I. Dreptul la libertate

Libertatea este o valoare morală specifică fiecărui individ. Ea semnifică

puterea de ,,a face” sau ,,a nu face” ceva. Libertatea însă este şi o valoare juridică

caracteristică persoanei, aparţinând unei societăţi determinante. Ea semnifică puterea

consacrată şi garantată juridic de a face ceva, cu condiţia însă de a nu leza drepturile

sau interesele altora, precum şi interesele generale, comune ale societăţii.

Din această perspectivă, afectarea libertăţii persoanei, ca drept fundamental,

trebuie circumscrisă unor condiţii restrictive şi excepţionale, privite ca veritabile

garanţii credibile şi eficiente reglementate atât la nivel naţional cât şi internaţional.1

La nivel naţional, Constituţia României a consacrat în art. 23, libertatea

individuală, arătând: ,,Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile

şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea

preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel

mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să

depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice

periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi

să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au

determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există

temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de

atac prevăzute de lege.

Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o

înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen.

Învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din

oficiu.

Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele

acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

1 Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 195

3

Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate

provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, garanţiile privind libertatea persoanei se

regăsesc în reglementările privind cazurile în care pot fi dispuse măsurile de

prevenţie, organele competente să dispună măsuri de prevenţie, durata măsurilor de

prevenţie, verificarea legalităţii măsurilor de prevenţie.

Astfel, art. 5 C. proc. pen. are următorul conţinut: În tot cursul procesului

penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată

sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de

restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel

împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea

medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are

dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit

legii.

Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau

căruia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei

suferite, în condiţiile prevăzute de lege.

În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate

cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

La nivel internaţional, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă

instrumentul principal care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului. Asemănător prevederilor constituţionale, art. 5 din Convenţie garantează

în termeni precişi dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei persoane. Acest text

prevede în mod expres şi limitativ cazurile şi condiţiile în care este permisă limitarea

libertăţii persoanei, precum şi garanţiile recunoscute persoanelor private de libertate.

Aceste cazuri şi condiţii sunt următoarele:

- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;

- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru

nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în

vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive temeinice de a crede în

4

necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după

săvârşirea acesteia;

- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub

supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa

autorităţii competente;

- dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane

susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a

unui toxicoman sau a unui vagabond;

- dacă este vorba arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o

împiedica în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o

procedură de expulzare ori de extrădare.

- orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi

într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra

oricărei acuzaţii aduse împotriva sa;

- orice persoană arestată sau deţinută,, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit.

c) din CEDO, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui

magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere;

- orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să

introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un

termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă

deţinerea este ilegală.

- orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii

contrare dispoziţiilor CEDO are dreptul la reparaţii.

II. Măsurile preventive

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de

constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite

5

activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra

atingerii scopului acestuia.2

Potrivit art. 136 C. proc. pen. ,măsurile preventive se iau pentru a se asigura

buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului

sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Măsurile preventive pe care se poate lua faţă de învinuitul sau inculpatul sunt

următoarele: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi

ţara şi arestarea preventivă.

Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub

control judiciar sau pe cauţiune.

1. Condiţiile în care se pot lua măsurile de prevenţie

Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenţie se aduce atingere

dreptulul de libertate a persoanei, legiuituorul a instituit garanţii procesuale temeinice,

care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale care permit luarea acestor măsuri

procesuale. Garanţiile procesuale constau în numeroasele condiţii ce trebuie realizate

cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.3

Alegerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de

gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte

situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Următoarele condiţii trebuie realizate cumulativ pentru luarea măsurilor de

prevenţie:

I. să existe probe sau indicii temeinice4 că învinuitul sau inculpatul a

săvârşit a faptă prevăzută de legea penală;

II. pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe

viaţă sau a închisorii; condiţia se consideră realizată şi în cazul în care se prevede

alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepţia arestării preventive unde legea

(art. 136 alin. 6) prevede în mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în

cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii; dacă

2 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 5343 Idem4 Potrivit art. 68¹ C. proc. pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

6

obiectivul activităţii judiciare îl reprezintă urmărirea sau judecarea unei infraţiuni

săvârşite în străinătate, pentru luarea măsurilor preventive se va ţine seama de

pedeapsa prevăzută de legea ce mai blândă5;

