1

1. Introducere

Voința este un concept filozofic. Este foarte importantă în cadrul dezvoltării personale.

Reprezintă capacitatea de a transforma intenția în acțiune, chiar dacă se întrevăd dificultăți în

obținerea lucrului dorit. Este puterea care dă impulsul de a porni la drum și concentrarea de forțe

fizice și psihice pentru a pune lucrurile în mișcare. Un exemplu de „aplicare” a voinței este

încercarea de a lăsa fumatul sau a scăpa de alte vicii.

Înainte de a beneficia de voință, trebuiesc parcurse câteva etape:

Alegerea obiectivului dorit;

Crearea unui „plan de atac”;

Executarea planului.

Voința nu poate fi susținută la cote maxime la nesfârșit, fiind de obicei temporară.

Menținerea voinței necesită o concentrare deosebită, este foarte obositoare și de aceea foarte greu

de menținut, de obicei apar alte lucruri care vor distrage concentrarea. Pentru a nu pierde

concentrarea trebuiesc folosite o serie de metode pentru a menține vionța la cote maxime.

Rezultatul este mai bun atunci când în loc să fie folosită voința direct în lupta cu problemele,

aceasta este folosită în principal în lupta cu transformarea mediului, a obstacolelor sociale și a

obiceiurilor.

2. Notiunea de vointa

In viaţa de toate zilele noi observăm cum omul lucrează, învaţă, se odihneşte, se ocupă cu

munca preferată. Noi vedem cum timp îndelungat el tinde spre scopul trasat, işi încordează

forţele fizice şi cele intelectuale, înfruntă o mulţime de piedici, îşi reţine sentimentul ce l-a

cuprins, renunţă la ceva plăcut în numele cauzei ce nu - i aduce vreo bucurie deosebită, însă care

e dictată de necesitate. In toate acestea se manifestă voinţa omului. Voinţa este regularea

conştientă de către om a acţiunilor si faptelor sale, acţiuni şi fapte care necesită depăşirea

greutăţilor interioare şi exterioare. Încă I. M. Secenov scria că voinţa nu este un agent impersonal

ce dirijează numai mişcarea, ci reprezintă aspectul activ al conştiinţei şi sentimentului moral. Ea

dirijează mişcarea În numele unui anumit scop, deseori în pofida chiar şi a sentimentului de

autoconservare. De demult s-au constituit două opinii diametral opuse asupra naturii voinţei -

materialistă şi idealistă. Idealiştii consideră voinţa o forţă spirituală care nu e legată nici cu

activitatea creierului, nici cu mediul înconjurător. Ei afirmă că voinţa este, chipurile, agentul

suprem al conştiinţei noastre, care e chemat să îndeplinească funcţii diriguitoare. Voinţa nu se

supune nimănui. Ea este liberă. După părerea lor, omul în orişice caz poate proceda astfel, cum

va găsi de cuviinţă, fără a ţine cont ce ceva. El este liber În acţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul

face ceea ce doreşte; cum doreşte, aşa procedează. Totul depinde de voinţa lui liberă. Concepţia

2

idealistă a libertăţii voinţei e eronată din punct de vedere filozofic şi etic. Libertatea voinţei, după

cum înţeleg acest lucru idealiştii, duce la libertatea acţiunilor. Dar comportarea personalităţii

care nu ia în considerare interesele membrilor societăţii este ignorarea, iar uneori şi încălcarea

normelor morale şi juridice. Unica interpretare justă a naturii voinţei e cea materialistă, conform

căreia voinţa, în paralel cu alte aspecte ale psihicului, are bază materială sub formă de procese

cerebrale nervoase. E imposibil a separa voinţa de materie, de creier. Materialiştii susţin că omul

e legat în cel mai strâns mod de mediul înconjurător. Fără de condiţiile exterioare necesare el nu

poate nici să menţină, nici să continuie viaţa. Conform opiniei materialiste asupra voinţei,

libertatea constă nu în visata independenţă faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi

în posibilitatea bazată pe această cunoaştere de a impune sistematic legile naturii să acţioneze în

vederea atingerii unor anumite scopuri. Libertatea voinţei nu înseamnă, prin urmare, altceva

decât capacitatea de a lua decizii în cunoştinţă de cauză. Voinţa se manifestă în regularea

activităţii cognitive şi practice a omului. Interpretarea materialistă a naturii voinţei presupune

recunoaşterea necondiţionată a faptului, că stimulenţii acţiunilor şi faptelor se află în mediul

material şi social înconjurător, ci nu în însuşi omul. Adică, scopurile omului sunt generate de

lumea obiectivă şi o presupun, - o găsesc ca dată, ca prezentă. Dar omului i se pare că scopurile

lui sunt luate din afara lumii, sunt independente de lume („libertate„). Regularea volitivă a

comportării omului e determinată de condiţiile, în care el trăieşte şi munceşte. Prin voinţă se

manifestă activismul conştient al personalităţii care acţionează cu orientare spre un anumit scop

