te-ncrezi în Sfânt Cuvânt,

Că poţi simţi în rând cu fraţii şi să mângâi pe cei ce plâng

Şi să întinzi o mână-acelor, ce sub poveri încet se frâng,

Ce bine e să vezi o rază, când ceru-ntreg e plumbuit,

Să simţi căldura cum coboară, în sufletul tău obosit,

Să ai prieteni ce se roagă şi se gândesc mereu la tine

Şi să primeşti în duh putere, balsam din sferele divine,

Ce bine e să legi o rană, atunci când este sângerândă,

Să ştergi sudoarea de pe fruntea, aceluia ce e-n osândă,

Să dai din darurile tale, să-mparţi ce ai, că-i de folos,

Aşa vei semăna prieten, cu Domnul tău, Isus Cristos,

Ce bine e, ce bine-i Doamne, să-Ţi simt prezenţa chiar acum,

Tu eşti cu mine-n orice vreme şi mă veghezi pe-al vieţii drum,

Binecuvântă Doamne astăzi, pe toţi acei ce-s încercaţi,

Învaţă-ne să fim ca Tine, să ştim ca să trăim, ca fraţi!

10/11/12, Barcelona


, ,

Creştin nu-i doar un nume

"Dar cei răi sunt toţi ca nişte spini pe care-i arunci şi nu-i iei cu mâna;"

(2 Samuel 23:6)

Draga mea surioară, nu-i pentru prima oară,

Când cei răi intervin şi-mproaşcă cu venin,

Mi s-a-ntâmplat şi mie şi nu-i o veşnicie,

De când am fost lovit, prin vorbe murdărit,

Am suferit şi eu, gândind că un ateu,

Ce n-are-n el sfinţire, condus de a lui fire,

Poate ca să lovească, pe semen să rănească

Şi îi găseşti o scuză, că-i mintea lui obtuză,

Că n-a primit Lumina şi-acolo-i toată vina,

Încerci să nu iei seama, dar mult mai mare-i drama,

Când fratele-n credinţă, ţi-aduce suferinţă,

Voit sau făr-de ştire, provoacă tânguire,

Da! Mare e durerea, când pierzi toată puterea,

Ai dat încurajare, în schimb capeţi mustrare,

Te rogi pentru iubire, primeşti doar înjosire

Şi ale tale sfaturi, sunt pentru ei doar „blaturi”,

Dar vai! Vai de aceia, ce-n vrajbă sting scânteia,

Ce-şi spun creştini, dar roada, nu-i albă ca zăpada,

E roşie purpurie, că-i ură şi mândrie,

E galbenă ca ceara, că prea grea e povara,

E-albastră, e verzuie, căci vor mereu să suie,

E negrul cel mai negru, căci omul nu-i integru

Şi caută să dezbine, s-aducă doar ruşine,

Concluzia este una, nu au în ei Lumina!

E-albastră, e verzuie, căci vor mereu să suie,

E negrul cel mai negru, căci omul nu-i integru

Şi caută să dezbine, s-aducă doar ruşine,

Concluzia este una, nu au în ei Lumina!


, ,

Acel ce are Duhul, priveşte doar văzduhul,

Atunci când e-o-ncercare, se roagă cu ardoare,

Când e lovit, el iartă şi nu provoacă ceartă

Şi pe genunchi s-aşează, căci are mintea trează,

Tu, draga mea surioară, nu, nu lăsa să doară

O vorbă aruncată, din inime de piatră,

Eu ştiu c-a ta lucrare, aduce alinare,

Nimic mai mult, căci mie, mi-ai dat doar bucurie,

Mi-ai şters lacrimi amare, mi-ai dat îmbărbătare,

Când m-a lovit necazul, mi-ai mângâiat obrazul,

Când pasul mi-a fost greu, ai fost prietenul meu,

Prin asta pot a spune, creştin nu-i doar un nume,

E dragoste, iertare, un act de-ajutorare,

O rană sângerândă, legată. Nu osândă!

E dăruire, rugă, pentru-al tău semen, slugă

Tu, sora mea iubită, să fii deci, fericită!

01/02/13, Barcelona

Cu Tine, mână-n mână

Dacă aş pierde speranţa, m-aş pierde şi eu,

Un biet peregrin, căzut în declin,

Aş rătăci pe cărări neştiute,

Urmărind idealuri pierdute...

În neguri de timp, aş mai găsi un răstimp,

Aş căuta în zadar un ceva

Şi poate, mi-aş da întâietate,

M-aş învârti într-un cerc invizibil,

Sperând că într-o zi,

Limanul să fie tangibil,

Aş întreba iar şi iar, la margini de hotar,

Într-un abstract monolog:

De ce? De ce sunt doar un epilog?

Iar pasul meu obosit, s-ar opri în sfârşit,

Undeva între lumi, aşteptând...


, ,

Dacă aş pierde speranţa,

M-aş pierde chiar eu, şi-ntr-un zvâcnet absurd,

În ecou mut şi surd,

Mi-aş ascunde fiinţa de tină,

Într-o lume ostilă, străină

Şi ca o glumă, s-ar mai stinge un vis,

Ţintuit, condamnat şi proscris...

Dar eu, cu credinţă în suflet mereu,

Continui să lupt, nu mă las, nu abdic

Şi-atunci când cad, mă ridic,

Pentru că am un Dumnezeu

Şi-un Duh Preasfânt,

Ce mă ghidează pe pământ

Şi-apoi, Domnul Isus,

Îmi spune, să privesc mereu în sus,

Căci doar aşa, voi primi biruinţă,

Prin speranţă, credinţă.

Doamne! Îţi spun cu tărie,

Că nu am să mă las,

M-agăţ de cer, de veşnicie,

Cu tot ce sunt, un pumn de tină

Şi văd şi simt, cum mă înalţ,

Cu Tine mână-n mână,

Păşind în spaţii de Lumină!

02/02/13, Barcelona

Dacă ai credinţă

S-a aşternut vremelnic, într-un ungher, declinul

Şi din incertitudini să scap am tot luptat,

Priveam spre cer cu teamă, întrezăream seninul,

Dar pătura de nouri, mult timp a triumfat.

Credeam că ascultarea de Dumnezeu, credinţa,

E doar închipuirea acelui slab, lipsit,

Popasul prin decenii mi-a amprentat fiinţa,

Trasând cărări în cuget şi-n sufletul trudit.

Şi nici o rugăciune făcută-n disperare,

Nu-mi uşura povara, căci eul meu trona,

Dar când Înţelepciunea mi-a dat orientare,

Am înţeles ce-mseamnă deplin, a te preda.


, ,

Doar lacrima fierbinte ce cade în neştire,

Mai poate să vorbească, căci eul meu e mut,

În existenţa-mi ştearsă m-am lepădat de fire,

Căci Domnul mi-a dat viaţa, ce cândva am pierdut.

Mi-am regăsit căminul şi pacea mult râvnită,

Îmbrăţişând iertarea şi dragostea de sus,

Am înţeles că viaţa pe Terra e finită,

Dar e o veşnicie, alături de Isus.

Atâta alergare şi trudă şi durere

Şi în finalul vietii, te vezi gol şi sărac,

Dar dacă ai credinţă, prin Duh primeşti putere,

De te bazezi pe cruce, ca via, pe-un arac.

E unica speranţă ce-o are omenirea,

Credinţa în Acela ce viaţa şi-a jerfit,

Isus Mântuitorul, mi-a ridicat privirea

Şi cu nădejdea-n suflet, păşesc spre infinit.

Nimic nu mă mai leagă de praf şi de ţărână,

Doar amintiri confuze, pe-un pergament de vis,

Dar mai păşesc prin viaţă, cu Domnul mână-n mână,

Căci numai El e Calea, ce duce-n paradis!

14/01/13, Barcelona

Dacă am fost şi eu o stea

Dacă am fost şi eu o stea,

Ce ai cules în palma ta,

A fost prin harul Celui Sfânt,

Ce a lăsat pe-acest pământ,

Culegători, cu suflet mare,

S-adune spice muritoare,

Ai pus Cuvântul ca balsam,

Peste durerea ce o am,

M-ai înălţat, m-ai mângâiat,

Domnul să fie lăudat!

Poate sunt mulţi asemeni ţie,

Sunt slujitori, fără simbrie,

Dar Dumnezeu va da-nzecit,

Aceluia ce a muncit,

Să strângă din noroi rubine

Şi să le spele, cu suspine,

Cu rugăciuni de mijlocire,

Îţi mulţumesc pentru slujire!


, ,

Dacă am fost şi eu stea,

Acum aş vrea un fulg de nea,

Să fiu, să mă topesc uşor

Chiar dacă ştiu că pier, că mor,

Puţinul timp care îl am,

Să fiu la rândul meu balsam,

Pentru căzut, pentru trudit,

Căci de-asta Isus a murit,

Să lase bunătatea-n lume,

Să ne sfinţim, prin al Său Nume!

Dacă am fost şi eu stea,

Acum aş vrea un fulg de nea,

Să fiu, să mă topesc uşor

Chiar dacă ştiu că pier, că mor,

Puţinul timp care îl am,

Să fiu la rândul meu balsam,

Pentru căzut, pentru trudit,

Căci de-asta Isus a murit,

Să lase bunătatea-n lume,

Să ne sfinţim, prin al Său Nume!

01/01/13, Barcelona

Nu poţi să spui că eşti creştin,

Când firea ta primează,

Când vorba ta-mproaşcă venin,

Căci fapta-incriminează.

Cum poţi să spui că eşti om nou,

Spălat în sânge sfânt,

Când tu vorbeşti doar în argou,

Din Biblie, nici un rând.

Degeaba iei un chip smerit,

Căci nimeni nu te crede,

Îţi spui că eşti un pocăit,

Dar ce-i ascuns, se vede.

Erau atâţia farisei,

În veacuri depărtate,

Ce se-nchinau, ca vai de ei,

Căutând întâietate.

Ei se credeau mai buni, mai sfinţi,

În orişice lucrare,

Dar o făceau pentru arginţi

Şi-a lor îndestulare.

Dacă eşti sfânt, prieten, frate,

Cum zici mereu din gură,

Dă-i celui slab întâietate

Şi-ascultă de Scriptură.

Şi dacă a greşit cumva,

În vorbă şi umblare,

Să-ţi fie blândă vorba ta

Şi-ndrumă-l pe cărare.

Căci dacă mustri mai mereu

Şi speri la o minune,

Tu nu îndrepţi ci faci mai rău,

Căci n-ai înţelepciune.

Dacă Isus ar fi venit,

În lume doar să certe,

N-am fi ştiut că ne-a iubit,

Încât S-a dat la moarte.

Dacă îţi spui că eşti creştin,

Să laşi de-oparte firea,

Tu să vorbeşti cu :"Da! Amin!"

Şi să slăveşti mărirea.

Dacă îţi spui că eşti creştin


, ,

Decizia ta

Când strălucesc lumini pe scena vieţii,

Privesc miraţi, dar încântaţi drumeţii,

Din alergări ce zumzăie a jale,

Se-opresc în loc, cu zâmbetele goale,

"Mult mai frumoasă-i viaţa- spune unul,

Trăind cum vrei!” E mai de preţ nebunul,

Ce-şi face voia, ghiftuind percepţii...

Unde sunt oare sfintele concepţii?

E un slogan, în lumea trivială,

Un trai curat, nu este o scofală,

Ci dimpotrivă, cel ce stă sub har,

Este văzut un paria şi-un tâlhar.

Nu te-ntrista, tu, cel ce crezi Cuvântul,

Al Domnului e cerul şi pământul,

El vede tot şi binele şi răul,

Între acestea, este mare hăul.

E o decizie ce o ia doar omul,

Poate rodi aşa cum face pomul,

Dar sunt atâţi ce nici măcar umbrar

Nu au lăsat, să stâmpere un jar...

Şi ce va fi, cu-acel ce neagă harul,

Ce nu acceptă crucea şi calvarul?

Va fi tăiat, ca pomul fără roadă

Şi pus pe foc. El cerul n-o să vadă!

Tu, călător, rămas fidel pe cale,

Ascultă ale cerului chimvale,

Te strigă Domnul, te cheamă pe nume,

Ai fost ales să ieşi din astă lume.

