Dostoievski a fost, mai înainte de a deveni un romancier consacrat, un creştin veritabil. Aşa cum mărturisea cândva vrednicul de pomenire Alexandr Soljeniţîn, în romanele lui Dostoievski baza oricărei acţiuni e subiectul din planul moral; când îl citeşti pe Dostoievski descoperi acea profunzime uluitoare camuflată în psihologia individului, care te poartă în genunile conştiinţei, unde caută şi află toate remuşcările, gândurile "refulate", dorinţele egoiste, precum şi năzuinţele spre împăcarea cu propriul sine şi cu Dumnezeu, pentru ca la final să întrevadă învierea, renaşterea spirituală, consolidată, cel mai adesea, în jurul unui personaj cheie (Raskolnikov, Dmitri şi Ivan Karamazov). Omul, spune Dostoievski, are nevoie de o suferinţă "perpetuă şi nepotolită" asimilată penitenţei, aşadar necesară, singura în stare să îl ridice din "subterana" propriilor patimi şi să îi descopere un sens superior în Hristos.

Demonii, el însuşi un roman-cheie în înţelegerea acestei "raţiuni", care apare ca reacţie la adresa nihilismului rus, anticipează prin numeroasele conflicte de ordin moral, filosofic şi religios, ultimul mare colos dostoievskian, Fraţii Karamazov. Pe axa Piotr Stepanovici-Kirrilov-Stavroghin, aflăm o provocare promiţătoare, care obligă la inepuizabila întrebare: "Există sau nu Dumnezeu?" Kirrilov ia în discuţie, întâi de toate, argumentul moral, susţinând că prejudecăţile ancestrale au creat religia: "În sprijinul meu stă istoria. Omul n-a făcut altceva decât să-şi născocească un Dumnezeu pentru a putea trăi fără să se ucidă". Raţionamentul său, deloc stângaci, merge mai departe şi ne pune în faţa faptului împlinit: Dumnezeu este "suferinţa fricii de moarte"; întrucât era nevoit să lupte împotriva "duşmanului nevăzut", omului i-a fost întotdeauna frică să-şi afirme "punctul capital al voinţei proprii, absolut libere". A greşit pentru că s-a sustras totalei responsabilităţi care era în mâinile lui. Apoi, dacă Dumnezeu nu e decât "o desfăşurare consecventă a eului meu", conclude Kirrilov, acela care va avea curajul să se sinucidă fără niciun fel de oprelişti, "va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista." Astfel, în noua ipostază, răsturnată, dilema hamletiană - "a fi sau a nu fi" - ajunge: "omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte." Deşi mărturiseşte că "fără acest Om (Hristos), lumea întreagă nu e decât o nebunie", Kirrilov rămâne strâmtorat în propriul său Weltanschauung, pentru ca, la capătul unui îndelungat proces, să îşi ia viaţa, îngropând "adevărul" cu sine, dincolo de mormânt. În urma sa rămâne doar presupoziţia: "Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu", aşadar - cum va spune mai târziu Ivan Karmazov - "totul este permis!" (inclusiv sinuciderea - păcat capital în creştinism).

Demonii comuni, "pitici", patogenii morali ai societăţii, reprezintă un hidos amestec de răzvrătire, minciună, intrigă şi dezbinare, reunite în persoana lui Piotr Stepanovici, a cărui "pedeapsă capitală" este, potrivit lui Ion Ianoşi, privarea de dreptul la pedeapsă ("dreptul elementar al omului căzut în păcat"), generată de amoralitatea desăvârşită a personajului; toţi aceştia sunt coordonaţi de demonul politic, care în secolul XX se va numi leninism.

Totul e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe

celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiacăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul,

esenţialul este însă egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor... ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre... Sclavii trebuie să fie egali... Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga,

denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil... Ascultare deplină, depersonalizare deplină!

