2. Thomas Robert Malthus şi teoria sa demo-economică

Thomas-Robert Malthus (1766-1834) s-a născut în Anglia ca al şaselea fiu al lui Daniel Malthus, un om instruit cu o situaţie materială bună, care s-a îngrijit să dea fiului său o educaţie temeinică. După absolvirea Jesus College din Cambridge, Malthus este preoţit.

Preocupat de sudiul economiei, Malthus este atras de lucrarea fundamentală a lui Smith, „Avuţia naţiunilor”. Iniţial, el aderă fără rezerve la ideile rezultate din monumentala operă, dar mai apoi constatăm o diferenţiere în ceea ce priveşte problemele de fond. Dacă Smith considera că sporirea avuţiei naţiunii înseamnă îmbogăţire pentru unii şi bunăstare pentru toţi, Malthus era de părere că aceasta era însoţită de creşterea rapidă a populaţiei sărace şi a privaţiunilor. Echilibrarea cererii cu oferta pe care Smith o considera realizată în mod automat, în viziunea lui Malthus era periclitată de acumularea de capital.

2.1 Legea populaţiei

În scrierile sale, Malthus abordează mai multe probleme economice, insistând asupra celor referitoare la populaţie.

În vremea sa, problemele populaţiei reveniseră în actualitate. Sfatul biblic „Creşteţi şi vă înmulţiţi!i dominase Antichitatea şi traversase întreg Evul Mediu, chiar dacă învăţaţi precum Platon şi Aristotel subliniaseră neajunsurile unei creşteri excesive a populaţiei în cadrul cetăţilor greceşti. Ideea necesităţii creşterii populaţiei, considerată un factor al creşterii bogăţiei, a fost preluată şi de reprezentanţii mercantilismului.

Atât timp cât rata creşterii bogăţiei fusese moderată, evoluţia demografică nu constituise un subiect de analiză distinct. Datorită războaielor şi a diferitelor calamităţi, preocuparea pentru problemele referitoare la insuficienţa numerică a braţelor de muncă a sporit. Datorită războaielor, monarhiile europene se confruntau cu pierderi masive de vieţi omeneşti, ceea ce a atras după sine nevoia creşterii populaţiei, propunându-se în acest sens şi metode mai îndrăzneţe şi atipice, cum ar fi spre exemplu bigamia în unele state germane.

Primul tratat de teorie a populaţiei este cel a lui J.P. Süsmilch ii, apărut în anul 1740 în Germania sub titlul: „Ordinea divină în evoluţia neamului omenesc”.

În Spania, creşterea populaţiei era dorită ca urmare a expulzării evreilor şi a maurilor, dar mai ales datorită exodului spre Lumea Nouă. Fenomenul demografic era complicat şi de atitudinea Bisericii, care impunea celibatul.

Principala sa lucrare a apărut la Londra în anul 1798 cu titlul „Eseu asupra principiului populaţiei în măsura în care el influenţează progresul viitor al societăţii împreună cu observaţii asupra teoriilor domnilor Godwin şi M. Condorcet şi ale altor autori”.

În plin proces de apariţie şi dezvoltare a producţiei industriale, Malthus observă că pe fondul creşterii generale a producţiei are loc accentuarea şi polarizarea sărăciei. Partizan al liberalismului smithian, el nu face vinovat sistemul capitalist de această stare a societăţii, considerând că statul nu trebuie să se implice în domeniul social.

Potrivit lui Malthus, sărăcia nu este un efect al liberalismului economic (el se opune ideilor potrivit cărora sărăcia este o rezultantă a repartiţiei inegale a bogăţiei), demonstrând că sărăcia este o consecinţă a funcţionării oricărui sistem, oricare ar fi acesta.

Potrivit lui, cauza sărăciei o constituie decalajul existent între rata creşterii producţiei de bunuri de subzistenţă şi cea a creşterii populaţiei. Cantitatea de bunuri alimentare creşte în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9...), iar populaţia creşte în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256...). Astfel, Malthus anticipează că după două secole raportul între creşterea demografică şi cea a subzisţentelor urma să fie 256:9!