De vrei să faci cu Domnul conexiune,

Continuă-ţi drumul! E o ascensiune,

O luptă-acerbă între Duh şi fire,

De eşti învins, primeşti dumnezeire,

Oricâte piedici vei avea în viaţă,

Va fi mereu o noua dimineaţă,

Un răsărit, aicea pe pământ

Şi cu Isus, pe veci, în cerul sfânt!

` 17/02/13, Barcelona

Peste imaşul verde, alerg şi-alerg mereu,

Purtând un dor în suflet, un dor de Dumnezeu,

Privesc duios spre floarea ce stă să-mbobocească

Şi simt că tot mai tare, începe ca să crească,

Iubirea-mi pentru Tine, Isuse, Domnul meu.

Cu lacrima sub gene, deschid iar o fereastră,

Cutremură trăirea… Privind spre zarea-albastră,

De funiile iubirii, m-agăţ, m-agăţ mai tare,

Căci doar aşa pot Doamne, să salt peste răzoare,

Să urc printre tufişuri, pe muntele cel sfânt.

Desăvârşeşte Doamne

Ce limpede-i izvorul şi unda lui ce curge

Şi câtă tulburare, în sufletul ce-mi plânge,

Dar mare har am Tată, să ştiu că mă veghezi,

Deşi nu văd Preasfinte, continuu Tu lucrezi,

Căci vrei să faci din mine, un binecuvântat.

Alerg, alerg pe dealuri, cu mâinile întinse,

Purtând în plete vântul… În dimineţi aprinse,

Călcând pe roua ierbii, mă înfior şi gem,

Iar eul meu se face, mai mic, mai mic. Te chem,

Desăvârşeşte Doamne lucrarea Ta, Amin!

12/10/12, Barcelona


, ,

Din partea ta, ce dai?

Ai fi putut să fii un bun samaritean,

De te opreai din drum, s-ajuţi pe-acel sărman,

Dar ai trecut pasiv, privind chiar cu mânie,

Cum de-a-ndrăznit săracul, să-ţi ceară ceva ţie.

Nu te-a durut tristeţea din ochii lui în lacrimi,

Nici rana sa adâncă, nici viaţa lui de patimi,

În tremuratul vocii, în ampla tânguire,

Nu ai văzut amarul şi-a lui nădăjduire.

Văzut-ai prieten dragă, doar ce ai vrut să vezi,

Dar dincolo de fapte, mai mult e decât crezi,

Un suflet ce vibrează-n acord cu Dumnezeu,

Se-apleacă-ntotdeauna s-ajute-un om la greu.

Nu ştii-vei niciodată de ce în lumea asta,

Unii primesc doar lauri şi alţii doar năpasta,

Vase de lut, de cinste, sau vase de ocară,

O viaţă-ndestulată, sau una grea, amară,

Domnul le rânduieşte! Tu fii om orişicând,

Să porţi iubirea-n suflet, în inimă şi gând,

Nu judeca, nu râde , nu fii părtinitor,

Căci haina nu te face nicicând nemuritor.

Să-ţi aminteşti de pilda bogatului sărman,

De Lazăr, amărâtul, bogat fără un ban,

Când Domnul cântărit-a trăirea celor doi,

Care a fost verdictul, spre viaţa de apoi?

Ai fi putut să fii un bun samaritean,

Dar ai trecut în fugă pe lângă-acel sărman,

Ai luat cu tin-fărâma şi bruma de speranţă,

Ce o nutrea săracu-n trudita sa viaţă.

Gândeşte înainte de-a face-un pas sau doi,

Deciziile pripite te trag spre înapoi,

Priveşti cu mulţumire ce eşti, la câte ai,

Dar pentru cer prieten, din partea ta, ce dai?

30/10/12, Barcelona


, ,

Dincolo de cuvinte

Dincolo de cuvinte, dincolo de păreri,

E-o lume de himere, de haos şi dureri,

Mulţimi în alergare ce timp nu-şi mai găsesc,

Ca să gândească-o clipă, la modul cum trăiesc,

Nu mai există zâmbet şi feţele-s crispate,

Veghează zi şi noapte la cele adunate,

Şi uită omemirea că-n timp, totu-i ruină

Şi tot ce strânge-n viaţă, va fi curând rugină.,

Se amăgeşte lumea c-o să trăiască veşnic

Şi nu vrea ca să ţină lumina-aprinsă-n sfeşnic,

Nu mai găseşti iubirea, doar eul azi primează

Şi câte inimi Doamne, de dorul Tău vibrează?

Unde-i îmbrăţişarea făcută cu căldură

Şi dăruirea-n care nu vezi un gram de ură?

Privirea spre Golgota şi înspre Betleem,

Câţi oare mai îndreaptă, atunci când plâng şi gem?

Privindu-ne-n oglindă, vedem metamorfoza,

Avem doar o soluţie, prin Duh Sfânt, simbioza,

Isus Cristos şi omul să fie numai una,

Căci astfel moşteni-vom în veşnicii, cununa!

05/12/12, Barcelona

Doamne, mai dă-mi un răstimp,

Să-mi duc pân-la capăt sfinţirea,

Târziu m-am trezit din visare

Şi Doamne, privind cerul mare,

Îmi simt ruşinat, răzvrătirea.


Să-nţeleg pe deplin al Tău plan,

Să Te-accept cu întreaga-mi fiinţă

Şi-apoi, ancorat în credinţă,

Să mă-ndrept înspre cer cu elan.

Doamne mai dă-mi un răstimp


Să spun de Isus celor mulţi,

Oamenii stau în vâltoare,

Trimite-le Doamne salvare,

Ridică-i din val, sus pe munţi.

Doamne, mai dă-mi un răstimp

Şi fă-Ţi Tu prin mine lucrarea,

De-o fi să mă-ncerce vreodată,

Vreo faptă ce nu e curată,

Să-mi cureţi Preasfinte, cărarea.


, ,

Doamne, mai dă-mi un răstimp

Şi-n scurtul popas pe pământ,

Să pot să-Ţi dau cinste, onoare,

Căci Tu eşti a mea vindecare,

Speranţă şi-un Nou Legământ.


Să arăt cât de mult m-ai iubit,

A Ta jertfă sfântă să fie,

O cale spre cer, veşnicie,

Pentru omul cu duhul zdrobit.

18/02/13, Barcelona

Doar credinţa

Doar credinţa mă mai ţine ca să lupt, să nu mă las,

Când mi-e foarte grea povara, eu ascult al Vieţii glas,

Susurul lui blând mă-ndeamnă să îmi răcoresc simţirea

Şi în unda veşniciei, să îmi scald mereu trăirea.

Doar credinţa-mi dă puterea să văd dincolo de stele

Şi oricât de-adâncă-i valea, toate gândurile mele,

Se înalţă peste dealuri, peste piscurile ninse,

Căutând mereu sfinţirea, privind zările aprinse.

Ce minune, bucurie, să ai Duhul ce dă viaţă,

Să zăreşti lumina lumii-n fiecare dimineaţă,

Să poţi să rosteşti: "Mărire! Slavă Mielului divin!"

Să poţi revărsa iubire, chiar de tu primeşti venin.

Cât de mare este harul de a fi iertat, sfinţit,

De Acel ce-a lăsat slava şi pe cruce a murit,

Fără vină, fără pată…În Isus n-a fost păcat,

Totuşi, prin blestemul crucii, El de moarte ne-a scăpat.

Chiar şi-atunci când râsul doare şi nu-i nimeni lângă tine,

Să priveşti mereu spre soare, căci nu şti când Domnul vine,

Adevăr e, că nici unul, nu îţi va purta povara,

Doar Isus prin sfântul sânge, spală vina şi ocara.

De aceea drag prieten, nu căuta în om salvare,

Numai Dumnezeu, El poate, să-ţi aducă alinare,

Prin Duh Sfânt, Isus Mesia, leagă răni, binecuvântă,

Tu să stai ferm în credinţă, când ţi-e greu, te roagă, cântă!

Doar o clipă, cine ştie? Fi-va poate chiar la noapte,

Când va reveni Mesia! Grânele-s aproape coapte!

În necaz sau bucurie, Domnul e prezent mereu,

Să veghezi, căci viaţa-ntreagă ţi-o cunoaşte Dumnezeu!


, ,

Duhul Sfânt mi-a dat putere

Mi-ai dat un trai atât de greu de dus,

Iubitul meu Isus

Şi Te întreb aşa-ntr-o doară,

De ce a trebuit să doară,

Întraga-mi existenţă?

Mă pierd în chintesenţă!

Nici aerul, nici apa, nici focul,

Nu-mi curaţă locul,

Sunt legat, sunt robit,

Ţărâna mă strânge vădit

Şi Doamne, mă scutur, mă doare,

Trimite-mi Te rog, alinare!

Nu pricep, nu-nţeleg, dar aleg,

Să Te urmez Domnul meu,

Chiar dacă pasul mi-este slut şi greu,

Învăţ să iubesc şi să iert,

Tot ce ne spune Scriptura, e cert,

Doar puţin mai răbdăm, aşteptăm...

Eu ştiu că vei veni

Din vesnicii, iubite Miel,

Tu Cel ce Te numeşti Emanuel,

Învie-mi elanul pierdut în noroaie

Şi curăţeşte-mă de zoaie,

Tu, Apa Vieţii şi Steaua dimineţii,

Mă înoieşte şi mă sfinţeşte,

Căci ştiu c-acolo unde Tu lucrezi,

Înviorezi!

Revarsă-Ţi dragostea divină

Şi umple-mi viaţa cu lumină,

Sa înţeleg,

Că doar prin Tine sunt întreg

Şi mi-ai dat numele de sfânt,

Sunt o minune,

Eu, un neînsemnat tăciune...

Aleg saă tac şi să mă rog

Şi inima o pun zălog,

Chiar dacă plâng, chiar de suspin,

Cu Tine ceru-i mai senin

Şi Duhul Sfânt, şopteşte blând,

Că orice-ar fi,

Tu mă veghezi şi mă susţii.

Îngemănări de har...Cerul şi marea,

Pământul ce sărută zarea,

Îmi spun subtil, ecou tacit,

Că sunt un strop din infinit,

Iar eu, zâmbind,

Spre zările de foc privind,

Uit de poveri şi de durere,

Căci Duhul Sfânt mi-a dat putere!

03/01/13, Barcelona


, ,

Dumnezeul meu

Dumnezeul meu, Te laud, pentru clipa de-ncercare,

Pentru c-ai făcut posibil, să-nţeleg cât eşti de mare,

Pentru că în rugăciune, pot s-ajung până la Tine

Şi să-Ţi cer iubite Tată, să Te îngrijeşti de mine.

Dumnezeul meu, Te laud, pentru viaţa ce mi-ai dat,

Pentru fiecare rază, pentru planul minunat,

Pentru măiestria care, a făcut din lut fiinţa

Şi pentru a Ta iubire, ce a pus în om credinţa.

Dumnezeul meu, Te laud, pentru tot ce mă-nconjoară,

Pentru aer, pentru apă, pentru zori şi pentru seară,

Pentru perfecţiunea-n care Tu m-ai aşezat în lume

Şi pentru a Ta-ndurare, prin care mi-ai dat un nume.

Dumnezeul meu, Te laud, pentru har şi bunătate,

Pentru că în orice lucru, Ţie-Ţi dau întâietate,

Pentru-a mea salvare, Tată, ce din veac ai plănuit

Şi pentru Isus Mesia, ce pe cruce a murit.

Dumnezeul meu, Te laud, pentru Duhul Tău cel Sfânt,

Pentru dulcea revărsare, ce-ai trimis jos pe pământ,

Pentru gânduri, pentru fapte şi pentru înţelepciune,

Ai făcut din min-văpaie, când eram doar un tăciune.

Mulţumesc Tată din ceruri, c-ai deschis drumul spre cer,

Nu-i o taină pentru nimeni, nici tabu şi nici mister,

Prin neascultare, omul a căzut din cerul sfânt,

Prin credinţă astăzi poate, să-şi ia zborul, cu avânt.

31/10/12, Barcelona


, ,

E toamnă iar şi orologiul bate,

Într-o cadenţă surdă, timpul meu,

Se-agaţă de minutul ce se scurge

Şi fremătând în unda care curge,

Mai cere un răstimp lui Dumnezeu.