şi în mod planic. Cunoaşterea şi voinţa. Voinţa nu este o însuşire izolată a psihicului omului. De

aceea ea trebuie examinată in legătură cu alte aspecte ale psihicului şi, înainte de toate, cu

cunoaşterea. După, cum se ştie, cunoaşterea e orientată spre analiza şi sinteza, generalizarea şi

abstractizarea impresiilor, cunoştinţelor, căpătate din mediul înconjurător. Fixate de către

memorie şi prelucrate în gândire, aceste cunoştinţe informează destul de temeinic despre ceea ce

ne înconjoară. Astfel, voinţa este plină de conţinut. Conţinutul ei e cuprins in reprezentări şi

noţiuni, cu care operează gândirea, imaginaţia. Totodată, voinţa este un mecanism specific de

pornire şi inhibiţie. Regularea volitivă a comportării este orientarea conştientă a eforturilor

intelectuale şi fizice la atingerea scopului sau reţinerea lor. Totuşi, intre gândire ca o cunoaştere

şi voinţă ca regulare conştientă a comportării nu există o identitate. In viaţă putem observa

oameni, care desfăşoară o activitate furtunoasa, manifestă o tenacitate de invidiat în năzuinţa

spre atingerea scopului, însă totodată acest scop este neînsemnat, mărunt. Mai mult decât atât,

efortul enorm e irosit adesea în zadar, întrucât ceva nu se ia in, consideraţie, nu e înţeles. Cu alte

cuvinte, aceşti oameni ştiu să-şi dirijeze comportarea, iar să evidenţieze legăturile, raporturile

dintre fenomene, lucruri, oameni - nu pot întotdeauna. Şi acele eforturi, pe care ei le depun,

adesea sunt zadarnice. Adeseori putem observa şi o altă situaţie. Omul capabil ia decizii absolut

3

juste şi necesare. Ele sunt impecabile ca intenţie, însă omul nu e in stare să-şi adune puterile, să

se mobilizeze, să depună un efort mult sau mai puţin îndelungat, să-şi dirijeze comportarea

pentru a realiza decizia. In acest caz e efectuată o mare muncă a minţii, sunt găsite căi juste de

realizare practică a celor schiţate. Însă deciziile rămân nerealizate. Pentru îndeplinirea lor nu

ajung eforturi volitive, e slabă regularea volitivă a comportării. Astfel, a sesiza ceva, a înţelege

nu e echivalent cu a acţiona Voinţa, după spusele lui I. M. Secenov,- este aspectul activ al

raţiunii şi sentimentului moral. Trăirile noastre constituie o reflectare specifică a lumii

exterioare, de aceea sentimentele sunt pline de conţinut. In viata de toate zilele noi ne conducem

nu numai de ceea ce percepem şi înţelegem, ci şi de acele trăiri, care apar în legătură cu

conţinutul dat. Sentimentele îndeplinesc rolul de motiv al acţiunilor, al faptelor. Totodată, trăirile

pot servi drept mijloc de abţinere al comportării. Ele ca şi cum pun „veto” pe acţiuni, pe fapte.

Astfel, sentimentul conştiinţei îl reţine pe preadolescent de la fapta reprobabilă. Subliniind rolul

activ al sentimentelor, e necesar să nu uităm că totodată ele trebuie să se afle sub controlul

voinţei noastre. Adesea apare necesitatea de a acţiona contrar sentimentelor. De exemplu,

preadolescentului îi este frică să sară de pe turnul de paraşutare, Însă el îşi înăbuşă sentimentul

de frică, se aruncă în jos, deoarece acolo, pe pământ, se află colegii lui de clasă. A fi in ochii lor

un fricos e cu mult mai neplăcut decât a trăi frica de un minut. Omul se luptă cu amarul pierderii,

cu mânia, cu bucuria nestăpânită, înăbuşă ura sau gelozia, dacă ele împiedică cauzei. Toate

acestea sunt posibile datorită voinţei. Anume aici ea îşi manifestă una din principalele sale

funcţii - cea de inhibiţie.

Apreciind regularea volitivă, e necesar a ţine cont întotdeauna de orientarea ei, care poate

fi colectivistă si individualistă. În primul caz drept conţinut al voinţei apar imboldurile social

semnificative, ceea ce reflectă interesele şi trebuinţele colectivului, societăţii; în al doilea rând -

cele individuale, semnificative numai pentru omul dat.

3. Mecanismele fiziologice ale activismului volitiv

Mecanismele fiziologice ale activismului volitiv pot fi prezentate în felul următor. In

partea parietală a scoarţei emisferelor mari e situată zona motorie. Ea e legată cu toate sectoarele

scoarţei, inclusiv cu terminaţiile corticale ale tuturor analizatorilor. Această legătură oferă

posibilitatea ca excitaţia, care a apărut într-un anumit sector al scoarţei, să atingă zona motorie şi

să provoace în ea un proces analog. Bunăoară, excitaţia din terminaţia corticală a analizatorului

vizual se transmite în zona motorie şi provoacă excitarea acesteia. Informaţia din analizator, care

a sosit în zona motorie, serveşte drept un fel de semnal de pornire al reacţiei motorii. Zona

motorie se află sub „tirul” permanent al informaţiei din terminaţiile corticale ale analizatorilor.