Malthus explică: pe de- parte, noile terenuri luate în cultură sunt mai puţin fertile, iar pe de lată parte „pasiunea dintre sexe” determină oamenii să aibă tot mai mulţi copii. El scrie: „Pasiunea dintre sexe s-a dovedit a fi în toate vremurile atât de asemănătoare, încât poate fi întotdeauna considerată în limbaj algebric, ca un termen cunoscut. Marea lege a necesităţii care împiedică populaţia să crească, în orice ţară, peste hrana pe care poate să o producă sau să o procure, este o lege atât de deschisă în faţa privirii noastre, atât de evidentă şi de limpede pentru înţelegerea noastră, încât nu o putem pune la îndoială nici o clipă.”iii

Creşterea rapidă a populaţiei este frânată de sărăcie, vicii şi de atitudinea indivizilor de a nu se căsători înainte de a putea asigura traiul copiilor. Sărăcia joacă rolul unei frâne active prin mortalitate mai ales în rândul claselor inferioare. Teama de a nu putea întreţine copii joacă rolul de frână preventivă. Malthus este ostil „viciului”, pledând pentru căsătoria târzie sau celibat.

Creşterea excesivă a populaţiei determină o accentuare a insuficienţei produselor alimentare şi, ca urmare, o creştere a preţului acestora. În acelaşi timp, abundenţa de forţă de muncă determină scăderea salariului. În aceste condiţii, unele familii se văd puse în imposibilitatea asigurării subzistenţei, iar tinerii renunţă la ideea căsătoriei. La limită, nu numai că este estompată creşterea demografică, ba mai mult, populaţia scade ca urmare a foametei. Totodată, salariile mici şi cererea mare de produse agricole determină agricultorii să ia în cultură noi terenuri şi astfel producţia creşte. Săracii speră din nou să-şi poată întreţine familia şi, ca urmare, populaţia creşte până când se ajunge la un nou excedent.

2.2 Malthus - un altfel de liberal

Astfel, omenirii îi este dat să oscileze între Scylla şi Charybda iv, între creşterea populaţiei şi sărăcie, creşterea permanentă a populaţiei împiedicând orice ameliorare durabilă a stării săracilor. De aici rezultă concepţia pesimistă a lui Malthus în sensul că

orice efort îndreptat spre înlăturarea sărăciei este de prisos, statul neavând nici el sorţi de izbândă.

Sărăcia este consecinţa „naturală” a acţiunii unei legi valabile în orice societate. Potrivit lui Malthus, schimbarea instituţiilor statului în scopul estompării sărăciei şi creşterii bunăstării n-are nici o şansă de reuşită. El este nu este liberal în sensul liberalismului cultivat de clasici, care considerau proprietatea privată şi mecanismul pieţei suficiente pentru o funcţionare eficientă a economiei, ci într-un sens aparte: el nu respinge intervenţia statului, considerând-o pur şi simplu zadarnică şi deci inutilă.

Malthus are în vedere în afară de acţiunea legii populaţiei, care duce la scăderea salariului, şi prezumţia coalizării fermierilor şi a capitaliştilor în scopul fixării şi menţinerii unor salarii scăzute. Lupta împotriva unei asemenea înţelegeri tacite şi ilegale ar fi de asemenea inutilă întrucât fondul problemei ar ramâne neschimbat.

Malthus constată că în vremea sa, chiar dacă nivelul salariului nominal avea unele oscilaţii, acestea nu erau semnificative: nivelul acestuia rămânea aproximativ constant, în timp ce preţurile bunurilor de subzistentă creşteau; astfel, creştea capitalul, cu consecinţa corelativă de atragere în procesul productiv a unui număr sporit de angajaţi. Crescând producţia, preţul real al muncii ar putut fi mai mare. Deşi posibil, acest lucru nu se întâmpla, fiind împiedicat de înţelegerile ascunse între proprietari.