E toamnă iar şi-n ruginii vibraţii,

Atins de un crepuscul milenar,

Simt despărţirea ce mi-e pregătită,

Un ram pleşuv şi-o frunză veştejită,

Un rod schilod, închis într-un hambar.

E toamnă iar şi-n dimineţi febrile,

Gândesc tăcut în mintea mea de humă:

“Prea greu a fost momentu-nmuguririi

Şi mult prea scurt răstimpul pârguirii,

Căci roua-ades s-a transformat în brumă.”

E toamnă iar...

E toamnă iar. Cu dor de înălţare,

Udat de ploi, primesc imbold să lupt,

Rup învelişul ce mă ţine strâns

Şi-apoi răzbat, în chip de lujer plâns,

Tot spaţiul sideral, urcând spre soare.

E toamnă iar şi anotimpul curge,

Precum secunde într-un timp finit,

Un orologiu bate în neştire,

E-un dangăt, un moment de tânguire,

Un subterfugiu-al unui veac hibrid.

E toamnă iar şi vremea plumbuită,

Mai cerne-n mine picuri vineţii,

Eu strig în noapte dorurile mele,

Le fac mănunchi şi le ridic la stele

Şi-aştept Isuse drag, ca să revi.

28/10/12, Barcelona

Gândindu-mă la măreţia Ta,

Mi-e greu să caut cuvinte să-Ţi vorbesc,

Dar mă apropii Tatăl meu ceresc,

Ca un copil ce-Ţi sunt, astăzi doresc,

Să Îţi descopăr toată viaţa mea.

Cu duh zdrobit m-aplec şi-Ţi spun acum,

Chiar de cunoşti trăirea mea deplin,

Că fără Tine viaţa-i un declin

Şi vreau să mă întorc, la Tine vin,

Condu-mă azi pe-al veşniciei drum.

Gândindu-mă la măreţia Ta

De ce-ai ales, n-am înţeles nicicând,

Isuse, ca să mori în locul meu,

Eu, un tâlhar, Tu Fiu de Dumnezeu,

Cât de măreţ e Doamne harul Tău,

Îţi cânt: "Osana!" cu glas fremătând.

Cuvinte nu găsesc să Îţi vorbesc,

Căci mă-nfior privind spre înălţimi,

Văd îngeri mii, alai de heruvimi

În jurul Tău mulţimi de serafimi

Şi spun smerit:"Isuse-Ţi mulţumesc!"

21/11/12, Barcelona


, ,

Ciocăne încet un ram,

Zgribulind de frig,

Disonanţă-n al meu geam

Şi privind, aşa cum stam,

Începui să strig:

Iarnă, iarnă ce-mi aduci,

Viscol şi ninsoare,

Cerni zăpadă peste lunci,

Bucurie pentru prunci,

Alb lucind în soare.

Mantia când o cobori,

Peste-ntreg pământul,

Când se-aud colindători,

Mie, tu îmi dai fiori,

Şi-mi îngheţi tot cântul.

Sunt uitate legi şi har

Şi omul primează,

Însă ştiu că nu-n zadar,

Eu privesc peste hotar,

Mintea-mi este trează!

Se-aud glasuri colindând,

Sufletul îmi plânge,

Toate cântecele-n rând,

Îşi iau zborul fremătând,

Inima-mi străpunge.

Sunt doar obiceiuri mii,

Datini şi culoare,

Dar eu vreau în astă zi,

Cel mai important să fii,

Tu Doamne, sub soare!

Iarnă, iarnă!

Nici o masă-mbelşugată,

Nici cântări o mie,

Nici jertfele de-altă dată,

N-o să spele-a lumii pată,

Tu, eşti Apa Vie!

Mă îmbracă azi cu stele,

Albe, lucitoare,

Toate dorurile mele,

Fă mănunchi Doamne cu ele

Şi le du spre soare.

Iarnă, iarnă poţi să ningi,

Peste-ntreg pământul,

Tu iubirea nu mi-o stingi,

Nici credinţa-mi n-o atingi,

Căci mi-e Domn, Cuvântul!

Legănat de vânt şi ger,

Bate ramul trist,

În magia nopţii, sper,

Să văd Steaua sus pe cer,

Să Îl văd pe Christ!

Zică lumea ce o vrea!

Când răsare luna,

Voi fi treaz şi voi veghea,

Căci Doamne, Te-oi aştepta,

Să îmi dai cununa!

30/12/12, Barcelona


, ,

Doamne, în trup sunt chinuit

Şi grea îmi e umblarea,

Dar duhul meu, tot mai sfinţit,

Prin harul Tău nemărginit,

Primit-a vindecarea.

Mai şchiopătând, mai lăcrimând,

Eu merg pe cărăruie,

M-agăţ de promisiuni, urcând

Şi cânt toţi psalmii, rând pe rând,

Privind spre Cetăţuie.

Iartă! Atâta doar te rog,

Tot ce nu-i bun în mine,

Sunt doar un biet sărman, olog

Şi ce-aş putea să-Ţi las zălog,

Când totu-i de la Tine?

Iartă!

Priveşte Doamne, inima

Şi dragostea-mi fierbinte,

E tot ce am şi ce pot da,

Căci Duhul Tău trăieşte-n ea

Şi sfinte-Ţi cuvinte.

Iar de-i greşită fapta mea

Şi gura rău vorbeşte,

Să pui Tu laudă în ea,

Să spună doar Amin şi da!

Şi viaţa îmi sfinţeşte.


Într-o îmbrăţişare eternă trăiesc cu Isus,

Prin iubire, speranţă, dorinţă,

Privind înspre zare, mă minunez nespus,

De puterea ce-o am prin credinţă.

Într-o îmbrăţişare eternă trăiesc eu acum,

Cu Acel ce mi-a dat vindecare,

Căci trupul se trece, în curând va fi scrum,

Dar duhul, zbura-va spre Soare.

Într-o îmbrăţişare eternă trăiesc cu Isus,

Şi-mi doresc perfecţiunea divină,

Mă inspir şi inspir din Cuvântul de sus,

Fiindcă lumea aici, mi-e străină.

Îmbrăţişare eternă

Într-o îmbrăţişare eternă trăiesc eu acum,

Cu Acel ce mi-e prieten şi frate,

Tot ce-i rău, ca un abur s-a dus, ca un fum,

Prin Isus, am primit plinătate.

Într-o îmbrăţişare eternă voi trăi cu Isus,

Mântuirea e ţelul suprem,

Ca iubirea divină, nu-i nimic mai presus,

De-aceea eu zilnic Îl chem.

Isuse Cristoase, vino degrab' aici pe pământ,

La cei care plâng şi suspină,

Pătrunde-le Doamne în suflet, prin Duhul cel Sfânt

Şi umple-i cu pacea divină!



, ,

În anul nou

Să curgă lin seninul, în adieri de vânt,

Să-ngenunchez şi-n pace, uşor să mă-nveşmânt,

Să strâng în pumn ţărâna, să nu uit ce sunt eu,

Să Te slăvesc pe Tine, Preasfinte Dumnezeu.

Puzderia de stele ce văd pe firmament,

Să-mi lumineze viaţa şi drumul ascendent,

De-nfiorări şi trudă şi toate ce-or mai fi,

Să nu ţin seama Doamne, ştiind că Tu mă ţii.

Suflarea ce mi-ai dat-o, să o sfinţesc mereu

Şi trupu-n curăţie, că-s chip din chipul Tău,

Să mă avânt mai tare când sunt mai încercat,

Să urc pe cărăruie, spre locul mult visat.

În dragostea-Ţi fierbinte, în dragostea dintâi,

Să mă-nfăşor Isuse, Cuvântul, căpătâi

Să-mi fie! Şi nădejde! Şi candelă pe cale,

Să intonez Isuse, imnuri şi osanale.

În anul nou păşit-am, cu tot atâtea visuri,

Tăiat-am de pe listă, erori şi compromisuri,

Ne spunem c-o să fie mai bine, c-om lupta,

Cu şi mai multă râvnă, să facem voia Ta.

Aşa să fie Doamne! Prin Duhul Tău cel Sfânt

Să ne-ntărim noi, fraţii şi-n tainic legământ,

Să fim o jertfă vie, cu un miros plăcut,

Cuvântul să ne fie şi platoşă şi scut,

Iar coiful mântuirii să îl purtăm mereu,

Să spună lumea: "Acesta-i copil de Dumnezeu!"

Să practicăm răbdarea în dragoste divină,

Cu-a Ta înţelepciune, să răspândim lumină!

01/01/13, Barcelona


, ,

Încă un an în calendar

Şi-ntoarcem înc-o filă,

Adeseori nici nu gândim,

Că viaţa e un dar sublim,

Trăim parcă în silă.

Încă o zi a mai trecut

Şi aşteptăm o alta,

Tot alergăm spre nicăieri,

Căutând şi emiţând păreri,

Căci nu ne place halta.

Încă o gară, înc-un loc

Şi trece-al vieţii tren,

Rămân în urmă amintiri,

Regrete, doruri în priviri

Şi-n cântec, doar refren.

Atâta trudă peste tot

Şi-atâta apăsare,

Nu avem timp, nu ne oprim

Şi vremea veşnic o zorim,

Nu mai avem răbdare.

Te-ntreb prieten, încotro,

Te-ndrepţi tu cu grăbire?

În urma ta ce laşi, de pleci?

Ce semeni tu, pe unde treci?

Gândeşti la nemurire?

Să nu te amăgeşti cumva,

Să spui c-aici e viaţa

Şi tot ce este mai apoi,

E doar ţărână, doar noroi,

Ascultă-mi dar, povaţa!

Încă un an în calendar

Atâta vreau doar să te rog,

Priveşte-n jurul tău,

Opresşte-te din alergat,

Tot ce e-n lume, e creat

De Însuşi Dumnezeu.

De nu cunoşti, de nu-nţelegi,

Care-i a ta menire,

Te cercetează-n duhul tău

Şi roagă-acum pe Dumnezeu,

Să-ţi dea prin har, trezire.

Vei înţelege pe deplin

Că nici o alergare,

Nu te va mulţumi deplin,

Ci te va umple de pelin,

De -amar şi degradare.

Încă un an, dar împăcat,

Vei da un sens trăirii

Şi primăveri vor curge lin,

Căci cerul este mai senin,

Sub mantia iubirii.

Mai e puţin, poate un ceas

Şi clipa-i la răscruce,

Rabdă, lucrează cu folos,

Căci în curând Isus Cristos,

Acasă te va duce!



, ,

Înspre zările albastre,

Îmi înalţ tot dorul

Şi acolo printre astre,

Simt în duh fiorul.

Mă cutremur când Iubirea

Tainic îmi vorbeşte,

Contemplând nemărginirea,

Ea mă copleşeşte.

Îmi dă aripi de credinţă,

Pace, bucurie

Şi în toate biruinţă

Şi-o nădejde vie.

Nu-i nimic în astă lume

Care să oprească,

Dragostea pentru-al Său Nume

Şi slava cerească.

Înspre zările albastre

Doar un abur sunt, suflare,

El e veşnicia,

E a cerului cărare,

Pe pământ, solia.

În iubirea Sa de Tată,

Ne-a dat Vestea bună,

Să fim pregătiţi, că iată:

Trâmbiţa răsună!

Colţ de rai e veşnicia,

Chiar de nu se vede,

Domnul Isus e făclia,

Pentru cel ce crede!


Atâta splendoare, Isuse,

Atâta iubire ce-mi dai,

E har, sunt speranţe şi vise

Şi-un drum pietruit înspre rai.

Mai am doar puţin pân-acasă,

Dar tot ce doresc e să-Ţi cânt,

Să-Ţi dau slavă, cinste, onoare,

Atât cât trăiesc pe pământ.

Eu azi Îţi aduc muţumire,

Genunchii îmi plec, Domnul meu,

Cuprins sunt de dor, fericire,

Când ştiu ce eşti Tu, ce sunt eu.

Mai dă-mi doar o clipă Isuse,

Să spun lumii-ntregi că exişti,

Trimite din ceruri lumina,

În ochii lor tulburi şi trişti.

Să urce tot omul cărarea,

Mai sus, să se rupă de luncă,

Să vadă în Tine grandoarea,

Să-şi pună piciorul, pe Stâncă.