III. să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-f) :

a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau

de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice

mod de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

a¹ inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea

sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestori măsuri;

b. există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect

aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori

prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;

c. există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;

d. inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

e. există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că

încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

f. inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.6

IV. învinuitul sau inculpatul să fie ascultat numai în prezenţa apărătorului.

2. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi

luate aceste măsuri

Organele judiciare care pot dispune cu privire la măsurile preventive sunt în

principal procurorul şi instanţa de judecată. În faza de urmărire penală, măsurile de

prevenţie pot fi luate de către procuror sau de către judecător, iar în faza de judecată,

măsurile de prevenţie pot fi luate numai de către instanţa de judecată. Singura măsură

pe care o pot lua organele de cercetare penală este reţinerea pe cel mult 24 de ore.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (3)-(5), măsura reţinerii poate fi luată numai

de către organul de cercetare penală sau de procuror, ceea ce înseamnă că această

5Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1286 În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani.

7

măsură poate fi dispusă numai în timpul urmăririi penale, chiar dacă aceasta este

reluată.

Măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi luată, în timpul

urmării penale, de către procuror sau de judecător, iar în timpul judecăţii de către

instanţa de judecată învestită cu rezolvarea cauzei pe fond.

De asemenea, măsura arestării preventive poate fi luată, în lumina art. 136

alin. (5), numai de către judecător, în faza de urmărire penală, şi instanţa de judecată,

în cursul judecăţii.

Actul procesual prin care se dispune luarea unei măsuri de prevenţie este,

pentru organele de urmărire penală, o ordonanţă motivată. Cu excepţia măsurilor

privative de libertate procurorul poate dispune luarea unei măsuri de prevenţie odată

cu trimiterea în judecată, prin rechizitoriul întocmit potrivit legii.

În faza de urmărire penală, judecătorul dispune luarea unei măsuri de

prevenţie numai prin încheiere, în timp ce în faza de judecată, actul procesual de

dispoziţie poate îmbrăca oricare din formele hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art.

311 C. proc. pen. (sentinţă, decizie sau încheiere).

Organele judiciare au obligaţia de a duce de îndată la cunoştinţă motivele

reţinerii sau arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.

Potrivit art. 137¹, privarea de libertate este adusă la cunoştinţa unui membru de

familie sau unei alte persoane desemnate de învinuit sau inculpat, în termen de 24 de

ore. Obligaţia de încunoştinţare este instituită în sarcina organului judiciar care a

dispus măsura, respectiv în sarcina judecătorului, acesta nefiind exonerat de înştiinţare

Nici dacă persoana arestată refuză expres acest lucru sau nu indică vreun destinatar al

acestei comunicări.7

În cazul în care privarea de libertate a intervenit ca urmare a luării măsurii

reţinerii, încunoştinţarea unui terţ despre măsura luată nu mai are caracter obligatoriu.

Încunoştinţarea unui membru al familiei sau unei alte persoane despre reţinerea

învinuitului nu intervine niciodată din oficiu şi este facultativă8. Aceasta înseamnă că

încunoştinţarea trebuie mai întâi solicitată de cel reţinut, printr-o cerere scrisă sau

orală, dar consemnată într-un proces-verbal, efectuarea propriu-zisă a comunicării

fiind realizată numai dacă nu există, în opinia organului judiciar care desfăşoară

urmărirea penală, vreun impediment de natură să afecteze activitatea judiciară.7 Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1388 Art. 137¹ alin. (3) : ,,Cel reţinut poate să ceară să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie sau una din persoanele arătate în lin. (2)...”

8

Potrivit art. 137¹ alin. (1), persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la

cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării, în limba pe care o înţelege. Această

obligaţie se circumscrie reglementărilor cuprinse în art. 5 parag. 2 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora ,, orice persoană arestată trebuie să

fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra

motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”

În sistemul nostru de drept, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, spre deosebire

de comunicarea motivelor privării de libertate, se face numai în prezenţa unui avocat,

ales sau numit din oficiu, încheindu-se în acest scop un proces-verbal.

III. Arestarea preventivă

1. Arestarea preventivă a învinuitului

Potrivit art. 229 Cod proc. pen. , învinuitul este persoana faţă de care se

efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare împotriva sa acţiunea

penală.

Potrivit art. 146 alin. (1), condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a

se lua această măsură sunt:

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală;

- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau

pedeapsa închisorii; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în

cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii

sau amenda;

- să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148;

- învinuitul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezenţa apărătorului ales

sau a celui numit din oficiu.