Aceştia susţin că sunt solidari şi acceptă mărirea salariului în anii de foamete, dar odată cu revenirea anilor cu recolte bogate se plâng că lucrătorii nu mai acceptă la rândul lor reducerea corespunzătoare a salariului.

Pe termen lung, salariul real rămâne relativ constant.Deşi preot, Malthus condamna vehement „Legile săracilor” existente în Anglia, pe

motiv că acestea nu făceau decât să agraveze starea săracilor, pentru că încurajau creşterea populaţiei, ceea ce ducea la o scădere a consumului pe locuitor: cei care nu beneficiau de asistenţă socială, obţineu o cantitate de bunuri mai mică şi erau nevoiţi (stimulaţi) să solicite la rândul lor ajutorul statului.

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din azile, în cadrul cărora era cuprins un segment important al populaţiei, ducea la scăderea condiţiilor de trai al tuturor.

Un alt dezavantaj al sprijinului acordat săracilor este în opinia sa faptul că, în perspectiva ajutorului social, lucrătorii nu se mai îngrijeau să economisească din salarii: cineva care merge la cabaret să-şi cheltuiască banii ar renunţa la această idee dacă ar şti că n-ar avea cine să-i întreţină familia în cazul îmbolnăvirii sale.

Într-o manufactură prosperă, ar exista posibilitatea creşterii salariilor peste medie, şi implicit cea a economisirii, dar legislaţia privind asistenţa socială constituie o alternativă nefericită la economisire.

Sceptic în privinţa efectelor benefice ale „Legii săracilor”, Malthus propune o serie de soluţii:

1. abolirea legilor parohiale, care „legau” ţăranii de glie, făcându-i astfel dependenţi de asistenţa pentru săraci; în felul acesta, se creează posibilitatea libertăţii de mişcare a muncii;

2. desfiinţarea corporaţiilor, care menţineau salarii mai ridicate în domenii precum industria şi comerţul, comparativ cu agricultura şi acordarea de prime celor care luau în cultură noi terenuri;

3. înfiinţarea unor aşezăminte în care cei extrem de săraci, în schimbul hranei, să fie determinaţi să muncească; în acelaşi timp, acest sistem instituţional face posibilă folosirea muncii indiferent de naţionalitatea şi provenienţa solicitanţilor.

Concluziile cuprinse în scrierile lui Malthus au suscitat şi suscită încă vii controverse. Viziunea sa pesimistă asupra consecinţelor creşterii demografice a fost parţial infirmată. Economiile occidentale, datorită progresului tehnic şi creşterii productivităţii factorilor de producţie, au putut asigura o sporire a producţiei alimentare comparabilă cu cea a populaţiei. Dacă după al Doilea Război Mondial, creşterea populaţiei a cunoscut un ritm alert, datorită scăderii mortalităţii ca efect al progreselor consemnate în domeniul medicinei, igienei şi alimentaţiei, după anii ‘80 constatăm o încetinire a acestui ritm, ca mai apoi, disparat, unele ţări să înregistreze o cvasi-stagnare şi chiar o scădere numerică a numărului de locuitori (este şi cazul României; într-un clasament CIA World Factbook 2008, cu o rată a fertlităţii de 1,38, România se situează pe locul 199 din 223 ţări, iar cu o rată a natalităţii de 9,8 naşteri la mia de locuitori pe locul 173 din 195 ţări).

Problematica demografică în contextul economic al ţărilor sărace din America Latină, Asia şi Africa readuce în actualitate „profeţia” lui Malthus. Boomul demografic din aceste ţări nu a fost secondat de o creştere în aceeaşi măsură a mijloacelor de subzistenţă. Dar de aici nu poate fi trasă o concluzie tranşantă de tip cauză-efect între creşterea economică şi evoluţia demografică.

