Buga Paul 14.11.2010

SLR, anul I

Tainele inimei

Mihail Kogălniceanu s-a afirmat ca scriitor, publicist, istoric, orator şi om

politic. În întreaga sa activitate a urmărit, pe plan cultural, crearea unei literaturi naţionale

şi, pe plan politic şi social, îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, desfiinţarea rangurilor

boiereşti şi dezrobirea ţiganilor. Idealurile de dreptate socială, de libertate şi de unitate

naţională străbat şi opera sa literară.

Din Tainele inimei nu s-a publicat decât un fragment, în Gazeta de Moldavia

din Iaşi, de la nr. 1, din 9 ianuarie 1850, până la nr. 20, din 23 martie 1850. Continuarea

romanului nu a mai apărut, cu toate că la sfârşitul foiletonului era anunţat „va urma”.

Foiletoanele romanului nu poartă nicio semnătură, de aceea multă vreme nu s-a ştiut

autorul romanului. N. Iorga îi atribuie scrierea lui Kogălniceanu, teză ce va fi dovedită în

1942, atunci când Cartojan, cercetând manuscrisele autorului, îl găseşte şi pe cel al

Tainelor inimei.

Romanul este unul de moravuri, intenţia lui Kogălniceanu fiind de a reprezenta

viaţa şi moravurile societăţii moldoveneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, şi ar fi fost

şi unul sentimental dacă ar fi fost continuat.

Acţiunea începe la Iaşi, într-o după-amiază de toamnă a anului 1844. În

cofetăriei piemontezului Felix Barla, la una din mese sunt adunate cinci persoane:

avocatul N. Măcărescu, un văr al lui, un francez, colonelul Leşescu şi vărul acestuia,

Stihescu. Naratorul se află şi el la una din mese urmărind discuţia celor cinci. Aceştia

vorbesc despre teatru, Stihescu susţinând că nu vrea să meargă la reprezentarea

comediilor franţuzeşti, ci la piesele româneşti, la Cuconu Iorgu, adică la Iorgu de la

Sadagura de Vasile Alecsandri. În toiul discuţiilor, sosesc la cofetărie alte trei persoane,

bucureştenii aga Tachi Mătinescu cu Soţia sa Elena şi cu Laura, vara acesteia. Aici

romanul se întrerupe, lăsându-ne să bănuim o intrigă amoroasă.

Personajele sunt puţine la număr, în jur de nouă, plate, previzibile, fără

evoluţie, construite pe baza opoziţiei patriot - „occidental”. Stihescu, personajul prin care

se realizează critica autorului, este un adversar al imitării servile a Apusului, pledând

pentru reforme folositoare şi pentru o viaţă onestă, necoruptă. Naratorul este un rezoner

care completează imaginea critică făcută de Stihescu societăţii vremii. celelalte personaje

sunt construite prin antiteză, situându-se la antipoduri: N. Măcărescu, francezul (care era

francez „numai după nume”) şi colonelul Leşescu sunt români deschişi, simpli, oneşti, pe

când vărul lui N. Măcărescu este un desfrânat, iar vărul lui Leşescu un dandy. Cele două

personaje feminine sunt şi ele construite pe baza opoziţiei angelic-demonic, Elena fiind o

femeie gingaşă şi inocentă, iar Laura tipul de femeie fatală, ce duce bărbaţii la ruină.

Acţiunea se desfăşoară pe un singur plan, fiind la început amânată de lunga

descriere a Copoului, locul de plimbare al societăţii ieşene, şi de descrierea cofetăriei lui

Felix Barna, apoi întreruptă de lungile disertaţii ale luk Stihescu şi ale naratorului pe

marginea moravurilor. Sunt întrebuinţate şi tehnici anticipative, N. Măcărescu

replicându-i lui Stihescu că se va înnamora de vreo domnişoară, precum şi tehnici ale

suspansului, atunci când se prezintă caracterul Laurei şi slăbiciunea lui Tachi Mătisescu

pentru femei.

Naratorul este un personaj care asistă ca martor la întâmplări, fără a participa

altfel decât prin remarcile sale de cele mai multe ori critice, prin cele câteva adresări către

cititor şi prin lungile digresiuni pe care le întreprinde. Paradoxal, perspectiva este

omniscientă, naratorul cunoaşte toată istoria personajelor, toate datele lor biografice, pare

să le ştie şi gândurile.

Stilul lui Kogălniceanu este ironic, satiric, autorul insistând mai mult asupra

criticii decât asupra reprezentării. De multe ori limbajul naratorului se suprapune peste

cel al personajelor, ca în cazul lui Stihescu, dar există şi o diferenţiere.

Kogălniceanu are un excelent ochi critic, este neîntrecut în ironie şi sarcasm,

ţinteşte înalte idealuri morale, dar îi lipsesc talentul şi geniul epic, lucruri esenţiale pentru

un mare scriitor.