Georgi Taratorkin în rolul lui Raskolnikov ("Crimă şi pedeapsă", 1969)

Duhul nihilist, frenetic, "străin poporului rus", aşa cum apare ilustrat în romanul Demonii, prezintă configuraţia unui sos "cosmopolit", asezonat cu tendinţa europeană a dezbinării, a nimicirii şi reclădirii societăţilor pe baza noilor ideologii de sorginte occidentală. În acest sens, Mefistofel, "tatăl minciunii", se recomandă: "Sunt spiritul ce neagă totul" (Goethe). Cât priveşte parabola din Evanghelia după Luca, despre demonii intraţi în porci, ea îi vizează, în chip explicit, pe socialiştii ruşi. O afirmă Dostoievski însuşi: "Demonii au ieşit din omul rus şi au intrat în turma de porci, adică în Neceaiev, Serno-Solovievici şi alţii ca ei. Aceştia s-au înecat ori se vor îneca cu siguranţă, iar omul lecuit, din care au ieşit demonii, stă aşezat la picioarele lui Iisus." "În mijlocul zguduitoarelor evenimente europene de pe atunci", în contextul instabilităţii şi al frământărilor legate de "contaminarea cu ideile socialismului teoretic al vremii" survine, deci, motivaţia romancierului în privinţa scrierii "Demonilor", pe care o regăsim răspicat într-o notă din 1873, inserată în Jurnalul de scriitor:

"Am vrut să pun o întrebare şi să dau un răspuns la această întrebare, cât mai clar posibil, sub formă de roman: în ce mod, în uimitoarea

noastră societate contemporană de tranziţie, este posibil să apară nu un Neceaev, ci Neceaevii şi cum se întâmplă că aceşti Neceaevi îşi

recrutează până la urmă neceaeviştii?"

Demonul suprem, abil şi distructiv, e demonul conştiinţei, care se manifestă vizibil la Stavroghin, cel care traversează "sumbrul, cumplitul spectacol al decăderii spiritului uman", aşa cum recunoaştea romancierul în al său Jurnal. El "îşi pierde adversarii unul după altul, înfruntarea copleşitoare mutându-se în propriul lui suflet" (Ion Ianoşi). În final, micuţa Matrioşa devine vocea, materializarea conştiinţei paralizate a lui Nikolai Vsevolodovici, care trăieşte calvarul propriei dezindividualizări şi sfârşeşte inevitabil prin spânzurare. El singur şi-a ucis cu bună ştiinţă conştiinţa - Matrioşa, "împingând-o" la suicid, incapabil fiind să mai creadă în realitatea pocăinţei şi în iertare. De remarcat este că, spre deosebire de alte personaje ale creaţiei dostoievskiene care au

căzut mai mult sau mai puţin din punct de vedere spiritual, Nicolai Vsevolodovici "e obligat să străbată toate cercurile infernului singur, fără călăuză, trebuie să-şi recunoască damnarea prin puteri proprii, fără parteneri pe măsura lui în stare să-l avertizeze, să opună demonismului său un ideal regenerator" (Ion Ianoşi). Stavroghin se încadrează - potrivit mărturisirilor din Jurnalul de scriitor - în categoria personajelor copleşite de acea "stare inevitabilă, în care răul, punând stăpânire pe fiinţă, îi împiedică orice mişcare, îi paralizează orice putinţă de împotrivire, orice gând, orice dorinţă de a lupta cu întunericul care coboară peste suflet şi este acceptat în mod conştient, preferat cu patimă în locul luminii". Din momentul sucombării, fără cale de întoarcere, a conştiinţei, viaţa nu mai înseamnă nimic, din moment ce a fost lipsită de însăşi raţiunea ei de a fi. Iar aici apare monahul Tihon, un "psiholog" veritabil, care anticipează cu accente îngrozitoare acea "nouă crimă, mai fioroasă decât cealaltă". "Demonii, foşti şi actuali, mor pe rând, indiferent de gradul vinovăţiei lor. Moare Kirillov, moare Şatov, moare părintele lor spiritual Stavroghin. Turma de porci se repede de pe povârniş în lac şi se îneacă. Scriitorul se simte unul dintre păstorii care, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în cetate şi în colibe" (Ion Ianoşi).