Malthus studiază cauzele creşterii bogăţiei.Prima condiţie a progresului rezidă în posibilităţile materiale de creştere a

producţiei, în capacitatea de a produce bazată pe acumulare de capital, pe fertilitatea solului şi pe progresul tehnic.

Această condiţie este necesară, dar nu şi suficientă. Este nevoie, crede el, şi de motivaţia de a produce, iar aceasta este determinată de mărimea şi structura cererii.

Între factorii care stimulează cererea, Malthus nu include creşterea salariilor şi nici pe cea a populaţiei, datorită efectelor lor contradictorii. O creştere a salariilor înseamnă de fapt creşterea costurilor de producţie şi implicit diminuarea profitului. Este afectată în acest fel însăşi motivaţia acumulării, întrucât plata salariilor majorate se efectuează înainte de obţinerea sporului de producţie care fusese preconizat.

În evoluţia creşterii producţiei Malthus recunoaşte şi posibilitatea manifestării unor crize. Astfel, el contestă valabilitatea „legii debuşeelor”, conform căreia oferta îşi creează propria cerere. Ca şi Say, el vede în existenţa debuşeelor principala motivaţie de a investi, deosebindu-se totuşi de acesta atunci când consideră că se poate manifesta şi o insuficienţă a cererii. În cazul în care nivelul acesteia este prea scăzut, poate impieta asupra derulării normale a activităţii economice. Malthus arată că simpla dorinţă a cuiva de a poseda un bun nu este de ajuns pentru producerea lui : ea este posibilă numai în măsura în care piaţa este solvabilă.

Stimularea cererii poate fi realizată de stat, cu condiţia ca această intervenţie să fie moderată şi temporară. Astfel, poate fi avantajos să fie atrasă munca în unele sectoare neproductive (serviciile, în optica sa). El preconizează angajarea muncitorilor în lucrări publice (construirea şi repararea drumurilor).

Malthus se deosebeşte şi de ilustrul său înaintaş Adam Smith, dar şi de contemporanii săi, îndeosebi de David Ricardo cu care se polemizează direct prin intermediul corespondenţei, renunţând la abordarea economiei ca ştiinţă abstractă şi

atribuindu-i acesteia funcţii practice şi concrete, a căror realizare presupune implicarea într-o oarecare măsură şi a statului.

Cel mai adesea ignorată de-a lungul vremii, dar relevată astăzi, este şi ideea evoluţionistă pe care Darwin recunoaşte că i-a fost sugerată de Malthus prin cele două principii ale sale: lupta pentru existenţă şi creşterea populaţiei în progresie geometrică. Originile darwinismului socialv converg tot spre concepţia malthusianistă.

3. John Stuart Mill: ultimul mare liberal clasic şi primul mare liberal modern

John Stuart Mill (1806-1873) este considerat cel mai de seamă filozof englez din secolul al XIX-lea şi, în acelaşi timp, unul dintre marii clasici ai gândirii economice şi politice britanice.

Epoca apariţiei principalelor sale lucrări este cea a avântului naţionalismului şi industrialismului, care exaltau puterea şi rolul marilor mase de oameni în plan economic, social şi politic. Statutul individului ameninţat de stat şi de noua oganizare industrială devenise obiect al unor aprinse dezbateri publice.

Influenţat de spiritul filozofiei utilitariste (Benthamvi), interesat de ideile lui Saint-Simonvii asupra eredităţii şi de cele ale lui Sismondiviii asupra proprietăţii ţărăneşti, precum şi de pozitivismul lui Compteix, J.S. Mill este continuatorul ideilor economice ale lui Adam Smith, David Ricardo şi Thomas Robert Malthus. În planul gândirii economice, scrierile lui Mill marchează apogeul economiei politice clasice: mai puţin original poate decât unii dintre iluştrii săi predecesori, el se face remarcat mai ales prin spiritul său de sinteză.