Căpătând informaţia, celulele motorii pot transmite în orice moment ordinul cu privire la

4

mişcare. Astfel, legătura zonei motorii a scoarţei cu alte sectoare ale creierului constituie premisa

mişcărilor şi acţiunilor conştiente ale omului. Totuşi, această legătură nu epuizează întregul

mecanism al comportării volitive. In asemenea caz e prezentată calea elementară de trecere a

informaţiei din analizator în sectorul motor al scoarţei creierului şi de transformare posibilă a

acestei informaţii în mişcare. Omului, insă, îi este proprie aptitudinea de a, acumula informaţie şi

a acţiona pe baza ei. Mai mult decât atât, el e apt a generaliza datele, cunoştinţele căpătate

dinafară. Aceasta, după cum se ştie, se obţine cu ajutorul celui de-al doilea sistem de

semnalizare. Legăturile celui de-al doilea sistem se includ în sistemul general al legăturilor

scoarţei encefalului şi complică incomparabil activitatea lui. Simplificând întrucâtva complicatul

mozaic cerebral al legăturilor permanente şi temporare putem recunoaşte că legăturile celui de-al

doilea sistem constituie ca şi cum o verigă intermediară dintre terminaţiile analizatorilor şi zona

motorie a creierului. Pe baza legăturilor celui de-al doilea sistem se realizează în întreaga

regulare conştientă şi raţională a comportării omului, are loc alegerea locului, timpului,

caracterului, modalităţii, intensităţii acţiunii la realizarea informaţiei căpătate. Excitanţii celui

deal doilea sistem de semnalizare activizează nu numai partea motorie a comportării omului, ele

sunt un semnal pentru începerea multor procese psihice: gândirii, imaginaţiei, memoriei,

regulează atenţia, provoacă sentimente. Cu ajutorul vorbirii se actualizează şi se regulează

întreaga activitate conştientă a omului. Legăturile celui de-al doilea sistem au un rol hotărâtor

pentru funcţia de inhibiţie a voinţei, pentru reţinerea mişcărilor, a acţiunilor. Astfel legăturile

celui de-al doilea sistem schimbă direcţia mişcării informaţiei din analizatori în zona motorie.

Această informaţie merge pe o cale foarte complicată. Avea perfectă dreptate 1. P. Pavlov când

scria că spontanietatea mişcărilor este un rezultat al muncii sumare a întregii scoarţe a

encefalului. Voinţa, ca aspect regulator al conştiinţei, are natură reflex condiţionată. Pe baza

legăturii nervoase temporare se statornicesc şi se consolidează cele mai variate asociaţii şi

sistemele lor, ceea ce, la rândul său, creează condiţii pentru orientarea spre un anumit scop a

comportării. Creierul primeşte în permanenţă date despre aceea cum şi ce se înfăptuieşte în

fiecare moment dat. Aceste date se includ imediat în programa de acţiuni deja elaborată. Dacă

acţiunile sunt in corelaţie cu programa trasată din timp, în acest, caz nu se introduc nici un fel de

schimbări în decursul acţiunii. Dacă, însă, sosesc date ce nu corespund programei create în

scoarţa cerebra1ă, atunci se schimbă fie activitatea practică, fie programa prealabilă. Astfel, acest

mecanism specific de confruntare „stă la straja” corespunderii dintre programă şi acţiune, care se

desfăşoară pe baza ei. După cum demonstrează cercetările, o importanţă deosebită în înfăptuirea

regulării volitive o au lobii frontali ai scoarţei cerebrale. Anume în ei are loc confruntarea

rezultatului ce s-a obţinut in fiecare moment dat cu programa întocmită in prealabil a scopului.

Lezarea lobilor frontali duce la abulie (lipsă patologică de voinţă). Natura reflexă a reglării

5

volitive a comportării presupune, crearea în scoarţa cerebrală a focarului excitabilităţii optime.

Focarul excitabilităţii optime este focarul de lucru din scoarţă. Dacă elevul efectuează un

exerciţiu fizic, focarul excitabilităţii optime se situează, probabil, undeva în zona motorie a

scoarţei. Dacă, insă, elevul examinează exponatele unei expoziţii, am putea presupune prezenta

unui asemenea focar în zona vizuală. Focarul excitabilităţii optime, însă, poate fi provocat nu

numai de excitantul care acţionează in momentul respectiv. El se formează şi pe baza

influenţelor căpătate mai înainte. De exemplu, elevul a citit în ziar o problemă de concurs. La