Mai târziu, în Fraţii Karamazov, Dostoievski va relua viziunea abordată în romanele precedente şi o va transpune în sensul "călirii prin suferinţă", urmând că numai prin cădere şi umilinţă există putinţa regenerării, a învierii spirituale: Amin, amin, grăiesc vouă, grăuntele de grâu, când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher; dar dacă va muri aduce roadă multă (Ioan 12, 24). În al său tratat de psihanaliză aplicată, Dostoievski şi paricidul, Freud identifica la romancierul rus o deosebită înclinaţie spre auto-pedepsire, spre "autoflagelare", spre această "nevoie de suferinţă perpetuă şi nepotolită", care - declară el - e o reacţie la adresa a ceea ce anticii numeau morbus sacer, aşa-zisa "boală sacră" de care ar fi fost suferind Dostoievski. Freud a mers şi mai departe, sugerând că epilepsia a devenit, la el, expresia pierderii integrităţii eului şi a dezechilibrul vieţii emoţionale. Dostoievski gândeşte, însă, în cu totul altă direcţie: răul trebuie "asumat", nu şi asimilat; el există în realitate, în om, dar el i se poate opune, prin liberul arbitru aşa cum vedem în episodul Marele Inchizitor. Mai mult, Dostoievski nu planifică "abisurile păcatului", cum ar fi ispitit să considere Freud; există aici un minuţios proces de "declasificare". Autorul "Karamazovilor" acordă personajelor sale libertate deplină, care cel mai adesea adesea sucombă în fărădelege, şi amplifică, pe această cale, starea lor de ticăloşie, de păcătoşenie latentă. Pentru că Dumnezeu nu vrea să îl lase pe omul păcătos să se sufoce în întunericul propriilor patimi, îi impune un canon, aşadar, suferinţa, singura în stare să îl remonteze spiritual, să regenereze spiritul. Ea este stimulul care îl antrenează în metanoia şi îl menţine într-o "încordare" spirituală continuă: "Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău" (Ioan 5, 14). Dumnezeu acordă o atenţie deosebită unei făpuri atât de neînsemnate precum omul, îşi îndreaptă ochiul asupra sa "din seară până-n ziuă" şi nu îi acordă răgaz să îşi "înghită saliva", precum îi impută la un moment dat Iov (7, 18-19), de vreme ce, spune psalmistul, "nu este cine să se ascundă de căldura lui" (Ps. 18, 7); e

pururea o prezenţă incomodă, hărţuitoare, o urgenţă care nu dă pas omului şi, precum spune Dostoievski însuşi, îl aşteaptă la cotitură. Pentru că, aşa cum stă scris în Epistola către Evrei, "e cumplit să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu" (10, 31). În concepţia dostoievskiană, recunoaşterea păcatului - altfel spus, conştiinţa extravertită a culpei - , înseamnă, în primul rând, speranţă, iertare şi, mai ales, depăşirea înstrăinării prin comunicarea cu semenii şi dragoste activă, iar, în cele din urmă, răscumpărare. În simbolistica grăuntelui de muştar, "moartea" înseamnă strădania remodelării spiritului în infernul acestei lumi (modelul smereniei părintelui Zosima), trecerea prin "subteană" (ceea ce are de făcut Dmitri) şi, în final, renaşterea duhovnicească. Cu alte cuvinte, trebuie să "mori" sufleteşte în sensul căinţei adevărate, să "mori" înlăuntrul tău, adică să te smereşti, să te faci "vinovat de toate şi faţă de toţi", după pilda părintelui Zosima. Astfel i-a grăit Hristos Sfântului Siluan Athonitul: "Ţine-ţi mintea în Iad şi nu deznădăjdui!"

Nucelul "Fraţilor Karamazov" este paricidul comis din motivaţii ideologice, iar fiul renegat e Smerdeakov, cel care se răzvrăteşte împotriva umilei sale existenţe de "fiu adoptiv", nelegitim, conştient, de altfel, de imposibilitatea realizării în plan profesional. Pare că suferă de aşa-zisul "complex Oedip" din terminologia freudiană. Asasinatul bătrânului Feodor Pavlovici Karamazov reprezintă, în parametri tereştri, arhetipul conspiraţiei luciferice împotriva Tatălui Ceresc (Pater Seraphicus), propusă şi coordonată de Marele Inchizitor. Ivan, autorul moral al crimei, îi dă mână liberă lui Smerdeakov în vederea înfăptuirii paricidului. (Şi aici Dostoievski este de-a dreptul genial! Gândurile celor doi ajung la un punct comun, de la care nu există cale de întoarcere; fiecare îşi urmăreşte propriul scop. Sau cel puţin aşa pare. Ivan vrea averea tatălui său iar Smerdeakov, care din acest moment devine materializarea conştiinţei sale, îşi oferă serviciile : amândoi ştiu la fel de bine că, urmând ca Dmitri să fie inculpat în baza tuturor probelor ulterioare, Ivan va fi dobândit o moştenire dublă. "Sunt un ticălos", îşi spune el la scurt timp după întrevederea cu "complicele" său, după ce părăseşte casa părintească: este conştient, aşadar, că Feodor Pavlovici rămâne expus oricărei tentative din partea lui Smerdeakov). Dmitri, primul suspect, se resemnează - infinit ar spune Kierkegaard - în privinţa ocnei după ce îşi conştientizează pentru prima dată ticăloşia, condiţia mizeră de pământean egoist, astfel că nu protestează împotriva sentinţei nedrepte dictată de instanţele juridice. El crede, asemenea lui Kirrilov, în viabilitatea existenţei în Dumnezeu, numai că, în crezul său, această convingere ia proporţiile unei excepţionale depoziţii: dacă, într-adevăr, Dumnezeu nu e decât "o ficţiune a omenirii", se întreabă Dmitri, "pe cine va mai iubi atunci omul?", "cui va aduce recunoştinţă" şi "va înălţa imnuri de slavă?". Ivan este, la rându-i, posedat de propriul său demon; el pleacă de la ideea lumii măcinate de suferinţă şi argumentează teza potrivit căreia nu neagă existenţa Creatorului, ci doar a lumii pe care a plăsmuit-o. Argumentul său este suferinţa nedreaptă a celor inocenţi, a copiilor, de natură să provoace