Nimic nu se află sub soare,

S-aducă în om izbăvire,

Isus este Stânca pe care,

E scris din vecii:”Mântuire!”

Isus, Stânca mântuirii


, ,

Priveşte o, Tată pe sfinţii,

Ce zilnic jertfesc în slujire,

Ei nu îşi îngroapă talanţii,

Ci-i pun în negoţ, pentru Mire.

Atunci când veni-va din slavă,

Vor vrea pregătiţi ca să fie,

Ulei în candele să aibă

Şi drum liber spre veşnicie.

Isus este Stânca pe care,

E scris din vecii:”Mântuire!”

Îţi cânt Dumnezeule mare,

“Tu eşti cel ce eşti!”, eşti Iubire!

23/10/12, Barcelona

Isuse, Te aştept!

Mă cercetezi din zori şi până-n seară

Şi-ncep să plâng, cu dor arzând în piept,

Tăceri mă prind în mreaja selenară

Şi tânguind, ca struna de vioară,

Îţi spun şoptit: „Isuse, Te aştept!”

Străluce luna peste-ntins de mare

Şi-n dâra sidefie, tremurând,

Ca-ntr-un alai de mare sărbătoare,

Văd nori dansând cu stele căzătoare

Şi ceru-ntreg, în armonii, vibrând.

Ca-ntr-un tandem, o pasăre şi-un zbor,

M-avânt şi eu îmbrăţişând văzduhul,

Mă înveşmânt cu-al dragostei fior

Şi motivat de-al veşniciei dor,

Las transformarea să-mi inunde duhul.

Un zvâcnet surd, o umbră de osândă

Şi-n fâlfâit de aripă rănită,

Sunt copleşit de starea mea plăpândă,

Dar înoit, prin dragostea-Ţi arzândă,

Mă-nalţ zâmbind, spre Casa mult dorită.

03/01/13, Barcelona


, ,

Între surâs şi lacrimi

Între surâs şi lacrimi, există doar un pas,

O paranteză scurtă, secundă într-un ceas,

Acuma ochiul vesel străluce în lumină

Şi peste-un ceas lumina îi e deplin străină.

Ce diferenţă totuşi, azi soare, mâine ploaie,

Un spic ce se înalţă, apoi lovit, se-ndoaie,

O tresărire caldă cuprinsă-ntr-o clipită,

Când vine amăgirea şi inima-i rănită!

Te poţi gândi prieten, în clipe de tăcere,

Când lacrima îţi curge şi prins eşti în durere,

Ce har lasat-a Domnul, să poţi să râzi, să plângi,

Că ochiul e o poartă, prin văz, tu multe strângi?

Aduni în suflet doruri, căldură, aspiraţii,

Dar grijă mare prieten, la multele tentaţii!

Multe-s îngăduite, dar nu-s de trebuinţă,

Păstrează-n curăţie întreaga ta fiinţă!

La fel cum limba este în trup un mădular,

Să vigilezi într-una, al-ei vocabular,

Cu ea lauzi pe Domnul, ceri binecuvântare,

Dar tot cu ea tu blastemi, cu-atâta uşurare...

Atâtea căi sunt astăzi pe care poţi să mergi,

Dar fii cu luare-aminte, ca tu să nu îţi ştergi,

Din Cartea Vieţii anii şi numele de sfânt,

Îmbracă-te cu slavă cât eşti pe-acest pământ!

Cum între-abis şi Eden există-o diferenţă,

Din trupul tău şi duhul, să faci o convergenţă,

Să urmăreşti prieten să capeţi mântuirea,

Căci punctul de-ntâlnire, va fi nemărginirea!

02/12/12, Barcelona


, ,

Îţi aducem mulţumire

Îţi aducem mulţumire, pentru harul minunat,

Pentru jertfa de pe cruce, pentru Fiul întrupat,

Îţi aducem mulţumire, pentru apă, pentru pâine,

Pentru sarea din bucate, pentru azi şi pentru mâine,

Îţi aducem mulţumire Doamne Tată, pentru viaţă,

Pentru Biblia-Cartea Sfântă, ce ne-ndrumă şi ne-nvaţă,

Îţi aducem mulţumire, pentru stele, pentru soare,

Pentru floarea din câmpie, cu mireasma-mbietoare,

Îţi aducem mulţumire, pentru Duhul Tău cel Sfânt,

Pentru mângâierea caldă ce-ai lăsat-o pe pământ,

Îţi aducem mulţumire, pentru-a Ta îmbărbătare

Pentru ungerea divină, ce ne dă azi vindecare,

Îţi aducem mulţumire, pentru rodul din câmpie,

Pentru ploaia care cade, pentru-a cerului solie,

Îţi aducem mulţumire, pentru picurii de rouă,

Pentru-a Ta credincioşie, pentru viaţa noastră nouă,

Îţi aducem mulţumire, pentru dulcele din bob,

Pentru modelarea care, a făcut preot, din rob,

Îţi aducem mulţumire, pentru dragoste, iertare,

Pentru şansa la o viaţă sfântă şi biruitoare,

Îţi aducem mulţumire, pentru-a Ta înţelepciune,

Pentru planul de salvare, ce-a făcut în om minune,

Îţi aducem mulţumire, pentru ziua de-Înălţare,

Pentru pace şi speranţă, pentru-a cerului spendoare,

Îţi mai mulţumim Părinte, pentru fraţi, pentru surori,

Pentru sfânta cercetare şi ai Duhului fiori,

Mulţumim Doamne din slavă, pentru-a noastră Adunare,

Care-Ţi cântă şi-Ţi dă cinste, în deplină adorare!

07/02/13, Barcelona


, ,

Îţi simt iubirea

Îmi simţi iubirea Doamne? Îmi cunoşti aşteptarea?

Te percep şi vibrez, privind în tăcere zarea,

Mă ninge cu speranţe şi sfinţire şi dor,

Simt ungerea divină, mai simt că vreau să zbor,

Cum plânge cerul Doamne, cu lacrimi îngheţate,

Mirific alb de pace, de har şi plinătate,

Atâta perfecţiune într-o sclipire dalbă,

Steluţe infinite-n a veşniciei salbă…

Mă vezi sub daltă Doamne? Sunt lucrul mâinii Tale!

Ai îmbrăcat argila cu-a florilor petale,

Crini albi şi iasomie şi verde din câmpii

Mă înfăşoară tandru, dar Doamne, Tu un vii?

M-aplec cu umiliţă şi trupul, greu răzbate,

În schilodiri acute, se pierd în umbră toate:

Şi visuri şi speranţe, chiar eu mă trec şi pier

Sub pătura de neauă…Mai este vre-un mister?

O trecere de-o clipă, apoi o lăcrimare,

Un fulg topit în palma Fiinţei Creatoare,

Un sâmbure ce-aşteaptă sub brazdă primăvara,

Dar rabdă-n întuneric şi frig şi strâmtorarea,

Îţi simt iubirea, Doamne! Îţi cunosc aşteptarea!

Te percep şi vibrez, privind în tăcere zarea,

Mă ninge cu speranţe şi sfinţire şi dor,

Simt ungerea divină şi simt că-ncep să zbor,

Mă smulg din lutul care mă ţine prizonier

Şi-nfăşurat în mantii stelare, ce nu pier,

Mă scutur de ţărână, îmi iau un nou avânt

Şi mă înalţ spre ceruri pe braţul Celui Sfânt!

13/12/12, Barcelona


, ,

Iubitul meu din vremi îndepărtate,

Te port în gând şi-n visurile toate,

Din zori de zi şi până-n înserare,

Te-aştept să vi, cu multă-nfiorare.

Mi-e tare dor, mi-e dor de-a Ta sfinţire,

Vreau să Te-ascult vorbind de mântuire,

Să mă atingi, să-mi pui în ochi lumină,

Să simt din nou iubirea Ta divină.

Să stau umil, să-Ţi spun cu drag: “Rabuni!”

Tu să-mi zâmbeşti sub raza albă-a lunii,

Har peste har să vină peste mine,

Să-Ţi calc pe urme, orice vreme vine.

De va fi soare, de-o fi vânt sau ploi,

Să mă desprind, să nu zac în noroi,

Să mă avânt spre muntele cel sfânt,

Aşa cum sunt, un bulgăr de pământ.

Şi să nu uit că dragostea de Tată,

Mi-a şters pe veci trăirea vinovată,

De-aceea Doamne, voi veghea mereu,

Să Te ascult, căci Tu, eşti Domnul meu.

Privesc spre zări cu inima vibrândă,

Sperând s-apari, în lumea mea de-osândă

Şi-nvăluit de har şi de splendori,

Să mă ridici Isus, mai sus de nori.

Să fim din nou uniţi în Duh Preasfânt

Şi tot ce am trăit pe-acest pământ,

Să fie-o pildă pentru cel din lume,

La rândul lui, să creadă-n al Tău nume.

03/12/2012,Barcelona

Iubitul meu din vremi îndepărtate


, ,

De încă mai poţi să zâmbeşti,

Când trupu-i o rană şi plânge,

E semn că-n credinţă tu creşti

Şi vrei perfecţiunea-a atinge.

De încă mai speri la o zi,

Când totul în jur e-ntuneric,

E semn că doreşti ca să fii,

Cândva în Oraşul feeric.

De încă mai plângi cu suspin,

Când simţi că puterea te lasă,

E semn că va fi mai senin

Şi ochiul şi dorul de Casă.

De încă mai simţi apăsări,

Când pasul îl duci pe cărare,

E semn că vor fi desfătări,

În lumea de har şi splendoare.

La cârmă e Domnul Isus

De încă mai crezi în minuni,

Când viaţa-ţi oferă amarul,

E semn că în suflet aduni,

Comori ce revarsă doar harul.

De încă mai simţi câte-un jar,

Când crezi c-ai scăpat de cavernă,

E semn că există-un calvar

Şi-o poartă spre viaţa eternă.

Şi dacă te-ncrezi în Cuvânt,

Vei primi o putete de sus,

Nu te teme de valuri sau vânt,

Căci la cârmă, e Domnul Isus.

15/01/13, Barcelona

„La mulţi ani, frate Felix!” 1 ianuarie 2013

Azi e zi de sărbătoare, zi de bucurie,

Am păşit în noul an, Doamne, slavă Ţie!

Ai îngăduit Părinte, să văd iarăşi zorii

Şi să sper, să-mi înalţ dorul, cum se-nalţă norii.

Prima zi în calendar, am trecut un prag,

Eu Te rog binecuvântă, Doamne-un prieten drag!

Îţi e devotat cu totul, zilnic Îţi slujeşte,

Un poet cum rar e altul, Felix se numeşte.

Ale sale stihuri Doamne, pe toţi îi încântă,

Să-Ţi reverşi Tu bunătatea şi-l binecuvântă!

Casa lui şi tot ce are, ţine-n a Ta mână,

Căci e rodul Tău Isuse, prin graţia divină.

Unu de gerar! O dată, zi în noul an,

„La mulţi ani!” îţi spunem astăzi, Felix Marţian!

Să fii veşnic în Lumină, să slujeşti voios,

Căci ce faci, este spre slava Domnului Cristos!

Cu drag, Luci Boltaşu

(sper sa nu vină prea devreme urarea...)

30/12/12, Barcelona


, ,

Legământul

Sunt primăveri, sunt anotimpuri ce vin şi pleacă rând pe rând,

E chipul alb şi tâmpla ninsă şi-un ornic clipe fremătând,

Sunt amintiri, sunt doruri multe, o ramă veche şi-un portret,

Pe haina vremii, peticită, văd timpul cât e de şiret,

Mă amăgeşte cu sclipirea de rază ce străluce fals,

În glastra lumii-o floare dalbă, se unduie în ritm de vals,

Un pas, chiar doi, în armonie şi drumul ei spre înainte,

Îmi pune-un gram de-nţelepciune în mintea mea, calde cuvinte,

Prin simfoniile trecute, m-am perindat, un cântec slut,

Dar am primit o transformare, eu, un nimic, un pumn de lut,

Iar azi, când timpu-ncet mă ninge, cu nostalgiile din veri,

Mă-nalţ odat-cu încolţirea din taina sfintei primăveri,

Şi plânsul strâns în tânguire, pe struna Vieţii-i adunat,

Iar spicul frânt, e amintire, căci Dumnezeu S-a îndurat,

Acum în armonii albastre, cu îngeri mii, în strălucire,

Aş vrea să fiu şi să dau slavă, să cânt :"Osana!" şi "Mărire!"