început această problemă era, ca să zicem aşa, un excitant de o singură dată. Venind acasă, elevul

a început să mediteze asupra problemei, a încercat s-o rezolve. Aceasta deja mărturiseşte despre

crearea focarului excitabilităţii optime. Dacă, insă, elevul a continuat să rezolve problema,

totodată a cheltuit pentru aceasta nu o singură zi, putem vorbi despre un focar mult sau mai puţin

stabil al excitabilităţii optime. Prin urmare, imaginile, gândurile - purtătorii scopului acţiunii -

sunt legate cu focarul excitabilităţii optime, care este o parte a mecanismului fiziologic al

regulării volitive. Nu putem să nu subliniem importanţa deosebită a formaţiei reticulare in cadrul

mecanismului general al regulării volitive a comportării. În prezent e unanim recunoscut că

informaţia reticulară este un fel de filtru, care selectează unele impulsuri ce duc la scoarţă şi le

selectează pe altele, care nu au o importanţă vita1ă. Formaţia reticulară ca şi cum cerne aceste

impulsuri. E unanim recunoscut de asemenea că formaţia reticulară constituie un fel de

acumulator şi panou de comandă în ceea ce priveşte asigurarea energetici a scoarţei. Focarul

excitaţiei optime care există în scoarţă necesită sporirea continuă a asigurării energetice. Omul

poate manifesta o mare energie la efectuarea unei anumite munci, poate năzui îndelungat spre

scop, întrucât formaţia reticulară menţine în permanenţă focarul excitabilităţii optime, îl asigură

cu energie. Formaţia reticulară, însă, nu trebuie identificată cu activitatea întregii scoarţe.

P. K. Anohin a înaintat noţiunea acceptorul acţiunii. Esenţa ei constă în faptul că procesele

nervoase ca şi cum depăşesc evoluţia evenimentelor exterioare. Pe baza experienţei din trecut

omul anticipează, prevede influenţele viitoare asupra sistemului nervos. Pe baza semnalului în

creier se restabileşte întregul complex al legăturilor nervoase, întregul sistem de asociaţii,

elaborat prin repetarea făcută de mai multe ori. Tezele, înaintate de P. K. Anohin, aprofundează

şi lărgesc reprezentările noastre despre mecanismul regulării volitive a comportării. La om

mecanismul anticipării acţiunii reale e incomparabil mai bun decât la animale. La om se

restabileşte sistemul asociaţiilor pe baza excitantului minim şi foarte îndepărtat după conţinut

(cuvântului, obiectului, însuşirii lui etc.). Astfel, comportarea dirijată in mod conştient este un

rezultat al interacţiunii multor procese fiziologice cerebrale extrem de complicate, precum şi al

influenţei mediului înconjurător.

6

4. Etapele acţiunii volitive complicate

Voinţa omului se manifestă în acţiuni, fapte, realizate cu un scop trasat din timp. Totuşi,

asemenea acţiuni, ca mersul, număratul oral in limitele tablei înmulţirii, comunicarea verbală cu

cei apropiaţi, cu rudele ş. a. m. d. nu sunt specific volitive. Aceste acţiuni sunt orientate spre un

anumit scop, însă momentul volitiv in cadrul lor e neînsemnat. Acţiunile volitive se

caracterizează prin prezenţa scopului, precum şi a obstacolelor, greutăţilor, prin prezenta a unui

fel de încordări, trăite în cursul realizării lor. Se obişnuieşte a distinge acţiunile volitive simple şi

complicate. Cele simple, de regulă, au două verigi - punerea scopului şi realizarea. In ele o

verigă urmează după alta imediat, fără de verigi intermediare. In acţiunea volitivă complicată

sunt conturate clar trei verigi - conştientizarea scopului, planificarea şi realizarea. Să examinăm

acţiunea volitivă complicată pentru a clarifica. esenţa psihologică a voinţei omului.

Conştientizarea scopului. Motivele comportării omului sunt variate. Ele pot fi trebuinţe

materiale - foamea, setea, necesitatea de aer, de îmbrăcăminte - şi spirituale - comunicarea cu alţi

oameni, însuşirea cunoştinţelor. Trebuinţa ce ia naştere se reflectă în conştiinţa omului sub formă

de atracţie vagă, nedefinită. Acest lucru e condiţionat de faptul că trebuinţa e inclusă insuficient

în sistemul de cunoştinţe ale omului. Pe măsura creşterii trebuinţei şi conştientizării ei atracţia se

transformă în dorinţă. A dori ceva înseamnă a fi în stare să exprimi (să scrii, să-i spui cuiva sau

sieşi), ce anume te nelinişteşte, ce necesitate există şi prin ce poate ea fi satisfăcută. Dorinţa este

conţinutul ce există ideal al trebuinţei. Dorinţa se poate dovedi a fi motiv pentru acţiune. De

exemplu, într-o zi de vară cu arşiţă, aflându-se la razele dogoritoare ale soarelui, omului i-i sete:

i-i uscat în gură, simte o slăbiciune fizică. In acelaşi timp în conştiinţă apar anumite imagini,

gânduri despre umbră, despre un izvor cu apă. In cazul de faţă omul îşi dă seama de faptul ce îl

nelinişteşte, ce necesitate el încearcă şi cum poate fi satisfăcută această necesitate. A dori încă nu

înseamnă a acţiona. Deşi în dorinţă e reflectat conţinutul trebuinţei, ea nu dispune de eficientă,

de elementul activ. Omul poate să dorească multe, însă aceasta nu înseamnă că el acţionează sau

va acţiona în toate direcţiile. Astfel, a dori ceva înseamnă, înainte de toate, a şti ce te determină

la acţiune. Totuşi, nu se poate pune semnul egalităţii intre dorinţă si cunoaşterea în general. Nu

orice cunoaştere se transformă în dorinţă, însă orice dorinţă e o cunoaştere. Înainte ca dorinţa să

se transforme într-un motiv nemijlocit al comportării, iar apoi în scop ea e apreciată de către om.