Dintre lucrările sale reprezentative, cel mai des citate sunt: „Principii de economie politică” (1848) care reprezintă de fapt o sinteză a economiei politice clasice, apoi „Despre libertate” (1859) şi „Utilitarismul” (1861), aceaste ultime două lucrări fiind traduse şi în româneşte.

Una dintre preocupările de bază ale lui Mill a fost filozofia politică. „Despre libertate”, principala sa lucrare în această sferă de gândire, apare în aceeaşi perioadă cu „Originea speciilor” a lui Darwin şi cu „Critica economiei politice”, scrisă de Marx. În cartea sa, Mill se străduieşte să găsească şi să expună într-o manieră logică - argumentată şi coerentă - o soluţie de principiu următoarei probleme: care sunt „natura şi limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului”. Potrivit lui Mill, individul este suveran asupra lui însuşi, asupra propriului trup şi spirit. Concepţia sa, vădit „naturalistă” în sensul că binele pentru un om echivalează cu atingerea unor scopuri determinate de însăşi natura umană, îl determină pe Mill să denunţe orice tiranie asupra individului, fie ea şi „tirania majorităţii”!

O asemenea idee îl situează pe Mill printre „liberalii care reformează liberalismul”, fapt care însă nu-l va împiedica pe Marx să vadă în scrierile milliene „cântecul de lebădă” al liberalismuli clasic.

Lucrarea sa economică fundamentală „Principii de economie politică” se constituie într-o chintesenţă a ceea ce a fost mai valoros în ştiinţa economică până la el, la care se adaugă şi propriile concepţii în domeniu.

J.S. Mill poate fi caracterizat drept reformist întrucât chiar dacă apără proprietatea privată şi economia concurenţială, el conştientizează inegalităţile sociale din epoca sa şi face diferenţă între progresul economic şi progresul social. Acumularea de bogăţie şi bunăstarea materială nu se confundă cu echitatea şi dreptatea socială.

El se ridică împotriva socialiştilor vremii sale (numiţi utopici) neacceptând tirania societăţii asupra individului. Animaţi de bune intenţii, socialiştii au găsit în Mill persoana respectabilă care să dea gir ştiintific vederilor lor. Acesta afirmă, în stilul său vijelios: „Dacă ar trebui făcută o alegere între Comunism cu toate şansele lui şi actuala stare a societăţii cu toate suferinţele şi nedreptăţile ei; dacă instituţia proprietăţii private ar avea ca pe o consecinţă necesară repartiţia pe care o constatăm în prezent a produsului muncii, aproape în raport invers cu munca - partea cea mai mare celor care niciodată n-au muncit nimic, partea următoare ca mărime celor a căror muncă este aproape doar nominală, şi tot aşa într-o scară descendentă, remuneraţia scăzând pe măsură ce munca devine tot mai grea şi mai neplăcută, până când cea mai grea şi mai obositoare muncă fizică nu poate avea nici măcar certitudinea de a agonisi cele necesare traiului; dacă alternativa ar fi între asta şi Comunism, atunci toate dificultăţile, mari sau mici, ale Comunismului ar fi ca nişte firicele de praf pe talgerul balanţei.”x

Aceasta este forma ideală a rezolvării discrepanţei între economic şi social; în realitate, nu este vorba de o alegere între ceva şi altceva, ci de a reforma sistemul social existent debarasându-l de propriile disfuncţionalităţi.

În viziunea sa, progresul economic nu înseamnă doar o creştere a producţiei ci şi o distribuţie echitabilă a avuţiei. Dacă în ţările sărace în prim plan trebuie plasată producţia, în cele avansate din punct de vedere economic accentul trebuie pus pe distribuţie. Altfel, Mill consideră acumularea de bogăţie un „fals ideal al societăţii umane”.