Excepţiile de la această regulă sunt stict prevăzute de lege [art. 146 alin (6) cu

referire la art. 149¹ alin. (6) şi la art. 150] şi prevăd că ascultarea prealabilă a

învinuitului nu se mai cere în cazul în care acesta este dispărut, se află în străinătate,

ori se sustrage de la urmărirea penală, sau se află în stare de reţinere ori de arestare

9

provizorie şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate

nu poate fi adus în faţa instanţei.

Cu toate acestea fiind o condiţie cu caracter absolut, ea nu poate fi eludată,

astfel că, în cazul în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea învinuitului

dispărut sau care locuieşte în străinătate ori se sustrage de la activitatea judiciară,

acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a predat voluntar.

În afara acestor condiţii generale, legislaţia română instituie, în cazuri

particulare, şi alte condiţii speciale, în raport cu calitatea persoanei aflată în curs de

urmărire penală sau judecată.

Astfel, deputaţii şi senatorii nu pot fi arestaţi, decât cu încuviinţarea Camerei din

care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 din Constituţie).

În cursul urmăririi penale

Măsura arestării învinuitului în cursul urmăririi penale se dipune numai de către

judecător, prin încheiere.

Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când

consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre

cazurile prevăzute în art. 148, dacă apreciază că arestarea învinuitului este necesară în

interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului,

întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventiva a învinuitului.

Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită

de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se prezintă

preşedintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanţa competentă.

În privinţa instanţei al cărei preşedinte ori judecător delegat primeşte dosarul,

legea stabileşte o competenţă alternativă, ce revine fie instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond, fie instanţei corespunzătoare acesteia în a cărei

circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

După primirea dosarului cauzei şi a propunerii de arestare făcută de procuror,

preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta, fixează ziua şi ora de

soluţionare a propunerii, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere (în cazul în care

învinuitul este reţinut), pe care le comunică atât apărătorului, ales sau din oficiu, cât şi

10

procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a

învinuitului reţinut.

Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un

singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa

judecătorului şi va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este obligatoriu.

După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de

arestare prin încheiere motivată. Dacă se dipune arestarea preventivă a învinuitului, în

această încheiere, dată înainte de expirarea duratei reţinerii dacă această măsură a fost

luată, trebuie arătate în concret temeiurile care justifică luarea măsurii şi durata pentru

care s-a luat.

Durata maximă pentru care se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului

este de 10 zile şi nu poate fi prelungită.

Judecătorul emite de urgenţă mandat de arestare a învinuitului ce va cuprinde:

instanţa care a dispus luarea măsurii, data şi locul emiterii, numele, prenumele şi

calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare, arătarea faptei care formează

obiectul învinuirii şi denumirea infracţiunii, numele şi prenumele învinuitului şi

durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.

Mandatul se execută potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (1)9

În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite

condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Împotriva acestei încheieri a instanţei se poate face recurs în termen de 24 de ore

de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

În cursul judecăţii

O persoană poate să devină învinuit în faţa instanţei de judecată numai în cazul

infracţiunilor de audienţă10 . Cerinţa esenţială pentru existenţa unei astfel de

infracţiuni este legată nu de latura materială a conţinutului ei constitutiv, ci de

condiţiile în care se săvârşeşte, respectiv în faţa unui complet legal constituit, care

desfăşoară o activitate publică, orală şi contradictorie de judecată. Infracţiunea de

9 Art. 152 alin. (1) C. proc. pen. : ,,Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul.”10 Prin infracţiune de audienţă se înţelege infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţe sau la locul unde se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului. (art. 299)

11

audienţă nu este în mod obligatoriu, o infracţiune cu subiect pasiv circumstanţial sau

calificat, în sensul că, calificarea unei infracţiuni ca fiind de audienţă este condiţionată

de identitatea între persoana vătămată şi unul din membrii completului de judecată, ci

este o infracţiune cu conţinut constitutiv obişnuit, dar care presupune şi îndeplinirea

unei cerinţe speciale legate de locul săvârşirii ei, respectiv în faţa completului de

judecată11. Locul şi timpul comiterii infracţiunii sunt circumstanţe esenţiale ale

săvârşirii infracţiunilor de audienţă.

Potrivit art. 299 alin. (1), preşedintele completului de judecată, dacă în cursul

şedinţei, se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, constată acea faptă şi

identifică pe făptuitor, încheind în acest sens un proces-verbal. După încheierea

procesului-verbal de constatarea infracţiunii de audienţă, persoana care a sâvârşit

fapta se prezintă în faţa completului de judecată într-o dublă calitate, de participant la

activitatea de judecată (ca inculpat sau ca simplu spectator), şi de învinuit în cauza

care de abia a început.