În cursul aprecierii noi aducem argumente „pro” şi „contra”. Noi ca şi cum privim în urmă, ne

gândim încă o dată ce ne determină totuşi pe noi să schiţăm scopul dat, care sunt dorinţele

noastre. Noi cântărim condiţiile, care ajută sau împiedică realizării scopului, imaginar o luăm

înainte anticipăm în gând rezultatul realizării deciziei. Cu alte cuvinte, se desfăşoară o muncă

încordată a gândirii privind alegerea şi fundamentarea dorinţelor. Bunăoară elevul preadolescent

află că amicul său participă la activitatea cercului fotografilor amatori. La elev apare o dorinţă

7

analogă - de asemenea să se înveţe a fotografia. Această dorinţă el o motivează în felul următor:

„Victor se învaţă a fotografia, am să mă învăţ şi eu”. Băiatul se gândeşte: „Am să mă învăţ a

fotografia, am să plec la bunica la ţară. Acolo am să fotografiez casa, vaca, am să mă duc la

pădure, am să fac poze ale păsărilor”. Dar pe loc îl străfulgeră gândul: „N-am aparat de

fotografiat. Fie, Îl voi ruga pe tăticu să-mi cumpere unul. Dar dacă nu-mi va cumpăra? Voi

colecta şi voi preda maculatură. Voi aduna astfel bani şi-mi voi cumpăra un aparat de

fotografiat”. În acest exemplu se manifestă distinct unele motive, pe care elevul le înaintează

pentru apărarea scopului activităţii - să se înveţe a fotografia. Adeseori se ciocnesc motive

incompatibile. Ciocnirea imboldurilor opuse, care nu coincid, între care urmează a se face

alegerea, se numeşte 1upta motivelor. La acelaşi preadolescent, după vizionarea spectacolului

montat de colectivul dramatic din scoală, apare dorinţa de a participa la cercul dramatic.

Circumstanţele se aranjează în aşa fel, încât el trebuie să aleagă: cercul de fotoamatori sau cel

dramatic. La elev apare o dificultate interioară. Începe lupta motivelor. El încearcă o încordare.

Lupta motivelor şi încordarea legată de ea se înăspreşte în mod deosebit. În cazurile când trebuie

să se aleagă între argumentele raţiunii şi sentiment, între motivele de ordin personal şi motivele,

legate de trebuinţele şi interesele societăţii. Deosebit de încordat decurge lupta motivelor şi

luarea deciziilor. În cazul situaţiilor conflictuale, care apar la etapele de cotitură ale vieţii omului.

Astfel, lupta motivelor, pe de o parte, serveşte drept indiciu al aptitudinii omului de a stabili

legături, de a înţelege, a alege dorinţele, condiţionate de motive supreme, şi a le transforma în

scop. Pe de altă parte, lupta motivelor demonstrează aptitudinile omului de a-şi aduna puterile,

de a depune eforturi, aptitudinile de a purta răspundere pentru consecinţele, legate de realizarea

sau nerealizarea scopului schiţat, adică de a manifesta voinţă. In lupta motivelor se manifestă

intr-o mare măsură voinţa omului, insă acesta nu e indiciul lui exclusiv. In cursul luptei

motivelor se conturează scopul activităţii, ceea ce se exprimă definitiv în luarea deciziei.

A lua decizia înseamnă a delimita o dorinţă de altele şi astfel a crea chipul ideal al

scopului. Decizia luată se conturează de obicei într-o frază concisă „Voi proceda astfel”, „E

hotărât: procedăm astfel”, „Ne oprim la următoarea decizie” s. a. m. d. După luarea deciziei, de

regulă, slăbeşte intensitatea care a însoţit lupta motivelor. Omul simte o uşurare deplină, dacă

decizia luată corespunde dorinţelor, intereselor lui. Mai mult decât atât, în acest caz el trăieşte

sentimentul satisfacţiei, bucuriei. Dar uşurarea vine şi atunci, când decizia care se ia nu

corespunde intru totul cu dorinţele şi năzuinţele omului, când nu există o armonie deplină cu

conţinutul scopului. În acest caz însuşi faptul luării deciziei reduce încordarea.