Nu mai e mult! Călătoria prin anotimpurile reci,

Se va sfârşi, se-apropie timpul, va trebui un prag să treci,

Chiar de eşti nins, chiar dacă toamne, te-au îmbrăcat în ruginiu,

Isus Cristos te vrea în slavă, El este Domn şi este viu,

Prieten drag, ascultă glasul Acelui ce este iubire,

Dezbracă ţoalele ruşinii şi te-nveleşte cu sfinţire,

Oricine-ai fi, tâlhar sau cleric, de crezi în Biblie, în Cuvânt,

Nu vei cunoaşte putrezirea, există-un tainic legământ,

Prin care Dumnezeu, prin Duhul, a dat nădejde omenirii:

Purtând la Golgota, Mesia, blestemul crucii, răstignirii,

Ne-a dat deplină-eliberare, doar prin credinţa-n jertfa Sa.

Te-ntreb prietene, pe tine: “Ce vrei să faci cu viaţa ta?”

16/02/13, Barcelona


, ,

Mă pierd în noapte

Mă pierd în noapte şi printre şoapte,

Ascult ecouri, cuvinte-n argouri,

În dor de albastru, coboară un Astru,

Să lumineze şi să vegheze,

Paşii-mi truditi, pe cărări rătăciţi,

Trupul mi-e frânt, ca trestia în vânt,

Mă clatin, mă-ndoi, sub bice de ploi,

Dar sufletul meu, Îţi cântă mereu,

Nici furtună, nici val, nici fierea-n pocal,

Nu poate s-oprească, iubirea-mi să crească,

Doar Tu înţelegi, poverile-ntregi,

De ce trebuiesc duse, doar Tu scump Isuse,

Atunci când mi-e greu, Te strig Domnul meu,

Mă ajuţi, mă susţii, Te chem şi Tu vii,

Eşti tot ce-mi doresc, Te slăvesc, Te iubesc,

Ce valoare au anii, privind Ghetsimanii?

O frunză în vânt, un pumn de pământ,

Privesc cerul amplu, pe-ndelete-n ansamblu,

Te percep, Te accept, bate inima-n piept,

Numai Tu mi-ai rămas, mi-eşti refugiu, popas,

În valea de plângeri, simt sfinte atingeri,

Mă apuci, mă ridici, nici nu taci, nici nu zici,

Dar eu ştiu, înţeleg, doar acum sunt întreg,

Visul meu îl comprim, într-un Duh ne unim,

E o zi de Sabat, Tu-mi şoptesti: "Eşti iertat!"

29/10/12, Barcelona


, ,

Mi-aş dori, atunci când voi pleca,

Să las ceva în urma mea,

Să fiu mai mult decât o amintire,

Pentru cei dragi şi pentru lume,

Să nu rămână doar un nume,

Pe-o placă rece de granit,

Un pasager grăbit...

Aş vrea ca amintirea mea,

Atunci când n-oi mai exista,

Să însoţească pe cărări

De dor, de visuri, călători,

Să fiu un jar, într-un ungher,

Un astru mic, uitat pe cer,

Fără prea mare însemnătate,

Faţă de multele-i surate,

Dar care, pentru cineva,

Ce-şi duce-n lume crucea grea,

S-aduc un strop de alinare...

Atunci când vrea să mă privească,

Să-i dau puteri, să se-ntărească.

Mi-aş dori, ca vorba mea,

Să nu se stingă-odat cu mine,

Când plec spre zările senine...

Ecoul ei s-aducă pace

Şi bucurie-n cel ce zace,

În suferinţă şi durere,

Să lupte şi mereu să spere,

Pe drumul veţii de pribeag ,

Să-i fiu un sprijin, un toiag

Şi-n adierile de vânt,

S-audă-al cerului Cuvânt,

Şoptind duios: "Eu sunt cu tine!"

Mai am un singur dor

Mai am un dor, un singur dor,

De om pribeag şi muritor,

Dar ca un fiu de Cer, să las,

Acelui ce nu are glas,

Cântări de laudă, să ştie,

C-aici suntem bulgări de glie,

Doar când primim eternitatea,

Ne vom găsi identitatea.

De-aceea, orice-ngrijorare,

Să dăm de-oparte şi-n răbdare,

Să ducem crucea, grea, uşoară,

Căci în curând Domnul coboară,

Să vindece şi să aline,

Pe-acei ce plâng şi-a lor suspine,

Se vor preface în safire,

Ce-or străluci, în nemurire!



, ,

Mai lasă Doamne-un timp de cercetare,

Ca lumea să cunoască-a Ta lucrare,

Căci va veni curând o zi în care,

Pe cei ce cred în viaţa viitoare,

Îi vei lua, îi vei ´nălţa spre soare.

Mai lasă Doamne-un timp de păsuire,

Să dăm cu toţi Cuvântului citire

Şi luminaţi de-a Duhului sclipire,

Să înţelegem marea Ta iubire

Şi-a Domnului Isus sfântă jertfire.

Mai lasă Doamne-un timp de rugăciune,

Să înţelegem marea Ta minune,

În unitate Duhul să ne-adune

Şi harfa sfântă-n noapte să răsune,

Cu Tine pe vecii să ne cunune.

Mai lasă Doamne şi-un timp de căinţă,

S-avem în noi a cerului dorinţă

Şi-umpluţi de Duh, în suflet cu credinţă,

Să împlinim a Tatălui cerinţă

Şi să nutrim deplina pocăinţă.

Mai lasă Doamne-un timp de împăcare

Şi pune-n noi un duh de-nviorare,

Revarsă-n lume binecuvântare,

Iar paşii greşi să-i punem pe cărare,

Ca să primim prin har eliberare.

Şi dă Tu, Doamne-un timp de biruinţă,

Ca să-nvăţăm să stăm în umilinţă

Şi să vorbim în caldă elocinţă,

Despre Cuvântul ce a luat fiinţă,

Despre jertfire, faptă şi voinţă.

Privesşte Doamne pe surori, pe fraţi,

De Slova Ta adânc sunt cercetaţi,

Prin harul Tău sunt binecuvântaţi,

Căci au crezut şi azi sunt vindecaţi

Şi din robie-acum, eliberaţi.

Mai lasă Doamne-un timp de cercetare


, ,

Mi-ai dăruit un timp de cercetare,

Un timp de încercări şi de durere,

Am poposit smerit în trupul care,

L-ai modelat cu sfântă-ndemânare,

Pentru o clipă, ce curând va piere.

Mi-ai dăruit o clipă de splendoare,

O clipă-n care tainic mă ascund,

Mă învelesc în mantiile stelare,

Ca să-nţeleg ce eşti şi cât de mare,

E harul Tău şi cât sunt de plăpând.

Mi-ai dăruit un timp de har în care,

Să meditez, să-mi desluşesc menirea,

Un timp de dor, privind albastra zare,

De-alin şi de adâncă-nfiorare,

Ca să-nţeleg iubirea şi jertfirea.

Mi-ai dăruit o clipă de iubire,

O clipă-n care-am învăţat să sper,

Mă simt bogat, acum sunt o sclipire,

O piatră, ce prin sfânta-Ţi şlefuire,

Va fi curând un diamant în cer.

Mi-ai dăruit o viaţă, o minune,

O viaţă care trebuie trăită,

Atunci când drumul pare o genune,

Când plâng şi n-am durerea cui îi spune,

Voi şti că Tu, eşti viaţa mea-mplinită.

28/10/12, Barcelona

Mi-ai dăruit un timp de cercetare


, ,

Mi-ai fost alături Doamne Sfinte,

În orice vreme, chiar şi-atunci,

Când totul se-ofilea în cale

Şi drumul ´mi-era numai stânci,

În arşiţa durerii mele,

Atunci când nici o adiere

Nu mai speram să simt Isuse,

Tu mi-ai trimis prin Duh, putere,

La Tin´nu-i mare depărtarea

Şi nici de timp nu eşti ţinut,

Tu legi o rană-ntotdeauna

Şi sprijineşti pe cel căzut,

Găseşti întotdeauna calea,

De-a ajuta pe cei supuşi,

Prin Duhul Sfânt uneşti toţi fraţii,

Oriunde-n lume ar fi duşi,

De ce se-aşteaptă o minune,

Ca să-ntărească ce-ai promis,

Tu eşti cu noi în orice vreme,

Drept, credincios, în tot ce-ai zis,

Să nu scurtezi frate din crucea,

Ce-o ai pe umeri de purtat,

Să-ţi duci cu demnitate partea,

Ce Domnul ţi-a încredinţat,

Mi-ai fost alături

Căci toate-şi au un rost pe lume

Şi-atunci când crezi că e mai greu,

Nu vei pieri în deznădejde,

Căci e cu tine Dumnezeu,

Când vei ajunge la limanul,

Ce îl doreşte-orice creştin,

De crucea ta este întreagă,

Vei fi scutit de orice chin,

Ea este puntea către raiul

Ce l-a promis Isus Cristos,

Acel ce a cioplit din cruce,

Va fi lăsat aicea jos,

Un pas ar mai fi fost dar truda,

Ţi s-a părut peste putere,

Ai tot scurtat din cruce frate

Şi-acum n-ai pic de mângâiere,

Ferice de acel ce-n viaţă,

Îşi poartă crucea bucuros,

El suferă şi rabdă totul,

Căci poartă jugul lui Cristos.

11/10/12, Barcelona


, ,

Ne plângem de probleme

Ne plângem de probleme, ne plângem de nevoi,

Privim mai mult la lume şi la ce am vrea noi,

Atâta lamentare, când totu-i efemer,

Dorim să trăim bine, dar şi să fim în cer.

Cu cât aduni prieten, cu cât pui în desagă,

Cu-atât mai greu urcuşul, ce-alegi, nu e de şagă!

Căci fiecare treaptă necesită forţare,

Nu-i suficientă vrerea, s-ajungi în cerul mare.

Trăit-au sfinţi odată, ce nu aveau avere,

Trăiau doar prin credinţă, prin ea primeau putere,

Nu se-ngrijeau de euri, de haine şi de hrană,

Deşi trăirea-adesea, era la propriu-o rană.

Nădăjduiau în Domnul, cântau cu bucurie,

Ştiau că e aproape Isus, că o să vie,

În gropi cu lei, cuptoare, nu şi-au pierdut speranţa

Şi-au susţinut credinţa, mai mult decât viaţa.

Când a venit momentul să plece-acas-la Tata,

Având desaga goală, uşor urcat-au treapta,

Un pas şi încă unul, spre soarele răsare,

Dar vai de cei ce poartă, desaga mult prea mare!

Se poticnesc, suspină, le zdrângăne argintul,

Trudita ascensiune, le-anihilează sprintul,

O, suflete! Priveşte la fraţii ce-au plecat,

Gândeşte-te mai bine, în urmă ce-ai lăsat!

Întoarce-te degrabă, întoarce-te din drum,

Fă un bilanţ acuma, căci tot ce e postum,

Nu e de trebuinţă! Atât căt tu trăieşti,

Poţi să-ţi croieşti o cale, spre slăvile cereşti.

De crezi că ai bagajul prea plin şi greu de dus,

Tu cheamă ajutorul, pe Domnul Sfânt Isus,

Sunt nevoiaşi atâţia ce n-au pâine pe masă,

Un pat unde să doarmă, căldură, haine, casă.

Nu te-alipi de ceva ce este trecător,

De te-ancorezi în Domnul, vei fi nemuritor,

Trăieşte în sfinţenie, fii darnic, milostiv,

Căci binele de-acuma, e doar paliativ.

De te-ngrijeşti de suflet, de hrana ţi-e Cuvântul,

Nu vei pieri, te-asigur! Nu vei vedea mormântul!

Căci Bunătatea Slavei, tot ce-a promis va face,

Trăieşti conform Scripturii, eşti binecuvântat cu pace.


, ,

Nu cerceta, nu fii părtinitor,

Atunci când vezi sărmanii,

Căci nu vei ştii, ce-i dincolo de nor,

Nici ce-ţi rezervă anii.