Actul procesual prin care instanţa dispune arestarea învinuitului în ipoteza

amintită, este încheierea de şedinţă, care are conţinutul obişnuit, prevăzut de art. 305,

la care se adaugă menţiunile privind arestarea.

Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi

mandatul de arestare. Chiar dacă măsura arestării în această situaţie este dispusă de

instanţa de judecată, considerăm aplicabile dispoziţiile art. 137 alin. (2), ce instituie în

sarcina judecătorului care a luat măsura, obligaţia de a încunoştinţa despre aceasta, în

termen de 24 de ore, um membru al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de

învinuit, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.12

2. Arestarea preventivă a inculpatului

Potrivit art. 23 C. proc. pen., inculpatul este persoana împotriva căruia s-a pus

în mişcare acţiunea penală, devenind astfel parte în procesul penal.

Pentru a se dispune această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condiţiile

arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă şi o condiţie specifică, şi anume:

existenţa unui inculpat în cauză, ceea ce implică punerea în mişcare a acţiunii penale.

11 Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 219

12 Ibidem, p. 220

12

Ca şi în cazul arestării preventive a învinuitului, inculpatul trebuie ascultat înainte de

luarea măsurii. Potrivit art. 150, măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea

inculpatului de instanţa de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se

află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire penală ori de la judecată, sau se află

în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră

sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei. Nerespectarea dispoziţiilor

privind ascultarea inculpatului cu ocazia arestării sale produce o vătămare a dreptului

său de apărare, care poate să atragă anularea dispoziţiei de arestare preventivă.

În ipoteza în care inculpatul este ascultat, judecătorul încunoştinţează despre

dispunerea arestării, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă

persoană pe care o desemnează inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces

verbal. Această este aplicabilă numai în cazul în care actul procesual prin care a fost

luată măsura procesuală este conjugat cu arestarea efectivă a inculpatului; când

inculpatul nu este prezent, dispoziţiile art. 137¹ alin. (2) nu sunt aplicabile, fiindcă ar

contraveni bunei desfăşurări a procesului penal13 .

În cazul în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi

ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.

În cursul urmăririi penale

În cursul urmăririi penale măsura arestării preventive a inculpatului se dispune

prin încheiere motivată. Încheierea, ca orice altă încheiere prin care s-a soluţionat

propunerea procurorului privind arestarea preventivă, se întocmeşte în patru

exemplare, dintre care unul se depune la mapa de hotărâri, unul rămâne la dosarul

instanţei, unul se ataşează la dosarul de urmărire penală iar unul se înmânează

reprezentantului parchetului şi ţine loc de comunicare.

Potrivit art. 149 alin. (1), procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de

cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul

dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale ste

necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa

apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a

inculpatului.

13 Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 573

13

Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită

de procurorul care efectuează sau supreveghează urmărirea penală se prezintă

preşedintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanţa competentă,

În privinţa instanţei al cărei preşedinte ori judecător delegat primeşte dosarul,

legea stabileşte o competenţă alternativă, care revine fie instanţei competente să

judece cauza în fond, fie instanţei corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripţie se

află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală.

Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării

învinuitului. De asemenea, aceeaşi procedură se foloseşte şi în situaţia în care

procurorul pune în mişcare acţiunea penală, înainte de expirarea duratei mandatului de

arestare preventivă a învinuitului. În acest caz, mandatul de arestare preventivă a

învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.

După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul

de la instanţa competentă sau, după caz, preşedintele completului de la instanţa de

recurs, emite de urgenţă mandat de arestare. În vederea punerii în executare a

mandatului de arestare, legea arată că, în cazul în care prin aceeaşi încheiere s-a

dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru

fiecare dintre ei.

Mandatul de arestare a inculpatului cuprinde: instanţa care a dispus luarea

măsurii; data şi locul emiterii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis

mandatul de arestare; datele privitoare la persoana inculpatului prevăzute de art. 70 şi

codul numeric personal; arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea

infracţiunii; încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; temeiurile

concrete care determină arestarea; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului

unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura judecătorului.

Mandatul de arestare se întocmeşte în 4 exemplare dintre care un exemplar

rămâne la dosarul instanţei, unul se înmânează inculpatului, unul se ataşează la

dosarul de urmărire penală, iar unul va fi trimis administraţiei locului de deţinere.

În privinţa executării mandatului de arestare a inculpatului, legea prevede două

reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa

inculpatului sau în lipsa acestuia.