Planificarea. În cadrul complicatei acţiuni volitive după luarea deciziei urmează

planificarea căilor de realizare a sarcinii trasate. Ce-i drept, uneori modalităţile de realizare a

deciziei se schiţează în linii mari paralel cu conturarea scopului şi ca şi cum apar din el. Dar şi în

8

aceste împrejurări elaborarea lor detaliată are loc nemijlocit înainte de activitatea practică. La

alegerea mijloacelor, ca şi la alegerea a însuşi scopului, sunt posibile greutăţi, trăite sub formă de

încordare. Pe de o parte, greutăţile apar din cauză că unele căi şi mijloace de realizare a scopului

par a fi simple, însă nu corespund normelor morale, pricinuiesc daune altor oameni. Pe de altă

parte, unele căi pot fi grele, pot necesita un mare consum de energie, însă nu contravin normelor

morale, nu apelează la cinstea şi conştiinţa omului, cu alte cuvinte, încordarea interioară se

creează de aceea că se statorniceşte o situaţie conflictuală: omul înţelege posibilitatea căii uşoare

de atingere a scopului şi imposibilitatea acceptării acestei căi. Atunci când această situaţie

conflictuală este depăşită încordarea scade. Omul nu poate să se conducă de principiul „scopul

scuză mijloacele”. El trebuie să aleagă asemenea căi de mişcare spre scop, care să evite lozinca

„pentru atingerea scopului sunt potrivite toate mijloacele”. Omul trebuie să găsească căi

justificate din punct de vedere moral de mişcare spre scop, deşi acest lucru nu întotdeauna e

posibil fără de o luptă interioară.

Realizarea. De îndată ce sunt schiţate căile şi mijloacele, omul purcede la înfăptuirea

practică a deciziei luate. El îşi organizează comportarea astfel, încât intenţia ce există în

conştiinţă să se întruchipeze în obiect, mişcare (exerciţiul sportiv), deprindere de muncă,

intelectuală, faptă. Comportarea omului e subordonată sarcinii schiţate şi modalităţilor de acţiune

planificate din timp. Totuşi, omul nu numai acţionează, el îşi controlează, îşi corectează

acţiunile. In fiecare moment el confruntă rezultatul căpătat cu imaginea ideală a scopului (sau a

unei părţi a lui), care a fost creat dinainte. Rezultatul parţial ce se atinge astfel se pune în acelaşi

rând cu cel deja atins şi „se suprapune” pe imaginea ideală. Să examinăm aceasta pe baza unui

exemplu. Elevul şi-a pus în faţă scopul de a se învăţa să înoate. Pentru aceasta el trebuie să

însuşească un complex de mişcări coordonate ale membrelor. Învăţătorul povesteşte, sau, poate,

şi-i arata elevului care mişcări trebuie el să însuşească şi să efectueze pentru a obţine succesul.

La început elevul însuşeşte mişcările, la el se creează imaginea lor. Apoi el începe să deprindă

mişcările. Pe calea repetărilor realizarea practică e potrivită să coincidă cu şablonul, cu modelul

ideal existent. Antrenamentul constă anume în a aplica cât mai precis partea practică pe model.

Succesul depinde de un şir de împrejurări, de faptul cât de precis şi de determinat e creată

imaginea din conştiinţă a mişcărilor, în ce mod elevul poate controla acţiunile care se îndeplinesc

şi le corela cu modelul, cum poate el să-şi adune puterile şi învingă piedicile de ordin obiectiv şi

subiectiv. Realizarea practică a scopului schiţat e legată de învingerea piedicilor. Ele pot fi create

de obiecte, procese materiale, oameni, timp, spaţiu. Odată cu aceasta pot apărea piedici de ordin

personal, astfel, ca oboseala, boala, insuficienţa cunoştinţelor, a deprinderilor. Piedicile de ordin

exterior şi interior, reflectându-se în conştiinţă, generează încordarea. Situaţia conflictuală (în

realitate sau în starea subiectivă a omului) se soluţionează fie prin mişcarea consecutivă spre

9

scop, iar prin urmare şi prin menţinerea efortului volitiv, fie prin renunţarea la activitatea

practică, renunţarea la efortul volitiv, iar in ultimă instanţă - la scop. Renunţarea la activitatea

practică nu e întotdeauna un indiciu al lipsei de voinţă a personalităţii. Dacă omul încetează

năzuinţa spre scop din cauza nedorinţei, incapacităţii de a face faţă încordării apărute sau îşi

opreşte activitatea practică fără vreun motiv destul de serios - acesta e un indiciu al slăbiciunii

voinţei. Dacă, însă, omul are motive serioase pentru a-şi opri năzuinţa spre scop nu-1 putem

caracteriza drept lipsit de voinţă. Apare întrebarea: oare motivul întotdeauna e legat in mod

univoc cu acţiunea din exterior? După cum arată cercetările efectuate de V. S. Selivanova, între

ele pot fi nu numai corespunderi, ci şi contradicţii. Autorul distinge patru tipuri principale de

fapte volitive: 1. Motivele morale pozitive se realizează în fapte identice. 2. Motivele negative în

plan moral (imoral) generează şi fapte imorale. 3. Omul porneşte de la motive pozitive, însă din

anumite cauze (nepriceperea de a-i stima pe alţi oameni şi părerile lor etc.) săvârşeşte acţiuni

imorale. 4. Motivele negative de dragul scopurilor negative se maschează prin acţiuni în aparenţă

pozitive.