"scandal în existenţă" (Kierkegaard). Suferinţa hristică - explică Luigi Pareyson- devine nucleul central al respingerii ateismului lui Ivan, care poate fi depăşit şi învins numai de un "ateism" superior care e cel al lui theologia crucis. Semnificaţia ei constă nu numai în ideea că Dumnezeu, ca învăluit şi ascuns în suferinţă, trebuie căutat în înjosirea kenozei, a împuţinării, dar şi în ideea că Dumnezeu e împotriva Sa Însuşi, că El se neagă şi se reneagă. Pe planul acestui "ateism" superior nu mai e loc pentru ateismul negator al lui Ivan. Acest ateism superior constă în conceptul, tot atât de profund pe cât e de paradoxal, al unui "moment ateu în divinitate", din care reiese că problema durerii umane nu are alt răspuns decât pe Crist suferind. Iov însuşi se resemnează în privinţa a ceea ce părintele Bartolomeu Anania numeşte "atotputernicia discreţionară" a lui Dumnezeu şi recunoaşte că "faţă de Dumnezeu nu avem niciodată dreptate" - "privilegiul refuzat tot restului creaţiei" în care "trebuie să vedem semnul perfecţiunii noastre şi nicidecum indiciul că am fi în ochii Săi o fiinţă măruntă şi neînsemnată" (Kierkegaard):

Cine-a făcut cercare în lucrurile Lui şi cine-i ca să-I spună: Strâmb ai lucrat aici? (Iov 36, 23)

Mai mult, abordarea lui Ivan îşi găseşte, în mod paradoxal, răspunsul tocmai în "nuvela" Marelui Inchizitor, pe care el o concepe şi al cărei final rămâne memorabil. Răspunsul lui Hristos - Erosul crucificat (Sf. Maxim Mărturisitorul) - la adresa "stirpei acesteia becisnice", a acestui "neam desfrânat şi păcătos" (Marcu 8, 38), e sărutul de pe buzele uscate ale Inchizitorului, ale omenirii însetate de iubire şi de sens. Nu putea fi imaginată o replică mai neaşteptată şi mai minunată. Iar liniştea lui Crist, atât de teribilă pentru omul aruncat în abisul păcatului său, este "tăcerea celui care plânge şi tace tocmai ca să poată plânge" (Luigi Pareyson). În aşa fel, sărutul hristic "înghite" lumea în suprema îmbrăţişare de pe Cruce. Inchizitorul lui Dostoievski se declară avant la lettre adeptul unei ideologii fragile, a orgoliului luciferic bolnav, altfel spus better to reign in hell, than serve in heaven (John Milton, Paradisul pierdut, I, 263), care vrea să înlăture cu desăvârşire sistemul "inoportun" abordat de Mântuitor în problematica "liberului arbitru" creştin care doar întreţine iluzia libertăţii depline, cea adevărată. Calvarul liberei alegeri, continuă bătrânul Inchizitor, nu este în stare să-i decopere omului "o noţiune precisă a rostului său pe lume", iar asta datorită faptului că "Tu nu Te-ai învrednicit să cobori (de pe Cruce) fiindcă nu voiai să-l câştigi pe om printr-o minune, aşteptând o credinţă liber consimţită din partea lui, (...) iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase".