Tot căutând, prin propia putere,

Minciuna, adevărul,

Ajungi să crezi, că toţi au o avere

Şi nu deslegi misterul.

Când poţi s-ajuţi, să nu îţi fie teamă,

De vrei s-o faci, e bine,

Căci Dumnezeu, la asta El ne cheamă

Şi noi o ştim prea bine.

Şi să nu uiţi, de marea Sa poruncă:

“Aproapele-ţi iubeşte!”

Căci Dumnezeu, te va-nălţa pe Stâncă,

Tu zilnic te sfinţeşte!

Dacă nu poţi, sau stai între dileme,

Prietene, te roagă,

Nu apăsa, rana celui ce geme,

Mai bine, tu i-o leagă!

Nu fii părtinitor

Căci Tatăl Sfânt, cunoaşte-a noastră stare,

Nu ne putem ascunde,

Nici tu, nici eu, nu eşti-nu sunt mai mare,

Ca să putem pătrunde,

Acest mister, doar cel ce duce foame,

Poate să înţeleagă,

Cât valorează dulcele din poame

Şi-o pâine în desagă.

Adeseori, cuprinşi de neveghere,

Uităm uşa-ncuiată,

Şi Domnul bate… Este o părere?

N-o ţine ferecată!

Isus Cristos, a părăsit mărirea,

Pe noi să ne slujească,

N-a judecat, ne-a dăruit iubirea

Şi haina-mpărătească!


La casa Domnului cu drag am alergat,

Dorind să-mi întâlnesc acolo cu fraţii,

Înfiorat, în adunare am intrat,

O vorbă bună, un îndemn am aşteptat,

Am vrut să mă feresc de ostentaţii.

Şi m-am rugat cu patos şi ardoare,

Ca să cunosc pe fraţii de credinţă,

Să-nalţ cântări, cu-ntreaga mea fiinţă,

Să strig :”Osana!”, semn de biruinţă,

Dar am rămas cu dor, în aşteptare.

Nu mai e timp, sau poate nu ne pasă


, ,

Doar o privire, de curiozitate,

Evaluare din cap în picioare,

Privirea lor, o, Doamne, ce mă doare,

Sunt un sărman ce haine multe n-are,

Dar Ţie-Ţi dau Isuse-ntâietate.

Tu nu te uiţi la haina mea săracă,

Nici că-s olog, Tu ştii că trupu-i tină,

Tu ai văzut în mine-a Ta lumină,

Cu Tine-alături, lumea mi-e străină,

Nu vreau să pier în astfel de bulboacă.

De ce evaluări, de ce mirare,

În loc să te apropii cu iubire?

Puteai să laşi un strop de fericire,

În ochii trişti, fărâmă de sclipire,

Căci ne uneşte-o jertfă salvatoare.

Nu mai e timp, sau poate nu ne pasă,

Sau poate am uitat porunca sfântă,

Să ne iubim, căci Biblia cuvântă,

Dacă-mplinim, spre ceruri ne avântă,

Pe toţi aleşii, ne va duce-Acasă.

Prieten drag, nu haina-ţi dă valoare,

Nici purpura, mătasea cea mai fină,

Dacă în suflet dragostea-i străină,

Imploră cerul să îţi dea Lumină,

Vei fii uimit de-ntreaga transformare.

Isus Cristos, ne-a dăruit iertare,

A Sa iubire necondiţionată,

În ascultare de Măritul Tată,

Nu S-a uitat la haină niciodată,

Să-L onorăm, căci ne-a adus salvare!

21/11/12, Barcelona


, ,

Nu mai rătăci, vecine!

Nu mai rătăci vecine, pe-ale lumii căi haine,

Te îmbată strălucirea, ţi s-a-ntunecat privirea,

Nu mai poţi gândi o clipă, parcă eşti cuprins de gripă,

Timpul trece ca şi vântul, ţi-ai călcat din nou cuvântul,

Ai promis lui Dumnezeu, când ai fost cuprins de greu,

Te-ai rugat cu disperare, să îţi dea eliberare,

Să te ierte pentru vină, să te-mbrace în Lumină

Şi spuneai c-ai să te-ntorci, c-ai slujit prea mult la porci,

Că-i destul cât ai trudit şi cu glasul plâns, spăşit,

Că te schimbi, tu ai jurat, dar se vede c-ai uitat.

Inima îţi e răpusă, de mândrie e condusă,

Interesele meschine, te fac iarăşi de ruşine,

Unde-ţi e recunoştinţa? Nu te mustră conştiinţa?

Dragul meu vecin, ascultă! Unde-i vorbărie multă,

Nu e loc de meditare...Dumnezeu, e Îndurare,

Este Dragoste şi Pace, ce promite, El şi face,

Dar să te gândeşti că-n toate, Dumnezeu face dreptate,

Nu acceptă-n al Său sân şi pe sfânt şi pe pagân,

Va fi o delimitare! Depinde pe ce cărare

Ai ales să mergi la drum. Hotărăşte-te acum!

Un creştin bun vrei să fii, să ajungi în veşnicii,

Sau preferi întâietate, cât trăieşti să ai de toate,

S-o duci bine pe pământ, fără Dumnezeul Sfânt,

Sa te uiţi doar la nevoi? Sunt bolnavi, flămânzi şi goi,

Care n-au decât durere, nu au bani, nu au avere,

Dar în schimb au bucurie şi nădejdea lor e vie,

Cred în cer, au un Stăpân şi fideli mereu rămân,

Nu se-apleacă după vânt, au făcut un legământ

Şi orice s-ar întâmpla, Cartea Sfântă, Biblia,

Îi alină, îi îndrumă, le e tată, frate, mumă,

Ştiu că viaţa pe pământ, e doar fumegare-n vânt,

Ce-s 80 de ani pe glie, raportat la veşnicie?


, ,

Eu îţi spun, căci mi-eşti vecin, când te văd, plâng şi suspin,

Că te amăgeşti într-una, ai pierdut ţelul: cununa,

Ce-a promis-o Domnul Sfânt, când făcut-a legământ,

Cu noi toţi: “ Puţină vreme, veţi mai plânge, veţi mai geme,

În curând Eu voi veni, vă voi duce-n veşnicii,

Doar o clipă mai răbdaţi, voi să vă păstraţi curaţi!”

De aceea vreau să-ţi spun: Vecine, tu eşti om bun,

Vino şi îngenunchează, Dumnezeu mereu veghează,

Încă Te aşteaptaă-n prag, ia al biruinţei steag,

Depărtează-te de lume, Domnul Îti va da un nume,

Prin Isus Cristos putem, toţi să fim un Betleem,

Vino dragul meu vecin, fii cu-adevărat creştin,

Demonstrează tuturor, chiar de rănile te dor,

Că ai fost un rătăcit, dar acum eşti mântuit,

Ai un Domn, un Salvator, un Duh Sfânt nemuritor

Şi nădejdea pură, vie-n Dumnezeu şi-n veşnicie!

Amin!

08/02/13, Barcelona

Se ţes amintiri peste valuri de timp,

Clepsidrele curg, şiruind în tăcere,

Ne trecem uşor într-un alt anotimp

Şi picură anii pe al vremii răstimp,

Născând contestaţii şi legi efemere.

Se-nalţă fatidic noi lumi şi percepte,

Iar ura împroaşcă în juru-i durere,

Ne-omoară cu zile perfide concepte,

Speranţa nu tace, nu vrea să accepte,

Să piară, iar astăzi, invocă putere.

Se ţes amintiri

În falduri de clipe ce dor tot mai tare,

Se-ascunde de veacuri o mână de lut,

Un duh care caută cu sârg consolare,

Un suflet ce-aşteaptă o remodelare,

Din partea Acelui ce e Absolut.

Mă fac tot mai mic... cu un dor de Acasă,

Cu zbucium şi patimi, cu tot ce sunt eu,

Păşesc peste praguri de timp şi angoasă,

Îmi zic: "Ce e omul?" Cu tot ce m-apasă,

În zbor solitar, mă-ndrept spre Dumnezeu.

28/11/12, Barcelona


, ,

Oricâte valuri vin

Am învăţat s-accept ce îmi oferă viaţa,

Am înţeles că Tu, ai fost şi eşti la cârmă,

Oricâte valuri vin şi cat de deasă-i ceaţa,

Eu nu am să mă tem, căci Doamne-Ţi calc pe urmă.

Privesc în depărtări, cu duioşie sfântă,

Încerc ca să pătrund în negura de vreme,

Cu cât mă-nalţ mai sus, simt inima cum cântă,

Iar fruntea mea de lut, se-mbracă-n diademe.

Şi vechiul meu suspin, uitat e într-un ungher,

Căci uşa am deschis, Acelui ce dă pace,

Deşi mai sunt dureri, acum nu mai sunt stingher

Căci Domnul meu, Isus, m-a scos din carapace.

Am învăţat să râd, ca pruncul fără gânduri

Şi grija am laăsat, la poala crucii sfinte,

Chiar dacă lacrimi curg, ca apele pe prunduri,

Eu rabd căci ştiu şi simt, cum mă veghezi Părinte.

M-am întrebat ades, cât mai frămânţi argila

Şi cât mai finisezi materia-n stare brută,

Dar înţeleg deplin, că Tu nu vrei cu sila,

Ca eu să Te accept, nu vrei lucrarea slută.

Ma vrei întreg ca om, cu trup, duh şi gândire,

De-aceea ce-i murdar, mai cureţi cu răbdare,

Atunci când voi pleca Acasă-n nemurire,

Să nu-mi găseşti păcat şi hainele murdare.

Îţi mulţumesc nespus, pentru iubirea-Ţi mare

Şi că nu m-ai lăsat să mă distrugă ura,

Mai stau şi-acum docil, căci Tu-mi dai consolare,

Iar eu privind spre cer, uşor îmi scutur zgura…

09/02/13, Barcelona


, ,

Atunci când eşti descurajat

Oricine-ai fi prieten drag, oriunde-ai fi în lume,

Tot ce scriu azi, aici, acum, e numai pentru tine,

Prin ce treci tu, trecut-au mulţi, cunosc a ta durere,

Tu crezi că toţi te-au părăsit şi nu mai ai putere.

Nu te mai caută nimenea, nici prietenii, nici fraţii,

Te-ntrebi ades, cu ce-ai greşit, te pierzi în divagaţii,

Şi te afunzi în meditări, în gânduri ancestrale,

Nu ai speranţă şi priveşti, cărările-ţi sunt goale.

Chiar şi pădurea-a amuţit, văzând a ta durere

Şi timpul parcă-i mai grăbit, dar totu-i o părere,

Prieten drag, tu ai uitat să-ţi mai ridici privirea,

Te uiţi doar jos, debusolat, vezi doar nenorocirea.

Vezi mii de oameni alergând, parcă grăbind sfârşitul,

Dar uită-te puţin în sus, priveşte răsăritul,

Eşti strâns legat de-aceast pământ, de-această dimensiune

Şi nu gândeşti c-ai fost creat, că eşti în fapt, minune.

Toate-şi au rostul pe pământ, deşi nu înţelegem,

Unde te naşti, din ce părinţi, nu ştim, nu noi alegem,

Te doare traiul tău anost, nu îţi cunoşti menirea,

Dar pune-ţi inima pe-altar, ca să-nţelegi trăirea.

Când am crezut că sunt sfârşit, a coborât o rază,

Din înălţimi, pe chipul meu, îmbătrânit de groază

Şi un moment, nimic mai mult, străfulgerat de har,

Simţit-am marea transformare, al cerului sfânt dar.

Am înţeles că mult prea mult, am tot privit spre mine

Şi am uitat să văd în jur… Mi-a fost aşa ruşine!

Povara mea era nimic, pe lângă suferinţa,

Ce-a îndurat Isus Cristos, El mi-a schimbat fiinţa!

Prieten, doar când înţelegi ce-a însemnat jertfirea,

Făcută sus la Golgota, vei radia iubirea,

Vei şti ca să priveşti mai mult, la cel de lângă tine

Şi vei dori să fii mai bun, să faci doar ce e bine.


, ,

Prin adevărul scriptulal, vei căpăta-ndrumarea,

Vei fi atât de bucuros, simţind eliberarea,

Adevărata fericire aici n-o s-o găseşti,

O vei cunoaşte pe deplin, în slăvile cereşti.