Efortul volitiv. Actul volitiv se produce la o încordare mai mare sau mai mică. Acesta e

aşa-numitul efort volitiv. El se caracterizează prin cantitatea de energie, consumată la realizarea

acţiunii bine orientate sau la abţinerea de la ea. De exemplu, un elev nu are nevoie de o energie

mare pentru a purcede la efectuarea temei pe acasă la matematică şi a o termina, altul – are

trebuie să muncească, să „transpire” pentru a putea face fată teme respective. Şi în primul, şi în

al doilea caz efortul e necesar, însă intensitatea lui va fi diferită. Gradul diferit al efortului volitiv

poate să se manifeste şi la aceeaşi personalitate, deoarece ea nu e pregătită şi predispusă în mod

egal pentru toate ocupaţiile. Efortul volitiv străbate toate verigile actului volitiv: conştientizarea

scopului, luarea deciziei, alegerea modalităţilor şi realizarea practică a deciziei. El, însă, apare în

legătură cu greutăţile. Piedicile, reflectându-se în conştiinţă, generează starea de încordare, de

care se poate de debarasat fie renunţând la învingerea piedicilor, fie la stop, fie pe calea efortului

volitiv depăşindu-le in activitatea practică. Greutăţile nu întotdeauna provoacă încordarea şi

efortul volitiv adecvate. Uneori piedica, obiectiv neînsemnată, generează o mare încordare şi

necesită un efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfiieşte să plece la cunoscuţi după

un obiect necesar. Acţiunea ca atare e relativ simplă. Ea e întru totul accesibilă, însă necesită un

efort considerabil pentru a depăşi bariera psihologică a sentimentului de jenă şi a trăirii, barieră

legată de apropiata întâlnire, convorbire, de posibilul refuz. În acest caz trăirea subiectivă a

greutăţilor nu corespunde obstacolelor reale. După cum demonstrează cercetările psihologice,

intensitatea efortului volitiv, stabilitatea lui depind de un şir de circumstanţe. Înainte de toate,

trebuie să indicăm asupra concepţiei despre lume, orientarea politică a personalităţii şi

semnificaţia socială a sarcinilor pe care ea le realizează. Legătura acestor elemente cu efortul

10

volitiv e directă. Un factor important este stabilitatea morală a personalităţii. Astfel, la omul cu

simţul răspunderii putem observa un grad înalt a1încorării volitive. şi eficienţa maximă a forţelor

si energiei în năzuinţa spre scop. Omul lipsit de răspundere în majoritatea cazurilor nu e apt de

încordare. În continuare trebuie să indicăm şi la un aşa factor, ca orientarea cu referinţă la

activitate şi la rezultatul ei. Orientarea la ,,cumva” nu creează efortul volitiv. Orientarea

la ,,calitatea maximă” provoacă încordare. Efortul volitiv, după cum s-a subliniat, ia naştere şi

creşte pe măsura apariţiei şi sporirii greutăţilor, încordărilor. Totuşi, uneori omului îi este greu să

înceapă acţiunea. Ele se zbate în chingile îndoielii. În asemenea cazuri e util a folosi vreun

semnal. Astfel, sportivul se include în lupta competitivă numărând el singur până la trei, ridică

mâna, îşi dă sie comanda. Regularea conştientă şi menţinerea efortului volitiv se înfăptuieşte cu

ajutorul vorbirii – exterioare şi interioare. Omul îşi dă sieşi sfaturi, ordine, se stimulează, se

autoîncuviinţează. Asemenea fraze ca ,,,mai îndrăzneţ”, , ,, nu te sfii” , ,,nu-ti pierde

curajul” , ,,încă puţin” sunt cunoscute de fiecare. Căci pe ele le pronunţă omul, adresându-se

sieşi în cele mai grele minute, în minutele încordării volitive supreme. Astfel, analiza acţiunii

volitive complicate demonstrează că primele două verigi sînt pregătitoare. La formarea

programelor participă multe procese psihice, însă importanţa hotărâtoare o are gândirea. Partea

executivă a acţiunii volitive e legată cu priceperile şi deprinderile, aptitudinile organizatorice.

Atunci când se întâlnesc greutăţi un rol activ îşi asumă din nou gândirea. Învingerea greutăţilor

este, înainte de toate, soluţionarea problemei - pe ce cale să se meargă acum. În procesul

realizării se manifestă efortul volitiv, necesar în mod deosebit pentru depăşirea oboselii sau a

piedicilor din exterior. Acţiunile volitive complicate se manifestă cel mai des în intervale mari de

timp. Totuşi, nu sînt rare cazurile cînd trebuie să săvârşim fapte, extrem de limitate de timp.

Atunci claritatea verigilor acţiunii volitive se şterge. Ele ca şi cum sînt unite într-un tot întreg.

Conştientizarea scopului, luarea deciziei, găsirea modalităţilor de atingere a scopului au loc pe

fundalul activităţii practice. La prima vedere se pare că întreaga muncă intelectuală are loc

paralel cu cea fizică. Dar aceasta nu e aşa. În acţiunea volitivă conştientă imaginea, gândul, fie

pentru o clipă, precedă partea executivă. Organele motorii realizează ceea ce s-a reflectat în

conştiinţă şi s-a transmis pe cale asociativă în zona motorie a scoarţei encefalului. În continuare

mişcarea (în special cea obişnuită poate avea loc deja fără un control sporit din partea conştiinţei.