„În fiecare sferă socială, de la cea mai înaltă la cea mai joasă, din clipa în care omul nu mai este izolat, el se supune imediat autorităţii unui conducător. Majoritatea indivizilor, mai ales a celor din rândul maselor populare, neavând în domeniile din afara profesiei lor nicio idee desluşită şi raţională, sunt incapabili să se conducă singuri. Conducătorul le serveşte drept călăuză. Autoritatea conducătorilor este extrem de despotică, ba chiar nu reuşeşte să se impună decât datorită acestui despotism. S-a obsevat cât de uşor se fac ei

ascultaţi în rândul celor mai turbulente pături muncitoreşti, fără să deţină totuşi niciun mijloc de a-şi susţine autoritatea. Conducătorii tind astăzi, ca şi acum o sută de ani, să înlocuiască treptat autorităţile, în măsura în care acestea se lasă manipulate şi slăbite. Nu nevoia de libertate, ci cea de supunere domină totdeauna sufletul mulţimilor. Setea lor de ascultare le face să se supună din instinct celui care s-a declarat stăpânul lor” (Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor).

…iar Marele Inchizitor a sesizat cel mai bine această atitudine:

Învrednicindu-te să primeşti miracolul «pâinii», ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului - şi nu numai a fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi -pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece pînă la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile.

Ceea ce nu înţelege Inchizitorul este că, prin Iisus Hristos, omul şi-a dobândit libertatea, motiv pentru care Noul Testament este denumit şi "legea libertăţii" prin care vom fi judecaţi (Iacov 2, 12). În spirit evanghelic, păcatul este sinonim cu o "robie" a libertăţii. Prin "minunatul schimb" indicat de Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către Corinteni (5, 21), Hristos ne-a redat demnitatea pierdută prin păcatul originar, făcându-ne din "robi ai păcatului"(Ioan 8, 34) "robi ai dreptăţii" (Romani 6, 18) - oameni liberi sub har. În vreme ce legea Vechiului Testament abundă în dispoziţii prohibitive însoţite de spectrul pedepsei divine, cea a Noului Testament eliberează pe om, deoarece prin duhul iubirii benevole legea morală este incomparabil mai uşor de păzit: "Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu" (Petru 2, 16). Sărutul oferit Inchizitorului în finalul "nuvelei" atestă deopotrivă incomensurabila iubire cu care Hristos îi înconjoară pe cei "osteniţi şi împovăraţi" şi nepreţuita libertate a omului care merge până într-acolo încât contestă - în neştiinţă de cauză - ordinea creaţiei instituită de Cel Veşnic.

Diavolul reprezintă ultima ispită a lui Ivan: provocarea lansată de "distinsul" său "oaspete" se reduce finalmente la principiul cartezian: Je pense, donc je suis. În timp ce Davolul încearcă, cu vădită şiretenie, să îl convingă pe Ivan că are o existenţă de sine stătătoare, tocmai pentru a-i clătina convingerile, el urmăreşte exact contrariul: se zbate în incertitudine, neagă pe faţă existenţa Diavolului, dar vrea să obţină confirmarea propriilor căutări. "Musafirul" îi

înşală, însă, aşteptările. Diavolul e, de fapt, conştiinţa lui Ivan însuşi şi a fiecăruia dintre noi. El e "tovarăşul de drum", Gefahrte (cum îl numeşte Goethe), de care nu ne putem despărţi de vreme ce purtăm în noi o parte ialienabilă din el. În aşa fel, Smerdeakov, Marele Inchizitor, Diavolul ilustrează, fiecare în parte, patologia lui Ivan.

Dar Marele Inchizitor a fost biruit prin sărutul hristic, iar Smerdeakov s-a sinucis; Ivan rămâne , aşadar, singurul garant al crimei părintelui său. Păcatul trebuie măcinat prin "chinurile" conştiinţei, prin căinţă. Rămâne Diavolul. El va fi biruit prin iubirea aproapelui.

Parcă nu înţeleg că sunt un om pierdut? Dar - de ce n-aş putea învia? se întreabă undeva, spre final, "jucătorul" lui Dostoievski. Hybrisul trebuie ispăşit integral de acelaşi om păcătos, cel care a căzut - omul viciilor şi al exceselor de tot felul. Aceasta e şi soluţia lui Ivan - "chinuitoarea analiză interioară" a omului din "subterană". El, omul singur, trebuie să îşi poarte conştiinţa în "subterană", să se smerească, pentru ca la final să afle în creştinism adevăratul modus vivendi. Să renască