14

În cazul în care inculpatul a fost prezent şi mandatul de arestare a fost emis după

ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al

mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie,

pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul.

În cazul în care inculpatul nu a fost prezent, mandatul emis în lipsa sa se

înaintează în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare [art. 152 alin. (2)].

Organul de poliţie găsind pe inculpatul a cărui arestare a fost dispusă procedează la

arestarea acestuia, îi predă un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa

judecătorului care a emis mandatul.

Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică

obiecţii ce necesită o rezolvare urgentă fixează de îndată termen de judecată.

În situaţia în care arestarea inculpatului a fost dispusă în lipsa acestuia şi organul

însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu privire la care s-a luat

măsura arestării, încheie un proces-verbal prin care constată aceasta, şi înştiinţează

instanţa care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în

urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.

În cursul judecăţii

În faza de judecată, arestarea inculpatului se dispune de către instanţă prin

încheiere, dacă măsura se ia în cursul judecăţii, sau prin sentinţă ori decizie, dacă

măsura se ia o dată cu rezolvarea fondului şi condamnarea inculpatului la pedeapsa

închisorii sau detenţiunii pe viaţă.

În ipoteza în care inculpatul a fost condamnat în primă instanţă, iar instanţa de

apel a fost învestită cu soluţionarea apelului acestuia, măsura arestării preventive se

va dispune de către instanţa de apel, pe rolul căreia se află dosarul în curs de

judecată.14

Potrivit art. 160ª, instanţa poate dispune, în cursul judecăţii, prin încheiere

motivată, arestarea preventivă a inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute

de lege. Încheierea primei instanţe şi a instanţei de apel poate fi atacată separat cu

recurs.

Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul

urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa poate dispune din nou această măsură, dacă

au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea sa de libertate.14 Ibidem, p. 576

15

Arestarea preventivă în cursul judecăţii se execută în secţiile speciale de arestare

preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preventivă de pe lângă

penitenciare, care se organizează şi funcţionează Administraţiei Naţionale de

Penitenciarelor.

Durata arestării inculpatului, dispusă în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 30

de zile, afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii. Durata totală a arestării

preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii în

primă instanţă, arestarea preventivă este luată pe o durată ce poate depăşi 30 de zile, şi

instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia

arestării preventive.

3. Arestarea preventivă a minorului

Potrivit art. 160ª minorul între 14 şi 16 nu poate fi arestat preventiv decât dacă

pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (şi anume între 14-

18 ani) este de cel mult 3 zile.

Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este, în cursul urmăririi

penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive

se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea

acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate

fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă minorului în cursul urmăriri

penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de

zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa

prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare,

arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale

poate fi prelungită până la 180 de zile.

Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul

urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi

prelungită în cursul urmării penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă

a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total 90 de

zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în

16

cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul

judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

IV. Speţă:

La primul termen de judecată, în prezenţa inculpatului, instanţa a amânat

cauza şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului în baza art. 148 lit. f) C.proc.pen.

(inculpatul a săvârşit a infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe

viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică).

Împotriva încheierii prin care instanţa a dispus arestarea preventivă, inculpatul

declară recurs pentru motivul că instanţa a încălcat prevederile art. 150 alin. (1)

C.proc.pen., dispunând arestarea sa fără să-l fi ascultat.15

Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 150 C.proc.pen, măsura arestării

inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de

cătrre judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori

se sustrage de la urmărire penală sau de la judecată ori se află în stare de reţinere sau

de arestare potrivit art. 146 C.proc.pen. şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de

forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.

Dispunând arestarea preventivă a inculpatului mai înainte de a-l asculta, chiar

dacă acesta a fost ascultat anterior de către procuror, instanţa l-a lipsit pe inculpat de

posibilitatea de a da explicaţii în legătură cu faptele imputate şi de a indica

eventualele dovezi cu care înţelege să se apere; în acest fel, instanţa i-a cauzat

inculpatului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea dispoziţiei de

arestare preventivă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 197 alin (1) C.proc.pen.

Prin urmare, soluţia care se impune este de admitere a recursului şi casare a

încheierii atacate.16

15 Anca Lelia Lorincz şi alţii, Culegere de speţe în materia procesual-penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.11116 A se vedea , în acest sens, şi C.A. Bucureşti, Secţia I penală, dec. Nr. 1354/1998, în R.D.P. nr. 1/2001, p.133

17

18