Problema esenţială o constituie asigurarea unui trai decent fiecărui membru al societăţii. De aici necesitatea evidenţiată de Mill de a adopta o legislaţie privind succesiunea, în scopul înlăturării disparităţilor dintre averi. Trebuie avut în vedere că în vremea nu numai averea, ci şi titlurile se moşteneau, ceea ce conserva inegalitatea socială. Renunţarea la aceste practici ar duce în final la un sistem bazat pe egalizarea şanselor. Mill preconiza o limitare a valorii primite de cineva ca moştenire la un cuantum suficient pentru a-i asigura un trai moderat.

În spiritul atenării inegalităţii, Mill îi face părtaşi pe muncitori la rezultatele întreprinderii, fapt care în practică ar avea un dublu avantaj: venituri mai mari pentru muncitori şi, totodată, modificarea raporturilor dintre maiştri şi lucrători într-un sens favorabil progresului social. Aceasta înseamnă reflectarea în planul relaţiilor de muncă a concepţiei sale despre repartiţie. În optica lui Mill, progresul social presupune împlinirea a trei deziderate majore.

În primul rând, Mill condamnă relaţiile umane bazate pe dependenţă, ca expresie a teoriei potrivit căreia clasele privilegiate au menirea de a decide cu privire la interesele salariaţilor. O asemenea concepţie elitistă, crede Mill, duce la menţinerea unor raporturi anacronice de dependenţă. Dacă teoretic clasa dominantă avea misiunea de a proteja, în noile condiţii, salariaţii trebuia să fie protejaţi de practicile şi abuzurile „protectorilor”. Această protecţie trebuie realizată de stat, prin garantarea accesului liber la educaţie şi a dreptului de vot. Fundamentele relaţiilor sociale sunt în acest fel regândite, apărând într-o lumină cu totul nouă.

În al doilea rând, Mill consideră că progresul social trebuie să se bazeze pe armonizarea intereselor diferitelor grupuri sociale. În acest scop, el preconizează creşterea nivelului de instruire (şcolarizare, presă, conferinţe publice), mobilitatea socială sporită în sensul că fiecare individ să se angajeze la început ca muncitor şi apoi să poată deveni patron (în acest fel, s-ar evita ruptura populaţiei în două clase distincte, cu interese opuse), precum şi „asocierea lucrătorilor şi a întreprinzătorilor” care să ducă la o anumită convergenţă de interese.

Principiul asociativ este ilustrat de Mill prin exemplul marinarilor de pe vasele americane care făceau comerţ cu China: se obişnuia ca fiecare matelot să primească o parte din profitul călătoriei, creându-se astfel un climat propice muncii şi echităţii. Ceva asemănător ne este relatat despre minele din Cornwall care erau exploatate în sistem participativ: minerii negociau cu agentul proprietarului cantitatea de minereu ce urma să fie extrasă şi procentul care le revenea din preţ. Prin asemenea practici se realiza con-comitent cultivarea unei mentalităţi care implica interesul şi independenţa. În cele mai frecvente cazuri, cel care participă într-o întreprindere cu muncă sau capital dă dovadă de un interes proporţional cu aportul său.

În al treilea rând, Mill abordează o problemă delicată pentru perioada respectivă. Negarea raporturilor de dependenţă între lucrători şi patroni nu este decât o faţetă a unei concepţii mai largi, care include şi liberalizarea statutului femeii. De altfel, în lucrarea sa „The Subjection of Women” (1869) el argumentează egalitatea dintre sexe pe considerente etice şi economice: subutilizarea capacităţilor feminine constituie o pierdere pentru economie. Aşa cum economia nu trebuie să fie dependentă de o ordine prestabilită, tot la fel statutul femeii trebuie să se debaraseze de cutumele anterioare nejustificate etic şi economic. Şi de această dată, spiritul de anticipaţie al lui Mill îl aduce în actualitate, întrucât ideea sa generoasă privind locul şi rolul femeii în societate îşi găseşte o tot mai deplină confirmare.