În conştiinţă se formează noi legături, ia naştere un nou conţinut, care la rândul său se transmite

în organele motorii. Şi aşa până la realizarea deplină a programei (scopului). Acţiunile,

îndeplinite în intervale restrânse de timp, intensifică activitatea psihică a omului, măreşte

încordare musculară, sporesc tonusul general al lucrului organismului. Regularea volitivă în

aceste cazuri are rolul hotărâtor. Mai sus a fost analizată acţiunea volitivă complicată, care e

chibzuită de omul însuşi de la bun început şi până la sfârşit. Totuşi, în viaţa de toate zilele omul

11

săvârşeşte fapte, iniţiatorul cărora sînt alţi oameni. De exemplu, militarii execută ordinele ce

includ scopurile şi modalităţile de realizare a lor. Învăţătorul la lecţie le dă temă elevilor, tot el

indică şi căile, ordinea efectuării ei. Muncitorul la uzină se conduce de tehnica securităţii, în care

se enumeră ce se poate şi ce nu se poate face lângă agregat sau strung. În toate aceste cazuri se

reglementează scopurile, modalităţile realizării lor, sau şi una, şi alta. La omul ce se află într-o

asemenea situaţie actul volitiv deplin independent nu există. Totuşi, aceasta nu înseamnă că el se

transformă într-un automat lipsit de voinţă, într-un executor supus. În colectivul bine organizat

iniţiativa personalităţii, posibilităţile ei creatoare niciodată nu sînt înăbuşite şi în limitele sarcinii

rămâne loc pentru comportarea volitivă. Executând ordinul propunerea, recomandarea, omul nu

se lipseşte de încordarea interioară, iar prin urmare şi de efortul volitiv. Ostaşul, ce merge în atac

asupra duşmanului, aviatorul ce intră în luptă cu avionul inamicului, muncitorul ce îndeplineşte

sarcina de plan, sau elevul ce însuşeşte un material didactic complicat, fiecare dintre ei în felul

său manifestă voinţă, deşi îndeplineşte însărcinările cuiva. In acest caz efortul volitiv se transferă

dintr-o etapă în alta, se concentrează în acea parte a acţiunii, unde personalitatea manifestă într-o

măsură mai-mare independenţă. La executarea ordinului, efectuarea temei apar greutăţi interioare

(nedorinţă, emoţii negative ş. a.), care de asemenea se cer a fi supuse regulării volitive. În afară

de aceasta, omul poartă răspundere pentru îndeplinirea sarcinii. El trebuie să prezinte darea de

seamă în ceea ce priveşte calitatea, oportunitatea efectuării lucrului şi alţi indicatori. Aceasta de

asemenea creează încordare, generează efortul volitiv.

5. Concluzie

Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt îndrăzneala, vitejia, bărbăţia,

dârzenia, disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsură considerabilă o îmbinare individuală a

calităţilor volitive examinate mai sus. Dacă însuşirile capătă stabilitate, ele reflectă nivelul de

dezvoltare a voinţei personalităţii. La fiecare om sunt reprezentate toate însuşirile volitive ale

personalităţii, insă ele au un nivel diferit de dezvoltare. Întâlnim oameni care se disting prin

fermitate. Ei luptă eu o perseverenţă excepţională pentru transpunerea în viaţă a deciziilor lor. Se

pare că eforturile şi energia lor nu au limită. Ei încetează năzuinţa spre scop numai după

atingerea lui sau convingându-se în mod absolut de imposibilitatea realizării deciziei luate. La fel

de înalt pot fi dezvoltate independenţa şi stăpânirea de sine. Oamenii cu nivel înalt de dezvoltare

a unor anumite însuşiri volitive sunt numiţi pe bună dreptate oameni eu voinţă de fier. Dar

adeseori se întâlnesc oameni, la care e dezvoltată doar o anumită însuşire, pe când celelalte se

dovedesc a fi la un nivel jos.

12

BIBLIOGRAFIE

Andrei Cosmovici. Psihologie generala, Iasi, Editura Polirom,1996.

Rosca M. Afectivitatea, in „Psihologia generala”, Bucuresti, E.D.P. , 1976.

Landy F. Psychology: The Science of People, Prentince-Hall, Inc. Englawood Cliffs, N.Y, 1986.

Nicky Hayes, Sue Orrell. Introducere in psihologie, Bucuresti, Editura ALL Educational, 1993.

Ciofu I.,Galu M.,Voicu C. Tratat de psihofiziologie experimentala,Editura Academiei R.S.R,1978.

Alain Lieury. Manual de psihologie generală. Bordas, Paris, 1990.

Cosmovici Andrei. Psihologie generală. Ed. „Porom”, Iaşi, 1996.

Dinu Mihai. Comunicarea: repere fundamentale. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.

Ey Henri. Conştiinţă, Bucureşti, 1997.

Fordham, Frieda. Introducere în psihologia lui C.G. Jung., Bucureşti, 1998.

Laplanche Jean, Pontalis J.B. Vocabularul psihanalizei., Bucureşti, 1994.

Marghidan Valentina. Metode de psihodiagnostic, Bucureşti, 1997.