Domnu-ţi va fi Îndrumător, prin Duhul Său cel Sfânt

Şi îţi va ocroti umblarea, cât fi-vei pe pământ,

Apoi, când timpul va sosi, să pleci spre soare-apune,

El te va lua pe braţul Său, căci e o promisiune.

Atunci când eşti descurajat, Isus e Mângaierea,

El ştie, poate orişicând să-ţi spulbere durerea,

Dar nu uita la rândul tău, să-ngenunchezi la cruce,

De te încrezi în Domnul tău, povara îţi va duce.

Privind la strofe și la versuri

Privind la strofe şi la versuri

Ce-s aşternute de poet,

Eu cred că muza mea e oarbă,

Că nimeni n-are să mai soarbă,

Din scrisul meu analfabet.

Atâţia scriu atât de bine,

Că mă transpun chiar în decor,

Mă văd un fals, o aberaţie

Şi ca poet, doar o tentaţie,

Afon în straie de tenor.

Îmi vine chiar să las peniţa

Şi să fac loc celui expert,

Privesc şi răsfoiesc caietul

Şi tot întreb, cine-i poetul,

Ce scrie-atâta de inert?

Mai iau o foaie, încă una,

Tot scriu şi şterg la infinit,

Să mai continui să-mi cern gândul?

Îmi zic: să-ncerc să termin rândul,

Ce chiar cu teamă-am încropit?

Nu am viziune ancestrală

Şi poate bine-ar fi să tac,

Atâţia scriu, a lor poeme,

Adevărate diademe,

Îmi spun ce-ar trebui să fac.

Dar mă opresc din divagaţii

Şi-ascult un glas plin de mister:

“Atunci când inima vorbeşte,

Verbul peltic mult preţuieşte,

Are distincţie, are fler.

Şi chiar de vorba este simplă,

Fără prea multe-nflorituri,

Să nu te laşi cuprins de silă,

Mai scrie un poem pe-o filă

Şi-o slovă sfântă, din Scripturi.

Căci eşti dator să-ţi faci lucrarea,

Atât cât e-n puterea ta,

Nu faci mai mult decât ţi-e dat,

Căci Dumnezeu te-a înzestrat,

Deci scrie, pentru slava Sa!”


, ,

Purifică-mă Doamne!

Purifică-mă Doamne, în focul dragostei divine

Şi mă eliberează, de tot ce este rău în mine,

Aruncă zgura care mă-mbracă-n haine de ocară

Şi dă-mi iar strălucirea, ce am avut-o-ntâia oară.

Purifică-mă Doamne, în focul dragostei de sus

Şi mă binecuvântă, ca să rămân un fiu supus,

Să stau în ascultare, să meditez la tot ce sunt

Şi să-nţeleg menirea şi rostul meu pe-acest pământ,

Purifică-mă Doamne, în focul dragostei din cer

Şi dă-mi din a Ta viaţă, ca să trăiesc şi să nu pier,

Doresc o renovare, în toată existenţa mea,

Căci ştiu că modelarea, e darul sfânt din partea Ta.

Purifică-mă Doamne, în focul dragostei preasfinte

Şi dă-mi îmbrăţişarea, ce-o poate da doar un Părinte,

Să fiu o torţă vie ce poartă-n ea mesajul clar:

“Primit-am mântuirea, prin jertfa sfântă la calvar!”

Purifică-mă Doamne şi-atunci când trebuie să plec,

Să am asigurarea, că veşnicia-o să-mi petrec,

Alăturea de Tine! Şi-n inimă cu-n dor nespus,

Să-mbrac haina de nuntă, când vine Mirele Isus.

30/01/13, Barcelona


, ,

Să duci cu demnitate crucea

Să duci cu demnitate crucea, să urci spre culme-n orice vreme,

Un Iosif din Erimateea să fii oricând şi nu te teme

Să ceri cu îndrăzneală ceva, căci Dumnezeu e-Atotputernic,

De Îl iubeşti pe Domnul slavei, vei fii mai bun şi mai cucernic.

Să nu priveşti spre răstignire ca la o cruce orişicare,

Căci stă pe ea străpuns de cuie, Nădejdea lumii viitoare,

Nu a permis Dumnezeirea ca Mielul să fie zdrobit

Şi tot ce au prezis proorocii din acea vreme, s-a-mplinit.

Într-un moment de cumpănire, când crezi că totul e zadarnic,

Să nu descurajezi, căci Tatăl în milostenie este darnic,

Când mult prea grea este povara, să nu gândeşti la răzvrătire,

O clipă de te uiţi spre ceruri, Îi vei simţi a Lui iubire.

Să fii un sfetnic de onoare ce poate-aduce mângâiere,

Acolo unde nu-i speranţă să ai curaj, prin Duh putere,

Chiar dacă eşti în astă lume un anonim, cu-a ta slujire,

Să-ţi faci cu cinste-ndatorirea şi să te umpli de sfinţire.

Priveşte în azurul amplu, ploaia de lacrimi şi durere,

Pătrunde-n sufletul de mamă ce n-are pic de mângâiere,

În ascultarea ei deplină, în temere de Dumnezeu,

A acceptat Maria crucea, deşi i-a fost atât de greu.

Pentru c-avem un Creator, să ne încredem cu tărie,

În tot ce ne-a vorbit Cuvântul, când a venit din veşnicie,

Vom suferi puţină vreme, apoi când va sosi momentul,

Ne va lua cu El în slavă. Aşteaptă dar, evenimentul!

Chiar dacă lupta ta pe cale e presărată cu suspine,

Să nu te îndoieşti vreodată, de ce-a promis Isus! El vine!

Acel ce suferă-n tăcere, cunoaşte ce-nseamnă jertfirea,

Caci are un model: Pe Domnul! Şi de asemenea, Iubirea!

09/12/12, Barcelona


, ,

Să iei aminte şi să cugeţi

Să iei aminte şi să cugeţi, la tot ce te-nconjoară,

Ascultă vântul cum suspină, în crengi de primăvară,

Priveşte florile din luncă şi bobul ce-ncolţeşte,

Te uită pe-ndelete prieten, la tot ce nu vorbeşte.

Să iei aminte şi să cugeţi, la susurul de ape,

Ascultă turmele din vale, ce merg să se adape,

Priveşte pajiştea pe care, aleargă copilaşii,

Te uită-atent la cărăruia pe care-ţi umblă paşii.

Să iei aminte şi să cugeţi, la dimineţi cu rouă,

Ascultă streaşina cum plânge, când toamnele o plouă,

Priveşte chipul mamei tale, ca pe-o comoară sfântă,

Te uită la pădurea-n care, privighetoarea cântă.

Să iei aminte la-nserarea, ce-aduce aţipirea,

Ascultă freamătul aripii, ce-şi strigă dezmorţirea,

Priveşte faldurile vremii, pe feţele de ceară,

Te uită bine, poate este, pentru ultima oară.

Să iei aminte la natura, atât de minunată,

Ascultă glasul celui care, îţi spune fiu şi-i tată,

Priveşte pâinea aburindă ce-mbie la hrănire,

Te uită şi-ai să vezi că-n toate, găseşti desăvârşire.

Să iei aminte la albina, ce zumzăie în floare,

Ascultă cântecul viorii şi doina-n şezătoare,

Priveşte vrejul care suie, neobosit, spre cer,

Te uită pe-ndelete prieten, căci totu-i efemer.

Să iei aminte la cuvântul, ce-l spune-ndrăgostitul,

Ascultă plânsul celui care, i s-a prezis sfârşitul,

Priveşte ticăitul vremii, secundele-n cascadă,

Te uită-n umbra celui care, nu poate ca să vadă.

Să iei aminte dragă prieten, ascultă şi priveşte,

Te uită-atent la bobul care, în glie încolţeşte,

În întuneric prinde viaţă, se-nalţă către soare

Şi-apoi rodeşte-si dă tributul şi-n tină iarăşi moare.

Toate acestea au o noimă, un rost şi o menire,

Este minunea creaţiunii, un loc de poposire,

De-aceea cumpăneşte astăzi, primeşte-n dar solia,

Predă-te-ntreg lui Dumnezeu, căci El e Veşnicia.


, ,

Se scutură pământul

Se scutură pământul sub valuri furibunde

Şi apele-nfuriate lovesc fără-ncetare,

Dezlănţuit oceanul e gata să inunde,

Adânc, adânc izbeşte şi-n case el pătrunde,

Lăsând prăpăd în urmă, vaiet, debusolare.

S-au rupt zăgazuri, totul e o degringoladă

Şi teama instalată în suflete-i vădită,

Ceru-şi întoarce faţa şi nu vrea ca să vadă,

Căinţa omemirii...a nevegherii roadă,

A afectat istoria şi viaţa ei finită.

O, Domnul meu, o, Tată, Te-ndură de copiii,

Ce plâng în aşteptarea salvării, nu-i lăsa!

Căci niciodată-un tată nu-şi lasă la greu fiii,

Chiar de-s greşiţi, Părinte, adună-Ţi astăzi mieii,

Adăposteşte-i Doamne, ţine-i în palma Ta!

Poate sunt mulţi Preasfinte ce-s depărtaţi de cruce,

Dar mult mai mulţi s-aceia ce Te iubesc nespus,

Să nu Ţii-n seamă răul ce la piezare duce,

Căci ei se-ncred în Tine şi viaţa lor străluce,

Ei poartă diadema şi crucea lui Isus.

Ridică-i peste valuri, auzi în depărtare,

O mamă cum se roagă pentru ai săi copii?

Tu dă-i putere Doamne, trimite-i consolare,

Să vadă înc-o dată puterea Ta cea mare,

Slăvit sa fii o, Tată, acum şi-n veşnicii!

Tu poţi despica marea şi potoli furtuna,

De-aceea Doamne Tată, mă-ncred în harul Tău,

Trimite-Ţi îndurarea şi când se culcă luna,

Să vadă omenirea că slava-i mumai una

Şi să se-ntoarcă-n masă, la Tine, Dumnezeu!

30/10/12, Barcelona


, ,

Se simte sărbătoarea

Se simte sărbătoarea, se simte armonia,

Din fiecare frază, răzbate bucuria,

În fiecare cântec, găsim un har nespus,

Să lăudam popoare, pe Domnul nostru-Isus!

Avem un privilegiu, pe Stânca Mântuirii,

Să ascultăm Cuvântul şi slovele iubirii,

În orice colţ de lume, de astăzi te-ai afla,

Să ştii prieten dragă, că Domnu-i casa Ta.

Prin acest post de radio, SM abreviat,

Eu am găsit balsamul şi rod îmbelşugat,

Găsit-am fraţi în Domnul, pe care îi iubesc,

Căci văd în ei jertfirea şi har dumnezeiesc.

Vă mulţumesc prieteni, apostoli ai dreptăţii.

Aţi rupt atâtea lanţuri, la poalele Cetăţii,

Stă un Andrey, Daniela, Nelutu, un Daniel,

Persida si câţi alţii, ce Îl slujesc pe Miel.

Azi lăudam pe Domnul, e zi înălţătoare,

Pe Stânca Mântuirii e mare sărbătoare,

Tot ce auzi la radio, prietene, să ştii,

E cântecul iubirii, un dar din veşnicii.

Strigaţi cu bucurie:"Slăvit să fie Dommul!"

Lucraţi, umpleţi candela, să nu vă prindă somnul,

Mai e puţin, veghează, oriunde te-ai afla,

Căci Mirele-I aproape, Amin! Aleluia!

25/10/2102,Barcelona


, ,

Se-aude un foşnet, se-aude-o strigare,

Ce-mi tulbură visul şi somnul,

Privesc cu uimire, mă-ntreb: ”El e oare?”

Tresar şi exclam: „El e! Domnul!”

Ce taină, ce slavă, ce har şi lumină,

Coboară pe nori din mărire,

Tangenţe de har şi sclipire divină,

Mă face să plâng în neştire.

Cum Doamne, eu merit această onoare,

Din ceruri, la min´ să-Te-opreşti?

Tu nu ştii că rana de cuie, mă doare?

Tu încă cu drag mă priveşti?

Doar iubirea

Se nasc noi izvoare, pământul tresaltă

Şi flori şi copaci înfloresc,

Văzduhul suspină şi duhu-mi exaltă

Şi strig: „Domnul meu, Te iubesc!”