Ca de altfel toţi marii economişti, Mill adoptă o poziţie deliberat nuanţată atunci când abordează problema spinoasă a intervenţiei statului. În principiu, intervenţia statului nu este de dorit. Recunoaşterea liberului arbitru drept principiu esenţial implică independenţa faţă de autoritate. Puterea publică, chiar dacă emană de la reprezentanţii poporului, presupune totuşi puterea unora asupra altora. Ingerinţa statului în viaţa economică creează relaţii de dependenţă în cadrul cărora unele categorii devin favorizate. Viziunea lui Mill despre progresul umanităţii se apropie de cea a socialiştilor, dar se deosebeşte fundamental de aceştia prin faptul că el nu consideră piaţa (concurenţa) vinovată de problemele societăţii. Concurenţa este „utilă şi indispensabilă”, deşi în unele cazuri generează neajunsuri. Mill consideră că principiul liberal „laissez faire” trebuie să fie regula generală: „ori de câte ori ne îndepărtăm de ea - şi acest lucru nu este absolut necesar -, de fiecare dată greşim.”xi

Respingând concepţiile colectiviste, Mill precizează că există unele excepţii care demonstrează necesitatea intervenţiei statului. Concurenţa este doar „generală”, nu şi „universală”. Necesitatea intervenţiei statului este motivată de Mill pornind de la premisa că viaţa economico-socială este atât de complexă şi de contradictorie încât individul nu poate fi sigur că deciziile sale reflectă în totalitate propriul interes. Mill extinde conceptul de „stat-jandarm” care se limitează la menţinerea ordinii publice şi aplicarea legii.

El vede consideră necesară intervenţia statului şi în domeniul educaţiei publice (nu exclude sectorul şcolar privat) care dă posibilitatea individului să-şi cultive în mod raţional interesele.

Lui Mill nu-i scapă unul dintre aspectele caracteristice din vremea sa: folosirea pe scară largă a muncii copiilor, idee pe care Colbert o încurajase. Statul trebuie să intervină în reglementarea raporturilor de muncă în cazul copiilor întrucât fiind la o vârstă fragedă aceştia nu sunt în măsură să-şi administreze coerent propriile interese. În ceea ce priveşte munca femeilor, situaţia este alta: nu se punea problema reglementării acesteia, ci a modificării de către stat a legislaţiei care definea raporturile dintre soţi. Totodată, statul trebuie să încurajeze recunoaşterea şi punerea în valoare a capacităţii profesionale a femeii, afirmă Mill.

Autorul observă că există în fiecare societate un număr de indivizi incapabili de discernământ („nebunii, idioţii”) care sunt consideraţi subiect firesc al grijii publice. Invocarea în acest caz a principiului „laissez-faire, laissez-passer” este lipsită de sens.

La fel, în oricare economie pot fi întâlnite şi domenii în care concurenţa nu se poate manifesta în deplinătatea ei. Mill exemplifică această situaţie în cazul societăţilor pe acţiuni, unde gestionarea intereselor private se face prin delegare. Apare astfel pericolul ca birocraţia să se implice nepermis de mult în gestionarea intereselor, ceea ce justifică intervenţia statului care să impună întreprinderii anumite condiţii conforme interesului general. Mill scrie: „Am amintit deja de nenumărate ori exemplul companiilor de curăţenie publică şi al celor de distribuţie a apei între care, chiar dacă există libertatea concurenţei, nu există nici o concurenţă; în realitate dau dovadă de mai puţină responsabilitate şi receptivitate faţă de reclamaţiile consumatorilor.”xii

Sunt şi situaţii în care, chiar dacă se manifestă concurenţa, aceasta nu este o condiţie suficientă pentru înlăturarea neajunsurilor. De pildă, lucrătorii sunt interesaţi în reducerea duratei zilei de lucru. Datorită concurenţei existente pe piaţa muncii, unii dintre ei au un comportament aparent contrar propriului interes şi acceptă să lucreze un număr de ore în plus. În asemenea situaţii, sustine Mill, statul este cel care trebuie să fixeze durata legală a zilei de muncă şi sancţiunile în caz de nerespectare a acesteia.