În cântec se-mbracă a mea vieţuire,

Căci tot ce-am trăit pe pământ,

A fost doar vremelnic, continuă sfinţire,

În slavă să fiu veşnic sfânt.

Se-aude un foşnet, se-aude-o strigare,

Ce-mi bucură astăzi trăirea,

Cu Domnul alături, pornesc către zare,

Lăsând pe pământ, doar iubirea.

29/11/12, Barcelona

Lumina sfântă tainic mă cuprinde

Şi-n dezmierdări, simt caldele-i vibraţii,

Înfiorat, mă lepăd de tentaţii,

Apoi uşor, mă-nalţ, spre alte spaţii,

Cu Tine-n gând, iubitul meu Părinte.

În zbor ascet, mă frâng sub ploi de stele

Şi-ncep să plâng, la margine de timp,

Căci m-am crezut un Zeus în Olimp

Aicea jos, în scurtul meu răstimp

Şi-am neglijat originile mele.

Uitat-am eu de-a cerului iubire,

De primăveri eterne, de splendoare,

M-am coborât în tina ce mă doare,

Robit de greu, de trudă şi sudoare

Şi am ajuns, un ciob fără sclipire.

Am vrut cândva să-Ţi semăn, să fiu sfânt

Şi-am ascultat tot ce mi-ai poruncit,

Dar într-o zi, prea tare ispitit,

Întins-am mâna spre fructul oprit

Şi am căzut,din cer, jos pe pământ.

Şi timpul curge, ticăind iubire

De-atunci alerg, în lumea terenală,

Căutând o cale să mă-ntorc la Tine,

În ruăaciuni, Te rog să vii la mine,

Să mă ridici în zările senine,

Să-mi întregeşti trăirea parţială.

Să fim din nou Isuse, împreună,

În loc ales şi-n ceasul înserării,

Să mă ascund sub aripa-ndurării,

Să-Ţi cânt “Osana!” şi să dau uitării,

Tot ce-a fost rău, în lumea mea nebună.

Şi timpul curge, ticăind iubire,

Ca o clepsidră-i viaţa mea predată,

Nu vreau ca să mai cad din har vreodată,

Cu eu-mi răstignit, strig:”Ava, Tată!”

Tu vii şi mă ridici în nemurire…



, ,

Spicul

Prin cosiţele din lanuri, mătăsoase, aurii,

Adieri de vânt se-ngână cu mărgeane rubinii,

Se înalţă maci spre soare în căutare de lumină,

Printre spice, ici şi colo, m-ai găseşti câte-o neghină.

Curg cristalele de rouă, pumn de lacrimi jos pe glie,

Dar o mână nevăzută, le adună pe-o tipsie

Şi le-mprăştie în zare înspre cele patru vânturi,

Ca s-aducă răcorire, peste suflete şi gânduri.

Numai spicele, tăcute-şi stăvilesc cu calm elanul,

Căci gândesc: “Ce aş ajunge, de-aş lăsa în urmă lanul?”

Ce e-un spic în lumea mare, dacă-i singur, fără roadă?

Dac-ai vrea să faci o pâine, nici că-l vezi într-o covată!

Două boabe, cinci sau zece, nu au prea multă valoare,

Dar când holda e întreagă, ce mai binecuvantare!

Spicele în unitate, dau hrană, paine-n belşug,

Însă unele-s avere, de le-aşează-n brazdă-un plug.

Cât ar fi de multă roada, dacă nu se înmulţeşte,

Ori se va goli hambarul, ori sămânţa putrezeste.

Dacă-i pusă-n brazdă, moare, însă nu-ntârzie s-apară,

Nou lăstar cu zeci de boabe, mirosind a primăvară.

Tot aşa şi noi, creştinii, dacă stăm în unitate,

Prin credinţă, putem duce Evanghelia mai departe,

Azi un om, mâine un altul, să le spunem de Cristos,

Roada Duhului de viaţă, să le fie cu folos.

Căci curând Secerătorul va veni să-şi strângă rodul,

Va tria atunci recolta, scuturând neghina, glodul,

Dac-ai înţeles menirea, ce o ai pe-acest pământ,

Chiar de vei pieri, eşti veşnic, căci eşti parte din Cuvânt!

Nu lăsa ca buruiana să-ţi sugrume înălţarea,

Nici culoarea rubinie, să-ţi anihileze starea,

Că e mac, că e neghină, tu fii spic, de roade plin,

Să transformi prin vorba sfântă, buruiana, într-un crin!



, ,

Tatăl meu

Tatăl meu ce eşti în ceruri, vin cu dragoste la Tine

Şi în mare reverenţă, mă închin şi Îţi dau slavă,

Căci Te-ai îndurat de mine când umblam pe căi străine,

Gârbovit sub apăsarea vieţii plină de otravă.

Nu-i o scuză, Doamne Tată, că n-am cunoscut sfinţirea,

Când alesu-m-ai pe mine să mă nasc în astă lume,

Am purtat adânc în suflet şi în trup nemărginirea,

Dar robit, pierdut-am ţinta, căci n-aveam un scop anume.

Prea uşor trecut-au anii! Mult prea repede cântarea,

Ce în zorii dimineţii o cântam cu mult avânt,

Mi-am pierdut identitatea, când mi-am rătăcit umblarea

Şi un timp destul de mare, nu am scos nici un cuvânt.

Am învinuit destinul, pentru tot ce sunt ca om,

Am gândit că toată vina pentru-a mea degringoladă,

O găsesc în moştenirea ce-am primit-o-n cromozom,

Nicidecum în conştiinţa adormită, rea şi fadă.

Vai, dar câtă amăgire, noi purtăm de generaţii!

O negare permanentă, o amară refulare,

Suntem doar un praf de stele printre mii de constelaţii

Şi uităm marea menire, ce-o avem aici sub soare.

Poate educaţia, timpul, locul unde-am luat fiinţă,

Să influenţeze cursul vieţii noastre pe pământ,

Dar mai important, prieten, este să avem credinţă,

Să căutăm înţelepciunea, în al cerului Cuvânt.

Când doreşti să-ţi afli locul, rostul tău pe-această Terră,

Nu-ţi nega identitatea, nici originea: eşti tină!

Să proliferezi iubirea! În trăirea-ţi efemeră,

Se va face joncţiunea între humă şi Lumină.

Când prin Duhul Sfânt, creaţia-şi va cunoaşte Creatorul,

Se va proşterna şi-n rugă, cu adâncă mulţumire,

Va slăvi pe-Acel ce este Pâinea vieţii şi Izvorul,

Domnul Isus, Salvatorul, ce-a venit din nemurire.

Tatăl meu ce eşti în ceruri, vin cu dragoste la Tine

Şi în mare reverenţă, mă închin şi Îţi dau slavă,

Mi-ai adus la cunosştinţă, prin Cuvânt, că eşti cu mine,

În adânc, iubirea-Ţi sfântă, clocoteşte ca o lavă.

Şi îngenunchiat, Părinte, Domm Isuse, Duh Preasfânt,

Cu o inimă schimbată, vreau să fac doar voia Ta,

Îţi dau cinstea cuvenită, sus în cer şi pe pământ,

Cânt şi strig: "Trăiască Domnul! El e fericirea mea!"


, ,

Tu, taină a întrupării

Tu, taină a întrupării ce-n lume ai venit,

Adus-ai mângâiere în sufletu-mi trudit,

Căci ai lăsat mărirea să vii jos pe pământ,

De-aceea Prunc din slavă, cu bucurie-Ţi cânt.

Ai fost născut Mesia, pe fân, într-o poiată,

Deşi erai Tu Însuţi Mărirea-ntruchipată,

Umil, printre mioare şi fără straie fine,

Ai coborât în lume, să mă salvezi pe mine.

Se înfioară cerul şi stelele vibrează,

Toţi îngerii Îţi cântă şi norii-n vânt dansează,

Tu Domn al veşniciei, ai luat chip muritor,

Să mântui omenirea...Cântaţi cu toţii-n cor!

Osana! Aleluia,! Colindul azi răsună,

Ecouri se înalţă… Avem o veste bună!

În Betleem, Iudeea, azi S-a născut Mesia,

Emanuel, Copilul ce poartă-n El, solia:

"Priviţi cu luare-aminte la ce vă înconjoară,

Betele, globuri, toate, Mă scot pe Mine-afară,

Sunt străluciri deşarte, totul e amăgire,

Eu Sunt şi voi fi veşnic căci vin din nemurire."

O, Doamne, scoate idoli din inimile noastre

Şi fă-ne-asemeni Ţie, cu sufletele caste,

Căci astă zi e sfântă, e bornă de hotar,

Isus eşti darul sacru, ce L-am primit, prin Har!

25/12/12, Barcelona


, ,

Prieten drag, te văd cum plângi,

Câtă durere-n tine strângi,

Nu mai ai visuri, nici credinţă,

Simţi că te pierzi în nefiinţă,

Unde e flacăra şi dorul,

Ce a aprins în tin-fiorul,

Iubirii sfinte, ziditoare?

Nu ai reper, orientare,

Ales-ai calea răzvrătirii,

În detrimentul liniştirii,

Cărările cândva senine,

Îţi sunt de buruiană pline.

Şi te frământţi cu zi cu noapte,

Auzi chemări, auzi şi şoapte,

Ce Duhul Sfânt ţi le trimite,

Deciziile ţi-au fost pripite,

Te vezi căzut, te vezi pierdut,

Un trup încătuşat şi slut

Şi plângi privind în urma ta,

Te-ntrebi: “Ce e cu viaţa mea?”

Un fiu răscumpărat

Mai este încă timp de har,

Priveşte azi înspre calvar

Şi jos sub cruce-ngenunchiază,

Tatăl din cer mereu veghează,

Căci Fiul Său, Isus Cristos,

Te va sfinţi! Dintr-un lepros,

Va fece-un fiu de Dumnezeu,

În El te-ncrede dragul meu,

Lasă-ţi poverile acum,

Păşeşte pe al vieţii drum,

Îmbracă haina ascultării,

Trecutul fad să dai uitării,

Şi vei simţi în trup sfinţirea,

Ce îţi va modela trăirea,

Prin Duhul Sfânt vei fi schimbat,

Căci eşti un fiu răscumpărat!

10/01/13, Barcelona


, ,

Viaţa ta, paşii tăi

Conştienţa de sine, de ce-ai fost, de ce eşti,

Te apropie mai mult de înalt şi şopteşti:

“Ce-ntuneric ar fi, dacă n-ar fi lumină!”

Şi te simţi un pierdut, într-o lume străină,

Între praguri de veac, te aştepţi la minuni,

Te gândeşti: “Ce e omul?” Te gândeşti la străbuni,

Vagi amprente în timp, energii ce s-au stins,

Aspiraţii pierdute, un hazard necuprins,

Mai regreţi şi acum c-ai pierdut premiul tău,

Că te-ai rupt de ce-i sfânt, c-ai ales ce e rău,

Ai trăit ca un moft, alergând, alegând

Şi-ai cules în final doar idei fumegând,

Azi te uiţi cu mult dor spre azurul aprins,

Nu mai vrei ca să fii înc-un “înger pretins”,

Ţi-e de-ajuns, e destul cât amar ai gustat,

Te proşterni şi te rogi ca să fii vindecat,

Un imbold prometeic te transformă vădit,

Lăcrimezi, te-nfiori, dintr-un fals erudit,

Te faci mic, tot mai şters, dând onoare deplină,

Lui Isus, Dumnezeu.”Ce mai har, ce Lumină!”

Înc-odată priveşti la ce-ai fost, la ce eşti,

Te apleci la pământ şi doreşti să sfinţeşti,

Viaţa ta, paşii tăi…De Duh Sfânt eşti atins,

Transformat, te înalţi spre-un cuprins necuprins,

Lăcrimări încă sunt, dar aştepţi , mai rezişti,

Într-o zi, n-or mai fi zbuciumări, nici ochi trişti,

Când noaptea aşerne amprenta-i stelină,

Vei simţi cât de mare e iubirea divină.

18/11/12, Barcelona


, ,

Lucica Boltașu - poezii creștine

Documents

Transcript of Lucica Boltașu - poezii creștine