Statul trebuie să intervină de asemenea în limitarea sărăciei, domeniu în care acţiunea legilor pieţei este contradictorie. Mill, partizan al acordării de asistenţă socială săracilor, se apropie de opiniile lui Malthus, atunci când rămâne circumspect faţă de mentalitatea de „asistat” pe care o pot dobândi cei săraci.

În finalul argumentării sale privind necesitatea intervenţiei statului, J.S. Mill ridică problema acelor domenii care nu trezesc interesul întreprinzătorilor particulari. În vremea sa, erau frecvente călătoriile în necunoscut. Riscul inerent era prea mare pentru a fi asumat de un particular, rolul de finanţator revenind diferitelor asociaţii filantropice şi nu în ultimul rând statului. Cercetarea ştiintifică eraş şi este supusă aceloraşi impedimente. Mărimea fondurilor necesare şi implicaţiile acesteia o scot, cel mai adesea, din sfera activităţii pur private.

i Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pag. 12, Facerea, 1-28: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”;ii Johann Peter Susmilch (1707-1767), fondatorul statisticii germane, preocupat de studii demografice pe scară largă (printre altele, analizează evoluţia şi structura populaţiei Chinei);iii Malthus, T.R. - Eseu asupra principiului populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 225;iv Scylla şi Charybda, în mitologia greacă, erau doi monştri marini, reprezentând o stâncă şi o vâltoare; a fi între Scylla şi Charybda înseamnă a te nimeri simulta între două pericole (Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pag. 354); v Darwinismul social este concepţia potrivit căreia, prin intermediul selecţiei naturale, numai speciile cele mai puternice subzistă, transmiţându-le descendenţilor caracterele înnăscute care le vor permite să se adapteze; numai societăţile şi grupurile sociale vor reuşi să supravieţuiască (Ferreol, G. (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 53;vi Jeremy Bentham (1748-1832), jurist şi filozof englez, fondatorul utilitarismului (teorie etică care formulează răspunsuri la problemele referitoare ce trebuie făcut, ce trebuie admirat sau cum trebui trăit, în termenii maximizării utilităţii sau fericirii: scopul corect al acţiunii este acela de a realiza cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni; Bentham militează pentru libertatea economică a individului, pentru separarea Bisericii de instituţiile satului, precum şi pentru egalitatea în drepturi între femei şi bărbaţi, abolirea sclaviei şi a pedepsei fizice, inclusiv pentru copii;vii Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), filozof, economist şi reformator social, fondator al socialismului francez; a subliniat ideea conflictului economic dintre clase, ca factor determinant al evoluţiei societăţii spre industrialism (în viziunea sa utopică, acesta era un sistem economico-social în care fiecare trebuie să muncească şi să fie răsplătit după merit, a cărui administrare trebuie bazată pe principii strict ştiinţifice şi al cărui progres se bazează pe ştiinţă);viii Jean-Charles Leonard Simonde de Sismondi (1743-1842), istoric şi economist francez de origine elveţiană, care a criticat principiul liberal laissez-faire, considerând necesară intervenţia statului pentru a modera ritmul tentativelor de îmbogăţire;ix Auguste Compte (1798-1857), filozof şi sociolog francez (este cel care a introdus termenul de sociologie), considera că fiecare ştiinţă are propria metodă şi propriul obiect al cercetării (viaţa economică, ideile dominante, formele de individualitate, diviziunea muncii, limbajul şi religia), dezvoltarea ei depinzând de nivelul istoric la care s-a ajuns; este fondatorul pozitivismului (filozofie care consideră că singura formă de cunoaştere este descrierea fenomenelor senzoriale);x Heilbroner, R.L. - Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 140;xi Mill, J.S. - Principes d’economie politique, 1848, pag. 60;xii Op. cit. pag. 162;